Fundamentele metodologice și epistemologice ale consilierii

psihopedagogice.

Aspecte generale ale consilierii psihopedagogice.

Consilierea este o acțiune complexă prin care se
urmărește sugerarea modului de a proceda sau a
modului de comportare, ce trebuie să fie adoptat într-
o situație dată sau, la general, în viață și activitatea
cotidiană… Gh. TOMȘA
Termenul de asistenţă desemnează situaţia de a fi permanent alături de
cineva, iar conceptul de
asistenţă implică acţiunea individualizată bazată pe cunoaşterea
obiectivă a cazului şi pe
posibilitatea de a interveni eficient.
Din punct de vedere etimologic cuvântul asistenţă provine din
verbele latine assisto-ere şi
adsisto-ere care înseamna a veni lângă, a sta lângă, a fi lângă.
În sens larg termenul de asistenţă reprezintă ansamblul acţiunilor
organizate pe plan social cu
scopul de a se asigura condiţii optime pentru individ sau de a preveni
şi înlătura situaţiile de
suferinţă din viaţa persoanei.
 Tipuri de asistenţă

A. Asistenţa medicală care include ansamblul măsurilor şi îndrumărilor

ce se referă la
dezvoltarea biofiziologică, la starea, de sănătate la condiţiile şi regimul
de viaţă precum şi la
deciyiile dependente de aceşti factori. Asistenţa medicală este oferită
de către medic şi
personalul din sistemul sanitar.

B. Asistenţa socială se acordă atunci când este vorba de probleme în

legătură cu înţelegerea
transformărilor care au loc în societate, de probleme de natură
materială sau culturală, de
modul de viaţă al familiei individului, de problemele de socioterapie.
C. Asistenţa psihologică se acordă atunci când existâ probleme ce ţin
de caracteristicile de personalitate, de prevenirea sau de
dezvoltarea unor situaţii stresante şi înlăturarea consecinţelor
acestora, de înţelegerea structurii psihologice a individului, de
deciziile ce trebuie luate în funcţie de aptitudinile sau de
dominantele personalităţii.
După M. Golu asistenţa psihologică trebuie să fie unitatea a 3
secenţe operaţionale:
- diagnosticconstatativă
- formativ-profilactică
- terapeutică-recuperatorie.
D. Asistenţa pedagogică se acordă atunci când se ridică probleme
ce ţin de educaţie şi instruire, de regimul educativ, de tratarea
diferenţiată a unor cazuri date , de stabilirea nivelului de
pregţtire al elevilor, etc.
Acţiunile de asistenţă psihopedagogică pot fi exercitate în mod
direct, prin contactul nemijlocit dintre specialist (consilierul
şcolar, profesorul) şi persoana asupra căreia se exercită, fie în
mod indirect prin intermediul altor persoane.
Eficienţa acestor acţiuni depinde în foarte mare măsură de nivelul
de colaborare dintre instituţiile implicate
(grădiniţă, familie, şcoală, centre de asistenţă psihopedagogică)
În realizarea consilierii psihopedagogice se are în vedere
analiza abordărilor şi concepţiilor
generale ale consilierii punându-se accentul pe factorii
cognitivi şi de gândire, pe experienţă şi
sentimente sau pe acţiune şi comportament .
Practicienii din domeniul consilierii trebuie să acorde
atenţie la ceea ce subiectul gândeşte , simte şi face , motiv
pentru care majoritatea consilierilor
contemporani adoptă abordări şi modele de consiliere care
provin din mai multe modele de consiliere , abordarea
eclectică. Aşadar persoana care
realizează consilierea psihologică în şcoală trebuie să aibă
drept obiectiv principal sprijinirea subiectului ( elev,
profesor, părinte ) să se integreze eficient în viaţa cotidiană
şi să promoveze relaţii pozitive cu cei din jurul său.
Procesul de consiliere psihopedagogică vizează
dezvoltarea la subiect a unui sistem coerent de scopuri
in viaţă şi întărirea comportamentului intenţional, o
persoană orientată spre scop este capabilă să pună în
acţiune modele alternative de comportament, să
abordeze probleme de viaţă din perspective diferite
fără a se bloca în anumite situaţii.
 Terapia/consilierea este axată pe
îndeplinirea a trei sarcini:
a) afilierea – dezvoltarea unei legături cu familia;
consilierul devine parte din sistemul familial;
b) observarea şi monitorizarea permanentă;
alcătuirea unei hărţi a relaţiilor familiale;
c) organizarea unor interacţiuni alternative mai
funcţionale (oferă susţinere, orientare-direcţie,
provoacă comportamente, încurajează, blochează
anumite înteracţiuni).
 Metode şi tehnici

Definirea hotarelor, graniţelor, înscenarea;

dezechilibrarea-schimbarea unor relaţii ierarhice
disfuncţionale.
Se exersează interacţiunea de tip aici şi acum şi
mai puţin se analizează evenimentele din trecut;
se incită discuţii despre probleme prezente ale
familiei.
Metodele şi tehnicile care se aplică în abordarea
consilierii familiale structurale ţin de analiza,
conştientizarea relaţiilor familiale şi orientarea
spre edificarea unor interacţiuni alternative
optime.
Consilierea familială strategică (CFS) este orientată
spre elaborarea-realizarea unui plan general de acţiune
pentru atingerea scopului de armonizare a relaţiilor
familiale.
CFS include un ansamblu de elemente psihoterapeutice
şi de consiliere, axate pe un mod comun de gândire, ca
de exemplu:
terapiile scurte (P. Watzlawick; J. Weakland; R. Fisch)
terapia centrată pe soluţionarea problemelor
(J. Haley).
 Scopul consilierii

Renunţarea persoanei la modalitatea ineficientă de

rezolvare a problemei (dacă ceva nu funcţionează,
beneficiarul încearcă altceva, uneori strategia
poate fi una neobişnuită, alogică.
 Caracteristicile CFS

Se ţine cont de toţi membrii familiei;

– invitarea la simularea comportamentului în descrierea
problemei; intervenţia este orientată spre căutarea şi
găsirea comportamentelor noi, reuşite;
– intervenţiile sunt unicale, reţete gata nu sunt;
– şedinţa de consiliere este scurtă, uneori este una sau
cel mult două;
– asumarea responsabilităţii de către beneficiar, pentru
schimbare şi elaborarea unor perspective existenţiale
noi (cu susţinerea specialistului).
 Procesul consilierii constă din 4 etape:

1. Analiza/evaluarea tiparului interacţional din jurul problemei şi

a încercărilor de soluţionare a acestora.
2. Elaborarea strategiei pentru întreruperea sau anihilarea
secvenţei negative a cercului vicios (împreună cu beneficiarul).
3. Traducerea strategiei alese în acţiuni concrete.
4. Monitorizarea rezultatului şi reajustarea intervenţiei la
necesitate şi context.
Noi utilizăm deseori acest tip de consiliere, valorificând cu
succes şi a 5-a etapă: de elaborare şi abordare a unor noi
perspective existenţiale, în caz dacă se mai repetă dificultatea.
 Principii fundamentale

– Centrarea pe prezent şi pe viitor, trecutul este pe planul doi -

vizitarea acestuia se face doar pentru identificarea unor
resurse în viaţa beneficiarului;
– Centrarea pe resursele beneficiarului: specialistul are o
viziune pozitivă despre acesta, considerându-l competent şi în
putere să depăşească dificultăţile;
– Schimbarea este inevitabilă – poziţia ocupată şi insuflată
beneficiarului de către specialist;
– Exerciţii – identificarea exerciţiilor ce reprezintă rolul cheie în
construirea soluţiilor;
– Paşii mici sunt semnificativi – se organizează călătoria
beneficiarului de la problemă la soluţie cu paşi mici.
 Conversaţia în cadrul consilierii
include:

– ascultare activă şi atentă, centrată pe identificarea

unor soluţii, competenţe, exerciţii etc.;
– transformarea expresiilor beneficiarului în descrieri
concrete în termeni comportamentali;
– uimire sinceră şi admiraţie (manifestate de consilier)
pentru soluţiile găsite de beneficiar;
– constatări pozitive, aprobare, încurajare şi
complimente adresate beneficiarului;
– rezultatul evidenţiat pe marginea ideilor prezentate de
beneficiar
 Etapele principale:

1. Discutarea problemei pentru scanarea resurselor, competenţelor

soluţiilor beneficiarului (notarea lor).
2. Identificarea scopurilor şi a obiectivelor.
3. Scalarea – tehnică ce ajută la monitorizarea schimbării şi se poate
realiza cu ajutorul întrebărilor de scalare (punctele 1 …. 10 pe o
scală şi identificare a poziţiei beneficiarului pe ea).
4. Formularea sarcinilor comportamentale concrete (paşii mici pe
care îi corelăm cu obiectivele).
5. Monitorizarea progresului prin scalare şi observaţii; identificarea şi
analiza atingerii obiectivelor şi a scopului. Nivelul I, obiectivele
fundamentale, trebuie să fie în vizorul consilierului permanent.
Acestea trebuie să fie cunoscute și înțelese de fiecare membru a
familiei.
 Printre obiectivele fundamentale se
numără:

• familia să devină capabilă a gestiona eficient resursele

psihoemoționale (iubirea, empatia, respectul și atașamentul
reciproc, comunicarea și relaționarea);
• membrii adulți să devină capabili a realiza eficient
managementul familiei (în toate aspectele, conform
funcțiilor: biologică, educativă, economică, psihologică,
culturală, socială etc.);
• adulții și copiii să aibă o părere bună despre sine și apropiații
săi, ceea ce ar asigura formarea și menținerea unei imagini
pozitive despre sine și familia sa;
• membrii familiei să devină capabili a depăși problemele și
situațiile critice/limită;
• adulții și copiii să cunoască punctele sale vulnerabile și
să devină capabili să-și modifice/restructureze cognițiile,
atitudinile și comportamentul, ancorându-le pe
respectarea principiilor moral-etice;
• membrii familiei să învețe a preîntâmpina anumite
probleme și situații critice care pot apare pe parcursul
vieții în comun;
• părinții să devină capabili a educa-dezvolta și forma
personalitatea copiilor într-un mod armonios/integral;
• membrii familiei/adulții și copiii să fie orientați spre
auto/formarea și auto/perfecționarea continuă, pe
întregul parcurs al vieții.
Notă: Este necesar să avem în vedere că la
intrarea în procesul de instruire, cadrul didactic
proiectează şi valorifică obiective, iar la ieşirea din
procesul de instruire – se obţin competenţe.