UNIVERSITATEA ”ȘTEFAN CEL MARE„ SUCEAVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

ADMINISTRAREA AFACERII

METODOLOGIA ELABORĂRII LUCRĂRII DE

LICENȚĂ

ANALIZA MEDIULUI DE AFACERI DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA

POSTDECEMBRISTĂ

Student TURLIUC Cezar Prof. Conf. Dr. Susu Ștefăniță

CUPRINS

1. CUPRINS

2. PRIVATIZAREA

3. INFLAȚIA

4. INDUSTRIE ȘI PIB ROMÂNIA

5. CONCLUZIE

6. BIBLIOGRAFIE
 1. INTRODUCERE
Cu toții știm că 1 Decembrie este un moment istoric pentru România, în care societatea noastră a
intrat într-un proces radical de tranformare, din toate punctele de vedere.
Economia României este o economie de piață, conform Constituției din 1991. Conform acesteia,
statul este obligat să asigure libertatea comerțului și protecția concureței loiale. În economia României
acționează așadar legea cererii și a ofertei. La baza acesteia se află proprietatea privată care trebuie
protejată și garantată.
Felul în care economia românească s-a transformat dintr-o economie de stat într-una de piață
funcțională a reprezentat un proces complex. În anii `90 au fost voci care au spus ca România are nevoie
de 20 de ani pentru a putea dobândi economia de piață funcțională. Deși aceste idei au fost judecate la
acea vreme, observam că la 30 de ani de la schimbarea regimului comunist, încă simțim urmele
economiei centralizate.
România intră în procesul de tranziție având probleme majore în ceea ce privește desprinderea de
trecut, chiar dacă aproape toată populația a fost de acord cu schimbarea regimului. Cunoscutul slogan din
acea perioada – ”Nu ne vindem țara!” – a definit anumite întârzieri, în mod special pe partea de
privatizări. Deci, economia a evoluat în zigzag, cu momente de vârf dar și prăbușiri, cu fluctuații de
producție dar și o înaltă inflație, ușor persistentă.
Bine cunoscuta frază ”Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” ”o auzim de la cunoștințe și
prieteni, cu care ne e jenă să intrăm în polemică sau la serviciu, unde nu avem timp pentru așa ceva.
Problema e că o asemenea temă e politică, are legatură cu politica, deci în mod fatal este discutată în
termeni emoționali, nu raționali. Totuși, stărui să cred că “era mai bine” sau “era mai rău” sunt
realități cuantificabile, exprimabile în cifre și în indicatori economici. Voi încerca să mă limitez doar la
câțiva dintre aceștia”1.

1
www.contributors.ro
 2. PRIVATIZAREA

Cele mai mari privatizări au început undeva la sfârșitul anilor 1990. Abia atunci decalajul de
investiții străine dintre România și alte țări în tranziție, a început să se adâncească.
Pentru a putea observa economia României după evenimentele transformatare de după 1989, trebuie
să ne aruncăm privirea către procesul de privatizare. Privatizările din România au început în 1992 au
declanșat discuții privind ideile proprietății private.
„Privatizarea constă în transferul activelor care sunt în proprietatea statului sau a societăților
comerciale cu capital majoritar de stat către investitori privați. Privatizarea mai poate însemna inclusiv
externalizarea către fire private a unor funcții sau servicii precum colectarea veniturilor, aplicarea legii
sau managementul închisorilor”2. Privatizarea poate descrie, de asemenea, schimbări ale proprietarilor
unor active care nu implică sectorul public. Un exemplu ar fi achiziționarea tuturor acțiunilor unei
companii cotate la bursă de către investitori privați. Acțiunile nu vor mai fi tranzacționate la bursa de
valori, iar compania devine privată datorită capitalului privat.
În România, primul pas în vederea privatizării a fost constituit de adoptarea Legii nr.15/1990, prin
care fostele întreprinderi de stat din vremea regimului comunist au fost transformate în societăți
comerciale sau regii autonome. Atunci a început să se adâncească şi decalajul de investiţii străine directe
dintre România şi celelalte ţări în tranziţie din regiune. În perioada 1993 - 2000 România a depăşit la
acest capitol doar Bulgaria, Letonia şi Lituania, în timp ce investiţiile atrase de Polonia, spre exemplu, au
fost, în medie, de peste 10 ori mai mari decât cele atrase de ţara noastră. De fapt, studiile realizate de
economişti relevă că economia Poloniei, similară din multe puncte de vedere cu cea a României, a obţinut
un avans de aproximativ şase ani faţă de ţara noastră. Prin restructurarea profundă a regimului
proprietăţii, privatizarea reprezintă o coordonată fundamentală a tranziţiei la mecanismele pieţei.
Demarată în 1992, ca un transfer de proprietate al bunurilor statului în sectorul privat, privatizarea a avut
un ritm lent între anii 1992 şi 1996, dinamica fiind mai accentuată în 1997 şi ulterior.
La început ideea privatizării a fost întîmpinată de populație cu precauție. Mulți priveau cu suspiciune
la cele ce se întîmplau în jur, așteptau, discutau în contradictoriu și erau de neclintit în opiniile lor. Într-
un moment se părea că chiar o bună parte din bunurile patrimoniale, repartizate cetățenilor așa și vor
rămîne nefolosite. Totuși la licitația finală, nr. 15, în cadrul căreia au fost expuse aproape 600 obiective,
au participat simultan circa 1 milion 200 mii de persoane. Acest riguros acord final ne- a făcut să
concluzionăm: oamenii au înțeles că mai departe nu au unde se retrage. Totodată, nu putem să nu
observăm, că prin această implicare activă oamenii își manifestau și dorința de a susține reformele. Nu
există probabil, nici o casă, nici o locuință unde să nu vorbit despre modul de investire a bunurilor; cărui
fond sau companii fiduciare să le încredințeze, iar dacă e să participe la licitație de sine stătător, care o fi
întreprinderile cu cele mai valoroase acțiuni... Cetățenii urmăreau presa, făceau calcule, sistematizau
informațiile, analizau cu perspicacitate rezultatele licitațiilor, chibzuiau asupra eventualelor avantaje și
dezavantaje, luau decizii și chiar dacă nu toți se aventurau să creadă că viitorul lor depinde de bunuri,
acțiuni, dividente, totuși majoritatea lor s- au antrenat în acest proces.
Începând cu anul 1990, privatizarea a început să se deruleze în mod lent. Odată cu legea din anul
1991, se prevedea că privatizarea va trebui să aibă o finalizare până la sfârșitul anul 1998, FPS-ul
2
Chowdhury, F. L. Corrupt Bureaucracy and Privatisation of Tax Enforcement, 2006: Pathak Samabesh, Dhaka.
desființat, procesul de privatizare nu este încheiat nici în prezent, iar FPS-ul, chiar dacă și-a schimbat
denumirea, continuă să existe. În urma unor modificări legislative făcute începând cu anul 1997, deciziile
privind procesul de privatizare au fost într-o oarecare măsură descentralizate. Deși FPS-ul a continuat să
existe, o serie de acțiuni deținute de acesta au fost transferate altor autorități ale administrației publice,
centrale și locale.
În prezent, procesul de privatizare este aproape încheiat. Principalele societăți care sunt încă în
proprietatea statului, dar a căror vânzare este în curs de desfășurare sau se preconizează pentru viitorul
apropiat sunt marii furnizorii de utilități (în special de energie electrică).
“În 1993, existau deja 209 societăți mixte între companii cu capital de stat și investitori străini și
512 cu investitori români. Metoda de privatizare de tip MEBO a fost un proces prin care activele unei
companii erau vândute salariaților. În perioada 1993-1996, numărul societăților vândute prin MEBO a
fost de 837, adică 28,8% din totalul privatizărilor”3.
„În perioada 1993-1996, numărul societăților vândute prin MEBO a fost de 837, adică 28,8%
din totalul privatizărilor. Începând cu 1995-1996 a fost inițiat programul de privatizare în masă,
„cuponiada”, cum a intrat în conștiința publicului, care a constat în distribuirea gratuită către populație
a unor „cupoane de privatizare”, cu o valoare nominală determinată, de 975.000 lei. Practic, prin aceste
cupoane, mai multe societăți de stat erau împărțite către populație. În cele din urmă, s-a ajuns la stadiul
actual al privatizărilor, concentrat pe tranzacții individuale”4.
În profida dificultăţilor, privatizarea avut implicaţii sociale importante. Drepturile de proprietate
au început să-şi manifeste efectele în comportamentul indivizilor, în cadrul unor pieţe emergente, în curs
de instituţionalizare. A avut loc restrângerea relativă a sectorului de stat, care din anul 1996 a încetat să
deţină poziţia predominanta. Pe ansamblu, în 1997 sectorul privat a devenit predominant (58% din PIB).
În condiţiile unui mecanism de piaţă în curs de constituire, având destule imperfecţiuni, privatizarea în
România nu a fost mai lentă ca ritm, ci şi cu pierderi pentru stat - este arhicunoscut exemplu flotei
comerciale şi de pescuit – corupţia fiind de asemenea larg prezentă – multe contracte de vânzare a
activelor statului fiind de asemenea contestate din punct de vedere al corectitudinii desfăşurării
proceselor, al tendinţei de a avantaja anumite grupuri de interese economice sau politice.
În 2000 s-a reuşit prima privatizare semnificativă din industria grea combinatul siderurgic
SIDEX Galaţi. Prima privatizare din domeniul energiei a fost vânzarea rafinăriei Petromidia către grupul
Rompetrol, în 2001 şi abia în 2004 vânzarea Petrom către austriecii de la OMV. Ulterior, s-a trecut şi la
privatizarea unităţilor din sectorul energiei electrice şi a gazelor naturale, însă aici procesul nu este
încheiat.
Fostul șef al statului afirma: "A incurajat (Eltin - n.red.) cativa tineri lupi, Gaidar fostul premier
intr-o vreme si, prin acesta, a incercat sa promoveze o terapie soc, dupa modelul polonez. Acest lucru a
insemnat un esec fundamental care a dus, practic, la pauperizarea tarii, la jefuirea resurselor.
Privatizarea la ei a avut efecte chiar mai grave decat la noi. Si pentru noi privatizarea a fost un esec prin
felul in care s-a produs. Cu toate incercarile (...), noi credem acum, spre exemplu, ca am gresit. Am
vandut activele si nu am privatizat managementul. Ceva trebuia facut si, pe vremea lui Nicolae Vacaroiu,
noi discutasem ca procesul de privatizare sa inceapa cu privatizarea managementului intreprinderilor.

3
Era privatizarii pe un euro s-a incheiat, www.money.ro.
4
Era privatizarii pe un euro s-a incheiat, www.money.ro.
Nu sa vindem activele. Ori s-a trecut dupa aceea ca in branza prin aceasta privatizare. In Rusia a fost
chiar mai grav, se pare, acest proces decat la noi"5.

3. INFLAȚIA

Inflația este un dezechilibru structural monetaro material care reflectă existența în circulație a unei
mase monetare excedentare în raport cu nevoile economiei, ceea ce determină creșterea durabilă și
generalizată a prețurilor și deprecierea monedei naționale. Inflația este un indicator final, ce arată la
sfârșitul anului fiscal dacă politicile guvernamentale monetare, fiscal și legislative, alături de politicile
Băncii Centrale, se coordonează și conduc la o stabilitatea prețurilor de consum.
Evolutia ratei inflației după 1990, reflectă dezechilibrele structurale ale economiei precum și
succesiunea politicilor monetare aplicate de catre BNR.
Excesul de masă monetară a fost declanșat, în 1990, de măsurile cu caracter populist dintre care
restituirea părților sociale, ceea ce a echivalat cu o emisiune monetară fără acoperire. Anularea creditelor
bancare neperformante ale întreprinderilor, din 1990, a echivalat cu 13% din masa monetară, iar
operațiunea din 1991, cu 23% din masa monetară. De asemenea, compensarea globală a arieratelor,
realizată la sfarșitul anului 1991 a avut ca efect o emisiune de peste 200 miliarde lei, ceea ce echivalează
cu 25% din masa monetară și 50% din baza monetară. În circuitul bancar s-au aflat atunci, lichiditățile
fără acoperire care au echivalat cu 1,1 miliarde.
Astfel, procesul inflaționist declanșat în 1990, a fost alimentat de creșterea masei monetare cu
105,3% în 1992 și 122,7% în 1993. Viteza de circulație a crescut de la 1,79 în 1990, la 4,07 în 1992 și
7,26 în 199. Un alt moment, care a stimulat inflația îl reprezintă anul 1996, când, prin creditele acordate
agriculturii, și care s-au dovedit neperformante, masa monetară s-a majorat cu 6,5% și s-au agravat
dezechilibrele macroeconomice. Deficitul fiscal nu a stat la baza inflației, în România, întrucât deficitul
bugetului de stat situat intre 0,4 și 4,9% din PIB, în perioada 1990-1998, iar soldul bugetului consolidat
al statului, a fost cuprins între +3,2 și -4,6%, niveluri care evidențiază că nu puteau genera inflație.
În schimb, deficitul cvafiscal, evaluat de Banca Mondială, a reprezentat între 20% și 5% din PIB.
Componentele acestui deficit cvafiscal au fost următoarele:

 Debitele statului din bilanțul Băncii Națianale, care au apărut din operațiuni valutare (diferențe
de curs valutar și plăți de dobânzi) au reprezentat între 10,3% și 5,7% din PIB în anii 1991 și
1992;
 Deficitul public din datoria externă a apărut ca urmare a diferenței de curs între momentul
primirii creditelor și cel al rambursării acestora;
 Deficite de arieratele si pierderi ale sectorului public, care s-au situat la 10,9% în PIB în 1992,
și se diminuează până la 0,8% din PIB în 1995.
Deși inflația controlată poate avea și efecte pozitive, ea rămâne un fenomen preponderent negativ, un
factor dezorganizator al economiei, afectând direct sau indirect întreaga societate și economia mondială în
ansamblul ei. Ea descurajează investițiile, redistribuie veniturile în favoarea celor puternici, îi
dezavantajează pe consumatori prin scăderea puterii de cumpărare a banilor. Aceste efecte negative
constituie costurile sociale ale inflației și sunt suportate diferențiat de participanții la viața economică. Cei
5
Ion Iliescu: Privatizarea in Romania a fost un esec, ca si in Rusia, www.hotnews.ro
mai afectați sunt consumatorii, cu venituri mici și relativ fixe, deoarece în perioada inflaționistă costul
vieții crește. Cum creșterea veniturilor, de regulă, nu compensează rata inflației, standardul de viață
scade/ De aceea este necesară intervenția statului, care prin măsuri de protecție socială, trebuie să
contracareze aceste efecte negative.
În România, inflația a fost recunoscută ca problemă începând din noiembrie 1990-momentul
declanșării reformei economice. Fenomenul a existat însă înainte de această dată (decalaj între cerere și
oferta pe piața internă au fost sesizate încă de la începutul anilor 1990, pe fondul rambursării accelerate și
înainte de termen a datoriei externe, dar tensiunile acumulate au fost reprimate și mascate prin
intermediul pârghiilor specifice economiei planificate.
Începând din 1991, timp de trei ani, pe parcursul cărora s-au consumat principalele etape de
liberalizare a prețurilor, inflația s-a aflat pe o pantă ascendentă, nivelul maxim fiind în 1993, când
prețurile de consum au avut o variație medie anuală de peste 256 procente. Creșterile ample de prețuri
înregistrate în această perioadă s-au datorat liberalizării lor graduale, dar și altor măsuri, cum au fost cele
de reformă fiscală și cele privind cursul de schimb al monedei naționale.
În 1994, pe fondul reluării creșterii economice și al temporizării reformei prețurilor, inflația s-a
calmat. Forțarea creșterii economice, practic pe vechile structuri, și operațiunile cvasifiscale la care au
recurs autoritățile pentru a menține în funcțiune un aparat productiv inadecvat au fost principalele cauze
pentru care nici expansiunea economiei și nici procesul de dezinflație nu au fost durabile; în 1997 inflația
a reapărut, ultima etapă majora deliberalizare (care a însemnat ridicarea oricăror restricții privind prețurile
alimentelor și renunțarea la politica de subevaluare a energiei electrice, termice și gazelor naturale)
producându-se pe fondul unui declin al produsului intern brut de peste 6 procente.
Inflația a continuat să fie ridicată și în următorii ani: în 1998 și 1999, pe fondul continuării declinului
economic de ansamblu, majorarea TVA, evoluțiile prețurilor și tarifelor administrate practicate la
utilitățile publice (mai ales scumpirea energiei electrice prin eliminarea subvențiilor încrucișate) și
deprecierea cursului de schimb au creat presiuni continue asupra prețurilor; abia în anul 2000, o dată cu
reluarea creșterii economice, a început un nou proces de dezinflație, rata anuală de creștere a prețurilor de
consum reducându-se cu peste 14 puncte procentuale.
Declanșarea inflației s-a produs prin creșteri nemotivate economic de salarii, indemnizații etc. Prin
liberalizarea prețurilor fixe, autonomia fără control, centru al gestiunii întreprinderilor, liberalizarea
comerțului exterior, eliminarea controlului statului asupra producției întreprinderilor sale și a prețurilor
etc, toate acestea generând un mecanism specific al cursei, pe termen lung, dintre creșterea cheltuielilor și
a prețurilor. Inflația în România a fost rezultatul nu al unui anumit mecanism economic dezechilibrat,
cum se desfășoară fenomenul în lumea economiilor dezvoltate contemporane, ci al lipsei unor politici
economice de continuitate și competențe sau al aplicării unor politici greșite infiltrate cu interese de
acumulare, de corupție etc.
În 2005 prețurile de consum au înregistrat o creștere anuală de 8,6% față de ținta de 7,5%, în anul
2006 inflația anuală a coborât spectaculos la 4,9%, sub ținta de 5%, iar în anul 2007 a urcat înapoi la fel
de spectaculos până la 6,6%, peste ținta de 4%. Banca Centrală a mai atins ținta de inflație în anii 2000 și
2011. Este pentru prima dată când România are o inflație anuală de sub 2%, adică limita uzuală în țările
occidentale, la care visa în anii de hiperinflație și inflație galopantă din perioada 1990-2000.

4. INDUSTRIE ȘI PIB ROMÂNIA

 Principalele industrii ale României sunt cea textilă și de încălțăminte, industria metalurgică, de mașini
ușoare și de asamblare de mașini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcții,
chimică, alimentară și cea de rafinare a petrolului. O importanță mai scăzută reprezintă industriile
farmaceutică, a mașinilor grele și a aparatelor electrocasnice. În prezent, industria constructoare de mașini
(vedeți Dacia Logan) este foarte largă și este orientată înspre piață. Industria românească de IT cunoaște o
creștere anuală constantă.
Puterea economică a României este concentrată în primul rând pe producerea de bunuri de către
întreprinderile mici și mijlocii în industrii precum cea a mașinilor de precizie, vehiculelor cu motor,
industria chimică, farmaceutică, a aparatelor electrocasnice și a îmbrăcămintei.
În 2006 România a reușit să egaleze (la paritatea dolarului) PIB pe locuitor realizat în 1988. Față de
media europeană a produsului intern brut pe locuitor în 2007, de 26.208 de dolari americani și de cea
mondială, de 8191 de dolari, România avea un nivel de 7523 de dolari, aproape de 3,5 ori mai scăzut
decât cel european și se afla sub nivelul mediu mondial.
Încep cu indicatorul macro cel mai relevant – produsul intern brut, exprimat în USD și EUR, la
cursul mediu anual comunicat de BNR678:

6
www.bnro.ro
7
www.cursdeguvernare.ro, România după 25 de ani (I) / Evoluția reală a PIB: Creșterea economică și deceniul
pierdut
8
www.zf.ro, PIB-ul României: Evoluţia Produsului Intern Brut - INS
 În perioada comunistă, cel mai ridicat nivel al PIB a fost atins în 1988 (60 mld. USD). În 1989
PIB a fost de 53,6 mld.USD. După 1989, aceste niveluri au fost atinse abia în perioada 2002-2003.
Mai importantă însă decât valorile brute este tendința de evoluție. După o scădere în perioada
1989-1992, a urmat o creștere (care s-a dovedit nesustenabilă, pe fondul menținerii structurii economice
etatiste) în perioada 1993-1998. O nouă scădere s-a înregistrat în 1999, an cu vârf de plată la datoria
externă. Începând cu 2000 (anul în care România a început negocierile de aderare la UE) s-au înregistrat
creșteri continue, până la vârful din 2008 (139.7 mld.EUR, respectiv 204.3 mld.USD). Nivelul din 2008 a
fost atins din nou abia în 2013 (în EUR), după perioada crizei mondiale și a măsurilor de austeritate, după
care trendul de creștere a continuat. Valorile cele mai ridicate ale PIB se înregistrează după anul 2007, la
aceasta contribuind și transferurile efectuate de cetățenii români care lucrează în străinătate, precum și
intrările nete de fonduri europene nerambursabile în suma de 24,5 mld. EUR.
În 2016 PIB estimat este de 165.8 mld.EUR și 182 mld. USD, care – în echivalent USD la nivelul
anului 1989 (1 USD 1989 = 1,95 USD 2016) – înseamnă cca 93.3 mld.USD, față de 53.6 mld.USD PIB
înregistrat în 1989 (creștere cu cca 75%).
Creșteri la fel de evidente înregistrează PIB/locuitor, volumul exporturilor dar și volumul
datoriilor9:

9
www.analizeeconomice.ro, Cum a evoluat datoria publlică, de la Ceausescu la Cioloș
 În 1989 România a anunțat plata integrală și anticipată a datoriei externe, o măsura forțată, care
nu doar a afectat dezvoltarea economică a țării dar a și impus cetățenilor români suferințe și umilințe
penibile, de neimaginat în Europa sfarșitului de secol 20. Actualul nivel al datoriei publice (68 mld USD),
reprezintă în jur de 40% din PIB, nivel sustenabil, mult sub gradul de îndatorare al altor țări membre UE.

Aceeași tendință se observă și în evoluția producției industriale; în ciuda diminuării cantitative

semnificative – atât din punct de vedere al capacităților de producție cât și al numărului de angajați –
”industria românească produce mai mult în 2013 față de 1989 (valori ajustate în funcție de paritatea
USD 1989/2013), rezultând o productivitate pe angajat incomparabil mai bună în 2013. Productivitatea
scăzută din 1989 explică numărul nejustificat de mare de angajați, în spiritul politicii oficiale care nu
acceptă somajul”10:

După 1989 avem și șomaj – ”totuși la o cotă relativ scăzută față de alte țări UE (4,77% în
septembrie 2016 conform ANOFM)”11. Nici șomajul nu era recunoscut oficial înainte de 1989, dar există
totuși șomaj tehnic și șomaj mascat; au fost cheltuite resurse uriașe pentru construirea unor capacități de
producție care au generat pierderi dar au asigurat ocuparea forței de muncă. Libertatea de a munci în
străinătate a contribuit la șomajul relativ scăzut de astăzi. Unii români care muncesc în afara țării doresc
să se întoarcă, alții nu; important este ca opțiunea de a lucra în alte țări (pentru salarii mult superioare
celor din România) există.
Trebuie menționată și evoluția numărului de salariați și a numărului de pensionari 12:

Faptul ca un salariat “susține” 1,2 pensionari este fără îndoială o provocare pentru viitorul
sistemului de pensii. Cu atât mai mult cu cât pensia medie în 2016 este cu 58% mai mare în termeni reali
față de 1989. Dar soluția nu este în nici un caz creșterea artificială a gradului de angajare a forței de
muncă, sacrificând rațiunile economice și profitabilitatea, cum se întamplă înainte de 1989. În ceea ce
privește evoluția numărului de salariați, am arătat deja că – chiar în condițiile reducerii aproape la
jumătate a acestuia și închiderii a numeroase capacități industriale după 1989 – performanța

10
www.analizeeconomice.ro, Cinci mituri false despre economia de dinainte de 1989
11
www.anofm.ro/statistica
12
www.analizeeconomice.ro, Ce pensii au primit românii între 1980 și 2015
macroeconomică a României este evident superioară celei din urmă cu 27 de ani (PIB, export,
productivitate, etc).
” În anul 2019 numărul de salariați din România este de aproximativ 5 milioane persoane,
conform datelor oficiale comunicate de Institutul Național de Statistică. În anul 2011, numărul de
salariați cu forme legale de muncă era de 4 milioane, la o populație ocupată de peste 9 milioane de
persoane”13. În anul 2008, numărul de angajați în România era de aproximativ 4,7 milioane, iar din
aceștia, aproximativ 1,5 milioane erau plătiți din bani publici.
” În anul 2009, sumele trimise de românii care lucrau în statele UE au totalizat 2,668 miliarde
de euro, iar cele trimise de românii care lucrau în afara UE s-au situat la 358 milioane de euro”14. ”Cu
un total de 3 miliarde euro, românii au fost pe locul doi în UE, după spanioli (cu 4,8 miliarde euro) după
suma totală trimisă în țară”15. În anul 2008, sumele trimise de românii care lucrau în statele UE au
totalizat 4,792 miliarde de euro, iar cele trimise de românii care lucrau în afara UE s-au situat la 364
milioane de euro.

13
www.zf.ro, România a ajuns la minimul de salariaţi din ultimii 50 de ani: 4,095 milioane. Eliminarea muncii la
negru ar putea aduce încasări de cel puţin 6 mld. euro la buget
14
www.wall-street.ro, Remiteri de 3 mld. euro
15
www.gandul.info, Românii care muncesc în străinătate, pe locul doi în Europa după spanioli la capitolul bani
trimişi în ţară
 5. CONCLUZIE

Așadar, care este situația economică a României și a românilor astăzi, comparativ cu perioada
comunistă? Începem cu plusurile: salarii mai mari, pensii mai mari, inflație mai mică, putere de
cumpărare mai mare, locuințe mai multe, autostrăzi mai multe, PIB, exporturi, productivitate, producția
industrială, producția agricolă vegetala – mai mari. Totul în termeni reali.
Deşi cu greutate şi mai mult presaţi de negocierile cu Fondul Monetar Internaţional în anii '90 şi de
cele cu Uniunea Europeană începând din 2000, guvernanţii au adoptat deciziile necesare pentru ca
economia României să se transforme într-una de piaţă, fapt certificat şi de aderarea la Uniunea
Europeană, începând cu 1 ianuarie 2007. În ultimii ani s-a înregistrat o creştere accelerată în majoritatea
sectoarelor economiei, drept pentru care analiştii estimează o încetinire a vitezei de creştere în anii
următori. În opinia analistului Radu Crăciun, această perioadă de pauză ar putea fi de 10 - 12 luni, iar
creşterea economică optimă pentru România este de 5 - 6% pe an pentru a fi sustenabilă pe termen lung.
Care sunt minusurile? Datorie totală mai mare, șomaj recunoscut oficial mai mare, deteriorarea
sustenabilității sistemului de pensii, 3 milioane de români plecați să lucreze în străinătate – pentru unii o
nefericire, pentru alții o oportunitate. Datoria și șomajul sunt totuși la niveluri acceptabile, iar deficitul
balanței externe și cel bugetar sunt ținute sub control.
Conform aprecierilor internaţionale, pentru România decalajele şi dezechilibrele rămân încă o
problemă subliniata în anii următori de Raporturile de ţară ale UE în perspectiva aderării ţării la această
entitate politică şi economică. Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 reprezintă
obiectivul mobilizator pentru toate forţele politice şi resursele naţionale care trebuie să asigure – prin
căile şi mijloacele proprii, dar şi a unui consistent sprijin extern – locul pe care îl merită în marea familie
a statelor Uniunii Europene.
De ce totuși percepția preponderent negativă cu privire la evoluția de anasamblu a României după
1989? O explicație ar fi lipsa de informare, dar mai sunt și altele: imaginea foarte proastă a clasei politice,
corupția, birocrația, inegalitatea inevitabilă, faptul că suntem încă pe ultimele locuri în UE la multe
capitole, chiar dacă peste nivelul din 1989.
Dar de aici si pana la “era mai bine atunci” e o cale lunga, pe care unii dintre noi o parcurg mult prea
repede.

6. BIBLIOGRAFIE
1) Basmo Cezar, Moneda, credit, bănci, Ed. Didactica și Pedagogică, București, 2001
2) Chowdhury, F. L. Corrupt Bureaucracy and Privatisation of Tax Enforcement, 2006: Pathak
Samabesh, Dhaka
3) www.analizeeconomice.ro
4) www.bnro.ro
5) www.contributors.ro
6) www.cursdeguvernare.ro,
7) www.gandul.info
8) www.hotnews.ro
9) www.money.ro
10) www.wall-street.ro
11) www.zf.ro