COMUNICAREA (GENERALIA)

1) Importanța comunicării (premize):

• condiția sine qua non a interacțiunii cu cei din jur
• act eminamente uman → necesitatea perfecționării
2) Precondițiile unei comunicări eficiente:
• intenție transmitere mesaj (E)
• limbaj comun
• relație de înțelegere (E-R):
a) experiențe comune preexistente → realizare empatie →
facilitare comunicare
b) inexistență experiențe comune → apel la analogii și
comparații cu situații familiare ambelor părți → facilitare
comunicare
 3) Ce este comunicarea?
• 126 definiții: grammatici certant
• M. Dinu - utilitate perspectivă etimologică: lat. munis →
immunis, communis → communicare (cf. sensul
sacramental creștin și rom.) → excommunicare
• ambivalența procesului: comunitar (baza organizării
sociale) și sacru (angajarea pe verticală a aspirațiilor
umane); cf. dubla dimensiune a cuvântului
4) Definiție de lucru: „Proces prin care se transmit
informații de la un E la un R, prin intermediul unor (sisteme
de) semnale; procesul implică o interacțiune și are anumite
efecte, producând o schimbare”
 5) Tipuri de comunicare socială (criteriu - număr
participanți și tipul de relație dintre ei):
a) Comunicarea intrapersonală
• E și R – indiscernabili (dialogul interior)
• dialog fără cuvinte + posibilitatea verbalizării gândurilor
(dublul rol al limbii: reprezentare conceptuală + comunicare
a gândului)
• posibilitatea dispensării de limbă a gândirii
(promptitudinea deciziilor)
• posibilitatea falsificării informației în vederea inducerii în
eroare a interlocutorului (autoamăgirea)
b) Comunicarea interpersonală diadică
• doi participanți
• obiective:
→ influențare opinii, atitudini și credințe interlocutori
→ autocunoaștere (dirijare interacțiune cu interlocutori
în scopul aflării a ceea ce scapă propriei capacități de
observare)
→ descoperire a lumii exterioare (ex: interiorizarea
diferită a unei cărți în urma comentării ei)
→ stabilire și menținere relații cu alte ființe umane
• factori generatori ai comportamentului comunicațional:
- nevoia de incluziune (necesitatea recunoașterii propriei
valori); formă acută: tendințele exhibiționiste (preferarea
pedepselor în locul anonimatului)
- nevoia de control (impunerea propriei voințe)
- nevoia de afecțiune; deschidere afectivă → dialog
eficient; estompare afectivă → stare disconfort, îngreunare
comunicare
- ajutorarea semenilor (sfat, consolare, asistență
profesională); obiectul unor meserii distincte (medic, preot)
- jocul și distracția (J. Huizinga: cultura – sub specie ludi);
spiritul ludic în procesul comunicării: păcăleala (joc
comunicativ gratuit), jocul de cuvinte etc.
c) comunicarea de grup
• cel puțin doi participanți
• grupuri tipice: cel mult zece
• creșterea numărului → fragmentarea grupului
(«bisericuțe»), îngreunarea schimbului de replici
• motiv constituire grupuri: cooperare în vederea atingerii
unui țel/ luării unei decizii
d) comunicarea publică
• E unic, mulțimea R (prelegere, expunere, discurs)
• obiectul de studiu al retoricii (stabilire principii și reguli
specifice comunicării publice eficiente din perspectiva
teoriei țintei)
- absolutizarea rolului E
- dependența succesului comunicării de abilitatea E
- metafora oratorului (arcaș ce obține efectul dorit
indiferent de personalitatea, ideile, starea psihică a
destinatarului)
• recunoaștere rol interlocutor → apariție concepție nouă
despre comunicare (teoria interacțională); argumente:
- așteptarea replicii - caracteristica oricărei forme de
comunicare (sticla din mare, mesajele trimise în univers,
practica inscripțiilor tombale)
e) comunicarea de masă
• schemă funcțională: producător instituționalizat →
mesaje (scrise, vorbite sau vizuale) → public numeros/
destinatari necunoscuți
• ex: carte, presă scrisă, transmisiuni radio-tv
• decalare în timp a răspunsului
• prezență slabă feed-back
 ALTE CLASIFICĂRI

1) Comunicarea verbală (unitate de bază – cuvântul)

• forme:
a) orală
b) scrisă
• condiția sine qua non: existență cod lingvistic comun
• incapacitatea cuvântului de a exprima precis și integral
ideea (“Unde să găsești cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”)
• posibilitate utilizare stiluri variate (neutru, solemn,
beletristic, administrativ, publicistic, științific, managerial)
• principii utilizare stil adecvat:
a) alegere stil abordat în majoritatea situațiilor
(generator de naturalețe și de confort)
b) adecvare stilistică la specificul contextului de
comunicare (alegerea cuvintelor potrivite în funcție de
context, intenții locutor și așteptări audiență)
c) respectare principii:
- claritate (sistematizarea mesajului → ușurință reținere)
- puritate (ponderație în utilizarea regionalismelor,
arhaismelor, neologismelor etc.)
- concizie (evitarea redundanței)
- precizie
 d) utilizare corectă conectori discursivi (elemente de
legătură cu funcție gramaticală):
- conjuncții și loc. conj.: dar, numai că, deci, așadar, prin
urmare, fiindcă, or, etc.
- adv. și loc. adv.: totuși, astfel, de asemenea, bineînțeles,
mai mult decât atât, de aceea, în fond, la urma urmei, în
definitiv etc.
- structuri lingvistice negramaticalizate: în acest caz,
acestea fiind zise, pe de o parte, pe de altă parte etc.
- propoziții instrumentalizate: după cum am arătat deja,
așa cum am susținut de la început, din datele pe care le-am
prezentat rezultă că… etc.
• importanța conectorilor discursivi:
- rolul îndeplinit
a) argumentare (dar, însă, or, totuși, cu toate acestea,
bineînțeles, după cum se știe etc.)
b) structurare textuală (astfel, de altfel, de asemenea,
apoi, pe urmă, pentru că veni vorba etc.)
c) corelare (pe de o parte… pe de altă parte, în primul
rând, în al doilea rând, … în ultimul rând etc.)
- exprimă atitudinea vorbitorului față de cele afirmate:
- confirmare (bine, așa, firește, bineînțeles, sigur etc.)
- justificare (de aceea, fiindcă, cu alte cuvinte, mai exact,
mai precis etc.)
- rectificare (de fapt, în fond, mai bine zis, însă, ci etc.)
- concesie (totuși, mă rog, cu toate acestea etc.)
- concluzie (deci, așadar, așa că, în sfârșit etc.)
- contraopinie (dar, păi, însă etc.)
- dezacord (dimpotrivă, spre deosebire de etc.)
- reamintire (după cum am arătat deja, așa cum am mai
spus etc.)
2) Comunicarea paraverbală:
• personalizare mesaj prin voce (tonalitate, volum, ritm,
intonație)
• sursă info. vorbitor (stare psihică, personalitate, poziție
socială, intenții comunicaționale etc.)
• inadecvare voce la semnificația mesajului → deformare
sens
• evitare monotonie vocală
• curba intonațională – criteriu deosebire enunțuri (asertiv,
declarativ, directiv, expresiv, interogativ)
3) Comunicarea non-verbală:
• mesaje transmise prin limbaj non-verbal (mimică, gestică,
atitudine, vestimentație, mediu etc.)
• importanță descifrare limbaj non-verbal:
a) E/R: cunoaștere mai bună interlocutor
b) E: posibilitate anticipare stare de spirit auditoriu
• recomandări utile bun comunicator:
a) Limbajul non-verbal al E:
• adoptare atitudine deschisă (generatoare de prietenie și
colaborare cu A)
• eliminare bariere dintre vorbitor și audiență (laptop,
proiector, pupitru) → apropierea publicului de vorbitor
• menținere contact vizual (pe zone în săli mari): treptat în
cazul unui vorbitor timid
• lejeritate, mobilitate în mișcări (cum grano salis: evitare
mișcări repetitive): corelare mișcare picioare/ mâini cu o
nouă idee
• importanță vestimentație
 b) Limbajul non-verbal al R:
• menținere contact vizual cu E (→ creare stare confort)
• transmitere încurajări prin mișcări aprobatoare cap
• mimică deschisă, pozitivă (permite E să înțeleagă stările
generate de propriul discurs)
• orientare corp către E (evitare încrucișare mâini:
dezinteres)
• completare limbaj non-verbal cu expresii ce denotă
interesul față de subiect (d.e.: înțeleg, interesant, aha etc.)
 ALTE ASPECTE
LEGATE DE SITUAȚIA DE COMUNICARE

1) Importanța cunoașterii de către orator a răspunsului la

întrebările:
• ce vreau să spun?
• cine este persoana din fața mea?
• ce dorește să afle?
• care sunt nevoile, aspirațiile și dorințele sale?
• ce știe despre mesajul meu?
2) Obiectivele oricărei situații de comunicare:
• să fim recepţionaţi
• să fim înţeleşi
• să fim acceptaţi
• să declanșăm o reacţie (schimbare de comportament/
atitudine)
 FUNCȚIILE COMUNICĂRII DISCURSIVE

a) deliberativă (politică): discursul stabilește

oportunitatea/ inoportunitatea unei acțiuni cu caracter
public
b) judiciară (forensică): dovedirea justeții/ imoralității
unor fapte din trecut → aprobarea/ incriminarea lor prin
discurs
c) demonstrativă (epideictică):
• demonstrare adevăr/ falsitate teorie
• elogiere/ blamare personalități
• exprimarea satisfacției față de un eveniment favorabil
• deplângerea urmărilor unei calamități etc.
 PRINCIPIILE COMUNICĂRII (PALO ALTO)

1) Este inevitabilă: we can not not communicate (orice

comportament uman are valoare de mesaj); cum tacent,
clamant
2) Se desfășoară la două niveluri: informaţional şi relaţional
3) Proces continuu:
• interacțiunea permanentă a interlocutorilor
• dependență efect comunicare de conținutul comunicărilor
anterioare (ex. efectul unei expresii nepoliticoase utilizată
de o persoană amabilă)
4) Este ireversibilă (produce efect asupra R, ex.:
imposibilitate retragere cuvinte jignitoare)
5) Presupune raporturi de forță ce implică tranzacții
simetrice sau complementare (ex. la batjocură se poate
răspunde cu batjocură sau cu iertare)
6) Presupune procese de acomodare:
• unicitatea oamenilor → ne-coincidența sensurilor
conferite acelorași cuvinte → necesitatea unei negocieri a
sensurilor în vederea realizării unei înțelegeri
• disputele filozofi și teologi, conflictul dintre generații