Tema 7: Consilierea remedială: conţinut, obiective, beneficiari

Consilierea remedială mai este denumită – pentru reabilitare, pentru facilitarea adaptării
la realitate şi este o formă de sprijin, ajutor şi îndrumare a clienţilor în vederea adaptării
psihologice şi comportamentale la o varietate de procese şi situaţii de viaţă precum munca,
relaţiile interpersonale şi convieţuirea în comunitate.

În opţiunea lui Hirschberg, Lewis şi Thomas, reabilitarea reprezintă un proces complex

prin care o persoană este readusă la un stadiu optim de funcţionalitate şi eficacitate, dându-i-se
posibilitatea de a se bucura de viaţă plină de sens.

Reabilitarea presupune activităţi specifice de educaţie şi consiliere psihopedagogică

pentru:

-        dezvoltarea şi îmbunătăţirea abilităţilor cognitive ale clientului;

-        dobândirea unor strategii de autocontrol emoţional;
-        însuşirea unor comportamente care să-i asigure integrarea în profesie ţi în viaţa
socială;
-        atingerea unu-i nivel optim de funcţionalitate şi eficacitate.
 

Persoanele ce necesită activităţi de consiliere remedială:

-        şi-au pierdut locul de muncă şi sunt în căutarea altuia;

-        au fost privaţi de libertate pentru o perioadă de timp (contravenienţi, infractori şi
infractori recidivişti);
-        au probleme generate de boli mentale şi/ sau dizabilităţi congenitale;
-        sunt sau au fost dependenţi de alcool şi/ sau droguri;
-        au suferit diverse accidente care au condus la anumite dizabilităţi şi handicapuri
fizice;
-        alcătuiesc o populaţie cu un specific aparte (marginali, excluşi, minorităţi, aparţin
unor etnii şi/ sau culturi diferite de cea a majorităţii populaţiei etc.)

În toate cazurile şi ipostazele, activităţile de consiliere remedială sunt focalizate pe

îndeplinirea a trei obiective majore:

1)          determinarea de către consilier a nivelului optim de funcţionalitate şi eficacitate a

clienţilor (în funcţie de categoria cărei îi aparţin, de natura problemelor, de particularităţi
psihoindividuale…);
2)          oferirea de sprijin, ajutor şi îndrumare, astfel încât clientul să-şi conştientizeze
resursele şi să le utilizeze pentru a se reabilita şi a funcţiona mai eficient;
3)          monitorizarea clientului după încheierea procesului propriu-zis de consiliere
psihopedagogică remedială.

Tema 8: Consilierea psihopedagogică preventivă

1. Reperele teoretice privind consilierea psihopedagogică preventivă.

2. Consilierea preventivă a copiilor şi adolescenţilor.

3. Consilierea preventivă a adulţilor.

-1-

Consilierea preventivă este un tip de consiliere menită să preîntâmpine apariţia unor

probleme sau situaţii critice în viaţa oamenilor. Ea are rol proactiv, încercând să pregătească
oamenii (copii, tinerii şi maturii) să ştie cum să procedeze în diverse situaţii de viaţă, previzibile
sau nu, şi cum să-şi gestioneze adecvat emoţiile pentru a face faţă cu succes unor solicitări
variate.

Consilierea preventivă include activităţi educaţional-formative realizate cu grupuri de

clienţi (clase de elevi, grupuri de studenţi, grupuri de adulţi etc.) şi, rareori, individual. G. Albee,
notează că „nici o tulburare care afectează masele nu a fost vreodată eliminată tratând câte o
persoană”.

Menirea consilierii preventive constă în potenţarea factorilor de protecţie şi estomparea,

până la anulare a factorilor de risc, care influenţează viaţa şi activitatea copiilor, adolescenţilor
şi adulţilor.

Factorii de protecţie – sunt capacităţile persoanei ce contribuie la menţinerea unui

confort psihologic necesar dezvoltării optime a personalităţii sale;

Factorii de risc – acţiunile ce pot genera disfuncţii majore la nivelul personalităţii şi al

comportamentului persoanei.

-2-

Copilăria şi adolescenţa sunt perioade de vârstă foarte dinamice şi pline de neprevăzut,

supuse influenţei unor factori diverşi, a căror acţiune determină evoluţia personalităţii.

Factorii generali de protecţie a copiilor şi adolescenţilor se referă la:

-        existenţa unei familii care să-i asigure copilului confortul fizic şi psihic optim;
-        o dezvoltare fizică şi o stare a sănătăţii bună;
-        achiziţionarea unui set de deprinderi şi abilităţi educaţionale (de învăţare, de
relaţionare, de autocontrol…);
-        realizări şi performanţe şcolare cel puţin de nivel mediu (în raport cu posibilităţile şi
aptitudinile proprii);
-        descoperirea şi dezvoltarea unor aptitudini şi talente speciale (muzicale, artistice,
sportive…);
-        existenţa unui grup de prieteni acceptaţi şi de părinţi;
-        implicarea în activităţile şcolare şi în cele ale grupului de covârstnici (cluburi, echipe,
organizaţii etc.)

La acestea în cazul adolescenţilor, se adaugă:

-        relaţiile pozitive cu adulţi responsabili, afectuoşi şi de succes;

-        experienţele pozitive şi eventualele activităţi (de muncă) realizate în timpul
vacanţelor;
-        abilităţile de relaţionare socială interpersonală;
-        participările la activităţi şcolare extracurriculare (concursuri, olimpiade etc.)
încununate de succes;
-        relaţiile pozitive cu colegii şi cu partenerii de sex opus.
  

Acţiunea acestor factori asigură o protecţie bună copiilor şi adolescenţilor, contribuind la

prevenirea unor disfuncţionalităţi şi dezechilibre în dezvoltarea personalităţii lor.

Consilierea preventivă, în esenţă este o educaţie cu valenţe expres formative. Ea este

menită să ajute şi să sprijine activitatea educatorilor, a profesorilor şi a părinţilor pentru a realiza
dezvoltarea optimă.

-3-

Consilierea preventivă a adulţilor este diferită de consilierea copiilor şi a adolescenţilor.

Adulţii sunt persoane mature, capabile de a judeca lucrurile şi de a lua decizii

responsabile, au şi ei nevoie de ajutor, sprijin şi îndrumare în anumite situaţii de viaţă. La adulţi
consilierea preventivă se focalizează pe învăţarea a unor strategii, modalităţi, tehnici şi procedee
referitoare la:

-        autocontrolul emoţiilor şi managementul stresului;

-        dezvoltarea unor obiceiuri de trai sănătos.

Controlul propriilor emoţii şi trăiri afective presupune, în esenţă, controlul modului de

relaţionare cu mediul, de comunicare şi interacţiune cu ceilalţi.

Autocontrolul emoţiilor se poate realiza pe două planuri:

în plan individual: controlul comportamentului verbalo-viscero-motoriu; constituirea

mecanismelor de apărare a Eului;

Cel mai des utilizate mecanisme de autocontrol individual al emoţiilor sunt:

-        mecanismele de descărcare: vorbirea tare, repede, eventual ţipete;

-        mecanismele represive: efort de stăpânire a vocii, a gesturilor, de utilizare adecvată a
cuvintelor;
-        mecanisme cognitive, de decentrare-recentrare pe alte gânduri prin raţionalizare,
justificare, anticiparea unor soluţii fericite;
-        mecanisme relaţionale: suport social, împărtăşirea emoţiilor, empatizare, fapt care are
efecte securizante asupra persoanei.

în plan social: învăţarea unor reguli de relaţionare afectivă (feeling rules), adeziunea la
un anumit etos afectiv.

În procesul socializării individului, realizat în special de familie şi de şcoală, se transmit

şi codurile emoţionale ale comunităţii, adică acele norme culturale ce reglementează
manifestarea emoţională a membrilor săi. Regulile trăirilor emoţionale (feeling rales) implică
existenţa unui sistem de evaluare afectivă ce funcţionează într-un câmp semantic afectiv sau
conotativ tridimensional (între afect/ trăire emoţională – reprezentare şi exprimarea prin
cuvânt). Dimensiunea evaluativă conotativă se realizează în termeni de bun-rău, plăcut-neplăcut,
agreabil – dezagreabil. Este vorba despre dimensiunea hedonică, cea care face ca unele emoţii să
fie „pozitive” (creează plăcere), iar altele „negative” (produc neplăceri). Normele şi principiile
culturale determină afişarea emoţiilor pozitive şi minimizarea celor negative.

 
 Tema 9: Consilierea psihopedagogică privind învățarea eficientă

 1. Delimitări conceptuale privind eficiența și eficacitatea în realizarea învățării;

2. Resursele psihologice ale persoanei pentru învățare;

3. Managementul învățării;

4. Consilierea psihopedagogică pentru învățare eficientă;

-1-

Eficiența se definește ca raport între rezultatele/ performanțele obținute într-o activitate și

cheltuielile/ costurile efectuate pentru obținerea acestora. În limbaj comun, a fi eficient înseamnă
a face un lucru cât mai bine, cu costuri (de energie, materiale, bănești) cât mai reduse.

Potrivit lui Jean-Francois Decker, eficiența personală este determinată de interacțiunea și

influența a trei factori:

a) motivația individului – dorința de a realiza obiectivele propuse;

b) credința și convingerea acestuia în reușită, în posibilitatea atingerii obiectivelor

stabilite, grație propriilor capacități;

c) voința persoanei – decizia ei de a îndeplini obiectivele, deciziile însoțită de

mobilizarea resurselor și de utilizarea lor adecvată.

I.Al.Dumitru, susține că, o persoană este eficientă dacă:

- are cunoștințe adecvate și suficiente în domeniul în care își desfășoară activitatea/ știe
ce să facă;

- deține cunoștințe procedurale (abilități, priceperi, deprinderi, tehnici)/ știe cum să facă;

- este motivată optim să depună efort, perseverență și tenacitate în desfășurarea activității/

știe de ce și pentru ce face ceva.

-2-

Realizarea învățării presupune un consum de resurse. Resursele necesare învățării sunt, în

mod esențial, resurse psihologice ale celui ce învață.

Resursele psihologice ale unei persoane sunt (I. Al. Dumitru):

a) resurse cognitiv-intelectuale;

b) resurse afectiv-motivaționale;

c) resurse atențional-voliționale;

d) resurse instrumental-comportamentale;

e) resurse de personalitate;

-3-
 Capacitatea potențială de învățare, dependentă de resursele psihologice ale persoanei,
poate fi disponibilizată și utilizată adecvat, în măsură în care cel care învață aplică cunoștințele și
abilitățile referitoare la managementul învățării eficiente (MÎE).

Potrivit MÎ, este eficientă învățarea care:

-                         se realizează într-un cadru/ mediu adecvat;

-                         are o motivație optimă;
-                         urmărește îndeplinirea unor scopuri bine precizate;
-                         ține cont de potențialul și de capacitatea de învățare ale persoanei;
-                         utilizează în realizarea ei strategii adecvate, eficiente;
-                         valorifică maximal stilul de învățare propriu fiecărei persoane;
-                         este dirijată, controlată, monitorizată și evaluată de către persoana care învață/
autodirijarea învățării.
 
-4-

Consilierea psihopedagogică privind învățarea eficientă urmărește abilitarea clienților

pentru a fi capabili să-și autodirijeze procesul învățării, obținând succesele dorite.
Conștientizarea și autocontrolul clientului dintre efort și succes în realizarea scopurilor sale are
efect de autoîntărire pozitivă.

Consilierea psihopedagogică este eficientă dacă ajută elevii să învețe cum să învețe
(autonom, independent, autodirijat), găsindu-și un mod propriu de a învăța, adoptând un stil
personal de învățare.

Ph. H. Winne, arată că învățarea autonomă, indipendentă, autodirijată este acea învățare
în care cel ce învață devine capabil:

-                         să-și fixeze și să-și impună scopuri realiste, în concordanță cu propria

capacitate de învățare;
-                         să caute informația necesară pentru rezolvarea problemelor cu care se
confruntă;
-                         să activizeze, în procesul învățării, acele cunoștințe, abilități și deprinderi cu
ajutorul cărora efectuează noi achiziții/ învață mai eficient;
-                         să conștientizeze ce și cât știe și ce și cât trebuie să știe atunci când abordează o
sarcină de învățare;
-                         să se automotiveze și să se implice afectiv în realizarea învățării;
-                         să aleagă cele mai adecvate metode și tehnici de învățare pentru a-și atinge
scopurile;
-                         să recunoască măsura în care conținutul informațional a fost înțeles și în ce
proporție a fost asimilat;
-                         să-și monitorizeze și să-și controleze propria activitate (de învățare),
asigurându-și astfel, autoreglarea.