Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fundamentarea Teoretica A Impozitelor
Fundamentarea Teoretica A Impozitelor
este o prelevare silita, cu character obligatoriu, care se efectueaza in numele suveranitatii statului;
impozitul nu presupune si o prestatie directa si imediata din partea statului. Prin aceasta,
impozitele se deosebesc in mod principal fata de taxe, in cazul carora exista un raport de contraserviuciu
direct. Desigur, impozitele presupun realizarea unor contraservicii publice (aparare nationala, securitate si
ordine publica, protectie sociala, reprezentarea tarii pe plan extern, etc.), dar acestea nu sunt percepute usor
(pipaite) de catre oricare dintre contribuabili.
prelevarile cu titlu de impozit sunt nerestituibile, astfel ca niciunul dintre contribuabili nu poate
pretinde o plata directa din partea statului, pe baza impozitelor suportate. Prin aceasta, impozitele se
deosebesc fata de imprumuturile publice care sunt purtatoare de dobanzi (si alte avantaje) si rambursabile
(amortizabile).
Dreptul de a introduce impozite revine organelor de stat parlamentul, la nivelul intregii tari sau
consiliilor (parlamentelor) locale la nivelul colectivitatiilor teritoriale, in virtutea suveranitatii fiscale a
statului. In acest cadru, isi gaseste aplicare practica principiul incidentei generale a fiscalitatii potrivit
caruia niciun venit si nicio avere nu pot fi exonerate de la impunere.
Instituirea si perceperea de catre stat a impozitelor determina o importanta redistribuire a produsului
intern brut.
Prin aceasta, se manifesta rolul impozitelor pe plan financiar, economic si social, rol ce difera de la o
tara la alta.
Pe plan social rolul impozitelor se manifesta prin utilizarea lor ca instrument al distribuirii unei parti
importante a produsului intern brut.
Elementele tehnice ale impozitelor
Concretizarea si individualizarea fiecarui impozit in parte au o deosebita importanta atat pentru
organelle fiscale cat si pentru contribuabilii in sarcina carora se instituie.
In acest scop, se folosesc urmatoarele elemente tehnice:
suportatorul impozitului;
obiectul impozitului;
sursa impozitului;
unitatea de impunere;
cota impozitului;
asieta fiscala;
termenul de plata.
Subiectul impozitului sau contribuabilul este persoana fizica sau juridical obligate prin lege la: plata
impozitului, declararea obiectelor impozabile si a marimii acestora; intocmirea anumitor evidente specifice
scrise, depunerea la fisc a unor deconturi periodice.
Suportatorul impozitului este persoana fizica sau juridical din ale carei venituri se suporta in mod
efectiv impozitul.Acest element este important in legatura cu distinctia fundamentala dintre impozitele
directe si cele indirecte. In cazul impozitelor suportatorul coincide cu subiectul impozitului, pe cand in cazul
impozitelor indirecte subiectului impozitului ii revine o indatorire formala de a plati impozitul, caci
suportarea efectiva se realizeaza de catre persoana care cumpara produsele sau serviciile a caror vanzare este
supusa impozitelor.
Obiectul impozitului este bunul, venitul sau activitatea pentru care se datoreaza impozitele directe ,
precum si vanzarea, valorificarea sau punerea in circulatie a unor produse, bunuri si servicii in cazul
impozitelor indirecte.
Sursa impozitului indica din ce anume se plateste impozitul, adica din venit sau din avere. Ca sursa a
impozitului, veniturile apar sub forma salariului, a profitului dividendului sau a rentei, in timp ce averea se
prezinta sub forma de capital.
Unitatea de impunere este reprezentata de unitatea in care se exprima marimea obiectului impozabil.
Aceasta are fie o expresie monetara in cazul impozitelor pe venit, fie diverse expresii fizice-naturale
(metru, patrat, hectar, kg. etc.) in cazul impozitelor pe avere.
Cota impozitului este marimea impozitului stabilita pentru fiecare unitate de impunere. Aceasta poate sa
fie o suma fixa sau o cota procentuala.
Asieta fiscala da expresie modului de asezare a impozitelor si cuprinde totalitatea operatiunilor realizate
de organelle fiscale pentru indentificarea subiectilor impozabili, stabilirea marimii materiei impozabile si a
cuantumului impozitelor datorate statului.
Termenul de plata precizeaza data pana la care impozitul trebuie platit. In cazul nerespectarii sale sunt
percepute majorari de intarziere sau se aplica unele sanctiuni, punerea sechestrului pe unele bunuri si altele.
In afara celor opt elemente tehnice prezentate, actul legal de instituire a unui impozit trebuie sa mai
cuprinda:
posibilitatea impozitului;
sanctiunile aplicabile si caile de contestatie (sau de atac).
Autoritatea impozitului este puterea publica indreptatita sa instituie impozitul, la care se adauga
organelle care aseaza si percep in mod efectiv impozitul.
Beneficiarul impozitului poate fi bugetul constituit la nivelul centralizat al statului, bugetele
comunitatilor locale sau bugetele unor institutii publice dupa caz.
Posibilitatea impozitului releva capacitatea economica a contribuabilor de a plati impozitele, precum si
baza de calcul luata in considerare pentru stabilirea marimii impozitului.
Facilitatile fiscale aferente impozitului se refera la posibilitatea ca actul legal sa prevada unele exonerari
pentru anumite categorii de subiecti. unele perioade de scutire, unele reduceri de impozite sau unele
restituiri de impozite dupa caz.
Sanctiunile aplicabile au in vedere intarirea responsabilitatii contribuabililor in ce priveste stabilirea
corecta a obligatiilor fiscale si plata acestora in favoarea beneficiarului, la termenele prevazute.
Caile de contestatie se refera la posibilitatea pe care o au contribuabilii de a se adresa cu plangeri,
intampinari sau contestatii organelor Ministerului Finantelor.
Princiipile impunerii
Dimensionarea, asezarea si perceperea impozitelor, precum si obiectivele social-economice urmarite
prin politica fiscala sunt elemente esentiale ale sistemului fiscal, care se intemeiaza pe anumite cerinte ce
dau rationalitate sistemului fiscakl respective. Aceste cerinte au in vedere latura de natura politica a
impunerii si sunt cunoscute in teoria finantelor publice ca principii ale impunerii.
Ele au fost formulate initial de catre economistul englez Adam Smith ca maxime sau principii
fundamentale ale impunerii, cu referire la: maxima de justitie, maxima de certitudine, maxima comoditatii si
maxima economiei si randamentului impozitelor.
Maxima de justitie se refera la echitatea fiscala si mentioneaza ca cetatenii fiecarui stat trebuie sa
contribuie la acoperirea cheltuielilor guvernamentale atat cat le permit; facilitatile proprii, adica in functie
de marimea veniturilor obtinute sub protectia statului.
Maxima de certitudine vizeaza legalitatea impunerii si presupune ca marimea impozitelor datorate
bugetului de catre fiecare contribuabil sa fie certa sin u arbitrara.
Maxima comoditatii are in vedere perceperea impozitelor la termenele si in modalitatile cele mai
convenabile pentru contribuabili.
Maxima economiei si randamentului impozitelor urmareste instituirea unor impozite cat mai putin
apasatoare pentru contribuabili si asigurarea incasarii acestora cu un minim de cheltuieli.
Principiile generale ale fiscalitatii intr-o societate libera sunt urmatoarele: individualitatea,
nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea si lipsa arbitrarului.
Individualitatea porneste de la axioma ca intr-o societate democratica omul sin u statul este valoarea
esentiala. In acest context, fiscalitatea trebuie sa reprezinte unul din mijloacele asigurarii deplinei dezvoltari
a personalitatii fiecarui cetatean, corespunzator propriei sale aspiratii.
Nediscriminarea are in vedere promovarea unor reguli unitare, valabile pentru toti astfel ca impozitele
sa fie stabilite fara discriminari, directe sau indirecte, fata de unii subiecti sau fata de unele grupari sociale.
Impersonalitatea este principiul corespunzator caruia sunt preferabile impozitele analitice asezate
asupra fiecarui bun sau asupra fiecarei operatiuni in parte, fata de impozitele sintetice, care nu pot fi asezate
decat avand o vedere ansamblu asupra activitatii contribuabilor, concretizata in cifra de afaceri, venitul sau
capitalul sau.
Neutralitatea impozitelor se refera la cerinta ca impozitele sa nu contravina unei mai bune gestionari a
economiei, ci sa fie favorabile realizarii unei economii cat mai eficiente. Astfel spus, impozitul nu trebuie
sa modifice alegerile cele mai eficiente.
Legitimitatea face distinctie intre veniturile legitime (meritate) si cele nelegitime, in functie de care
fiscalitatea trebuie adaptata in mod corespunzator.Astfel, se considera a fi legitime veniturile provenind in
munca, cele aferente unei mai bune gestionari si acelea rezultate din asumarea de riscuri. Aceste venituri ar
trebui exonerate de la impozite sau sa li se aplice o impunere mai usoara. In cazul veniturilor nelegitime
fiscalitatea trebuie sa loveasca atat cat este posibil.
Lipsa arbitrarului presupune perceperea de impozite asezate pe baza unor principii simple si clare, care
san u dea nastere niciunui arbitrariu.
Maximele lui Adam Smith, ca si principiile lui Maurice Allais se regasesc in principiile cristalizate in
stiinta finantelor publice ca: principii de echitate fiscala, principii de politica financiara, principii de
politica economica si principii social-politice.
Principiile de echitate fiscala presupun necesitatea impunerii differentiate a veniturilor sa a averilor,
tinandu-se cont de indeplinirea cumulative a urmatoarelor conditii:
stabilirea unui minim neimpozabil, adica legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim si a
unei averi care permit satisfacerea nevoilor stricte de a trai.
sarcina fiscala absoluta si relative a fiecarui contribuabil sa fie stabilita in functie de puterea sa
contributive; ce este dependenta de marimea veniturilor averilor impozabile, precum si de situatia personala
a subiectului impozitului (este singur, casatorit, are mai multi copii sau alte personae in intretinere, este apt
sau inapt de munca etc.);
la o anumita putere contributive, sarcina fiscala a unei categorii sociale sa fie stabilita in
comparative cu sarcina fiscala a altei categorii sociale, iar cea a unei personae comparative cu sarcina altei
personae din aceeasi categorie sociala;
impunerea sa fie generala; adica sa cuprinda toti subiectii care realizeaza venituri dintr-o
anumita sursa sau care detin un anumit gen de avere, cu exceptia acelora care se situeaza sub nivelul minim
ci=onsiderat in perioada respectiva.
Masura respectarii acestor principii rezulta din felul in care se realizeaza impunerea, care, asa cum am
mentionat anterior, se poate efectua in sume fixe si cu cote procentuale.
Impunerea in sume fixe se aplica cel mai adesea in cazul bunurilor aflate in proprietatea persoanelor, fara
a se tine seama, cu unele exceptii, de situatia personala a contribuabililor. Un exemplu semnificativ al
acestui tip de impunere il reprezinta capitatia. Acest impozit s-a asezat asupra barbatilor apti de munca, fara
a se lua in considerare marimea veniturilor si a averii sau situatia personala a platitorului.
Impunerea in cote procentuale se practica prin aplicarea asupra materiei impozavile a cotelor
proportionale, progresive sau regresive.
Principiile de politica financiara cuprind cerintele ce trebuiesc indeplinite de orice impozit nou introdus
in practica, cu referire la un randament fiscal ridicat, la o stabilitate si elasticitate acceptabile.
Conditiile ce trebuie indeplinite de un impozit pentru a avea un randament fiscal ridicat sunt
urmatoarele:
impozitul sa aiba un character universal, adica sa fie platit de toate persoanele fizice si juridice
care obtin venituri din aceeasi sursa sau detin acelasi gen de avere, intreaga materie impozabila fiind supusa
impunerii;
sa nu existe posibilitati legale sau nelegale de sustragere de la impunere a unei parti din
material impozabila;
evaluarea forfetara;
evaluarea administrative.
Prima varianta se aplica mai ales in cazul impozitelor reale si consta in stabilirea cu aproximatie a
valorii obiectului impozabil de natura pamantului, a cladirii, activitatii industriale etc. fara sa tina seama de
situatia persoanei care detine obiectul respective.
Prin evaluarea forfetara, organelle fiscale, in accord cu subiectul impozitului, atribuie o anumita valoare
obiectului impozabil, fara a se avea pretentia de exacitate.
Evaluarea administrative se realizeaza pe baza datelor sau a elementelor de care dispune aparatul fiscal
in propriile evidente. Valoarea stabilita de catre fisc este comunicata subiectului impozitului care are dreptul
la contestatie atunci cand considera ca evaluarea a fost exagerata.
Metoda evaluarii directe are doua variante de aplicare, realizandu-se pe baza declaratiei unei terte
personae sau pe baza contribuabilului.
Evaluarea pe baza declaratiei unei terte personae se efectueaza atunci cand marimea obiectului
impozabil este cunoscuta de o alta persoana decat subiectul impozitului, iar aceasta persoana este obligate
prin lege sa depuna la organelle fiscale o declaratie in acest scop. Acest tip de evaluare se foloseste in cazul
veniturilor salariale, a caror marime este declarata de catre angajatorii care le platesc, in cazul veniturilor din
chirii, care se declara de catre chiriasi, in cazul dividendelor repartizate, care trebuie declarate de catre
actionari sau asociatii.
Evaluarea pe baza declaratiei contribuabililor se foloseste atunci cand subiectii platitori ai impozitelor
sunt obligate, sa detina o evidenta cu privire la veniturile cheltuielile ocazionate de activitatile desfasurate,
sa intocmeasca declaratii specifice, din care sa rezulte veniturile sau averile aflate sub incidenta fiscalitatii.
Pe baza declaratiei primate, organelle fiscale procedeaza la stabilirea marimii materiei impozabile,
uzandu-se de prezumtia sinceritatii contribuabililor.
Dimensionarea marimii impozitului datorat este o operatiune ce se realizeaza in mod diferit, dupa cum
este vorba despre impozitele de repartitie sau de contingentare sau despre impozitele de cotitate.
Impozitele de repartitie sau de contingentare se caracterizeaza prin aceea ca se stabilesc de catre fisc
intr-o suma globala, ce trebuie sa fie incasata de pe intreg teritoriul tarii. Aceasta suma globala se defalca;
de sus in jos, pe fiecare unitate administrative-teritoriala (judet, department, regiune, oras, comuna), iar la
nivelul unitatii de baza (oras sau comuna), defalcarea se face pe obiecte ale impunerii sau pe subiectii
platitori.
Impozitele de cotitate sunt cele practicate in mod current in zilele noastre, fiind stabilite in cazul fiecarui
obiect impozabil si pentru fiecare platitor, prin utilizarea unor sume fixes au cote procentuale sau/si a
sumelor fixe combinate cu cote procentuale, dupa caz.
Perceperea la bugetul public al impozitelor este operatiunea finala a asietei, care consta in incasarea
impozitelor la termenele si in modalitatile specifice fiecaruia dintre ele.
Perceperea impozitelor printr-un aparat specializat al statului s-a generalizat in perioada capitalismului
premonopolist si se realizeaza si in perioada actuala, folosindu-se urmatoarele trei modalitati:
a) direct de la platitori, de catre organelle fiscale;
b) prin stopajul la sursa si varsarea acestora la bugetul de catre terte personae;
c) prin aplicarea de timbre fiscale.
Incasarea directa de la contribuabili se realizeaza astfel:
- prin prezentarea contribuabilului la sediul organelor fiscale si achitarea impozitului datorat din proprie
initiativa (impozitele de acest gen se numesc portabile);
- prin deplasarea incasatorilor la domiciliul platitorilor si incasarea impozitelor datorate (impozitele
cherabile).
Stopajul la sursa se practica pentru o diversitate de impozite pe care agentii economici si institutiile au
obligatia prin lege sa le calculeze, sa le retina sis a le vireze la bugetul public in numele contribuabililor. De
exemplu: impozitul pe veniturile salariale, impozitul pe dividende, impozitele pe veniturile liberprofesionistilor, in cazurile veniturilor incasate de la personae juridice, impozitul datorat de oamenii de litere
pe veniturile din dreptul de autor etc.
Aplicarea de timbre fiscale este o modalitate de percepere a unor taxe datorate statului pentru unele
servicii notariale realizate in favoarea diversilor solicitanti, pentru introducerea de actiuni in justitie,
eliberarea unor acte de identitate sau premise etc.
impozite pe venit;
impozite pe avere;
impozite financiare;
impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt cele instituite de stat in scopul realizarii de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor publice (cum ar fi de exemplu, impozitele pe venit sau taxele de consumatie).
Impozitele de ordine sunt instituite in scopul limitarii consumului unor bunuri sau a restrangerii unor
actiuni, precum si pentru realizarea unor deziderate ce nu au character fiscal. Astfel, pentru limitarea
alcoolismului si a onsumului de tutun, statul instituie accize ridicate asupra alcoolului si tutunului.
IV. Corespunzator frecventei perceperii lor la buget impozitele se diferentiaza intre ele ca:
impozite federale;
impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federatiei;
impozite locale ale departamentelor provinciilor sau judetelor precum si ale municipiilor, oraselor
si comunelor.
In tarile unitare, impozitele, sunt structurate in urmatoarele doua categorii:
impozite statale, percepute de state membre ale uniunii in virtutea suveranitatii fiscale de care se
bucura in cadrul acesteia.
Intervale de venit (lei)
Pana la 1.200 000
1.200 000 - 2.400 000
2.400 001 - 3.600 000
3.600 001 - 4.800 000
4.800 001 - 6.000 000
Peste 6.000 000
Intervale de venit
Cotele de
impunere
Impozit aferent
intregii transe
10%
15%
180.000
20%
240.000
25%
300.000
30%
360.000
35%
Impozitul
aferent venitului lunar
10% * venit impozabil
120.000 + 15% pentru ceea ce depaseste 1.200
000
300.000 + 20% pentru ceea ce depaseste 2.400
000
540.000 + 25% pentru ceea ce depaseste 3.600
000
840.000 + 30% pentru ceea ce depaseste 4.8000
000
1.200 000 + 35% pentru ceea ce depaseste 6.000
000