Splina

Departamentul de Anatomie
UMF Carol Davila
 Rapel embriologic
Splina este un organ derivat din mezodermul splanhnopleural, colonizat cu
celule hematoformatoare.
• Primordiul splenic devine
vizibil, când în mezogastrul
dorsal apare mugurele splenic,
prin proliferarea și acumularea
celulelor mezenchimale
splanhnopleurale dintre foițele
mezogastrului dorsal, sub foița
stângă a acestuia.
• Mugurele splenic este, de la
început, în relație cu mugurele
pancreatic dorsal, care crește
foarte mult și ajunge, din
mezoduodenul dorsal, în
mezogastrul dorsal, unde
pătrund și ramurile trunchiului
celiac, artera proenteronului.
• Apariția mugurelui splenic
împarte mezogastrul dorsal în:
– ligament gastrolienal
– ligament lienorenal, în care se
găsește extremitatea mugurelui
pancreatic dorsal.
Embrion uman, începutul săptămânii a 9-a
1. stomac 2. ligament gastrolienal 3. mugure splenic 4. ligament lienorenal, cu artera lienală 5. fragmente din
mugurele pancreatic dorsal 6. mezonefros în involuție 7. plică genitală cu canalele Wolf și Müller
 Anomaliile congenitale ale splinei
• Alterarea, la oricare nivel, a
mecanismului complex de
formare a splinei duce la apariția
anomaliilor congenitale ale
splinei.
• După criteriul embriologic, al
mecanismului de apariție, se
clasifică în:
– anomalii congenitale de mărime –
hipo/hiperplazie splenică
– anomalii congenitale de formă
– anomalii congenitale de poziție –
ectopia splenică și splina mobilă
(”wandering spleen”)
– anomalii congenitale de număr –
agenezia splenică izolată și
splinele supranumerare
– fuziunile splenice
– sindroamele de izomerie dreaptă
(sindromul de asplenie) și stângă Spline accesorii în hilul splenic şi pe coada
(sindromul de polisplenie) pancreasului. Piesă din Muzeul Departamentului
de Anatomie
 Anomaliile congenitale de formă ale splinei

• Sunt reprezentate de o tulburare

de fuziune a lobulilor primari
ai splinei (splenule sau
splenunculi) în perioada
embrionară. Splină lobată
• Tulburarea de fuziune poate fi:
– minoră (splină lobată), ducând
la apariția de multiple incizuri
ale marginii anterioare sau la
apariția de șanțuri pe suprafața
splinei
– majoră, lipsa procesului de
fuzionare ducând la apariția
splinei polilobate, doi sau mai
mulți splenunculi de dimensiuni
relativ egale, dispuși”în
ciorchine”, etichetată uneori
greșit ca fiind o polisplenie

Splină polilobată
 Anomaliile congenitale de poziție ale splinei
• Sunt reprezentate de splina ectopică, splina retrorenală și
splina mobilă (wandering spleen).

Splina ectopică propriu-zisă se referă, de fapt, la

prezența unor spline accesorii, rezultate prin antrenarea unei
mase de mezenchim splenic, înaintea procesului de fuzionare
a lobulilor primari.
• Cel mai frecvent, aceste spline ectopice se găsesc la nivelul
derivatelor mezenterului comun dorsal, dar pot ajunge,
prin rădăcina mezenterului comun și la creasta gonadală
sau în regiunea unde va ascensiona metanefrosul, fiind
descrise ca fuziune splenogonadală sau splenorenală. Mai
frecvent, astfel de spline ectopice găsim la nivelul:
• cozii pancreasului, între foiţele ligamentului lienorenal
• omentului mare
• mezenterului
• mezocolonului transvers Spline accesorii Piese din Muzeul Departamentului de Anatomie
• ovarului, sau chiar a testiculului
• Prezența lor pretează la confuzii cu tumori, când sunt
alipite, sau chiar incluse în viscere, sau metastaze
ganglionare, când sunt situate la nivelul mezourilor.

Splina mobilă – wandering spleen

• Este reprezentată de tulburare de formare a ligamentelor
splinei, derivate din mezogastrul dorsal. Prezența unei
laxități crescute a acestor ligamente și a unei lungimi mari a
pediculului, duc la o mobilitate crescută a splinei.
• Deși e rară (frecvență de 0,5%), are o importanță
crescută, datorită complicațiilor legate de sediul splinei și
a riscului crescut de torsiune a pediculului său
Infarct splenic prin torsiune de pedicul splenic, la o splină
mobilă
 Anomaliile congenitale de număr ale splinei
• Agenezia splenică izolată,
anomalie destul de rară, asociată uneori
cu mutații ale genelor Nkx 2.5 (numită,
mai nou, gena aspleniei), Hox11 sau
Pod1 (capsulin). Duce la perturbări
serioase ale imunității
• Splinele supranumerare sau
accesorii sunt cele mai frecvente
anomalii, fiind prezente la aproximativ
10-20% din populaţie. Se datorează
particularităţilor procesului de formare
al splinei.
• Numărul splinelor accesorii este
variabil, fiind frecvent unice, dar sunt
descrise cazuri cu până la 50 de spline
accesorii.
• Spline accesorii pot fi găsite la nivelul:
• hilului splinei - 75%
• cozii pancreasului, între foiţele
ligamentului lieno-renal – 20%
• omentului mare
• mezenterului
• mezocolonului transvers
• ovarului
• testiculului
 Fuziunile splinei

• Sunt anomalii foarte rare,

reprezentate de spline
supranumerare ectopice (situate
înafara teritoriului arterei
lienale), cu capsulă proprie,
situate în relație strânsă cu un
organ, de care se alipesc sau în Fuziune splenogonadală (cu ovarul stg), formă incompletă
care sunt incluse, în cursul
dezvoltării.
• În funcție de organul de care se
alipește, întâlnim fuziuni
splenohepatice (rare), fuziuni
splenorenale (cu rinichiul stâng)
sau fuziuni splenogonadale (mai
frecvente la sexul masculin și cu
gonada stângă).
Fuziune splenogonadală (în testiculul stg),
formă completă
 Izomerismul splenic drept și stâng

Anomaliile de situs se referă la:

• sindromul de asplenie
Ivemark, numit și sindromul
de izomerie dreaptă, sau
sindrom de heterotaxie, mai
frecvent la sexul masculin și cu
risc vital crescut (95% din
cazuri mor până la 1 an).
• sindromul de polisplenie, sau
sindromul de izomerie stângă
 Anatomia splinei

“Splina este ca o femeie: enigmatică, aparent

capricioasă şi ascunde resurse nebănuite.
Viața cu ea este uneori dificilă...Viața fără ea
este posibilă, dar nu mai este aceiaşi viaţă…”
Alin Burlacu
 Etimologie și definiție
• Splina este un organ parenchimatos intraperitoneal, situat profund în
etajul supramezocolic al cavităţii peritoneale.
• În ciuda francofiliei, numele organului a fost preluat din limba latină (splenem),
care l-a preluat din limba greacă σπλήν (splin), ceea ce e foarte bine, având în
vedere că termenu francez, lien (provenit tot din latină, de la ligamen), semnifică,
de fapt, ”legătură” (organul legat de stomac și de rinichi).
• Termenul francez se utilizează, alternativ, în denumirea ligamentelor splinei, sau a
arterei splenice.
 Splina, acest organ ”ciudat”
• Majoritatea celor ce au studiat splina, embriologic, structural sau
funcțional, din antichitate și până în prezent, nu uită să remarce că
splina este:”un organ unic”, ”un organ misterios”, ”un organ ciudat”,
sau orice alt termen echivalent.
• Caracterul de organ ”ciudat”, provine din modul său particular de
dezvoltare filo și ontogenetică, ce-i conferă structura unică de organ
hemal, iar această structură explică multiplele funcții ale splinei.
►Filogenetic și ontogenetic se dezvoltă în strânsă relație cu
aparatul digestiv, de care este legat prin vascularizație, fiind inclus în
circuitul derivativ portal. În plus, prima funcție pe care o dobândește
în filogeneză este cea fagocitară, asimilată unei ”microdigestii”. De
asemenea, majoritatea funcțiilor hepatice (de exemplu, formarea
bilirubinei și metabolizarea acizilor grași) au originea filogenetică la
nivelul splinei.
►Prin pulpa roșie, care asigură funcțiile de filtrare și stocare a
sângelui, precum și hematopoieza (tranzitor), aparține sistemului
circulator
►Prin pulpa albă, este un organ limfoid periferic, dar nu prezintă
nici un vas limfatic aferent care să o lege de sistemul limfatic.
►Prin localizare, vascularizație, structură și funcții, splina este
implicată într-o patologie extrem de variată
 Funcțiile splinei
• 1. Funcție hemodinamică, cu rol de reglare a circulației portale și sistemice în situații
speciale, prin capacitatea de a stoca sânge (în sinusurile venose) şi a-l elimina (prin contracţia
capsulei) în circulaţie.
Splina stochează trombocite, aproximativ 8% din hematiile circulante și aproximativ 25% din
limfocitele circulante.
Fiind la capătul axului vascular ce o leagă de ficat și, mai departe atriul drept, perturbarea
hemodinamicii duce la apariția splenomegaliei prin stază venoasă în cazul insuficienței
cardiace (drepte sau globale) și în ciroză
• 2. Funcție hematopoietică Eritropoieza este limitată strict la viața fetală, în situații
normale, dar se poate reacticva în anemii severe (de ex., în leucemia mieloidă și mieloscleroză).
Limfopoeza durează toată viața. De asemenea, splina constituie cel mai important centru de
proliferare a monocitelor, fiind capabilă să arunce în circulație un număr de 10 ori mai mare
decât cel normal,în cazul răspunsului inflamator.
• 3. Funcție de filtru Se datorează apartenenței splinei la sistemul reticulohistiocitar.
Fagocitele splenice includ celulele reticulare și macrofagele (30% din macrofagele
organismului) din pulpa roșie și celulele reticulate modificate din tecile Schweiger-Seidell, din
julul arterelor elipsoide. Funcția de filtru constă în înlaturarea complexelor fagocitate de către
polimorfonucleare și macrofage și de hemoliză a eritrocitelor îmbătrânite sau alterate.
• 4. Funcție în răspunsul imun, prin pulpa albă. După stimulare antigenică, are loc
formarea de plasmocite, pentru răspunsul umoral și limfopoieza, pentru cel celular.
De asemenea splina sintetizează opsonine, properdin și tuftsin.
• 5. Funcție metabolică, intervenind în metabolismul hemoglobinei, cu sinteza de bilirubină și
în metabolismul acizilor grași
 Configuraţie externă
• Splina are formă variabilă,
comparată cu o “boabă de cafea” sau
segment de ovoid, cu axul mare
orientat oblic spre inferior, anterior şi
lateral, corespunzând coastei a X-a.
• Splina are o consistenţă renitentă
(fermă dar elastică) şi este foarte
friabilă, rupându-se uşor în
traumatisme. Structura sa
particulară nu permite sutura
chirurgicală, lezarea splinei
impunând, întotdeauna,
splenectomia.
• Culoarea este roşie-brună şi
greutatea de 180-200 grame.
• Dimensiunile normale sunt de aprox:
– grosimea de 4 cm
– lăţimea de 8 cm
– lungimea de 12 cm
 Splina prezintă 2 fețe, 2 margini și
2 poli
• Fețele splinei:
– laterală (diafragmatică), convexă
– medială (viscerală), la nivelul
căreia se găseşte o creastă
(marginea medială) , care în
partea inferioară se bifurcă.
Această creastă împarte faţa
medială în: 1. fața diafragmatică 2. fața viscerală 3. marginea medială
• segment postero-medial, concav,
4. hilul splinei 5. segment antero-medial 6. fața gastrică
numit faţa renală a splinei 7. fața pancreatică 8. segment postero-medial (fața renală)
• segment antero-medial, concav, la
9. marginea ant 10. marginea post 11. fața colică 12. polul
nivelul căruia se găseşte hilul posterior (sup) 13. polul anterior (inf)
splinei. Hilul splenic este situat la
1,5 cm de creastă, fiind
reprezentat de 6-8 orificii
vasculare, întinse pe o lungime de
7 cm. El împarte segmentul
antero-medial în:
– segment prehilar sau faţa
gastrică a splinei
– segment retrohilar sau faţa
pancreatică a splinei
• segment inferior, triunghiular,
situat între ramurile de bifurcare
ale crestei, numit faţa colică a
splinei
• Marginile splinei:
– superioară, crenelată, situată între faţa diafragmatică şi faţa gastrică.
Incizurile se păstrează şi în splenomegalii şi pot fi palpate.
– inferioară, situată între faţa diafragmatică şi faţa renală.
• Extremităţile splinei (poli):
– anterioară (inferioară), orientată anterior, inferior şi lateral
– posterioară (superioară), orientată posterior, superior şi medial.
Prezintă impresiunea colului coastei XI.
 Mijloacele de fixare ale splinei
Splina este un organ relativ mobil. Mobilitatea
ei este condiţionată de mişcările respiratorii,
mobilitatea stomacului şi a colonului transvers.
Menţinerea în poziţie a splinei este realizată de:
• raporturile cu organele vecine
• aspiraţia toracică şi presa abdominală
• formaţiunile peritoneale, care formează:
– lig frenocolic stâng, care se întinde de la flexura
colică stângă la diafragm. Este mijlocul principal
de susţinere, sprijinind polul inferior al splinei, de
unde şi numele de sustentaculum lienis.
– lig gastro-lienal, care se întinde între hilul
splinei şi porţiunea verticală a marii curburi a
stomacului. Conţine vasele gastrice scurte şi vasele
gastro-epiploice stângi. Se continuă superior cu
ligamentul gastro-frenic.
– lig lieno-renal, care se întinde între hilul splinei
şi faţa anterioară a rinichiului stâng. Conţine coada
pancreasului, anterior de care trec vasele lienale.
– ligamentul freno-lienal, inconstant. Când
există, se întinde de la hilul splinei la diafragm,
asigurând continuitatea între ligamentul gastro-
lienal şi lieno-renal.
– lig spleno-colic, inconstant. Când există, este
segmentul din omentul mare ce prelungește spre
stânga lig gastro-colic și lig gastro-lienal, până la
flexura colică stg.
Raporturile splinei
• Faţa diafragmatică are raporturi cu:
– muşchiul diafragm
– recesul pleural costo-diafragmatic stâng
– marginea inferioară a plămânului stâng
– coastele IX-XI şi spaţiile intercostale
corespunzătoare
• Faţa viscerală are raporturi cu:
– faţa posterioară a stomacului, la nivelul
feţei gastrice a splinei
– faţa posterioară a cozii pancreasului, la
nivelul regiunii retrohilare a segmentului
antero-medial, prin intermediul
ligamentului lieno-renal. Când coada
pancreasului este scurtă, splina are
raporturi doar cu porţiunea ligamentară a
vaselor lienale
– faţa anterioară a rinichiului şi a glandei
suprarenale stângi, la nivelul feţei renale a
splinei. Faţa renală a splinei se sprijină pe
consola osteo-viscerală, alcătuită din:
• coasta XI
• faţa anterioară a rinichiului stâng
• porţiunea prerenală a pancreasului
• glanda suprarenală stângă
– flexura colică stângă, la nivelul feţei
colice a splinei.
Lojă splenică
2. Secțiune prin etajul supramezocolic (etaj toraco-abdominal)
1. hemididafragm dr 2. ficat 3. v hepatică medie 4. v hepatică dr 5. VCI 6. gld suprarenală dr 7. v
azygos 8. ADT 9. pilier diafragmatic dr 10. pilier diafragmatic stg 11. șanțul lig venos 12. esofag
13. stomac 14. splină 15. plămân stg 16. colon transvers
3. Secțiune prin etajul supramezocolic (etaj toraco-abdominal)
1. șanțul lig rotund 2. hilul hepatic 3. a hepatică proprie 4. calea biliară principală (canal hepatic
comun) 5. v portă 6. r dr v portă 7. lob dr ficat 8. gld suprarenală dr (deformată de metastaze)
9. VCI 10. lob caudat ficat 11. pilier diafragmatic dr 12. v azygos 13. ADA 14. pilier diafragmatic stg
15. gld suprarenală stg (deformată de metastaze) 16. splină 17. v lienală 18. a lienală 19. coada
pancreasului 20. colon descendent 21. colon transvers 22. stomac
4. Secțiune prin etajul supramezocolic (etaj toraco-abdominal)
1. lob stg ficat 2. șanțul lig rotund 3. lob pătrat ficat 4. vezica biliară 5. lob dr ficat 6. rinichi dr
7. gld suprarenală dr 8. VCI 9. pilier diafragmatic dr 10. ADA 11. pilier diafragmatic stg 12. gld
suprarenală stg 13. foița ant a fasciei renale 14. rinichi stg 15. splina 16. colon desc 17. anse de
intestin subțire 18. col transvers 19. stomac 20. capul pancreasului 21. v lienală 22. originea AMS
23. v portă 24. canal coledoc 25. duoden descendent
Raporturile splinei
• Extremitatea superioară se află
la circa 2 cm distanţă de marginea
inferioară a corpului vertebrei
T10, în dreptul colului coastei
XI, ce determină un şanţ la
acest nivel.

• Extremitatea inferioară are

raporturi cu ligamentul freno-
colic stâng şi flexura colică
stângă.
• Marginea inferioară are
raporturi cu marginea laterală
a rinichiului stâng şi pătrunde
în unghiul format de marginea
laterală a rinichiului şi perete
(muşchiul diafragm).
• Deci, în splenomegalii, splina
creşte spre anterior şi inferior,
devenind palpabilă!
• Prenatal, splina are dimensiuni foarte mari, fiind organ hematopoietic, până în
L7
• Până la 1 an, splenomegalia fiziologică fetală dispare, prin involuția splinei.
Dacă nu involuează, suspectăm o anemie hemolitică sau o altă patologie
ce implică splina!!!
• Chiar dacă se admite că, la 15% din adulți, polul inferior al splinei este palpabil,
este preferabil să considerăm orice splenomegalie ca fiind patologică și să
investigăm chiar și splenomegaliile mici!!!

Splenomegalie – aspect intraoperator

 La cadavru
• La deschiderea cavității peritoneale
și examinarea etajului
supramezocolic, splina este rareori
vizibilă, ea fiind situată profund și
fiind acoperită de stomacul dilatat
”în cimpoi” din cauza atoniei
musculare post-mortem.
• Pentru evidențierea ei se
tracționează stomacul spre dreapta,
iar degetele mâinii dr, introduse
între stomac și splină, palpează
foița anterioară a lig gastro-lienal.
• Întroducând mâna stg în recesul
subfrenic stg, luăm în palmă fața
diafragmatică a splinei iar degetele
se opresc la marginea lat a R stg.
• Pulpa degetelor ”simte” foița post a
lig lieno-renal și, eventual, coada
pancreasului, ce se găsește în acest
ligament.
Structura splinei
• Splina prezintă la exterior, o
tunică seroasă, cu mezoteliu și
strat submezotelial,
reprezentată de peritoneul
visceral splenic, care la nivelul
hilului se continuă cu
ligamentele splinei.
• Sub peritoneu, se găseşte tunica
fibroasă (capsula splinei sau
capsula Malpighi), formată din:
– fibre colagene și fibre elastice,
ce-i conferă o elasticitate
crescută şi permit modificări de
volum ale splinei
– fibromiocite
– fibre musculare netede, ce
determină contracţia capsulei
splinei.
 Structura splinei
• La nivelul hilului, ca și capsula hepatică,
capsula splinei trimite expansiuni,
numite teci vasculare Malpighi, în jurul
vaselor care pătrund în parenchim.
• De pe faţa profundă a capsulei, pornesc
trabecule fibroase, ce ajung până în
apropierea hilului, unde fuzionează cu
tecile vasculare Malpighi.
• Prin trabecule trec ramurile vaselor
segmentare, vasele trabeculare, 1. capsulă 2. trabecul 3. nodul limfoid 4 zonă
înconjurate de tecile vasculare Malpighi. marginală 5. pulpă roșie 6. arteră centrală

• Trabeculele fibroase, neregulate şi

anastomozate, formează scheletul
conjunctiv al splinei (stroma) şi
delimitează, la nivelul parenchimului,
zone areolare de dimensiuni variabile, în
medie 2-4 mm, care conţin pulpa albă şi
pulpa roşie ale splinei.
• Areolele sunt vizibile subcapsular şi dau
un aspect caracteristic splinei.
 Structura splinei
• Structura conjunctivă a
trabeculelor, bogată în fibre de
elastină, se continuă, la nivelul
areolelor, cu o reţea de fibre de
reticulină, celule reticulare
(fibroblaste) şi macrofage, ce
alcătuiesc reticulul splenic.
• În ochiurile reticulului splenic
se găsesc elementele pulpei albe
şi ale pulpei roşii ale splinei.

Reticulul splenic Col. Gordon Sweet pentru fibrele de reticulină

Impregnarea argentică a fibrelor de reticulină evidențiază o
dispoziție diferențiată a acestor fibre la nivelul pulpei albe și a celei
roșii
 Structura splinei
• Pulpa albă a splinei este
alcătuită din tecile
limfoide şi nodulii sau
foliculii limfoizi
(corpusculi Malpighi), cu
diametru de 0,25-1 mm.
• Corpusculii Malpighi
sunt centrii germinativi,
situaţi în special la nivelul
zonelor de ramificare ale
arterelor pulpare. La
nivelul lor se găsesc
numeroase limfocite B.
 Structura splinei

Pulpa albă a splinei

1. trabecul splenic 2. pulpa roșie 3. zona marginală
4. coroană limfoidă 5. centru germinativ 6. arteră
Structura splinei
centrală cu teacă limfoidă (PALS) 7. arteră trabeculară
1. pulpa albă (noduli limfoizi) 2. trabeculă 3. capsulă
4. pulpa roșie 5. trabeculă 6. teacă limfatică
periarterială 7. artere centrale 8. pulpa roșie
 Structura splinei
• Tecile limfoide sunt situate în jurul
ramurilor pulpare ale arterelor
trabeculare, ele înlocuind tecile vasculare
Malpighi. În reţeaua reticulară a tecilor
limfoide, se găsesc numeroase limfocite
T.
• Limita dintre pulpa albă şi pulpa roşie
poartă numele de zona marginală şi la
acest nivel are loc cooperarea între
limfocitele B şi T, în cadrul răspunsului
imun.
• Zona marginală (MZ) este o zonă care
primește cantități mari de sânge din
circulația generală, prin artera splenică,
care se ramifică în arteriole centrale și
arteriolele penicilate. Datorită absenței Pulpa albă a splinei
unui sinus marginal definit, sângele 1. macrofag 2. limfocit B 3. celulă dendritică 4. sinus
curge prin arteriolele penicilate direct în margial 5. macrofag metalofilic 6. limfocit B
capilarele din pulpa roșie și zona 7. limfocit T 8. arteră centrală 9. arteră penicilată
perifoliculară. Zona de perifoliculară
este o zonă bine definită, de rezistență
vasculară scăzută, care separă MZ de
pulpa roșie. Atât zona perifoliculară, cât
și pulpa roșie, constă dintr-un sistem
circulator deschis
Structura splinei
Pulpa roşie a splinei este
alcătuită din:
• ramificaţiile terminale ale
arterelor pulpare, arterele
penicilate, care prezintă o teacă
reticulată (Schweiger-Seidel)
• capilarele glumare, ramificaţii
ale arterelor penicilate
• sinusurile venoase, originea
sistemului venos splenic
• cordoanele splenice Bilroth,
reprezentate de cordoane
celulare bogate în macrofage,
aşezate pe o membrană bazală
cu pori, care sigură legătura cu
sinusurile venoase.
Splina la adult Cordoane celulare Bilroth și sinusuri venoase
 Structura splinei
• La nivelul cordoanelor Bilroth, circulaţia are caracter “deschis”, deoarece sângele vine în contact
direct cu celulele splenice. În ochiurile cordoanelor Bilroth se găsesc sinusurile splenice.
• Ele sunt capilare cu diametrul neuniform, tapetate cu celule din seria macrofagelor, care au rolul
de a fagocita antigenele particulate. In sinusuri se deschide o parte din arteriolele penicilate
(circulaţie închisă).
• Macrofagele din peretele sinusurilor şi din cordoanele de ţesut splenic reţin şi captează hematiile
îmbătrânite şi plachetele. Macrofagele exprimă receptori pentru Fc al IgG, astfel că elementele
figurate tapetate cu IgG (autoanticorpi) sunt fagocitate.
• Prin îmbătrânire, eritrocitele îşi pierd acidul sialic de pe suprafaţă, expunând manoza şi
galactoza, care sunt recunoscute de celulele splenice.
• Tot acest mecanism se bazează pe structura particulară a peretelui sinusului. Acesta este alcătuit
din celule endoteliale dispuse în paralel și conectate prin fibre circulare, ancorate la matricea
extracelulară, dar care permit formarea de fante de trecere între celulele endoteliale, astfel încât
macrofagele sunt practic în contact direct cu sângele.
• Prin aceste fante se ies hematiile.
• Celulele endoteliale au și o ”armătură interioară”, reprezentată de fibrele de stress, condensări
fibrilare datorate forțelor de forfecare.
 Vascularizaţia splinei
Vascularizaţia arterială este asigurată de
ramurile terminale ale arterei lienale,
ramura de trifurcaţie stângă a trunchiului
celiac.
• Artera lienală are o lungime variabilă, între 8-23
cm. Variaţia mare a datelor se datorează traiectului
sinuos al acestei artere.
• Artera lienală are traiect retroperitoneal, trecând
pe marginea superioară a corpului
pancreasului. La acest nivel, buclele arteriale
coboară pe faţa posterioară a pancreasului,
ajungând superior de vena lienală.
• La nivelul cozii pancreasului, artera lienală
pătrunde în ligamentul reno-lienal.
• În apropierea hilului lienal, artera lienală se
împarte în:
• trunchiul superior, care se ramifică în:
– artera polară superioară 1. VCI 2. vv suprahepatice 3. trunchiul celiac 4. vase
– artera mezolienală superioară (artera segmentară este gastrice stg 5. vase gastrice scurte 6. vase lienale
uneori înlocuită de mai multe ramuri). 7. vase pancreatice inf 8. vase gostroepiploice stg
• Din trunchiul superior sau din artera polară 9. v suprarenală stg 10. vase renale stg 11. vase
superioară au originea arterele gastrice scurte. gonadale stg 12. VMI 13. v lombară asc stg 14. vase
• trunchiul inferior, care se ramifică în: gostroepiploice dr 15. vase mezenterice sup 16. v colică
– artera mezolienală inferioară (artera segmentară este medie 17. vase pancreaticoduodenale inf (ant și post)
uneori înlocuită de mai multe ramuri)
18. arcada pancreaticoduodenală ant 19. vase
– artera polară inferioară.
• Din trunchiul inferior sau din artera polară inferioară are pancreaticoduodenale sup (ant și post) 20. v gastrică dr
originea artera gastro-epiploică stângă. 21. a gastroduodenală 22. a gastrică dr 23. v portă
24. rr lobare stg și dr ale a hepatice proprii
 Vascularizaţia splinei
• După N. Simionescu, splina prezintă patru segmente arteriale:
– segment polar superior
– segment mezolienal superior
– segment mezolienal inferior
– segment polar inferior.
• Fiecare segment are una sau mai multe ramuri proprii.
• Arterele segmentare pătrund în splină, unde se ramifică în mai multe ramuri
trabeculare.
• După mai multe ramificări, arterele trabeculare părăsesc septurile conjunctive şi
pătrund în pulpa splinei, luând numele de artere pulpare. Deoarece se găsesc în
centrul tecilor limfoide sau în centrul nodulilor splenici, aceste artere se mai
numesc şi artere centrale.
• Ramificaţiile terminale ale arterelor centrale sunt reprezentate de un mănunchi de
arteriole penicilate, cu pereţi musculari, cu rol în reglarea presiunii sanguine.
Arterele penicilate sunt acoperite de o teacă reticulată, cu numeroase histiocite
şi macrofage, dând vasului un aspect elipsoidal (artere elipsoidale).
• La nivelul pulpei roşii, arterele penicilate se continuă cu capilare scurte
(capilare glumare), care, la rândul lor, se continuă cu sinusurile venoase, spaţii
largi, prevenoase, delimitate de endoteliu vascular.
• Din aceste sinusuri iau naştere venele splinei.
• Sinusurile venoase pot reţine o mare cantitate de sânge, fapt ce duce la
mărirea splinei. Prin această capacitate de depozitare se realizează
funcţia hemodinamică a splinei.
• Prin conlucrarea dintre endoteliul arteriolelor penicilate şi tecile
acestor arteriole se realizează selecţia hematiilor îmbătrânite sau
anormale. Aceste hematii sunt recunoscute specific şi sunt degradate
de macrofagele din pulpa albă şi pulpa roşie.
• Produşii de degradare ai hematiilor (bilirubina şi fierul) sunt preluaţi
în capilarele glumare şi apoi, prin vena splenică, ram de origine al
venei porte, ajung la ficat.
• În ceea ce priveşte circulaţia la nivelul splinei, există trei teorii:
– teoria circulaţiei splenice deschise, conform căreia o parte dintre
capilarele glumare se deschid la nivelul spaţiilor dintre cordoanele Bilroth
– teoria circulaţiei închise, conform căreia sângele din capilarele glumare
trece direct în sinusurile venoase şi de aici, direct în vene
– teoria circulaţiei mixte, conform căreia circulaţia din splină poate fi
închisă sau deschisă, în funcţie de nevoile regionale.
 Drenajul venos
• Sângele venos al splinei este drenat de venele
trabeculare mari, care confluează formând două sau
trei trunchiuri venoase mari, ce părăsesc splina prin
orificiile hilului.
• Aceste trunchiuri pătrund în ligamentul lieno-renal şi
se unesc la circa 3 cm de hil, anterior sau posterior de
coada pancreasului, formând vena lienală.
• Vena lienală are un traiect rectiliniu pe faţa
posterioară a corpului pancreasului, la nivelul căreia
determină apariţia unui şanţ sau chiar canal. Are
raporturi similare cu ale feţei posterioare a corpului
pancreasului.
• Afluenţii venei lienale sunt reprezentaţi de:
– vena gastro-epiploică stângă
– venele gastrice scurte
– vene pancreatice.
• Posterior de colul pancreasului, vena lienală participă
la formarea venei porte, prin unirea cu vena
mezenterică superioară şi vena mezenterică inferioară.
• Cel mai frecvent, vena mezenterică inferioară se
varsă, în unghi drept, în vena lienală, formând,
posterior de corpul pancreasului, trunchiul
mezenterico-lienal sau spleno-mezaraic.
• După un scurt traiect, acesta se uneşte cu vena Formarea venei porte
mezenterică superioară şi formează vena portă. 1. vene paraumbilicale 2. v gastrică dreaptă 3. v portă
• Venele mezenterice şi trunchiul mezenterico-lienal hepatică 4. v mezenterică superioară 5. v colică medie
participă, împreună cu vena renală stângă, la 6. v colică dreaptă 7. v ileocolică 8. v rectală inferioară
delimitarea unui patrulater venos (patrulaterul Rogie), 9. v rectală medie 10. vv rectale superioare, stângă și dreaptă
important ca reper chirurgical. 11. v colică stângă 12. v mezenterică inferioară 13. v splenică
14. v gastrică stângă 15. vene esofagiene
 Drenajul limfatic
• Vasele limfatice profunde ale splinei au
originea la nivelul pulpei albe.
• Ele însoţesc venele, prin trabecule, până
la hilul splinei, unde se află releul
primar, reprezentat de nodulii limfatici
lienali, din hilul splinei (nodulii limfatici
lienali aparţin grupei nodulilor limfatici
pancreatico-lienali).
• La aceşti noduli limfatici sosesc şi vase
limfatice, care:
– aduc limfa de la fornixul gastric,
trecând prin ligamentul gastro-lienal
– aduc limfa de la coada pancreasului,
trecând prin ligamentul lieno-renal.
• Limfa este drenată, în continuare, prin
ganglionii pancreatico-lienali, situaţi
de-a lungul venei lienale, spre nodulii
limfatici celiaci, care reprezintă staţia
finală.
 Inervaţia splinei
• Inervaţia splinei este vegetativă,
receptoare şi efectoare (preponderent
vasomotorie).
• Fibrele interoceptive au corpul celular în
ganglionii spinali T6-T10.
• Inervaţia eferentă a splinei este reprezentată
în special de inervaţie efectorie simpatică, cu
rol vasomotor (de reglare a fluxului sanguin
intralienal) şi de contracţie a fibrelor
musculare netede din capsula splinei.
• Fibrele simpatice preganglionare au
originea în segmentele medulare T6-T10,
nucleul intermedio-lateral şi iau calea
nervilor splanhnici, cu care ajung la
ganglionii celiaci şi mezenterici superiori,
unde fac sinapsa cu neuronii ganglionari.
Fibrele simpatice postganglionare ajung la
splină pe calea plexului simpatic
periarterial.
• Fibrele parasimpatice preganglionare,
numeric reduse, provin din trunchiul vagal
posterior.
• Aceste fibre fac sinapsă cu neuronii
ganglionari din ganglionii lienali, situaţi în
apropierea hilului splenic. În splină nu au
fost identificate celule ganglionare
parasimpatice.
 Proiecţia splinei
• Splina se proiectează pe faţa
posterioară a hemitoracelui stâng,
într-o regiune delimitată:
– superior, de marginea superioară a
coastei a IX-a
– inferior, de marginea inferioară a
coastei a XI-a
– posterior, de verticala ce
intersectează coasta a X-a, la 3-5
cm de linia proceselor spinoase
– anterior, de intersecţia coastei a
X-a cu linia axilară medie.
• Matitatea splenică are formă
ovalară, cu axul mare reprezentat
de coasta a X-a.
• De regulă, splina nu se palpează,
totuşi, la 15% din populaţie, polul
inferior al splinei poate depăşi
rebordul costal, fiind palpabil, fără
semnificaţie patologică
Noţiuni clinice
► În splenomegalii, spaţiul Traube poate fi deplasat sau la
nivelul lui, poate dispare sonoritatea (timpanism gastric),
fiind înlocuită de un sunet mat (matitate splenică).
 Noţiuni clinice
► Ca principiu hemodinamic,
splina se găseşte la capătul unui
traseu vascular, reprezentat
(retrograd) de: ventricul drept –
atriu drept – vena cavă inferioară
– vene hepatice - ficat – vena
portă – vena splenică – splină.
• În cazul insuficienţei cardiace
drepte sau în cazul obstacolelor
(variate) pe acest ax, presiunea
creşte retrograd în vena splenică
şi apare o splenomegalie
hemodinamică.
• Aşa se explică de ce
splenomegalia poate fi un semn al
insuficienţei cardiace drepte,
alături de hepatomegalie, sau al
cirozei hepatice.
Noţiuni clinice
• Creşterea presiunii
retrograde pe ramurile de
origine ale venei porte duce
la la instalarea edemelor
parietale în tot teritoriul
digestiv deservit de vena
portă.
• Prezenţa acestui edem
presupune o modificare a
timpului de absorbţie
pentru unele medicamente,
precum şi nevoia protecţiei
prin dietă a unui astfel de
perete intestinal.
 Noţiuni clinice
• ► Durerea splenică apare frecvent
la persoanele neantrenate ce depun un
efort fizic intens şi rapid. În această
situaţie, inima dreaptă nu poate prelua
întreaga cantitate de sânge din
întoarcerea venoasă, creşte presiunea din
avul vascular retrograd şi apare
splenomegalia hemodinamică.
• Aşa cum am precizat deja, eficienţa şi
adaptabilitatea contracţiei capsulei
splenice nu sunt remarcabile. Totuşi,
tensionare prin distensie a fibrelor
musculare netede ale capsulei splinei
declanşează la un moment dat (conform
legii lui Sterling) o contracţie brutală a
capsulei. În acest mod, terminaţiile
nervoase libere intracapsulare sunt brutal
comprimate. Apare astfel durerea
splenică, care cedează la repaus.
• În splenomegaliile care se instalează lent
nu apare, în general, durere splenică.
 Noţiuni clinice Splină accesorie pancreatică
► Splinele supranumerare sau
accesorii sunt cele mai frecvente
anomalii, fiind prezente la aproximativ
15% din populaţie.
Numărul splinelor accesorii este variabil,
fiind descrise cazuri cu până la 50 de
spline accesorii.
Dimensiunile splinelor accesorii sunt şi
ele variabile, fiind dependente şi de
numărul lor.
Localizarea splinelor accesorii este
dependentă de localizarea masei
mezenchimale ce se va diferenţia în ţesut
splenic. Astfel, spline accesorii pot fi
găsite la nivelul:
• hilului splinei
• cozii pancreasului, între foiţele
ligamentului lieno-renal
• omentului mare
• mezenterului
• mezocolonului transvers
• ovarului sau chiar a testiculului.
Splinele supranumerare dobândite
• Splinele supranumerare dobândite, splenoza, se
datorează traumatismelor splinei (inclusiv prin
manevre chirurgicale), ce determină soluţii de
continuitate ale capsulei splenice, favorizând
„însămanţarea” peritoneală sau viscerală cu ţesut
splenic, cu o capacitate de proliferare cel puţin
similară cu cea a endometrului.
• Splinele supranumerare dobândite au
vascularizaţia dependentă de cea a viscerului la
nivelul căruia sunt situate.
 Splenoza
• Splinele supranumerare din
splenoze au:
– diferite forme şi dimensiuni
– capsulă subţire, dar bine
vascularizată, vasele
pătrunzând în profunzime
circumferenţial (nu au hil)
– au o arhitectură particulară,
fără trabecule şi cu puţini
foliculi limfoizi.
 Datorită frecvenţei crescute,
eventualitatea splinelor
supranumerare trebuie avută în
vedere permanent, pentru evitarea
unor erori de diagnostic
• Filipoiu M. F., Cristescu C., Mihalea D. - Aparatul digestiv subdiafragmatic și
splina. Lucrări Practice de Anatomie – Editura Universitară Carol Davila,
Bucureşti 2010.
• Niculescu Th. Cezar, Cristescu C., Niţă C., Mihalea D, Lascu M., Tanasi M.-
Anatomia funcţională a tubului digestiv subdiafragmatic. Ed. Tehnoplast,
2002.
• Ranga V. - Tubul digestiv abdominal. Splina. - Litografia I. M. F., 1980