Tema 12.

Managmentul reproducției
taurinelor (2ore)
1. Factorii care determină sporirea efectivului de
taurine.
2. Proectarea reproducției în fermele de vaci
3. Stabilirea momentului optim de însămânțare
4. Longevitatea exploatării taurinelor

Bibliografie
1. Tehnologia creşterii bovinelor V.Lupan,S.Chilimar, V. Ujică, Chişinău,
1997
2. Tehnologia creşterii bovinelor Ş. Acătincăi. Ed.Agroprint, Timişoara, 2010
3. Creşterea bovinelor vol. 1 G.onaciu. Cluj – Napoca, 2013
Tehnologia de reproducție poate fi difinită ca totalitate măsurilor
cu caracter zootehnic, organizatoric și sanitar veterinar, aplicate în
scopul perpetuarii speciei și obținerii unui număr cât mai mare de
produși de la același număr de femele.
Obținerea unui număr cât mai mare de vițele, necesare
pentru înlocuiera vacilor reformate, care se ridică la 20-35%
anual, precum și sporirea efectivului matcă se realizează numai
printr-o organizare judicioasă a reproducției, respectiv prin
măririrea fecundității, a natalității și reducerea pierderilor prin
mortalitate sau prin sacrificări de necesitate.
1. Factorii care determină sporirea efectivului de taurine.
Mărirea efectivului de taurine depinde de mai mulți factori și
anume: fecunditate, natalitate, pierderi prin mortalitate și sacrificări de
necesitate la viței, pierderi la tineretul femel, reforma la vaci.
Fecunditatea reprezintă procentul vacilor gestante din totalul
vacilor însămânțate pe parcursul unui an.
Se urmărește ca fecunditatea să fie de peste 95%, iar rata de
concepție 60%, ceea ce presupune eliminarea din fermă a dificiențelor
organizatorice (planificarea necorespunzătoare a însămânțărilor,
nerecunoașterea la timp a vacilor în călduri), tehnice (lipsa cunoștințelor
însămânțătorului, alegerea greșită a momentului optim de însămânțare),
de exploatare (furajare deficitară) și sanitar-veterinare (netratarea
afecțiunilor genitale).
 Natalitatea - reprezintă numărul de produși viabili
obținuți de la 100 vaci și juninci. Acest indicator trebuie sa aibă
valori de peste 90%. Pierderile de avort nu trebuie să depășească
5% ele putând fi cauzate de unele boli, dar la origina lor stau și
cauzele nutriționale sau mecanice.
Pierderi prin mortalitate și sacrificări de necesitate – Cele
mai mari pierderi la viței au loc în primele săptămâni de viață și
sunt determinate de condiții de creștere și exploatare din fermă. În
ferme cu condiții bune de hrănire pierderile sunt sub 5%., pe
când în fermele cu condiții necorespunzătoare de hrănire și
întreținere pot ajunge până la 25%.
Pierderi la tineretul femel - Nu toate vițelele pot fi dirijate la
reproducție, unele find reformate datorită afecțiunilor
congenitale, sau sunt sacrificate ca urmare a unor accidente.
Acest procent nu trebuie să depășească 5%.
Reforma la vaci – este condiționat de progresul genetic în
populație prin reformă selectivă (eliminarea vacilor cu producții
scăzute respectiv vițele cu afecțiuni congenitale). Anual în feme
se reformează până la 30 % din vaci.
 2. Proiectarea reproducției în fermele de vaci
Programarea activități de reproducție reprezintă o
lucrare tehnică de mare importanță economică și
presupune:
 proiectarea structurii de reproducție;
 întocmirea planului individual de însămânșări și fătări;
 stabilirea momentului optim pentru introducerea vițelelor
la reproducție.
Proectarea structurii de reproducție se poate realiza atât prin
metode clasice, cât și moderne, care recurg la folosirea
programelor de calculator.
Prin structură se înţelege raportul grupelor de animale
după vârstă şi sex aflate în fermă. De obicei în fermă pot exista
următoarele grupe: tauri reproducători, vaci, juninci, viţele peste 1
an, viţele până la 1 an, tăuraşi peste 1 an, tăuraşi până la 1 an.
Asigurarea reproducției în fermă, în condiții optime, se bazează pe
proectarea modului de obținere a materialului biologic (prin
cumpărare sau prin prăsila proprie), proectarea efectivului rulat
anual,
proiectarea structurii efectivului în raport cu tipul de fermă și
cu indicatorii tehnico-economici urmăriți (% de reformă, % de
nantalitate, % de pierderi la diferite categorii fiziologice),
stabilirea valorii optime ale structurii efectivului de vaci (vaci
în producție 80-83%, vaci în RM – 17 – 20%, vaci în diferite
stadii de gestație – 54-55%), vaci de curând fătate sau montate –
45-46%, indicii de reproducție în limitele normale (reforma 15-
30%, natalitatea peste 90-95 %, indicele de însămânțare 1,3-
1,6%, fecunditate peste 95% etc.), stabilirea destinației
surplusului de taurine (număr, sex, vârsta livrării) etc.
 Fermele de vaci pot fi diferenţiate atât după modul de
organizare a reproducţiei (cu circuit închis sau deschis), cât şi după
felul multiplicării efectivului (reproducţie simplă sau lărgită).
Fermele cu circuit închis îşi asigură matca de prăsilă proprie.
Fermele cu circuit deschis cresc vacile şi viţeii în vârstă de 0-15
zile sau până la înţărcare, iar vacile reformate, se asigură prin
cumpărarea de alte ferme.
Ferme cu reproducţie simplă îşi păstrează efectivul constant.
Fermele cu reproducţie lărgită au efectivul – matcă sporit,
necesitând asigurarea reformei, plus rata creşterii efectivului în
funcţie de sarcinile primite
 În funcție de conceptul organizatoric al planificării fătărilor,
dar mai ales de condițiile de întreținere proprii fiecărei ferme, se
cunosc două sisteme de programare a vacilor la însămânțare și
fătare: sistemul de însămânțări și fătări eșalonate și sistemul de
însămânțări și fătări grupate.
Sistemul de însămânțări și fătări eșalonate, constă în
faptul că montele se programează aproximativ uniform pe tot
parcursul anului, respectiv în fiecare trimetru să fete 20-30% din
vaci. Practicarea acestui sitem de programare la însămânțare
asigură avantaje economice și organizatorice (venituri uniforme pe
tot parcursul anului, asigurarea constantă a producție de lapte,
folosirea rațională a adăposturilor și forțelor de muncă etc.)
și se recomandă în femele cu bază furajeră adecvată și adăpsturi
corespunzătoare pentru înterținerea tineretului pe timp de iarnă.
Dezavantajul acestui sistem îl constituie costul de producție mai
ridicat pe litrul de lapte în perioada de iarnă, prin cheltuielile cu
furajarea.
Sistemul de însămânțări și fătări grupate (sezoniere) se
bazează pe organizarea însămânțărilor astfel încât 75-80% din
efectivul de vaci să fete în perioada martie- iunie, când nutrețul
verde din cursul verii asigură punerea în valoare a capacității
fiziologice pentru siteza laptelui, vacile aflându-se în perioada de
vârf a lactației, iar costul producției de lapte va fi scăzut.
 Sistemul se recomandă în fermele de vaci pentru lapte care
nuși pot asigura baza furajeră corespunzătoare pe timpul iernii ceea
ce ar duce la diminuarea producției de lapte în aceată perioadă a
anului.
Dezantajul acestui sistem se rezumă la obținerea de venituri
neunoforme pe parcursul anului și folosirea nerațională a
adăposturilor și a forței de muncă.
Întocmirea planului individual de însămânțări și fătări are loc
în luna decembrie a fiecărui an, având valabilitate pentru anul care
urmează. El se stabilește pe categorii de vârstă (vaci, juninci,
vițele) iar în cadrul acestora, pe categorii ginicologice,
 Luându-se în considerare sistemul de programare la
însămânțări și fătări preconizate, termenul optim de introducere
la reproducție a vițeilor și durata service-periodului.
Concomitent se stabilește taurul cu care se va efectua monta sau
însămânțarea și taurul înlocuitor se folosește în caz de forță
majoră. În acest mod se realizează dirijarea imperecherilor,
care constituie un mijloc important în ameliorare. Tuturor
femelelor apte pentru reproducție li se compeltează, la
începutul anului, fișa de însămânțare, care cuprinde, pe lângă
datele de identificare rapidă a animalului, data fătării, data
însămânțării și rezultatul examenului sanitar-veterinar.
Stabilirea momentului optim pentru introducerea vițelelor la
reproducție se face având în vedere următoarele: vârsta,
dezvoltarea corporală, condiția animalului.
Vârsta - Primul ciclul estral care apare la vițele delimitează vîrsta
pubertății. Pubertatea apare la vârstă foarte tânără 6-8 luni, în mod
obișnuit mai tîrziu la vîrsta de 8-12 luni, cu o varitatea însă foarte
mare (vârsta de 18 luni). Există diferențe în apariția primului ciclul
estral în raport cu precocitatea rasei. Astfel, vârta medie a apariției
pubertății este de 8 luni la rasa Jersey, 11 luni la rasa Holstein, 13
luni la rasa Ayshire. Femelele ating pubertatea înaitea masculilor,
iar în zonele cu climă temperată, pubertatea apare mai târziu decât
în cele cu climă caldă.
 Vârsta apariției primului ciclul estral este influențat în mare măsură
de modul de furajare din perioada de creștere. Pentru prevenirea montei
premature se impune separarea tineretului pe sexe de la vărsta de 6 luni.
Unii specialiști recomandă izolarea tineretului taurin pe sexe încă de la
vîrsta de 2 luni, pentru a evita starea de agitație în lot, diferențele de
temperament și comportament putând să apară încă de la această vârstă.
Dezvoltarea corporală - trebuie să prezinte 70-75% din greutatea
de adult. Dezvoltarea optimă pentru însămânțare nu trebuie realizată printr-
o hrănire abuzivă și îngrășarea vițelelor. Vârsta la care vițelele ating masa
corporală optimă pentru a putea fi însămânțate depinde de precocitatea
rasei și condițiile de întreținere și furajare din perioada de creștere.
 La rasele precoce specializate pentru producția de lapte
din SUA administrarea la reproducție a vițelelor din rasele
Holstein are loc la vârsta de 15 luni, iar la cele din rasele Jersey și
Guernsey de la vîrsta de 13 luni. La rasele specializate pentru
producția de carne vițelele sunt introduse la reproducție la vârsta
de 14-16 luni. Taurii indiferent de rasă, se folosesc la montă sau
la recoltări pentru însămânțări artificale cu cca 2 luni mai
devreme decât vițelele, întrucât solocitarea acestora prin
activitatea de reproducție este mai redusă.
Condiția animalelor, trebuie să evidențieze o stare de întreținere
bună și de sănătate normală, vițelele să aibă a armonie corporală
corespunzătoare.
Dacă vițele sunt însămânțate înaite de arealiza mimimum 60% din
dezvoltarea coporală caracteristică maturitării morfologice și nu se
procedează la o hrănire intensivă după instalarea gestației, are loc
epuizarea organismului mamei, crește incidența fătărilor distotice,
se diminuează semnificativ producția de lapte în primele două
lactații, uneori obținându-se viței subponderali la naștere, cu
sensibilitate la îmbolnăviri. Dacă vițelele au fost montate accidental
la o dezvoltare coporală cu totul insufucuentă, pentru atenuarea
urmărilor negative, se recomandă intensificarea furajării în perioada
de gestație și în prima lactație, se va prelungi rapausul de gestație
după fătare la 5 luni, iar prima lactație va fi redusă la 7 luni.
 Momentul optim de însămânțare a vacilor după fătare –
durata service – period condiționează intervalul între fătări, sau
calving- interval și influențează nemijlocit nivelul productiv pe
lactația în curs și pe viața productivă, precum și fertilitatea. În
general se urmărește ca intervalul între două fătări consecutive să
nu depășească 365-366 zile, situație în care se obține de la fiecare
vacă pe an un vițel, producție mare de lapte și, totodată, indică o
funcționare normală a aparatului reproducător. Priml ciclul de
călduri în condiții normale apare la aproximativ trei săptămâni după
fătare, iar dacă vaca nu a fost însămânțată sau nu s-a instalat gestația
căldurile se repetă la un interval de 21 zile.
 La vacile cu producție mare de lapte după fătare primul ciclul
estral apare mai târziu decît la cele cu producție mică. Sunt cazuri când
vacile nu intră în călduri timp de 2-6 luni, manifestînd deci anestru
după fatare. Absența căldurilor și a ovulației pe o perioadă lungă de
timp se datorează epuizării organismului după fătare, ca urmare a unei
pregătiri necorespuzătoare în perioada repausului mamar, datorită
retențiilor placentare, metritelor netratate. Vacile în dezechilibru
fiziologic și care nu beneficiază de mișcare, fie că nu intră în călduri,
fie că manifestă ”călduri liniștite” greu de obsevat. În cazul avorturilor
precoce căldurile reapar după 21 de zile, iar la cele produse în gestație
avansată, căldurile apar la celași termen ca și în cazul fătărilor normale.
 Uterul nu este pregătit pentru o nouă gestație imediat după
fătare, fiind inflamat și congestionat. Involuția uterului are loc în
decurs de 12-56 zile, fiind influențată de mai multi factori ca:
modul de desfășurare a fătărilor (eutocică sau distocice), numărul
de produși la fătare, nivelul productiv, tehnica de hrănire etc.
Pînă la involoția completă a uterului fecunditatea este foarte
redusă.
S-a constatat spre exemplu o fecunditate de numai 25% dacă
însămânțarea a avut loc în primele 21 zile după fătare, 45-55% în
luna adoua după fătare și 65-70% la peste trei luni după fătare.
În general, se recomandă ca prima însămânțare să aibă loc la
primul ciclul de călduri care apare după 60 de zile de la fătare
 Din punct de vedere tehnologic la stabilirea duratei
repausului după gestație se va avea în vedere că vacile primipare
vor beneficia de un repaus după gestație mai lung decît cele
multipare, vacile cu producții mari, cele cu stare de întreținere
necorespunzătoare sau cele cu complicații la fătare vor beneficia
de repaus, după gestație, mai lung decât cele cu producții mici, în
stare bună de întreținere sau perfect sănătoase.
În cazul în care repausul după gestație este sub limita optimă,
vacile vor fi suprasolicitate, cea ce duce la epuizarea organismului,
scăderea producției de lapte și a longevității productive. Amânarea
exagerată a ânsămânțării reduce natalitatea și poate duce la
infertilitate.
 3. Stabilirea momentului optim de însămânțare
Momentul în care se execută însămânțarea în perioada
căldurilor condiționează procentul de fecunditate. Durata
medie a căldurilor este de 15 ore la vițele și de 18 ore la vaci
cu o variabilitate de 6-36 ore. Rezultatele unui studiu arată că
la însămânțarea efectuată la începutul căldurilor procentul de
fecunditate a fost de 44 %, la mijlocul căldurilor 82,5%, la
sfârșitul căldurilor 62,5%, la 12 ore după sfârșitul căldurilor
32%, la 18 ore 28%, la 24 ore 12%, la 36 ore 8%, iar la 48 ore
după sfârșitul căldurilor procentul de fecunditate a fost zero.
 Bazîndu-ne pe aceste informații, se recomandă ca
însămânțarea sau monta femelelor să se efectueze la mijlocul
estrului (82,5%), între 15-30 ore de la declanșarea căldurilor. Se
recomandă ca vacile depistate în călduri dimineața să fie
însămânțate în seara zilei respective, iar cele care se depistează
seara să fie însămânțate în dimineața zilei următoare. Pentru
mărirea procentului de fecunditate se pot efectua 2 însămânțări,
la un interval de 10-12 ore una de alta. În această situație vacile
se însămânțează imediat după identificare și se reânsămâțează
după 10-12 ore.
 6. Longevitatea exploatării taurinelor
Longevitatea exploatării animalelor de prăsilă este în funcţie de
capacităţile individuale şi condiţiile de hrănire şi întreţinere.
Întreţinerea corectă şi exploatarea raţională prelungeşte termenul de
exploatare şi permite obţinerea mai multor viţei de la fiecare vacă.
Odată cu mărirea longevităţii exploatării vacilor se micşorează
procentul reformării lor se măreşte cota mătcilor în cireadă şi
cantitatea laptelui şi viţeilor la o vacă pe parcursul vieţii.
Durata lungă de exploatare dă posibilitate de apreciat vacile după
calitatea descendenţei.
 Longevitatea exploatării este în funcţie de specializarea raselor
(lapte, carne), destinaţia fermei (prăsilă, producţie), productivitatea şi
valoarea lor.
Durata medie de exploatare a vacilor din rasele de lapte este de 5-6
şi taurilor de 4-6 ani. În unele state Suedia, Germania pentru obţinerea
cărnii de calitate mai înaltă o parte din vaci se sacrifică la vîrsta de
5-6 ani. În acest caz se măreşte rotaţia cirezii însă se măresc cheltuielile
la creşterea animalelor. Totodată apar unele dificultăţi în lucrul de prăsilă,
fiindcă un termen mai redus de exploatare nu permite de efectuat o selecţie
mai profundă, potrivirea perechilor şi aprecierea rezultatelor obţinute.
 Totodată există vaci care au capacitatea de a păstra un termen lung
capacitatea de reproducţie şi realizează producţie mare de lapte până la
vârsta de 20-22 ani. Unii tauri valoroşi se exploatează până la 14-15 ani.
La creşterea bovinelor este necesar de luat în considerare vârsta
animalelor împerecheate fiindcă produşii obţinuţi de la animalele bătrâne de
obicei au vitalitate redusă comparativ cu cei obţinuţi de la animalele de
vârstă medie
La studierea vieţii animalelor mulţi savanţi au încercat să stabilească
legităţile creşterii, dezvoltării şi reproducţiei diferitor specii pentru
stabilirea factorilor care condiţionează longevitatea lor.
Până în ultimul timp pe întrebarea longevităţii diferitor specii mai
răspândite au fost următoarele teorii:
 1. Longevitatea este direct proporţională cu creşterea şi dezvoltarea în
perioadele embrionară şi post embrionară. Adică cu cât perioada de
creştere şi dezvoltare este mai lungă cu atât mai lungă este longevitatea.
Adepţii acestei teorii considerau că longevitatea posibilă este de 6 sau 7 ori
mai mare ca perioada de creştere şi dezvoltare. Spre exemplu bovinele care
termină creşterea la 4-5 ani trăiesc 20-30 ani, ovinele termină creşterea la 2
ani – trăiesc 12-15 ani.
2. Longevitatea este strâns legată cu mărimea lor. Longevitatea la iepuri
este mai mică ca la cîine, ovine ,porcine, iar la acestea este mai mică ca la
bovine, caboline.
 3. Longevitatea este invers proporţională capacităţilor de
reproducție. Adică prolificitatea înaltă uzează organismul mătcilor.
Spre exemplu de la iepuri pe an se obţin 30 iepuraşi , la suine până la
30 purcei. Longevitatea lor este de 6-7 ani. Bovinele, cabalinele cu
prolificitate redusă au longevitate mai mare.
4. Longevitatea diferitor specii este determinată de regimul de
hrănire. Animalele erbivore au longevitate mai mare ca carnivore.
5. Longevitatea este legată cu gradul de dezvoltare a unor sisteme
(digestive, respiraţie, circulaţia sangvină). Iepurii la care ritmul
cardiac şi respiraţia sunt mai intensive longevitatea constituie 6-7
ani, iar la reprezentanţii aceleiaşi familii iepuri de câmp la care
ritmul cardiac şi respiraţia este mai mic au longevitate mai mare
10-15ani. La cabaline ritmul cardiac de două ori mai mic ca la
bovine şi longevitatea de 2 ori mai mare. Însă nici una din teorii
nu este definitiv argumentată.