Tranzacții economice

internaționale
Contractarea internațională
Curs 6
3. Finalizarea contractului, încheierea negocierilor

Încheierea negocierilor corespunde cu etapa redactării definitive a contractului, expresie a consacrării acordului
de voință dintre părți. La finalizarea contractului se reverifică o serie de aspecte legate de elaborarea acestui
document.
a) Semnarea contractului – contractul internațional este consacrat printr-un act scris, redactat simplu sau
foarte elaborat, în atâtea exemplare câte părți participă la tranzacție, plus câte un exemplar pentru fiecare
terț implicat (bănci, agenții guvernamentale, societăți de garanții).
Semnarea contractului presupune:
- verificarea identității părților și a reprezentanților acestora împuterniciți să semneze contractul ;
- verificarea ”puterii de reprezentare” a competenței reprezentantului pentru a semna contractul;
- procedarea la semnarea propriu-zisă, cu înscrierea fizică (în clar) a numelor semnatarilor, parafarea
autenticității și semnarea efectivă în dreptul numelui fiecărui participant.
b) Analiza (prima parte a) contractului – presupune o verificare amănunțită a datelor înscrise și arată:
- titlul și subtitlurile care apar în contract nu au valoare contractuală, ci doar un caracter explicativ. Ele
prezintă orientarea în ceea ce privește structura relației contractuale și modul prin care s-a manifestat
intenția părților.
- preambulul reprezintă o expunere de motive și are drept scop:
 funcție contractuală – importanță în interpretare
 funcție politică – declarație de intenții
c) Clauzele contractuale – conținutul contractului este format din două categorii de clauze:
 clauze esențiale – în absența cărora contractul nu este valabil, nu s-a respectat acordul de voință;
 alte clauze – care permit exprimarea exactă a intențiilor părților și asigură baza juridică.
d) Anexele – preiau o serie de date și detalii tehnice, financiare sau juridice. Ele cuprind: contracte comune,
note, documente de suport, documente de plată și angajamente.
 4. Conținutul contractului
a. Obiectiv: Dacă în sens juridic obiectul contractului este constituit din ansamblul obligațiilor pe care părțile și
le asumă prin acordul de voință, în sens practic (comercial), obiectivul contractului desemnează marfa
asupra căreia partenerii poartă obligații. Negocierea obiectului contractului constă în identificarea mărfii,
determinarea cantității, a calității, ambalajului și mărcii, precum și în precizarea obligațiilor partenerilor
(părților) în legătură cu marfa.

Denumirea mărfii trebuie stabilită astfel încât să se înlăture orice posibilitate de confuzie (înțelegere greșită).
•în cazul bunurilor fungibile, datorită calității omogene care face posibilă înlocuirea unui lot de marfă cu
altul, este necesar trecerea denumirii complete și a tipului de marfă conform uzanțelor comerciale;
•pentru bunurile nefungibile și servicii, este necesară enumerarea elementelor de identificare a
produsului sau a prestării: descriere exactă, tehnologia de fabricație, caracteristicile tehnice, referințe de
catalog, prospect, tip, normă tehnică, mostră, eșantion, marcă de fabricație.
bunuri fungibile - acele bunuri care, în executarea unei obligații, se pot înlocui cu altele de același fel.

Cantitatea de marfă se determină prin folosirea unităților de măsură, în funcție de uzanțele cu privire la măsuri
și greutăți, de pe piața clientului.

Calitatea mărfii se determină prin mai multe metode, dintre care prezentăm:
•determinarea calității mărfii pe bază de descriere – constituie metoda cea mai frecvent utilizată și este
aplicată atât materiilor prime, semifabricatelor cât și la mașini și instalații complete, diverse alte produse și
servicii la comandă. Descrierea se face prin indicarea în mod detaliat a mai multor caracteristici tehnice ale
mărfii sau rezultatul prestației de servicii;
•determinarea calității prin mostre – metodă corespunzător căreia vânzătorul pune la dispoziție
cumpărătorului o mostră pe baza căreia acesta își dă consimțământul pentru contractare. Mostrele au și
funcția de a informa clientul potențial asupra calității mărfii, iar la livrare constituie probă pentru verificare;
 •determinarea calității mărfii pe bază de timpi și denumiri uzate – constituie metoda utilizată în
comerțul cu produse agricole și minereuri, mostrele pot fi înlocuite cu tipuri care nu reprezintă o marfă
reală de care dispune vânzătorul, ci o noțiune abstractă de care trebuie să se apropie cât mai mult
calitatea mărfii ce urmează a fi livrată. Tipurile de produse (marfă) pot fi definite și prin standarde
(internaționale);
•determinarea calității prin indicarea mărcii de fabrică, a celei de comerț sau serviciu – permite
individualizarea produselor, identificarea calitativă dintr-o gamă de produse similare care pot satisface
aceeași trebuință. Convingerea unui număr mare de consumatori în legătură cu calitățile și utilitatea
unui produs de marcă conduce la omogenizarea cererii;
•determinarea calității pe baza vizionării mărfii – constituie metoda cea mai rapid utilizată.
Cumpărătorul examinează marfa și își dă acordul asupra încheierii contractului.
Metoda se practică în două variante:
•vânzare-cumpărare cu clauză ”văzut și plăcut”, ceea ce înseamnă că importatorul a văzut marfa
înaintea încheierii contractului, declarându-se de acord cu calitatea ei, fără descriere tehnică
prealabilă;
•vânzare-cumpărare cu clauză ”după încercare”, ceea ce presupune că încheierea contractului este
condiționată de acceptarea calității de către cumpărător, care trebuie să se pronunțe într-un timp
limitat.
•determinarea calității prin utilizarea unor formule (clauze) consacrate – prezintă metoda prin care
importatorul (cumpărătorul) acceptă marfa ”așa cum este”, fără vizionarea acesteia sau după ce a
văzut-o. Metoda este practicată ținând cont doar de locul de origine al mărfii, întrucât acolo nu pot
interveni modificări esențiale în calitatea produsului;
Clauza ”marfă sănătoasă la descărcare” indică faptul că importatorul nu va accepta marfa decât dacă
aceasta sosește la destinație intactă, fără degradări calitative și conform acordului încheiat;
Clauza ”comerț cu secară” obligă importatorul să accepte marfa chiar dacă sosește la destinație întârziat,
cu unele deprecieri calitative, iar exportatorul este obligat (trebuie) să ofere o bonificație la preț;
În ce privește răspunderea vânzătorului cu privire la respectarea calității și cantității mărfii, se consideră că
acesta nu și-a îndeplinit obligația de a livra (marfa) în următoarele situații:
• când a remis o cantitate în plus sau în minus față de cea stipulată, peste toleranța admisă,
stipulată în mod expres:
• dacă a livrat altă marfă decât cea prevăzută în contract sau un produs de altă specie, un produs
neconform cu mostra, cu modelul trimis cumpărătorului, cu excepția cazului în care acestea au fost
prezentate cu titlu informativ:
• în cazul în care marfa nu posedă calitățile necesare pentru utilizarea comercială:
• când a remis o marfă care nu posedă calitățile și particularitățile prezentate în mod expres sau
tacit în contract.
În situația în care cumpărătorul constată că marfa nu este conformă ce cea ce este prevăzută în contract, el
trebuie să precizeze natura defectului și să-l invite pe vânzător să constate el sau prin reprezentantul său, în
mod direct și la fața locului, starea mărfii.
Cumpărătorul care a reclamat la timp deficiențele constatate, poate să pretindă: rezilierea contractului,
executarea contractului în continuare, reducerea prețului sau plata unor penalități.

În contract, trebuie menționat în mod expres felul și natura ambalajului. Totodată se fac precizări asupra
aspectului prin care ambalajul trece în proprietatea cumpărătorului sau rămâne în cea a vânzătorului și
doar se împrumută importatorului.
Dacă nu se stipulează anticipat note privind ambalajul, vânzătorul este obligat, conform ”normelor uzitate
la livrare”, să predea marfa cumpărătorului într-un ”ambalaj uzual de export”.
•clauza ”ambalaj neto”, vânzătorul nu pretinde nimic pentru ambalaj;
•clauza ”ambalaj neto plus ambalaj”, vânzătorul calculează separat costul ambalajului;
•clauza ”ambalaj bruto per neto”, arată că și ambalajul va fi calculat la prețul unitar al mărfii.
Marcarea ambalajului – este o cerință a contractului extern. Această operație, îndeplinește două funcții
de bază:
 operativitatea în manipularea mărfii în timpul transportului, și
 publicitate comercială în cazul revânzării mărfii de către importator.
Contractul cuprinde o descriere amănunțită (explicită) a marcajelor (conținut, limba utilizată, locul de
proveniență, țara de origine și modul de aplicare/utilizare/folosință) și prevede obligația
cumpărătorului de a furniza șabloane de marcare (etichete, vignete, însemnări specifice
individuale imprimate pe ambalaj).
Părțile pot conveni asupra efectuării marcajului:
• special – pentru mărfurile la care se cere o manipulare atentă;
• original – când marfa rămâne în lăzi sau saci în care a fost ambalată;
• neutru – când ambalajul nu poartă nici un semn distinctiv.

b. Prețul – ca element esențial al contractului, reprezintă obiectul obligației importatorului, și este

concretizat într-o sumă de bani, determinată sau determinabilă.
În contract, prețul se înscrie fie pe unitate de produs, fie ca o sumă globală pentru întreaga cantitate de
marfă ce face obiectul contractului.
Prin negociere sau pe baza uzanțelor, trebuie precizate unele aspecte legate de prețul mărfii, cum ar fi:
• cantitatea pentru care se calculează prețul,
• valuta în care se face plata,
• reducerile de preț pe care le acordă vânzătorul cumpărătorului.
În practica comercială, vânzătorul se obligă să acorde cumpărătorului unele bonificații,
• fie prin creșterea greutății mărfii facturate,
• fie direct asupra modificării (micșorării) cotației prețului.
Reducerile asupra prețului convenit, de care poate beneficia cumpărătorul din partea vânzătorului sunt:
• scontul de reglementare (cassa sconto) acordat clienților care plătesc achizițiile lor înaintea
termenului normal de scadență;
• rabatul, acordat asupra prețului de vânzare pentru stimularea încasărilor;
• bonificația, practicat datorită unui defect de calitate convenit prealabil;
• remiza, acordată prețului de vânzare, luând în considerare importanța vânzării, și care este
calculată aplicând un anumit procent asupra prețului curent de vânzare.

Oferta de preț este una din misiunile esențiale ale serviciilor de export. Întrucât, fiecare piață de
desfacere internațională reprezintă caracteristici specifice, la stabilirea ofertei de preț trebuie să se
urmărească următoarele elemente:
• prețul pieței, oferta rămânând în limitele variației de preț în raport cu concurența și
raportându-se la calitatea produselor sau a serviciilor oferite;
• constrângerile comerciale previzibile
• constrângerile legate de infrastructura de transport și depozitare
• constrângerile legate de distanța față de partener
• condițiile de transport, aleferea logisticii în funcție de costuri, rapiditate și siguranță
• incidența cheltuielilor anerxe
• reflectarea (la nivelul costurilor) a funcționării rețelei de vânzare, a servicului de export, în
scopul asigurării rentabilității operațiilor.
Riscul de preț apare datorită neconcordanței în timp a valorii tranzacției, între momentul încheierii
contractului extern și momentul încasării sau al plății, după cum urmează:
 pentru exportator problema acestui risc se pune în condițiile în care prețul contractului este sub prețul
mondial din momentul plății;
 pentru importator acest risc constă în faptul că prețul stabilit în contract, și care urmează a fi achitat,
este mai mare decât prețul mondial din momentul efectuării plății.
În practica internațională se utilizează o serie de clauze care urmăresc asigurarea caracterului echitabil al
prestațiilor reciproce ale părților și menținerea echilibrului economic al contractului, dincolo de
schimbarea circumstanțelor în care a fost încheiată tranzacția.
Clauza prețului escaladat – se întâlnește în contractul extern atunci când părțile vor să mențină echilibrul
între prețul final și prețul factorilor de producție utilizați pentru fabricarea acestuia.
Ea are un rol deosebit în contractele pe termen lung, la cele cu livrări succesive, în tranșe, la acțiunile de
cooperare în producție.
Prețul escaladat se calculează cu relația:
Pt = P0 (a+bMt/M0 + c Lt /L0) , unde a + b + c = 100 %
Pt – prețul recalculat în momentul livrării;
P0 – prețul din contract;
Mt – media aritmetică sau ponderată a prețului pentru materiile prime, materiale și combustibilii luați în
considerare în perioada de referință; M0 – prețul pentru aceleași elemente la data fixată pentru P 0 ;
Lt –media aritmetică sau ponderată a salariilor sau indiciilor acestora în timpul perioadei de referință;
L0 – salarii la data fixă pentru P0 ;
a – ponderea costurilor fixe;
b – ponderea costurilor materiilor prime, materialelor și a combustibilului ;
c – ponderea costurilor legate de manoperă.
Clauza de indexare – este aceea care prevede legarea sumelor prevăzute în contract de un anumit
etalon: o marfă de referință, ”produse tari” sau anumiți indicatori sau indici. Dacă valoarea
etalonului se modifică peste o anumită limită, se schimbă automat și prețul din contractul cu
procentul convenit de părți.
Această clauză este utilă atunci când marfa care face obiectul contractului este influențată direct de
mișcarea prețurilor internaționale ale anumitor produse care se iau etalon. În cazul exportului pe
piața inflaționistă este indicată legarea prețului contractului de deflatorul prețurilor de pe acea
piață.
Clauza marfă – este metoda de consolidare a valorii contractului de export, prin corelarea acestuia cu o
cantitate de mărfuri bine determinată. Clauza este folosită în contractele care prevăd livrări pe
credit, rambursarea creditului urmând a se face în produse. Se va urmări ca exportul de utilaje,
instalații complexe și mașini să fie corelat cu importul de cantități bine determinate de materii
prime sau alte produse necesare economiei naționale.
Clauza rectificării prețurilor – constă în asigurarea nivelurilor prețurilor de export privind contractele pe
termen lung de derulare, specifice livrărilor de mașini și utilaje, cu prețurile de export practicate în
alte țării sau regiuni producătoare de echipament respectiv sau echivalent (similar).
Clauza revizuirii prețurilor – reprezintă o modalitate de adaptare a contractului la noile circumstanțe
prin renegocierea prețului. Ea obligă părțile să procedeze la recalcularea prețului dacă se
înregistrează o variație peste o anumită limită a costului materiilor prime, al materialelor, al
tarifelor de transport și al manoperei, care fac tranzacția mai oneroasă pentru una din părți față de
condițiile avute în vedere la încheierea contractului.
Spre deosebire de clauzele de menținere a echilibrului contractual, părțile trebuie să ducă noi tratative
de preț, ceea ce se poate solda cu tergiversări și prelungiri ale duratei de exploatare a contractului.
c. Condiții de livrare – reprezintă o componentă esențială a oricărei vânzări. Ambele părți angajate în tranzacția
economică acordă o atenție deosebită stabilirii condițiilor legate de determinarea locului și momentului în care
are loc transferarea cheltuielilor și a riscurilor pe care le implică livrarea, acestea fiind denumite/considerate
condiții de livrare. Condițiile de livrare se reglementează conform prevederilor contractului, a regulilor și a
uzanțelor comerciale.
Asociațiile profesionale, camerele de comerț, bursele și alte instituții publică culegeri de uzanțe, comentarii și
interpretări, asupra (referitoare) la condițiilor de livrare și a plăților internaționale.
Cea mai utilizată culegere de uzanțe, comentarii și interpretări, este cunoscută ca fiind ”culegerea de la Paris” cu
caracter internațional, cunoscută sub denumirea de INCOTERMS (Internațional Comercial Terms), care
urmărește să ofere o serie de reguli pentru interpretarea clauzelor principale folosite la contractele de comerț
exterior, pentru a fi folosite facultativ de către firmele care preferă siguranța regulilor internaționale fată de
nesiguranța interpretărilor acelorași clauze în diferite țări.
Acestea sunt permanent actualizate și raportate la noile condiții și comportamente cerute de politica comercială a
statelor care utilizează INCOTERMS.
Regulile INCOTERMS își extind efectele asupra tuturor etapelor și a operațiunilor implicate de transferarea mărfii de
la furnizor la beneficiar.
Regulile și elementele la care se face referință privesc:
- obligația vânzătorului de a livra și aceea a cumpărătorului de a prelua și plăti marfa;
- vânzătorul este obligat să livreze marfa conform contractului , respectând calitatea, cantitatea,
termenul de livrare și destinația (locul), odată cu prezentarea documentelor aferente de livrare a mărfii;
- cumpărătorul trebuie să preia marfa la termenul stabilit și să plătească prețul mărfii conform
contractului stabilit.
- suportarea cheltuielilor de ambalare, revine în mod natural, vânzătorului;
- vânzătorul este obligat să efectueze toate operațiunile (inclusiv suportarea cheltuielilor) aferente controlului, în
scopul de a pune la dispoziția cumpărătorului marfa, conform condițiilor contractuale;
- stabilirea locului de trecere a cheltuielilor și respectiv a riscurilor de la vânzător la cumpărător;
 - obligația vânzătorului de a aviza cumpărătorul asupra faptului că marfa a fost pusă la dispoziția sa;
- dacă angajarea mijlocului de transport cade în sarcina cumpărătorului, obligația acestuia este de a aviza pe
vânzător asupra condițiilor în care marfa trebuie predată cărăușului desemnat;
- încheierea contractului de transport și obținerea documentelor legale de livrare aparțin cărăușului, sau celui care
angajează cărăușul;
- obținerea altor documente aferente exportului (importului):
- autorizație de export/import;
- certificat de origine;
- noră fitosanitară (dacă este cazul și se solicită);
- factură consulară;
- înscrieri speciale.
- organizarea vămuirii și plata taxelor vamale.
Fiecare condiție de livrare are o denumire standard și o abreviere a acestora formată din trei (3) litere.
Regulile sunt enunțate pornind de la cea care reprezintă cheltuielile minime care pot fi suportate de vânzător ”franco
fabrica” sau (Ex Works – EXW) și terminând cu cea care standardizează ca vânzătorul să suporte cea mai mare
parte a cheltuielilor.
Condiție de livrare ”liver de vamă” sau (Delivered Duty Paid – DDP) sunt grupate în patru grupe distincte:
1. condiția E – vânzătorul pune mărfurile la dispoziția cumpărătorului în spații proprii (EXW);
2. condiția F – vânzătorul trebuie să livreze mărfurile unui cărăuș desemnat de cumpărător (FCA, FCS și FOB);
3. condiția C vânzătorul este obligat - să suporte transportul,
- în condițiile CIF și CIP să suporte și asigurarea mărfii,
- fără să își asume riscul pierderii sau al avariilor intervenite,
- fără să suporte cheltuielile suplimentare datorate evenimentelor survenite după încărcare și
expediere (CFR, CIF, CPT, și CIP);
4. condiția D – vânzătorul trebuie să suporte toate cheltuielile și riscurile aferente transportului mărfurilor până în
țara de destinație (DAF, DES, DEQ, DDU, și DDP).
Prețul – ca element esențial al contractului, reprezintă obiectul obligației importatorului, și este concretizat prin
valoarea plătită (rambursată) de cumpărător vânzătorului, la momentul ridicării (primirii) mărfii.
Tehnica folosită în cadrul acestor reguli este aceea de a indica punctul geografic în care marfa este transmisă
direct la cumpărător, cu îndeplinirea condițiilor impuse. În acest punct, ”punctul critic”, obligația de
organizare a transportului mărfii până la destinație și obligația de suportare a costurilor și a riscurilor
aferente acestuia, sunt transferate de la vânzător la cumpărător.
Există anumite condiții de livrare în care punctul de transferare a cheltuielilor nu coincide cu cel de transferare
a riscurilor (CFR, CIF, CPT și CIP). Practic, condiția de livrare aleasă, se completează cu denumirea localității
convenite de părți.
În cazul unei piețe saturate, pe care există o concurenți puternică, exportatorul poate câștiga un segment din
acea piață, oferindu-i importatorului anumite condiții de favoare, în sensul transferării unor riscuri și
cheltuieli minime pe care acesta, importatorul, trebuie să le suporte (Ex Quai sau Delivered Duty Paid).
Dacă un exportator vinde o marfă în mod regular și în cantități mari, acesta se află pe o poziție ce-i conferă
posibilitatea de a obține condiții mai avantajoase din partea transportatorului și a asiguratorului, față de in
importator ocazional. Exportatorul poate accepta condiții ca CFR, CIF, CPT sau CIP.
Când exportatorul își asumă riscul pe timpul transportului, alegând o condiție de livrare în care să-și asume
responsabilitatea până la punctul de destinație al mărfii (Ex. Ship, Ex Quai, Delivered at Frontier, Delivered
Duty Paid), numai în măsura în care sistemul de transport pe ruta aleasă este bine organizat, țările prin
care acesta urmează să treacă înregistrează un număr redus, cu număr de conflicte de muncă și greve
politice scăzute, iar pericolul aglomerărilor din porturi sau zone de destinație limitat.
Dacă exportatorul consideră că riscurile până la țara importatorului sunt mari, atunci acestea sunt transferate
integral importatorului (FAS, FOB sau CFR).
Autoritățile guvernamentale pot da instrucțiuni direct sau indirect agenților economici din țara respectivă de a
vinde conform condițiilor CIF sau CIP și de a cumpăra în condiții FOB sau FCA. Condițiile de livrare utilizate,
influențează direct prețul încasat de către exportator. DDU – Livrat cu
CIF / CAF taxe vamale neplătite
EXW Franco fabrică FOB Franco la bord
Cost, asigurare, navlu
DDP – Livrat cu
taxe vamale plătite
transport maritim internațional
transport intern terestru transport intern terestru
Termenul de livrare poate fi determinat/stabilit de la început în contract, sau stabilit fie la o dată fixă, fie în funcție
de un eveniment cert, al cărui moment de realizare poate sau nu a fi cunoscut/comunicat părților.

Modalitățile de livrare se referă la faptul că livrarea mărfii se poate face global sau în tranșe. Dacă vânzătorul nu-și
execută obligațiile în privința respectării datei livrării, și această lipsă a sa este de natură să constituie o
contravenție esențială, cumpărătorul poate să ceară fie executarea în continuare a contractului fie rezilierea
acestuia. Când întârzierea la livrare nu constituie o contravenție esențială la contract, vânzătorul își păstrează
dreptul să efectueze în continuare livrarea, iar cumpărătorul permite vânzătorului executarea contractului.

Condiții de plată - Între livrarea mărfii și efectuarea plății există o strânsă interdependență, acestea fiind principalele
obligații ale celor două părți contractuale.

Cerința de asigurare a interdependenței dintre executarea principalelor obligații ale celor două părți a condus la o
practică specifică activității de comerț exterior – efectuarea tranzacțiilor economice comerciale în anumite
condiții de plată.

Condițiile de plată se referă la:

- determinarea locului și a termenului de decontare a prețului,
- la modalitatea de plată,
- la moneda în care se va efectua plata,
- la garanțiile oferite de cumpărător
- la documentele necesare.
Modalitatea de plată – constituie mecanismul prin care documentele ce atestă livrarea mărfii și reprezintă acea
marfă, sunt trimise cumpărătorului. În schimbul documentului, acesta va trebui să plătească prețul convenit sau
să se angajeze printr-un instrument de plată că va plăti ulterior.
Riscul valutar – exprimă efectele negative ale mișcării oscilatorii a cursului de schimb asupra performanței firmei.
Clauzele de acoperire a riscurilor valutare sunt menite să apere părțile contractante de efectele negative
rezultând din variația cursului de schimb a monedei de plată față de o monedă terță implicată în mecanismul
tranzacțional.
- clauza valutară – presupune legarea valutei în care se efectuează plata de o altă valută, considerată ca având un
curs stabil. Aceasta impune precizarea în contract a unor elemente:
- cursul valutar în momentul încheierii tranzacției,
- momentul recalculării sumei de plată,
- abaterea de la curs în limitele căruia se recalculează suma
- piața de referință a cursului în momentul plății.
- clauza coșului valutar – cea mai indicată asigurare a echilibrului contractual, datorită gradului de stabilire a
acestui etalon.
 În cazul coșului valutar simplu, moneda contractului este legată de un coș valutar pentru compensarea evoluțiilor
contradictorii ale valutelor ce compun coșul li asigurarea stabilității cursului de schimb.
 În cazul coșului valutar ponderat, moneda de contract este legată de un coș de valute, ponderea făcându-se în
funcție de:
- importanța valutelor respective pe piața de referință,
- de ponderea în pasivul balanței de plăți
- de încasările valutare ale firmei sau ale comerțului exterior cu țara respectivă.
Cea mai cunoscută și frecvent utilizată este clauza Drepturilor Speciale de Tragere (DST) cu un curs stabilit de Fondul
Monetar Internațional (FMI) la momentul semnării contractului sau clauza European Currency Unit (ECU)
precursor al monedei EURO (moneda Uniunii Europene).
- clauza alegerii monedei de plată – numită și clauza monedei multiple, stabilește exprimarea creanței în mai
multe monede, pe baza cursului monetar din momentul încheierii contractului, iar la scadență partenerul are
dreptul să aleagă moneda de plată. Această clauză are un caracter unilateral încât se stabilește numai în favoarea
creditorului sau respectiv a debitorului, sau bilateral – când ambii parteneri au opțiunea monedei liberatorii.