Conflictul actionari-manageri Dupa teoria manageriala a firmei managerii ntreprinderii cauta prin toate modalitatile sa-si sporeasca avantajele

pe care le-ar putea obtine ca urmare a pozitiei lor (de ex, sa procedeze la diversificari hazardate pentru a creste marimea ntreprinderii sau sa se limiteze la initiativa subordonatilor, centraliznd toate deciziile importante). Jensen precizeaza n egala masura, n teoria sa free cash- flow ca managerii adesea sunt prea putin motivati pentru distribuirea de dividende actionarilor, prefernd reinvestirea rezultatelor chiar si n proiecte cu rentabilitate mica pentru a conserva controlul resurselor importante. Jensen si Meckling au precizat ca una dintre referintele esentiale ale teoriei agentiei surprinde manifestarea comportamentului managerului n functie de partea de capital pe care o detine. Cu ct aceasta parte este importanta, cu att acesta are interesul sa gestioneze avnd ca obiectiv maximizarea valorii firmei. Totusi, acest conflict nu pune n discutie necesitatea separarii proprietatii si puterii. Se confirma legitimitatea actionarilor care delega puterile lor de decizie managerilor, chiar daca costurile agentiei pot deveni realitati. Conflictul de interes ntre actionari si manageri a existat dintotdeauna deoarece concurenta pe piata bunurilor si serviciilor nu constituie o restrictie puternica pentru a incita managerii sa lucreze n favoarea actionarilor. n plus, n marile ntreprinderi exista numerosi actionari care, individual, nu detin parti importante din capitalul ntreprinderii. Ori, fiecare actionar are interesul de a lasa celorlalti misiunea de a controla managerii tinndu-se cont de costul asociat acestei responsabilitati. n acest context apare si mai evidenta necesitatea protejarii managerilor. Mai exact, acestia nu vor accepta sa realizeze efectiv investitii specifice creatoare de valoare, daca nu sunt capabile sa-si asigure controlul rentelor remuneratii ale capitalului lor managerial. n aceasta ipoteza, managerii nu sunt dect stakeholders obisnuiti, de a caror protectie depinde existenta coalitiei de interese care este ntreprinderea.

. Rezolvarea conflictului actionari-manageri Separarea functiilor de proprietate si de decizie da nastere la o ndoiala permanenta cu privire la comportamentul managerilor. Rezolvarea unui astfel de conflict si gaseste solutiile n identificarea mecanismelor interne si externe ntreprinderii, care au drept scop sa incite si sa motiveze managerii sa actioneze exclusiv n interesul actionarilor. Sistemul de remuneratie al managerilor bazat pe performanta Pentru Fama (1980) existenta unei piete a muncii reprezinta o modalitate de a controla managerii si n functie de aceasta, mai departe, se ajunge la indexarea remuneratiilor cu performanta acestora. Chiar daca aceasta forma de incitare pare justificata pe deplin, este dificila de implementat deoarece presupune o serie de proceduri de evaluare a performantei managerilor. n practica, nu ntotdeauna se poate realiza cu usurinta distinctia ntre ceea ce poate fi relevat managerilor, de ceea ce este n functie de conjunctura sau hazard. n plus, daca managerii si actionarii au interese convergente, se poate favoriza emergenta unui conflict fata de creantieri deoarece ntreprinderea va privilegia proiectele cu riscul cel mai mare pentru a creste valoarea optiunii de care actionarii dispun. Consiliul de administratie Emanatia directa a votului actionarilor, consiliul de administratie dispune de prerogative importante n materie de control a managerilor. Pentru Fama si Jensen (1983) este fundamental ca puterile de decizie si de control, sa nu fie concentrate n mainile acelorasi persoane, ceea ce presupune prezenta de administratori externi independenti. Daca aceasta conditie este respectata, costurile de agentie sunt reduse la minim iar managerii sunt controlati cu eficacitate. Numeroase critici au fost formulate mpotriva consiliului de administratie, respectiv asupra capacitatii lui de a controla managerii. De altfel, administratorii nu au n mod evident un interes direct n ceea ce priveste performanta ntreprinderii, deoarece majoritatea dintre ei nu detine, dect foarte rar, un procent ridicat din capital. Ei sunt, uneori, membrii n numeroase consilii de administratie si nu dispun ntotdeauna de timpul necesar pentru a-si asuma din plin misiunea lor. n fine, ei pot avea un interes sa ramna n bune relatii cu directia ntreprinderii pentru a nu fi expusi riscului de a pierde avantajele asociate functiei lor. Votul prin procura n cazul n care consiliul de administratie nu este n masura sa controleze cu eficacitate managerii, actionarii desemneaza o persoana care sa i reprezinte n ndeplinirea acestui rol. n acest sens, daca actionarul desemnat considera ca managerii actuali nu dau dovada de performanta ridicata, decide sa propuna celorlalti actionari schimbarea echipei manageriale. n practica, aceasta operatiune este dificila de realizat deoarece este destul de costisitor pentru un actionar dizident sa convinga ceilalti actionari si sa reuneasca un numar de voturi suficient n adunarea generala a actionarilor. Deseori, se constata ca ntr-o astfel de operatiune se implica un actionar care detine un procent scazut din capital. De beneficiile ulterioare operatiunii va profita ansamblul actionarilor majoritari, cu exceptia n care actionarul dizident retine doar pentru el avantajele numirii unei noi echipe manageriale a ntreprinderii. Apar ntrebari care pun sub semnul ndoielii ncrederea acordata actionarului dizident de majoritatea actionarilor si faptul ca, nlocuirea echipei manageriale se face n contextul lipsei de informatie aproape totala. Prezenta actionarilor de referinta Prezenta unui actionar care detine o parte semnificativa din capital constituie o

modalitate eficace de control a managerilor. Managerii trebuie sa evite abaterile de conduita stabilite prin contract. n plus, un actionar de referinta nu poate sa fie dezinteresat fata de ntreprinderea n care a investit sume importante si, n acest context, se poate considera ca presiunea asupra managerilor este puternica pentru ca acestia sa-si desfasoare activitatea n interesul actionarilor. Totusi, prezenta unui actionar sau a mai multor actionari de referinta care detin(e) parti semnicicative din capital, nu rezolva orice conflict. Actionarul de referinta este interesat, mai nti, de avantajele asociate diversificarii portofoliului sau (obtinerea pentru un nivel de risc dat a unei rentabilitati maxime). Conflictele de agentie ntre actionari apar deoarece, actionarii importanti pot orienta deciziile manageriale n sensul care le este favorabil (diminuarea riscului). Ofertele publice de cumparare O amenintare pentru managerii incompetenti, OPC constituie a priori un mecanism eficace de obtinere a performantelor pentru actionari. Ca efect, daca o firma nu este corespunzator gestionata si opereaza ntr-un sector n crestere, se poate presupune ca mai devreme sau mai trziu, anumiti investitori vor fi tentati sa preia controlul, rascumparnd firma (si exercita OPC). Daca operatiunea are cstig de cauza, noii proprietari vor desemna o alta echipa manageriala care va promova o politica de redresare a ntreprinderii. OPC este deseori lansata de managerii ntreprinderilor care apartin aceluiasi sector tinta. Acestia din urma sunt corect informati si sunt capabili sa identifice oportunitatile OPC. Anuntul OPC are consecinte si asupra informarii altor investitori despre interesul rascumpararii ntreprinderii, ceea ce poate antrena oferte superioare pretului de adjudecare, diminund beneficiul scontat al operatiei.n fine, directia ntreprinderii dispune de numeroase modalitati pentru a contra o OPC. nainte de oferta, ea poate decide o repartizare particulara a drepturilor de vot. Dupa oferta, directia ntreprinderii poate decide majorarea capitalului prin asociere cu o ntreprindere-prietena susceptibila sa cumpere actiuni si, astfel, sa lanseze un contra-atac fata de OPC ostile. Structura financiara Alegerea unei structuri financiare particulare este o modalitate de a constrnge managerii sa actioneze n interesul actionarilor. Utilizarea finantarii prin datorie constituie o sursa reala de motivatie pentru manageri, care, pentru a rambursa datoria si a evita falimentul, au obligatia asigurarii caliatii procesului decizional si obtinerii de rezultate importante. Numeroase studii confirma ca valoarea ntreprinderii creste odata cu ndatorirea sa. Piata financiara valorifica necesitatea ntreprinderii ndatorata de a fi mai performanta, singura modalitate prin care se asigura rambursarea datoriei de catre ntreprinderi. Din punct de vedere al informarii financiare a investitorilor externi firmei, ndatorirea semnaleaza faptul ca managerii considera ca firma este capabila de a-si asuma o datorie n perspectiva ratelor de randament ridicate estimate pentru perioadele urmatoare (n mod particular, managerii sunt foarte bine informati despre perspectivele dezvoltarii ntreprinderii si dispun de informatii privilegiate).