Teorii Specifice

ale asistenței
sociale
Realizat : Ciofu Olesea
 Teoriile specifice în asistența socială sunt parte integrantă a
evoluției contemporane a asistenței sociale. Sistemele de asistență
socială nu pot exista în afara unei fundamentări teoretice.
Dacă la început asistența socială se materializa în grija față de
persoanele aflate în suferință, cu timpul
aceasta a devenit o profesie, acumulând
experiență, cunoștințe practice și preocupări
instituționale, consolidându-și mai apoi statutul științific.
La începutul secolului al XIX-lea, asistenții sociali au
împrumutat diverse teorii din alte discipline
înrudite "psihologie, sociologie, drept. Teoriile specifice în asistența
socială au apărut relativ târziu atât
datorită faptului ca își au originile în practica profesională, dar și
pentru că asistența socială, comparativ cu alte discipline. Și-
a dobândit tardiv statutul de știință.
 Prin urmare, în literatura de specialitate
întâlnim o clasificare grosso modo a teoriilor
din asistența socială în teorii clasice și teorii
moderne, specifice. La ora actuală, în practica de
asistență socială sunt folosite în mod frecvent
teoriile specifice, născute. din practica de
specialitate, și mai puțin cele clasice,
împrumutate din alte discipline. Fără îndoială
că acest fapt este justificat prin eficiența acestor
teorii în rezolvarea situațiilor problematice
specifice asistenței sociale.
Dată fiind această situație, întâlnim:
•teorii generale, ce explică natura și rolul asistenței sociale
în cadrul societăiți
•teorii despre practica, metodele și tehnicile folosite în
asistența socială, ce descriu interacțiunile dintre asistenții
sociali și clienți
•teorii specifice, ce descriu filosofia asistenței sociale,
scopurile principale, modelele și planurile de intervenție,
activitățile specific
•teorii împrumutate din alte discipline care contribuie
la dezvoltarea asistenței sociale "teorii psihologice,
sociologice, antropologice,economice
• teorii macrosociale, dar și microsociale.
Fără îndoială în perioada modernă a istoriei umanității
asistența socială nu poate exista fără un
cadru teoretic specific. Societatea industrial și în special statul
bunăstării sociale care a cristalizat definitive
și revocabil statutul științific al asistenței sociale nu pot funcționa
fără asistenă socială.
Există persoane orientate spre pragmatism pentru care, la prima
vedere, pare inutil să discuți despre
teorii întrucât nu ar exista o relaie clară între teorie și practică, ba
chiar teoria nu ar avea legătură cupractica.
Aceștia argumenteazã prin faptul cã ar exista teorii ce nu pot fi
aplicate în practică, fiind suficiente intuiția sau chiar
bunul-simț în rezolvarea problemelor de asistență sociala .
Acest gen de personae sunt atrase mai mult de realități
concrete, pragmatic și mai puțin de teorie, de filosofie, de
meditație și de aceea consideră că nu au nevoie de teorii
întrucât acestea sunt mai degrabã preocupări
academice cu mai puțină aplicabilitate practică. Menționăm
că numai printr-o cunoastere temeinică a teoriilor, un asistent
social poate avea succes în plan profesional și că doar o
cunoatere adecvată conduce la eficiența intervenților practice.
Dificultatea aplicabilității teoriilor specifice apare din cauza
necunoașterii sau a unei cunoașteri insuficiente.
In fine, un asistent social fără o pregãtire temeinică teoretică și
practică de specialitate poate determina consecințe negative în
urma interveniilor sale, asemenea unui medic chirurg, spre
exemplu, care intervine cu bisturiul în organismul
unei persoane, dar fãrã a avea studii și practicã de specialitate.
 În asistența socială, teoriile sunt extrem de importante întrucât:
•oferă definiții, modele și abordări referitoare la lumea
înconjurătoare.
•oferă asistentului social un set de concepte, o viziune organizată asupra
fenomenelor și realităților înconjurătoare.
• ne ajută să descriem, să explicăm, să prognozăm și să controlăm situațiile sociale.
•Reprezintă unelte de lucru ce ne ghidează comportamentul și intervenițile din cadrul
procesului de asistență social.
•varietatea acestora ne ajută să abordăm problemele în mai multe modalități posibile.
•explică relațiile dintre fapte, ordinea faptelor și faptul în sine.
•anticipează anumite rezultate, transmite cunoștințe de specialitate și ajută la apariția
de noi teorii.
•explică și monitorizeaă acțiunile umane.
•conferă o anumită siguranță asistentului social în intervențiile sale.
•ajută la alegerea abordării teoretice care se potrivete cel mai bine în munca cu
beneficiarii.
•obiectivează practica în sensul că elimină subiectivismul.
•oferã metode și modele în baza cărora se stabilesc tehnicile de lucru.
•creează baza de responsabilitate în asistența soci.
• oferă o justificare a intervențiilor practice.
Transpunerea în practică
a teoriei trebuie să parcurgă anumite
etape:
•aprofundarea teoriei respective,
•analizarea critică a teoriei,
•experimentarea ei,
interpretarea și aplicarea acesteia
 Dezvoltarea teoretică este un proces continuu întrucât asistența socială este
dinamică și evolutivă atât
sub aspect practic, cât și teoretic. Howe reprezintă 7 etape ale dezvoltării teoriei în
asistența socială
•Investigarea: reprezint etapa de la începutul secolului când asistenții sociali erau
cei care executau, nu cei care gândeau. În această perioadă, asistența socială
era definită ca arta de a ajuta sau ca folosirea bunului-simț în situații dificile.
Asistentul social era un investigator, un culegãtor de fapte și mai puțin un
creator, un constructor social.
•Psihanaliza: stadiul în care singura teorie folosită de către asistenții sociali era
psihanaliza. Aceastã teorie mută accentul de pe latura practică pe cea psihologică,
terapeutică. Acum, asistența socială estemartora unui potop psihiatric.
Comportamentul individual era considerat ca fiind rezultatul producerii unor
evenimente în trecutul îndepărtat copilărie. Reprezintã perioada în care
psihanaliza era cea mai utilizată teorie, metodă și tehnică în asistența socială,
psihologie, psihiatrie și nu numai. Principalul merit al acestei perioade și, implicit,
al psihanalizei este acela că a condus la o conștientizare a faptului că ființa umană
poate fi determinată uneori de factori psihologici neconștientizați.
•Școala de diagnoză și funcționalism:a elaborat cea mai prețuită teză a asistenței
sociale. Consideră cã trebuie să-i exerciți profesia împreuna cu clientul, și nu asupra
acestuia. Reprezintă o schimbare de optică întrucât de această dată ajutorul constă nu
doar în a depista și trata o maladie sociopsihologicã, ci și în a stabili o relație de ajutor.
Se adaptează ideile lui Otto Rank la noțiunea de bunăstare și se creează astfel școala
funcionalistă a asistenței sociale. Practica ia în considerare prezentul ,,aici și acum,,
individul fiind înțeles doar în relație cu circumstanele actuale. Accentul
se pune pe faptul că individul este determinat nu doar de factori psihologici, ci și
de factori externi, de contexte și experiențe sociale
•Achiziionarea: este o etapă ce începe în anii 60 și se referã la perioada în care
asistenții sociali ,,vânau,, tot felul de teorii, de la noua psihologie freudiană, la teoria
învățării și dezvoltării personale până la teorii sociologice. Cu toate că reprezintă o
perioadă de deschidere spre alte teorii, constatăm că era totuși o vânătoare
nesistematica, chiar haotica prin optimismul care însoțea încercările uneori forțate de a
împrumuta teorii din alte discipline și de a le aplica la asistența socială.
•Inventarierea: la sfâritul anilor 60, în asistența socială a început un process
sistematic și necesar prin care profesioniștii urmăreau să facă ordine în teoriile
achiziționate prin inventarierea și stabilirea gradului de eficiență a acestora.
•copul comun i unificarea teoriilor: această etapă se referă la
încercarea de a găsi un numitor comun tuturor teoriilor existente în
asistența socială. Principiul care a stat la baza acestei necesități este cel
de ,,funcionare social,. Exista convingerea că toate teoriile aveau un
scop comun. A început astfel o cursă contra cronometru pentru
definirea unei teorii unificate, a unei abordări practice unitare. S-a
crezut, în mod greșit, căteoria sistemică este teoria salvatoare, dar s-a
demonstrat până la urmă că o asemenea credință era prematură, și
incompletă. Acum se dezvoltă teoriile radicale din asistența socială, în
special teoria centrată pe client, din cadrul unui curent mai
larg din științele sociale care a fost denumit generic umanism.
•Clarificarea teoriilor asistenei sociale: este etapa în care se recunoate
existena unui număr relative mare, a unui ,,imperiu,, al teoriilor în
asistența socială. Se introduce conceptul de paradigmă ce reprezintă
suma teoriilor, a credințelor, valorilor și metodelor care alcătuiesc un
punct de vedere asupra lumii.
•Cum se dezvoltă o nouă teorie în asistența social?
•Așa cum am menționat la început, pentru a deveni validă o teorie, strãbate un drum lung și
anevoios. Punctul de plecare îl reprezintă un cumul de cunoștințe preluate din diverse
domenii care sunt adaptate la specificul profesional al asistenței sociale.
•Urmează un proces firesc de revizuire a celor învățate, de cercetare și de dobândire a
experienței practice. Etapa superioară și cea mai importantă constă în cristalizarea unei
teorii autonome care să poată fi utilizată în acel domeniu, în speță cel al asistenței
sociale.
•Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o teorie sunt următoarele:
•să fie nouă, și nu una reformulată
•să cuprindă aspecte semnificative.
•să fie stabilită în mod clar utilitatea ei.
•să se bazeze pe un cadru de date testate empiric.
•să corespundă standardelor etice ale profesiei.
•să ofere un spectru metodologic larg,
•să fie acceptată de către specialiști.
•să respecte principiul individualizării: nu lucrăm cu probleme, ci cu persoane care au
probleme.
•să poată fi aplicată într-un mediu instituțional, organizațional.
Orice teorie prezintă limitele proprii uneori pun anumite etichete
(schizophrenic,săraci, homosexuali),alteori înlătură o serie de teorii devenind rigide și
autosuficiente, iar alteori tind să se transforme în dogme care încearcă să se impună.