FRICA, ANXIETATEA, FOBIA ÎN

CABINETUL STOMATOLOGIC. TIPARE

COMPORTAMENTALE LA COPIL ȘI
ADOLESCENT. SCALE DE EVALUARE A
COMPORTAMENTULUI

1
1.DEFINIȚIE

Frica este un fenomen normal, o emoție esențială și inevitabilă ce apare ca reacție la anume
amenințări, în cazul nostrum, față de procedurile stomatologice. Frica față de actul
stomatologic se manifestă gradat sub formă de: nervozitate, anxietate și fobie. Frica trebuie să
fie tratată dacă persistă peste 2 ani și are o intensitate care afectează viața pacientului.

2.FRECVENȚĂ
Frica față de actul stomatologic apare cu o frecvență mai mare la fete datorită timidității lor
crescute și a educației primite care încurajează, la fete, manifestarea fricii.

Există un maxim al fricii în jurul vârstei de 11 ani care scade treptat spre adolescență.

Copiii mici și vârstnicii sunt mai fricoși.

3.FORMELE CLINICE ALE FRICII DENTARE

Nervozitatea dentară este cea mai uşoară manifestare a FD care se exprimă printr-o uşoară
agitaţie, nelinişte faţă de procedura stomatologică.
Anxietatea dentară este un sentiment accentuat de frică, spaimă, teamă sau neîncredere
exagerată, adesea nejustificată de situaţii reale, fiind frecvent provocată de lipsa de informare.
Este însoţită de manifestări psihologice ca: griji, nelinişte, gânduri catastrofale; se manifestă
pe termen lung (anxietate cronică), neavând de obicei la bază un motiv precis (copilul nu ştie
care este cauza spaimei).
Anxietatea dentară are tendinţa să dispară spontan sau să se transforme în
fobie.
Fobia dentară este o formă specială de frică care este disproporţionată faţă de situaţia reală,
nu poate fi explicată, nu poate fi supusă controlului voluntar, este persistentă în timp şi conduce
la evitarea completă a situaţiilor provocatoare. Dacă persistă peste doi ani, fobia trebuie să fie
tratată, deoarece poate căpăta o intensitate care poate afecta viaţa pacientului.

2
4.ETIOLOGIE

Cauzele cele mai frecvente ale fricii față de actul stomatologic sunt:
- Frica de durere prin anticiparea ei;
- Frica de a fi pacălit sau trădat (lipsa de încredere);
- Frica pentru pierderea controlului;
- Frica de necunoscut (lipsa informării, a comunicării);
- Frica de manopere invazive;
- Frica agresiune în plan psihic;
- Frica de a se repeta experiențele negative anterioare;
- Frica de cabinete stomatologice neprimitoare;
- Frica de zgomotul instrumentelor stomatologice;
- Frica de a sângera, de a se umfla;
- Frica de mirosul neplacut al medicamentelor stomatologice;
- Frica de un personal medical neprietenos;
- Frica de a fi închis în spatii mici.

Durerea este un simptom, un disconfort emoțional acut, o senzație utilă care semnalează
prezența unei lezări tisulare reale, pe care fiecare individ încearcă să o evite. De multe ori frica
dentară apare ca urmare a anticipării apariției durerii. Ea reprezintă principala cauză a fricii
dentare.
Cuvântul "durere" derivă, în limba română din latinescul "dolor"; în terminologia utilizată în
terapia durerii se mai folosesc termeni ce derivă din rădăcina indo -europeană "algo", care la
greci (algeo) definea durerea fizică (nevralgie, hiperalgezie, analgezie), rădăcina "angh" (din
greacă, latină și sanscrită - intră în constituția cuvintelor angină, anxietate) și rădăcina "spao"
(din lb. greacă, spasm).

Dacă pentru durere se mai folosește și sinonimul "algie", pentru suprimarea durerii, în limba
română se folosește cuvântul "analgezie" (an-fără, algos-durere) și algeziologie pentru
disciplina care studiază durearea și tratarea sa.

Definiția I.A.S.P. (International Association for the Study of Pain) a durerii este "o senzație și
o experiență senzitivă și emoțională neplăcute asociate cu o leziune tisulară existentă sau

3
potențială, sau descrisă ca o astfel de leziune" (Merskey, 1986). Această definiție implică atât
factori senzitivi (de ex. nocicepția) cât și emoționali (ex. suferința). Se formulează de asemenea
evenimente "actuale" dar și "potențiale".

Frica de durere prin anticiparea ei

Înca de la 5 ani se poate explica pe înțelesul copilului teoria pragului de durere astfel: “tu ai o
mulțime de fire telefonice numite nervi ce merg de la gura ta la creier. Unele dintre aceste fire
duc la creier mesajul de durere, altele pe cel de atingere, altele pe cel de temperatura etc. Noi
putem să trimitem nervii durerii la culcare, dar nu și pe cei ai atingerii sau ai temperaturii. Tu
vei simți doar atingerea sau temperatura și nu durerea. Depinde doar de tine să nu percepi acești
stimuli ca pe o durere prin faptul că te aștepți la așa ceva’’.

Frica de a fi păcălit sau trădat ( lipsa de încredere)

Încrederea sau neîncrederea se poate transmite direct de la părinți, prieteni sau indirect din
povestirile sau comportamentul altora sau în urma unor experiențe personale.

Frica pentru pierderea controlului

Manoperele dentare dau copilului senzația că nu poate controla situația, deoarece gura lui este
plină de diferite instrumente.
Acordarea de informatții care să reducă doza de necunoscut, oferirea controlului decizional
poate să reducă frica. Astfel, la 3 ani se poate lăsa copilul să hotărască pe ce dinte să lucrăm,
la 5 ani dacă vrea sau nu anestezie, la 10 ani copilul, în funcție de timpul liber, va hotărî când
este următoarea ședință de tratament. De asemenea, la orice vârstă se oferă controlul durerii,
de exemplu, prin ridicare mâinii ca semnal de oprire.

Frica de necunoscut ( lipsa informării, a comunicării)

Comentariile “încurajatoare” ale mamei, de exemplu :” nu o să te doară” au darul de a crește

în mintea copilului imaginea pericolului. Oricum, este bine să informăm corect pacientul de
disconfortul pe care-l va resimți, chiar înainte ca el să se producă astfel:” vezi că acum s-ar

4
putea să te doară, dar vei vedea ca această durere este de scurtă durată pentru ca eu mă
străduiesc să o fac cât mai suportabilă pentru tine”. Fiecare instrument în parte este prezentat
copilului atât verbal, cât și în timpul lucrului, pe degetul pacientului. De exemplu, spray-ul de
apă este prezentat ca un duș care aruncă apă pentru a spăla dinții și demonstrația este efectuată
în afara gurii, dar și în gură.
Pacientul mai mare va fi informat în detaliu despre toate manoperele ce i se vor efectua și i se
va răspunde la toate întrebările folosind un vocabular adecvat vârstei și gradului educațional.

Frica de manopere invazive

Prin penetrarea spațiului personal, manoperele stomatologice sunt percepute ca ceva foarte
traumatic.

Frica de agresiuni în plan psihic

Unii pacienți sunt stresați de o critică, dojană, ceartă legată de igiena alimentară, orală, de
nerespectarea programărilor, frica de a fi făcut de râs, judecat în fața altor persoane etc.

Frica de a repeta experiențele negative anterioare

Frica de a se reedita experiențele negative anterioare ca: procedurile terapeutice dureroase,

injecții, comentarii jignitoare, disconfort grav în timpul căruia s-a simțit vinovat, neajutorat.

5.EVOLUȚIA ÎN TIMP A FRICII

Sentimentul de frică față de tratamentul stomatologic evoluează odată cu maturizarea copilului.

Astfel:
- Copiii mici au reacție spontană de teamă la mirosuri, zgomote, obiecte amenințătoare,
chiar la ochelarii de protecție, la mască. Ar fi bine ca acești copii să vină prima oară în
cabinet pe post de însoțitori ai părinților, ocazie cu care se pot familiariza cu mediul.
- În primii ani de școală sentimetul de teamă se poate extinde, incluzând frica de :
întuneric, frica de a sta singur, de persoane, de obiecte, de evenimente imaginare. În
jurul vârstei de 9 ani predomină frica de vătămări corporale. Acceptarea reevaluării unei

5
 experiențe stomatologice anterioare care a produs afectare corporală se va face odată cu
creșterea capacității de înțelegere produsă prin maturizare.
- În adolescență, frica este legată de impactul social ( insucces sau critică) și de viitor.
Unii tineri vor fi sensibili la anumite idei, emise cu tact, legate de igiena bucală , de
alimentație în măsura în care ele au influență asupra succesului lor în societate.
Practicianul trebuie să înțeleagă problemele reale ale adolescentului, să stabilească cu
acesta o relație matură, un climat de comunicare reală.

6.TIPURI DE COMPORTAMENT LA COPIL ȘI ADOLESCENT

Cele mai întâlnite tipuri de comportament în cabinet sunt:

• Frica
- Este o reacție de moment cauzată de experiențe anterioare neplăcute
- Copiii refuză să intre în cabinet sau vor sta lipiți de însoțitorii lor
- Apar fenomene vegetative cum ar fi dureri abdominale, grețuri, puls accelerat,
tremurături ale membrelor
- Organismul intră într-o stare de alertă cu selectarea mijloacelor de control (potențarea
vederii și mirosului, scăderea auzului)
Atitudinea medicului:
- se va utiliza privirea ca mijloc de dialog sau o altă comunicare nonverbală
- nu trebuie insistat prea mult în prima ședință.

• Atitudini necontrolate
- Apar în special la prima consultație sub forma acceselor de mânie (copilul plânge,
lovește, mușcă) sau opune rezistență (strânge buzele, dinții)
- Aceste atitudini apar la copii răsfătați și încăpățânați ce adoptă o atitudine similară acasă
Atitudinea medicului:
- Adoptarea unei atitudini ferme sau din contră de indiferență, solicitând părinților să îi
lase singuri în cabinet.
- Criticile și amenințările sunt ineficiente și pot avea chiar efect contrar.

6
 • Atitudinea timidă
- Apare de obicei la copii labili emoțional, cu experiență socială limitată
- Sunt nesiguri și prezintă deficiențe de acțiune și comunicare
- Părinții vor încerca să-i influențeze, de aceea este bine să nu fie lângă copil
Atitudinea medicului:
- Va antrena copilul în diverse acțiuni de „adaptare” (să ridice fotoliul)
- Îi va lăuda progresele, astfel îi va stimula cooperarea în ședințele viitoare.

• Atitudinea de neîncredere
- Copiii nu pot fi antrenați în dialog, dar acceptă tratamentul
- Încearcă să-și controleze emoțiile, dar sunt încordați (respirații neregulate)
Atitudinea medicului:
- Multă răbdare, deoarece pot deveni necooperanți

• Lipsa totală a cooperării

- Apare la copii cu tulburări psihice importante și handicap mental

Atitudinea medicului:
- Instituirea unor metode de relaxare, premedicație sau chiar anestezie generală.

În funcție de comportamentul copilului, clasificarea lui Frankl oferă norme de bază

corespunzătoare în stabiliarea diagnosticului și planului de tratament:

Clasificarea lui Frankl - 4 clase comportamentale:

• Frankl 1 (F1) - tipar comportamental total necooperant (- -)

• Frankl 2 (F2) - tipar comportamental parţial necooperant (-)
• Frankl 3 (F3) - tipar comportamental parţial cooperant (+)

• Frankl 4 (F4) - tipar comportamental total cooperant (++).

7
Tipul I: Comportament total negativ ( - -)

1. Pacientul refuză tratamentul, are un comportament:

- imatur: nu întelege motivul tratamentului (copil mic, copilul cu nevoi speciale)
- necontrolabil: prezintă anxietate extremă ( preșcolarul)
- sfidător: dezvoltă o rezistență activă sau pasivă ( copilul de vărstă medie răsfățat)

2. Pacinetul plânge intens și are un comportament incontrolabil:

- preșcolarul mare sau copilul de vârstă mijlocie

3. Comportament extrem de negativ asociat anxietății:

- incontrolabil: apare la copii mari cu probleme psihice
- sfidător: rezistență pasivă opusă de un adolescent

Tipul II: Comportament negativ (- )

1. Pacientul are rezerve în acceptarea tratamentului, comportamentul este:

- matur: copilul mic sau preșcolarul, copilul cu probleme speciale
- timid: copilul superprotejat ce intră în contact cu puțini oameni
- irascibil, plângăreț: greu de tratat ( împiedică manevrele terapeutice).

2. Pacientul prezintă un ușor negativism:

- copilul timid;
- copilul plângăreț ( preșcolarul și copilul de vârstă mijlocie)

Tipul III: Comportament pozitiv ( + )

Pacinetul acceptă tratamentul:

- Colaborare bună, dar există o tensiune (urmează recomandările, dar are și rezerve)
- Comportament influențabil sub presiunea familiei)

8
Tipul IV: Comportament total pozitiv ( + +)

Pacient unic: urmează instrucțiunile și întelege importanța profilaxiei.

Prima consultație:
- Este cea mai importantă din punct de vedere psihologic;
- Se va pregăti din timp în cadrul familiei și în colectivitate;
- Este bine ca primul contact cu medicul să aibă loc într-o ambianță cunoscută cum ar fi
cea a grădiniței ( medicul nu va purta halat și le va explica copiilor manevre simple de
periaj sau tratament);
- Este indicat să se facă după vârsta de 3 ani;
- În cabinet i se va arăta înstrumentarul, explicându-i pe întelesul lui la ce se folosește;
- I se propune o manevră terapeutică care nu produce durere și care trebuie realizată
imperativ;
- În situații care nu prezintă urgență, prima ședință se va limita la manevre simple cum ar
fi așezarea în fotoliu sau ”numărarea dințișorilor”;
- Într-o situație de urgență se va înlătura durerea cu blândețe, dar și cu fermitate;
- O relație bazată pe încredere va permite cooperarea deplină pe termen lung, chiar și în
situații mai dificile;
- La sfârșitul fiecărei ședințe, copilul va fi lăudat și i se vor acorda recompense.

Pentru ca medicul să câstige încrederea pacientului și cooperarea pe termen

lung trebuie:

1. Să știe ce va face;
2. Să explice ce va face;
3. Să facă ce a spus;
4. Să se vadă ce a făcut.

9
7.DIAGNOSTICUL

7.1 Variabile care influențează comportamentul copilului

Variabilele care influențează comportamentul fată de tratamentul stomatologic sunt:

- Vârsta și dezvoltarea cognitivă a copilului;
- Temperamentul copilului;
- Aspecte legate de medic;
- Anxietatea maternă;
- Antecedentele medicale;
- Momentul din zi când se desfășoară consultația și durata tratamentului;
- Gradul de informare a pacientului.

Vârsta și dezvoltarea cognitivă a copilului.

În funcție de vârstă, pacienții sunt împărțiți în:

- Copii foarte mici (sub 3 ani). Ei au dezvoltate doar câteva mecanisme cognitive efective
fundamentale de copiere. De aceea, pacienții în vârstă de sub 3 ani sunt considerați, în
mediul stomatologic, precooperanți. Trăsăturile dominante ale acestei vârste sunt:
plânsul și încercările disperate de a scăpa de tratament cu orice preț.
Tratamentul se desfășoară frecvent folosind tehnici restrictive de constrângere, ceea ce
traumatizează atât echipa medicală, cât și părinții și nu în ultimul rând, copilul.
De aceea, tratamentul medicamentos (sedare) al acestor copii apare ca o alternativă
demnă de luat în considerare pentru tratamentul stomatologic, mai ales la copiii cu
afectare dentară importantă.
- Copii mici preșcolari ( între 3-7 ani). Preșcolarii încep să-și dezvolte mecanismele de
copiere. Ei sunt considerați pacienți cooperanți sau potențiali cooperanți.
- Copii mari școlari ( între 8-12 ani). La această vârstă pot fi folosite cu succes tehnicile
care fac apel la raționamentul copilului, precum și tehnici de măgulire ale copilului.
- Adolescenți
- Adulți

10
Temperamentul copilului
Temperamentul copilului poate influența tratamentul. De exemplu, gradul de sociabilitate a
copilului poate influența comportamentul său la stomatolog.

Medicul pedodont
Aspectele care țin de medic sunt:
- Aspectul neplăcut al cabinetului;
- Aspectul neplăcut al îmbrăcăminții medicului;
- Necunoașterea pacientului de către medic;
- Lipsa de îndemânare și viteza de lucru a medicului;
- Personalitatea neplăcută a medicului;
- Limbajul folosit de medic ( vocabular care provoacă frică, folosirea unui vocabular
neadecvat vârstei și gradului de educație a pacientului);
- Nefolosirea laudei, lipsa de autocontrol și empatie;
- Folosirea de comezi cu valoare de sugestii, lipsa de umor în comunicarea cu pacientul.

Anxietatea maternă
Tendința tradițională este ca însoțitorii sa fie excluși din cabinet deoarece:
- Se amestecă în timpul tratamentului prin vorbit ( cu copilul sau medicul, ceea ce
deranjează medicul)
- Se evită transferarea fricii de la mamă la copil
- Nu s-a demonstrat efectul benefic al prezenței mamei în raport cu comportamentul
copilului la tratament.

Se recomandă ca medicul să accepte prezența acelor părinți care prin atitudinea lor pozitivă au
influență benefică asupra acceptabilității tratamentului stomatologic de către copiii lor.

Antecedentele medicale
Experiențele anterioare negative pot să conducă la un comportament necooperant ulterior

11
Momentul și durata tratamentului
Se recomandă planificarea tratamentului când copilul este odihnit și ședințele de tratament să
fie scurte.

Gradul de informare al pacientului

În general copiii, dar și părinții nu sunt informați asupra necesității tratamentului stomatologic
și mai ales asupra riscurilor medicale grave la care sunt supuși pacienții care nu urmează un
tratament adecvat.

7.2 Diagnosticul

Diagnosticul de frică, anxietate sau fobie față de procedurile stomatologice se pune pe baza
unor ”scale de anxietate dentare” ( ex. Scara de masurare a anxietății dentare al lui Corah),
care sunt chestionare simple și rapide sau scale ale desenelor efectuate de copii care stabilesc
gradul fricii.
În funcție de comportamentul pe care îl au față de tratamentul stomatologic, pacienții pot fi
împărțiți în:
- Pacienți cooperanți ( precooperanți, potențiali cooperanți și cooperanți)
- Pacienți necooperanți ( comunicativi și necomunicativi)

Pacienți potențiali cooperanți pot avea mai multe tipare comportamentale:

- Necontrolabili ( copii de 3-6 ani furioși);

- Sfidători ( la toate vârstele). Copii mici spun ’’nu vreau să stau sau nu stau pentru că nu
vreau eu’’, iar copiii mari opun o rezistență pasivă;
- Timizi (ezitanți, nehotărâți care se feresc și pot trece în categoria pacienți necontrolabili);
- Neîncrezători (la toate vârstele, copilul mic spune’’ nu vreau’’, iar adolescentul opune o
rezistență pasivă);
- Încordați, dar cooperanți (copii mai mari care își trosnesc încheieturile mâinilor ca semn
de tensiune nervoasă);
- Plângăcioși ( scâncesc permanent, fără lacrimi, nu pun fi stăpâniți într-o ședință).

12
Pacienții necooperanți comunicativi

Pacienții comunicativi pot avea comportamente diferite care pot fi datorate fricii de necunoscut,
ca urmare a unor experiențe anterioare neplăcute sau poate fi transmisă de părinți, prieteni,
cunoscuți, mass-media sau prin generalizarea fricii provocate de alte proceduri terapeutice
decât cele stomatologice. Astfel: unii copii vin plangând de pe stradă, alții agitați fiind vor
distruge diferite obiecte în sala de aștepatare, alții se opun prin toate mijloacele să intre în
cabinet sau să se așeze pe fotoliul dentar.

Pacienți necooperanți necomunicativi

Pacienții necomunicativi sunt acei pacineți cu care nu poți sa te înțelegi și nu poți să vorbești
deoarece ei nu o doresc ( copii mici de sub 18 luni) sau nu pot să o facă ( pacienții cu probleme
de sănătate generală cum sunt de exemplu surzii sau retardații mental).

13
Bibliografie
1.Eșian D, Păcurar M ,Jurcă A,Pedodonție,Îndrumător de lucrări practice,Editura University Press
Târgu-Mureș,2014

2.Răducanu Anca Maria,Pedodonție,Curs pentru studenții colegiului de profilaxie

stomatologică,Editura Cerma,2002

3. .Arthur J.Nowak,John R.Christensen,Tad R.Mabry,Janice A.Townsendy,Martha

H.Wells,Pediatric Dentistry Infancy Through Adolescence,6th Edition

4.Jane A.Soxman,Handbook of Clinical Techniques in Pediatric Dentistry,2015

5. .G.Koch,S.Poulsen,I.Espelid,D.Haubek,Pediatric Dentistry,Clinical Approach,third

edition,2017

14