Dinamica gheţarilor.

Procesele de eroziune,
transport şi acumulare ale
gheţarilor.

Sacenco Natalia
 Prin gheţar înţelegem o masă de gheaţă compactă rezultată din
acumularea zăpezii, prin topire şi îngheţare. Un gheţar trebuie să aibă o
suprafaţă unde zăpada sau gheaţa se acumulează şi una, în care gheaţa
acumulată în exces se topeşte. Viaţa gheţarilor este legată de un bilanţ
pozitiv al masei de zăpadă, deci de echilibrul care există între
cele două procese fundamentale. Acumularea gheţii sau alimentarea
gheţarului face ca volumul lui să crească la un bilanţ excedentar sau să
rămână constant, când există un echilibru între acumulare şi topire. Acest
proces presupune, deci, creşterea masei de gheaţă prin aportul de zăpadă,
condensarea la suprafaţa gheţarului sub formă de chiciură
sau grindină şi chiar ploaie care îngheaţă, sporind volumul masei de
gheaţă. În timp, zăpada acumulată trece prin faza de firn şi apoi în gheaţă.
Orice gheţar presupune existenţa unor elemente care-l caracterizează şi în acest sens vom
deosebi:
–Zona de acumulare sau de alimentare, care se mai numeşte câmp de firn şi care poate
lua diferite forme, în funcţie de configuraţia reliefului. Această zonă poate avea aspect de
dom, de paltou, de vale sau de cuvetă. În profil transversal, câmpul de firn într-un circ glaciar
este concav.
–Zona de ablaţie (topire), situată în aval de cea de acumulare presupune existenţa unei
limbi glaciare, care curge în virtutea pantei şi a plasticităţii masei de gheaţă. Prin ablaţie se
înţelege reducerea masei unui gheţar prin topire, evaporare, sau distrugere mecanică şi deci
un
proces prin care volumul gheţarilor scade în timp. În zona temperată, cel mai important
proces constă din reducerea volumului prin topire.Trecerea de la zona de acumulare, la cea de
ablaţie se face printr-un prag glaciar care prezintă crevase şi cascade de gheaţă. Crevasele
sunt
crăpături în masa de gheaţă, de diferite forme şi dimensiuni.
–Fruntea gheţarului sau capătul din aval este partea cea mai complexă , prin problemele
de dinamică şi de bilanţ pe care le are.
 Orice gheţar, mai poate fi caracterizat şi printr-o serie de elemente
morfometrice ca:
-Bazinul de recepţie este arealul care alimentează cu z ăpadă masa
gheţarului şi care poate fi delimitat pe linia crestelor. El este mai greu de
marcat în cazul gheţarilor complecşi. Exist ă îns ă, în ambele cazuri, o
relaţie directă între masa gheţarului şi suprafa ţa bazinului de recep ţie.
-Lungimea gheţarului este distanţa între altitudinea maxim ă şi cea
minimă, pe limba gheţarului.
-Lăţimea gheţarului se măsoară perpendicular pe linia de curgere a
limbii de gheaţă. Se poate determina o l ăţime maxim ă şi una minim ă,
în funcţie de configuraţia suprafeţei planice, a limbii ghe ţarului.
Evaporaţia de pe gheţar este un proces nesemnificativ, deoarece căldura de vaporizare
este mult mai mare decât cea de topire. Plasticitatea gheţii face ca sub influenţa pantei
şi a greutăţii, gheţarii să se deplaseze. Viteza de curgere este şi ea dependent ă de
aceste două elemente care au loc, chiar în condi ţii de pante foarte mici. De exemplu, în
condiţiile unei pante de 1o, curgerea este declanşată când grosimea gheţii ajunge la 60–
65 m, în timp ce la o pantă de 45o este suficient numai un strat de 1,5–2 m pentru a se
declanşa deplasarea. În cazul gheţarilor, s-a constatat că viteza de curgere este inegal ă,
în secţiune transversală fiind mai mică la contactul cu fundul şi pere ţii văii glaciare.
Viteza de deplasare a gheţarilor variaz ă foarte mult de la un masiv la altul, în funcţie de
condiţiile locale, de la câţiva metri la circa 7,5 km/ an. Viteza de deplasare a unor
gheţari
Gheţarul Viteza (m / an)
Jakobshavn (Groenlanda) 7 500
Karajak (Groenlanda) 7 000
Farrar (Anctarctida) 17
Marii emisari antarctici 1 000
Mackay (Antarctida) 336
Hoffel (Islanda) 700
Pilatte (Alpii Francezi) 13 – 34
Gorner (Alpii Elveţieni) 44 – 175
Hintereisferner (Alpii Austrieci) 20 – 120
Forni (Alpii Italieni) 33-67
Fedcenko (Pamir) 180
Baltoro (Karakorum) 90
Emmons (Munţii Cascadelor) 40 – 85
În deplasare, masa de gheaţă se mulează pe fundul văii şi la apariţia pragurilor, în masa
gheţarului se formează crăpături sau crevase
După poziţia pe care o au, aceste materiale în cadrul ghe ţarului şi după prezenţa sau
absenţa deplasării materialului de către ghe ţar, distingem:
Morenele frontale sau terminale sunt formate la periferia calotelor glaciare sau la
capătul din avale al gheţarilor, prin împingerea de c ătre gheaţă a materialelor şi fixarea
lor prin topirea gheţarilor. De regulă, aceste materiale formează valuri de forma unei
potcoave sau ca o semilună.
Morenele laterale sunt rezultate din materialul antrenat pe flancurile limbii gheţarului.
În cadrul acestor materiale sunt incluse şi cele provenite de pe versanţi prin avalanşe
sau rostogolire şi care sunt antrenate de masa de gheaţă în deplasare
Morenele de fund sunt constituite din materialele antrenate în mi şcare, la baza
gheţarului şi rămase după topirea gheţii. Ele conţin şi materialele transportate în corpul
masei de gheaţă sau pe suprafaţa acesteia.
Morenele mediane provin din unirea morenelor laterale a doi ghe ţari care se unesc şi
formează o singură limbă. După unire, o astfel de moren ă este situată aproape de axa
longitudinală a limbii gheţarului.
Morenele interioare sunt alcătuite din materialul care este încorporat în masa
gheţarului, ca urmare a afundării în masa de ghea ţă a unor materiale, de la suprafaţa
acesteia, provenite de pe versanţi.
Morenele de suprafaţă provin din materialele care se găsesc la suprafaţa gheţarului şi
care pot proveni din avalanşele de pe versan ţi. De remarcat este faptul că aceste
materiale rămân pe fundul văilor glaciare, după topirea gheţarului şi se suprapun peste
morenele de fund.
 Clasificarea gheţarilor
După locul de formare pe suprafaţa globului, putem
deosebi, pe de
o parte, gheţari continentali sau regionali şi, pe de alt ă
parte, gheţari
montani sau locali.
 Gheţarii continentali se întâlnesc la cei doi poli şi se caracterizeaz ă
prin marea lor extensiune sub forma unor câmpuri (calote
glaciare) sau gheţari continentali (Antarctida şi Groenlanda). Cea mai
mare calotă glaciară este în regiunea antarctic ă, unde acoper ă o
suprafaţă de 13 000 000 km2 şi în regiunea arctic ă şi în Groenlanda
extinsă pe 1 726 000 km2. Grosimea calotei de ghea ţă este cuprins ă
între 1 500 şi 3 000 m. La o asemenea grosime, chiar la pante extrem
de mici, există o deplasare a masei de ghea ţă care ajuns ă la ţărm se
rupe în blocuri enorme, care plutesc în apele oceanului spre latitudini
mai mici până se topesc. Aceste blocuri mari de ghea ţă, de dimensiuni
şi forme neregulate, detaşate de gheţarii continentali se numesc
iceberguri. Ele plutesc în apele oceanului cu 9/10 din masa de gheaţă
în apă şi numai cu 1/10 la suprafaţă. După particularit ăţile lor, ghe ţarii
continentali se împart în:
1. Gheţari de tip antarctic, care sunt foarte masivi şi se întind până
la ocean, dând naştere la banchize plutitoare (Pi şota, 1983).
2. Gheţari de tip groenlandez, care seamănă cu primul tip, dar la
periferie se termină sub formă de limbi orientate pe v ăi, pân ă la
nivelul mării.
 Gheţarii montani, de altitudine sau locali, sunt reprezenta ţi de
masele de gheaţă care se formează în regiunile montane la altitudini
mai mari ca limita zăpezilor persistente. Ei au dimensiuni reduse şi
apar sporadic, în funcţie de altitudinea şi de masivitatea reliefului. Din
arealul ocupat de gheţari, ei reprezint ă numai 0,6% în Mun ţii Alpi,
Himalaya, Caucaz, Pamir, Munţii Stâncoşi, Anzi şi chiar în zona
ecuatorială, Kenya şi Kilimandjaro. După locul în care sunt cantona ţi,
ei se împart în gheţari de vale, de circ şi de podi ş.
 A. Gheţarii de vale la care alimentarea bogată în circul glaciar face
ca gheaţa să se scurgă în lungul văii, sub forma unei limbi de ghea ţă,
contribuind la modelarea unei văii glaciare. La rândul lor, ace şti
gheţari sunt de mai multe tipuri (Pişota, Buta, 1983).
Gheţari de tip alpin sunt caracterizaţi printr-o zonă de acumulare a
zăpezilor şi de transformare în gheaţă (firn), în circurile glaciare şi
printr-o zonă de curgere şi de topire sau limba ghe ţarului, care în Alpi
poate ajunge la 10–25 km lungime şi chiar mai mult în Caucaz. În
unele cazuri, gheţarii din văile secundare se unesc cu cel din valea
principală.
Gheţarii de tip himalayan sunt constituiţi în sisteme în care limba
gheţarului principal poarte ajunge la câ ţiva zeci de km şi grosimi de
sute de metri. De exemplu, gheţarul Fedcenko din Pamir are 71,2 km
lungime, o lăţime de 3 100 m şi o grosime de circa 500 m.
Gheţarii de tip scandinav apar ca un câmp de firn, situat pe un
platou, din care coboară, în direcţii diferite, mai multe limbi de ghea ţă
care ajung în fiorduri până la nivelul m ării.
Gheţarii de tip alaskian apar ca o masă de gheaţă de mari
dimensiuni, la poalele unei regiuni montane rezultate din unirea a doi
sau mai mulţi gheţari de vale care coboară din munte. Tipic pentru
această categorie este gheţarul Malaspina din Alaska.
 Relieful glaciar
Se formează unde temperatura medie anuală este
sub -2 ºC
Tipuri de gheţari:
- Gheţari de calotă
- Gheţari montani
Procese glaciare:
- Eroziune
- Transport
- Acumulare
Forme ale reliefului glaciar:
- de eroziune: circuri, văi glaciare, creste
ascuţite
- de acumulare: morene, mări de pietre.
Regiuni geografice:
Antarctica, Groenlanda,
munţii înalţi (Himalaya, Anzi, Alpi, Kilimandjaro)
 Procese glaciare
• Eroziune – exaraţie glaciară – smulge
bucăţi de rocă de pe versanţi.
• Transport – al materialelor erodate sau
căzute de pe versanţi.
• Acumulare – bucăţile de rocă sunt depuse
pe fundul văii formând mări de pietre sau
morene.
 Tipuri de gheţari
Gheţari de calotă
-au dezvoltare mare în suprafaţă.

Gheţari montani
-se formează pe vârfurile munţilor înalţi care
depăşesc limita zăpezilor persistente.
 Gheţarii de calotă
- au dezvoltare mare în suprafaţă :
Antarctica (14 mil. kmp),
Groenlanda (1,7 mil. kmp)
- au grosimea medie de cca.
1500m, dar pot atinge şi 4500m;
- sunt cea mai mare sursă de apă
dulce de pe Glob.
- se întâlnesc în: Antarctica,
Groenlanda, Islanda, Novaia
Zemlia;
 Aisberguri

Cea mai mare parte a aisbergului

este situată în apă.
Aisbergul desemnează un bloc mare de gheață desprins din
una din calotele polare glaciale ale Terrei, care navighează
spre zonele calde ale globului influențând clima zonelor
învecinate și stingherind navigația maritimă.
 Forme de eroziune
Circ glaciar
– depresiune circulară
unde se acumulează gheaţă.

După topirea gheţarului, în circuri

pot apărea lacuri glaciare.

Lacul glaciar Netis

Vale glaciară

Profil transversal în forma literei U

Creste ascuţite (custuri),
rezultat al eroziunii glaciare
Forme de acumulare

Morenă laterală
Mări de pietre
 FIORDURI
• Prin fiord se înțelege orice golf maritim
îngust, sinuos și intrat adânc în uscat, cu
maluri abrupte și înalte.
Fiord din Norvegia

Norvegia este
cunoscută ca fiind Țara
fiordurilor și a aurorei
boreale.