PĂRȚILE RETORICII.

STRUCTURA VERBALĂ A DISCURSULUI

Etape în elaborarea unui discurs: model cu cinci etape/

sarcini orator: Inventio, Dispositio, Elocutio, Actio,
Memoria
I) Invențiunea (inventio, εύρησις)
• găsire (invenire) subiect/ temă discurs (necesitate
cunoaștere scop)
• caracterul plauzibil și admisibil al temei
• găsirea temei → căutare și găsire material (informații,
idei, fapte, argumente)
• calități necesare demers (sinergice sau/și diacronice):
a) inteligență (facultatea de a înțelege subiectul în
toate componentele sale)
b) atenție (activare energie necesară proceselor
cognitive)
c) metodă în cercetarea datelor (abordare globală
subiect, fără omisiune elemente esențiale)
• misiune orator:
a) selectare tipuri argumente (raționale/ afective)
b) identificare argumente prestabilite
c) identificare domenii din care va extrage probele
d) identificare toposuri/ locuri comune:
• asociații consacrate (de idei), concepte (general admise,
aplicabile în varii cazuri)
• simboluri (balanța - justiție, alb – puritate, cruce –
sfințenie etc.)
• citate; importanța toposurilor:
- surse identificare argumente
- utile tuturor raționamentelor (au caracter general)
- mijloace mnemotehnice de descoperire a ideilor
- argumente de-a gata ce pot fi plasate în diverse
secvențe ale discursului
b.1) Tipuri de toposuri:
• referitoare la cantitate (un lucru este mai valoros decât
altul din rațiuni cantitative/ ceea ce este util în orice ocazie
este preferabil) ex:
- supremația probabilului asupra improbabilului, a
normalului față de excepție
- lucrurile complete în favoarea celor incomplete
- lucrurile aflate în puterea noastră sunt preferabile
celor ce depind de alții
• referitoare la calitate (în antiteză cu o calitate banală,
caracterul original a ceva e foarte puternic)
• referitoare la ordine (ex. afirmarea superiorității): -
a ceea ce este anterior ↔ posterior - cauzei
↔ efecte
- scopurilor față de mijloace
- principii față de fapte
- necesitate ↔ întâmplare
- stabil față de instabil
b.2) Ex. concrete:
- ale modestiei
- ale cantității, calității, unicității (nu trăim decât o dată)
- ale realismului (să rămânem cu picioarele pe pământ)
- ale respectului pentru persoana umană (nu suntem
mașini/ animale)
- ale libertății de expresie (pot să spun ce vreau…)
- ale muncii care justifică anumite acțiuni (eu muncesc, nu
gândesc)
- ale invocării a ceea ce este preferabil față de ceea ce nu
este
- ale promisiunii neținute
• locuri comune generale: genul și specia, cauza și efectul,
precedentul și contrastul, definiția, circumstanțele de timp
și de loc
• locuri comune preferate în genul judiciar: legi, jurăminte,
mărturii
• locuri comune utilizate în discursul politic actual: ideea
de complot, manevră, conspirație, cenzură ori valori
general acceptate (democrație, interes național etc.)
 II) Dispozițiunea/ desfășurarea (dispositio, τάξις)
• organizarea conținutului discursului, calitatea de a
înlănțui ideile, astfel încât ele să servească eficient cauzei
pentru care se pledează
• ordonare argumente (criterii: legătură logică, scop, plan)
• caracteristici plan temeinic:
- surprindere subiect în integralitatea sa
- claritate
- simplitate
- idei principale care să conțină idei secundare
- unitate
- proporție
II.2. Structură discurs (potrivit cerințelor dispositio):
a) Exordiul (prooimion):
• captare atenție bunăvoință auditoriu prin aprecieri etice
(modestia, probitatea oratorului) sau glumă/ mărturisire/
întrebare retorică/ statistici conexe subiect
• evitare utilizare excesivă în exordiu a mijloacelor stilistice (→
diminuarea persuasiunii)
• tipuri de exordiu:
- simplu: enunțare succintă subiect
- insinuant (insinuatio): subiect neagreat → prezentare pe
ocolite/ prezentare alt subiect conex agreat
- fastuos (evenimente solemne): utilizare figuri de stil, cuvinte
rare (subliniere unicitate eveniment)
- vehement: intrarea ex abrupto în subiect (Cicero)
 b) Propositio: enunțare problemă/ teză de demonstrat
(condiții: simplă, succintă, clară)
c) Partitio/ divisio
• prezentare părți discurs, enumerare chestiuni de
dezbătut de orator/ adversar/ de ambii
• expunere plan orator conferă claritate discursului
• reguli necesare:
- completă (acoperirea întregii întinderi a subiectului)
- distinctivă (deosebire părți pt a nu fi confundate)
- gradată (repartizare secțiuni discurs; scop – trecere
succesivă de la una la alta)
- firească
 d) Narratio (expunere fapte, prezentare personaje)
• ex. concret: expunere cronologică evenimente
• presupune talent narativ și descriptiv
• evidențiere circumstanțe favorabile, estompare
dezavantajoase
• precizie în enumerare nume, date, împrejurări, fapte
evocate
• implicare audiență:
- adresare întrebări, raportare la experiențe familiare celor
din sală (sunt sigur că și cei apropiați dvs…)
- apel la sentimentele auditoriului (în funcție de timp) →
incriminare/ elogiere sporite
• calități narratio:
- succintă (brevis): fără detalii, repetiții și reveniri inutile
- clară (aperta): respectare succesiune logică idei,
evitare digresiuni (→ confuzii) și echivocitate
- veridică/ verosimilă (probabilis): prezentare fapte
credibile
- interesantă
 e) Confirmatio (argumentare)
• probare fapte din narratio prin prezentare (clară și
convingătoare) dovezi, argumente proprii
• de avut în vedere trei aspecte:
- găsire argumente (esența argumentării)
- inventare argumente (inventio)
- dispunere și mod de prezentare argumente
• extragere argumente din fondul cauzei, nu din rețetare
• utilizare exemple și amplificare (descrieri, digresiuni,
formulări patetice, amintiri, citate etc.)
• recurs la logos dar și la pathos (→ provocare emoții)
• modalități de prezentare argumente:
- analitică: persuadare treptată (Socrate)
- sintetică: enunțare teză, argumentare ulterioară
succesivă → persuasiune
• strategii argumentative:
- argumente imbatabile apoi slabe
- argumente slabe apoi solide (amplificare)
• evitare subargumentare (→ non-persuadare) și
supraargumentare (→ suspiciune)
• rațiunea argumentelor: dovedesc veridicitatea, justețea,
utilitatea a ceva
• de evitat a demonstra fapte evidente și a se insista
excesiv asupra a ceea ce s-a demonstrat
 f) Reprehensio (respingere (contra)argumente
adversar/ proprii; scop - evidențiere mai clară a adevărului
tezei, câștigare credibilitate)
• schemă posibilă:
- prezentare argumente proprii
- respingere contraargumente
- reluare argumente proprii într-o formă nouă
• combatere opinie adversă din aceleași puncte de vedere
din care este susținută (→ forță argumentativă)
• reliefare erori logice argumentație adversar
g) Digresio (opțional în discursul judiciar): relatare
suplimentară, invitație la meditație asupra temei (prin
suscitare emoții → valențe argumentative noi)
 h) Epilog (peroratio):
- recapitulatio/ enumeratio (recapitulare idei și argumente)
- indignatio (sintetizare argumente defavorabile
adversarului, reînnoire atitudine de respingere a pledoariei
lui)
- conquestio (apel la sentimentele auditoriului)
• stil precis, concluzie formulată clar (posibil citat sau
expresie celebră)
• concizie (Q.: emoțiile prea vii nu au durată mare)
• a nu se introduce argumente/ subiecte noi (întrerupere
flux emoțional)
- conclusio: îndemn la acțiune (enunțare solicitare,
propunere)
 III) Elocutio

• redactare concretă discurs

a) preocupare (respectare) corectitudine lexicală și
gramaticală)
b) selectare cuvinte adecvate exprimării ideilor
c) apel la modalități de ornare în vederea sensibilizării
auditoriului și realizării persuasiunii:
- utilizare figuri de stil
- adecvare stil la subiectul și la genul discursului
 IV) Memoria

• condiție sqn a unei acțiuni oratorice convingătoare

(credibilitate sporită și impresie pozitivă asupra publicului)
• memorare discurs pentru a fi susținut în fața auditoriului:
a) creare repere mentale (imagini, semne, simboluri)
b) utilizare citate, maxime, exemple necesare argumentării
• condiții ale unei bune memorări:
a) coerență internă a discursului
b) fraze înlănțuite logic
c) armonie internă
• oratorul autentic nu își citește discursul
 V) Acțiunea (actio, pronuntiatio, υπόκρισις)

• alegere subiect (inventio), întocmire plan (dispositio),

stilizare (elocutio) → actio
• rostirea discursului (pronunție, voce, gestică, ținuta
corpului, mimică)
• rațiune actio: asigură o cât mai bună receptare a
discursului (impresionare și convingere)
• φωνασκία (disciplină auxiliară) – recomandări necesare
întreținerii vocii
d) Părțile constitutive ale acțiunii oratorice
- Pronunția
• vocea – modalitatea de a pătrunde în sufletul
auditoriului, de a dezlănțui pasiuni
• necesitatea clarității (rostirea răspicată a silabelor și a
cuvintelor)
• perfecționare prin exersare și exercitare (Demostene)
• evitare extreme (Vadim Tudor, V. Ciorbea)
• necesitatea ca oratorul să fie sincer și convins de ceea ce
spune: si vis me flere, dolendum est primum ipsi tibi
• adecvarea vocii la sentimentele exprimate, ex:
- ton viu, grăbit, întrerupt → mânia
- grav, monoton → durerea
- îndoielnic, umilit, slab → frica
- energic, amenințător → violența
- duios, plin de încântare → plăcerea
• adaptare voce la dimensiunile spațiale ale sălii
• adaptare voce la structura discursului
- exordiu: ton simplu și plăcut (în scopul captării atenției)
- narațiune: variat (corespunzător momentelor narațiunii,
situaților și eroilor prezentați)
- confirmație: puternic, viu (temeiul afirmațiilor oratorului)
- perorație: puternic, grav, acut (reflectare patos)
 - gesturile
• ansamblu de mișcări corporale prin care se exprimă idei,
sentimente, intenții, stări sufletești
• sporesc eficiența comunicării, subliniază și nuanțează ideile
• importanță mimică (ochii – organul principal de exprimare
a sentimentelor)
• varietate expresie ochi (triști, întunecați, înlăcrimați,
rătăciți, mirați, ironici, disprețuitori, admirativi etc.)
• concordanță fizionomie cu structura discursului: liniștită
(seninătatea subiectului), întunecată, aprinsă
• înfățișare exterioară: nobilă și simplă
• poziție și mișcări și brațe: firești, demne
• evitare mișcări necontrolate (cap, degete, mâini)