Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
XIV-XVI)
Repere tematice:
I. ECONOMIE
1. Agricultura
2. Mineritul
3. Meșteșugurile
I.4.Comerțul
II. SOCIETATE
1
În anul 1370 un act arăta că „poporul acelei țări se întâmpla să fie mult, ba
aproape nenumărat”.
2
1. AGRICULTURA
b.u perfecționat uneltele, s-a obținut randament mai mare (mai ales în anii
favorabili din punct de vedere climateric:
plugul primitiv de lemn (aratrul)
plugul cu brăzdar și cuțit lung de fier;
Tehnica agricolă nu permitea utilizarea unui teren mai mult de trei ani,
lăsându-l apoi să se refacă („în pârloagă”) și semănând locuri noi defrișate.
Este ceea ce s-a numit „agricultura itinerantă” sau „în moină”.
3
Cele mai răspândite cereale cultivate erau: grâul – de toamnă și de
primăvară, meiul, orzul, secara, ovăzul.
4
Creșterea animalelor domestice s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cultura
cerealelor și viticultura. Domnia, boierii și mănăstirile și-au creat rezervații
întinse (braniști), folosite și pentru creșterea animalelor.
Despre pășunile din Moldova, Matei de Muriano scria, în spiritul
ficțiunii, că ar putea hrăni „peste 100.000 de cai”, Caii moldovenești
(„caii buni de țară”) erau vestiți și nu puteau fi exportați. ”Un tânăr
persan și un cal moldovean sunt mai lăudați decât toți ceilalți” – scria
Dimitrie Cantemir.
Țara Românească era semnalată „o mare mulțime de vite”, hergheliile
de cai fiind „abia mai puțin numeroase ca turmele de vite mărunte”.
Se creșteau nenumărate turme de oi. Oierii din Transilvania veneau în
Țara Românească și Moldova pentru a-și pășuna animalele
(transhumanța, rezervată satelor de munte și care a lăsat puternice urme
și în literatura populară – Miorița).
Vânatul se practica
loviști (ținut accidentat, acoperit de păduri) și
braniști (pădure unde se interzicea tăierea lemnelor), mai ales de către
nobili, aceștia rezervându-și anumite terenuri de vânătoare. Țara
Maramureșului devenise de timpuriu un spațiu destinat vânătorilor
regale (pentru regele Ungariei).
Domnii români au acordat frecvent danii care constau din bălți și pescării, iar
unul dintre domnii moldoveni (Petru Rareș) se ocupa cu negoțul cu pește,
înainte de a urca treptele tronului domnesc (1527).
5
2. MINERITUL
Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, avea să spună cavalerilor burgunzi,
în 1445, vorbind despre cetatea Giurgiului: „nu e piatră în acest castel care
să nu-l fi costat pe tatăl meu un bolovan de sare”.
6
3. MEȘTEȘUGURILE
Dezvoltarea meșteșugurilor sătești și orășenești, satisfăcea necesitățile
pentru întreg spațiul românesc. Fiecare din Țările Române și toate laolaltă își
puteau astfel acoperi necesitățile materiale esențiale prin produse proprii, fapt
confirmat și de relatarea umanistului transilvănean Georg Reicherstorffer
care constata că „în această țară nimic nu lipsește din cele care ar putea
folosi oamenilor”.
7
În ceea ce privește rolul lor, orașele din Țara Românească și Moldova au fost,
în primul rând, centre de schimb și mai puțin de producție meșteșugărească
(cum au fost cele din Transilvania). Cele mai multe și-au menținut și
trăsăturile de economie agricolă, întinsele terenuri pentru agricultură
reprezentând baza de aprovizionare cea mai apropiată.
8
4. COMERȚUL
9
case domnești ori boierești, făurirea unor obiecte de podoabă, tipărirea
de cărți pentru „toată seminția românească”).
Unii erau scutiți de vamă pentru mărfurile lor, „după obiceiul cel vechi”, fapt
ce sugerează o implicare tot mai accentuată a puterii de stat în
reglementarea vieții comerciale. Negustorii transilvăneni, care circulau liber
prin Țara Românească și Moldova, bucurându-se de numeroase privilegii din
partea domnilor acestor țări, au exercitat o vreme (secolele XIV-XV),
aproape în exclusivitate schimbul de mărfuri în spațiul românesc.
Orașele, fiind subordonate direct domniei, sunt tot mai mult stimulate
printr- o adevărată politică de stat, ce-și are începuturile în timpul domniilor
lui Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare.
11
mierea, ceara,
grânele,
lemnul,
sarea,
vinul.
12
Circulația monetară a fost intensă și în directă legătură cu negoțul intern,
extern sau de tranzit. S-au bătut monede „naționale” mici de argint (aspri)
începând cu
Vladislav-Vlaicu (1364-1377) și terminând cu Radu cel Frumos (1462-1473)
și Laiotă Basarab (1477) în Țara Românească,
iar în Moldova din vremea lui Petru I (1375-1391) și până în domnia lui
Ștefăniță (1517-1527).
13
II.SOCIETATE
Structura socială
Boierimea a constituit starea socială dominantă a societății românești.
Sursele documentare și narative atestă:
boierii mari
boierii
mici,
clasificare
care avea la
bază
originea,
dregătoria
și censul de
avere.
Ponderea numerică a boierimii este imposibil de stabilit. Conform unor aprecieri făcute în
baza studierii recensăminte-lor austriece din Oltenia, boierimea alcătuia cca 1% din populația
regiunii, cifră ce se consideră că poate fi transferată asupra çărilor Române (Çerban
Papacostea). Examinând problema dată, Cristian Nicolae
Apetrei formula concluzia:
„trăsătura principală a boierimii române a fost întotdeauna dreptul medieval
de proprietate, în fapt un drept de stăpânire, cel care deschidea oricui calea către
o funcție în aparatul administrativ al statului”.
Autorul subliniază însă că „obiectul asupra căruia se exercita acest drept
rămâne încă în dezbatere: este vorba și despre pământuri, și despre oameni
(țărani
Mare proprietar era considerat acel boier care deținea un număr de trei sate și mai
mult și acestora le aparținea cca 50% din proprietatea de pământ laică.
Proprietari de pământ mijlocii sunt considerați acei care dispuneau de la 1 la 3
sate, ei aveau cca 31% din proprietatea de pământ laică.
Mici proprietari de moșii erau considerați acei care aveau în stăpânirea lor părți
de sate și alcătuiau cca 19% din numărul total de sate.
În Țara Românească mai exista și prădalica, dreptul domnului de a lua moșia boierului
decedat. Laurențiu Rădvan specifica că „Prădalica nu se aplica în oraș sau pe moșia sa; dacă
vreun orășean murea fără urmași, partea sa rămânea orașului; dacă murea cu datorii, creditorii
erau obligați să vândă numai orășenilor. Această situație este unică pentru orașele din çara
Românească”.
15
privilegii judiciare: uneori boierii au obținut dreptul să judece unele
pricini pe moșiile lor. Domnia a lăsat după sine judecarea proceselor
considerate deosebit de grave – șugubina, omucidere;
privilegii economico-demografice – căpătau dreptul de a
chema
locuitori străini pentru a întemeia sate noi sau pentru a le repopula
pe
cele ruinate.
Vorbind despre proprietatea de pământ din çările Române, este necesar de amintit și
despre fenomenul imunității (lat. immunitas, immunis), adică despre eliberarea proprietarilor
de moșii de la anumite obligații și impozite. Imunitatea se desemna cu termenul tătăresc
tarhan – privilegiu. Valeria Costăchel, V. Hanga, D. Giurescu, Çt. Çtefănescu ș.a. considerau că
imunitatea este anterioară formării statelor medievale și corespunde cu apariția relațiilor
feudale. V. Costăchel admitea că formulele documentelor „săi fie de ocină și de ohabă”, „uric
cu tot venitul”, sunt identice cu immunitas din documentele scrise în limba latină. V. Hanga, D.
Giurescu, Çt. Çtefănescu nu acceptă o asemenea identificare, fiindcă formulele citate apar
practic în toate documentele, fie de danie, de cumpărătură, de împărțiri ale moșiilor etc.
Spre deosebire de autorii citați mai sus, Manole Neagoe (1977) considera că până la
formarea statelor medievale românești nu au existat condițiile necesare apariției imunității și
deci ea nu a putut să apară înaintea formării statelor medievale in-dependente. Autorul formula
următoarele concluzii privitoare la imunitate: domenii-le ecleziastice din Moldova și çara
Românească nu s-au bucurat de privilegii care să acorde stăpânilor lor o imunitate deplină;
privilegiile de imunitate acordate bisericii cuprind mai multe scutiri decât cele acordate
boierilor; imunitatea în çările Române apare după formarea statelor feudale; imunitatea are
caracterul unor scutiri pe care domnia le acordă parțial și temporar.
16
CLERUL din Țările Române forma câteva pături bine distincte.
Înaltul cler era alcătuit din mitropoliți și episcopi. Numărul acestora nu era
prea mare, dar rolul lor în societate era extrem de mare. Majoritatea
mitropoliților din Țările Române au fost mari cărturari, au contribuit în mod
esențial la dezvoltarea culturii.
Călugării din mănăstiri au fost cea mai importantă pătură a clerului.
Mănăstirile dispuneau de averi considerabile. Până la mijlocul secolului al
XVII-lea, clerul mănăstiresc s-a bucurat de numeroase privilegii fiscale,
poslușnicii mănăstirilor erau scutiți de plata impozitelor către stat, cu
excepția dării împărătești. În unele cazuri, satele mănăstirești erau
chemate să acorde
„agiutoriu” țării. Mănăstirile au beneficiat de danii din partea domnilor:
bani, obiecte de podoabă, sate, vii etc. Clerul a avut și dreptul de judecată.
Preoții de mir din satele și orașele românești au alcătuit ultima parte a
clerului. În general, preoții de la sate aveau puțină învățătură, lucrau la câmp
alături de ceilalți săteni și, practic, nu se deosebeau de ei. Ca și ceilalți
locuitori ai țării (țărani, orășeni), ei achitau o serie de impozite în folosul
statului. Uneori, preoții beneficiau de privilegii.
17
ȚĂRĂNIMEA
Șt. Ștefănescu și D. Mioc (1979) evidențiază pătura țăranilor liberi fără moșie
numiți în documente „cnezi fără ocină”, „judeci (liberi) cu capul, fără moșie” sau
țărani cu învoială. Ei se bucurau de libertatea personală, dar locuiau pe pământ
străin. Această categorie de țărani a apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-
lea din moșnenii care și-au vândut ocinile, din rumânii eliberați fără delniță, din
coloniștii străini, numiți și lăturași.
Vecinii (rumânii) nu erau o pătură omogenă: erau vecini buni, mai înstăriți, cu
delniță și vite, și vecini mai săraci, cu părți mici de teren sau complet lipsiți de lot
și de vite de muncă.
19
Țăranii aserviți (rumânii) aveau același regim fiscal ca și țărănimea liberă
(țăranii cu învoială). Doar între munca pe domeniu a rumânilor și a țăranilor cu
învoială este o deosebire de structură:
rumânii sunt la discreția stăpânului feudal în privința duratei și felului muncii,
în timp ce oamenii cu învoială prestează numai munci agricole, sub forma
clăcii, un anumit număr de zile pe an, mai puține în Țara Românească, mai multe
în
Moldova.
21
ORAȘENII au alcătuit în Țările Române circa 10% din numărul total al
locuitorilor. Din punct de vedere juridic, orășenii erau liberi, supuși numai
domnului. Populația orașelor românești avea o structură complexă.
Meșteșugarii, se pare, au fost componenta de bază a societății urbane.
Pătura meșteșugarilor era des-tul de neomogenă. O parte dintre ei erau
destul de bogați, având în proprietate privată ateliere, prăvălii, dughene,
pivnițe etc., făceau parte din sfatul orașului sau dețineau funcții în
aparatul administrativ central. Cea mai mare parte a meșteșugarilor erau
însă săraci, mulți dintre ei nu aveau nici casă sau atelier propriu, fiind
nevoiți să le arendeze. În perioada dată, un loc important în activitatea
meșteșugarilor a ocupat și agricultura.
Negustorii constituiau o altă parte componentă a populației
orașelor
românești. În pofida afirmației lui D. Cantemir că „om moldovean este
rareori negustor”, sursele documentare atestă existența a numeroși
negustori locali care se ocupau atât cu comerțul intern, cât și cu cel
extern. Ca și în rândurile meșteșugarilor, la negustori exista o
diferențiere socială vizibilă.
în orașele care aveau cetăți și în cele de la hotare, se aflau detașamente
de
oșteni, care au constituit o altă componentă a orășenilor.
reprezentanții clerului,
24