Dumnezeu: iluzie sau realitate

1. Introducere
Religia o constituit încă de la început o problemă preocupantă pentru Freud.
În cele ce urmează dorim să realizăm în primul rând o prezentare acurată a
perspectivei freudiene asupra acestui fenomen, deasemenea vom descrie pe alocuri
şi perspectiva opusă, dar cu siguranţă nu ne putem propune să oferim un răspuns
clar întrebarii din titlu, ci mai degraba ne-am propus o cunoastere mai nuanţată a
celor doua puncte de vedere, dintr-o dorinţă de a ne apropia mai mult de adevar.

Astfel deşi Freud a fost fascinat de problema religiei înca de la început, el

nu a tratat-o în lucrările sale decât mai târziu. Este vorba în primul rând de
problema tatălui, tratată extrem de amplu în Totem şi Tabu, în 1912-1913(Opere 5-
n.t.), şi reluată pornind de la un exemplu particular în Moise şi religia
monoteista.Trei eseuri (1932-1938) (Opere 5 - n.t.). Trebuie menţionate de la
început încă doua scrieri ale magistrului care au un carcater oarecum special şi
anume, Viitorul unei iluzii, publicat in 1927, (Opere 4 - n.t.) în care acesta
examinează amănunţit chestiunea religiei, precum şi Discomfort în cultura,(1929)
(Opere 4 - n.t.) consacrată problemei fericirii, pe care Freud o consideră de
neatins, şi exigentelor exorbitante impuse subiectului uman de către organizarea
socială.

Teoriile psihologice prezentate în aceste lucrări sunt larg cunoscute, precum

şi foarte influente în numeroase cercuri, iar ceea ce ne-am propus este pe lânga a le
prezenta pe scurt, este să indicam locurile unde am identificat erori, însă în mod
special să subliniem erorile ce s-au produs în interpretarea teoriei freudiene asupra
religiei. În acest mod dorim să argumenăm, că deşi aceste teorii ne oferă
informaţii valoroase despre motivul pentru care oamenii cred în Dumnezeu, ele nu
pot prin natura lor, să confirme sau să infirme adevarul existentei lui Dumezeu şi
nici nu pot decide dacă Dumnezeu s-a revelat sau nu pe sine în persoana lui Isus
Hristos.

Ideea conform căreia credinţele religioase nu sunt decât împlinirea unei

nevoi reprezintă o perspectiva încă deţinuta de unii dintre cei ce au citit lucrările
lui Sigmund Freud şi ale discipolilor săi. Ar trebui însa să fie evident, pentru orice

1
persoana ce deţine mai mult decat cunoştinţe rudimentare de psihologie că o
asemenea ecuaie reprezintă o suprasimplificare atât de mare, încât îi face o
nedreptate unui om de inteligenţa lui Freud. Acest fapt nu a prevenit însă
răspândirea largă a acestei idei, în mod special, de către cei care, din diferite
motive, caută o cale de a scăpa de cerinţele morale stringente ale credinţei creştine.
Freud însuşi a fost conştient şi a şi subliniat că unele din trăsăturile esenţiale ale
perspective sale asupra religiei nu sunt noi, ci dimpotrivă au fost susţinute de către
necredinciosi din generaţiile anterioare. Însă ceea ce teoriile sale psihanalitice au
reuşit, a fost să sugereze noi baze teoretice, care asigurau căi de înţelegere ale
persepectivelor anterioare.

În cele ce urmeaza vom prezenta astfel perspectiva lui Freud asupra religiei
primitive şi asupra religiei superioare, iar în final vom realiza o evalure
psihologica a funcţiilor religiei prezentând şi concluziile la care am ajuns.

2. Perspectiva freudiană asupra religiei primitive

Aşa cum am menţionat anterior, perspectiva lui Freud asupra religiei este
prezentată în numeroase lucrări. Printe acestea se număra şi Totem şi Tabu scrisă
în 1913. Aici îl găsim pe Freud atribuind originea religiei legăturii psihologice
dintre aşa numitul complex Oedip şi totemism aşa cum exista acesta în triburile
primitive. Freud a dat numele de complex Oedip noţiunii de ostilitate incontientă
pe care tinerii băietii o resimt faţă de tatăl lor, şi a presupus că tinerii bărbaţi dintr-
un trib primitiv şi-au ucis tatăl pentru a lua soţiile acestuia. Totemul era o
comemorare a acelei fapte de temut din care a izvorât sentimentul de vinovăţie al
omului (păcatul originar) şi a reprezentat începutul organizarii sociale, al religiei şi
ale restricţiilor etice(Bloch, 2006).

Deşi această abordare îi oferea lui Freud o serie de indicii despre modul de
dezvoltare a religiei primitive, în mod special a celor care au manifestat forme
patriarhale de totemism, el a dezvoltat mai târziu un principiu puţin diferit de
explicare a religiei superioare.

2
 Înainte de a discuta însă persepecitva sa asupra religiei superioare, trebuie să
notăm într-un mod nepărtinitor ca el a fost limitat de cunoştinţele antropologice
existente în timpul său. Acestea s-au dezvoltat enorm din 1913 şi în lumina
cunoştinţelor actuale de antropologie este clar că multe din “evidenţele” pe care
Freud şi-a bazat teoria privitoare la originea religiei primitive sunt pur şi simplu
false sau greşite.

Comentarii similare se pot face şi cu privire la lucrarea lui Freud, Moise şi

religia monoteistă scrisă în 1939. Aceasta a fost criticată din motive similare, şi
anume pentru că factual ea conţine unele informaţii inacurate. În mod special,
cunoştinţele de istorie antică erau greşite, iar din păcate acestea sunt cruciale
pentru întreaga sa argumentare.

Antropologul Malinowski crticându-l pe Freud scrie următoarele:

“Cultura şi religia nu iau fiinţă instantaneu ca şi rezultat al unui presupus

eveniment istoric, ci dimpotrivă ele sunt o treptată acumulare a experienţei. Este
imposibil să atribuim originea culturii unui singur act creativ prin care, cultura
complet formată, a luat brusc fiinţă în urma unei crime, a unui catclism sau a unei
rebeliuni”(Jeeves,1976).

3. Perspectiva freudiană asupra religiei superioare

Perspectiva freudiană asupra religiei superioare este prezentată în doua

lucrari mai scurte pe cale le-am amintit înca de la început şi anume, Viitorul unei
iluzii, publicat în 1927 şi Discomfort în cultura din 1929. Freud a folosit cuvantul
“iluzie” pentru a ilustra orice sistem de credinţe ce se bazează pe dorinţele
oamenilor. Prin acest fapt însă, el a fost atent să menţioneze că aceasta nu
reprezintă neaparat o bază pentru a dovedi ca sistemul este fals. În ceea ce priveşte
creştinismul el credea cu adevărat că acest sistem este fals, întru-cât atât cât a
observat el, nu erau nici un fel de dovezi care să-l susţină. Iată ce spune el în
Viitorul unei iluzii: “Să încercăm să măsurăm învatăturile religioase cu aceeaşi
măsură. Când lansăm întrebarea: pe ce îşi întemeiază pretenţia de a fi crezute,
reţinem trei răspunsuri, care se acordă între ele remarcabil de rău. În primul rând
ele merită încredere pentru că strămoşii noştrii le-au crezut, în al doilea rând , ele

3
posedă dovezi care ne sunt transmise încă din această vechime, şi în al treilea rând,
este absolut interzis să pui întrebări despre credinţa în ele. Înainte această cutezanţă
era pedepsită cel mai straşnic, şi încă astăzi societatea vede cu neplăcere ca cineva
să înnoiască aceste întrebări.(...). Trebuie să credem pentru că stramoşii noştrii au
crezut, dar aceşti stramoşi nu erau mult mai neştiutori decât noi, ei au crezut în
lucruri pe care le concepem azi ca imposibile. Dovezile care ni le-au lăsat sunt
cuprinse în scrieri care poartă ele însele toate caracteristicile demne de neîncredere.
Ele sunt pline de contradicţii, supraelaborate, falsificate (…). Astfel ajungem la
curiosul rezultat conform căruia exact acele enunţuri ale zestrei noastre culturale,
care ar fi putut avea cea mai mare semnificaţie pentru noi, cărora le este desemnată
sarcina de a ne explica misterul lumii şi de a ne împaca cu suferinţa vietii, ca
tocmai ele au cea mai slabă credibilitate ”(Freud, 1927). Cu siguranţă el nu a negat
că acesta (creştinismul) serveste unui scop folositor, şi că în trecut asigurase
omului un sentiment de securitate în confruntarea cu mediul ostil în care trăia şi că
s-a dovedit a fi un rezervor folositor de stradarde etice în dezvoltarea civilizaţiei.
Totuşi era clar pentu el, ca a sosit timpul când un asemenea rezervor nu mai
serveşte nevoilor omului modern care trebuie să-l înlocuiască cu raţiunea unei
vieţii civilizate.

În cele din urmă Freud vede religia ca pe o nevroză socială, din care omul
trebuie să crească pe măsură ce este educat să cooopereze şi să fie în contact cu
realitatea. El a subliniat totuşi modul în care în trecut, religia a oferit atât de des o
cale de scapare de realitaţile dure ale vieţii. În faţa provocărilor şi întrebărilor
vieţii, precum şi în faţa constrângerilor impuse omului de către societatea
organizată, religia oferă, pe de o parte, o explicaţie pentru toate aceste întrebări, şi
o cale de scăpare de constrângeri, pe de altă parte. În conformitate cu aceasta
perpectiva, religia poate ajuta la explicarea originii universului, poate în acelaşi
timp să ofere un fel de protecţie în această viaţă, o promisiune într-un final fericit
în viaţa care vine şi în acelaşi timp poate asigura o disciplină autoritară pentru
viaţa de zi cu zi.

Dezvoltând idea conform căreia religia este o modalitate de scăpare şi de

protecţie Freud a văzut în funcţia dumnezeilor un substituent al unor părinti (taţi)
ideali. Religia a devenit atunci o proiecţie a relaţiei copilului cu tatăl său

4
pământesc astfel încât în dumnezeii din cele mai diferite religii, Freud nu a vazut
decat nişte figuri paterne supradimensionate.

Această temă a Dumnezeului ca un tată supradimensionat este una pe care

Freud a exprimta-o în mod repetat pe măsură ce descria credinţa sa că mitologiile
religiilor lumii demostrează că religia însăşi nu este nimic mai mult decât o
proiecţie a proceselor psihologice spre lumea de afară.

Freud a fost preocupat să exlice de ce atât de mulţi oameni practicau religia

sau aveau credinţe religioase. Iluzorii sau nu, aceşti oamenii erau încă foarte
răspândiţi. Freud a recunoscut că un sistem de credinţe ce satisface nevoile poate
fi adevarat sau fals. Faptul că ne satisface nevoile nu constituie în sine o dovadă că
sistemul este fals sau adevărat, sau că este o doar o iluzie confortabilă. În orice caz
trebuie să căutam dovezi mai puternice pentru o asemenea credinţă.

O parte din discipolii lui Freud au luat o poziţie mult mai agresivă şi
distructivă decat cea a lui Freud însuşi. Ei păreau să creadă că a demostra că o
credinţă este produsul unei nevoi inconstiente este în sine o dovadă suficientă
pentru a respinge acea credinţă. În orice caz faptul că poate fi dovedit că o anumită
credinţă are o origine inconstientă nu demostrează că această credinţă este falsă.
Destul de ciudat, este faptul ca susţinătorii acestei poziţii conform cărei religia este
rezultatul unei dorinţe inconstiente nu au realizat ca aceasta idee este o sabie cu
doua tăişuri. Astfel tratamentul psihanalitic al credinţei religioase ca şi produs al
unei nevoi inconstiente poate fi aplicat în aceesi măsură şi lipsei de credinţă a celor
care au o nevoie de respinge religia.

4. O evaluare psihologică a funcţiilor religiei

Este evident că, nu câştigăm nimic nerecunoscând faptul că o credinţă în

Dumnezeu fuctioneaza diferit în cazul fiecarei persoane, şi ca şi în cazul aceleaiaşi
persoane ea funcţionează diferit în perioade diferite. Allport în cartea sa Individul
şi religia sa: O interpretare psihologică, demostreaza acest lucru foarte clar , pe
masura ce descrie modul în care se dezvolta religia din copilarie, în adolesenţă şi
apoi în maturitate. Prezentarea sa este insotită de un număr mare de dovezi
empirice, colectate în urma unui studiu psihologic minuţios al religiei şi al
comportamentului religios.

5
 Credintele nu numai că funcţionează diferit pentru acealeasi persoane, în
perioade diferite, dar în acelaşi timp şi oameni cu personalităţi ce diferă datorita
caracteristicilor moştenite, precum şi datorită influenţelor formative ale mediului
pot să-şi manifeste diferenţele de personalitate prin importanţa diferită pe care ei o
acordă dovezilor pe care îşi fundamenteaza credinţele. Dintre aceste dovezi, vom
nota pe scurt doar următoarele: în primul rând sunt cei care îşi formuleaza
credinţele relgioase în termeni intelectuali foarte clari şi care gasesc satisfacţie
intelectuală şi o balanţă raţionalaă în modul în care credinţele lor religioase dau un
sens întregii lor experienţe, sunt şi cei care pun o mult mai mare însemnătate pe
baza emoţională a credinţelor religioase. Este cu siguranţă adevărat că în multe
religii sentimetele şi emoţiile sunt adânc implicate, iar în unele cazuri chiar
cultivate deliberat prin mijloace artificiale. Din acest motiv mulţi cercetători s-au
concentrat pe studierea acestora pentru a descoperii ceva unic în modul de
functionare a religiei. La o examinare mai atentă devine însă evident ca emotiile
despre care se vorbeste de obicei în contextele religioase sunt experimentate şi în
alte contexte, cu siguranţă este vorba de contexte non-religioase. Spre exemplu,
emoţiile despre care se vorbeşte cel mai des în aces caz sunt cele pe care o
persoana le experimentează atunci când se confruntă cu fenomene extraordinare
din natură. Deasemenea este vorba şi de sentimentele trăite atunci când o persoana
realizează noi insighturi cu privire la diferite aspecte ale vieţii.

Însă asemenea experienţe pot fi întâlnite şi în situaţii pe care, cu siguranţă,

nu le considerăm religioase. Este astfel destul de dificil să vedem cum ele singure
ar putea să ne ajute să întelegem anumite functii unice ale religiei. Între cercetatori
este spre exemplu cunoscut faptul că atunci când un nou insight este câştigat cu
privire la un lucru care la pus în încurcătură mult timp, acesta este acompaniat cu
sentimente puternice şi chiar cu o plăcere intensă. Din nou putem să notăm că
anumite sentimente care în anii trecuţi erau asociate cu sentimentele religioase sau
cu stările mistice, au fost acum dobândite prin utilizarea unor droguri psihotrope.
Ceea ce am încercat să dovedim aici este faptul că în căutarea unor stări sau
sentimente prin care să putem defini într-un mod unic religia nu vom găsi o metoda
promiţatoare şi că acestea reprezintă o bază foarte nesigură pentru credinţele
religioase.

6
 5. Concluzii

Am încercat mai devreme să prezentăm explicaţia psihologică pe care Freud

a propus-o pentru a explica cum a apărut ideea de dumnezeu şi am menţionat pe
scurt şi câteva funcţii ale credinţelor religioase. Nu trebuie să ne surprindă faptul
ca aceste lucruri se pot dovedi, în urma unei întelegeri mai profunde, adevărate.
Însă cu riscul de a deveni tendenţioşi, trebuie să repetăm faptul că dacă o credinţă
ne satisafce o anumită nevoie inconstientă aceasta nu validează, precum nici nu
invalidează credinţa în cauză. Veridicitatea sau falsitatea sa va trebui să fie
determinată în fiecare caz pe baza dovezilor relevante existente. Nu vom decide
dacă Isus a trăit în urma cu 2000 de ani, atribuind originea acestei credinţe unei
anumite nevoi inconstiente refulate, ci vom decide acest lucru pe baza dovezilor
istorice existente.

Este astfel Dumnezeu nimic mai mult decât o iluzie a unei figuri paterne?
Pentru unii oamenii el poate fi, însă aceasta ne spune cu siguranţă ceva interesant
depre persoana care are această credinţă, dar cu siguranţă nu ne spune nimc despre
existenţa lui Dumnezeu. Dacă dorim să căutam răspunsul la aceasta întrebare nu îl
vom găsi nici în cercetarea diferenţelor psihologice ce există între oameni în modul
în care ei îşi păstrează credinţele religioase. Mai degrabă, vom găsi răspunsul la
această întrebare prin examinarea dovezilor cu un ochi critic şi cu o minte deschisă
pregatită să se confrunte cu adevărul.