Legea celor XII Table Cea mai importantă lege romană a apărut pe fondul conflictului

dintre
patricieni şi plebei, aceştia din urmă solicitând în mod repetat publicarea normelor de drept.
Timp de zece ani, plebea l-a ales tribun pe Terentilius Arsa, care a cerut invariabil
sistematizarea şi publicarea dreptului cutumiar. În cele din urmă, în anul 451 î.e.n., patriciatul a
fost de acord să se formeze o comisie compusă din zece persoane, care a redactat normele de
drept şi le-a publicat în Forum pe zece table de lemn. Această comisie este cunoscută sub
denumirea de “decemviri legibus scribundis” (cei 10 bărbaţi care să scrie dreptul).
La protestele plebei, nemulţumită de faptul că din comisie nu făcea parte nici un plebeu, a
fost instituită o nouă comisie, în componenţa căreia intrau şi cinci plebei şi care, în anul 449
î.e.n., a publicat o nouă lege, pe douăsprezece table de bronz.
Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar. Conţine atât dispoziţii de
drept public, cât şi de drept privat, constituind un adevărat cod. Între dispoziţiile de drept privat,
un loc central îl ocupă cele privitoare la regimul proprietăţii private, la materia succesiunii şi la
organiza rea familiei. Normele de drept privitoare la materia obligaţiilor sunt relativ puţine, ceea
ce se explică prin faptul că , în epoca adoptării codului decemviral, romanii erau un popor de
agricultori, care trăia în condiţiile economiei naturale închise Numai aşa se poate înţelege de ce
Legea celor XII Table menţionează un singur contract.
Textul Legii celor XII Table nu s-a păstrat, tablele de bronz fiind distruse în anul 390 î.e. n.,
cu prilejul incendierii Romei de către gali. Dar Legea celor XII Table s-a imprimat pentru
totdeauna în conştiinţa poporului roman, fiind considerată simbol al spiritualităţii sale. În acest
sens, Cicero spunea, la patru secole după publicarea legii, că memorarea acesteia constituia o
lecţie obligatorie pentru elevi, o “carmen necesarium”.
Legea celor XII Table reprezintă o creaţie originală, nefiind copiată, după cum au afirmat
unii, după dreptul grec, întrucât prin dispoziţiile sale ea reflectă în mod fidel condiţiile sociale şi
economice de la jumătatea se colului al V-lea î.e.n., ceea ce dovedeşte că este un produs
autentic roman.
Această lege nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme de unsprezece secole.
Către sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului, dispoziţiile sale însă au devenit inaplicabile.

Categorii de acţiuni în justiţie. Dacă în vechea procedură numărul acţiunilor era limitat, în
procedura formulară numărul acţiunilor era extrem de mare, astfel încât jurisconsulţii clasici le
-au clasificat după mai multe criterii.
a) Cea mai veche clasificare, cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table, împărţea
acţiunile în:
•acţiuni reale (acţiuni in rem) •acţiuni personale (acţiuni in
personam)
Potrivit Institutelor lui Justinian, această clasificare este şi cea mai importantă ( summa
divisio).
Prin intermediul acţiunilor in rem erau sancţionate drepturile reale, drepturi care, prin
excelenţă, poartă asupra unor lucruri. Avem în vedere, în primul rând, dreptul de proprietate.
Prin intermediul acţiunilor in personam erau sancţionate drepturile personale (drepturile de
creanţă), cum sunt, spre exemplu, cele izvorâ te din contracte sau din delicte.
b) Textele dreptului roman ne înfăţişează o clasificare a acţiunilor în: •acţiuni civile
 •acţiuni honorarii
Această clasificare se întemeiază pe originea acţiunilor. Acţiunile civile ( actiones civilis) îşi
au originea în legisacţiuni, cu toate
că formula lor este redactată tot de către magistrat. Spre exemplu, acţiunea în revendicare are
drept model sacramentum in rem şi de aceea, pretorul va trece în formula acestei acţiuni
cuvintele solemne pe care părţile le rosteau la sacramentum in rem.
Acţiunile honorarii sau pretoriene nu îşi au modelul în legisacţiuni. Ele sunt originale, pentru
că sunt create de către pretor în vederea sancţionării noilor situaţii ivite în practica socială.
Acţiunile honorarii se împart în trei cate gorii: •acţiuni in factum;
•acţiuni ficticii;
•acţiuni cu formula cu transpoziţiune. Acţiunile in factumau fost create datorită faptului că,
în dreptul
roman, nu se putea concepe un drept subiectiv fără o acţiune corespunzătoare. Uneori pretorul
constata că noile cazuri ivite în practică nu pot fi soluţionate prin intermediul acţiunilor
existente, neexistând un model în dreptul civil. Atunci pretorul crea o nouă formulă in factum
(cu privire la un fapt), o redacta şi o înmâna reclamantului, fapt ce echivala cu acordarea
acţiunii. Luând în considerare faptele descrise în formulă, judecătorul urma să pronunţe
sentinţa.
Acţiunile ficticii (acţiunile cu ficţiune) se numeau astfel întrucât în formula lor se
introducea o ficţiune. În cazul acestor acţiuni, pretorul utiliza un tip de formulă creat pentru o
anumită cauză, în scopul soluţionării unei cauze diferite. Pentru aceasta, pretorul introducea în
formulă o ficţiune, considerând că s -a petrecut un anumit fapt, cu toate că în realitate acel fapt
nu a avut loc sau dimpotrivă, un fapt existent era considerat ca fiind inexistent.
Acţiunile cu formula cu transpoziţiuneaveau o redactare specială, întrucât în intentio a
formulei figura un nume, pe când în condemnatio figura alt nume. Acţiunile cu formula cu
transpoziţiune au fost create pentru constituirea mecanismului reprezentării imperfecte în
justiţie, precum şi în scopul sporirii capacităţii juridice a fiului de familie.
c) Acţiuni directe şi acţiuni utile Acţiunile directe au fost create în vederea sancţionării
anumitor cazuri. Acţiunile utile erau acţiunile directe extinse de la cazul pentru care
au fost create la cazuri similare. Astfel, orice acţiune directă poate deveni utilă prin introducerea
unei ficţiuni în formulă.
d) Acţiuni populare şi acţiuni private Acţiunile populare au fost create pentru ocrotirea
unor interese
generale şi puteau fi intentate de către oricine. Acţiunile private s -au născut în vederea
protejării unor interese
individuale şi puteau fi intentate numai de către titularii unor drepturi subiective.
e) Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă Acţiunile de drept strict (actiones
stricti iuris) erau acţiunile prin care
actul pe care se întemeiau pretenţiile reclamantului erau interpretate literal. Acţiunile de bună
credinţă (actiones bonae fidei) erau acele acţiuni
în virtutea cărora actul juridic era interpretat cu bună credinţă, judecătorul trecând dincolo de
litera actului în scopul stabilirii voinţei reale a părţilor, adică a scopului urmărit de către acestea
în momentul încheierii actului juridic. Dar, pentru ca judecătorul să poată face o interpretare cu
bună credinţă , era necesar ca în intentio a formulei să figureze cuvintele ex fide bona (potrivit
cu buna credinţă).
f) Acţiunile arbitrarii (iudicia arbitraria) Au fost create în scopul atenuării caracterului
pecuniar al sentinţei
de condamnare. În cadrul acestor acţiuni, judecătorul avea o dublă calitate:
•de arbitru; •de judecător propriu-zis.
În calitate de arbitru, dup ce se convingea de temeinicia pretenţiilor reclamantului,
judecătorul ordona pârâtului să satisfacă acele pretenţii. Pârâtul însă nu era obligat să execute
acel ordin. Dacă pârâtul executa ordinul, procesul lua sfârşit. Dacă nu -l executa, arbitrul se
transforma în judecător propriu-zis şi tocmai în această calitate pronunţa o sentinţă de
condamnare ce purta asupra unei sume de bani. Acea sumă de bani nu era însă stabilită de către
judecător, ci de către reclamant, sub prestare de jurământ.