TEORII PRIVIND

DEVIANȚA ȘI
INFRACTIONALITATEA
CONF.UNIV DR. KISS CSABA
CE ESTE O TEORIE ?
• O teorie stabileste o legatura stiintifică între două sau mai multe
fenomene sociale , ea poate explica de ce un fenomen s-a produs de
ce el continuă să se producă ,de ce și mai ales cum se va produce în
viitor
• Exista vreo legatură intre :
- Saracie si devianta
- Saracie si infractionalitate
- Creaza mediul devianta
Intrebari la care trebuie sa raspunda o teorie
legată actul infractional sau deviant
• De ce sunt respectate respectiv încălcate normele sociale ?
• De ce există diferențe între diverse grupuri sau societătii în ceea ce
privește infractionalitatea?
• De ce unele fenomene infractionale apar la nivelul tuturor societatilor
si de ce unele fenomene se schimba o data cu evolutia societatii
Cateva precizari conceptuale
• Devianta reprezintă abaterea de la normă socială
• Criminalitatea presupune încălcarea normei legale
• Patologia reprezinta abaterea de la parametrii normali de sănătate a
unui individ sau a unei populatii .
Doctrinele alegerii rationale si a rolului
descurajant al pedepsei
Reprezentanti :
-Cesare Beccaria Bonesana 1738-1794 din Italia in sec 18 publica
lucrarea ”Despre Crime si pedepse” -1764
-Jeremy Benthan 1748-1832din Anglia inceputul sec. 19 ,
Pentru a controla infractionalitatea pedepsele trebuie sa fie
proportionale si imediate . A militat pentru abolirea sclavie si a
pedepselor corporale .In lucrarea” Rationale of punishment ”, publicată
in 1830 Cei doi autori sustin :
Indivizii unei societati ar trebui sa ia o decizie razională in ceea ce
priveste savarsirea sau nu a unei infractiunii .
Doctrinele alegerii rationale si a rolului
descurajant al pedepsei
• Suferinta generata de o pedeapsa ar trebui sa impiedice trecerea la actul criminal
și in consecintă să inhibe orice nevoie de satisfacere a unei placeri sau dorinte
ilegale , imorale sau de obținere a unui câstig ilegal .
• Alegerea rationala trebuie sa fie diferita de justitiția brută conform careia
pedeapsa trebuie sa fie egala cu prejudicial cauzat de infractiune( principiul ochi
pentru ochi , dinte pentru dinte).
• Pentru Beccaria si Betham a ”croi ” o peapsă inseamnă pe de-o parte a
compensa răul facut iar pe de altă parte severitatea pedepsei trebuie să anihileze
castigul obținut prin infracțiune.
• Utilitatea unei pedepse este cu atat mai semnificativă cu cat ea se realizeaza cat
mai aproape de săvârsirea infractiunii, deoarece in mentalul individual si colectiv ,
in aceste conditii se generează o asocierea mai strânsă între cele doua fenomene.
TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE
• Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau
disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai
comportamentului infracţional. Acestea consideră că infracţiunea ca
fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau
funcţională.
CESARE LOMBROSO – OMUL
CRIMiNAL
• Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare
Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie
criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului
omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor
din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală “Omul
criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii
de criminali decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în viaţă,
autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal individualizat prin
anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi
întâlnit la anumite categorii de infractori (Lombroso, 1895).
CESARE LOMBROSO – OMUL
CRIMINAL
• Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un
“fenomen natural” care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi
sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile
frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase,
orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale,
urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie
lungă sau îngustă etc.
CESARE LOMBROSO – OMUL
CRIMINAL
• Astfel, el a ajuns la aprecierea că omul cu înclinaţii spre viol se
caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi
foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei;
• hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor,
prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin
sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară,
fruntea teşită şi mişcătoare;
• ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea
maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi.
CESARE LOMBROSO – OMUL
CRIMINAL
• La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul
unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă)
accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. Această
descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică
oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmărind ideea
atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic
şi copilul - în care vedea un “mic primitiv”. El a cercetat şi unele
anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne
(inimă, ficat).
Cesare Lombrosso – Omul criminal
• Teoria lombrosiană cu privire la etiologia crimei nu poate constitui o
explicaţie cu caracter general valabil. “Omul criminal”, în sensul de
universal valabil, nu există. Însuşi Lombroso excludea această idee.
• Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor
numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific legate de fenomenul
criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din
Lombroso un precursor al biotipologiei.
TEORIA BIO-TIPOLOGICĂ
• Această teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun
susţinerea ideii potirivit căreia există o corelaţie între activitatea
criminală şi biotip.
• Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888-1964), mergând în
cercetare pe linia corelării elementelor de ordin biologic cu cele
psihice, a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a
lui Kretschmer în acest domeniu a fost “Structura corpului şi
caracterul”. Acesta consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se
pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziţie spre
comiterea unor infracţiuni specifice:
Ernest Kretschmer
• TIPUL PICNIC - constituţie orizontală; scund, cu extremităţi scurte;
sistem osteo-muscular plăpând; faţa rotundă, craniul rotund, puţin
ridicat, voluminos; calviţie; cavitatea toracică şi abdominală
dezvoltată; strat de grăsime la suprafaţa trunchiului; adeseori
inteligent şi expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii şi fraude.
• TIPUL ASTENIC - constituţie verticală; sistem osteo-muscular firav;
slab, craniul mic, chipul prelung, fruntea înclinată înapoi, nasul
alungit, maxilarul inferior scurt; forţă fizică scăzută; dotat divers din
punct de vedere intelectual; interiorizat; de regulă adaptarea socială
este precară, criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; ar
comite mai ales falsuri, furturi şi abuzuri de încredere.
Ernest Kretschmer
• TIPUL ATLETIC - sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza
mare în sus, aspect fizic plăcut, oscilează între sentimentalism şi brutalitate,
ar avea o răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor de aproape toate
vârstele, ar comite preponderent asasinate, tâlhării cu folosirea armelor,
incendii şi ar fi predispuşi la recidivă indiferent de vârstă.
• TIPUL DISPLASTIC - diferite malformaţii corporale, deficienţe ale
caracterelor sexuale, slab dezvoltat psihic şi morfologic; din punct de vedere
psiho-medical, regăsim în această categorie debili mintal şi schizofreni;
displasticii comit de regulă delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un
mod neaşteptat, îşi încep cariera infracţională după vârsta de 18 ani şi sunt
expuşi recidivei.
Wiliam H Sheldon
• Wiliam H. Sheldon stabileşte o corelaţie între anumite caracteristici fizice şi caracteristicile
temperamentale, între tipul fizic şi comportament. După gradul de dezvoltare al celor trei
foiţe embrionare, distinge trei tipuri fizice:
• TIPUL ENDOMORF (viscerotonic) - dezvoltare corporală predominant internă: rotund, gras;
reacţii încete, uniformitate în activitatea emoţională; fire extravertită; comunicare uşoară şi
rapidă; sociofilie; iubire de ceremonii; plăcere de confort fizic; plăcerea relaxării în repaus şi
mişcare.
• TIPUL MEZOMORF (somatotonic) - dezvoltare corporală echilibrată, atletic, puternic,
musculos, viguros; plăcere pentru mişcare, interes pentru sport; trăsături pline de energie,
căutarea riscului; manieră directă, deschisă, chiar puţin dură, curaj şi combativitate;
agresivitate competitivă; voce nereţinută, fără intonaţii; maturitate în prezentare.
• TIPUL ECTOMORF (cerebrotonic) - dezvoltare corporală predominant externă; corp lung,
slab; muşchi slab dezvoltaţi; poziţie şi mişcare reţinute; ermetism, inhibiţie,însingurare;
activism mintal; sociofobie; evitarea zgomotului; prezentare infantilă.
Altii , G. Viola ,N. Pende
• După raportul torace-membre şi funcţionalitate endocrină, N.Pende
distinge tipul brevilin (scund ), tipul mediu (normal) şi tipul longilin
(înalt).
• După raportul torace-membre, G.Viola distinge tot trei tipuri fizice:
brachitip (macrosplanchnic), torace mai dezvoltat decât membrele,
scund; mediotip (normosplanchnic) şi longitip (microsplanchnic),
membre mai dezvoltate decât toracele, înalt.
• Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul
infracţional, însă poate favoriza anumite tipuri de infracţiuni.
TEORIA GENETICĂ
• Cercetările în acest domeniu consemnează existenţa unor aberaţii
cromozomiale la subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în
cariotipul lor. Pornind de la aceste realităţi unii autori (Brodski, 1973 &
Sheley, 1985) susţin că anomalia genetică, cum ar fi un
extracromozom, poate conduce la retardare mintală şi la un
comportament antisocial şi criminal.
TEORIA GENETICĂ
• Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, din
care 22 de perechi sunt obişnuiţi sau autozomi, iar o pereche este
alcătuită din cromozomi sexuali; pentru femeie ambii sunt cromozomi
X, iar pentru bărbat unul este X şi celălalt Y.
• Astfel formula feminină normală este 46 X.X., iar formula masculină
este 46 X.Y. În urma fertilizării ovulului, zigotul primeşte un cromozom
X de la mamă, iar de la tată, fie un cromozom X, fie unul de tip Y.
Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau
calitative, unele abateri de la cariotipul normal.
TEORIA GENETICĂ
• Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul
X, având formula XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Persoanele ce
prezintă această anomalie au o aparenţă masculină, sunt înalţi şi slabi, au o
pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă. S-a stabilit că
frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare
decât în rândul populaţiei generale.
• Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune,
tentativă de omor etc., dar se poate observa o tendinţă spre “tematică”
sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism etc.
• Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin:
pasivitate, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie; deseori prezintă
tulburări mintale.
TEORIA GENETICĂ
• A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un
cromozom Y în exces. Persoanele din această categorie prezintă, în
plan morfologic, puţine particularităţi: aparenţă masculină, înălţime
peste medie, Q.I. sub medie, anomalii în configuraţia urechilor,
calviţie, miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante.
• Frecvenţa acestui cariotip printre criminali este, după unele estimări,
de circa 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale.
TEORIA GENETICĂ
• Unii autori (Court Brown, Lise Moor, W.H.Price, P.B.Whatmore etc.)
tind să considere cauză a comportamentului criminal valoarea scăzută
a Q.I. ce caracterizează pe cei cu anomalii cromozomice.
• Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o
condiţie obligatorie la comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe
formula cromozomială nu pot fi generalizate.
TEORIA INADAPTĂRII BIO-PSIHICE
• Această teorie a fost formulată de criminlogul suedez Olof Kinberg
(1959) în lucrarea sa “Problemele fundamentale ale criminologiei”.
Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii şcolii lombrosiene. El reia
ideea unei antropologii criminale, ce caută să deceleze caracterele
fundamentale ale delincventului într-un complex bio-psihic.
Olof Kinberg
• Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice:
nucleul constituţional şi funcţia morală.
• Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei,
cuprinzând patru trăsături psihologice fundamentale:
• a).capacitatea - respectiv nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligenţa unei
persoane sub influenţa unor condiţii optime de mediu;
• b).validitatea - respectiv cantitatea de energie de care dispune persoana;
• c).stabilitatea - respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente
ferme, fixată prin obiceiuri durabile, în aşa fel încât să poată face aceleaşi lucruri în
acelaşi fel, economisind forţă;
• d).soliditatea - trăsătură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în
opoziţie cu disociabilitatea.
Olof Kinberg
• La nivelul personalităţii, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie
excedentară, fie medie, fie deficitară. În cazurile extreme, vom avea următoarele
perechi diametral opuse:
• supercapabil - inteligent, spiritual, adaptabil;
• subcapabil - stupid, mărginit, inert;
• supervalid - atent, expansiv, întreprinzător, calm, sigur, tenace, responsabil;
• subvalid - precaut, anxios, teamă de acţiune şi de răspundere;
• superstabil - rece afectiv, abil, abstract, elegant, asiduitate ideatică;
• substabil - afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate practică;
• supersolid - lent, ferm, obiectiv circumspect;
• subsolid - schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos.
Olof Kinberg
• Funcţia morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea şi
profunzimea asimilării valorilor morale ce compun atmosfera morală
unde subiectul a trăit ori trăieşte.
• Ca fenomen psihologic, funcţia morală este compusă din elemente
emoţionale şi cognitive. Dacă se ia în considerare calitatea acestor
elemente se pot distinge patru categorii de subiecţi:
-subiecţi a căror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale
evaluărilor morale general acceptate, dar cărora le lipseşte elementul
emoţional aproape complet (imbecilii, debilii mintal etc.);
Olof Kinberg
• subiecţi care nu numai că posedă cunoştinţe despre regulile morale
dar sunt capabili să reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (oameni
aşa-zis normali );
• subiecţi ale căror funcţii morale au suferit modificări în urma unor
leziuni patologice ale ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite
etc.); fiind afectate elementele emoţionale, la această categorie, se
întâlnesc frecvent fapte antisociale;
• subiecţi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli,
însă, au o percepţie deformată a sensului real al actului; sunt în
eroare cu privire la semnificaţia morală a acestuia
Olof Kinberg
• Din combinaţia ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituţional
şi o anumită configuraţie a funcţiei morale, rezultă persoane
inadaptate care, la anumiţi stimuli, vor reacţiona în contradicţie cu
legea penală.
TEORIA CONSTITUŢIEI CRIMINALE
• Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio
(1951) profesor la Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de
antropologie criminală” a fost publicată prima oară în anul 1945.
• Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie
specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiţi
indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor
instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra
generalităţii oamenilor.
TEORIA CONSTITUŢIEI CRIMINALE
• Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv
sociologic, ci întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu
poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihosociologice.
• Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii
ce conduc la formarea unei personalităţi criminale.
• Un prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa
puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută.
TEORIA CONSTITUŢIEI CRIMINALE
• Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi
cerebrale, hormonale etc.
• Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea
importante: pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin
psihofiziologic, precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii pot
conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.
• Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt
expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare,
congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la
instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să
devină un criminal.
TEORIA CONSTITUŢIEI CRIMINALE
• Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care
nu pot avea o influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o
constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei
astfel de personalităţi.
TEORIILE PSIHO-SOCIALE

• Teoriile psiho-sociale susţin că achiziţiile rezultate în procesul

interacţiunii şi învăţării psiho-sociale sunt principalele cauze, explicaţii
ale infracţionalităţii. Tendinţa unor persoane de a devia în plan
comportamental este relativ generală şi constantă, astfel că acestea
se vor comporta în mod frecvent antisocial dacă ele nu sunt formate
şi susţinute în a evita această tendinţă.
• Conform acestor teorii comportamentul infracţional este învăţat prin
interacţiunea dintre persoană şi ambianţă. Învăţarea ar include
tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuinţele,
raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii infracţiunii.
TEORIA ASOCIERILOR DIFERENŢIALE
• Această teorie aparţine sociologului american, criminolog Edwin
Sutherland (1966), profesor la Universitatea din Indiana, teorie expusă
în lucrarea “Principii de Criminologie”. Ulterior, ea a fost mult
dezvoltată şi modificată. O ultimă variantă cu acelaşi titlu a fost
publicată în anul 1955 sub îngrijirea colaboratorului principal al lui
Sutherland, Donald R.Cressey.
• Promotorii acestei teorii îşi propun să descopere mecanismele
psihosociale care generează şi explică infracţionalitatea.
SUTHERLAND SI CRESSEY
• Sutherland constată că există două tipuri de explicaţii ştiinţifice ale
fenomenului criminal: fie în funcţie de elementele care intră în joc în
momentul în care infracţiunea este comisă, fie în funcţie de
elementele care şi-au exercitat influenţa anterior, mai ales în viaţa
infractorului. În primul caz, explicaţia poate fi calificată situaţională
sau dinamică; în al doilea caz, istorică sau genetică.
SUTHERLAND SI CRESSEY
• Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune
următoarele coordonate:
• a). comportamentul criminal se învăţă ca oricare alt comportament;
• b). învăţarea comportamentului infracţional are loc printr-un proces
complex de interacţiune şi comunicare directă cu alte persoane;
• c). învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane;
• d). procesul de învăţare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a
infracţiunilor, orientarea motivelor, a tendinţelor impulsive, a
raţionamentelor şi atitudinilor care conduc şi întreţin violenţa;
SUTHERLAND SI CRESSEY
• e).orientarea motivelor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de
interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale;
• f).un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului
legii domină interpretările favorabile; “acesta constituie principiul
asocierilor diferenţiale”…; “cei care devin criminali o fac pentru că sunt în
contact direct cu modelele criminale şi mai puţin cu cele anticriminale”;
• g). asocierile diferenţiale pot varia în privinţa duratei, frecvenţei,
intensităţii etc.
• h).formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie;
SUTHERLAND SI CRESSEY
• i).comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de trebuinţe
şi valori, dar nu se explică prin acestea (hoţul fură în general pentru a
avea bani, dar tot pentru bani muncesc şi oamenii cinstiţi).
• Acest mecanism explică fenomenul criminal la nivel individual. Rata
criminalităţii este expresia unei organizări diferenţiale a grupului.
TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI
• Teoria conflictelor de culturi, aparţine criminologului american
Thorsten Sellin (1960), profesor al Universităţii din Pennsylvania şi
timp de mai mulţi ani, Preşedinte al Societăţii Internaţionale de
Criminologie.
• Astfel, prin termenul "cultură" autorul desemnează totalitatea ideilor,
instituţiilor şi produselor muncii care aplicate la grupuri determinate
de fiinţe umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale, despre
tipuri de cultură, despre cultură naţională şi aşa mai departe. În acest
sens orice tip de populaţie posedă o cultură.
TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI
• Prin “conflict cultural”, autorul desemnează lupta între valori morale
sau norme de conduită opuse aflate în dezacord. La rândul lor,
normele de conduită înseamnă reguli exprimate sau implicite, pe care
o persoană le urmează atunci când se găseşte într-o situaţie care
impune o acţiune sau un răspuns din partea sa.
• Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trăit ca
membru al unor diverse grupuri sociale. Fiecare grup are propriile
norme de conduită care se impun a fi respectate.
TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI
• Diferenţele etnice, sociale, de vârstă, profesionale, religioase etc.
antrenează diferenţe de reguli şi valori morale. În aceste condiţii apar
inevitabil situaţii în care persoana, supunându-se unei norme
acceptate de grupul din care face parte, riscă să încalce o alta
aparţinând altui grup cu care intră în contact.
• Există trei situaţii generatoare de conflict:
• a).conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale dar
bazate pe valori diferite (este cazul colonizării când asimilarea
legislativă este prea rapidă);
TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI
• b).conflictul se poate situa între legi arbitrare (ca cele din starea de
ocupaţie) ori legi care favorizează corupţia, pe de o parte, şi persoane
care se supun unor concepţii morale sănătoase, pe de altă parte;
• c).conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente
acceptate şi persoane ce au coduri morale particulare (cazul
imigranţilor).
Teoria conflictelor de culturi nu poate fi însă decât o explicaţie parţială
a fenomenului criminal. Ea poate fi considerată ca o formă particulară
de manifestare a teoriei asocierilor diferenţiale aşa cum de altfel o
considera Sutherland.
TEORIA ANOMIEI

Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert

K.Merton în anul 1938 odată cu lucrarea “Structura socială şi anomia”,
în scopul explicării, cu ajutorul său, a comportamentului infracţional. În
anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria socială şi structura socială”.
TEORIA ANOMIEI
• Anterior, termenul de “anomie” a fost utilizat de către teologi (sec.
XVI-XVII), pentru a desemna atitudinea de dispreţ a unor persoane
faţă de “dreptul divin”, apoi a fost utilizat de către sociologul francez
Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infracţional.
• Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori
de slăbire a normei, ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii
comunităţii. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două
concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială.
TEORIA ANOMIEI
• Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în
societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă.
• Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglementează
accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
• Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare, între
scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii
sociale. Astfel, în societate există un permanent conflict între posibilităţile formal
recunoscute de lege, de realizare de către persoană a scopurilor sale materiale şi
spirituale, pe de o parte, şi posibilităţile efective reale, de atingere a acestor
scopuri, posibilităţi care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate recurg la
mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura
ambiantă.
TEORIA ANOMIEI
• Pornind de la asemenea observaţii, Merton ajunge să formuleze
următoarele tipuri de comportament:
• conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la
scopuri şi mijloace;
• inovaţia, care rezultă din acceptarea scopurilor, obiectivelor
prezentate ca legitime de către societate, aşa cum este cazul
succesului şi respingerea mijloacelor legale pentru atingerea lor;
autorul cantonează tocmai aici viciile şi crima, prezentându-le ca pe o
reacţie “normală” faţă de situaţia în care se află persoana, apreciind
că este normal ca ea să adopte un comportament deviant;
TEORIA ANOMIEI
• ritualismul este specific persoanelor care abandonează idealul
reuşitei financiare şi ascensiunii rapide şi se limitează la aspiraţii ce
pot să le satisfacă prin mijloace acceptate de societate. Cu alte
cuvinte, renunţă la scopurile şi obiectivele cultivate de societate,
păstrând mijloacele;
• evaziunea este caracteristică persoanelor care abandonează atât
scopurile, cât şi mijloacele propuse de societate, fără a oferi în schimb
alte soluţii, aşa cum sunt: deficienţii mintal, paria, exilaţii, nomazii,
vagabonzii, drogaţii etc. din rândul cărora unii devin infractori
periculoşi;
TEORIA ANOMIEI
• rebeliunea se întâlneşte la persoanele ce resping scopurile şi
mijloacele propuse şi acceptate de societate, urmăresc să introducă o
structură socială în care să existe o corespondenţă mai strânsă între
merit, efort şi recompensă socială, să schimbe deci inechităţile,
valorile date cu altele noi prin intermediul revoluţiei ce ia forma unei
acţiuni politice organizate.
TEORIA INTERACŢIONISMULUI
SOCIAL
• Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării are ca promotori
pe H.S.Becker (1985), F.Tannenbauman, E.Lemert etc. şi încearcă să dea
o nouă explicaţie fenomenului criminal.
• Conform teoriei interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este
rezultatul interacţiunii dintre două categorii de factori sociali: activitatea
nonconformistă a unor persoane, pe de o parte, şi activitatea grupurilor
sociale dominante, pe de altă parte, care reacţionează, atribuindu-le
celor din prima categorie pecetea comportamentului infracţional şi,
totodată, îi stigmatizează ca infractori. Ca o consecinţă a acestor
operaţii de “denumire” sau “etichetare”, indivizii în cauză sunt
marginalizaţi, fiind respinşi în exteriorul grupului social.
TEORIA INTERACŢIONISMULUI
SOCIAL
• Reprezentanţii acestei teorii susţin că infracţionalitatea nu îşi are
izvorul în realitatea obiectivă, în condiţiile concrete de existenţă a
persoanelor în cauză, ci în contrareacţia psihică negativă pe care
infractorii primari o au faţă de reacţia socială, prin care ei sunt
etichetaţi ca infractori, sunt stigmatizaţi ca atare. Această
contrareacţie care se materializează într-o atitudine de rezistenţă, de
ignorare sau de negare faţă de modelele de conduită din viaţa socială
perseverează, în continuare, în sfera infracţională (Ursa, 1994).
 TEORIILE PSIHO-MORALE

• În general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor

interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate,
inadecvenţă şi inferioritate. Comportamentul criminal şi
infracţionalitatea sunt simptome ale problemelor emoţionale
fundamentale.
TEORIA PSIHANALITICĂ

• Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele

curente ale psihologiei contemporane, care nu numai că a deschis cu
hotărâre drumul interpretării unitare, integrative şi determinist-
dinamice a fenomenelor psihice şi a conduitei umane, ci a exercitat, în
acelaşi timp şi o largă influenţă asupra altor ştiinţe.
TEORIA PSIHANALITICĂ
• La origine, psihanaliza este o teorie şi o metodă medicală, cu implicaţii
în modul de a concepe structura şi dinamica psihicului, relaţia dintre
psihic şi somatic, influenţa copilăriei asupra evoluţiei persoanei.
TEORIA PSIHANALITICĂ
• Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic,
precum şi o prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifică, publicând
un număr mare de lucrări, dintre care amintim: “Interpretarea
viselor” (1900), “Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904), “Totem şi
Tabu” (1913), “Metapsihologia” (1915), “Introducere în psihanaliză”
(1916), “Dincolo de principiul plăcerii” (1919), “Eul şi Sinele” (1922),
“Noi prelegeri de psihanaliză” (1932) etc.
• Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud
a fost fie elogiată, fie supusă unor critici necruţătoare.
TEORIA PSIHANALITICĂ
• Concepţia psihologică a lui Freud, nu poate fi înţeleasă fără
cunoaşterea ideilor sale cu privire la structura şi mecanismele vieţii
psihice. După opinia sa, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri sau
trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul
(ego) şi supraeul (superego).
TEORIA PSIHANALITICĂ
• SINELE denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un
complex de instincte şi de tendinţe refulate, care au un caracter
apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele constituie polul
pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive,
predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune,
neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă
TEORIA ANALITICĂ
• Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în “id” reuşesc să iasă la
suprafaţă, să se manifeste în afară (să defuleze), străbătând “cenzura”
pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această cauză într-un
conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al
psihicului. “Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai multe ori,
sub formă deghizată, sublimată.
TEORIA ANALITICĂ
• EUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului
personalităţii în alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi
imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai
importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează
conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între
instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi
exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea
“constanţă individuală”.
TEORIA ANALITICĂ
• SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a
personalităţii, care constituie expresia persoanei în mediul social; el
este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire
socială. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare a
idealurilor. El este achiziţia cea mai recentă, dar totodată şi cea mai
fragilă a personalităţii, reflectând particularităţile pozitive şi negative
ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om. Supraeul
îşi are originea în “id” (sinele) şi se dezvoltă în interrelaţia ocazionată
de experienţele eului (egoului), în cadrul personalităţii
TEORIA ANALITICĂ
• În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa
celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale
(superego).
• Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de
defulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte,
impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.
• Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi
pedepsit, în vederea uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor
incestuoase inconştiente de tip oedipian din perioada copilăriei. Crimele
sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în vederea purificării de
vinovăţie.
TEORIA PSIHANALITICĂ
• Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o
influenţă hotărâtoare. În perioada primei copilării, instinctul sexual
parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite zone erogene în jurul
cărora se situează libidoul: faza orală; faza anală şi faza genitală.
Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor “fixaţii ale libidoului”
care reprezintă “predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor
refulate” şi pot genera unele nevroze ori perversiuni (Freud, l994).
TEORIA PSIHANALITICĂ
• Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixaţii a
libidoului spre un “obiect sexual” exterior, apare şi se dezvoltă
“Complexul lui Oedip”. Teoria psihanalitică desemnează prin “Complexul
oedipian”, în esenţă, atracţia sexuală manifestată de individ, în primele
faze ale copilăriei, faţă de părintele de sex opus şi dorinţa corelativă de
suprimare a părintelui de acelaşi sex. Astfel, la copilul băiat, dragostea
faţă de mamă este însoţită de dorinţa de înlocuire a tatălui. Deşi îşi
admiră tatăl, băiatul se confruntă cu teama că acesta îl va sancţiona
pentru dragostea sa pentru mamă. Rezolvarea acestui complex (Oedip)
are loc printr-un compromis: băiatul va încerca să se comporte ca orice
bărbat, căutându-şi ulterior altă femeie, probabil asemănătoare cu
mama sa.
TEORIA PSIHANALITICĂ
• Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea
crimei. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde
“responsabilitatea” crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi
distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.
• Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor,
adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi
tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu
consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.
• Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură
originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că
sentimentul vinovăţiei este consecutiv unor instincte condamnabile.
TEORIA CRIMINALULUI NEVROTIC
• Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine lui Fr.Alexander şi
H.Staub şi este expusă în lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi “.
• În viziunea celor doi cercetători (Cioclei, 1996), criminalitatea poate fi
clasificată în următoarele categorii:
• 1).Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte
ratate;
• 2).Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care
Supraeul suspendă instanţa morală în urma unei vătămări sau
ameninţări iminente pentru Eu (cazurile în care conduita criminală este
consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori unei stări de legitimă
apărare etc.)
TEORIA CRIMINALULUI NEVROTIC
• 3).Criminalitatea obişnuită, categorie care cuprinde la rândul ei trei tipuri de criminali:

• a).criminalii organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavii mintal care
prezintă alterări ale capacităţii de discernământ ori lipsa acestuia);
• b).criminalii normali, caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct de vedere psihic,
dar sunt socialmente anormali; aceştia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală
şi se comportă conform moralei acesteia şi nu prezintă conflicte între Eu şi Supraeu;
• c).criminalii nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente.
Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supraeului. În aceste cazuri, se constată
existenţa unui sentiment de vinovăţie, însoţit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic
resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar gândul
criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate şi nevoia de
pedeapsă.
TEORIA INSTINCTELOR

• Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian Etienne de

Greef, care susţine că personalitatea delincventului ca şi
personalitatea umană, în general, este determinată de instincte.
Instinctele nu se opun inteligenţei şi nu pot fi separate de aceasta. La
om nu se poate identifica o manifestare instinctuală pură, în sensul că
mai multe instincte, mai multe tendinţe acţionează şi îşi produc
efectele asupra conduitei umane în acelaşi timp. Acest ansamblu de
tendinţe instinctive organizate între ele potrivit preocupărilor
inteligenţei formează structura afectivă (De Greef, 1947).
TEORIA INSTINCTELOR

• În cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe

fundamentale de instincte: instinctele de apărare şi instinctele de
simpatie.
• Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcţionează
sub semnul sentimentului de justiţie şi de responsabilitate a “celuilalt”,
au la bază agresivitatea, tind spre o reducere progresivă a individului la
o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic.
• Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcţionează
sub semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a “celuilalt”, au la
bază subordonarea şi devotamentul faţă de celălalt, tind spre o
valorizare extremă a celuilalt.
TEORIA INSTINCTELOR

• Nici una din cele două categorii nu se poate realiza integral, există o
opoziţie permanentă între instinctele de apărare şi cele de simpatie,
viaţa psihică se desfăşoară sub semnul conflictului permanent între
structurile afective. Tendinţa de a alege securitatea în dauna
afectivităţii dă naştere unui sentiment de vinovăţie a cărui lichidare se
încearcă prin “reîntoarcerea către celălalt”. În tot acest conflict se
creează un echilibru precar; în aceste condiţii tulburările de caracter şi
insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la actul criminal
TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE
• Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel,
fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât
în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal.
Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru,
un concept operaţional” (Pinatel, 1971).
TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE
• Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi,
nu există o diferenţă de natură între oameni cu privire la actul
criminal. Orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni
delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa
unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor delincvenţial”.
TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE
• Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alţii de
“instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza
trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite
trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul
central al personalităţii criminale”.
TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE
Componentele nucleului personalităţii criminale care determină
trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi
indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a
raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o
“deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea
desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla
afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism
combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi
dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.
TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE
• Nici una dintre teoriile prezentate nu poate fi considerată suficientă şi
deplin consistentă în explicaţiile oferite, dar nici nu poate fi respinsă
în totalitate, datorită nevalidării ei practice. Din punctul de vedere al
validităţii există diferenţe foarte mari între diverse teorii, însă nici una
nu oferă explicaţii detaliate pentru toate manifestările
comportamentului infracţional.
TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE
• Etiogeneza fenomenului infracţional este multinivelară. Fiecare teorie
surprinde un anumit aspect al fenomenului infracţional. Teoriile sunt
complementare, nu contradictorii. Acestea se pot organiza, ierarhiza
pe mai multe niveluri. Din integrarea lor poate rezulta o teorie
unificată, globală, care să evidenţieze personalitatea implicată în actul
infracţional în toată unitatea şi complexitatea sa.
•
Sarcini pentru seminar
Fiecare student va alege din spatiul media informatii legate de 3
cazuri de infractori celebri din Romania sau din lume .In baza teoriilor
prezentate va explica , etiologia comportamentului infractional al celor
3 subiecti selectionati.