Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Raporturile juridice bancare sint totalitatea acelor relatii juridice bancare ce se formeaza in
procesul activitatii bancare si nu pur si simplu a functionarii,adica a activitatii interne a
bancilor si a altor institutii creditare,ci chiar activitatea bancilor in general.Raportul juridic
bancar e alcatuit din trei elemente:subiectele,obiectul si continutul.
Subiectii raportului juridic bancar sint:
- clientela bancii,
- bancile si alte institutii financiare,cit si formatiunile colective ale acestora.
- organele puterii si administratiei de stat.
Clientela bancii sint persoanele fizice si juridice,indifferent de modul de organizare si
forma de proprietate,cit si intreprinderile cu investitii straine,persoanele fizice sau juridice
straine.
In a doua categorie intra BNM si bancile comerciale sau alte institutii financiare.Un loc
aparte il ocupa Banca pentru Dezvoltare si Investitii a Moldovei.
Si in sfirsit ca organe a puterii si administratiei de stat sint Parlamentul,Guvernul si
organelle administratriei publice locale.
Obiect al raportului juridic bancar lato sensu este activitatea bancara,iar stricto sensu –
activitatea bancilor comerciale si a BNM,cit si organizarea sistemului creditor si
acordarea de banci a serviciilor catre clientele sa.
Deci,activitatea bancara ca obiect al raporturilor juridice bancare a constituit obiectul de
studiu al doctrinelor juridice si economice, care consta in comert cu capital,adica
colectarea, pastrarea si acordarea in folosinta a capitalului banesc.
Continutul raportului juridic este format din totalitatea drepturilor subiective si
obligatiilor juridice ale subiectilor acestei relatii.Drepturile subiective ca element al
continutului raportului bancar,combina in ele atit natura contractuala,cit si cea legala.
Ex.raporturile legate de efectuarea platilor –drepturile subiective ale ordonatorului platii
sint indicate in contractul incheiat cu banca,insa legislatia bancara referitoare la decontari
stabileste obligatiile bancii si procedura de efectuare a decontarilor.Deci,dreptul subiectiv
evocat este asigurat printr-o totalitate a obligatiilor atit contractuale,cit si legale ale bancii.
Forma de exprimare a formelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul devine
cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.
Particularitatile izvoarelor ce apartin ramurii de drept bancar sint:
- ponderea inalta a actelor subordinate legii(~70% din aceastea constituind deciziile
Consiliului de Administratie ale BNM);
- dinamismul inalt al dezvoltarii legislatiei bancare(~20% din actele BNM ,ce contin
reglementari noi sau le substitute cele precedente,au fost aprobate in 1998).
In ierarhia izvoarelor dreptului bancar in legislatia bancara a RM ,Constitutia RM detine
primul loc.Deci, norme ce se refera nemijlocit la activitatea bancara sint mentionate in
art.130 din Constitutia RM-”Sistemul financiar- de credit”,care acorda monopolul
emisiunii monedei nationale – leul- BNM, la decizia Parlamentului.Dar mai avem norme
ce se refera indirect la activitatea bancara.Acestea sint norme ce reglementeaza drepturile
si obligatiile cetatenilor si norme ce stabilesc competenta adoptarii actelor normative
bancare.
Totalitatea legilor organice si ordinare,ce au incidenta asupra sectorului bancar al RM,se
grupeaza in:
- Legi generale, care stabilesc cerinte generale fata de formele organizational-juridice
ale activitatilor de antreprenoriat,cu privire la tranzactii si raspundere contractuala etc.:
1. Codul Civil al RM
2. Legea RM “Cu privire la proprietate”,nr.459-XII,22.01.1991;
3. Legea RM “Cu privire la antreprenoriat si intreprinderi”, nr.845-
XII,03.01.1992;
4. Legea RM “Privind limitarea activitatii monopoliste si dezvoltarea concurentei”,
nr. 906 – XII,29.02.1992;
5. Legea RM “Cu privire la secretul commercial” ,nr 171 – XIII,06.07.1994;
6. Legea RM “Cu privire la leasing” nr.731 – XIII,15.02.1996;
7. Legea RM “Cu privire la gaj” nr.838 – XIII23.05.1996 s.a..
- Legi speciale bancare, care stabilesc principiile de activitate in sectorul bancar:
1. Legea RM “Privind BNM”nr.548 – XIII,21.07.1995;
2. Legea RM “Cu privire la bani”nr.1232 – XII,15.12.1992;
3. Legea cambiei,nr.1527 – XII,22.06.1993;
4. Legea institutiilor financiare,nr.550 – XIII,21.07.1995;
5. Legea RM “Cu privire la indexarea veniturilor banesti ale populatiei” nr.824 –
XII,24.12.1991. si altele.
BNM emite hotariri,regulamente,instructiuni si dispozitii.Acele acte,care sint
obligatorii pentru bancile comerciale ,alte personae juridice si fizice, sint publicate
in M.O. al RM.
Regulamentul- norma obligatorie,emisa de BNM,in scopul executarii legii,pentru
una sau mai multe institutii financiare si alte personae juridice.
Ordonanta – norma obligatorie,emisa de BNM,in scopul executarii legii,pentru
una sau mai multe institutii financiare care constitue mai putin de o categorie de
institutii financiare.
Recomandare – indrumare a BNM fara putere obligatorie.
Actele internationale in materie de drept bancar se clasifica in trei grupe mari:
1. Conventiile bi- si multilaterale, ce actioneaza pe teritoriul statelor semnatare:
- Conventiile de la Geneva din 1930 cu privire la cambia,legea uniforma a cambiei si
taxa de timbru in operatiile cambiale;
- Conventiile de la Geneva din 1931 cu privire la cec,legea uniforma a cecului si taxa
de timbru in operatiile cu cecuru,s.a.
2. Uzante uniformizate,ce reglementeaza efectuarea unor operatiuni bancare.Aceste acte
se aplica doar in cazul cind partile prevad expres aplicarea lor in contractul incheiat:
- “Reguli si uzante uniforme cu privire la acreditivul documentar”;
- “Reguli si uzante uniforme cu privire la incasoul documentar”s.a..
3. Standardele internationale,ce prezinta totalitatea de cerinte tehnice,agreate de ISO
pentru documentele bancare,care sint utilizate de multe din din tarile lumii.
5.Istoricul aparitiei bancilor si provenienta termenului “banca”.
Aparatul si sistemul bancar.
Termenul ”banca” provine de la cuv.italian “banco”, dupa denumirea tejghelei
camatarilor italieni, ce se ocupau cu schimbul banilor in pietele publice.
Majoritatea autorilor considera ca bancile au aparut inca in antichitate. Unii autori afirma
ca bancile au aparut in conditiile capitalismului manufacturier, in forma caselor bancare, care
acordau credit capitalistilor comerciali si industriali pentru o dobinda moderata, iar apoi in
forma bancilor - societati pe actiuni.
Bancile - ca forme speciale ale intreprinderilor capitaliste – au aparut in primul rind in
orasele italiene Venetia, Genova in sec. XIV-XV. Se poate afirma ca activitatea legata de
schimbul banilor a dus la aparitia profesiunii bancare, dar nu si la aparitia bancilor in general.
Exista o diferenta intre raporturile bancare si cele camataresti:
- Creditarea bancara are ca scop satisfacerea intereselor economice ale debitorului, si
nu a necesitatilor de consum
- Operatiile de credit ale bancii sint effectuate in mod sistematic spre deosebire de
cele camataresti
- Relatiile bancare combina relatiile de credit cu deservirea contului clientului de
catre banca.
Astfel sarcina stabilirii aparitiei bancilor este legata de stabilirea perioadei in care au
aparut institutiile care au inceput sa efectueze operatiile sus-numite. Drept marturii a
existentei in epoca antica a relatiilor de natura bancara si a normelor corespunzatoare
ne pot servi:
- Codul regelui Hammurabi
- Tablele de contabilitate
In perioada antica imprumutul banilor se facea in conditiile unei dobinzi care uneori
se ridica la 36% anual. In epoca medievala, activitatea bancara a regresat, deoarece biserica a
interzis prin hotarirea Consiliului de la Niceea imprumuturile aducatoare de dobinzi, ceea ce
nu a impiedicat clerul sa se afirme in calitatea sa de bancher. Creditele se acordau cu conditia
garantarii, rambursarii creditului prin stabilirea ipotecii, biserica avind dreptul de a valoriza
roadele ei pe durata acordarii creditului.
Cel mai semnificativ eveniment din perioada renasterii a fost reaparitia bancilor
publice in Spania(Taula de Cambi, Barcelona) si Italia(Casa di San Giorgio). Se spune ca
aparitia bancii San Giorgio din Genova a marcat crearea primei banci in sensul contemporan
al cuvintului. Perioada capitalista se caracterizeaza prin implicarea statului in activitatea
bancra determinata de exigent controlului asupra bancilor comerciale si necesitatea emisiunii
monetare ca aparitie a banului hirtie. Primul exemplu este Banca din Amsterdam care incepe
a elibera depunatorilor certificate negociabile – o forma a monedei de cont, cotate fata de
moneda oficiala. In perioada moderna se extinde etalonul metalic al valorii monedei
fiduciare. Prima banca ce a initiat ceea ce in terminologia bancara a fost ulterior desemnat
prin termenul “convertibilitate” a fost Banca Angliei. In sec.XX apare diviziunea institutiilor
bancare in banci, case bancare si institutii parabancare. Primele efectuau toata gama de
servicii bancare, a doua- nu se ocupa nici de emisiunea monetara, nici de colectarea
depozitelor. Institutiile parabancare se clasificau in case de eonomii(colectau depozite cu
scopul plasamentului lor ulterior fara risc- activitate ce aducea depunatorilor o dobinda
modesta, dar stabile), cooperative de credit(asociatii ale persoanelor ce isi puneau in comun
acumularile cu scopul creditarii reciproce). In perioada socialista, activitatea bancara se afla
sub monopolul statului. Operatiunile bancare se reduceau la mentinerea viabilitatii
intreprinderilor socialiste, prin distribuirea centralizata de fonduri sub forma de credite.
Reforma economica inceputa de Gorbaciov a pus inceputul primei etape a reformei
sistemului bancar sovietic. Sint create 5 banci specializate: Vneseconombank,
Promstroibank, Agroprombank, Jilsotbank, Sberbank. A doua etapa a reformei a construit un
sistem bancar trinivelar(Banca de Stat, bancile de stat ramurale si bancile comerciale
cooperatiste). Etapa a treia a reformei a continuat in mod individual pentru fiecare tara-
membru a Uniunii Sovietice.
Aparatul bancar constituie un ansamblu coerent al diferitelor categorii de banci care
functioneaza intr-o tara raspunzind cerintelor unui anumit mod de productie si unei anumite
etape de dezvoltare socio-economica.Dupa structura ierarhica a aparatelor bancare
nationale,acestea pot fi:bi- sau polinivelare.La virful piramidei ierarhice se afla banca
centrala a statului(RM- BNM), al doilea system este alcatuit din reteaua bancilor comerciale.
Sistemul bancar este un ansamblu de banci diferite organizat in jurul si sub conducerea
bancii centrale in vederea coordonarii activitatii de scont si reescont, de credite, de
plasamente si de administrare a depozitelor bancare.
6.Sistemele bancare ale tarilor dezvoltate.
Sistemul bancar al SUA este format din 2 niveluri:
Banca central a SUA, numita Sistemul Federal de Rezerva(S.F.R.)
Bancile comerciale in nr. de ~ 15000 , cit si institutiile bancare specializate.
Pentru bancile nationale ale statelorcalitatea de mebru al S.F.R. este obligatorie, spre
deosebire de restul bancilor comerciale. Clasificarea bancilor americane in comerciale(cele
mai mari Citybank, Chase Manhattan Bank si Bank of America) si de investitii(reprezentate)
a fost initiata prin legea bancara din 1993(Actul Glass-Stigoll).
Sistemul bancar al Elvetiei se incadreaza in categoria sistemelor bancare binivelare.
Primul nivel il formeaza banca central- Banca Nationala Elvetiana sub forma de S.A. cu
capital mix, pachetul de control apartinind satului. Activitatea bancii este condusa de
Consiliul bancii. Al doilea nivel este format din bancile comerciale divizate pe categorii:
- Asa-numitele banci “Grossbank” : Creditul Elvetian, Banca popular elvetiana, Banca
Loi ect.
- Bancherii privati si casele private
- Bancile cantonale(de stat) corespunzator nr. de cantoane in Federatia Elvetiana.
- Bancile regionale si casele de economii,constituite sau din capital de stat sau capital
mixt.
- Casele de credit
Sistemul Bancar al Germaniei este binivelar in frunte cu banca centrala a tarii- Deutsche
Bundesbank, care indeplineste cumulativ functiile de banca de emisie, banca a bancilor si
banca a statului. Nivelul bancilor comerciale este format din 2 categorii principale de banci:
- Bancile universale, la care se refera bancile de credit
- Bancile de credit care au o retea vasta de bancheri particulari si exercita profesiunea
bancara in nume propriu si pe contul si riscul lor
- Casele de stat de economii si a girocentralelor
- Intovarasirile de credit sau bancile cooperatiste in frunte cu Banca Cooperatista a
Germaniei
- Bancile regionale
- Bancile specializate in deservirea unei categorii anume de clientela
- Institutii creditare speciale.
Sistemul Bancar al Frantei se caracterizeaza printr-o centralizare pronuntata si un control
aspru al activitatii bancilor comerciale- control efectuat de ministerul Finantelor care are in
subordinea sa 3 institutii financiare centrale din republica:
- Banca Frantei, cu f-ia de banca de emisie si banca a bancilor
- Consiliul national de credit
- Comisia controlului bancar
Veriga bancilor comerciale franceze o putem separa in 2 categorii distincte:
bancile si institutiile financiare cu capital integral de stat si bancile si institutiile financiare
private.
29.Categoriile de credit:
In functie de scop;
Termenul creditarii;
modalitati de garantare;
modalitati de rambursare;
În literatura de specialitate, creditele sunt clasificate în funcţie de mai multe criterii, dintre
care, cele mai semnificative care sunt luate în considerare de către experţi, sunt:
- în funcţie de sfera de creditare, se identifică:
• creditul comercial: este acel credit acordat între societăţile comerciale nefinanciare;
• creditul bancar: este acel credit în care unul dintre parteneri este o bancă; • creditul
obligatar: este cel în care debitor este, de regulă, statul. Această poziţie poate fi deţinută şi
de o administraţie publică sau de un agent economic pe piaţa respectivă;
• creditul ipotecar: este acel credit al cărui obiect îl reprezintă materia proprietăţii
imobiliare: construcţii şi terenuri;
• creditul de consum: este creditul al cărui obiect îl formează consumul personal.
- în funcţie de perioada de derulare a relaţiilor de credit, există credite:
• pe termen scurt;
• pe termen mediu;
• pe termen lung.
Graniţele temporare ale acestor categorii de credite sunt diferite în funcţie de alte criterii
specifice de diferenţiere a creditelor. În acest sens, în cazul creditului bancar pentru nevoi
curente, termenul scurt este identificat prin durate de la 1 la 90 de zile, termenul mediu
prin durate între 90 şi 365 de zile, iar termenul lung prin durate de peste 1 an. În cazul
creditului de investiţii, duratele sunt până la 1 an pentru termenul scurt, între 1 şi 3-5 ani
pentru termenul mediu şi peste 5 ani pentru termenul lung.
- în funcţie de calitatea partenerilor de credit, există:
• creditul bancar: creditorul, reprezentat de o instituţie bancară, stabileşte condiţiile de
creditare, negocierea acestor condiţii fiind o excepţie;
• creditul comercial: acordat între partenerii de afaceri, în care condiţiile de creditare le
propune creditorul şi, de regulă, sunt negociate între părţi;
• creditul public: în care debitor este statul, care de regulă fixează condiţiile de creditare.
Garantiile pot fi reale (dreptul la retinere de catre creditor a bunurilor ce au facut obiectul
creditului,pina la rambursarea integral:gajul,cu sau fara deposedare:ipoteca asupra
bunului imibiliar al debitorului:privilegiul- general(mobiliar) sau special(imobiliar) –
conferit prin lege unor creditori,de a avea prioritate la plata,daca detin o garantie asupra
patrimoniului debitorului) sau personale(simple sau solidare),constind in angajamente de
plata ,in situatia de incapacitate a debitorului,luate de catre terti.
Termenul de rambursare este nu doar un principiu de baza al creditarii,ci si un criteriu de
clasificare a creditelor si,in egala masura,un reper de analiza al serviciului datoriei.Mai
mult,bancile utilizeaza acest indicator in vederea asigurarii corespondentei dintre durata
creditului si termenele depunerilor pe seama carora se constituie resursele aferente.
30. Acreditivul documentar: categoriile AD , mecanismul derularii platii
prin AD, clasificarea AD, deschiderea si avizarea AD.
Acreditivul documentar este un aranjament, oricum ar fi denumit sau descris, prin care o
bancă (banca emitentă), acţionînd la cererea clientului său (ordonatorului) şi conform
instrucţiunilor acestuia sau în nume propriu, efectuează o plată către un terţ (beneficiar) ori la
ordinul acestuia sau acceptă şi plăteşte cambii trase de către beneficiar, sau autorizează o altă
bancă să efectueze o astfel de plată ori să accepte şi să plătească asemenea cambii.
Acreditivul documentar este un contract separat de actul juridic care stă la baza lui. În
operaţiunile pe bază de acreditiv, toate părţile implicate operează cu documente şi nu cu
bunuri, servicii sau alte prestaţii la care documentele pot să se refere. Efectuarea plăţilor prin
acreditiv documentar este reglementată de prezentul cod, de alte acte normative, precum şi
de uzanţele bancare. Acreditivul trebuie să indice clar dacă este revocabil. În caz contrar,
acreditivul este considerat irevocabil. Acreditivul irevocabil reprezintă un angajament ferm
al băncii emitente, cu condiţia ca documentele stipulate să fie prezentate băncii desemnate
sau băncii emitente şi să fie în conformitate cu termenele şi condiţiile acreditivului.
Acreditivul irevocabil poate fi modificat sau anulat fără acordul băncii emitente, a băncii
confirmatoare, dacă există, şi a beneficiarului numai în cazurile prevăzute de prezentul cod.
Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat de banca emitentă în orice moment fără o
avizare prealabilă a beneficiarului, cu condiţia compensării cheltuielilor băncii prin care a
fost făcut utilizabil acreditivul, pentru orice plată, acceptare sau recepţionare a documentelor
(în cazul acreditivelor cu plată la termen) dacă aceste acţiuni sînt conforme condiţiilor
acreditivului şi au fost efectuate înainte de primirea avizului de modificare sau de anulare a
acestuia. Acreditivul trebuie să indice clar dacă este utilizabil prin plată la vedere, prin plată
amînată sau prin acceptare. În afară de cazul în care acreditivul stipulează că este utilizabil
numai de banca emitentă, el trebuie să desemneze banca autorizată să plătească sau să-şi
asume un angajament de plată amînat sau de acceptare a cambiilor (banca desemnată). În
afară de cazul cînd banca desemnată este confirmatoare, desemnarea de către banca emitentă
nu constituie nici un angajament pentru banca desemnată. Prezentarea documentelor trebuie
făcută băncii emitente sau băncii confirmatoare, dacă există, sau oricărei alte bănci
desemnate. Confirmarea unui acreditiv irevocabil de către o altă bancă (banca confirmatoare)
pe baza autorizării sau la cererea băncii emitente constituie un angajament ferm al băncii
confirmatoare, adăugat la cel al băncii emitente, cu condiţia ca documentele stipulate să fie
prezentate băncii confirmatoare sau unei alte bănci desemnate, să fie conforme cu termenele
şi condiţiile acreditivului. Dacă o altă bancă este autorizată sau solicitată de banca emitentă
să adauge confirmarea ei, dar nu este pregătită să facă acest lucru, ea trebuie să informeze
neîntîrziat banca emitentă.
Banca avizatoare nu este obligată să adauge confirmarea sa la avizarea acreditivului
beneficiarului dacă banca emitentă nu specifică altfel în autorizaţia sau în cererea de a
adăuga confirmarea.
Banca confirmatoare poate alege să avizeze o modificare către beneficiar, fără a-şi extinde
confirmarea asupra acreditivului modificat, cu condiţia informării neîntîrziate a băncii
emitente şi a beneficiarului.
Acreditivul poate fi transferat doar dacă este desemnat de banca emitentă în mod
expres ca transferabil. Faptul că în acreditiv nu se precizează caracterul transferabil nu
afectează dreptul beneficiarului de a cesiona orice sumă la care este sau ar fi îndreptăţit în
baza acreditivului, în conformitate cu prevederile legii aplicabile.
În virtutea acreditivului transferabil, beneficiarul (primul beneficiar) poate cere băncii
desemnate să-şi asume un angajament de plată amînată sau să accepte, sau, în cazul unei
negocieri libere, să facă acreditivul utilizabil în totalitate ori parţial (banca transferatoare)
pentru unul ori mai mulţi beneficiari (beneficiari secundari). Banca transferatoare nu are nici
o obligaţie să efectueze transferul decît în limita şi în modul expres în care o astfel de bancă a
consimţit. Dacă acreditivul nu prevede altfel, acreditivul transferabil poate fi transferat doar o
singură dată.
31. Incasoul documentar, notiunea, tipurile de incasou si mecanismul
decontarilor prin incasou documentar.
Incasoul documentar este un aranjament prin care o bancă (banca remitentă) se obligă
să manipuleze, conform instrucţiunilor date de clientul (emitentul) său, documente financiare
(cambii, bilete la ordin, cecuri sau alte instrumente similare utilizate pentru a obţine
efectuarea plăţii), însoţite de documente comerciale (facturi, documente de transport, titluri
de valoare, alte documente similare care nu sînt documente financiare), pentru a obţine,
inclusiv prin intermediul unei alte bănci (bancă însărcinată cu încasarea), plata sau
acceptarea cambiilor emise ori pentru a elibera documente contra plăţii sau contra acceptării
cambiilor emise.
(2) Instrucţiunile de incaso trebuie să conţină informaţii cu privire la:
a) emitent şi tras (numele sau denumirea, adresa, telex, telefon, fax);
b) banca de la care s-a primit incasoul şi banca prezentatoare (codul SWIFT,
suplimentar la informaţiile cerute despre emitent şi tras);
c) suma şi valuta incasoului;
d) lista documentelor anexate şi numărul de exemplare pentru fiecare document;
e) termenele şi condiţiile referitoare la modalitatea de obţinere a efectuării plăţii şi
acceptării;
f) spezele care trebuie suportate;
g) dobînda, dacă este cazul, cu indicarea ratei, duratei şi perioadei de calcul a ei;
h) metoda de plată şi forma avizului de plată;
i) instrucţiunile în caz de neplată, de neacceptare sau de neconfirmare cu alte
instrucţiuni.
(3) Incasoul documentar este un contract separat de tranzacţia care stă la baza lui.
(4) Efectuarea plăţilor prin incaso documentar este reglementată de prezentul cod, de
alte acte normative şi de uzanţele bancare.
Băncile nu sînt obligate să dea curs unui incaso documentar sau oricărei instrucţiuni
pentru incaso sau instrucţiuni ulterioare aferente unui incaso documentar. Dacă o bancă a
hotărît, pentru orice motiv, să nu dea curs unui incaso documentar sau oricărei instrucţiuni
referitoare la incaso, trebuie să avizeze fără întîrziere partea de la care a primit incasoul sau
instrucţiunile respective.
Documentele trimise la incaso trebuie să fie însoţite de instrucţiuni de încasare, iar
băncile nu sînt autorizate să acţioneze decît în conformitate cu aceste instrucţiuni şi cu
prevederile prezentului cod. Băncile nu examinează documentele pentru a obţine instrucţiuni.
În afara obligaţiei de a controla conformitatea documentelor primite cu enumerarea din
instrucţiunile de incaso şi de a aviza fără întîrziere emitentul în cazul lipsei documentelor sau
a prezentării unor alte documente decît cele enumerate, băncile nu au nici o obligaţie
ulterioară în această privinţă. Banca prezentatoare trebuie să verifice dacă forma de acceptare
a cambiei este completă şi corectă, nefiind însă responsabilă de autenticitatea semnăturilor
sau de dreptul la semnătură al celor care acceptă cambia.
Băncile nu îşi asumă nici o obligaţie ori responsabilitate pentru autenticitatea documentelor
primite. Banca însărcinată cu executarea unui incaso documentar trebuie să avizeze soarta
acestuia în conformitate cu instrucţiunile băncii remitente.
Banca însărcinată cu încasarea sumei plătite prezintă (pune la dispoziţie conform
instrucţiunilor emitentului) documentele către persoana căreia trebuie să i se facă prezentarea
(trasul) în forma în care aceste documente sînt primite, exceptînd cazul în care băncile sînt
autorizate să aplice timbrele şi ştampilele necesare, să facă orice andosări necesare sau să
aplice toate elementele de identificare ori simboluri obişnuite, cerute de operaţiunile de
incaso.
Sumele care trebuie plătite sînt puse fără întîrziere la dispoziţia emitentului. Dacă nu s-a
stabilit altfel, banca însărcinată cu încasarea efectuează plata sumelor datorate doar către
banca remitentă, chiar în cazul refuzului prevăzut la art.1286 alin.(1). Efectuarea plăţilor
parţiale este permisă în cadrul unui incaso documentar numai dacă se specifică astfel în
instrucţiunile de incaso, iar documentele sînt eliberate doar după efectuarea integrală a plăţii
dacă instrucţiunile de incaso nu prevăd altfel. În cazul plăţilor parţiale efectuate conform
prezentului alineat, banca prezentatoare nu este responsabilă pentru consecinţele apărute din
cauza eliberării tardive a documentelor. Plăţile parţiale se efectuează conform cerinţelor alin.
(1). Dobînzile sînt plătite doar dacă faptul este stipulat în instrucţiunile de incaso. Dacă plata
dobînzilor, spezelor şi comisioanelor este evitată de către tras, acestea cad în povara
emitentului. În cazurile cînd, conform instrucţiunilor de incaso şi prezentului cod, plata
comisioanelor, spezelor şi altor cheltuieli trebuie suportată de emitent, banca însărcinată cu
încasarea are dreptul să-şi recupereze valoarea acestora de la banca de la care a primit
instrucţiunile de incaso, iar banca remitentă are dreptul să recupereze de la emitent orice
sumă astfel plătită, indiferent de soarta incasoului. Băncile participante la executarea
instrucţiunilor de incaso pot solicita plata în avans a comisioanelor, spezelor şi altor
cheltuieli şi, în funcţie de primirea avansului, îşi rezervă dreptul de a da sau nu curs
instrucţiunilor primite.
Dacă trasul refuză să plătească dobînzile prevăzute, banca prezentatoare poate să elibereze
fără perceperea dobînzii documentele contra plată sau acceptare a cambiilor emise sau în alte
condiţii, în afară de cazul cînd instrucţiunile de incaso precizează clar că plata dobînzii nu
poate fi evitată. Banca prezentatoare nu poartă nici o responsabilitate pentru consecinţele
refuzului de a plăti dobînda şi este obligată să avizeze fără întîrziere banca remitentă despre
refuz, în modul prevăzut la art.1286. În cazul în care instrucţiunile de incaso prevăd plata
spezelor pentru incaso şi a comisioanelor de către tras şi acesta refuză să le plătească, se
aplică mutatis mutandis prevederile art.1286 alin.(5).
32. Reglamentarea juridica a decontarilor prin numerar in RM
Baza legislativă:
I. Regulamentului cu privire la cardurile bancare Nr.62 din 24.02.2005 (Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.36-38/124 din 04.03.2005)
II. Regulament privind operatiunile de casa in bancile din RM, modificat si completat
prin HCA al BNM nr.377 din 15.12.2005 [ DATA INTRARII IN VIGOARE
21.04.2006 ]
III. Regulament privind utilizarea carnetului de cecuri de numerar,modificat si completat
prin HCA al BNM nr.380 din 15.12.2005 [ DATA INTRARII IN VIGOARE
21.04.2006]
IV. IV. Regulamentului privind utilizarea documentelor de plată la efectuarea plăţilor fără
numerar pe teritoriul Republicii Moldova Nr.150 din 26.06.2003 (Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.141-145/196 din 11.07.2003)
34,Decontările interbancare in RM
Decontările Bancare pot fi de 2 tipuri:
Decontări intrabancare – sunt cele care implică o bancă şi subdiviziunile sale (filiale,
sucursale, agenţii);
Decontările iterbancare – sunt cele care implică decontările privind relaţiile apărute între
bănci.
Decontările Interbancare se efectuează :
1. prin conturi corespondente deschise în ambele bănci sau la una din bănci
2. prin intermediul conturilor deschise la casele de compensaţii.
toţi participanţii în sistemul de plăţi interbancare din Republica Moldova: Banca Naţională,
băncile comerciale şi sucursalele (filialele) băncilor străine, care au primit autorizaţia Băncii
Naţionale de efectuare a activităţilor financiare pe teritoriul Republicii Moldova, băncile în
proces de lichidare sau în proces de insolvabilitate, alţi participanţi conform prevederilor
legislaţiei în vigoare, în continuare bănci participante.