UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARAD

FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ

CINEMATICA MANDIBULARA
Cursul XI

Șef. lucr. Dr. Berari Adelina

Arad
2020
 CINEMATICA MANDIBULARA

Pentru indeplinirea functiilor ADM, mandibula executa

numeroase miscari, care pornesc, ajung sau traverseaza cateva pozitii
de referinta.
Clasificarea miscarilor mandibulare
Miscari fundamentale
 Miscare de rotatie
 Miscare de translatie
Miscari combinate
 Miscari limitate
 Miscari functionale
 Dinamica mandibulară poate fi sistematizată după numeroase criterii,
neexistând totuşi o clasificare unică şi atotcuprinzătoare. Astfel,Lejoyeia
clasifică mişcările mandibulare în: mişcări elementare prin interpunerea de
alimente, mişcări de masticaţie cu dinţi naturali, mişcări de masticaţie cu
dinţi artificiali.
In cadrul mişcărilor elementare ale mandibulei, autorul descrie două
grupuri şi anume: mişcări simetrice pure realizate fără contact interdentar,
în care cuprinde mişcări de coborâre şi ridicare, de propulsie şi
retropropulsie,mişcări de refracţie forţată,
iar în al doilea grup cuprinde mişcările efectuate cu
contact interdentar  dar fără interpoziţie de alimente. Mişcările de
masticaţie sunt interpretate diferit în funcţie de concepţia acceptată, iar
mişcările de masticaţie cu dinţi artificiali sunt privite în lumina concepţiei
balansului general al lui Gysi
 Pentru indeplinirea functiilor ADM, mandibula executa numeroase
miscari, care pornesc, ajung sau traverseaza cateva pozitii de referinta.
Posselt  oferă o clasificare ce cuprinde mişcări fundamentale ale
mandibulei, mişcări intermediare, mişcări limită, mişcări în perimetrul
limită, mişcări funcţionale şi mişcări parafuncţionale.
Posselt consideră că mişcările mandibulare de bază
sunt următoarele:
1.mişcare de deschidere şi închidere;
2.mişcare de protruzie cu contact dentar şi revenire;
3.mişcare de retruzie şi revenire, cu contact dentar;
4.mişcare de lateralitate şi revenire, păstrând contactul dentar.
Diagrama lui Posselt
 Ackermann clasifică mişcările în:
• mişcare de deschidere şi închidere;
• mişcare incisivă;
• mişcare de lateralitate;
• mişcare de retracţie (retruzie).
Ramfjord clasifică mişcările mandibulei în mişcări limită şi funcţionale.
Mişcările limită ale mandibulei sunt la rândul lor clasificate în mişcări
limită efectuate în plan sagital, în plan orizontal şi în plan frontal, iar
mişcările funcţionale sunt clasificate în mişcări de masticaţie, mişcări de
deglutiţie şi mişcări de fonaţie.
Costa utilizează în clasificarea mişcărilor mandibulare criterii diferite,
descriind mişcări pure şi mişcări combinate, mişcări simetrice sau
asimetrice, cu sau fără contact interdentar, reduse,extreme sau forţate,
mişcări fincţionale stereotipe şi voluntare. In situaţia în care, în excursia
sa,mandibula pleacă de la poziţia de ocluzie centrică, autorul descrie 5
mişcări unidirecţionale cu 10 sensuri, înregistrând astfel mişcări de coborâre
şi revenire, propulsie şi revenire, deplasarea laterală dreaptă şi revenire,
deplasarea laterală stângă şi revenire, retruzie şi revenire. In cazul în care
excursia mandibulară pleacă de la poziţia de repaus, sunt adăugate
mişcările de ridicare către ocluzia centrică şi revenire.
 Având în vedere multitudinea clasificărilor menţionate şi gradul de
inconsecvenţă ce le caracterizează şi bazându-ne pe o experienţă clinică
de peste trei decenii, am clasificat mişcările mandibulare luând în
considerare factori anatomici şi funcţionali ce determină mişcarea (V.
Burlui,1979):

I. Mişcări mandibulare fundamentale (mişcări pure):

• mişcarea de rotaţie;
• mişcarea de translaţie.
II Mişcări mandibulare combinate:
• mişcări limită;
• mişcări funcţionale.
 MIŞCĂRI  MANDIBULARE FUNDAMENTALE
( MIŞCĂRI PURE )

Mişcările fundamentale ale mandibulei sunt mişcarea de rotaţie şi

mişcarea de translaţie.
Mişcarea de rotaţie se petrece atunci când fiecare punct al
mandibulei parcurge o traiectorie curbă, a cărei lungime creşte
proporţional cu distanţa de la centrul de rotaţie la punctul considerat,
astfel încât punctele mai apropiate de centrul de rotaţie vor parcurge o
distanţă mai mică, iar cele mai îndepărtate o distanţă mai mare. Ele vor
avea o viteză unghiulară identică, dar viteze liniare diferite
 În cadrul mişcării de translaţie, fiecare punct al mandibulei se va
deplasa pe o traiectorie aproximativ liniară, parcurgând distanţe egale faţă
de punctul de origine. Cele două mişcări fundamentale ale mandibulei pot
avea loc în plan sagital, orizontal şi frontal, astfel încât se pot descrie
mişcări de rotaţie în plan sagital, mişcare de translaţie în plan sagital,
mişcare de rotaţie în plan orizontal, mişcare de translaţie în plan
orizontal,mişcare de rotaţie în plan frontal şi mişcare de translaţie în plan
frontal.
Mişcarea de rotaţie a mandibulei în plan sagital  are un ax de
rotaţie perpendicular pe planul amintit. Axul mişcării de rotaţie pură în plan
sagital este axul bicondilian
sau axul şarnieră, „hinge-axis" sau „terminal hinge-axis".
Izolarea mişcării de rotaţie pură şi determinarea axului de rotaţie
bicondiliană reprezintă piatra unghiulară a examinării, diagnosticului şi
terapiei gnatologice. In scopul determinării axului bicondilian de rotaţie pură
s-au preconizat nenumărate metode şi aparate. Acest axul este localizat la
aproximativ 13 mm înaintea tragusului. Mandibula îşi menţine mişcarea de
rotaţie pură până la o deschidere de 12° a unghiului baleiat de segmentul
condil-punct interincisiv. La realizarea mişcării de rotaţie pură participă
coborâtorii mandibulei, între care digastricul este cel mai important.
 Mişcarea de rotaţie în plan orizontal  posedă două axe de rotaţie
verticală, situate unul în condilul drept şi celălalt în condilul stâng. In
realitate, există o multitudine de axe de rotaţie orizontală situate în afara
condililor. Atunci când axul de rotaţie se află în condilul drept, mandibula
se va roti către dreapta, pivotând pe acest ax şi invers, dacă axul se află
în condilul stâng, mandibula va pivota pe acesta, rotandu-se către stânga.
Atunci când axul vertical se află între cei doi condili, mandibula se va
roti, limitându-şi excursia,către condilul de care este mai apropiată. In
acest caz condilul activ va efectua o uşoară translaţie posterioara. Dacă
axul vertical se află în afara unuia dintre cei doi condili,mandibula se va
roti către acel condil, având o excursie maximă.
 În cazul unei mişcări de rotaţie în plan frontal , axul de rotaţie poate fi
situat în condilul drept sau stâng, dar întotdeauna perpendicular pe
planul frontal. Acest gen mişcări nu este chiar atât de frecvent, dar
posibilitatea apariţiei lor în cadrul mişcărilor combinate există.
Deplasarea are loc mai ales în tulburările de ocluzie unilaterale.

Mişcarea de translaţie în plan sagital are loc în cadrul mişcărilor

de protruzie şi retruzie.

Translaţia orizontală şi verticală este mai greu de realizat ca

mişcare pură, dar se poate întâlni frecvent în cadrul mişcărilor combinate.
 MIŞCĂRILE MANDIBULARE COMBINATE

În dinamica funcţională mandibulară, cu excepţia mişcării de

balama şi a mişcării de propulsie, celelalte tipuri de mişcări
fundamentale se întâlnesc numai excepţional ca mişcări pure. Ele sunt
însă parte componentă a mişcărilor combinate pe care mandibula le
execută.Mişcarea mandibulei nu poate fi separată de mişcarea în
articulaţia temporo-mandibulară, care cunoaşte la rândul ei mişcări
pure de rotaţie şi translaţie, precum şi mişcări combinate. Intervenţia
articulaţiei temporo-mandibulare în mobilitatea mandibulei face să
crească complexitatea acestor mişcări şi justifică clasificarea
mişcărilor combinate pentru o mai uşoară înţelegere. Dinamica
mandibulară este oglinda configuraţiei anatomice şi funcţionale a
determinanţilor anatomici şi funcţionali.
Mişcările limită ale mandibulei

Mandibula prezintă cele mai complexe tipare de mişcare cunoscute la nivel
ul organismului uman, generate de posibilităţile şi originalitatea dinamicii
mandibulare şi numeroasele inserţii musculare existente pe osul
mandibular. Mişcările mandibulare sunt determinate de factorii anatomici şi
funcţionali amintiţi mai sus. Factorii determinanţi imprimă caracterul şi
stabilesc parametrii mişcărilor mandibulare, limitând în acelaşi timp
mobilitatea mandibulei.
Mişcările limită ale mandibulei sunt deosebit de importante in
examinarea şi diagnosticul tulburărilor ce apar la nivelul determinanţilor
dinamicii mandibulare.
Mişcările mandibulare sunt oglinda configuraţiei anatomice şi
funcţionale a determinanţilor anatomici posteriori (articulaţiile temporo-
mandibulare) şi anteriori(ocluzia), precum şi a determinanţilor funcţionali
(muşchii mobilizatori ai mandibulei).Mişcările limită ale mandibulei pot fi
cercetate în plan sagital, orizontal şi frontal. Ele circumscriu un „perimetru
limită" al mişcărilor mandibulare.
Mişcările şi perimetrul limită în plan sagital

Mişcările limită şi perimetrul limită în plan sagital au fost studiate

prima dată de Posselt. Înregistrarea mişcărilor limită ale mandibulei
se efectuează înscriind pe un ecran vertical mişcările sagitale ale
punctului interincisiv mandibular. Pentru obţinerea perimetrului limită,
Posselt recomandă subiectului să execute, pornind de la poziţia de
relaţie centrică, o mişcare de protruzie maximă cu contact dentar. Din
poziţia de protruzie maximă, subiectul execută o mişcare de
deschidere maximă, cu mandibula menţinută în propulsie. Urmează
apoi o altă mişcare test, care înregistrează o mişcare de deschidere
maximă plecând de la punctul iniţial de relaţie centrică. In ansamblul
său, perimetrul mişcărilor limită în plan sagital are forma unui triunghi
cu baza superioară şi vârful orientat inferior 
 Partea superioară a perimetrului mişcărilor sagitale rezultă din mişcarea
de protruzie cu contact interdentar. Aspectul traseului de protruzie se află în
mod normal sub influenţa strictă a determinantului anterior al mişcărilor
mandibulare - ocluzia. Dar ocluzia nu participă în întregime la mişcarea de
protruzie, ci numai prin determinantul anterior al ocluziei, ghidajul incisiv.
Punctul de plecare pentru această mişcare îl constituie poziţia de
relaţie centrică, notată de Posselt, pe diagrama care-i poartă numele, cu
numărul 1. Asa cum se cunoaşte din capitolele anterioare, la 85-90% din
subiecţi relaţia centrică nu corespunde cu ocluzia de intercuspidare
maximă, din care cauză punctul interincisiv, în mişcarea sa de protruzie, va
parcurge mai întâi distanţa până la intercuspidarea maximă (notată cu nr.
2),distanţă care este în jur de 0,25-1,7 mm („Long Centric"). Intre 1 şi 2
mandibula parcurge un segment înclinat către superior şi anterior, mişcarea
executându-se pe pantele mezialeale cuspizilor maxilari şi distale ale
cuspizilor mandibulari. Traseul de la relaţia centrică la intercuspidarea
maximă poate fi alterat de puncte de contact prematur apărute pe pantele
de alunecare anterioară. In această situaţie, diagrama lui Posselt va
înregistra o linie frântă in locul segmentului 1-
2 . In situaţia în care relaţia centrică corespunde cu intercuspidarea
maximă, segmentul 1-2 lipseşte, cele două puncte coincid şi avem situaţia
de „Point in Centric", întâlnită la 10-15% din cazuri.
 Ajuns în punctul numărul 2, punctul interincisiv mandibula poate sa
 suporte ghidajul anterior al pantei retroincisive, care, în funcţie de
inclinarea sa faţa de orizontală, asigură
traiectoriei incisive o înclinare şi o lungime corespunzătoare. 
Lungimea traiectoriei incizale este în funcţie de gradul de over-bite,
precum şi de raza de curbură a arcadei dentare.După traversarea
traiectoriei incisive, cele două arcade ajung în poziţia cap-la-
cap,materializată pe diagramă prin porţiunea incipientă a planului
orizontal (3).
Trecerea de la poziţia cap-la
cap către ocluzia inversă realizata prin protruzie, se înregistrează pe
diagramă printr-un segment ascendent notat cu numărul 4, a cărui
înclinare este în funcţie
de caracteristicile contactului feţelor linguale ale incisivilor mandibulari cu
 feţele vestibulare ale frontalilor maxilari. Protruzia maxima este notată cu
5.
Traseul mişcării limită de protruzie cu contact dentar este caracteristic 
pentru anumite forme de ocluzie patologică.
Astfel, în ocluziile deschise, ca şi în edentaţiile
frontale mono sau bimaxilare, absenţa ghidajului incisiv face imposibilă
 disocluzia dinţilor din zonele laterale care vor suporta şi vor realiza
ghidajul protruziv, în ocluziile cap-la-cap, în ocluziile foarte adânci sau
adânci acoperite, in ocluziile inverse
frontale, configuraţia diagramei lui Posselt va suferi schimbări esenţiale
caracteristice acestor anomalii dento-maxilare. In aceste cazuri, ca şi
în situaţia unor contacte premature protruzive în zona distală a arcadei,
partea superioară a perimetrului mişcărilor limită va înregistra unele
accidente interpretate cu prudenţă în corelaţie cu forma clinică a
malocluziei întâlnite. Mişcarea anterioară de deschidere largă, plecând
de la punctul 5, de protruzie maximă, înregistrează un traseu curb cu
convexitatea către anterior, mergând de la 5 la III (punctul de
deschidere maximă a gurii). Traiectoria 5-III a punctului interincisiv este
influenţată de articulaţia temporo-mandibulară şi grupul
muşchilor coboratori ai mandibulei care realizează mişcarea. Gradul
său de curbură depinde de distanţa condilului – punct interincisiv,
 Latura posterioară a perimetrului limită al mişcărilor mandibulare în
plan sagital este de fapt compusă din două porţiuni: segmentul 1-II şi II-III.
Ambele segmente sunt curbe şi se întâlnesc făcând un unghi foarte
deschis spre anterior. Latura posterioară a perimetrului limită este înscrisă
de punctul interincisiv mandibular în timpul mişcărilor de deschidere. Ea se
află exclusiv sub influenţa ghidajului condilian (factorul determinant
anatomic posterior) şi a muşchilor coborâtori mandibulari (factorul
determinant fiziologic). În prima porţiune, segmentul 1-II se înscrie în
timpul executării de către mandibulă a unei mişcări de rotaţie pură, în timp
ce condilii se rotesc în articulaţia menisco-condiliană, după un ax orizontal,
axul şamieră. In această mişcare, rotaţia pură se menţine până la
executarea de către mandibulă a unei deschideri de 19-27 mm,
interincisiv, ceea ce corespunde unui unghi de 12°. In momentul în care
depăşeşte această limită a deschiderii, mişcarea de rotaţie în articulaţia
menisco-condiliană se continuă cu mişcarea de translaţie menisco-
temporală, iar punctul interincisiv inscrie segmentul II-III. In momentul
trecerii de la mişcarea de rotaţie la mişcarea de translaţie, axul şamieră
migrează de la posterior şi inferior, devenind ax instantaneu de rotaţie.
 Suprafaţa închisă de perimetrul limită al mişcărilor mandibulare în plan
sagital reprezintă locul geometric al tuturor mişcărilor sagitale posibile şi al
tuturor poziţiilor mandibulo-maxilare proiectate în planul sagital. Intre acestea,
de un deosebit interes pentru gnatolog este poziţia de repaus ce se înscrie pe
segmentul h al diagramei, la o înălţime variabilă, în funcţie de factorii amintiţi
într-un capitol anterior. Distanţa h-2 reprezintă distanţa de la poziţia de postură
la poziţia de intercuspidare maximă sau ocluzie centrică(după cum 2
corespunde sau nu cu 1). Această cale, denumită şi calea sau traiectoria de
închidere posturală sau musculară, are foarte mare importanţă în determinarea
punctelor de contact prematur ale intercuspidării maxime (în caz de „Long
Centric") şi relaţiei centrice (în caz de „Point Centric").
Mişcările si perimetrul limită în plan orizontal

Primele înregistrări grafice ale mişcărilor  mandibulare în plan orizontal au
aparţinut lui Gysi şi Hesse. Ulterior, Posselt a reluat cercetările, definind mişcă
rile mandibulare limită şi perimetrul limită al mişcărilor în plan orizontal. In
scopul studierii acestor mişcări, autorul a utilizat un ecran de înscriere fixat pe
maxilar şi un creion înscriitor, marcând punctul interincisiv mandibular.
Înregistrarea începe printr-o mişcare de protruzie maximă, care are ca punct
de plecare relaţia centrică, acul înscriind o linie dreaptă antero-posterioară.
Plecând de la extremitatea distală a segmentului antero-posterior, se invită
subiectul să execute o mişcare de lateralitate dreaptă şi apoi stângă. In acest
moment acul înscrie două segmente angulate în punctul ce marchează
extremitatea distală a mişcării antero-posterioare, formând arcul sau unghiul
gotic cu o deschidere de aproximativ 120°. Plecând de la punctul de protruzie
maximă, acul înscriitor va înregistra mişcări de lateralitate dreaptă şi stângă,
menţinând protruzia maximă. Se vor înscrie astfel două segmente angulate
în extremitatea anterioară a segmentului antero-posterior, închizând astfel
suprafaţa de mişcare în plan orizontal.Perimetrul acestei suprafeţe are forma
unui romb cu unghiurile ascuţite aşezate lateral,închizând astfel locul
geometric al tuturor mişcărilor pe care mandibula le poate face în plan
orizontal.
 Pe segmentul antero-posterior se va înscrie, mergând dinspre distal
spre anterior,relaţia centrică situată de obicei în vârful arcului gotic.
Anterior faţă de acest punct se găseşte intercuspidarea maximă, în
cazul existenţei unui „Long Centric", sau poate să"coincidă cu relaţia
centrică în cazul unui „Point Centric". In jurul porţiunii posterioare a
segmentului mezio-distal se găseşte suprafaţa de masticaţie primară ce
se înregistrează imediat după introducerea bolului alimentar în cavitatea
orală, mişcările masticatorii în această fază fiind mai ample. După ce
alimentele sunt fărâmiţate, aria masticatorie primară se restrânge
datorită reducerii amplitudinii de mişcare.Înregistrarea perimetrului limită
de mişcare în plan orizontal poate releva de multe ori date interesante în
ceea ce priveşte starea normală sau patologică a articulaţiilor temporo-
mandibulare şi a muşchilor masticatori. Modificarea ghidajului condilian
normal poate determina asimetrii ale rombului descris mai sus datorate
limitării uneia din mişcările de lateralitate. Segmentul antero-posterior se
poate înregistra para median sau poate avea aspectul unei linii frânte
sau curbe, ariile masticatorii pot fi asimetrice datorită masticaţiei
unilaterale.
 Partea spre care se execută mişcarea poartă denumirea de parte
activă, lucrătoare, iar  partea opusă, parte inactivă, nelucrătoare sau de
balans. Denumirea de parte de balans
este inadecvată pentru pacientul dentat, noţiunea fiind introdusă de Gysi
în cadrul conceptului balansului general al ocluziei, concept valabil numai
la pacientul edentat total protezat. Termenul de balans a fost preluat
greşit din limba engleză, „balance" însemnând echilibru. In timpul mişcării
de lateralitate, unul din condili pivotează după un ax  perpendicular, în
timp ce pe partea cealaltă condilul execută o mişcare de translaţie
pe panta articulară. Pe partea activă, aşa cum reiese din studiile lui
Ramfjord, rareori condilul execută o mişcare de pivotare. De cele mai
multe ori el este angajat într-o mişcare complexă de rotaţie şi translaţie
către lateral şi superior, inferior, posterior sau anterior, în interiorul unui
con cu diametrul bazei şi înălţimea de 6 mm. Unghiurile secţiunii
longitudinale sunt de 60°, iar vârful conului se găseşte în punctul
condilian
 În cadrul mişcării de lateralitate, numită şi mişcarea Benneti, condilul
de pe partea inactivă execută o mişcare de translaţie către inferior,
anterior şi interior, de-a lungul pantei articulare temporale. Translaţia
sa mediană (către interior) este determinată de condilul părţii active şi
este numită „side shift" (deplasare laterală). Această deplasare,denumită
şi decalaj lateral al mandibulei, este o translaţie care se poate produce fie
la începutul mişcării (immediate side shift) sau în mod progresiv de-a
lungul mişcării(progresive side shift). Unghiul făcut între planul medio-
sagital şi traiectoria, mişcării de translaţie înregistrată de condilul inactiv
în mişcarea de lateralitate se numeşte unghiul lui Bennett, are o mărime
de 15° şi reprezintă una din constantele importante în programarea
articulatoarelor. În timpul mişcării de lateralitate, datorită mişcării
condilului de pe partea inactivă către anterior, interior şi în jos, se
produce o coborâre a mandibulei pe partea respectivă în jurul unui ax
antero-posterior perpendicular pe planul frontal. In felul acesta se asigură
o inocluzie totală pe partea inactivă, în timp ce pe partea activă feţele
ocluzale mandibulare se înclină mai mult în sens lingual, oferind
feţelor ocluzale maxilare contactul cuspizilor laterali vestibulari.
 În plan orizontal, cuspizii mandibulari de pe partea inactivă execută o mişcare
orientată în diagonală către partea activă, în timp ce cuspizii părţii active execută
o mişcare către lateral sau uşor către posterior.Direcţia şi amplitudinea mişcării 
cuspizilor în mişcarea de lateralitate derivă din poziţia acestora pe arcadă, pe
partea activă sau pe partea de balans, precum şi din mărimea unghiului lui
Bennett, distanţa intercondiliană şi distanţa de la cuspid până la centrul rotaţiei.
Reprezentarea spaţială a locului geometric al tuturor mişcărilor pe care mandibula
le poate executa, prin coroborarea perimetrului de mişcare limită în plan sagital cu
cel orizontal, dau o formă geometrică, asemuită de Spirgi cu o jumătate de banană
şi denumită de Posselt bicuspoid 
Mişcările şi perimetrul limită în plan frontal

Dacă în mişcarea de protruzie cu
contact dentar ghidajul anterior al ocluziei
se efectuează prin panta palatinală a
incisivilor maxilari proiecţia frontală a mişcării de lateralitate cu contact dentar
evidenţiază intervenţia în această mişcare a ghidajului ocluzal posterior prin
pantele cuspidiene ale dinţilor din zona laterală a arcadei. Ghidajul
se produce de obicei pe partea activă, datorită fenomenului Cristhensen şi se
produce prin alunecarea cuspizilor de sprijin mandibular pe panta linguală a
cuspizilor vestibulari maxilari. Proiecţia frontală a acestor traiectorii este cu
atât mai angulată faţă de planul de ocluzie, cu cât panta cuspidiană este mai
accentuată. Concomitent cu ghidajul pe panta palatinală a cuspizilor
vestibulari maxilari se produce şi un ghidaj antero-posterior  prin pantele
meziale şi distale ale cuspizilor în ocluzie dinamică. Ghidajul ocluzal
posterior se poate efectua pe tot grupul lateral în cazul unei ocluzii cu funcţie
grup, dar el se poate dirija pe pantele palatinale ale caninilor în cazul unei
funcţii canine.
Mişcăriile funcţionale

Dinamica mandibulară este un act motor complex al cărui studiu

nu-şi găseşte sensul decât în strânsă corelaţie cu realizarea funcţiilor
pe care le deserveşte. Mişcările funcţionale reprezintă combinaţii ale
mişcărilor fundamentale, realizându-se concomitent în mai multe
planuri. Rareori se poate izola în cadrul mişcărilor funcţionale o
mişcare pură.La realizarea mişcărilor fimcţionale concură articulaţia
temporo-mandibulară, muşchii mobilizatori ai mandibulei în corelaţie
cu activitatea altor ţesuturi şi organe de la nivelul sistemului
stomatognat, cum ar fi: muşchii oro-faciali, glandele salivare, limba,
dinţii şi ţesuturile de susţinere, buzele şi obrajii, bolta palatină. Sensul
descrierii mişcărilor fundamentale şi a mişcărilor limită este acela de a
înlesni înţelegerea complexităţii mişcărilor funcţionale
Diagrama lui Gysi
Mişcările de masticaţie

Mişcările de masticaţie sunt mişcări semiautomate care au drept

scop pregătirea mecanica prin faramitare a alimentelor şi formarea
bolului alimentar pentru deglutiţie, precum şi pentru înlesnirea digestiei.
Masticaţia cuprinde prin urmare o fază mecanică de fărâmiţare, una
fizică de îmbibare cu salivă şi o fază chimică, care este de fapt digestia
orală. Mişcările de masticaţie reprezintă un act cu declanşare voluntară
corticală, care recunoaşte o organizare subcorticală şi un control
modelator prin reflexe periferice. In orice moment al masticaţiei
dinamica mandibulară poate fi controlată voluntar sau chiar întreruptă.
În acelaşi timp, masticaţia reprezintă un factor şi un stimul pentru
creşterea şi dezvoltarea normală cranio-facială. O masticaţie viguroasă
calmează.
Stabilizarea stereotipului de masticaţie

La noul născut, înainte de stabilizarea tiparelor de masticaţie, are loc o

stabilizare a reflexelor de poziţionare a mandibulei. în această perioadă, mişcările
mandibulei necesare suptului suportă un control tactilo-kinestezic, care, o dată cu
dezvoltarea sistemului stomatognat şi a experienţei alimentare individuale, se
transformă în control reflex tactilo-gustativo-kinestezic. Actul suptului a fost
studiat de către Andran, care a analizat dinamica mandibulară în timpul hrănirii
cu biberonul. în această perioadă, mandibula efectuează mişcări de ridicare şi
coborâre, biberonul fiind compresat între limbă şi arcada maxilară edentată.
 Alimentaţia la sân a fost studiată prin metode diverse, cum ar fi cele
radiografice,cineradiografice, cinematografice. Andran a utilizat pentru evidenţierea
radiografică discuri metalice fixate "pe areolele mamare şi cremă de lanolină în
amestec cu sulfat de bariu pentru a realiza radioopacitate. Din cercetările acestui autor
rezultă că în timpul suptului la sân, muşchii mobilizatori, oro-faciali şi ai limbii sunt
solicitaţi într-o măsuri sporită comparativ cu alimentaţia prin biberon, realizând în
acest fel o stimulare adecvată şi o dezvoltare armonioasă a sistemului stomatognat.
Ciclul de ridicare-coborâre almandibulei în actul suptului este de 1,5 secunde.
Mamelonul este aspirat în cavitatea orală până aproape de unirea palatului dur cu
palatul moale. Mandibula coboară, propulsează şi se ridică pentru a ajuta
exprimarea laptelui matern, în timp ce limba fixează şi compresează mamelonul pe
palat. După Andran şi colaboratorii, la exprimarea conţinutului glandei, un rol foarte
important îl joacă celulele care acţionează sub influenţa ocitocinei.O dată cu
diversificarea alimentaţiei, sugarul îşi îmbogăţeşte experienţa alimentară individuală,
astfel încât Ia reflexele vechi de dirijare a dinamicii mandibulare, se adaugă altele
legate de necesitatea formări bolului alimentar. Un rol fundamental în dirijarea
dinamicii mandibulare masticatorii îl are apariţia primelor unităţi masticatorii, care se
însoţeşte de schiţarea unui ghidaj ocluzal. O dată cu înaintarea în vârstă, ghidajul
ocluzal suferă prefaceri importante datorită fazelor dezvoltării ocluziei şi trecerii spre
dentiţia permanentă
 Corespunzător acestor faze se poate vorbi de un ghidaj ocluzal temporar, un
ghidaj ocluzal intermediar, de tranziţie şi, în sfârşit, odată erupţia terminată, se
stabileşte ghidajul ocluzal definitiv. Datorită multitudinii receptorilor parodontali
diseminaţi în membrana desmodontală, prin intermediul reflexelor parodonto-
musculare, contracţia musculară este controlată, „programată", conform cu
morfologia sistemului stomatognat şi cu necesităţile funcţionale, stabilindu-se un
stereotip de tocare, un stereotip de frecare şi un stereotip intermediar de
masticaţie.După Costa, în cazul unui stereotip de tocare predomină mişcările
verticale de închidere şi deschidere caracteristice carnivorelor. Ocluzia frontală a
acestor subiecţi prezintă un over-bite accentuat, curba lui Spee este accentuată,
panta condiliană abruptă.La subiecţii cu stereotip frecător predomină mişcările
mandibulare de lateralitate şi odezvoltare corespunzătoare a muşchilor ce
realizează lateralitatea. Over-bite-ul este redus,curba lui Spee aplatizată, iar panta
tuberculului temporal are o înclinare redusă. In cazul unui stereotip de masticaţie
intermediar, se îmbină caracterele morfologice şi funcţionaleale primelor două
tipuri de masticaţie.
Fazele mecanice ale masticaţiei
Barrelle împarte faza mecanică a masticaţiei in două etape: incizia şi masticaţia
propriu-zisă, în timp ce Ramfjord consideră că etapele masticaţiei cuprind:
incizia,sfărâmarea şi triturarea.

a) Incizia este un act masticator care nu se produce niciodată singur, ci este

urmat intotdeauna de mişcări de masticaţie laterală. La actul inciziei participă
uneori muşchii umărului şi ai mâinii, ai capului şi ai gâtului în funcţie de consistenţa
alimentului. De obicei, mişcarea de incizie este unică, rareori efectuându-se mişcări
repetate de incizie.Pentru efectuarea unei incizii, mandibula coboară executând o
mişcare de rotaţie pură sau asociată cu translaţia, în funcţie de gradul de
deschidere a gurii. Mişcarea de deschidere este urmată de o mişcare de propulsie
şi apoi de ridicare şi secţionare a alimentului. În cazul unui aliment de consistenţă
redusă, mişcarea de incizie nu secţionează complet alimentul, iar protruzia este
uşoară, marginile incizale ale incisivilor mandibulari neajungând în poziţie cap-la-
cap. Pentru incizia unor alimente mai dure, propulsia mandibulei este mai
accentuată, arcadele ajungând în poziţia cap-la-cap, după care urmează o mişcare
de ridicare cu contracţia elevatorilor şi o mişcare de retracţie de-alungul pantei
retroincisive, către poziţia de plecare. Nici în cazul acesta cele două arcade nu intră
în contact.
 Mişcarea de ridicare se datorează contracţiei temporalului, maseterului,
pterigoidianului intern, mişcarea de propulsie -pterigoidianului extern,
coborârea -digastricului şi milohioidianului iar retracţia - temporalului, prin
fasciculul său posterior. Nu se poate face o separare netă a mişcărilor
determinate de un muşchi sau de altuL Există o înlănţuire a contracţiilor
musculare care fece ca mişcarea să fie unică şi nu în trepte. La început
contracţia este izotonică, până când ridicarea mandibulei este oprită de
obstacolul alimentar, după care se declanşează contracţia izometrică, ce
realizează o tensiune musculară crescută, suficientă pentru a învinge rezistenţa
alimentului. Incizia este o mişcare ce poate lipsi în actul masticator, mai ales în
condiţiile utilizării unei alimentaţii rafinate
b) Masticaţia propriu-zisă cuprinde sfărâmarea şi triturarea alimentelor şi
urmează,ca etapă masticatorie, imediat după actul inciziei. Segmentul
alimentar secţionat rămas în cavitatea orală este împins de către limbă m zona
ocluzală premolară, unde este sfărâmat şi apoi către zona primului molar
pentru triturare. în această fază a masticaţiei se realizează coborârea
mandibulei plecând de la poziţia de postură (după alţi autori de later-
cuspidarea maximă), apoi o mişcare de lateralitate către partea activă unde
este împins fragmentul alimentar, o mişcare de ridicare a mandibulei, sub
efectul contracţiei izotonice până la contactul cu alimentul al ambelor feţe
ocluzale antagoniste. în acest moment urmează o mişcare o scilatorie a
mandibulei datorată contracţiei izometrice şi rezistenţei alimentului Apoi, după
sfărâmarea acestuia, mandibula este ghidată spre poziţia de plecare iniţială. Ca
şi în cazul inciziei este greu să etapizăm această mişcare fiind vorba de fapt de o
mişcare unică, dar complexă.
 Jankelson a înregistrat punctele de contact în timpul masticaţiei dar nu a
obţinut semnale decât la sfârşitul triturării alimentului şi pregătirii bolului
alimentar, pentru deglutiţie. Acest contact este de foarte scurtă durată (0,15
secunde) şi determină solicitarea minimă a ţesuturilor de susţinere. Pentru
Jankelson, acest contact de scurtă durată nu are decât un rol de avertizare a
structurilor neuro-musculre, care pregătesc deglutia (cu contact prelungit de 1,5
secunde).Moller înregistrează contactele interdentare în cursul masticaţiei
aplicând benzi metalice pe incisivii inferiori şi superiori, conectate la o sursă de
curent şi introduse pe osciloscopul unui electromiograf. în felul acesta Moller
înregistrează contacte dentare de scurtă durată după activitatea maximală a
temporalului (fasciculul anterior). Contactul se menţine 70 ms după ce
activitatea temporalului încetează. Contactele interdentare durează,după Moller,
125-150 ms, adică aproximativ 20% din durata unui ciclu. După acest autor,rezultă
că totdeauna contactul dintre arcade are loc în trei etape: mai întâi în zona
primului molar, apoi în restul suprafeţelor ocluzale laterale şi în sfârşit se produce
contactul incizal,ceea ce confirmă teoria contactului basculant descris de Hannau
(rocking chair).Şi cercetările altor autori (Al, Hickey) susţin că în timpul ciclului
masticator se stabilesc contacte dento-dentare în 60% din cazuri la închidere şi în
56% din cazuri la deschidere. Şi Pamejier, citat de O. Hue şi Woda, confirmă acest
lucru şi clasifică diferitele tipuri de glisări ale mandibulei în masticaţie.
C. Ciclurile de masticaţie
Aşadar, masticaţia cuprinde o mişcare de coborâre şi de ridicare ritmată, de
amplitudine relativ constantă, realizând ciclul masticator. Această traiectorie complexă
se poate analiza în cele trei planuri ale spaţiului la nivel incisiv, condilian şi molar.
Deplasarea punctului interincisiv
În plan frontal deplasările punctului interincisiv se realizează sub forma a
patrutipuri de curbe, după Mongini:
►tip 1 - mişcări curbe de coborâre şi ridicare, concave şi simetrice, de o parte şi de
alta a planului median sagital;
►tip 2 - mişcare de deschidere aproape verticală, iar mişcarea de închidere concavă;
►tip 3 - mişcări de deschidere şi de închidere unilaterale sau bilaterale asimetrice;
►tip 4 - mişcări de deschidere şi de închidere simetrice în planul medio-sagital,
Proiecţia sagitală a mişcării mandibulare de triturare (a ciclului de masticaţie) are
forma de picătură. Se pare că există modele de mişcare mandibulară caracteristice
fiecărui subiect pentru fiecare aliment. Deschiderea gurii şi coborârea mandibulei se
fac relativ mai lent, iar mişcarea de ridicare este mai rapidă. Numărul de cicluri
masticatorii diferă de la individ la individ, dar este în general mai crescut la femei şi
copii, fiind diferit şi în funcţie de aliment, de experienţa individuală
 Ciclul masticator poate fi descompus în trei faze şi anume:
faza de deschidere,încursul căreia mandibula coboară,faza de închidere,în cursul
căreia mandibula se ridică şi,în sfârşit, ultima fază, de revenire la poziţia de
intercuspidare maximă .Mişcarea de deschidere şi coborâre a mandibulei are un
traseu uşor paramedian, dirijându-se spre lateral După ce face o buclă,
mandibula îşi schimbă sensul de mişcare, revenind către superior, de astă dată
dintr-o poziţie mult mai laterală, îndreptându-se spre poziţia de intercuspidare
maximă. Unghiul pe care îl face traseul de revenire cu orizontala depinde de
înălţimea cuspizilor şi înclinarea pantei cuspidiene. Dacă se schimbă panta
cuspidiană se obţine modificarea traiectoriei ciclului de masticaţie, în sensul că
aceasta are o formă mai alungită atunci când cuspizii sunt mai înclinaţi şi un
traseu mai larg către lateral atunci când mişcările de lateralitate au fost deblocate
prin micşorarea pantei cuspidiene. Traseul sagital al ciclului de masticaţie nu este
modificat de schimbarea pantei cuspidiene.
 După alţi autori (Ahlgren, citat de O. Hue), ciclurile de masticaţie s-ar
realiza în cinci faze:
 faza 1 - de pregătire, în care deschiderea gurii se face rapid şi se însoţeşte de
o glisare uşoară a mandibulei spre partea nelucrătoare,urmată de o mişcare de
ridicare rapidă de partea lucrătoare;
 faza 2 - stabilirea contactului dintre alimente şi feţele ocluzale, analiza de
către receptorii parodontali a consistenţei alimentelor, a rezistenţei bolului
alimentar; pe cale reflexă se produce ridicarea mandibulei, care poate fi oprită
de o rezistenţă crescută a alimentelor;
 faza 3 - sfărâmarea alimentelor printr-o mişcare uşor excentrică, suba
cţiunea contracţiilor musculare izometrice şi izotonice;
 faza 4 - reprezintă o prelungire a fazei anterioare, dinţii intrând în contact şi
predominând contracţiile izometrice;
 faza 5 - contactul între arcade atunci când bolul alimentar este în fază
plastică,contracţia izometrică este redusă
 In general, se admite faptul că în timpul masticaţiei mandibula coboară
aproximativ
cu jumătate din deschiderea maximă (20 mm), pentru unii autori 1/3-2/3.
Treptat,amplitudinea de mişcare se reduce. Determinarea dimensiunilor
ciclurilor masticatorii la europeni a evidenţiat o amplitudine de mişcare
verticală de 19,8 - respectiv 16-17 mm, iar pentru mişcarea laterala 5,
respectiv 3-4 mm. Durata unui ciclu de masticaţie depinde de alimentul
utilizat şi a fost de 0,77 secunde pentru gumă de mestecat şi 0,58 secunde
pentru morcov, 1,06 secunde pentru caramele şi 0,83 pentru pâine, o
secundă pentru carne friptă,în diferite experienţe. Unghiul de înclinare al
ghidajului dentar este 18,3° pentru subiecţii cu atriţie şi 36,9° pentru
înclinarea cuspidiană obişnuită.Ciclurile de masticaţie pot fi unilaterale
alternante dreapta-stânga sau unilaterale persistente. Pentru stimularea
structurilor de sprijin, pentru stabilitatea ocluziei şi întreţinerea ţesuturilor
orale, articulare, musculare, este ideală masticaţia multi
direcţională.Masticaţia bilaterală apare mai ales la subiecţii sănătoşi, care
preferă o dietă mai consistentă, subiecţi cu stereotip de masticaţie frecător,
cu dinţi abrazaţi şi mandibulă robustă.
În plan orizontal, anvelopa mişcării este ovalară, puternic asimetrică.
Extremitatea anterioară este mai ascuţită iar cea posterioară rotunjită.
În plan sagital, anvelopa funcţională are forma unei picături de apă.
Deplasarea Ia nivel condilian
In timpul masticaţiei cei doi condili se deplasează către anterior şi
spre partea lucrătoare, apoi revin în mod asimetric în poziţia
iniţială.Deplasarea anterioară a condilului nelucrător este relativ
importantă, în jur de 8 mm. în plan sagital, traiectoriile in propulsie şi
retropulsie sunt practic identice, în timp ce în plan frontal mişcarea de
închidere se situează în interiorul mişcării de deschidere către poziţia de
intercuspidare maximă, fără a atinge limitele anvelopei
funcţionale.Condilul părţii active prezintă o deplasare mai complexă. în
plan orizontal, pornind de la intercuspidarea maximă, condilul se
deplasează către anterior aproape liniar aproximativ 2 mm, apoi
revenirea se face către înapoi şi spre exterior faţă de poziţia de
intercuspidare maximă revenind la aceasta printr-o mişcare către
anterior şi inferior. în plan frontal, mişcarea este relativ identică. Această
deplasare a condilului activeste în concordanţă cu mişcarea Bermett
funcţională, iar importanţa deplasării depinde deduritatea alimentelor.
Deplasarea la nivelul molarilor
Mişcarea la acest nivel este ascendentă în plan vertical dar cu o
componentă mezio-intemă de partea lucrătoare şi disto-externă de
partea nelucrătoare
Mobilitatea dentară sub acţiunea şocului de masticaţie

In timpul actului masticator, dinţii suportă mici deplasări datorate forţelor

carea cţionează asupra lor şi suportului dento-parodontal elastic pe care il
posedă. Se consideră că rezistenţa dinţilor la şocul masticator se datorează
elasticităţii parodontale care amortizează şocul masticator. Pentru alţi
autori, mişcarea verticală a dinţilor sub acţiunea şocului masticator este
dependentă de intensitatea forţei pe care dinţii o primesc. Muhlemann a
imaginat un dispozitiv de cercetare a mobilităţii dentare, cu ajutorul căruia se
execută asupra dintelui o forţă cunoscută şi se măsoară deplasarea
obţinută.O'Leary utilizează de asemenea un periodontometru perfecţionat, cu
ajutorul căruia obţine înregistrări cu o sensibilitate de 1/10.000 inches. In ţara
noastră, în cadrul Clinicii de Parodontologie din Iaşi, se utilizează un
periodontometru mecanic şi un aparat electromcde detectare a mobilităţii
dentare
 Mobilitatea dentară sub acţiunea forţelor de masticaţie variază în funcţie de o
sumă de factori. Astfel, mobilitatea dentară fiziologică este mai ridicată dimineaţa şi
scade spre seară, este mai mare la copii decât la adulţi şi crescută la femei faţă de
bărbaţi. Sarcina acţionează în mod deosebit asupra parodonţiului, crescând
mobilitatea fiziologică. În timpul masticaţiei, mobilitatea creşte, dar revine la normal
într-o jumătate de oră, în timpul masticaţiei unilaterale, se înregistrează mişcări
dentare de partea opusă, dar mai cu seamă pe hemiarcada pe care se aplică presiunea.
Fenomenul se datorează atât mobilităţii dentare şi transmiterii forţelor tangenţiale
spre dinţii vecini, dar mai ales datorită deformării osului maxilar. S-a demonstrat că
există, deformări ale corpului mandibular chiar la mişcări de deschidere şi închidere a
gurii fără contact interdentar, datorate solicitărilor osului prin intermediul inserţiilor
musculare. Mobilitatea dentară variază în funcţie de frecvenţasolicitărilor masticatorii,
în sensul că, la o creştere a frecvenţei de solicitare, mobilitatea dentară scade. Aparent
este un fapt pozitiv, dar dacă se iau în considerare condiţiile de apariţie şi manifestare
a mobilităţii fiziologice, se constată contrariul. Şocurile repetateasupra arcadelor
dentare la o frecvenţă foarte ridicată nu mai dau ligamentului parodontal posibilitatea
revenirii la poziţia de relaxare. Ligamentele sunt întinse, ele nu mai amortizează şocul,
de masticaţie, dintele suferă o uşoară intrazie, osul alveolar şi ţesuturile de susţinere
sunt suprasolicitate. Reducerea mobilităţii dentare este numai pentru moment,ea fiind
urmată de o creştere a mobilităţii dentare în timp.
 Înălţarea ocluziei cu 0,5 mm la nivelul primului molar mandibular a
avut drept consecinţă creşterea mobilităţii dentare în primele două
săptămâni. După această perioadă,mobilitatea a scăzut până la normal,
paralel cu dispariţia inocluziei provocate prin înălţare.După Jenldns, în
acest caz, reducerea mobilităţii s-a datorat în principal revenirii la o
ocluzie normală care a asigurat protecţia întregii arcade. Revenirea la o
ocluzie normală s-a produs fie prin intruzia dintelui cu ocluzia înălţată,
fie prin extruzia celorlalţi, fie prin ambele posibilităţi. Participarea
întregului sistem stomatognat la actul masticaţiei în procesul de
masticaţie, concomitent cu realizarea dinamicii mandibulare, participă
întregul sistemstomatognat, începând cu glandele salivare, limba,
obrajii etc. şi, bine înţeles, muşchii mobilizatori ai mandibulei articulaţia
temporo-mandibulară, arcadele dentare. Articulaţia temporo-
mandibulară şi muşchii mobilizatori ai mandibulei au rolul de a asigura
dinamica mandibulară, care, prin intermediul arcadelor dentare, asigură
procesul mecanic de fărâmiţare şi triturare a alimentelor. Dar aşa cum
arătam mai sus, masticaţia este mai mult decât un act mecanic şi de
aceea la realizarea sa participă toate elementele sistemului
 Astfel limba, prin receptorii săi senzitivo-senzoriali, asigură declanşarea
unor reflexe tactilo-gustative care contribuie la întreţinerea ciclului închis-
deschis. Acest organ musculos participă la autocurăţirea arcadelor dentare,
asigură transportul alimentelor şi transferul lor în trecerea de la o masticaţie
pe o hemiarcadă spre cealaltă, înlesneşte insalivarea şi formarea bolului
alimentar.
Palatul dur contribuie la declanşarea reflexelor tactilo-kinestezice ale
ciclului închis-deschis, iar prin porţiunea sa anterioară, a rugilor palatine,
poate participa la sfărâmarea alimentelor moi. Buzele participă şi ele la
realizarea unor reflexe, dar joacă în acelaşi timp un rol mecanic, realizând
contenţia alimentelor şi a salivei
 O solicitare normală, în timpul masticaţiei, a ţesuturilor sistemului
stomatognat are un rol pozitiv în menţinerea troficităţii acestora, astfel încât la
masticatorii puternici trabeculaţia osoasă este mai intensă, mandibula este
mai robustă, membrana parodontală se îngroaşă. După masticaţia îndelungată
a unor alimente dure, s-a observat o îmbunătăţire a autocurăţirii, scăderea
depunerii de tartru şi o cheratimzare sporită a gingiilor.S-a observat că
masticaţia are un efect calmant asupra sistemului nervos central. O masticaţie
viguroasă stimulează corespunzător receptorii gustului, secreţia
salivară,asigurând o activitate optimă segmentelor subdiafragmatice ale
tractului digestiv. Eficienţa masticatorie este în strânsă legătură cu starea de
sănătate a ţesuturilor ce participă a îndeplinirea acestei funcţii. Ea depinde de
natura şi consistenţa alimentului, de sex, vârstă, semnificaţia alimentară
individuală, antrenamentul masticator al subiectului, precum şi de forţa
declanşată de muşchii ridicători
Neurobiologia masticaţiei

Masticaţia reprezintă o fiincţie reflexă şi voluntară a cărei coordonare şi ritm

sunt iniţiate şi controlate de către centrul masticator situat la nivel bulbo-pontin.
Stimulii destinaţi motoneuronilor nervilor V, VII şi VIII sunt controlaţi la diferite
nivele:

 de către centrul masticator, el însuşi sub influenţa centrilor nervoşi

superiori, a sistemului limbic, formaţiei reticulate şi centrilor corticali;
 centrii corticali, care primesc şi ei informaţii de la receptorii parodontali;
 pe cale parodontală directă, stimularea receptorilor parodontali provocând
fie odeschidere rapidă a cavităţii orale prin inhibiţia activităţii muşchilor ridicători
şi a unei contracţii rapide a coborâtorilor, în particular muşchiul digastric bogat în
fibre de tip II, fie o creştere a contracţiei muşchilor ridicători. Această dualitate în
comportament depinde de tipul de receptor parodontal implicat.
Deglutiţia
Actul deglutiţiei urmează celui de masticaţie, între cele două procese
existând o înlănţuire logică şi inevitabilă. Prin masticaţie se prepară bolul
alimentar, care este trimis către stomac prin procesul deglutiţiei. După Jenkins,
Firu, Costa, deglutiţia cunoaşte trei faze şi anume:
 timpul oral, timpul faringian şi timpul esofagian.
Bosnia descrie patru fazeale deglutiţiei şi anume: stadiul pregătirii deglutiţiei
prin fixarea poziţiei bolului, stadiul trecerii bolului din cavitatea orală către
faringe, trecerea prin faringe, trecerea prin sfincterul hipofaringian şi esofag.
După Clement-Munier, există trei tipuri de deglutiţie:
deglutiţia nou-năseutului,deglutiţia infantilă şi deglutiţia adultului. Deglutiţia
nou-născutului este de fapt o succiune-deglutiţie la care participă limba, buzele,
obrajii şi planşeul gurii.La sugar, în timpul deglutiţiei, limba se introduce între
arcade, mandibula rămâne nemişcată, deglutiţia se produce numai prin scurgerea
laptelui matern prin valecule spre faringe. în această faza, contracţia ridicătorilor
este minimă, dar predomină contracţia orbicularuiul. O dată cu diversificarea
alimentaţiei şi erupţia dinţilor se trece la deglutiţia infantilă
 Prin apariţia dinţilor, poziţia limbii devine mai posterioară, ocupând în
timpul deglutiţiei zona retro-incisivă, iar contracţia orbicularilor diminua,
contracţia maseterului fiind sporită. După Rix şi Tulley, deglutiţia infantilă este
dirijată de nervul facial şi hipoglos, în timp ce deglutiţia adultului este dominată
de trigemen şi hipoglos. Ramfiord consideră că la edentatul total pierderea
dinţilor atrage după sine o revenire către deglutiţia dominată de facial, în care
orbicularul buzelor joacă un rol primordial. Absenţa dinţilor şi contracţia
ridicătorilor sub acţiunea nervului trigemen ar conduce la o traumatizare a
articulaţiei temporo-mandibulare, drept care organismul îşi adaptează
deglutiţia utilizând o formulă mai puţin traumatizantă.
Posselt descrie o deglutiţie în gol şî deglutiţia de alimente şi lichide,
Deglutiţia „în gol" este de fapt o deglutiţie de salivă, care se petrece pe tot
parcursul zilei, indiferent de starea de veghe sau somn. în total în cursul unei
zile se produc 2500 deglutiţii de salivă şi aproximativ 600 deglutiţii alimentare
de lichid.
 La începutul deglutiţiei, bolul insalivat este transportat cu ajutorul limbii şi
aşezat pe partea dorsală a acesteia. Urmează apoi contracţia muşchilor
ridicători care aduc arcadele în ocluzie, realizând calajul ocluzal care se
produce în poziţie de relaţie centrică. Fixarea mandibulei oferă punct de sprijin
limbii şi osului hioid. Prin contracţia muşchilor limbii,vârful acesteia vine în
contact cu porţiunea palatului dur aflată imediat în spatele incisivilor maxilari.
Contracţia muşchilor limbii dă acesteia aspectul de jgheab, iar contracţia
muşchilor stilohioidieni şi milohioidieni duce la ridicarea bazei limbii,
precedată de presarea limbii spre palat, dinspre anterior spre posterior, astfel
încât bolul este împins către faringe. Prin studii radiologice, s-a dedus că
acţiunea limbii este uşurată de crearea în faringe a unei presiuni negative. De
asemenea, s-a demonstrat că presiunea faringiană este rareori negativă şi că
ea se produce chiar la persoane la care cavitatea faringiană comunică
accidental cu exteriorul.
 Comportamentul limbii în faza orală a deglutiţiei a fost studiat prin
investigaţii radiologice. S-a evidenţiat poziţia Interdentară a limbii ca o
rămăşiţă a tipului de deglutiţie infantilă folosit în deglutiţia din perioada
alăptării. în această perioadă deglutiţia e însotită de contracţia orbiculară şi
mai puţin a ridicătorilor. La adult persistenţa contracţiei orbicularului este
considerată o anomalie, ca şi interpunerea limbii între dinţi (Posseit).Utilizând
traductori încorporaţi în plăci palatine, Kydd şi Toda au determinat presiunile
exercitate de limbă la nivelul bolţii palatine, înregistrând 112 g/cm² în zona
anterioară şi 67 g/cm²
în zona centrală a palatului. Presiunea limbii asupra arcadelor dentare în
deglutiţie este de 41-109 g/cm² (Winders). în timpul deglutiţiei durata
contactului dentar este de 1,5 secunde după Jankenson,ceea ce înseamnă o
creştere de peste 10 ori faţă de durata contactului din timpul
masticaţiei(0,15). Forţa de impact a celor două arcade este mult mai mare în
deglutiţie.Mandibula lunecă de la intercuspidarea maximă către relaţia
centrică în momentul acţiunii de piston prin care limba împinge bolul către
posterior spre istmul gâtlejului.
 Ramfjord, Kydd, Zander, Graf şi Sauder susţin că mandibula ocupă în
deglutiţie poziţia de relaţie centrică, în timp ce Scharer, Stallard, Ramsay
consideră că deglutiţia are loc în poziţia de intercuspidare maximă. Zleall este de
părere că în timpul deglutiţiei mandibula se mişcă superior şi înaintea poziţiei de
repaus.în urma împingerii bolului către faringe, aceste atinge anumite zone
reflexogene situate la baza limbii pe pilierii anteriori, mucoasa palatului,
suprafaţa faringiană a epiglotei, declanşând reflexul deglutiţiei faringiene care
este însoţit de deschiderea
istmului, ridicarea bazei limbii, tragerea laringelui mainte şi în sus cu închiderea
epiglotei,ridicarea vălului palatin şi închiderea căilor aeriene superioare. Bolul
împins către faringe traversează această cavitate şi o părăseşte prin sfinctenil
hipofaringian. în acest moment,deglutiţia intră în ultima sa fază, faza esofagiana
Durata deglutiţiei orale şi faringiene estede numai o secundă, în timp ce
parcurgerea esofagului se face în 6-7 secunde, ca urmare a peristaltismului lent
al muchilor netezi.
 Zonele reflexogene variază ca sensibilitate în funcţie de tipul de stimul şi de
intensitatea sa şi în funcţie de individ (Miller). Studii experimentale care au
realizat stimularea nervilor periferici au arătat că aceste zone reflexogene sunt
inervate de: ramul maxilar al trigemenului, nervul glosofaringian şi nervul
laringeu superior şi recurent dinvag (Doty, citat de Miller).La nivel central
controlul deglutiţiei este realizat de nucleii bulbo-pontini ai acestor nervi
(controlul fazei orale), nucleul tractului solitar (control motor al fazei
faringiene), porţiunea ventrală a brainstem-ului în jurul nucleului ambiguu şi
formaţiunea reticulată.Primul act al deglutiţiei este voluntar şi poate fi oprit, în
timp ce faza faringiană şi esofagiană reprezintă acte reflexe complet
automatizate.în concluzie, cercetările privind poziţia mandibulei în momentul
deglutiţiei nu sunt concludente. Se pare totuşi că ipoteza lui Ramfjord, după
care în deglutiţie mandibula lunecă spre relaţia centrică, a câştigat cei mai mulţi
adepţi, fiind susţinută prin investigaţii stroboscopice, electromio-grafice,
cefalometrice efectuate de numeroşi autori
Fonaţia

Dinamica mandibulară în timpul fonaţiei nu are nici pe departe

complexitatea mişcărilor masticatorii, fiind vorba în esenţă de mişcări de
coborâre şi revenire, însoţite uneori de uşoare propulsii. Coborârea
mandibulei în vederea realizării spaţiului minim devorbire a fost utilizată în
practica clinică în scopul determinării dimensiunii verticale prin metode
fonetice (Wild, Silvermann, Robinson).După definiţia dată de Clement-Munier,
fonaţia este „ansamblul de fenomene fiziologice care concură la producerea
vocii sub influenţa stimulului nervos".Fonaţia are două faze:
• una subglotică, în cadrul căreia aerul comprimat de pulmon este expulzat
prin laringe făcând să vibreze corzile vocale;
• în faza supraglotică sunetul pătrunde în culoarul bucal în care vălul, limba,
buzele şi arcadele alveolo-dentare îi modifică caracteristicile, „transformând
sunetul laringian în foneme sau vorbire articulată".În timpul pronunţiei
vocalelor, mandibula coboară, fanta labială se deschide, limba participă într-o
măsură redusă comparativ cu pronunţia de consoane. în pronunţia
consoanelor, limba joacă un rol esenţial prin dirijarea aerului de la glotă spre
cavitatea orală, unde, împreună cu buzele şi arcadele dentare, participă la
articularea fonetică.
 Suportul morfologic al articulării fonetice este aerul expirat. în fonaţie
expirul este prelungit "(vorbim doar în expir) şi inspirul scurtat. Prin
contracţia muşchilor intercostali,abdominali şi diafragmatici aerul este
împins din plămâni în bronhii şi trahee (corp membranos cu fibre musculare
şi inele cartilaginoase). Coloana de aer pătrunde apoi înlaringe unde se
formează sunetul laringian (glotic).Sunetul laringian, lipsit de caracter
vocalic, se propagă trecând apoi în faringe, cale de răspântie, pentru că de
aici coloana de aer poate fi îndreptată spre cavitatea orală şi/sau cavităţile
nazale, după cum vălul palatului închide sau nu una din cavităţi sau le lasă
deschise.
 Dintre cavităţile menţionate, cele mai importante pentru fonaţie sunt
faringele şi cavitatea orală, care posedă pereţi ficşi, pereţi rigizi şi mobili şi
pereţi moi şi mobili.Aceste cavităţi constituie rezonatorii delimitaţi de: vestibul
şi corzile vocale, laringe şi rădăcina limbii; faringe, palat dur şi uvulă; faţa
dorsală a limbii şi suprafaţa palatului dur;vârful limbii şi dinţi; dinţi şi buze;
pasajul nazal. Prin deplasările pereţilor şi contactul dintre limbă şi pereţi numit
articulare, iau naştere diferite configuraţii ale acestor cavităţi formând din
sunetul laringian sunetul vocalic (se diferenţiază în funcţie de lungimea de
undă a sunetului şi de cei puţin două armonice, produse de sistemul de
rezonanţă, care-l însoţesc). Prin trecerea aerului printre diferitele obstacole,
care întrerup astfel trecerea coloanei de aer la nivelul diferitelor articulaţii, se
formează consoanele. Aceste obstacole sunt limba, vălul palatului, maxilarele,
buzele, obrajii, iar sediul de formare a consoanelor este deci cavitatea bucală.
Aşadar modificările poziţiei limbii, buzelor, obrajilor în relaţie cu palatul,
dinţii şi alte structuri ale cavităţii orale asigură articularea fonetică.
 S-a constatat că limba este principala structură responsabilă de această
articulare.Mişcările bazei limbii sunt controlate de musculatura extrinsecă şi de
mişcările mandibulei. Musculatura intrinsecă creează modificări în forma şi
poziţia limbii ca ridicarea, coborârea marginilor şi vârfului limbii. Musculatura
intrinsecă are potenţialul să determine discrete modificări de formă şi poziţie,
independent de mişcările mandibulei sau de contracţia muşchilor
extrinseci.Buzele (în special buza inferioară) şi obrajii sunt implicaţi în articulare
favorizând modificările volumului rezonatorului bucal şi realizarea
structurilor.Bolta palatină oferă suport de articulare pentru limbă şi prezintă o
serie de reliefuri(rugi palatine, rafeu median) căutate de limbă în articularea
sunetelor. De asemenea, este o zonă a sensibilităţilor interne.
VA MULTUMESC !