ISTORIA STATULUI I DREPTULUI ROMNESC

ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA ALE GETO - DACILOR IN

EPOCA PRESTATALA
Geto - dacii fac parte din neamul tracilor, Herodot afirmand ca este ,,cel mai numeros dupa cel al inzilor".
Tracii au patruns pe teritoriul tarii noastre in Neoliticul Tarziu, in cadrul procesului de indoeuropenizare a spatiului
Carpato-Dunareano-Pontic. Ei au creat o stralucita civilizatie a bronzului pe un areal intins geografic, delimitat la
Sud de Marea Egee, in Nord de zona Pripetului, in Est de gurile Bugului si la Vest de Dunare. Sunt purtatorii
bronzului in tara noastra in sanul numerosului neam tracic, ce sunt si purtatorii Epocii Fierului si care au
reprezentat cel mai important neam tracic, atat prin nivelul pe care civilizatia materiala si spirituala l-a atins cat si
prin nivelul organizatoric, politic, la care ei au ajuns. Procesul de evidentiere a geto - dacilor ca o entitate distincta
in cadrul neamului tracic s-a desfasurat pe un spatiu geografic delimitat la Nord de Carpatii Padurosi, la Sud de
muntii Balcani, la Vest de Tisa si la Est de zona Nistrului, astfel incat geto - dacii pot fi considerati autohtoni in
spatiul Carpato-Dunareano-Pontic. Prezenta statornica a geto - dacilor pe acest teritoriu este mentionat in izvoare
istorice inca din sec 6 i.H., cu precizarea ca izvoarele latinesti ii denumesc ,,daci" cu referire la triburile care
vietuiau in interiorul arcului carpatic, iar izvoarele grecesti ii denumesc ,,geti", cu referire la triburile din spatiul
extracarpatic. Dincolo de aceste aspecte de ordin teritorial, trebuie sa precizam ca getii si dacii reprezinta acelasi
popor, asa cum ne arata Strabon, in lucrarea lui ,,Rerum Geograficarum" (,,Geografia"), getii si dacii vorbeau
aceeasi limba si aveau aceleasi obiceiuri. Prin urmare ei constituiau acelasi popor. Istoriografia latina si greaca
contine informatii foarte valoroase referitoare la modul de viata al geto - dacilor, la nivelul de dezvoltare economic
pe care l-au atins, precum si sistemul de realizare a conducerii sociale. Datele autorilor antici se completeaza cu
informatii desprinse din rezultatele cercetarilor arheologice, intregind astfel imaginea organizarii sociale geto daca in Epoca Prestatala. Dintre cele mai importante marturii ale autorilor antici referitoare la geto - daci,
mentionam urmatoarele:
1. relatarea lui Herodot, care in a IV-a carte a Istoriilor sale, povesteste expeditia regelui persan Darius
impotriva scitilor din stepele Nord - Pontice, expeditie care a avut loc in anul 514 i.H. Toate triburile intalnite in
cale de armata persana s-au supus fara rezistenta. Singurii care s-au opus au fost geto - dacii, acestia fiind in cele
din urma infranti, desi Herodot spune ca ei erau cei mai vitezi si mai drepti dintre traci.
2. relatarea lui Tucidide, in lucrarea ,,Razboiul Peloponesiac", care vorbeste despre uniunea de triburi getodace a odrizilor din Dobrogea, care, in sec 5 i.H. era condusa de o capetenie numita Sitalces si apoi o alta capetenie
1

Senthes. Acelasi autor precizeaza un lucru foarte important: getii si alte popoare din aceste tinuturi sunt vecini cu
scitii, avand aceleasi arme, aceleasi obiceiuri. Rezulta ca orice mentiune referitoare la sciti este in egala masura
valabila si pentru geto-daci .
3. un autor latin Pompeius Trogus vorbeste despre o uniune de teritorii a getilor democratica, condusa de un
asa numit ,,Rex Histrianorum", care a jucat un rol important in conflictul militar desfasurat intre regele Filip al IIlea al Macedoniei si capetenia scita Ateas.
4. istoricii Strabon si Arian relateaza expeditia lui Alexandru al Macedoniei din anul 335 i.H. de la Nord de
Dunare, ocazie cu care Alexandru al Macedoniei a si cucerit una dintre cetatile geto-dace aflate la Nordul Dunarii.
5. Un alt autor latin, Curtius Rufus, in lucrarea ,,Istoria Alexandriei" vorbeste despre getii da la N gurilor
Dunarii , care in anul 326 i.H au infrant armata generalului macedonean Zopyrion.
6. istoricii Diodor din Sicilia si Polianus si geograful Pausanias relateaza pe larg conflictul dintre diodocul
Lysimah si o capetenie geta din Campia Dunareana, Dromichaites, conflict ce s-a derulat intre anii 300 si 292 i.H.
7. istoricul Iustinius vorbeste despre conflictul regelui get Oroles cu tribul bastarnilor, iar textele unor
insciptii descoperite la Histria mentioneaza numele unor capetenii gete din zona Dobrogei, care in sec. 3 i.H. isi
exercitau autoritatea asupra cetatilor grecesti de pe tarmul Pontului Euxinus (Remaxos, Zamoldegikos).
8. istoricul Pompeius Trogus vorbeste despre cresterea puterii dacilor sub regele Rubobostes (Incrementa
Dacorum Per Rubobostem Rege), ceea ce reprezinta o uniune de triburi geto - dace din interiorul arcului carpatic.
Coroborand informatiile, desprindem din aceste relatari, tragand concluziile:
a. geto-dacii sunt o populatie sedentara, care practica agricultura pe scara larga, dispunea de cetati
intarite, precum si de armata puternica si bine echipata.
b. geto-dacii au dezvoltat o stralucita civilizatie a fierului, mai ales in cadrul celei de-a II-a varste a
fierului (epoca La Tn), caracterizata printr-o puternica dezvoltare a mestesugurilor, a productiei si schimbului de
marfuri, care au dus la acumularea unor bunuri de mare valoare, ce au reprezentat o permanenta tentatie pentru
agricultorii veniti de pretutindeni.
c. formele de organizare si de conducere a geto-dacilor prezinta trasaturile unei societati gentilicotribale, aflate pe ultimul stadiu de dezvoltare, ceea ce reprezinta o demonstratie militara a triburilor si uniunilor de
triburi.
In cadrul sistemului, atributiile de conducere sociala apartin Adunarii Poporului, care reprezinta Adunarea
Barbatilor, capabili sa poarte arme. Aceasta ia cele mai importante decizii pentru intreaga colectivitate pe baza
principiului ca cine isi risca viata in lupta, trebuie sa si decida. Regii mentionati de autorii antici nu sunt asa cum sar crede, sefi de state, monarhii, ei sunt in realitate conducatorii unor triburi si uniuni de triburi, sunt alesi si
revocati de Adunarea Poporului, aceasta stabilind totodata si atributiile. Nu este insa mai putin adevarat ca, asa cum
2

rezulta si din izvoarele prezentate, pe fondul descompunerii societatii gentilico-tribale se manifesta mai acut
tendinta conducerii militarizate, sprijinita de aristocratia gentilico-tribala, de a se impune in fata poporului, de a-si
permanentiza si consolida decizia, ba chiar de a o transmite cu titlu ereditar, tendinta ce marcheaza tranzitia de la
societatea gentilico-tribala la societatea organizata politic, astfel incat acesti sefi militari, anturati de aristocratia
elementelor gentilico-tribale, devin unicul factor decizional in societate.

NORMELE DE CONDUITA ALE GETO - DACILOR IN EPOCA PRESTATALA

In aceasta perioada, relatiile sociale erau reglementate prin norme de conduita fara caracter juridic, norme
ce reprezinta expresia interesului societatii gentilice si ca atare erau respectate si aplicate de buna voie de toti
membrii societatii. Totodata, cu referire expresa la geto-daci, trebuie sa precizam ca aceste norme de conduita
aveau un caracter pronuntat religios, astfel incat la poporul antic se acredita ideea ca normele de conduita sunt de
sorginte divina, ca provin de la zei. Unele dintre aceste norme au supravietuit sub anumite aspecte si le regasim si
in societatea feudala, ceea ce reprezinta o dovada clara a continutului poporului roman.
Dintre cele mai importante norme pe care geto-dacii le-au aplicat in Epoca Prestatala, mentionam reguli
conform carora acum ne arata obiceiurile: (1) fii puteau cere si obtine de la parinti delimitarea partii care li se
cuvine din proprietatea comuna. Aceasta regula de conduita, prin continutul sau, rezulta ca proprietatea privata era
in plin proces de constituire. Un alt argument in acelasi sens este regula de conduita mentionata de izvoarele antice,
potrivit carora (2) furtul era socotit o foarte grava abatere de la normele de convietuire sociala. O alta regula de
conduita stabilea (3) un intreg ritual, care insotea incheierea conventiilor sau invoielilor dintre persoane. Acest
ritual este asemanator cu procedura infratirii din Evul Mediu. Izvoarele antice mentioneaza ca norma de conduita
(4) juramantul pe zeitatile palatului regal sau juramantul pe vetrele regale, cum mai erau numite. Acest juramant
trebuia prestat de catre toti supusii regelui, iar daca regele se imbolnavea, se considera ca unul dintre jurati a jurat
stramb. Pentru identificarea lui erau desemnati 3 ghicitori pt a arata cine era acela si daca el nega se aduceau 6
ghicitori. Daca dadeau aceeasi solutie, cel in cauza era condamnat la moarte, in caz contrar pedeapsa se aplica
primilor 3 ghicitori. Acest procedeu este asemanator cu institutia juridica a probei cu juratori, consacrata de Legea
Tarii.
Exista o serie de norme de conducere ce reglementeaza institutia casatoriei. In aceasta materie, izvoarele
antice par a fi contradictorii, pentru ca, de pilda, poetul Menandru zice ca tracii cunosc poligamia, in timp ce
poetul Horatius, in odele sale spune ca tracii practicau cu strictete monogamia. In realitate, nu exista o contradictie,
ci se completeaza reciproc, pentru ca primul se refera la o epoca mai veche, cand geto-dacii nu erau evidentiati ca
un element distinct in cadrul neamului dacic, in timp ce al II-lea se refera la o epoca mai recenta, in care
individualizarea geto-dacilor ca cel mai important neam tracic fusese desavarsit. Pe fond, trebuie sa precizam ca la
finele Epocii Primitive, femeia avea o situatie inferioara barbatului, dovada pedeapsa pe care regele Oroles a
3

aplicat-o ostenilor sai infranti in lupta cu bastarnii: ,, sa faca slujba femeilor lor, slujbe care mai inainte lor li se
faceau".
Toate aceste reguli de conduita erau respectate in chip firesc, nu prin constrangere. Semnificative in acest
sens sunt relatarile lui Aristotel, care se refera la un trib numit Agatri, acestia avand aceleasi obiceiuri cu tracii.
Agatarsii formulau reguli de conduita in versuri si le invatau pe de rost cantandu-le. Iustinus, un alt autor antic,
zicea ca sciii respecta drepturile in chip firesc, nu prin legi, iar Herodot precizeaza, asa cum am aratat, ca inca din
vremea sa, sec. 6, ,,getii erau cei mai drepti dintre traci".

FORMAREA STATULUI GETO - DAC

Saltul calitativ de la societatea organizata pe baza democratiei militare la societatea organizata politic a fost
determinat in mod dialectic de o serie de transformari economice si sociale, pe care le-a suferit societatea getodaca. Pe plan economic, sunt progresele realizate in timpul varstei a II-a a fierului, care a dus la cresterea
productivitatii muncii, la cresterea productiei si schimbului de marfuri, ceea ce a determinat intensificarea
comertului si a circulatiei monetare. Pe plan social, asistam la o adanca stratificare sociala, care este oglindita si
arheologic in descoperirile unor morminte cu un bogat inventar in obiectele de podoaba, care contrastau cu
locuintele saracacioase ale marii majotitati a poporului. Aparitia celor 2 clase reclama crearea statului ca un
instrument destinat sa asigure suprematia clasei dominante. Sunt intrunite cele 2 criterii pe baza carora distingem
intre societatea gentilica si societatea statala: criteriul stratificarii sociale si cel teritorial (apartenenta individului la
comunitate se realizeaza in functie de teritoriul locuit).
Stratificarea sociala s-a realizat si pe fondul deposedarii de pamant a obstilor gentilice si formarea marilor
latifundii, apartinand aristocratiei gentilico-tribale. In acest context apare statul ca un instrument in mana clasei
dominante, utilizat pentru a tine in ascultare marea masa a populatiei.
Alaturi de factorii determinanti, care sunt de ordin intern, a existat o serie de factori externi, care, desi nu au
determinat in sens dialectic, au favorizat, au grabit formarea statului geto-dac. Este vorba in primul rand de
slabirea puterilor celtilor si ilirilor in luptele cu romanii. In al II-lea rand este vorba de perioada expansiunii
romane, expansiune economica, militara, care a dus la atingerea de catre romani a limesului dunarean.
Statul geto-dac s-a constituit de-a lungul domniei regelui Burebista, despre care Strabon afirma ca a pus
capat razboiului care ii diviza si slabea pe daci si i-a facut pe acestia sa asculte de poruncile sale, intemeind o mare
stapanire, de a carei putere se temeau toti vecinii, inclusiv romanii aflati in primul proces de expansiune militara.
Burebista a realizat o serie de reforme in directia consolidarii statului si anume:
a. reforma politica (constand in supunerea tuturor triburilor geto-dace)
4

b. reforma religioasa (realizata cu ajutorul Marelui Preot Deceneu, constand in unificarea credintelor
disparate ale triburilor geto-dace intr-un sistem politeist unic)
c. reforma administrativa (care consta in mutarea centrului puterii geto-dacilor din Campia Munteana in
zona Muntilor Orastie unde a fost intemeiata capitala noului stat, Sarmizegetuza, si unde a fost edificat un intreg
sistem de asezari fortificate).
Informatiile pe care ni le-a transmis Strabon, legate de domnia lui Burebista, sunt completate de cele
continute intr-o inscriptie aflata la mormantul lui Acornion (de la Dionisos), in care se arata ca Burebista ajunsese
cel mai mare stapanitor al tinutului de dincolo si de dincoace de Dunare.

ORGANIZAREA STATULUI GETO- DAC

Organele centrale:
1. Puterea suprema regele ca varf al arisocratiei sclavagiste. Regalitatea tinde sa devina ereditara,
atat Burebista, cat si Decebal erau fii de regi, insa o particularitatea a succesiunii la tron este ca au
vocatie succesorala si fratii regelui precum si marele preot.
2. Marele Preot un vice-rege a carui putere religioasa completeaza puterea laica a regelui. Iordanes si
Diocrates afirma ca marii preoti aveau o putere aproape regala. Rolul foarte important se explica prin
faptul ca aristocratia si regii emana legi. Legile sunt de origine sorginala, de aceea preotiilor le revenea
interpretarea vointei divine, astfel incat ei aveau principalele atributii judecatoresti. Marele Preot este
totodata si judecatorul suprem. Ei au reprezentat principalul factor prin intermediul carora s-a format
si impus sistemul de drept geto- dac.
Pe langa rege si marele preot exista si curtea regelui: sfetnici si executanti ai poruncilor regale. Ei se
bucurau de stabilitate in exercitarea atributiilor lor. Sistemul dregatoriilor era organizat dupa modelul statelor
elenistice, iar in cadrul acestui sistem exista si o ierarhie astfel incat Acornion si Deceneu au fost primii sfetnici ai
lui Burebista si Resinas a lui Decebal.
Organizarea locala:
Inainte de cucerirea romana, in Dacia erau unii mai mari peste treburile cetatii, iar altii in jurul regelui erau
impartiti la baza cetatii. Rezulta astfel existenta a 2 categorii de dregatori, unii cu atributii administrative,
iar altii cu atributii militare pusi la paza cetatilor.
Rezulta ca teritoriul statului geto- dac era impartit in unitati administrativ teritoriale in cadrul caruia
activitatea din agricultura era dirijata prin organele spacializate ale statului => rolul foarte important al
agriculturii in viata economica a geto- dacilor. Principala atributie a celor pusi mai mari peste treburile
agricole era de a supraveghea sistemul distribuirii si redistribuirii loturilor de cultura prin tragere la sort,
precum si repartizarea produselor obtinute pe loturile respective.
Existenta unei categorii distincte de dregatorii militare arata ca exista un vast sistem de aparare in centrul
caruia se afla sistemul muntilor Orastie.

ESENTA SI FORMA STATULUI GETO - DAC

Din punct de vedere al esentei sale, statul geto - dac este un stat sclavagist incepator, cu particularitati care
il aproprie de statele bazate pe modul de productie tributal sau asiatic. Autori precum Dio Cassius si Iordanes si
Dio Crisostomul ne-au transmis informatii legate de stratificarea sociala la daci, impreuna cu denumirea
categoriilor sociale: clasa dominanta ,,tarabostes" (,,pileati") si clasa saraca ,,comati" (,,capillati"). Insa toti factorii
de conducere erau recrutati dintre tarabostes. Cu toate ca statul geto-dac a cunoscut sclavagismul, in special pe
6

proprietatile private ale tarabostilor, precum si in mine, totusi, relatiile sclavagiste in statul geto-dac nu au atins
nivelul clasic, ca in cele grecesti sau cele de la Roma. Sclavagismul in statul geto-dac era un incepator, patriarhal,
neevoluat, in sensul ca baza productiei nu o reprezenta munca sclavilor, ci a oamenilor saraci, organizati in obsti
satesti. Alaturi de proprietatea privata a tarabostilor s-a mentionat la scara larga si proprietatea comuna, devalmasa
a obstilor satesti sau teritoriale. O alta particularitate, care apropie statul geto-dac de statele bazate pe modul de
viata tributal, este monopolul regelui asupra minelor de aur.
Forma statului geto-dac este o monarhie cu un pronuntat caracter limitat. Astfel, Strabon denumeste
stapanirea lui Burebista imperiu, iar o inscriptie descoperita in Siria o denumeste ,,regat". De altfel, insusi
Imparatul Domitian i-a recunoscut lui Decebal titlul de rege, acordandu-i diadema de rege, de adevarat conducator
clientelar Romei. Caracterul pronuntat militar al statului geto-dac nu este o expresie a primitivismului, asa cum
sustin unii autori, ci este o consecinta fireasca a contextului istoric in care s-a format si a evoluat statul geto-dac,
dominat de agresiunea permanenta a puterilor vecine.
O particularitate a monarhiei geto-daca este alternanta puterii laice si religioase in competenta aceleasi
persoane sau unor persoane diferite, tendinta e de contopire a atributiilor laice cu cele religioase. (Deceneu
si Comosicus - regi si mari preoti).

REGULI DE CONDUITA ALE GETO - DACILOR ALCATUIND DREPTUL GETO DACILOR

Dupa constituirea statului geto-dac s-a format si dreptul geto-dac, alcatuit din norme juridice ce au luat
locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din epoca prestatala. Dreptul geto-dac s-a format pe multe cai: o
prima cale este aceea a sanctionarii unora dintre vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din Epoca Prestatala, in care
este vorba despre obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile si utile clasei dominante si despre care se
pretindea ca ele sunt expresia unui interes social, general. A doua cale este a instituirii unor obiceiuri noi,
corespunzatoare noilor cerinte economice, sociale, circumscrise organizarii de tip politic a societatii. O a treia cale
este aceea a elaborarii unui sistem scris, alaturi de cel cutumiar, legi ce nu ne-au parvenit pe cale directa, dar la care
autorii antici fac referire. De exemplu, Strabon si Iordanes afirmau ca legile geto-dacilor au fost adoptate in
timpul domniei lui Burebista, care pretinde ca au fost inspirate de la zei si trasmise din generatie in generatie pana
in sec. 6 d.H., in vremea lui Iordanes. Prin aceste legi nu s-a realizat o simpla codificare a obiceiurilor, asa cum a
fost cazul codului decemviral (Legea celor 12 tablite),ci aceste legi introduc norme de drept. Asa cum ne arata
Strabon si Iordanes, legile contin porunci ale regelui (deci nu simple obiceiuri). Burebista a recurs in mod
deliberat la autori religiosi, pentru a se face ascultat de popor si pentru a dubla autoritatea statala si a celei
religioase, in asigurarea respectarii legilor.
Institutiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directa, insa ele au putut fi
reconstituite in linii generale, pe baza unor izvoare istorice indirecte, precum si pe baza urmelor pe care aceste
7

institutii le-au lasat asupra dreptului de mai tarziu. Cea mai importanta institutie a dreptului geto-dac este institutia
proprietatii. Institutiile proprietatii geto-dace au cunoscut proprietatea privata a stapanilor de sclavi si
proprietatea comuna, devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale.
Proprietatea privata este atestata de un autor antic Criton, care metioneaza ca in statul geto-dac exista mari
proprietari de pamanturi si vite. Mai mult, exista si o serie de izvoare din care reiese ca vanzarea sclavilor pe
pietele Imperiului Roman era o practica frecventata la geto-daci. Rezulta ca obiectele proprietatii private
constituiau pamantul, vitele si sclavii, iar titularii acestui drept erau reprezentantii clasei dominante si anume
tarabostii.
In ceea ce priveste proprietatea obsteasca, existenta si fizionomia lor, ei au putut fi reconstituiti pe baza
odelor lui Horatius. Asa cum rezulta din versurile sale, pamanturile obstei nu erau hotarnicite, ele se aflau in
proprietate comuna, devalmasa, a membrilor obstei, ca de altfel si recoltele stranse de pe aceste pamanturi.
Cultivarea terenurilor se realiza potrivit sistemului asolamentului, in sensul ca aceste terenuri erau impartite in
loturi si atribuite, in folosul membrilor obstei, prin tragere la sorti, pe termen de 1 an. In anul urmator, loturile de
cultura erau redistribuite tot potrivit acestui sistem, de unde rezulta ca folosinta asupra terenurilor este individuala.
Proprietatea comuna devalmasa se extinde si asupra recoltelor astfel obtinute. Procedura distribuirii loturilor prin
tragere la sorti era supravegheata de catre dregatorii administrativi, tot acestia fiind cei care retineau impozitul sau
tributul datorat statului de catre obste din recoltele obtinute.
Autorii antici ne ofera informatii referitoare la o alta institutie geto-daca si anume, cea a casatoriei. In acest
sens, Herodot arata ca, la traci, casatoria se realiza printr-un contract prin care sotul cumpara sotia de la parintii ei.
Atat in cadrul familial, cat si in cel social, femeia se afla intr-o stare de inferioritate fata de barbat. Aceasta situatie
este confirmata si de Ovidius. Autorul Horatius, referindu-se la familia geto-daca in odele sale, arata ca geto-dacii
erau monogami si pazeau cu strajnicie monogamia. Horatius vorbeste, de asemenea, si despre practica dotei,
denumita zestre, aratand, insa, ca principala zestre a femeii este virtutea ei. Caracterul traditional al acestei institutii
este augmentat lingvistic prin pastrarea in vocabularul de baza a limbii romane a termenului de sorginte geto-daca,
acela de zestre, alaturi de termenul de origine roman, acela de dot.
In dreptul penal, principalele institutii geto-dace vizau apararea statului si a proprietatii private. Potrivit lui
Horatius, pentru infractiunea de adulter era sanctiunea cu moartea.
In dreptul procesual, desi dpdv formal, juridic, atributiile realizarii justitiei fusesera preluate de institutiile
statului, in anumite cazuri, in special in cazul infractiuniilor de vatamare corporala, a continuat sa se aplice vechiul
sistem al razbunarii sangelui, adica o forma de justitie privata. Cu toate acestea, organizarea sistemului de judecata
a fost una dintre preocuparile esentiale ale statului geto-dac. Referindu-se la Comosycus, autorul Iordanes arata ca
acesta se ocupa de organizarea si de judecarea proceselor, fiind judecator suprem, insa Comosycus era si rege si
Mare Preot, in acelasi timp. El executa atributia de judecator suprem in virtutea calitatii de rege sau de Mare Preot,
8

referindu-se la sistemul judiciar, ca mijloc de transare a litigiilor. Poetul Ovidiu ne relateaza ca pentru solutionarea
anumitor litigii era utilizata o alta forma de justitie privata si anume duelul judiciar.
In domeniul relatiilor internationale, avem informatii potrivit carora preotii geto-daci, asemenea celor
romani, oficiau un anumit ritual, cu prilejul incheierii tratatelor cu celelalte state.

ORGANIZAREA DE STAT A DACIEI, PROVINCIE ROMANA

Cu toate ca romanii au cucerit o mare parte a teritoriilor dacilor, in afara de cei care au continuat sa fie
locuitorii Daciei Libere (Crisana, Maramures, N Moldovei), un intreg teritoriu ocupat a fost inclus in provincia
Dacia. Astfel, Muntenia, coltul de Sud-Est al Transilvaniei (acea zona cuprinsa intre Olt si Carpati) si Sudul
Moldovei au fost incluse administrativ in provincia Moesia Inferior.
Totodata, de-a lungul cuceririlor romane, provincia romaneasca Dacia a cunoscut mai multe reorganizari
succesive. Intre 106 si 117 (anul mortii lui Traian) provincia Dacia s-a mentinut ca o provincie unitara, care
cuprinde Oltenia, Banat si Transilvania (fara coltul de Sud-Est).
La moartea lui Traian, Hadrian realizeaza prima reorganizare, abandonand Sudul Moldovei si o parte din
Campia Munteniei, greu insa de aparat impotriva atacurilor dacilor liberi. Impartirea restului de teritoriu ramas sub
stapanire roman se realizeaza in 2 provincii: Dacia Inferior (Oltenia si Sud-Estul Transilvaniei) si Dacia Superior
(Banat, restul Transilvaniei).
In anul 124, realizand a doua reorganizare, Imparatul Hadrian desprinde din Dacia Superior teritoriul aflat
la Nord de Aries si Muresul Superior, creand provincia Dacia Porolissensis.
Ultima reorganizare a provincie Dacia are loc in timpul lui Marc Aureliu, care in anul 168 uneste Dacia
Superior cu Dacia Inferior, ceea ce rezulta ca provincia nou formata este Dacia Apulensis, iar in anul 169, tot Marc
Aureliu desprinde Banatul, formand Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis este mentinuta in vechile sale granite.

ORGANELE CENTRALE ALE PROVINCIEI DACIA

Provinciile romane erau de doua categorii:
a. pacificate sau senatoriale, administrate de senatul roman
b. nepacificate sau imperiale, administrate direct de imparat
Dacia este o provincie imperiala, nepacificata, fiind condusa direct de regat, printr-un purtator legal al sau
numit ,,Legatus Augusti Pro Praetore", recrutat dintre membrii ordinului senatorial de la Roma si de rang
consular (fost consul la Roma). El avea ,,imperium proconsulare" (puterea de comanda a consulului era de a
conduce mai multe legiuni). Resedinta legatului imperial al Daciei este in capitala provinciei denumita
COLUMNA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA.

Dupa prima reorganizare, situatia se mentine in Dacia Superior, cu precizarea ca legatul imperial al
Daciei Superior era de rang pretorian (fost pretor la Roma). Prin urmare, avea puterea de comanda al pretorului
(comanda doar o legiune - a 13-a Gemina, care isi avea sediul in castrul de la Appulum). Tot la Appulum se afla si
sediul legatului imperial al Daciei Superior. Capitala ramane tot la Columna Ulpia Traiana. Dacia Inferior era o
provincie procuratoriana, condusa de un procurator prezidial (augusti), denumit ,,Praeses". Acesta era recrutat
dintre membrii ordinului ecvestru, adica era un cavaler investit cu ,,ius gladii" (dreptul sabiei), care ii conferea
depline puteri militare, juridice, civile. Capitala provinciei este la Drobeta. O pozitie asemanatoare are si guvernul
prezidial al Daciei Porolissensis, care are resedinta cu capitala la Napoca.
Dupa ultima reorganizare a provinciei, Dacia Malvensis este condusa de un procurator prezidial, capitala
si resedinta acestei provincii fiind la Malba. In Dacia Porolissensis atributiile guvernului au fost preluare de
generalul comandant al legiunii a 5-a Macedonica (dupa transferarea acesteia din Dobrogea la castrul de la
Porolissum), iar guvernul Daciei Apulensis redobandeste importanta de odinioara, in sensul sa el coordoneaza
conducerea celor 3 provincii Dacia, purtand numale de ,,Legatus Augusti Pro Praetore Daciarum Trium", fiind
recrutat dintre membrii ordinului senatorial si de rang consular. Unitatea celor 3 provincii Dacia este intarita prin
faptul ca, din timpul domniei lui Alexandru Sever, Columna Ulpia Traiana devine Metropolis a celor 3 Dacia.
Un alt organ la nivel central era infiintat in timpul domniei lui Marc Aureliu si anume Concilium
Provinciae sau Concilium Daciarum Trium, ca o Adunare Provinciala din care faceau parte reprezentantii oraselor,
care se intruneau o data pe an la Columna Ulpia Traiana, in Parlamentul Augustalio. Membrii acestei adunari
apartineau ordinului ecvestru si decurionilor si isi alegeau un presedinte dintre membrii sai, care indeplinea si
functia de Mare Preot al cultului imperial in Dacia (,,Sacerdos arae Augusti"). Concilium Provinciae este un organ
cu caracter consultativ si cu atributii restranse, limitate la discutarea problemelor de interes general al oraselor si
provinciilor si sustinerea acestor interese locale in fata administratiei imperiale a Daciei. In acest sens, membrii
adunarii puteau formula anumite plangeri, adresate imparatului. In realitate, insa, principala atributie a acestui
organ este intretinerea cultului imperial si al Romei, in vederea intaririi unitatii provinciilor, mentinerii loialitatii si
devotamentul provincialilor fata de puterea romana.

ORGANIZAREA FINANCIARA A PROVINCIEI DACIA

Finantele provinciei Dacia erau administrate de un procurator financiar, cu sediul la Columna Ulpia
Traiana, unde se centralizau toate datele privind veniturile celor 3 provincii. Procuratorul finantelor era subordonat
legatului imperial al Daciei, finnd recrutat dintre membrii ordinului ecvestru. El avea in subordine un intreg aparat
fiscal, compus din functionari si slujbasi imperiali. Aceasta situatie s-a mentinut si dupa reorganizarile succesive
ale Daciei in Dacia Superior, Dacia Apulensis, iar atunci cand locul guvernului consular al Daciei Apulensis era
vacant, interimatul conducerii celor 3 Dacia era asigurat de procuratorul financiar al Daciei Apulensis in celelalte
provincii ale Daciei Inferior, Daciei Porolissensis, Daciei Malvensis, activitatea financiara fiind condusa de un
10

procurator prezidial al provinciei Dacia Inferioara sau Dacia Porolissensis. In Dacia Porolissensis, atunci cand
atrbutiile de guvernare au fost preluate de generalul comandant al legiunii a 5-a Macedonica, atributiile financiare
au revenit unui procurator financiar special. In vederea stabilirii impozitelor in provincia Dacia, ca in tot statul
toman, se efectuau recensaminte o data la 5 ani, de catre magistrati specializati denumiti Duumviri Quinquenales.
Impozitele erau de 2 categorii:
1. directe sau tributare tributa(erau impozite funciare, impropriu spus, pentru ca se percepea si
pe cladiri ,,tributum soli sau stipendium" si pe persoane ,,tributum capitis", platit si de catatenii romani si de
peregrini)
2. indirecte ,,vectigalia" (erau de 5% pe mosteniri si eliberari de sclavi, de 4% pe vanzari de sclavi,
de 1% pe vanzarea altor marfuri si de 2,5% pe circulatia bunurilor si persoanelor).
Pentru incasarea impozitelor erau organizate oficii vamale atat in interiorul provinciei, cat si la granite,
denumite Stationes, portorii si conduse de sclavii imperiali (denumiti servi villici). La inceput, activitatea de
incasare a taxei vamale fost incredintata unor arendasi numiti Conductores, iar dupa 169 e.n, a fost incredintata
unor procuratori vamali recrutati dintre membrii ordinului ecvestru.

ORGANIZAREA ARMATEI
In provincia romana Dacia, de-a lungul stapanirii romane au stationat Legiunea 3 Flavia Felix, Legiunea 1
Adiutrix, apoi Legiunea 5 Macedonica (transferata din Dobrogea in castrul de la Potaissa pentru apararea granitei
de Nord a Daciei Porolissensis) si Legiunea 13 Gemina (cu sediul in castrul de la Apulum, singura care a stationat
in Dacia de la inceputul cuceririi romane si pana la retragerea aureliana). Acest lucru s-a aflat in subordinea
legatului imperial de rang consular al Daciei unitare, apoi s-a aflat in subordinea legatului pretorian al Daciei
Superior, Daciei Apulensis, iar dupa reorganizarea lui Marc Aureliu, s-a aflat in subordinea legatului imperial de
rang consular al celor 3 Dacii.
Legiunile romane dispun de un teritoriu propriu, folosit pentru nevoile lor economice, iar populatia de pe
acel teritoriu era obligata sa presteze anumite servicii si corvezi in folosul armatei romane. In afara legiunilor, in
Dacia au mai stat si trupe auxiliare denumite cohorte, alae, precum si detasamente mixte denumite numeri.
Efectivul armatei romane stationate in Dacia se ridica la aprox. 50.000 de soldati (nr. mare pentru perioada
respectiva).

ORGANIZARE LOCALA A PROVINCIEI ROMANA DACIA

Sub aspectul organizarii locale, in Dacia au existat 2 categorii de localitati:
1. urbane
11

2. rurale
1.

Asezarile urbane erau impartite in 2 categorii:

a. Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuite preponderant de cetateni romani, care se
bucurau de plenitudinea drepturilor civile, politice. Unele colonii erau inzestrate cu ,,ius italicum,
o fictiune juridica, conform careia teritoriul acestor colonii era asimilat cu solul Romei, iar cetatenii
romani din coloniile respective puteau exercita asupra pamantului dreptul de proprietate quiritara,
fiind scutiti de plata impozitului funciar, adica a lui tributum soli sau stipendium.
b. Municipiile erau centre urbane mai putin urbanizate, cu un statut juridic inferior coloniilor, iar
locuitorii lor aveau un statut juridic intermediar, intre cetatenii romani si peregrini, desi, in epoca
cuceririi romane a Daciei, criteriile, la origine foarte exacte de delimitare a coloniilor de municipii,
incepusera sa se estompeze. Cu exceptia COLUMNA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA
SARMIZEGETUSA, toate orasele Daciei au fost vechi asezari ale autohtonilor, ridicate la rang de
municipiu, apoi colonie.
Orasele se bucurau de o conducere autohtona, exercitata doar de cetatenii romani. Organizarea si
conducerea oraselor din Dacia era aceeasi cu a oraselor din intreagul imperiu, toate urmand modelul Romei.
Aceasta l-a determinat pe autorul latin Aulum Gelium sa spuna ca orasele romane erau mici efigii ale Romei si
poporului roman.
Primul Esalon: Conducerea suprema era Consiliul municipal, asemanator Senatului Municipal. Membrii
alcatuiau ordo decurionum, intrucat membrii sai erau recrutati din randurile decurionilor. Numarul membrilor
Senatului Municipal (varia intre 30 si 50) era stabilit in raport de numarul cetatenilor romani, prin actul de
intemeiere al orasului. Membrii Senatelor Municipale erau desemnati din 5 in 5 ani de catre magistrati speciali,
denumiti quinquenales, pe baza unui recensamant special, ei fiind alesi dintre cetatenii romani ingenuii, avand
varsta de cel putin 25 de ani si o avere de minim 100.000 de sesterti, fiind preferati cei care indeplinisera
magistraturi municipale si sacerdotale.
Ordinul decurionilor ajunsese la expansiune politica si economica, la apogeul puterii sale in imperiu,
dovada ca o inscriptie descifrata la Drobeta il desemneaza prin sintagma Ordo Splendissimus. Principalele
atributii ale Senatului Municipal erau: atribuie terenuri, solutioneaza probleme ereditare, coordoneaza activitati
administrative, fiscale, organizeaza spectacole, jocuri publice, indeplineste obligatii de cult, cinsteste conducatorii
provinciali, alege magistratii municipali si sacerdotali.
Magistratii superiori erau denumiti in colonii ,,duumviri iure dicundo, iar in municipii ,,quattuorviri
iure dicundo. Ei erau alesi pe un 1 an, dintre decurioni, avand atributii administrative si jurisdictionale. Alti
magistrati municipali erau ,,edili, insarcinati cu aprovizionarea pietelor, intretinerea strazilor si asigurarea ordinii

12

orasului, precum si ,,cvestorii, care se ocupau cu administrarea finantelor si bunurilor oraselor. In subordinea
magistratilor municipali se afla un intreg aparat de functionari si slujbasi marunti denumiti apparitores.
Magistratii sacerdotali erau preotii municipali, alesi de decurioni si organizati in cadrul unei ierarhii in
varful careia se afla un Pontifex, ales dintre decurioni, urmat de Flamines, preotii zeilor principali, insarcinati cu
efectuarea sacrificiilor publice, apoi Augurii.
Al doilea Esalon: Conducerea orasului este alcatuita din ordinal augustalilor. Din acest ordin fac parte
persoanele care nu indeplinesc conditia de a decurioni, ca atare nu au acces la magistraturile municipal, fiind
organizati in ordine separate, alesi pe viata de decurioni si care aveau principalele atributii de intretinere a cultului
Romei si a imparatului, pe viata. Ei trebuiau sa raspunda cu donatii banesti si diverse contributii pentru realizarea
lucrarilor edilitare, precum si pentru edificarea constructiilor civile si religioase.
Ordinal Augustalilor, organizat ca o societate la nivelul intregii provincii, isi avea sediul la Sarmizegetusa,
iar conducerea acestui ordin indeplineste si functia de presedinte al lui concilium provinciae sau al lui concilium
daciarum trium.
Al treilea Esalon: Aici se aflau colegiile. Acestea sunt asociatii cu caracter profesional, religios, funerar,
avand ca scop ajutorarea reciproca a membrilor lor, cum ar fi colegiile mestesugarilor, negustorilor. Colegiile
profesionale erau organizate dupa modelul militar, ducand pe membrii lor in decurii si centurii si erau conduse de 1
prefectus sau 1 magister, fiind puse sub protectia unei persoane de baza, influenta a provinciei, denumita patronus
sau defensor.
2.

Asezarile rurale cuprind cea mai mare parte a provinciei Dacia si este de 2 categorii:
a. organizate in forma traditionala geto-daca a obstilor satesti sau teritoriale
b. organizate dupa modul roman si sunt de 2 feluri:
I. pagi (pagus): erau satele organizate pe teritoriul unei colonii locuite de cetateni
romani (majoritatea)
II.vici (vicus): erau satele in afara teritoriului coloniilor, locuite in special de
necetateni.

Mai existau inca 2 categorii de asezari rurale:

a. Stationes: sunt oficiile vamale, postale, de paza si control.

13

b. Canabae: sunt asezari organizate pe langa castrele romane, locuite in principal de veteran
si familiile soldatiilor, precum si de mestesugarii si de negustorii care isi desfasurau
activitatea in stransa legatura cu armata romana.
O alta categorie erau statiunile balneo climaterice si mai existau si teritorii cu o organizare speciala si
anume domeniile imperiale, care intrau in patrimonium caesaris si care cuprind minele, salinele, pasunile si
carierele de piatra.
O organizare speciala aveau zonele aurifere din Muntii Apuseni, conduse de un procurator aurarium si
totodata legiunile dispuneau de un teritoriu propriu pentru nevoile lor economice.

DREPTUL IN DACIA, PROVINCIE ROMANA

Drepul aplicat in Dacia, provincie romana, are, ca de altfel intregul drept roman, un intreg caracter statuar
consacrand un stat juridic diferit pentru diversele clase si categorii sociale. Locuitorii Daciei romane erau de 3
categorii:
a. Cetatenii romani se bucurau in Dacia, ca si la Roma, de plenitudinea drepturilor civile si politice, cu
exceptia proprietatii quiritare asupra solului, de care beneficiau doar cetatenii romani din coloniile cu
ius italicum. Cetatenii romani au ca drepturi politice: ,,ius sufragii ( dreptul de a alege), ,,ius
honorum (dreptul de a candida la o magistratura) si ,,ius militiae (dreptul de a face parte din armata
romana), iar ca drepturi private au: ,,ius commercii (dreptul de a incheia acte juridice potrivit
dreptului civil), ,,ius connubii (dreptul de a incheia o casatorie valabila potrivit dreptului civil) si
,,legis actio (dreptul de a utiliza mijloacele procedurale pentru a valorifica drepturile lor subiective si a
pretentiilor legitime. In raporturile dintre ei si cetateni se utilizau normele dreptului civil, iar intre ei si
necetateni se utilizau normele dreptului gintilor.
b. Latinii aveau un status juridic intermediar, intre cetateni si peregrini, bucurandu-se de o parte dintre
drepturile civile si politice ale cetanilor romani. Astfel, ei aveau ,,ius commercii, uneori ,,ius
connubii si ,,legis actio si ,,ius sufragii dintre drepturile politice. Nu aveau ,,ius honorum si ,,ius
militiae. Latinii din Dacia erau latini fictivi, in sensul ca se bucurau de statutul juridic al latinilor
coloniari, dar nu erau rude de sange cu romanii. In epoca stapanirii Daciei, statutul de latin devenise o
exceptie, aplicandu-se unui grup restrans de persoane, ca urmare a generalizarii cetateniei romane.
Latinii utilizau in raporturile dintre ei si cetatenii romani si peregrini normele lui ius gentium.

14

c. Peregrinii formau cea mai importanta categorie sociala, intrucat in aceasta categorie intra marea masa a
autohtonilor geto-daci, subsecvent cuceririi romane. Exista o controversa in legatura cu categoria de
peregrini, careia ii apartin autohtonii geto-daci. Unii autori afirma ca intreaga populatie geto-daca intra
in categoria peregrinilor dediticii, iar altii, a caror opinie o impartasim, considera ca numai locuitorii
cetatilor, care s-au opus efectiv cuceririi romane intrau in categoria peregrinilor dediticii, iar ceilalti
autohtoni intrau in categoria peregrinilor obisnuiti. Este important sa stabilim acest lucru, pentru ca
peregrinii dediticii aveau un statut juridic inferior peregrinilor obisnuiti, in sensul ca nu puteau dobandi
vreodata cetatenia romana si (dovada ca edictul lui Caracala ii excepteaza) nu puteau veni niciodata la
Roma, sub sanctiunea caderii in sclavie. Mai mult, peregrinii dediticii nu se bucurau nici macar de
dreptul lor national anterior cuceririi romane. Peregrinii utilizau in raporturile dintre ei si in raporturile
cu romanii si latinii normele dreptului gintilor. In plus, peregrinii obisnuiti puteau utiliza in raporturile
dintre ei ,,leges Moresque peregrinorum (dreptul lor national recunoscut numai in masura in care nu
contravenea normelor de drept si principiilor juridice romane).
Din examinarea statului juridic rezulta ca ius gentium este un drept comun al cetatenilor, latinilor si
peregrinilor, utilizat pentru reglementarea raporturilor juridice dintre acestia. Formele juridice ale dreptului gintilor,
desi erau diferite de formele juridice ale dreptului civil, produceau efecte juridice valabile, chiar daca erau
imperfecte in raport cu efectele juridice produse de normele raportului civil. De exemplu 1, cetatenii romani se
puteau casatori valabil cu o peregrina, dar nu potrivit dreptului civil, ci potrivit dreptului gintilor, insa nu avea
manus asupra sotiei si nici patria potestas deplina asupra copiilor rezultati dintr-o asemenea casatorie. De exemplu
2, in contractele dintre cetateni si peregrini, forma scrisa era utilizata nu ad validitatem, ci ad probationem. De
exemplu 3, litigiile dintre cetateni si peregrini erau deduse pe baza fictiunii juridice ca peregrinii ar fi cetateni
romani (,,si civis romanus eser). Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman este mai evoluat ca dreptul
civil, pentru ca figurile juridice de dreptul gintilor au la baza elemente subiective ale vointei umane.
In procesul convietuirii dacilor si romanilor, cele 3 randuieli juridice (dreptul civil, dreptul gintilor,
cutumele locale) s-au apropiat pana la contopire, dand nastere, in conditii specifice Daciei, unui sistem de drept
nou: sistemul daco-roman. In cadrul acestui proces de sinteza juridica, desi influenta dreptului roman a fost
preponderenta, la randul lor normele apartinand normelor locale au exercitat o influenta asupra dreptului roman in
cel putin 2 directii: 1. In directia decaderii formalismului in acte juridice si 2. In directia generalizarii principiilor
bunei-credinte.

PRINCIPALELE INSTITUTII
Institutia proprietatii
15

In Dacia proprietatea asupra pamantului a imbracat 2 forme: proprietatea quiritara si proprietatea

provinciala.
Asa cum am vazut, proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani care locuiau in coloniile
investite cu ius italicum, caci printr-o fictiune a legii, teritoriul acestor colonii era asimiliat teritoriului Romei, fiind
scutit de plata impozitelor.
Proprietatea provinciala era exercitata de ceilalti provinciali asupra celorlalte categorii de terenuri. Potrivit
unei regiuni stravechi a dreptului roman, dusmanii Romei nu aveau niciun drept si ca atare teritoriile cucerite de la
dusmani intrau in proprietatea statului roman, cu titlul de ager publicus (ogorul public). Ele erau date in folosinta
provinciilor, care plateau in schimb un impozit funciar denumit tributum soli sau tributum stipendium. Intrucat
aceasta stapanire era dificil de incadrat dpdv juridic, jurisconsultii romani ai epocii au cautat sa o defineasca pe
baza ideilor si a surselor existente la data respectiva, considerand, in acest sens, ca locuitorii din proprietate,
exercitau, asupra teritoriilor respective, uzufructul (posesia) si ca pot fi asimilati pana la un punct cu titularii de
drepturi reale. In realitate insa, provincialii exercitau asupra acestor teritorii o veritabila proprietate, pe care
doctrina moderna a denumit-o proprietatea provinciala. Astfel, provincialii puteau transmite teritoriile atat prin acte
intervivos, cat si prin acte pentru cauza de moarte, dupa cum ei puteau transmite aceste teritorii cu diferite servituti
si ipoteci. Totodata, dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creata pentru proprietatea provinciala o
praescriptio longi temporis, pe care Paul si Modestie au denumit-o praescriptio longae possessionis. Ea se
deosebeste de uzucapiunea din dreptul civil atat prin termene, cat si prin efecte.
In privinta termenelor, uzucapiunea din dreptul civil avea un termen de 1 an pentru bunurile mobile si 2 ani
pentru cele imobile. Prescriptio longi temporis avea termene de 10 ani pentru prezenti si de 20 de ani pentru
absenti.
Pe planul efectelor, uzucapiunea din dreptul civil este o prescriptie achizitiva, in sensul ca duce la
dobandirea dreptului de proprietate, la implinirea termenului, evident daca si celelalte conditii ale uzucapiunii sunt
indeplinite. Prescriptio longi temporis este insa o prescriptive extinctiva, al carei efect este respingerea actiunii in
revendicare, formulate de proprietatea provinciala, impotriva posesorului, insa daca dupa implinirea termenului de
prescriptie, posesorul pierdea bunul, el nu mai putea introduce actiunea in revendicare. Alta deosebire intre
uzucapiune si presciptio longi temporis erau aceea ca prescriptio longi temporis permitea jonctiunea posesiilor si
nu cerea justul titlu si nici buna-credinta.
In afara de aceasta prescriptie speciala, a mai fost creata o prescriptio longissimi temporis (prescriptia cu
cele mai lungi durate), al carei termen era de 40 de ani, stabilit de Imparatul Constantin cel Mare si redus la 30 de
ani de Imparatul Theodosiu al II- lea. Aceasta prescriptie era tot una exctinctiva, insa spre deosebire de presciptio
longi temporis, se aplica si bunurilor imperiale (patrimonium cesaris).
Justinian, in politica sa unificatoare, a suprimat distinctia dintre fondurile provinciale si cele ale Italiei, in
sensul ca acestea din urma erau supuse la plata impozitelor si care au asimilat uzucapiunea cu presciptio longissimi
16

temporis, creand urmatorul sistem: bunurile mobile se uzucapau prin posesie 3 ani (usus capius), iar bunurile
imobile se uzucapau prin posesie 10 ani intre prezenti si 20 de ani pentru absenti. Acest sistem s-a numit prescriptio
longi temporis. Erau necesare justul titlu (iusta causa possessionis), cat si buna-credinta, iar prescriptia avea un
caracter achizitiv.
Justinian mentine presciptio longi temporis, avand urmatoarea fizionomie: daca posesorul este de bunacredinta si nu a intrat in stapanirea bunului cu violenta, dobandea proprietatea prin presciptia de 20 ani. Daca
posesorul nu era de buna-credinta sau daca a intrat in posesia bunului prin violenta, prescriptia de 30 ani ramane
extinctiva, in sensul ca poate respinge actiunea in revendicare a proprietatii provinciale, dar nu devine proprietar,
astfel incat, daca dupa implinirea termenului de prescriptie pierde posesia bunului, nu poate revendica. Figura
juridica a dat nastere pe planul tehnicii de reglementare juridica unor atributii si determinative juridice care au
putut fi utilizate cu success mai tarziu, in zorii Evului Mediu, in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip
feudal.
Pe langa cele 2 tipuri de proprietati, locuitorii liberi ai Daciei romane au cunoscut si o a 3 forma de
proprietate, aplicabile altor bunuri decat teritoriile, denumita proprietata peregrina. Aceasta forma a fost creata pe
fondul pragmatismului poporului roman, din considerente de ordin economic, intrucat peregrinii erau principalii
parteneri de comert ai romanilor. Dar ei nu dispuneau de ius commerci si deci nu aveau acces la proprietatea
quiritara. Proprietatea peregrina a fost ocrotita prin mijloace create dupa modelul celor aplicabile proprietatii
quiritare: actiunea revendicatorie a fost acordata si peregrinilor, fie prin suprimarea din formula actiunii a expresiei
,,ex iure quiritium, fie cu fictiunea calitatii de cetatean roman a peregrinului, titular al actiunii (si civis romanus
est).
Cu aceleasi mijloace u fost acordate peregrinilor si alte 2 actiuni, care protejau cele 2 forme de proprietate:
,,actio furti si ,,actio damni in iniuria dati (delictul, paguba cauzata pe nedrept).

Institutia casatoriei
Erau admise casatoriile atat intre peregrini, cat si intre cetateni si peregrini si totodata erau acordate
peregrinilor urmatoarele institutii: institutia tutelei si a adoptiunii fraterne (care a evoluat, dand nastere in Legea
Tarii instutiei feudale a infratirii), institutia succesiunilor (mostenirea putea fi deferita prin testament, iar peregrinii
testau in forma specifica a testamentului oral, care a dat nastere in Legea Tarii testamentului numit ,,cu limba de
moarte, iar peregrinii aveau si testamenti factio pasiva, astfel incat puteau veni la succesiunea cetatenilor romani)
In ceea ce priveste materia obligatiilor, aceasta cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata, intrucat
aceasta epoca se caracterizeaza printr-o dezvoltare fara precedent a productiei si a schimbului de marfuri, in
contextul in care Marea Mediterana devenise un ,,lac roman".

17

Obligatiile, cu precadere cele contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din
impletirea normelor dreptului civil cu normele de dreptul gintilor si obiceiurilor geto-dace. Expresia cea mai
evidenta a sintezei juridice daco-romane, ilustrata in materia obligatiilor o reprezinta Tripticele din Transilvania.

TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA

Tripticele din Transilvania au fost descoperite intr-o mina de aur parasita de la Alburnus Maior (Rosia
Montana), intre anii 1786 si 1855. Se prezinta sub forma a 3 tablite din brad, legate intre ele. Fetele interioare ale
tablitei 1 si 3 si ambele fete ale tablitei 2 sunt usor scobite, iar scobitura este acoperita cu un strat de ceara, pe care
s-a scris cu ajutorul unui stilet. De aceea se numesc ,,triptice" si ,,tablite cerate".
Au fost descoperite 25 astfel de tablite, dintre care 14 sunt lizibile, restul nu au putut fi descifrate, fiind
foarte deteriorate. Cele 14 tablite contin contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, 1
contract de depozit, 1 contract de societate, 1 proces verbal (prin care se constata desfiintarea unei asociatii
funerare), 1 lista a cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet, 1 obligatie a unei persoane de a plati o
datorie.
Ele au fost traduse si publicate de Theodor Mommsen, intr-o editura de la Viena denumita ,,Corpus
inscriptiorum Latinarum". A facut si istoricul lor, plecand de la ultimul act, care este datat 26 mai 167, perioada in
care romanii se aflau in razboi cu cvazii si marcomanii. El a apreciat ca localitatea a fost parasita datorita
razboiului, iar inainte de a o parasi, ei au ascuns in mina cele mai importante inscrisuri ale comunitatii si cum nu sau mai intors, tablitele au ramas abandonate in mina de aur.
Insa nu putem accepta explicatia lui Theodor Mommsen, pentru ca pana la sfarsitul dominatiei romane in
Dacia, exploatarea minelor de aur din Apuseni a fost o preocupare constanta, de aceea este mai plauzibil ca doar un
membru al comunitatii, cel insarcinat cu pastrarea inscrisurilor, le-a ascuns si doar el nu s-a mai intors, astfel incat
tablitele au fost pierdute si regasite in Epoca Moderna.

ACTELE JURIDICE CONTINUTE DE TRIPTICE

In unul dintre contractele de imprumut, este o femeie peregrina, Anduenna lui Bato (ceea ce arata o
derogare de la regulile dreptului roman, pentru ca, in primul rand, in dreptul roman, femeile sui iuris erau puse
sub tutela permanenta a agnatilor sai, fiind considerate obstaculate intelectual si deci nu puteau incheia acte
juridice singure, ci numai cu autoritatis tutoris, iar in al doilea rand, peregrinii nu aveau dreptul de a incheia acte
juridice, potrivit normelor de drept civil).

18

In alt contract de imprumut intalnim o simpla conventie, din care se naste pentru debitor obligatia de a plati
dobanzi, numai ca, potrivit dreptului roman, aceasta obligatie nu poate izvora dintr-o singura conventie, ci dintr-un
act solemn ,,stipulatio sortis et usurarum" (stipulatiunea capitalului si a dobanzilor) sau ,,stipulatio usurarum"
(stipulatiunea dobanzilor), alaturata lui mutuum.
Contractul de depozit este operatiunea depozitului neregulat incheiat ad probationem si nu ad validitatem,
adica pentru probarea unei obligatii nascuta dintr-un alt act. Foarte importanta este utilizarea stipulatiunii din actele
speciale, de exemplu, atat pentru realizarea operatiunii imprumutului cu dobanda, precum si pentru constituirea
unor garantii, desi la epoca respectiva dreptul roman crease acte speciale, prin care se realizau operatiunile juridice
respective.
In ceea ce priveste contractul de munca, el cuprinde o cauza atipica, prin care muncitorul accepta sa nu fie
platit pentru zilele in care nu poate munci datorita faptului ca mina era inundata. Contractul de munca este o forma
de locatio operarum (locatiunea de servicii), care la randul ei este una dintre cele 3 forme ce pot fi imbracate:
locatiunea; partile contractului de munca: locator (cel care isi inchiriaza forta de munca) si conductor (cel care
trebuie sa plateasca pretul locatiunii, patronul minei). Contractul de locatiune este un contract sinalagmatic si de
aceea, in materia riscului in contract se aplica regula potrivit careia riscul in contract se suporta de catre debitorul
obligatiei imposibil de executat.
Riscul in contract este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa isi execute obligatia,
desi cealalta parte contractanta nu si-o poate executa, fara vina sa. In dreptul roman vechi era valabila regula
potrivit careia riscul in contract era al locatorului. In dreptul roman clasic, riscul in contract este al conductorului si
totusi, in tripticele din Transilvania avem aceasta fizionomie fata de dreptul roman vechi, in sensul ca riscul in
contract nu este al patronului, ci al muncitorului. Explicatia rezida intre partile contractante. Exista o prapastie sub
aspectul statutului lor economic si ca atare muncitorul era nevoit sa accepte orice clauze contracta, astfel incat
contractul incheiat de el era un contract de adiziune.
In ceea ce priveste contractele de vanzare, unele contracte sunt semnate nu numai de martori, ci si de parti,
garanti. In dreptul roman, sub acest aspect, actele sunt de 2 categorii: incheiate sub forma subiectiva (incheiate de
parti) si incheiate sub forma obiectiva (semnata de martori). Astfel, imprejurarea ca actele sunt semnate si de
martori si de parti, rezulta ca este o perioada de tranzitie de la forma obiectiva, specifica dreptului roman vechi, la
forma subiectiva, specifica dreptului roman clasic, postclasic, forma imprumutata de la greci. Actele de vanzare din
triptice au aceleasi efecte juridice ca cele din dreptul roman, desi forma este diferita. In dreptul roman, contractul
consensual de vanzare incheiat valabil in momentul realizarii consimtamantului dintre parti, cu privire la obiect si
pret, produce urmatoarele efecte juridice: obligatia vanzatorului de a preda bunul, de a garanta pentru viii, pentru
edictiune, obligatia cumparatorului de a plati pretul. In actele de vanzare din triptice, pentru fiecare efect exista o
clauza distincta ( clauza de cumparare), referitoare la pret, cu privire la garantia pentru vitii si pentru edictiune.

19

In alta tablita, operatiunea de vanzare se realizeaza atat prin mancipatiune, ca si contractul consensual de
vanzare. Insa, din examinarea continutului actului rezulta ca niciuna dintre conditiile mancipatiunii nu sunt
indeplinite, adica partile nu sunt romani, nu au libribens, nu se pronunta formulele solemne specifice
mancipatiunii. Autorii au incercat diferite explicatii pentru aceasta imprejurare: o operatiune se realizeaza prin 2
forme, una fiind anulata prin nerespectarea conditiilor cerute de dreptul roman. Unii autori au spus ca ar fi vorba de
o greseala de natura terminologica: partile au folosit repetat cuvantul mancipatiune in locul cuvantului traditiune.
Altii au spus ca pentru o mai mare siguranta partile au recurs si la mancipatiune si la contractul consensual, pentru
realizarea operatiunii de vanzare, insa aceasta opinie nu explica de ce s-a recurs la mancipatiune, in conditiile in
care formele nu au fost respectate. Altii au precizat ca, este drept, mancipatiunea nu produce efecte, pentru ca nu isi
indeplineste conditiile sale de forma, daca operatiunea juridica a vanzarii se realizeaza in virtutea contractului
consensual, numai ca acesta nu este o explicatie, ci o constatare.
Pentru a explica aceasta ciudatenie, trebuie sa utilizam ca metoda de cercetare metoda dialectica. In dreptul
roman, mancipatiunea este un mod de a dobandi proprietatea, cu precizarea ca romanii faceau distinctie clara intre
operatunea juridica si forma tehnica juridica prin care se realizeaza aceasta operatiune. Contractul consensual de
vanzare nu este la romani translativ de proprietate, ci este generator de obligatii, adica genereaza obligatii
vanzatorului de a transmite linistita si utila posesie a bunului (vacuam possessionem tradere), in anumite situatii
chiar proprietatea, transmitere ce se realizeaza printr-un act distinct si ulterior de contractul de vanzare din care a
luat nastere obligatia respectiva.
In Legea Tarii, ca si in dreptul actual, contractul de vanzare este consensual, translativ de proprietate.
Imprejurarea ca, in triptice, mancipatiunea este alaturata contractului consensal in vederea realizarii operatiunii de
trecere de la sistemul roman clasic, in care vanzarea consensuala este generatoare de obligatii la sistemul Legii
Tarii, in care vanzarea consensuala este translativa de proprietate. Forma, elementele si efectele contractelor
continute in triptice arata ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor
initiala, capatand in conditii specifice Daciei romane functii si finalitati noi, astfel incat ,,devierile" de la exigentele
drepului roman clasic, pe care le intalnim la fizionomia actelor continute in triptice, nu sunt curiozitati, ci expresia
sintezei juridice daco-romane.

Aceste acte juridice nu sunt acte de drept roman, autohton geto-dace, ci sunt

acte de drept daco-roman. Ele reprezinta expresia pe planul determinismului dialectic a conditiilor de existenta din
provincia romana Dacia, care au generat, la nivelul suprastructurii juridice, un sistem de drept roman, sistem dacoroman, rezultat din impletirea normelor de drept civil cu normele de drept al gintilor si cutumele locale, ca o parte
componenta a procesului mai amplu al etnogenezi romanesti.

ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA IN PERIOADA CUPRINSA

INTRE 271 - 275 SI SECOLUL 9D.H
20

Aceasta perioada coincide cu etnogeneza romaneasca si cu afirmarea obstei satesti si teritoriale, ca forma
sociala de organizare a populatiei daco-romane. Retragerea aureliana a aparatului administrativ roman si a armatei
romane nu a insemnat si abandonul teritoriul carpato-danubiano-pontic, de catre poporul daco-roman. Cu exceptia
unor mari proprietati de latifundii si sclavi, ce au parasit Dacia o data cu armata romana, marea masa a poporului
daco- roman a ramas pe loc, iar legaturile acesteia cu lumea romana nu au incetat, ci au ramas la fel de intense, ca
in timpul stapanirii romane a Daciei.
Din considerente de ordin strategic, Imperiul Roman a continuat sa manifeste interes pentru provinciile
Daciei, considerate ca o zona tampon de protectie a limesului roman. In consecinta, Roma a mentinut o legatura
continua si a organizat un intreg sistem de aparare, cu garnizoane militare permanente, situatie ce s-a meninut pana
in sec. 5 d.H. Mai mult, sunt organizate noi garnizoane si fortificate cele din stanga Dunarii, alaturi de cele
existente din vremea cuceririi romane. Astfel, Imperiul Roman a continuat sa controleze dpdv militar un imens
teritoriu de la Nordul Dunarii, situatie mentinuata pana in sec. 6 d.H, ce a determinat pe unii autori sa vorbeasca de
o cucerire a Daciei.
Pe langa relatiile militare, au continuat si relatiile economice, care sunt dovedite arheologic, prin obiecte
romane, ulterioare retragerii aureliene, descoperite in asezari de la Nordul Dunarii. Mai mult, Dobrogea a continuat
sa fie provincie romana, inclusa administrativ in provincia Moesia, dar dupa reforma lui Diocletian, a devenit o
provincie separata.
Teritoriile locuite de dacii liberi a continuat sa fie integrat, ca si pe timpul stapanirii romane, in orbita de
influenta a spiritualitatii romane. In ceea ce priveste popoarele migrate, care, incepand din sec. 3 d.H, s-au perindat
prin spatiul carpato-danubiano-pontic, ele nu au exercitat o dominatie efectiva asupra acestui teritoriu, ci o
domninatie teritoriala de la distanta, data fiind asezarea lor in zonele marginale ale zonei respective, iar aceasta
dominatie s-a concretizat prin perceperea tributului de la poporul roman si randuri militare cu scop de reprimare si
hrana. Cunoscand popoarele migrate dpdv al organizarii sociale in comuna primitiva, ele nu au putut organiza dpdv
politic teritoriul locuit de daco-romani si au sfarsit prin a fi asimilati de acestia, data fiind superioritatea
demografica si de civilizatie a poporului daco-roman.
Acesta este contextul istoric in care are loc etnogeneza romaneasca, care a parcurs 2 etape: romanizarea
dacilor si a formarii poporului daco-roman, care a durat pana in sec. 6 d.H si formarea poporului roman ca un
popor cu identitate proprie, care s-a desfasurat intre secolele 6 d.H si 8 d.H.
Etnogeneza romaneasca are mai multe componente:

1. Romanizarea
Procesul a inceput inainte de cucerirea romana, durand si dupa retragerea aureliana, pana in sec. 6 d.H si a
condus la formarea unei populatii omogene daco-romane, continuatoare a traditiilor cetatenilor romani ai fostei
provincii Dacia, distincta si superioara barbare. Ca proces, a insemnat o sinteza etnica dintre autohtonii geto-daci si
21

colonisii romani, careia i s-au adaugat o sinteza juridica si institutionala. Un alt rezultat al procesului de
romanizare, alaturi de formarea poporului daco-roman, este crearea unei noi lumi prin sinteza lingvistica dintre
limba vorbita de autohtonii geto-daci si latini. Aceasta a dus la formarea limbii romne. Caracterul laltinofon al
limbii vorbite de poporul daco+roman din spatiul carpato-dunareano-pontic este atestat de un autor al vremii, care
preciza ca episcopul got Ulphea tinea predici poporului de la Nord de Dunare, nu numai in limba gotica, ci si in
latina, referindu-se la sec. 4 d.H. Pentru sec 5 d.H., o mentiune asemanatoare avem de la un istoric si diplomatic,
care a traversat teritoriul de la Nordul Dunarii, in drum spre Campia Panonica si a constatat caracterul laltinofon
al limbii vorbite de poporul de la nordul Dunarii.

2. Crestinizarea
Procesul a inceput in sec. 3 d.H. si reprezinta un element de distinctie al poporului daco-roman, fata de
popoarele barbare pagane. Pe teritoriul tarii nu au exitat multe centre crestine timpurii, iar literatura patristica
(lucrarile Parintilor Bisericii) mentioneaza multe nume de pe teritoriul tarii, in frunte cu Sfantul Apostol Andrei.
Intrucat procesul de crestinizare a poporului daco-roman a reprezentat o componenta a etnogenezei romanesti,
inseamna ca, spre deosebire de toate popoarele vecine, poporul roman s-a nascut ca unul crestin si nu a fost
crestinat ulterior, asa cum s-a intamplat cu slavii, maghiarii, etc. Un argument semantic in acest sens este existenta
limbii romanesti, a sinonimiilor: ,,lege romaneasca" - ,,lege crestina" si ,,romn" - ,,crestin". Invaziile migratoriilor
nu au putut influenta procesul etnogenezei romanesti, decat in a II-a perioada a procesului, singura influenta
notabila fiind a slavilor, insa si ei u fost asimilati de catre poporul daco-roman.

3. Ruralizarea
Sub aspectul organizarii sociale, dupa retragerea aureliana, poporul daco-roman si-a continuat existenta in
formele stravechi si de organizare si anume obstile satesti sau teritoriale, astfel, pe fondul decaderii continue a
vietii urbane, asistam la un proces de ruralizare a vietii sociale si in acest context, obstea sateasta devine singura
forma de convietuire a poporului daco-roman. Obstea a reprezentat o forma de organizare sociala, care a parcurs
mai multe etape. In comuna primitiva, asistam la existenta obstilor gentilice, comunitati de munca, constituite pe
baza legaturilor de rudenie. Dupa formarea satului, obstea dobandea un caracter teritorial, apartenenta indivizilor la
colectiv realizandu-se pe baza teritoriului locuit. Obstea sateasca, datorita caracterului sau teritorial a supravietuit
aparitiei satului si a reprezentat un element plasat la mijlocul distantei dintre stat si societatea gentilica. Ea are
trasaturi comune cu societatea gentilica, in sensul ca este o forma de organizare sociala si are trasaturi sub aspectul
criteriului teritorial. Poporul roman este un popor de obste, acesta purtand amprenta asupra naturii genetice a
poporului. Obstile satesti au supravietuit pana tarziu, in sec. 9 d.H., pastrandu-si nealterate organizarile sociale si
normele intr-o forma usor modificata. Sub aspect terminologic, in limba romana exista 2 termeni utilizati pentru
desemnarea obstilor satesti: ,,teritoriu" (de origine latina, =sat) si un termen de origine traca (=catun). Termenul
22

de ,,sat" are in limba romana 2 acceptiuni: unul geografic, de asezare rurala si unul demografic, de totalizate a
locuitorilor acelei asezari, sinonim cu termenul de obste sateasca.

CARACTERELE OBSTII SATESTI

1. Caracter teritorial
Prin definitie, obstea sateasca este o asociatie de gospodarii familiale, reunite pe baza unui teritoriu stapanit
in comun. Termenul care desemneaza teritoriul stapanit in comun este cel de ,,mosie", care este de sorginte traca,
sinonim cu ,,proprietate" in anumite expresii, de exemplu, ,,mosie cumparata", ,,mosie mostenita". Pentru a
desemna partea care revine fiecarui membru al obstii din teritoriul stapanit in comun, avem termenul de ,,mos" in
limba romana, alaturi de care a patruns si un termen de sorginte latina si anume termenul de ,,batran" (veteran), de
aici avand expresia ,,mos batran". Patrunderea slavilor a determinat aparitia in limba romana a unor dublete slave,
de exemplu ,,ocina", ,,debina", ,,bastina", ce sunt sinonime cu ,,mosie", in sensul de proprietate ereditara. Un alt
termen slav este cel de ,,megies", cu sens de ,,proprietar devalmas". Un alt argument lingvistic al caracterului
teritorial si al vechii obsti la romana este pluralul pe care il intalnim foarte des in denumirea unor sate romanesti, ce
la origine au fost antroponimice, apoi toponimice.

2. Caracter agral sau pastoral

Caracterul agral este determinat de indeletniciri traditionale ale poporului roman: agricultura si cresterea
vitelor. Corespunzator acestor indeletniciri, teritoriul obstei era impartit in campii de cultura, adica teritorii
destinate agriculturii si pasunii, care, lato sensu, cuprinde si padurea, adica teritoriul destinat cresterii vitelor.
Cresterea vitelor s-a realizat intr-o forma pastorala specifica, prin transhumanta, intalnita in satele de munte si care
nu inseamna nomadism, pentru ca ea nu poate fi inteleasa corect decat in legatura cu cealalta ocupatie traditionala a
romanilor si anume agricultura, in sensul ca activitatea pastorala era cu caracter secundar, iar pe de alta parte,
caracterul de stabilitate al ocuparii pastorale era dat tocmai de destinatia specifica acordata unor terenuri, aflate in
hotarul obstei, cele utilizate exclusiv pentru pasunat.

ORGANIZAREA OBSTILOR SATESTI

Fiind o comunitate de munca, obstea sateasca se organizeaza in vederea desfasurarii in conditii optime a
agriculturii si al pastoritului (principalele indeletniciri din cadrul obstei). Nu avem marturii directe despre
organizarea obstilor satesti, insa ea a putut fi reconstituita dintr-o serie de documenet scrise, ulterioare intemeierii
statelor feudale romanesti, cat si din cercetarile sociale efectuate asupra unor obsti ce au supravietuit in Epoca
23

Moderna. Cert este ca in perioasa sec. 4 d.H. - sec. 10 d.H., obstea se gasea in forma arhaica si nu cunoastea
stratificarea sociala a membrilor sai.
Organele de conducere ale obstei erau:

1. Adunarea generala a membrilor obstei

Adunarea generala a membrilor obstei cuprindea pe toti membrii majori ai obstei, majoratul fiind fixat fie in
raport cu varsta, intre 18 si 30 de ani, fie in raport cu data casatoriei. Este controversata ideea participarii femeilor
la Adunarea Generala a obstei. Cert este ca ele particpau in orice caz la adunarile acelea la care urmau sa se adopte
hotarari in ceea ce le priveste. Aceasta adunare se numeste tot ,,obste" si se tinea la casa obstei, iar in zilele de
sarbatoare se tinea la Biserica. Ea era convocata prin viu grai de la om la om. Adunarea Generala a membrilor
obstei avea urmatoarele atributii:
- hotareste asupra patrimoniului obstei
- organizeaza munca colectiva
- supravegheaza relatiile de famillie
- rezolva conflictele dintre membrii obstei
- ratifica transferuri de bunuri dintre membrii obstei si incheia diferite conventii
- asigura organizarea si intretinerea Bisericii satului si a cultului religios

2. Sfatul oamenilor runci si batrani

Sfatul cuprinde pe cei mai respectati oameni ai obstei, membrii de baza ai obstei, cu atributii jurisdictionale.

3. Alesii obstei
Alesii obstei erau persoane imputernicite cu exercitarea unor atributii speciale. Denumirile acestora
amintesc de denumirile unora dintre dregatorii statului feudal, ceea ce demonstreaza continuitatea poporului
roman:
- vornicul (strange contributiile membrilor obstei)
- postelnicul (are griija de Biserica satului)
- logofatul (este stiutor de carte si scrie actele obstei)
- nemesnicul (are grija de gardurile campiei de cultura)
- jitarul (pazea recolta)

24

- judele (este seful militar al satului si are atributii jurisdictionale) - termen latin ce provine de la
dumvirii iure dicundo
Alesii obstei erau imputerniciti chiar sa aplice anumite pedepse acelora dintre membrii obstei ce nu le
indeplineau dispozitiile. Alesii obstei se aflau sub controlul permanent al Adunarii Generale a obstei, care ii numea,
ii revoca din functii, le stabilea atributiile si controla exercitarea acestora.
Obstea sateasca este cea mai simpla forma de organizare teritoriala a poporului daco-roman, ceea ce nu
elude posibilitatea incadrarii ei in forme teritoriale mai vaste, precum uniuni de obsti sau confederatii de obsti sau
obstile de obsti. Intr-adevar, din considerente de natura economica, precum folosirea unitara a versantului unui
munte, a vaii unui rau sau din necesitati de natura militara, legate de organizarea apararii in comun, uneori obstile
se organizau in cadrul uniunilor satesti, pastrandu-si nealterate autonomia, organizarea interna, normele de
conduita. Unele dintre uniunile de obsti au evoluat spre forme de organizare de natura politica, de unde au rezultat
formatiunile prestatale de tip feudal. Confederatia obstei avea un organ suprem de conducere, Marele Sfat, alcatuit
din reprezentantii obstilor componente, ce avea urmatoarele atributii: - rezolva problemele patrimoniale comune
- solutioneaza conflictele dintre obstile componente
- stabileste contributia fiecarei obsti
- organizeaza apararea satelor
Insa problemele interne ale obstilor componente continuau sa fie solutionate de organele proprii ale
acestora. Exista o serie de dovezi scrise cu referire la existenta obstilor satesti ale daco-romanilor si apoi ale
romanilor, in perioada retragerii aureliene, in sec. 9 d.H. Ele sunt relativ putine, dar deosebit de semnificante. De
exemplu, o scrisoare datata sec. 4 d.H, in limba greaca, adresata de o comunitate crestina din Dacia Gotica unei
comunitati crestine din Dacia Capadocia si in care exista mentiuni referitoare la patimile Sfantului Sava, un martir
crestin, care a trait intr-un sat de la Nordul Dunarii, ceea ca rezulta ca exista informatii referitoare la existenta unor
sate stabilite cu o popoulatie sedentara, ce se indeletniceau cu agricultura. In lucrarea ,,Strategicon" al Imparatului
bizantin Mauriciu, elaborata in sec. 6 d.H., se vorbeste de populatie romanica de la Nordul Dunarii, care vorbeste
limba latina si era organizata in sate, de-a lungul raurilor, avand ca ocupatii principale agricultura si crestere vitelor.

NORMELE DE CONDUITA ALE OBSTILOR SATESTI

Fiind o comunitate de munca, normele de conduita ale obstilor satesti s-au statornicit in legatura cu
indeletnicirile membrilor obstei, obiectul muncii, relatiile ce se stabileau intre membrii obstei, cu privire la
exercitarea indeletnicirilor traditionale. Pe baza acestor norme fundamentale au fost elaborate si celelalte norme de
conduita ale dacilor si anume cele ce vizau statutul persoanei, familiei, invoielile si procedura de solutionare a
conflictelor dintre membrii obstei.
25

1. Norme ce reglementeaza proprietatea

Stapanirea exercitata de membrii obstei imbraca 2 forme: a. stapanirea devalmasa si b. stapanirea
individuala. Ele sunt in esenta forme de apropiere a folosintei si nu se confunda cu proprietatea privata. Aici
termenul de ,,proprietate" este folosit nu in sens juridic, ci in sens economic.
a. se aflau in stapanirea devalmasa paduri, pasuni, izlazuri, apele, iar in epoca obstei arhaice si
turmele comune, fondul de rezerva pentru anii cu recolta slaba, moara satului, bogatiile subsolului. Un corolar al
stapanirii devalmase era in posibilitatea membrilor obstei de a instraina parti din mosia satului, in vederea pastrarii
unitatii si integritatii acestora.
b. la baza stapanirii individuale se afla munca proprie depusa de fiecare membru al obstei pentru
amenajarea unui bun aflat anterior in devalmasie si care dobandeste prin incorporarea acelei munci o valoare
economica noua.
Prima desprindere din fondul devalmas a fost terenul pe care membrii obstei si-au intemeiat casa si curtea,
ceea ce rezulta ca la romani intalnim sub numele de ,,herediu" locul de casa si gradina. Semnul distinctiv al trecerii
gospodariei comune in stapanirea individuala il reprezinta gardul. Un proces asemanator a cunoscut si campul de
cultura, denumit si ,,tarina" (,,racla"), ce era impartit in loturi de cultura atribuite membrilor obstei prin tragere la
sorti, dar nu in sistemul asolamentului ca la geto-daci, ci o data pentru totdeauna, de aceea loturile de cultura se
mai numeau si ,,loturi matca", pentru ca dau posibilitatea celor de la stapanire sa utilizeze si celelalte terenuri din
hotarul obstei, aflate in stapanire devalmasa. Totodata, membrii obstei puteau lua in stapanire individuala si
anumite parti din restul hotarului devalmas. De exemplu, loturi de cultura obtinute prin defrisari, adica stapaniri
locuresti. Trecerea terenurilor din stapanirea devalmasa in stapanirea individuala se face cu acordul si cu
supravegherea obstei, ce continua sa exercite asupra teritoriului un drept superior de supraveghere si control.
Procesul de trecere a terenurilor din stapanirea devalmasa in stapanirea individuala nu a insemnat
dezagregarea obstilor satesti, intrucat obstea continua sa traiasca, sa exercite si asupra teritoriilor in stapanirea
individuala un drept superior de supraveghere si control, care s-a materializat in Legea Tarii prin institutia dreptului
de protinis (dreptului de precumparare sau de rascumparare).

2. Norme privitoare la relatiile de munca

Fiind o comunitate de munca, obstea sateasca a organizat indeletnicirile principale, agricultura si cresterea
vitelor statuand, in acest sens, norme speciale referitoare la: repartitia campului de cultura intre membrii obstii,
stabilirea felului culturii, suprafata fiecarui lot, stabilirea tipului de desfasurare a unor activitati agricole,
distribuirea recoltei pentru consumul personal al membrilor obstei si pentru fondul de rezerva, norme referitoare la
26

stabilirea locurilor si perioadelor de pasunat, norme privitoare la impartirea productiei turmelor comune. Exemple
si alte norme, care reglementeaza si alte activitati la nivelul obstei, vanatoarea si pescuitul, dupa cum existau norme
de conduita constituite pe masura aparitiei unor activitati (mestesugurile), norme potrivit carora cei care realizau
asemenea activitati, care necesitau pregatire speciala, erau indreptatiti la proprietatea asupra muncii lor.

3. Norme referitoare la statutul persoanelor

Principalul fundament il reprezinta egalitatea membrilor obstei, determinata, pe de o parte, de stapanirea
devalmasa a pamantului si pe de alta parte de desfasurarea activitatii economice fundamentale in comun.
Evidentierea unor membri ai obstei, de exemplu, cei ce erau alesii obstei, se facea dupa calitatea lor si nu dupa
criteriul stratificarii sociale.

4. Norme referitoare la familie, succesiuni si obligatii

In perioada obstei arhaice, familia unica compusa din parinti si copii, reprezenta elementul structural al
obstei, caracterizat prin aceeasi egalitate a membrilor, ca si obstea in ansamblul sau. Egalitatea, la nivelul familiei,
era determinata ca si in cazul obstei de munca, in comun, desfasurate in cadrul gospodariei si stapanirea comuna
asupra patrimoniului familiei. Aceasta egalitate a avut drept consecinta existenta unor obligatii reciproce de
intretinere, atat intre parinti, cat si intre soti. In materia organizarii familiei, influenta majora a exercitat-o traditia
geto-daca spiritualizata sub influenta crestinismului. Astfel, casatoria se realizeaza prin liberul consimtamant al
partilor, insotita de bunacuviinta religioasa, devotamentul era admis la cererea oricareia dintre soti, intre acestia
existand deplina egalitate in pronuntarea motivelor de divort, irevocabile. In materia succesiunilor, descendentii
aveau egala vocatie succesorala la mostenirea mosiei familiei, fiind recunoscut totodata si dreptul la mostenire al
sotului supravietuitor, consacrat, de altfel, si in dreptul roman postclasic. In materia obligatiilor, toti membrii
obstei aveau deplina capacitate de a incheia conventii, acestea fiind total libere de forma, spre deosebire de dreptul
roman, unde unele contracte erau supuse unui formalism riguros. Cea mai raspandita conventie era vanzarea, care,
asa cum evolua sub influenta dreptului bizantin, devenise consensuala translativa de proprietate. O alta conventie
des intalnita era de schimb, dat fiind caracterul natural al economiei acelei perioade.

5. Norme referitoare la raspunderea si solutionarea litigiilor

Raspunderea membrilor obstei pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, precum si solutionarea
conflictelor dintre membrii obstei se realizau pe baza sistemului solidaritatii rudelor si a compozitiunii voluntare
(+legea talionului). Solidaritatea obstei, in ansamblul sau, se manifesta atunci cand aceasta trebuia sa raspunda
pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii savarsite de unul dintre membrii sai asupra unui membru al unei obsti
27

invecinate (articolele de judecata erau comune pentru pricini civile si penale si anume Sfatul oamenilor buni si
batrani, judele, instante ce puteau pronunta hotarari, mergand pana la alungarea din obste a celui ce comisese o
fapta grava). In materia probelor se contureza inca din aceasta perioada unele probe fundamentale pentru practica
judiciara romaneasca si anume juramantul cu brazda si proba cu juratori, pe care le vom regasi reglementate si in
Legea Tarii, ceea ce atesta cotinuitatea poporului roman.
In ceea ce priveste materia procedurii, instantele erau aceleasi atat pentru cauze recidive cat si pentru
cauzele penale.
Judele si sfatul oamenilor buni si batrani-aceste instante aveau competenta de a cerceta litigiile deduse
spre solutionare in fatal or si de a pronunta hotarari care sa contina sanctiuni la adresa membrilor obstei mergand
pana la excluderea membrilor din colectivitate.
Pe plan probativ, se contureaza inca din aceasta perioada o serie de probe fundamentale in practica
judiciara :Juramantul pe brazda si proba cu juratii, ceea ce arata continuitatea poporului roman si pe planul
institutiilor sale juridice.
Obstea sateasca sau teritoriala este cea mai simpla forma de organizare social ape criteriul teritorial a
unei colectivitati umane ceea ce nu exclude insa posibilitatea ei de a se incadra in forme teritoriale mai vaste->
uniunile de obsti sau confederatiile de obsti din obsti si obsti de obsti. Aceste uniuni de obsti se constituiau din
necesitati de aparare sau necasitati economice, mai buna exploatare a vai unui rau sau a versantului.Obstile
componente isi pastrau autonomie, organele de conducere sdi normele proprii de conduita.Confederatia de obsti
avea la randul sau un organ de conducere alcatuit din reprezentantii obstilor componente si care avea o serie de
atributii :
1.rezolvarea problemelorpatrimoniale comune
2.solutionarea litigiilor dintre obstile componente
3.stabilirea contributiei fiecarei obsti componente
4.organizarea sistemului comun de aparare
In virtutea autonomiei obstilor componente continuau sa solutioneze prin organizatii proprii toate
problemele lor interne.

APARITIA PRIMELOR FORMATIUNI PRESTATALE DE TIP FEUDAL

Incheierea procesului etnogenezei romanesti a dus la afirmarea poporului roman dpdv etnic ca un popor cu
personalitate proprie, care a utilizat apelativul roman pentru a se desemna, apelativ justificat atat din perspectiva
autohtonilor geto-daci, locuitori ai unor teritorii ce au fost parte integranta din Imperiul Roman. Semnificativ in
acest sens este ca Imparatul bizantin Constantin Porfirogenetul, referindu-se la locuitorii spatiului carpato28

dunareano-pontic, ii denumeste romani pentru a-i deosebi de barbari. Mai mult, celelalte popoare vecine, slavii,
maghiarii, ii desemnau pe romani cu termeniii de ,,valahi", ,,olahi", ,,volohi", termeni prin care aceste popoare ii
denumeau pe fostii locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce inseamna o recunoastere implicita a originii romane a
poporului roman.
Iar poporul roman nu s-a afirmat nu doar dpdv ca un popor romanic, ci si dpdv religios, ca un popor crestinortodox, pentru a se deosebi de celelalte popoare pagane si catolice. Afirmarea poporului roman ca un popor crestin
ortodox si lupta sa contra propagarii catolice este ilustrata intr-o scrisoare a Papei Grigore al IX-lea din 1234, in
care acesta deplange succesele pseudo-episcopilor ortodocsi si vlahilor din dioceneza cumanilor din Moldova.
In perioada feudalismului timpuriu (sec. 10 - 14 d.H.) la nivelul obstilor satesti au avut loc o serie de
transformari, in sensul ca egalitatea membrilor obstei face loc stratificarii sociale de tip feudal, iar vechile norme
de conduita fac loc unor norme cu caracter juridic, care reglementeaza noile relatii sociale si de productie. Pe acest
fond se adancesc inegalitatile sociale din cadrul obstilor si incep sa se contituie clasele si categoriile sociale proprii
feudalismului, precum si relatiile de productie de tip feudal. Astfel, din randul membrilor obstii si in special dintre
alesii obstei se evidentiaza anumite persoane, care acapareaza terenurile obstii, devenind aristocratia formatiunilor
prestatale de tip feudal si embrionul viitoarei clase a nobililor feudali.
Existenta proprietatii feudale este oglindita in documentele medievale, cum ar fi Diploma Ioanitilor (1247),
unde sunt desemnati prin sintagma ,,majores terrae" (,,mai marii pamantului") sau intr-o scrisoare de la inceputul
sec. al XIX - lea a lui Inocentiu al III - lea, referitoare la Sudul Moldovei, in care sunt desemnati prin termeni ca
,,duces" si ,,domni". Toata aceasta terminologie sugereaza ca feudalii erau cei mai putenici dpdv economic, iar
puterea lor economica statea la baza puterii lor politice. Tot in aceasta peioada a feudalismului timpuriu, bisericile
si manastirile au inceput sa acumuleze iazuri, ceea ce a dus la formarea clasei feudalilor ecleziastici, alauri de aceea
a feudalilor laici.
La celalalt pol al societatii feudale in curs de constituire se afla marea masa a taranimii, desemnata de
Diploma Ioanitilor prin sintagma ,,rustici valahi", adica taranii dependenti de majores terrae. Acest document arata
ca feudalii romani se bucurau din partea taranilor dependenti de renta feudala prestatala sub cele 3 forme ale sale:
venituri, foloase si slujbe, adica renta in bani, produse si in munca. Cea mai mare parte a taranimii era organizata in
obsti satesti, intre acestia si nobilii feudali existand un conflict permanent, ca urmare a incercarilor nobililor feudali
de a destrama obstile si de a acapara pamanturile taranilor. Iata deci ca obstea sateasta era in zorii Evului Mediu si
un mijloc de aparare a taranilor impotriva feudalitatii. Chiar si taranii dependenti erau organizati in obsti si
continuau sa pastreze in folosinta loturile de cultura, care se numarau sorti.
O data cu formarea claselor sociale fundamentale ale societatii feudale si a relatiilor de productie de tip
feudal, apare si contradictia fundamentala a societatii feudale si anume aceea intre taranii dependenti si nobilii
feudali. Pe acest fond, potrivit legii dialectice a luptei contrariilor trebuie sa dea nastere formatiunilor prestatale de
tip feudal, care au aparut si s-au organizat pe intreg teritoriul locuit de roman, inca din sec. 9. Ele erau desemnate
29

prin termenul generic de ,,tara" sau de ,,campulung", termeni care desemnau uniunile sau confederatiile de obsti.
Termenul de ,,tara" din limba romana este de sorginte latina, de la ,,terra", insa limba romana este singura limba
romanica in care termenul a patruns cu sensul de organizare politico-statala si nu cu un sens material de pamant, ca
in celelalte limbi romanice. In limba romana, pentru sensul material de pamant avem cuvantul ,,pamant", de
sorginte latina (,,pavimentum" = ceea ce acopera). Chiar si atunci cand termenul de tara are sensul secundar de
pamant, referirea este la teritoriul unei formatiuni politico-statale. Aceasta denumire generica de tara este
completata cu o serie de termeni ce indentifica diversele formatiuni prestatale dupa o serie de criterii: a. geografic:
Tara Hategului
b. etnic: Terra Vlahorum
c. etnico - geografic: Tara Brodnicilor
d. al persoanei conducatorului: Tara lui Litovoi, Menumorut
Denumirile tarilor care contin vechi termeni toponimici si hidronimici atesta vechimea si continuitatea
popoarelor romanesti pe acele tinuturi. Denumirilor tarilor care contin determinative cu caracter etnic sunt date de
celelalte popoare si confirma incheierea procesului etnogenezei romanesti si afirmarea poporului roman ca un
popor cu personalitate proprie. Denumirile tarilor care contin referiri la numele persoanei conducatorului semnifica
saltul calitativ de la stadiul obstilor si uniunilor de obsti la stadiul organizat de tip politic. In afara termenului de
tara pentru desemnarea formatiunilor prestatale feudale exista in limba romana si alti termeni care nu sunt de
origine latina, care sunt dublete ale termenului de tara. De exemplu, termenul de ,,jupa-jupan-jupan", care este de
sorginte traca, precum si termenii de cnezat, voievodat. Existenta acestor cuvinte germane si slave in vocabularul
limbii romane si utilizarea lor pe scara larga in Epoca Medievala i-a facut pe unii autori sa considere in mod gresit
ca institutia cnezatului si a voievodatului n-ar fi institutii originale romanesti, ci imprumutate. Aceasta conceptie nu
poate fi acceptata, pentru ca termenii au patruns in limba romana ca dublete, pe fondul influentei exercitarii de
popoarele migratoare asupra etnogenezei romanesti, mai ales in ultima ei etapa, iar un alt argument in combaterea
acestei afirmatii este acela al evolutiei diferite a institutiilor in cauza, la romani. La slavi, termenul de cneaz este
sinonim cu cel de duce. In ierarhia feudala slava, voievodul este subordonat cneazului si nu are atributii
jurisdictionale. La romani, voievodul este superior cneazului, fiind mai mare peste o confederatie de cnezi si
continua pe un plan superior atributiile jurisdictionale ale juzilor si cnezilor.
Conducatorii de formatiuni prestatale feudale dispuneau de asezari intarite si de cele militare compuse din
curtenii cu ajutorul carora tineau in ascultare pe taranii dependenti si asigurau apararea impotriva atacutilor straine,
infaptuind astfel functii interne (a tine in ascultare masa taranilor dependenti) si externe (aparare impotriva
atacurilor straine) ale acestor formatiuni de tip politico-statal. Efectivele militare respective alcatuiesc ceea ce
Diploma Ioanitilor denumeste ,,apparatus bellicus" (aparatul razboinic). Formatiunile prestatale feudale nu
dispuneau, insa, de forta necesara unei aparari eficiente impotriva atacurilor tot mai frecvente si puternice ale
30

popoarelor vecine, intrucat respectivele formatiuni prestatale isi exercitau autotitatea pe teritorii restranse,
nemaiavand puterea necesara pentru intretinerea unor efective militare corespunzatoare. In acest context, catre
sfarsitul sec. 13, inceput de sec. 14, pe fondul dezvoltarii fortelor de productie si al uitarii relatiilor de productie de
tip feudal, cresc si veniturile feudalilor romani, iar acestia cauta din ce in ce mai mult sa-si asigure exclusivitatea
exploatarii domeniilor lor si sa nu mai imparta cu feudalii straini, ai caror vasali erau veniturile regiunilor
romanesti, atitudine incompatibila cu recunoasterea autoritatilor vremii.
La randul lor, micii tarani dependenti nu mai agreau dubla exploatare feudala si s-au situat de partea
feudalilor romani, in lipsa lor, impotriva feudalilor straini. Aceasta lupta desfasurata sub conducerea capeteniei
feudale locale a avut ca rezultat crearea statelor feudale romanesti, un proces istoric, cu trasaturi comune la scara
intregului spatiu locuit de romani, dar si cu o serie de particularitati de la o tara romaneasca la alta. De aici rezulta
ca formarea statului feudal roman este rezultatul dezvoltarii fortelor de productie feudale, al contraindicatilor de
clasa, interne si al luptei poorului roman contra dominatiei straine in cadrul unui determinism de tip dialectic, ceea
ce valideaza justetea singurei teorii corecte formulata de istoriografia romana in legatura cu formarea statului
roman feudal de sine statator, care este teoria lu Nicolae Balcescu, acesta referindu-se la formarea Moldovei si a
Tarii Romanesti, in combaterea teoriei descalecatului, pentru ca niste ,,stapani se state asa mici precum Fagarasul
Si Maramuresul nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea provincii". Prin urmare, ,,feudalitatea
nu se putea introduce in aceste tari cu acesti domni". Ceea ce insemna ca formarea statelor feudale romanesti nu
poate fi rezultatul unei actiuni externe, ci este rezultatul unui proces intern de feudalizare.

FORMAREA DREPTULUI FEUDAL NESCRIS (FORMAREA LEGII TARII)

In perioada sec. 4 - sec. 9, la nivelul obstilor satesti a existat un sistem de reguli de conduita care
reglementeaza relatii sociale existente la nivelul obstilor.
Conducerea colectiva a obstilor veghea la respectarea si aplicarea acestor reguli de conduita ce erau reguli
sociale fara caracter juridic. Ele reprezinta vointa comuna a membrilor obstei si interesele generale ale obstilor si
erau respectate de comun acord de toti membri obstilor pe baza deprinderii si obisnuintei. Nu erau inzestrate cu o
sanctiune statala, ci cu o sanctiune obsteasca aplicata de organele de coducere a obstilor. Transformarea acestor
norme din norme sociale fara caracter juridic in norme juridice a presupus intocmirea cumulativa a doua trasaturi
caracteristice: 1. dobandirea unui continut de clasa si 2. dobandirea unei sanctiuni specifice de natura statala
aplicata cu ajutorul aparatului de constrangere al statului. Aceste doua trasaturi caracteristice s-au conturat ca
rezultat al stratificarii sociale si formarii aparatului coercitiv al statului, menit sa asigure respectarea normelor de
drept. Transformarea normelor sociale de la nivelul obstilor satesti la nivelul juridic a fost surprinsa de marele

31

istoric Nicolae Iorga ce a denumit sistemul de norme de drept de la nivelul obstilor cu sintagma ,,drept popular
propriu comunitatilor satesti libere".
Insa formarea Legii Tarii s-a realizat si pe o alta cale si anume aparitia de noi norme juridice
corespunzatoare noilor realitati economice si sociale ale societatii feudale aflata in plin proces de constituire.
Aceste noi reguli de drept conturate inca din timpul feudalismului timpuriu s-au amplificat si diversificat in timpul
feudalismului dezvoltat. Din aceasta categorie de norme juridice fac parte norme ce reglementeaza privilegiile
nobilimii, obligatiile taranilor dependenti exprimate sub cele trei forme ale rentei feudale, sistemul relatiilor
feudale de vasalitate, precum si norme ce reglementeaza organizarea politica a societatii feudale: caracterul ereditar
al institutiei cnezatului, caracterul electiv al institutiei voievodatului, caracterul electivo-ereditar al institutiei
domniei.
Pe planul formei aceste norme de drept imbracau forma cutumei sau a obiceiului juridic, sens in care
Dimitrie Cantemir califica dreptul acestei perioade ca fiind un ,,ius non scriptum". Nicolae Balcescu precizeaza in
acelasi sens ca romanii de la intemeierea ambelor principate n-au avut legi scrise. Cunoasterea dreptului nostru
feudal nescris a fost posibil pe baza dovezilor scrise interioare si straine din perioada in care el a fost in vigoare.
Dintre sursele interne de cunoastere a Legii Tarii, cele mai importante sunt hrisoavele domnesti (reprezinta
acte cu caracter individual de aplicare a legilor si care fac repetate referiri la dreptul nescris, dar cunoscute de
intregul popor roman). In ceea ce priveste sursele externe de cunoastere a Legii Tarii, acestea sunt documente
emanand de la cancelariile straine ce mentioneaza si ele existenta dreptului poporului roman pe care il denumesc:
voloschizohon (documentele cancelariei polone), zaconvlaski (documentele cancelariei sarbe), iusvalahicum, lex
olahorum (redactate in limba latina a cancelariei maghiare). Aceste denumiri arata ca strainii, atunci cand
denumeau dreptul nostru feudal nescris, aveau in vedere caracterul etnic al poporului roman, concepand pe cale de
consecinta dreptul acestui popor ca pe un drept personal. Spre deosebire de straini, romanii au desemnat mereu
dreptul lor feudal nescris (obisnuielnic) prin sintagma ,,Legea Tarii" (obiceiul pamantului), termenul de pamant
fiind in aceasta expresie sinonim cu termenul de tara.
In constiinta poporului roman, Legea Tarii aparea ca un drept vechi, ca o suma de obiceiuri din batrani, de
la alcatuirea tarii si chiar anterioare acesteia pana la aparitia pravilelor. Legea Tarii reprezinta singurul izvor de
drept in sens formal, dar chiar si dupa adoptarea pravilelor bisericesti si apoi a celor laice, Legea Tarii a ramas
dreptul comun in toate materiile.
In cadrul procesului istoric de formare a Legii Tarii pot fi decelate urmatoarele etape :
1. sec.4-9 (cand Legea Tarii cuprinde numai norme de conduita fara caracter juridic ale obstilor satesti)

32

2. sec. 9-14 (cand aceste norme devin norme de drept, intregindu-se cu norme juridice noi relative la
organizarea formatiunilor prestatale de tip feudal, la relatiile dintre aceste entitati si supusii lor, precum si la
relatiile de exploatare dintre nobilii feudali si taranii independenti)
3. dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare (cand Legea Tarii devine sistem de drept
atotcuprinzator, incluzand intraga materie a dreptului public si privat).

TRASATURILE LEGII TARII

1. Caracter unitar
Legea Tarii are un caracter unitar pe intreg teritoriu locuit de romani, semnificativa in acest sens fiind
utilizarea termenului generic de tara, desi am vazut ca tarile purtau diverse denumiri in vederea identificarii lor.
Caracterul ei unitar s-a pastrat si dupa intemeierea statelor feudale romane desine statatoare iar unitatea de continut
a dreptului nostru feudal nescris a reprezentat o expresie pe planul determinismului de tip dialectic, a conditiilor
economice si sociale identice si a cadrului unitar in care s-a format poporul roman.

2. Caracter teritorial, imobiliar

Acest caracter rezulta chiar din denumire, in sensul ca reprezinta dreptul unei populatii organizate dpdv
politic sau Legea unei tari (legea unui teritoriu aflat sub organizare statala). Este foarte important sa subliniem
acest caracter pentru ca Legea Tarii se deosebeste de dreptul popoarelor migratoare si este un drept personal.
Caracterul teritorial mobiliar al Legii Tarii este demonstrat si de imprejurarea ca institutia juridica centrala a
dreptului nostru consuetudinar este institutia proprietatii, ce cunoaste o ampla si minutioasa reglementare.

3. Caracter original
Legea tarii e o creatie originala a poporului roman, izvorata din modul de viata al stramosilor nostri si al dacoromanilor. Din forma lor tipica de organizare sociala rezulta obstea sateasca, astfel incat influentele straine
exercitate asupra institutiilor juridice romane s-au limitat la aspectul formei, la terminologie si nu au afectat cu
nimic continutul institutiilor juridice romane astfel incat aceste influente sunt regasite ca dublete ale terminologiei
originare de sorginte latina, traca.
In literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii in legatura cu originea Legii Tarii. Pot fi
impartite in doua categorii: I. teorii moniste, cu privire la formarea Legii Tari, intre care mentionam si originea
pura romaneasca formulata de istoricul Bogdan Petriceicu Hasdeu si Vasile Parvan si de juristii Stefan Onginescu,
33

Ivan Peres, Andrei Radulescu, toti adepti ai scolii latiniste. Apoi teoria originii pur trace a Legii Tarii formulate
de istoricii Ioan Andriesescu si Nicolae Densusianu si juristii Ioan Nadejde si George Hotinean, teoria originii
slave dezvoltata de istoricii Dimitrie Onciu si A.D. Xenopol si juristii Paul Negulescu si Constantin Dissescu,
teoria originii germano-ungare ramasa izolata in literatura de specialitate.
A doua categorie de opinii e cea referitoare la teoriile dualiste: teoria originii daco-romane a Legii Tarii
dezvoltata de Dimitrie Cantemir si Nicolae Iorga. Toate aceste teorii pacatuiesc prin exclusivismul lor, pentru ca ele
neglijeaza creatia juridica a poporului roman, popor ce potrivit autorilor si-ar fi constituit un sistem de drept numai
din mosteniri si influente ale altor popoare. Deficientele acestor constructii teoretice pleaca de la viciul
fundamental al metodei de utilizare: metafizica, potrivit careia dreptul este redus la un continut ideatic si
conceptual, rupt de realitatea economica si sociala si pe acest fond principala preocupare o reprezinta stabilirea pe
cale comparativa a filiatiei ideilor si identificarea primordialitatii unora in raport cu altele aplicand aceasta metoda
la cercetarea originii Legii Tarii. Autorii invocati au rezolvat chestiunea in felul urmator: atunci cand au constatat
asemanare intre institutiile Legii Tarii si institutiile din dreptul unor popoare vecine au afirmat ca este vorba de un
imprumut din dreptul strain, iar atunci cand nu existau asemanari au considerat ca este vorba despre o institutie
mostenita. In acest sens George Hotineanu mentioneaza ca dreptul roman este originar numai in masura in care nu
prezinta vreo asemanare cu vreo institutie juridica straina, caci este vorba in mod invariabil de un imprumut.
Mergandu-se pe aceasta linie de gandire s-a ajuns ca in preajma razboiului, in literatura de specialitate din tara
noastra, sa se realizeze o clasificare a institutiilor juridice ale Legii Tarii in 3 categorii: institutii mostenite,
imprumutate si originale, in care au fost incluse doar acele institutii, care, in urma unei analize comparative, nu
puteau fi incadrate in primele doua categorii.
Pentru a analiza problematica originii Legii Tarii este necesar sa utilizam metoda dialectica de cercetare a
originii si evolutiei fenomenului juridic. Este vorba despre legea determinismului potrivit careia suprastructura
sociala in care se include este determinata de baza economica a societatii si din aceasta perspectiva se explica
asemanarile dintre unele institutii din Legea Tarii si institutii din dreptul unor popoare vecine. Conditiile materiale
de existenta asemanatoare genereaza reglementari asemanatoare, astfel incat asemanarile nu reprezinta cu
necesitate rezultanta efectului unui imprumut. S-au constatat asemanari intre Legea Tarii si dreptul indian. Aceste
asemanari nu pot fi explicate prin imprumut, avand in vedere ca cele doua popoare nu s-au aflat in legatura de-a
lungul istoriei. Pe de alta parte, nu putem intelege de ce aceste asemanari nu s-ar datora unui imprumut in sens
invers, adica din dreptul roman catre popoarele vecine. Utilizand metoda dialectica de cercetare putem face si
distinctia dintre factorii ce au determinat o anumita reglementare si factorii ce au influentat reglementarea
respectiva. Astfel spus, putem face distinctia dintre origine si influenta in cadrul procesului de formare a Legii Tari,
astfel incat, utilizandu-se aceasta metoda de cercetare, putem trage concluzia ca Legea Tarii este creatia originala a
poporului roman, avand la baza dreptul daco-roman si influentele de natura terminologica, din partea unor popoare

34

vecine, insa constituirea dreptului nostru feudal nescris a fost determinat in mod nemijlocit de conditiile materiale
de existenta in care s-a format si a evoluat poporul roman si de forma sa traditionala de organizare, obstea sateasca.
Totodata, in literatura noastra de specialitate s-au conturat o serie de opinii referitoare la sfera de aplicare a
Legii Tarii, referindu-se la continutul sau normativ, ce rezulta o diversitate de opinii. Opinia lui Nicolae Iorga:
Legea Tarii ar fi un drept al agricultorilor si pastorilor fara continut de clasa. Este o opinie criticabila pentru ca
dreptul are mereu un continut de clasa si este expresia de vointa a clasei dominante. Opinia lui Dimitrie Onciu:
Legea Tarii reglementeaza organizatia cneziala si voievodala cu care poporul roman a aparut in istorie in zorii
Evului Mediu. Cercetarile sociologice, desfasurate in perioada interbelica de catre marele profesor Dimitrie Gusti
si continuate dupa razboi de Henri Stal si Petre Panaitescu, au evidentiat justetea singurei opinii acceptabile
referitoare la sfera de aplicare a Legii Tarii, ce este opinia lui Nicolae Balcescu: ,,multa vreme obiceiul pamantului
a tinut loc si de constitutie politica si de condica tivila, criminala", astfel zis, Legea Tarii este un sistem de drept
atotcuprinzator, ce reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat.

I DREPTUL PUBLIC
Dreptul public este organizarea de stat a statelor feudale romanesti.

1. Organizarea de stat a Moldovei, Tarii Romanesti (stat feudal de sine statator)

A. Institutia domniei
Domnul este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor
feudale de vasalitate. Institutia domniei este una romaneasca originala, ce a aparut odata cu formarea statelor
feudale romanesti de sine statatoare, ca o treapta superioara in procesul de evolutie istoric a formatiunilor prestatale
de tip feudal. Fiind una originala, nu are un corespondent in statele vecine, iar termenul ce desemneaza institutia
este de sorginte latina, ,,dominus". Potrivit conceptiei feudale, tilul de domn semnifica independenta, pozitia unui
sef de stat, ce nu recunoaste o autoritate superioara.
Originea institutiei este duala. Pe de o parte, se afla in traditiile formate in cadrul formatiunilor prestatale de
tip feudal, iar pe de alta parte, ea isi afla filonul intr-o serie de trasaturi ale monarhiei bizantine, ce pastra amintirea
organizarii politice romane, avea ca fundament ideologic crestinismul ortodox si continea premisele necesare
pentru centralizarea puterii in stat si apararea independentei de stat. Este suficient sa amintim titulatura imparatului
roman a Imperiului tarziu de la Diocletian catre finele imperiului : ,,dominus edeus". Purta titulatura si de Mare
Voievod, exercitand in aceasta calitate prerogative de Domn Suprem al armatei si judecator suprem. Ca domn, el
este in plus stapanul tarii dpdv teritorial. In calitate de sef de stat exercita o serie de atributii de ordin politico35

administrativ, militar, judecatoresc, legislativ, atributiuni ce au fost ingradite pe de o parte de Legea Tarii, si pe de
alta parte de marii boieri, ce au jucat un rol deosebit in conducerea statului. Pe plan politico-administrativ, Domnul
era acela care stabilea impartirea politico-administrativa a statului, incasarea darilor si prestatiile catre domnie, ii
numea si revoca pe dregatori, batea moneda, exercita tutela asupra bisericii, avand dreptul de a-i numi pe
mitropoliti, episcopi si ecumeni, incheia tratatele de alianta comerciala cu celelalte state, declara starea de razboi si
de pace.
Pe plan militar, domnul, in calitate de mare pretor, era conducatorul armatei. La inceput coordona
steagurile marilor boieri, apoi oastea cea mica, iar in cazurile in care teritoriul tarii era invadat, el ridica la lupta si
conducea oastea cea mare a tarii.
Pe plan judiciar, domnul era judecatorul suprem al tuturor supusilor, putea judeca orice pricina si putea
pronunta pedeapsa cu moartea, confiscarea averii. El delega uneori atributii jurisdictionale sau le putea conferi
nobililor feudali (boieri, manastiri) pentru poporul de pe domeniile acestora, cu ocazia acordarii imunitatilor
feudale. Hotararile judecatoresti pronuntate de domn se bucurau de forta juridica sau de autoritate de lucru judecat,
numai pe durata domniei acestuia. Domnii nu puteau rejudeca procese si nu putea modifica hotarari pronuntate
anterior. Domnul judeca de regula cu Sfatul Domnesc.
Pe plan legislativ, vointa domnului era considerata Lege, iar activitatea de legiferare a lui imbraca forma
hrisoavelor legislative, ce au aparut destul de tarziu (sec. 16) si cuprinde norme cu caracter general. Din
examinarea atributiilor domnului rezulta ca institutia domniei se caracterizeaza prin confuziunea de atributii pe
care domnul le exercita in cele mai diverse domenii.
In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, Legea Tarii reglementa un sistem original, asa cum originala
este si institutia, de unde rezulta un sistem mixt electivo-ereditar. Vocatie la tron aveau, in primul rand, acei soti
care erau rude legitime sau nelegitime, pe linie directa sau colaterala, cu oricare dintre domnii anteriori, adica cei
ce erau din os domnesc. A doua conditie era ca cel in cauza sa fie roman, crestin ortodox, iar a treia conditie era
sa nu fie insemnat fiziceste. Din totalitatea acestor persoane se proceda la alegerea celui ce urma sa devina domn,
iar procedura alegerii cuprinde doua etape: investitura si incoronarea. Se zicea ca domnul este ales de tara, insa,
prin tara, intelegem boierii si inaltul cler, astfel incat marea masa a populatiei nu avea nici un rol in alegere, el fiind
doar instiintat cu privire la alegerea facuta.
Acest sistem mixt este de straveche traditie, astfel, latura electiva, o intalnim la nivelul obstilor satesti, inca
din vremea geto-dacilor si continuand si sub stapanirea romana si dupa retragerea aureliana. Este vorba despre
alegerea organelor de conducere a obstilor satesti in frunte cu judele, care era seful militar al satului. Alegerea a
continuat sa fie un sistem aplicat si la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal, in sensul ca voievozii erau alesi
de Adunarea cnezilor. Latura ereditara este intalnita, si ea, la nivelul obstilor satesti, manifestand prin tendinta
membrilor obstei de a-si transmite titlul cu titlu ereditar si a fost continuata pe un plan superior la nivelul
36

formatiunilor prestatale de tip feudal, manifestat prin caracterul ereditar al institutiei cnezatului. Sistemul electivoereditar era considerat de starile sociale ale Evului Mediu, ca fiind unul legiuit pentru ca era reglementat de Legea
Tarii, astfel incat cei ce accedau la tron, potrivit acestui sistem, erau considerati domni din mila lui Dumnezeu.
Dimpotriva, cei ce ajungeau pe tron, cu incalcarea acestui sistem, erau denumiti uzurpatori, unii dintre ei fiind
desemnati in mod peiorativ prin apelativul ,,domnisor". In cadrul fuzionarii sistemului, s-au conturat anumite
mijloace juridice de influentare, fie a laturii ereditare, fie a celui electiv. Spre pilda, asocierea la domnie era o cale
pasnica de a restrange totalitatea, uneori mult prea larg al persoanei, ce puteau emite pretentii la tron, astfel,
domnul in functie, proclama un asociat la domnie, ce urma sa preia tronul dupa moartea sa. Recomandarea este un
mijloc de influentare a laturii elective, este vorba despre recomandarea pe care domnul in functie aflat spre sfarsitul
domniei o adresa Adunarii stariilor feudale, cu privire la persoana cea mai indicata a fi aleasa ca succesor la tron.
Leea Tarii cunoaste si institutia regentei exercitata in cazul minoritatii domnului, situatie in care atributiile erau
exercitate de mama sa si unul dintre marii boieri.
De-a lungul functionarii sale, in timpul Evului Mediu romanesc, sistemul elctivo-ereditar si-a afirmat
anumite avantaje fata de sistemul primogeniturii, dar si anumite inconveniente. Sistemul era avantajos pentru ca
permitea urcarea pe tron si a unor rude mai indepartate, dar cu reale calitati de conducator, in dauna rudelor mai
apropiate, nevarstanice sau incapabile. Sistemul era dezavantajos pentru ca genera o concurenta acerba intre
pretendentii la domnie, fiecare sprijinit de o fractiune boiereasca, iar unii dintre ei solicitand chiar si ajutorul strain.
Luptele interne pentru domnie au slabit Tara Romaneasca si au favorizat instaurarea domninatiei otomane. Dupa
instaurarea domninatiei otomane, pe fondul disparitiei vechilor familii romane, marii boieri au instaurat un autentic
regim nobiliar, conditionand alegerea domnului de acceptarea, de catre pretendentul la tron, a unor angajamente
ferme, privind respectarea privilegiilor boieresti. Este ceea ce cronicul Miron Costin denumeste ,,legatura" sau
,,tocmeala".
Alegerea a devenit formala, pe primul plan devenind investitura data de Sultan, care, de multe ori, preceda
asa-zisa alegere, desi in capitulatiile incheiate de Tara Romaneasca cu Inalta Poarta se prevedea ca domnul va fi
ales potrivit regulilor statornicite de Legea Tarii si abia apoi este confirmat sau recunoscut de Sultan. Mai mult,
investitura data de Poarta acoperea viciile alegerii unei persoane ce nu indeplinea conditiile impuse de Legea Tarii.
Toate aceste precedente au deschis calea numirii directe, de catre Sultan, in timpul regimului turco-fanariot,
inlaturand astfel traditita sistemului electivo-ereditar.

B. Sfatul Domnesc
Este un organ central al statului feudal, functionand pe langa domn si prin intermediul careia se realiza
participarea boierilor la conducerea statului. Sfatul domnesc era alcatuit din reprezentantii marilor boieri si ai

37

inaltului cler si se intrunea la datele si locurile fixate de domn, fiind prezidate de acesta. Numarul membrilor
sfatului varia intre 12 si 25. Principalele atributii erau:
a. intarirea, alaturi de domn, a tuturor actelor privind transferul proprietatii feudale, dand garantia
respectarii drepturilor si indeplinirii obligatiilor izvorate din acele acte.
b. asistarea domnului la judecarea pricinilor civile si penale, dandu-si parerea asupra solutiilor
pronuntate de domn.
c. garanta, cu domnul, respectarea actelor externe si cu precadere a tratatelor de vasalitate.
d. ii acorda domnului sfat in orice problema a vietii de stat, atunci cand era consultat de catre domn.
Din examinarea atributiilor Sfatului Domnului rezulta ca, de iure, el este un organ de stat cu rol consultativ,
insa de facto, rolul Sfatului domnului, precum si componenta lui, au cunoscut de-a lungul Evului Mediu, o anumita
evolutie. Astfel, dupa intemeiere si pana la jumatatea sec.15, Sfatul Domnului era alcatuit numai din boierii de tara,
adica marii stapani de domenii feudale, investite cu imunitati, ce aveau o curte proprie si armata proprie. Ei sunt
denumiti, in hrisoavele vremii, prin termenii de ,,jupani", in Tara Romaneasca, si ,,pani", in Moldova. Puterea
Sfatului Domnesc era atat de mare, incat el cenzura activitatea domnului, acesta neputand lua decizii decat
impreuna cu boierii, iar numele boierilor figurau, alaturi de numele domnului, in formula introductiva a hrisovului.
Dar rolul Sfatului Domnesc nu se reducea doar la a lua hotarari cu domnul, ci se extindea la traducerea in fapt a
hotararilor luate, boierii fiind cei care il sileau pe domn, cat si pe urmasii sai la tron, sa respecte hotararile
respective, astfel incat boierii din stat actionau si ca garanti ai indeplinirii hotararilor luate. In acest sens, este
ilustrata prezenta, in finalul hrisovului domnesc, a pecetilor marilor boieri, alaturi de pecetea domneasca. Aceasta
situatie este fireasca, pentru ca, in primele timpuri de dupa intemeiere, in numele boierilor, era vie amintirea
faptului ca statul feudal se constituise prin unirea feudelor lor, astfel incat, prezenta boierilor in sfat, asigura
apararea vechilor lor pozitii economice si politice, consacrate dupa intemeiere prin sistemul imunitatilor feudale.
Mai tarziu, dupa a doua jumatate a sec.15, o data cu cresterea puterii domnesti, centralizarea statului feudal
si restrangerea imunitatilor acordate, rolul si componenta Sfatului Domnului se schimba, intrucat incep sa patrunda
in Sfat dregatorii (boierii de slujbe), cei ce sunt numiti in functie si revocati de domn, astfel incat, la sfarsitul sec.
15, in componenta Sfatului Domnesc intrau doar dregatorii. Se modifica astfel si rolul boierilor in Sfat, deoarece nu
mai reprezinta un factor decizional, ei avand calitatea de simpli martori, chemati sa ia act de vointa domnului.
Dupa instaurarea domniei otomane, profitand de slabirea puterii domnesti, boierii si-au consolidat din nou pozitia
prin Sfatul Domnesc, promovand teza ca domnul trebuie sa asculte de Sfat si ca alegerea domnului trebuie sa fie
conditionata de angajamentul sau de a respecta privilegiile boieresti.

38

C. Dregatorii
Dregatorii erau inalti demnitari ai statului feudal, numiti si revocati de domn si care exercitau atributii
administrative, judiciare si militare, in cadrul aparatului de stat. La origine, dregatorii, asa cum arata denumirea lor,
erau persoane care, in cadrul Curtii domnesti, exercitau atributii legate de persoana domnului. Treptat insa, paralel
cu ingradirea imunitatilor feudale si centralizarea statului, dregatorii au patruns in Sfatul Domnesc, preluand in
numele domnului conducerea efectiva a vietii de stat.
Sistemul dregatorilor s-a centralizat, in Tara Romaneasca, in timpul domniei lui Mircea cel Batran, iar in
Moldova, in timpul domniei lui Alexandru cel Bun. El este asemanator in linii generale in cele doua tari romanesti,
datorita modelului comun avut in vedere, si anume Imperiul Bizantin. La investirea in functie, dregatorii depuneau
un juramant de credinta fata de domn, iar functiile lor erau onorifice, adica nu erau remunerati pentru actiunea pe
care o desfasurau, insa beneficiau de danii domnesti pentru dreapta si credincioasa slujba, li se concedau veniturile
unor tinuturi si puteau primii daruri de la subalterni.
Dregatorii erau de doua categorii: 1. marii dregatori (membri ai sfatului domnesc) 2. ceilalti dregatori
denumiti micii dregatori (nu faceau parte din sfatul domnesc).
1. Marii dregatori sunt:
a. banul: este o dregatorie specifica Tarii Romanesti; primul in ierarhia dregatorilor Tarii Romanesti; apare
initial ca ban de Severin, apoi ca ban al Craiovei si are in componenta sa administratia, armata, justitia, zone din
dreptul Oltului; putea pronunta pedeapsa cu moartea si avea subalterni denumiti banisori.
b. logofatul: era seful cancelariei domnesti si purtatorul Marelui Sigiliu, cu care erau intarite actele
domnesti.
c. vornicul: este conducatorul slujitorilor Curtii Domnesti si cel ce asigura paza granitelor. In Tara
Romaneasca, competenta lui se limita la zona din stanga Oltului, pentru ca in zona din dreapta Oltului, atributiile
sale erau exercitate de ban. In Moldova exista doi vornici: vornicul Tarii de Sus si Marele Vornic al Tarii de Jos,
acesta din urma fiind primul in ierarhia dregatorilor Moldovei. In Moldova, vornicii erau si comandantii armatelor
din regiunile respective.
d. postelnicul: este cel care coordoneaza relatiile externe ale tarii; este sfetnicul de taina al domnului si
talmaciul

acestuia (traducea).

e. spatarul: purtatorul spadei domnului si comandantul cavaleriei. In Moldova, domnul Eremia Movila a
creat o dregatorie noua, dupa modelul polonez, si anume hatmanul, ce a preluat atributiile militare ale vornicilor.
f. vistiernicul: strangea veniturile tarii si asigura mijloacele financiare necesare functionarii statului, iar
dupa instaurarea dominatiei otomane, si asigurarea mijloacelor destinate platii tributului si a celorlalte atributii.
Alti mari dregatori erau: paharnicul, stolnicul si comisul.
39

2. Dintre dregatorii mici mentionam:

a. armasul: executorul sentintelor penale pronuntate de domn.
b. satrarul: se ingrijea de corpurile domnului pe timp de razboi.
c. aga: comandantul pedestrimii, iar mai tarziu comandantul garzii domnesti.
Din examinarea dregatorilor statului feudal rezulta ca acestia nu erau organizati ierarhic, iar competenta lor
se caracterizeaza prin confuziunea de atributii. In ceea ce priveste organizarea financiara, darile erau de trei
categorii: 1. in natura (dijme domnesti, denumite in Tara Romaneasca ,,zeciuiale", iar in Moldova denumite
,,deseatina") 2. in munca (,,slujbe" sau ,,robota") 3. in bani, categorie in care erau incluse impozitele directe si
indirecte. Impozitele directe erau impozite personale, pe cap de locuitor si se numesc ,,dare" in Tara Romaneasca si
,,dajdie" in Moldova, iar apoi a fost desemnat ,,bir". Procedura de stabilire a birului era procedura cislei, constand
in stabilirea unei sume globale pentru fiecare grup fiscal (sat), repartizata apoi pe unitati impozabile (gospodarii
taranesti), in functie de puterea lor economica, apreciata dupa numarul de vite, repartitie realizata de functionari
specializati numiti ,,rabojari". Potrivit catastifului de cisle din vremea lui Petre Schiopul, ce nu s-a pastrat, taranii
erau impartiti, dupa cuantumul birului datorat, in doua categorii: taranii saraci (bir mic) si taranii de istov (bir
mare).

ORGANIZAREA MILITARA
Initial, locul central in cadrul armatei il ocupau trupele boierilor, investiti cu imunitati, care in sistemul
relatiilor de vasalitate, raspundeau, in caz de razboi, la chemarea domnului. Incepand din sec. 15, se consolideaza
ca o expresie a centralizarii puterii, armata proprie domnului (oastea cea mica) formata din micii feudali, curteni,
slujitori si elemente recrutate de catre domnie. In cazurile de mare primejdie, se hotara ridicarea la oaste a tuturor
locuitorilor si se forma oastea cea mare, a carei baza o constituia taranimea. Pe masura decaderii curtenilor si
slujitorilor domnesti, incepand din sec.17, lefegii sau mercenarii au ocupat un loc tot mai important in cadrul
armatei, cu toate ca intretinerea lor era costisitoare. Conducerea armatei apartinea domnului, ajutat cu precadere de
anumiti dregatori: spatarul, hatmanul si banul Olteniei. Diferitele categorii de osteni aveau propria lor comanda,
formata, de asemenea, din dregatori: capitanul, aga, logofatul sau postelnicul. Dupa instaurarea dominatiei
otomane, armata cunoaste un proces de declin, ea fiind alcatuita dintr-un numar restrans de mercenari, cu rolul de a
asigura paza domnului si politia interna.

40

ORGANIZAREA BISERICII
In epoca feudala biserica a fost principalul reazem al statului. Datorita acestui fapt, biserica s-a bucurat de
un larg sprijin din partea statului, prin acordarea de intinse domenii cultivate de taranii aserviti si de robi. In acelasi
timp, Biserica Ortodoxa a jucat un rol important in apararea independentei fata de state ca Ungaria si Polonia, care,
sub pretextul religiei catolice, urmarea subordonarea tarilor romane. Crestinarea daco-romanilor a inceput inca din
epoca dominatiei romane, dar ea a continuat si dupa retragerea aureliana, pentru ca legaturile dintre autohtoni si
comunitatile crestine nu s-au intrerupt, ci au continuat intr-un ritm sustinut. Dupa constituirea statului bizantin,
influenta crestina a continuat sa se manifeste, dar dupa formarea statelor slave de sud s-a exercitat prin filiera slava.
Asa se explica si faptul ca limbajul Bisericii Ortodoxe romanesti este format din termeni de origine latina, greaca si
slava, iar limba de cult a fost cea slavona.
Lacasurile de cult ortodoxe au aparut cu mult inaintea intemeierii, in sate, iar apoi pe domeniile feudale.
Pana in a doua jumatate a sec. 14, Biserica din Tara Romaneasca era dependenta de Patriarhia de la Ohrida, iar cea
din Moldova, de Mitropolia Haliciului, dar nu cunostea o clara organizare ierarhica. In vremea lui Nicolae
Alexandru Basarab a luat nastere, in Tara Romaneasca, Mitropolia Ungaro-Valahiei, la Curtea de Arges,
recunoscuta de Patriarhia de la Constantinopol, in anul 1359. Apoi au luat nastere o serie de episcopii la: Severin,
Ramnicu Valcea si Buzau. Mitropolia din Moldova se afla, in anul 1388, sub autoritatea spirituala a mitropoliei
Haliciului, dar incepand din anul 1401, a devenit si ea dependenta de Patriarhia de la Constantinopole. Primele
episcopii au fost infiintate la Roman, Radauti si Husi. In procesul infiintarii mitropoliilor si a episcopiilor, s-a
infaptuit si organizarea ierarhica a bisericilor si a manastirilor. In varful ierarhiei ecleziastice se afla mitropolitul,
urmat de episcopi, protopopi, stareti, preoti. Asezamintele bisericesti au fost inzestrate cu intinse domenii de catre
domni si boieri. Marile proprietati ale bisericii, investite cu imunitati, asigurau Marelui Cler o puternica pozitie in
statul feudal. De altfel, mitropolitul era trecut in fruntea statului domnesc. Biserica se afla sub tutela domnului, care
ii confirma pe mitropoliti, episcopi si egumeni, exercita intreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, in
calitatea sa de proprietar suprem, putea judeca procesele care erau de competenta instantelor ecleziastice, dupa cum
putea rejudeca procesele solutionate de aceste instante.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA A TARII ROMANESTI

Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova, exista mari subdiviziuni administrative, care nu erau unitati
administrativ-teritoriale propriu-zise, ci expresia unor reminescente din epoca anterioara intemeierii statului. Este
vorba de zona din stanga si dreapta Oltului in Tara Romaneasca, pentru zona din stanga atributiile administrative
erau exercitate de vornic, iar in dreapta Oltului erau exercitate de ban, iar in Moldova este vorba de Tara de Sus si
41

Tara de Jos. Unitatile administrativ-teritoriale propriu-zise erau judetele in Tara Romaneasca si tinuturi in Moldova,
si locuri urbane si rurale.
In ceea ce priveste orasele, acestea sunt unitati administrativ-teritoriale, ce s-au manifestat ca niste
comunitati libere cu organizare proprie si cu o anumita economie. Teritoriul orasului cuprinde 3 zone: 1. vatra
orasului (perimetru construit), 2. hotarul orasului (terenurile cultivate de locuitori) si 3. ocolul orasului (numarul
de sate adiacente). Toate orasele se aflau sub stapanirea domnului, insa, daca in Moldova, domnul putea dispune
neingradit de ocolul orasului, asupra caruia orasenii aveau doar un drept de uzufruct, in Tara Romaneasca, domnul
trebuia sa rascumpere ocolul de la oraseni. Orasele erau conduse de un aparat administrativ, format din 2 categorii
de dregatori: dregatorii locali alesi de comunitatea orasului si dregatorii domnesti denumiti de domn. Dregatorii
locali erau ,,judecatori" in Tara Romaneasca si ,,soltuz" in Moldova, ajutati de 12 pargari.
Satele. Potrivit stravechilor traditii, formate in procesul trecerii de la societatea sclavagista la cea feudala,
obstea sateasca se bucura de dreptul de autoconducere, pe plan economic, politic, juridic si administrativ. O data cu
aparitia primelor formatiuni politice si in special dupa intemeiere, statele sunt integrate tot mai mult in sistemul
conducerii centralizate, o parte din vechile atributiuni ale obstii fiind preluate de catre stat. In epoca feudalismului
dezvoltat, statele erau impartite in 2 mari categorii: libere si aservite. Satele libere, (mosnenesti sau razesesti), siau pastrat autonomia si dupa formarea statelor feudale, avand organe proprii de conducere. In acelasi timp, ele erau
subordonate pe plan administrativ, fiscal si militar judetelor sau tinuturilor. In sec.14 si 15, satele erau conduse,
potrivit traditiei, de cnezi si juzi, impreuna cu oameni buni si batrani. Din vechiul sistem al autoconducerii, satele
libere continua sa exercite dreptul de a controla stapanirea si instrainarea pamanturilor, judecarea unor procese
penale si civile precum si raspunderea colectiva in materie fiscala si penala. Majoritatea satelor insa au fost aservite
de catre domn, boieri sau manastiri. In satele aservite, conducerea era exercitata de catre un reprezentant al
proprietarului. Pe de alta parte, in virtutea imunitatilor de care se bucurau, boierii aveau dreptul de a administra
satele de pe mosie si de a judeca, iar uneori aceste drepturi le extindeau si asupra satelor libere din vecinatate. Cu
toate acestea, chiar si in satele aservite, s-au pastrat nealterate o serie de obiceiuri.

ORGANIZAREA DE STAT A VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI (STAT AUTONOM)

La venirea lor in Transilvania, maghiarii au gasit deja formata stratificarea sociala si relatii de productie de
tip feudal, formele de proprietate ale feudalismului, precum si institutii politice feudale in cadrul carora, pe primul
plan, se afla institutia voievodatului. Aceste realitati ale lumii feudale au cunoscut, in Transilvania, o evolutie
specifica, pe fondul dominatiei maghiare. Intrucat la venirea lor in Transilvania, maghiarii se aflau dpdv al
organizarii sociale, in Epoca Democratiei Militare si ca atare, nu aveau institutii proprii de tip feudal, au preluat
instituriile feudale ale romanilor si le-au utilizat apoi ca instrumente de reprimare sociala si nationala ale romanilor.
42

Constatand ca, datorita numarului mic, ei nu pot exercita o dominatie efectiva a Transilvaniei, ungurii au procedat
la colonizari masive, cu sasi si secui, insa, in ciuda acestor eforturilor, populatia romana autohtona a continuat sa
reprezinte majoritatea absoluta in voievodatul Transilvaniei. Asa cum rezulta chiar din documentele cancelariei
maghiare, pe intreg teritoriul si Campia Panonica, s-au organizat inca din sec. 9 numeroase cnezate, voievodate si
tari romanesti, conduse de nobili romani, care purtau diverse titulaturi: cnezi, juzi, jupani, voievozi, existenta
acestora fiind afirmata nu numai in documente, ci si prin urmele pe care aceste instiutiile feudalismului timpuriu lea lasat in organizarea interna a voievodatului Transilvaniei, pana la sfarsitul acestuia.
In cadrul procesului de supunere a Transilvaniei de catre maghiari, s-a dat o lupta intre boierimea romana si
nobilimea desprinsa din randul cotropitorului, desemnata prin termenul generic de ,,nemes". Acest proces s-a
realizat in mai multe etape: intre sec 12 si sec. 15, nobilii romani sunt inca mentionati alaturi de cei maghiari, sasi
si secui in documentele cancelariei maghiare. Ei continua sa exercite pe teritoriile pe care le conduceau si uneori si
pe cele pe care le aveau si in proprietate: atributii administratice, judiciare, militare, fiscale, intrucat aparatul
central al voievodatului Transilvaniei nu era inca pe deplin consolidat, iar romanii, ce reprezinta majoritatea
absoluta a populatiei, isi aparau cu strajnicie institutiile. Insa in a doua etapa, ce debuteaza cu a doua jumatate a
sec. 15 (1437), dominatia maghiara asupra Transilvaniei devine efectiva, constituindu-se dupa rascoala de la
Bobalna, Unium Trium Natiorum, pin care drepturile feudalilor romani au fost abolite, romanilor fiindu-le excluse
drepturile la viata politica a Transilvaniei. In aceste contexte, si-au pastrat pozitia doar un numar mic de feudali
romani, cei care au acceptat trecerea la catolicism si maghiarizare. Ceilalti au decazut treptat in randurile nobilimii,
apoi a taranimii dependente. Pozitiile lor economice si politice preluate de nobilimea celor 3 natiuni privilegiate
(maghiari, sasi, secui), in cadrul careia s-a conturat atat o nobilimea laica (nemesii si vasalii lor), cat si o nobilime
ecleziastica (inalti prelati ai Bisericii Catolice), sustinuti de statul maghiar si care desfasurau o sustinuta politica de
reprimare nationala a romanilor ortodoxi, considerati scismatii (--> Marea Schisma din 1054).
Taranii dependenti erau aserviti, iobagi. Statutul lor juridic permitea, la inceput, mutarea, in anumite
conditii, de pe o mosie pe alta, insa dupa 1514, ei sunt legati de glie, fiind obligati sa presteze renta feudala sub
cele 3 forme, renta al carui cuantum a crescut continuu. In Transilvania, exploatarea feudala a fost mai puternica,
inca s-a impletit cu reprimarea nationala. Exista si o categorie redusa, dpdv al numarului de tarani liberi, insa spre
deosebire de Moldova si Tara Romaneasca, in Transilvania ei nu aveau pamant, fiind denumiti ,,jeleri". Datorita
dezvoltarii mai accentuate a mestusugului, spre deosebire de Moldova, Tara Romaneasca, orasenii au reprezentat o
categorie sociala mult mai importanta, iar in cadrul lor, stratificarea sociala era mult mai accentuata. Ei erau
organizati in bresle, avand obligatii militare, financiare.

ORGANELE CENTRALE ALE VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

43

In epoca voievodatului, Transilvania a avut organe centrale proprii, ca efect al autonomiei sale, in cadrul
regatului maghiar. Astefel incat, pana la sfarsitul dominatiei maghiare, Transilvania s-a manifestat ca o entitate
statala distincta de regatul maghiar. Pana la sfarsitul sec. 12, dominatia maghiara s-a exercitat doar asupra zonei de
Nord-Vest a Transilvaniei, condusa de Marele Principe (,,mercurius princeps"-mentionat de izvoare in anul 111,
avandu-si resedinta la Curtea Regala Maghiara). Restul Transilvaniei se afla sub conducerea cnezilor, voievozilor si
juzilor romani. Constatand ca nu pot supune Transilvania doar prin forta, maghiarii au fost nevoiti sa accepte
formele traditonale de organizare feudala ale romanilor si sa colaboreze cu nobilii romani, context in care s-a
constituit voievodatul Transilvaniei, prin extinderea la scara intreagului arc intracarpatic, a institutiilor feudale
romanesti, a voievodatului, astfel incat documnetele mentioneaza in 1176 pe Leustachiu, voievod al Transilvaniei.
Voievozii Transilvaniei, din care multi erau romani, desi erau vasalii regilor maghiari, s-au manifestat permanent ca
reprezentantii intereselor feudale romane si au cautat permanent sa-si largeasca atributiile si sa inlature domninatia
maghiara.Unii dintre ei au reusit doar sa transforme Transilvania intr-un ,,regnum distinctum" de ,,regnum
hungariae". Voievozii Transilvaniei aveau atributii judiciare, administrative, militare. Pe plan administrativ, ii
numea pe vicevoievozi, pe conducatorii comitatelor, pe marii dregatori ai Transilvaniei. Pe plan juridic, voievozii
erau judecatori supremi, pe plan militar, erau conducatorii armatei Transilvaniei. Insa atributiile sale
administrative si militare erau limitate de autonomia acordata comitatelor si scaunelor sasesti si secuiesti de
privilegiile de suzeran a regelui maghiar si de imprejurarea ca domnii Moldovei si Tarii Romanesti detineau in
Transilvania intinse feude. Incercarile regilor maghiari de a limita atributiile voievozilor Transilvaniei s-au lovit de
de o puternica impotrivire, iar de-a lungul timpului, balanta raportului de forta dintre regele maghiar si voievozii
Transilvaniei a inclinat in favoarea voievozilor Transilvaniei. De exemplu, voievodul Transilvaniei devine din sec.
15 si comite al secuilor, extinzandu-si astfel jurisdictia si asupra scaunelor secuiesti. In exercitarea atributiilor sale,
voievodul era ajutat de un aparat central, asemanator cu cel din Moldova si Tara Romaneasca, dar mai putin
dezvoltat, compus din vicevoievod, notarul voievodal sau seful cancelariei voievodale, cu atributii asemanatoare cu
cele ale logofatului si judele curtii voievodului, cu atributii asemanatoare cu cele ale vornicului.
Un alt organ de conducere al Transilvaniei la nivel central este congregatia generala a nobililor
(congregatio generalis nobilium). Aceasta este Adunarea reprezentativa pe stari a nobilimii comitatelor, a clerului,
a orasenilor si a taranilor liberi, proprietari de pamant. La inceput, din congregatio generalis nobilium au facut
parte si nobilii romani, ultima congregatio generalis nobilium la care acestia au fost mentionati fiind 1291. Ulterior,
dupa Unio Trium Natiorum, in compunerea congregatio generalis nobilium intrau doar reprezentanti ai celor 3
natiuni privilegiate, cu excluderea definitiva aa reprezentantilor poporului roman autohton si majoritar.
Congregatio generalis nobilium era un organ de stat cu caracter permanent si se intrunea periodic la convocarea
voievodului, de regula la Turda. Atributiile sale erau de natura administrativa si fiscala. Existenta congregatio
generalis nobilium ilustreaza autonomia Transilvaniei, intrucat nicio hotarare a Dietei maghiare nu se aplica in
Transilvania, daca nu era insusita de congregatio generalis nobilium.
44

ORGANIZAREA LOCALA A VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

Orgnizarea locala a voievodatului Transilvaniei este expresia impletirii structurilor politico-administrative
ale romanilor, existente inca dinainte de cucerirea maghiara si care au supravietuit si in cadrul voievodatului cu
elemente de organizare imprumutate de maghiari din sistemul feudal german. Astfel, in regiunile locuite exclusiv
de romani, subdiviziunile administrativ-teritoriale erau districtele romane, conduse de cnezi, voievozi, juzi. In
regiunile unde, printre populatia romana au patruns si maghiarii, subdiviziunile administrativ-teritoriale erau
comitatele, impartite in plasi. Comitatele sunt conduse de comiti, la inceput numiti de regii maghiari, iar din sec.
13, de catre voievodul Transilvaniei, iar plasile erau conduse de pretori. La nivelul comitatului, comitele era ajutat
de un vicecomite su de o adunare a comitatului, unde participa nobilimea locala. In zonele unde au fost colonizati
secuii s-au organizat institutii administrativ-teritoriale cu caracter militar, numite scunele secuiesti. Institutia este
preluata de la romani, de la vechile scaune de judet ale acestora. Numarul scaunelor a ajuns in sec. 15 la 7, fiecare
scaun fiind condus de un capitan cu atributii administrative si judecatoresti, ajutat pe planul activitatii
jurisdictionale de un jude scaunal. Cele 7 scaune alcatuiesc laolalta ,,universitas siculorum" (obstea secuilor cu
capitala la Odorhei). Era condusa de un comite al secuilor, numit de regele maghiar. Insa din sec. 15, voievodul
Transilvaniei devine si comite al secuior, extinzandu-si autoritatea asupra obstei secuiesti. El era ajutat de 1
vicecomite al secuilor. In zonele in care au fost colonizati sasii, s-au constituit dupa modelul scaunelor de judet ale
romanilor, scaune sasesti care, 7, apoi 9, alcatuiesc laolalta obstea sasilor (,,universitas saxorum"), cu capitala la
Sibiu. Ficare scaun era condus de un jude regal, numit de regele maghiar, un vicejude si un jude scaunal (ales de
anumarea locala). Obstea sasilor era condusa de un comite, reprezentant al regelui maghiar, dar care ulterior a
trecut sub autoritatea voievodului Transilvaniei, fiind ales din sec. 15 de membrii comunitatii sasesti. O alta
categorie de autoritate administrativ-teritoriala sunt orasele, care sunosc o puternica dezvoltare a mestesugurilor si
comertului si pe cale de consecinta, dobandesc o mult mai larga autonomie fata de orasele din Tara Romaneasca si
Moldova. Orasele Transilvaniei sunt conduse de un jude (iudex) si de un consiliu orasenesc sau sfat municipal,
compus din 12 jurati., denumiti ,,burghe". Erau alesi pe termen de 1 an din randul patriciatului orasenesc, iar acest
sfat municipal avea atributii administrative si fiscale, fixate prin actele de privilegii acordate orasului. Orgnizarea
locala a oraselor Transilvaniei era dublata de un reprezentant al puterii centrale: judele regal.

ORGANIZAREA FISCALA
Taranii liberi aveau obligatii fiscale numai fata de stat, pe cand cei aserviti aveau in plus obligatia sa
presteze cele 3 forme ale rentei feudale fata de nemesi si fata de biserica. Sarcinile fiscale datorate regelui erau
inferioare celor datorate nobililor, ceea ce invedereaza iar, autonomia Transilvaniei. In plus, voievodul, care
45

strangea darile pentru rege, avea dreptul sa retina o mare parte din ele. Principala obligatie fata de stat (lucrum
camerae) era prestata initial in natura, apoi in bani. Aceasta dare, fixata prin diplome regale, a sporit necontenit.
Taranii aveau si obligatia de a plati o dare funciara numita ,,terragiuns". Cu timpul, ea a fost extinsa si asupra
oraselor, transformandu-se intr-o dare generala. In situatii deosebite, regele impunea dari suplimentare
numite ,,subsidia". Taranii aveau un plus obligatia de a plati ,,quinquagessima ovium" (o oaie cu un miel din 50).
Intrucat indeplineau indatoriri militare, secuii erau scutiti dari, totusi cu ocazia incoronarii regelui, a primei sale
casatorii si a nasterii primului sau copil, erau obilgati la darea boilor (un bou de fiecare familie). Regimul fiscal al
sasilor era distinct, ei avand indatorirea de a pati 500 de mari de argint anual, prin contributia tuturor gospodariilor
(darea Sfantului Martin).

ORGANIZAREA ARMATEI
In Transilvania, dat fiind organizarea autonoma, exista si o armata a regelui, aflat sub conducerea
voievodului si o armata a feudalilor locali. Din armata regelui faceau parte marii dregatori, cei aflati in slujba
acestora (iobagiones, castri) ca si unele intretinute de oraseni si de categoriile sociale privilegiate, la care participau
si un numar de iobagi, stabilit prin reglementari succesive de catre regii Ungariei. In general, feudalii laici si
bisericesti participau la oastea regelui cu un numar de ostasi proportional cu intinderea proprietatilor funciare pe
care le detineau si cu numarul iobagilor pe care ii stapaneau. La inceputul sec. 15, armata Transilvaniei a fost
reorganizata pe principiul banderiilor (steaguri). Potrivit acestui sistem, marii dregatori, nobiliii, comitatele,
orasele, secuii si sasii intretineau banderii proprii. Aceasta reorganizare este expresia consolidarii puterii si a
autonomiei dregatorilor si nobililor din Transilvania, fata deregele Ungariei. Fapt este ca oastea din Transilvania a
constituit in intreaga epoca a voievodatului un corp de armata distinct. Armata proprie a feudalilor era formata din
slujbasii acestora. Pe cand armata regelui avea obligatia de a participa la toate razboaiele inclusiv la cele purtate in
afara granitelor statului, armata feudalilor participa numai la razboaiele de aparare.

ORGANIZAREA BISERICII
Biserica ortodoxa din Transilvania se afla in plin proces de organizare ierarhica in momentul venirii
ungurilor. Cu toate ca aceasta ierarhie nu s-a putut desavarsi in epoca voievodatului, Biserica ortodoxa si-a
desfasurat activitatea neintrerupt, asigurand continuitatea credintei religioase a romanilor. Biserica ortodoxa a
romanilor a fost organizata treptat, pe masura patrunderii ungurilor, fiind sustinuta de feuali si de regii Ungariei. Ea
se bucura de imunitati si privilegii acordate de catre rege, dar in acelasi timp se afla sub conducerea si
supravegherea acestuia. Initial, biserica catolica avea dreptul de a percepe dari numai de la credincioasii sai, dar
46

ulterior acest drept a fost extins si asupra ortodocsilor. Pe masura ce exploatarea de catre Biserica oficiala s-a
inasprit, nemultumirile taranimii romane, care era in intregime ortodoxa, a capatat si caracterul luptei impotriva
catolicismului. Aceasta lupta s-a intensificat si mai mult datorita faptului ca ortodocsii, socotiti schismatici, erau
supusi unui sistem de prigoana. Regimul de intoleranta religioasa s-a impletit cu acordarea unor drepturi acelora
care treceau la catolicism si prin aceasta se maghiarizau, in cadrul politicii de deznationalizare a romanilor.

II DREPTUL PRIVAT
A. Institutia proprietatii
Caracteristic Evului Mediu este ca proprietatea in general si proprietatea asupra pamantului in special are o
structura divizata si ierarhizata, caracterizata prin imbinarea formei de stapanire devalmasa cu cea personala si prin
coexistenta mai multor forme de proprietate in functie de titularul dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste
forme avand un regim juridic distinct dupa statutul social al titularului. Astfel proprietatea feudala nu este una
absoluta, ci divizata, Legea Tarii consacrand:
1. un dominium eminens, care apartine domnului
2. un dominium utile, care apartine boierilor si celorlalti proprietari
3. un drept de folosinta, al taranilor aserviti, drept pe care il exercitau asupra loturilor din mosia
boiereasca ce le fusesera date spre a fi lucrate.

1. Dominium eminens
Este dreptul de proprietate suprema a domnului asupra intregului teritoriu al tarii, drept pe care domnul il
exercita in calitatea sa de varf al ierarhiei feudale si de reprezentant al statului feudal. Dominium eminens este
domeniul public al statului feudal si nu se confunda cu proprietatea domneasca, care este domeniul privat al
domnului, adica bunurile pe care domnul le stapaneste ca orice mare proprietar feudal, alaturi de ceilalti proprietari
feudali.
In virtutea lui dominium eminens, domnul avea o serie de prerogative:
a. exercita un drept de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii;
47

b. culegea mostenirile vacante, astfel incat pamantul si robii ramasi fara stapan prin efectul
decesului proprietarului lipsit de mostenitor, reveneau domnului;
c. domnul lua in stapanire bunurile nimanui (res nulius), ce erau de 2 categorii: teritoriile pustii ce
nu au apartinut vreodata unui proprietar; teritoriile pustiite, ce au apartinut unui proprietar dar au fost parasite sau
abandonate de acestia (res derelicte);
d. domnul putea incuviinta feudalilor desprinderea unor suprafete de teren din teritoriile pustii si
teritoriile pustiite si trecerea lor in stapanirea personala prin intemeierea de asezari rurale ce purtau denumirea
de ,,slobozii', datorita scutirilor de dari acordate de domn cu acel prilej;
e. domnul lua in stapanire teritoriile (bunurile) confiscate de la boierii ce au savarsit actiuni de
hiclenie;
f. domnul acorda donatii (danii domnesti) atat pentru dreapta si credincioasa slujba cat si
manastirilor in scopuri pioase;
g. domnul exercita dreptul de pradalica (preadalica) - dreptul de retract (revocarea donatiilor facute
in cazul ingratitudinii donatorului. Domnul putea sa renunte la exercitarea dreptului de retract prin introducerea in
hrisovul de danie domneasca a formulei sacramentale: ,,pradalica sa nu fie!". In schimb beneficiarul daniei
domnesti trebuia sa faca darea calului sau a cupei (sa dea domnului un cal de rasa sau o cupa din metal pretios);
h. domnul acorda feudalilor laici si ecleziastici imunitati feudale asupra domeniilor pe care acesti
feudali le stapanea;
i. domnul incuviinta toate actele de transfer al dreptului de proprietate avand ca obiect pamantul si
robii, ocazie cu care partile trebuiau sa faca darea calului sau a cupei;
j. domnul avea dreptul de a percepe degiuc, bir si munci (cele trei forme ale rentei feudale) in
folosul domniei.

2. Dominium utile
Apartine feudalilor si taranilor liberi.
A. Prima forma de manifestare a lui dominium utile este marea proprietate feudala ( proprietate completa
asupra pamantului; proprietate incompleta asupra taranilor dependenti). Marea proprietate feudala s-a constituit
anterior intemeierii statelor feudale romane de sine statatoare prin acapararea pamanturilor obstilor satesti si
exploatarea muncii celorlalti membri. Dpdv istoric, marea proprietate feudala este continuatoarea stapanirii
exercitate de cnezii, voievozii si juzii romani asupra formatiunilor prestatale de tip feudal din epoca feudalismului
timpuriu. Marea proprietate feudala devine categoria juridica de dupa intemeiere. Modul originar de dobandire al
marii proprietati feudale a fost mostenirea, acesteia adaugandu-i-se dupa intemeiere o serie de moduri derivate:
dania domneasca pentru dreapta si credincioasa slujba, dania particulara, vanzarea, schimbul, infratirea pe mosie.
48

In afara acestor moduri juridice de dobandire, nobilii feudali si-au extins proprietatea si pe cai nejuridice, violente,
prin acapararea cu forta a pamanturilor taranilor si incalcarea stravechiului lor drept de proprietate, ceea ce Legea
Tarii denumeste cotropire sau sila. In functie de titularul sau marea proprietate feudala imbraca 3 forme:
a. proprietatea domneasca cuprinde bunurile personale ale domnului pe care acesta le stapanea ca orice
alt membru al clasei feudale, inca inainte de a accede la tron pentru ca domnul era el insusi un mare boier. La
aceste bunuri se adaugau bunurile dobandite pe cheltuiala proprie, pe diferite cai juridice precum si bunurile din
camara domneasca constatand in veniturile care i se cuveneau in timpul exercitarii domniei si care erau separate de
veniturile vistieriei tarii.
b. proprietatea boiereasca s-a constituit prin mostenire (trebuia intarita de domn) si danie domneasca.
Pamantul dobandit prin mostenire se numea ,,ocina", ,,bastina", ,,dedina". El putea fi instrainat numai cu
respectarea dreptului de protimis al rudelor. Dania domneasca se acorda pentru serviciile militare aduse si
indeplinirea unei slujbe sau a unei dregatorii. La baza daniei domnesti statea obligatia de miluire, care intra in
continutul raportului juridic de vasalitate. Pana in prima jumatate a sec. 15, donatarul (beneficiarul daniei
domnesti) avea asupra mosiei donate un drept de proprietate temporar limitat la durata vietii domnului si uneori si a
urmasului acestuia (in ipoteza in care urmasul i-ar fi succedat la tron). Din a doua jumatate a sec. 15 beneficiul
daniei domnesti devine ereditar - dreptul de preadalica se putea exercita numai in caz de hiclenie (tradarea
domnului) sau in caz de oslul (neindeplinirea lato sensu a obligatiilor ce incumba vasalului si care intra in
continutul raportului juridic de vasalitate).
c. proprietatea bisericeasca s-a constituit dupa intemeiere din daniile facute de credinciosi (domni si
persoane particulare) in scopuri pioase precum si in scopul de a fi trecuti donatorii in pomelnicul bisericii si a fi
pomeniti in rugaciuni dupa moarte. Aceste donatii aveau caracterul unor donatii cu sarcina (manastirea donatara nu
putea instraina bunurile ce-i fusesera donate si trebuia sa utilizeze veniturile acestor bunuri in scopuri caritabile,
sub sanctiunea revocarii donatiei pentru neindeplinirea sarcinii). Indiferent de titularul sau marea proprietate
feudala se impartea in: 1. rezerva feudala (era cultivata tot prin munca taranilor aserviti - obligatia taranilor
aserviti de a presta renta in munca) si 2. loturile date in folosinta taranilor aserviti care se numeau: ,,deliute" in
Tara Romaneasca, ,,jiredi" in Moldova si ,,sesi" in Transilvania.

Imunitatile feudale
Reprezinta institutia juridica ce insoteste adeseori dreptul de proprietate al feudalilor asupra domeniilor lor.
Imunitatea feudala se acorda prin hrisov domnesc si conferea titularului sau: 1. drepturi publice ( dreptul de
administrare politica, dreptul de judecata si dreptul de comanda militara asupra poporului de pe domeniul
respectiv), 2. drepturi private (dreptul de a face comert, scutirea de plata oricarei dari fata de domnie, dreptul de a
percepe diferite venituri de la poporul de pe domeniul respectiv). Din analiza imunitatii feudale rezulta ca feudalii
investiti cu imunitati se bucurau de o anumita independenta politica fata de domnie, in sensul ca dregatorii
49

domnesti nu aveau acces si competenta pe mosiile investite cu imunitati. Functiile statului feudal pe aceste mosii se
exercitau prin intermediul aparatului propriu de slujitori al feudalului respectiv.
Imunitatile feudale reprezinta expresia la nivelul suprastructurii juridice a izolarii specifice economiei
naturale inchise care sta la baza societatii feudale. Aceste imunitati au aparut imediat dupa intemeiere cand puterea
politica si economica a feudalilor erau superioare domniei, iar feudalii doreau prin sistemul imunitatilor
consacrarea juridica a privilegiilor lor de a conduce fara nicio ingerinta dpdv politic si economic, domeniile lor.
Sistemul imunitatilor feudale a putut fi consacrat si s-a extins in epoca imediat urmatoare intemeierii si datorita
imprejurarii ca aparatul de stat al statului feudal (sistem de dregatorii) era slab dezvoltat. Ca atare, pentru realizarea
functiilor statului feudal, se impunea utilizarea aparatului propriu de slujitori al stapanilor feudali. Hrisoavele
domnesti de acordare a imunitatilor feudale intrebuinteaza: o formula sacramentala scurta: pentru Tara Romaneasca
,,sa-i fie de ocina si de ohaba" si pentru Moldova ,,sa-i fie uric cu tot venitul" si o formula sacramentala detaliata,
in care se specifica in amanunt continutul imunitatii acordate. Formula dezvoltata se utilizeaza atunci cand se
acordau imunitati feudale manastirilor (proprietatea manastireasca s-a constituit dupa intemeierea statului feudal
intr-o epoca in care debutase procesul centralizarii statale si intaririi autoritatii domnesti).
In acest context imunitatile nu mai aveau caracterul general de la inceputul statului feudal, ci un caracter
exceptional si ca atare era necesar sa se precizeze in amanunt continutul imunitatii acordate pentru ca activitatile si
privilegiile respective sa fie scoase din competenta generala a drepturilor domnesti. Din examinarea hrisoavelor de
acordare a imunitatii rezulta ca acestea nu se acordau uniform, erau mai largi sau mai restranse, de la un caz la
altul, dupa gradul in care domnul intelegea sa-i investeasca pe beneficiari cu exercitiul unor drepturi politice si sa-i
gratifice cu anumite foloase economice.
Dupa centralizarea statului feudal si intarirea puterii domnesti pe care domnul o exercita prin intermediul
aparatului de dregatori, asistam la restrangerea treptata a imunitatilor feudale si preluarea de catre debitorii
domnesti de la marii proprietari feudali a exercitiului drepturilor politice pe domeniul acestora. Astfel, se limiteaza
drepturile de judecata ale boierilor la pricinile marunte, drepturile militare sunt ingradite, dezvoltarea comertului si
trecerea la economia de schimb restrange pana la desfiintare drepturile boierilor de a percepe taxe pe circulatia
bunurilor si persoanelor, precum si alte venituri. In concluzie marea proprietate feudala investita cu imunitati a
reprezentat expresia confuziei dintre drepturile politice si drepturile private proprie societatii feudale de la
inceputurile acesteia, iar pe masura materializarii societatii feudale si ca efect al descompunerii acestui tip de
organizare sociala, se manifesta tot mai pregnant separatia dintre drepturile publice (politice) si private si se
realizeaza trecerea de la proprietatea divizata la proprietatea absoluta.

Proprietatea taraneasca

50

Se include in sfera lui dominium utile. Prezinta caracteristici diferite, dupa cum este vorba, pe de o parte, de
proprietatea taranilor grupati in obsti sau de proprietatea taranilor care nu fac parte din obsti, iar, pe de alta parte,
de proprietatea taranilor liberi sau taranilor aserviti. In ceea ce priveste obstea libera, aceasta avea un teritoriu
impartit in vatra satului (gospodariile taranilor obstei si care era proprietatea personala a acestora), campul de
cultura (loturile de cultura ale membrilor obstei, proprietatea personala a acestora) si celelalte terenuri (aflate in
hotarul obstilor, pasuni, paduri, fanete, ape, ce erau stapanirea in devalmasie a membrilor obstei).
Fiecare membru al obstei putea, cu aprobarea obstei, sa desprinda portiuni de teren din cele aflate in
devalmasie si sa la amenajeze prin munca proprie, dandu-le o noua valoare economica si o noua destinatie
economica. Munca incorporata in aceste terenuri reprezinta temeiul juridic al trecerii terenului respectiv din
proprietatea devalmasa in proprietatea personala a membrului obstei care l-a amenajat. Cea mai veche desprindere
din fondul de valmasi este gospodaria (casa de locuit si curtea aferenta), lotul de cultura din tarina iar tendinta de
desprindere a unor terenuri din fondul de valmasi a evoluat, marind suprafetele aflate in stapanirea personala in
dauna suprafetelor ramase in devalmasie.
Pana la sfarsitul feudalismului, obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor
terenurilor aflate in hotarul sau, inclusiv asupra celor stapanite cu titlul personal. Expresia juridica a acestui drept
este dreptul de protimis (dreptul de precumparare si rascumparare). Daca un membru al obstei dorea sa vanda un
teren, aflat in hotarul obstei, trebuie sa-si faca cunoscuta intentia la trei targuri succesive, existand un drept de
precumparare sau de preemtiune al rudelor si vecinilor in aceasta ordine legala de preferinta. Daca nici un membru
al obstei nu dorea sa cumpere terenul respectiv, ofertantul putea sa-l instraineze unei persoane straine de obste, insa
vanzarea respectiva nu era pura si simpla, ci era una afectata de o conditie rezolutorie (daca in termen de un an
vreun membru al obstei, ruda sau vecin se razgandeste, el poate sa exercite dreptul de rascumparare si sa intoarca
cumparatorului pretul platit devenind astfel proprietarul terenului in cauza). Rezulta ca dreptul de protimis are doua
componente: dreptul de preferinta (precumparare) si dreptul de rascumparare.
Teritoriul obstei aservite apartinea stapanului feudal. Toate acestea in virtutea traditiei de pretuire a muncii
personale, chiar si taranul aservit pastra un drept de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca. In
virtutea dreptului cutumiar avea un drept de folosinta asupra campului de cultura, precum si dreptul de a face
diverse imbunatatiri asupra unor terenuri cu alta destinatie economica sau de a folosi aceste terenuri platind
zeciuiala cuvenita stapanului feudal. Taranii liberi din afara obstei exercitau dreptul de proprietate asupra
gospodariei, vitelor si uneltelor de munca, precum si asupra unei mici suprafete de pamant de cultura. In afara de
marea proprietate feudala si de proprietatea taraneasca Legea Tarii consacra un drept de proprietate al
mestesugarilor asupra atelierelor si uneltelor lor, precum si un drept de proprietate al robilor asupra salaselor lor,
precum si asupra uneltelor de munca confectionate de ei personal.

51

B. Persoanele. Statul juridic al starilor feudale (al claselor sociale feudale)

Ca si dreptul roman, Legea Tarii are un puternic caracter statutar prin dispozitiile statutorii pe care le
contine in functie de pozitia sociala a diferitelor clase sociale.

Institutia boieriei
Boierii aveau capacitate juridica deplina, ei se bucurau de toate drepturile si privilegiile: numai ei exercitau
conditia politica a tarii si numai ei erau titularii dreptului de proprietate feudala investita cu imunitati. La origine
calitatea de boier era indisolubil legata de stapanirea unei mosii. De asemenea, aceasta calitate se transmitea cu
titlu ereditar, odata cu mosia. Asistam la o stratificare a boierimii: boierii mari-boierii mici, boierii de tara-boierii
de slujbe (dregatori).
Institutia boieriei este anterioara intemeierii statului feudal de sine-statator, o dovada in acest sens fiind
existenta boierilor de tara, categorie in care se includ marii stapanitori de domenii feudale, fostii conducatori ai
formatiunilor prestatale de tip feudal, care prin unirea feudelor lor realizeaza statele feudale de sine-statatoare (de
ceea se numeau boieri de tara). Dupa intemeiere si dupa centralizarea statului feudal, apar boierii de slujbe, care
erau recrutati chiar si din randul unor elemente apartinand categoriilor sociale inferioare, calitatea acestora de
boieri decurgand din functia exercitata in aparatul de stat si nu era efectul stapanirii vreunei mosii, desi boierii de
slujbe devin si ei titularii unor proprietati feudale, fiind miluiti de domn pentru dreapta si credincioasa slujba.
Spre sfarsitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legata de exercitarea unor functii in cadrul
aparatului statal si nu mai este conditionata de stapanirea unei mosii. Se elaboreaza si un statut scris al boierimii,
prin care se reglementeaza acordarea titlurilor de noblete, adica a calitatii de boier, ca efect al dregatoriei
incredintata celui in cauza.
Sistemul relatiior feudale de vasalitate avea la baza raportul juridic dintre suzeran si vasal, raport in
continutul caruia intrau drepturile si relatiile reciproce. Astfel, vasalul avea fata de suzeran, obligatia de
,,auxilium"(de a-i da ajutor militar ori de cate ori e solicitat), boierii indeplinind aceste obligatii fata de domn prin
participare la oaste, fiecare boier avand steagul sau. Obligatia de ,,concilium"(de a -l sfatui pe suzeran ori de cate
ori e solicitat) era indeplinita de boieri fata de domn prin participarea la sfatul domnesc.
Obligatia de a da ascultare suzeranului rezulta ca neindeplinirea de catre boieri a acestor obligatii intra in
continutul infractiunii de hiclenie sau oslug. Suzeranul avea obligatii fata de vasali, obligatii de defensiv, de a-l
apara pe vasal ori de cate ori era necesar si obligatia de mila (obligatia de a-l rasplati pentru serviciile aduse). In
raporturile dintre domni si boieri, aceasta obligatie se concretiza in daniile domnesti facute boierilor pentru dreapta
si credincioasa slujba.

52

Statutul juridic al clerului

Clerul avea, ca boierii, o situatie privilegiata, avand dreptul de a participa la treburile tarii, in Sfatul
Domnesc si in Adunarile starilor feudale. Clerul era indrituit sa judece anumite procese. De asemenea, el avea
atributii pe planul dreptului canonic, in cadrul ierarhiei bisericesti si monahale.

Orasenii
Orasenii nu erau o patura sociala omogena. Aristocratia oraselor este alcatuita din cei care stapaneau case in
targ si mosii in ocoalele targului. Era redusa dpdv numeric, in comparatie cu cele din Transilvania. Orasenii se
bucurau, ca boierii si clerii de toate drepturile si privilegiile, iar in Moldova participau chiar si la alegerea
Domnului. Orasenii propriu-zisi erau negustori si mestesugari, alcatuiau o comunitate libera, avand obligatii fiscale
si individuale fata de domnie. Spre deosebire de orasele transilvanene, orasenii din Tara Romaneasca si Moldova se
aflau sub o dubla autoritate: a dregatorilor domnesti si a conducatorilor oraselor, alesi din randurile lor.
In general, orasenii erau cei ce detineau pravalii si ateliere, dar aveau dreptul de a folosi in devalmasie
mosia orasului pentru agricultura si cresterea animalelor. Orasenii aveau dreptul de a participa la conducerea si
administrarea orasului, puteau dispune in mod liber de modurile lor si puteau rezolva diferite divergente in fata
unor organe jurisdictionale locale, alese de oraseni, dar din randul aristocratiei orasului. Sfera drepturilor si
privilegiilor orasenilor era mai larga sau mai restransa, fiind precizata in uricul targului, precum si in actele de
privilegii date de domni de-a lungul timpului.

Taranii liberi
Prima categorie erau taranii liberi care stapaneau pamanturi si erau organizati in obsti satesti, denumiti
,,razesi" in Moldova si ,,mosneni" in Tara Romaneasca.
A doua categorie erau cei care stapaneau pamanturi, dar nu erau organizati in obsti si de numeau cnezi sau
judeci.
A treia categorie erau cei care nu stapaneau pamanturi si munceau pe mosiile feudalilor, fiind denumiti de
Legea Tarii ,,saraci" sau ,,siromahi".

Taranii dependenti
Ei se aflau dpdv al statutului juridic in stare de rumanie (cei din Tara Romaneasca), vecinie (Moldova),
iobagie (Transilvania). Capacitatea lor juridica era determinata de dreptul de proprietate incompleta, pe care

53

stapanul feudal sau domnul, boierii sau manatirile il avea asupra lor. Astfel, ei puteau fi vanduti numai o data cu
mosia si cuprindea urmatoarele drepturi:
a. dreptul de a dispune de partea de productie si de venituri, ce ii ramanea dupa satisfacerea
obligatiilor de renta feudala
b. dreptul de proprietate asupra gospodariilor si uneltelor de munca.
c. dreptul de folosinta asupra delnitei pe care o detinea pentru munca din mosia feudala.
d. dreptul de a dobandi in proprietate suprafete de pamant si alti tarani aserviti cu asentimentul
stapanului feudal
e. dreptul de stramutare de pe o mosie pe alta, dupa indeplinirea obligatiilor de renta feudala (drept
ce a fost suprimat in sec. 16)
Fata de statutul juridic al taranilor dependenti, fuga acestora de pe mosie, fara respectarea conditiilor de
stramutare dadea stapanului feudal dreptul de a-l aduce cu forta pe mosie. Feudalii pe ale caror mosii se refugiau
taranii aserviti aveau obligatia de a-i preda stapanilor lor. Desi aveau unele drepturi civile, taranii aserviti erau
exclusi de la exercitiul drepturilor politice. Puteau deveni oameni liberi prin iesirea din rumanie. Astfel, desi legea
tarii stabilea ca rumania este imprescriptibila, legea tarii prevedea totusi unele situatii de iesire din starea de
rumanie:
1. iertarea de rumanie, ce este un act cu titlu gratuit facut de stapanul feudal, fie intervivos, fie
mortis causa
2. rascumpararea din rumanie este calea cea mai folosita, datorita avantajelor pe care le presupune
pentru stapanii feudali.
3. hotararea judecatoreasca data in favoarea taranului in procesele cu boierii, procese ce aveau ca
obiect constatarea faptului ca taranii fusesera aserviti cu sila.
Exista si cai nejuridice de iesire din rumanie:
1.arderea titlurilor boierilor de catre tarani,
2. cnezirea/judecirea cu sila,
3. fuga de pe mosie
4. rascoala.
Legea tarii prevede si cazuri de cadere in rumanie, forme juridice in care taranii liberi devin tarani
aserviti:
54

a. donatia (se inchina cu sufletul si averea sa stapanului feudal, caz prevazut de legea tarii);
b. contractul de vanzare (cazul in care se vinde libertatea pentru a putea plati anumite datorii)
c. contractul de imprumut garantat cu libertatea personala a datornicului, astfel incat daca acesta nusi executa obligatia la scadenta, devenea taran dependent.
d. hotarare judecatoreasca, in defavoarea taranilor, in procesele cu boierii, avand ca obiect
constatarea ca ei au fost aserviti cu sila.
Existau si forme nejuridice de cadere in rumanie:
1. falsificarea titlurilor de catre boieri
2. sila/cotropirea (aducerea taranilor cu forta in starea de rumanie)
Toate titlurile juridice ce constatau starea de rumanie pentru a fi valide, trebuia sa emane de la cancelaria
domneasca si sa fie intarite de domn si de sfatul domnesc. In ceea ce priveste situatia juridica a taranilor
dependenti, care prin una dintre formele juridice prevazute de legea tarii au devenit tarani liberi, a existat o anumita
controversa in literatura de specialitate.
Astfel, profesorul Constantin Giurascu considera ca exista un asa numit drept romanesc ,,zacon vlasi"
(slavona), plecand de la ideea ca termenul de ruman are doar semnificatia sociala de taran aservit. Profesorul arata
ca robii eliberati deveneau tarani dependenti, urmand a li se aplica acest drept romanesc, altfel zis, ei traiau in
regim de rumanie. ,,Trebuie sa facem distinctie intre legea tarii ce se aplica tuturor romanilor priviti ca o entitate
etnica si cel ce ,,zacon vlaski", ce are un sens social in sens de tarani dependenti.
Aceasta opinie nu poate fi acceptata, intrucat este contrazisa de hrisoavele domnesti din care rezulta
indubitabil ca termenul de ruman are 2 acceptiuni: un inteles etnic si un inteles social (adica de romani, dar si de
tarani aserviti). Sensul in care este folosit acest termen urmeaza a fi desprins din contextul frazei: robii eliberati nu
deveneau rumani, ci oameni liberi.

Statutul juridic al robilor

Statutul juridic al robilor era reglementat de asa numitul drept al robilor (polosko epravo), care statua ca
dpdv juridic, robii erau considerati bunuri, adica formau obiectul unor contracte translative de proprietate (donatie,
schimb). Insa statutul lor juridic nu era identic cu cel al sclavilor din dreptul romanesc, pentru ca stapanii nu aveau
asupra sclavilor decat un drept de corectie, nu puteau dispune de viata robilor, iar acestora li se recunostea in
anumite privinte, chiar si o capacitate juridica limitata, adica robii se puteau casatorii, puteau stapanii in proprietate
55

salasele si uneltele de muca, pe care le confectionau, iar dupa titularul dreptului de proprietate asupra lor, robii
puteau fi si somesti, boieresti, manastiresti. In general, robii erau recrutati dintre tatari sau tigani, dar institutia
robiei este mult mai veche in raport cu asezarea celor 2 etnii in tara noastra. Robia este o stare imprescriptibila, dar
puteau fi eliberati de stapanii lor dupa cum romanii ce deveneau robi in tara straina, la intoarcerea in tara,
redeveneau liberi. Aceasta este o institutie luata din dreptul roman, ,,ius postlimini" (dreptul de reintoarcere).

Strainii
Regimul juridic al acestora era bine reglementat in legea tarii, fiind unul tolerat daca cel in cauza era
crestin. Astfel, strainii se puteau stabili n orase, puteau face comert, se puteau organiza in comunitati proprii,
puteau avea lacasele lor de culr, puteau dobandi drepturi suplimnetare prin actele de privilegii acordate de domn.
Daca erau crestini, se puteau impamantenii (naturaliza) prin acordarea unei dregatorii de catre domn, fie prin
casatoria cu un roman. In aceste situatii, dobandea toate drepturile civile si politice ale romanilor. Strainii nu puteau
stapanii pamanturi in proprietate si aveau obligatii fiscale distincte. Cei ce nu erau crestini (mahomedani) nu se
puteau aseza pe pamant romanesc si nu puteau detine lacasuri de cult si proprietati. Aceste interdictii erau
prevazute expres in continutul capitulatiilor incheiate de Tarile Romane cu Imperiul Otoman.

Institutia rudeniei
Aceasta institutie este o relatie speciala intre persoane, izvorata fie dintr-o origine biologica comuna
(rudenia de sange), fie din anumite precepte, de natura religioasa (prin alianta sau afinitate), fie din tainele
botezului sau cununie (relatie spirituala).
1. Rudenia de sange se realizeaza pe linie directa, ascendenti sau descendenti, sau pe linie colaterala, fiecare
avand grade sau trepte de rudenie, calculate dupa numarul generatilor ce se interpun intre rudele respective.
Aceasta rudenie creeaza drepturi si obligatii reciproce de intrajutorare si intretinere, precum de vocatie succesorala.
Reprezinta un impediment la casatorie.
2. Rudenia prin alianta este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot.
3. Rudenia spirituala este legatura dintre nasi si fini si genereaza potrivit legii tarii si dreptului canonic,
efecte la fel de puternice ca si rudenia de sange.
Alte forme de rudenie sunt cele rezultate din adoptie si infratire.

56

Institutia casatoriei
Spre deosebire de dreptul modern, casatoria nu este un contract civil, iar ea se incheie prin formlitatile
religioase stabilite de Biserica Ortodoxa (imbraca benedictiuni religioase). Potrivit legii tarii, etapele premergatoare
casatoriei sunt: vederea in fiinta (cunoasterea viitorilor soti), urmarea de vorba (tratativele dintre familii),
intocmirea foii de zestre (astazi poarta denumirea de dota), binecuvantarea parintilor. Casatoria este o institutie de
straveche traditie geto - daca, care la origine este un drept al anticilor tineri, reprezentand echivalentul muncii
depuse de acestia in gospodaria familiala. Zestre se constituia prin strigaturi publice facute in timpul serbarii
publice si reprezenta baza ,ateriala de inceput pentru noua familie, la care se adaugu darurile de nunta primite de
tinerii casatoriti de la alte rude in timpul serbarii nuntii, in acelasi scop de a contribui la baza materiala a noii
familii.
Din se. 17 apar foile de zestre, iar zestre isi pierde semnificatia traditionala, constitutindu-se doar petru
viitoarea sotie si reprezinta un fel de afacere pentru viitori soti, denumiti vanatori de zestre. O varianta a casatoriei
traditionale reglementata in legea tarii este casatoria cu fuga, adica casatoria realizata printr-o simulare a rapirii, in
scopul de a forta binecuvantarea parintilor. Regulile dreptului canonic prevedeau si desfacerea casatoriei prin
divort, existand astfel deplina egalitate in prvinta motivelor de divort ce puteau fi invocate., astfel incat repudiul era
apanajul ambilor soti. Subsecvent divortului avea loc partajul numit de legea tarii alegere, imparteala.

Institutia familiei
Familia este grupul format din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu pe parinti si copii. In legea tarii sa pastrat modelul de reglementare geto-dac, astfel incat familia romana are un caracter democratic, spre deosebire
de caracterul aristocratic al familiei romane. Astfel, legea tarii stabileste deplina egalitate a sotiloe, astfel incat
ambii soti pot exercita puterea parinteasca asupra copilului, de educare a copiilor si nu un drept discretionar, ca in
dreptul roman. Dupa moartea sotului, sotia putea detine singura puterea parinteasca asupra copiilor minori, totodata
intre soti existau drepturi reciproce de intretinere, iar sotul ce nu isi indeplinea obligatia de a-si intretine familia,
era supus oprobiului public, adica era sanctionat cu o pedeapsa infamanta (darea prin ulita, card).

Institutia adoptiei
Aceasta institutie este denumita infiere, iar copii adoptati erau numiti fii de suflet. Reglementarea institutiei
familiei in legea tarii a cunoscut puternice influente, atat din partea dreptului bizantin, cat si din partea dreptului
canonic ortodox.

57

Materia succesiunilor
Transmiterea bunurilor pentru cauz de moarte de la defunct ctre succesori nseamn n Legea rii
motenire, iar succesori nseamn motenitori. Termenii de motenire, motenitori reprezint familia de cuvinte a
cuvntului mo de sorginte trac, din care deriv i termenul de moie (proprietate ereditar). Motenirea putea fi
deferit i de lege (legal, ab intestat), fie potrivit testamentului defunctului (dac e regulat ntocmit i i produce
efectele = motenire testamentar).
Motenirea legal se deschide cnd defunctul nu a lsat testament sau cnd acesta e neregulat ntocmit sau
nu i produce efectele. n aceast materie, Legea rii consacr egala vocaie succesoral a copiilor
legiuii/legitimi cu cei adoptivi ceea ce nseamn copii de suflet. Legea rii consacra egala vocaie succesoral a
fetelor i baieilor att la bunurile de batin, ct i la cele de cumprtur ale prinilor lor.
De la aceast regul exist o singur excepie n ara Romneasc unde e reglementat principiul
masculinitii, potrivit cruia bunurile ereditare ce semnific bunurile de batin, pot fi culese de baiei, iar fetele
primesc echivalentul valoric n obiecte de pre sau bunuri de cumprtur. Fetele i primeau de regul acele pri
succesorale sub form de dot, zestre iar sarcina nzestrrii fetelor revenea prinilor iar n absena lor, frailor. n
ceea ce privete copilul natural, cel nscut n afara cstoriei, el vine la successiunea mamei, prelundu-se mater
semper certa est. Copilul vitreg pe care Legea rii l denumete hiastru are aceeai vocaie succesoral ca a
copilului legiuit, dar numai la succesiunea printelui bun. Legea rii admite i succesiunea prin reprezentare,
precum i dreptul de motenire al soului supravieuitor n concurs cu copii.
Motenirea testamentar se deschide pe baza testamentului ntocmit de defunct, acesta putnd fi redactat fie
n form oral (Legea rii - cu limb de moarte) sau n form scris (diata). n general, testamentul n form scris
era mai puin rspndit pentru c tiutorii de carte erau n numr redus (preoi, civa boieri). O particularitate a
testamentului medieval e nserarea n cuprinsul acestuia a blestemului pentru a asigura respectarea ultimei dorine a
testatorului. Legea rii cunoate i instituia ex-heredarii, dezmotenirii cazul fiiilor ru-fctori sau
nerecunosctori.
O particularitate a succesiunii testamentare e valabilitatea substituiunii fidei-comisar care acum e interzis
actul prin care disponentul impune fiduciarului (un donator, legatar) s pstreze bunurile primite i s le transmita
altei persoane (fideicomisar, substituit) indicat de disponentul testator la moartea lui.

Materia obligaiilor
Legea rii consacr ca izvor de obligaii contracte + delicte, punnd accent pe rspunderea persoanei, dar
consacr i anumite forme de rspundere colectiv (n materie penal, n materie fiscal, despgubirea de la altul).

58

Rspunderea colectiv n materie penal e o reminiscien a sistemului rzbunrii sngelui. La origine, la

comiterea unui omor, rniri, ginta/familia victimei i exercita dreptul de rzbunare asupra gintei/familiei
fptaului, care la nceput nu era limitat, iar apoi a fost limitat prin introducerea sistemului compoziiunii
voluntare i cel al compoziiunii legale. Compoziiunea voluntar nelegere de desdunare prin care
victima/familia ei renun la executarea dreptului de rzbunare, iar fptuitorul/familia lui pltete o sum.
Compoziiunea legal stabilirea de ctre stat a cuantumului desdunirilor => a generat n dreptul procesual
modern sistemul amenzilor judiciare. Ele au reprezentat pentru statul feudal o important surs de venit.
nainte de ntemeiere, obtea cerceta, sanciona prin intermediul organelor sale de conducere toate
infraciunile svrite pe teritoriul su de membrii obtei. Dup ntemeiere, dup vechile atribuii ale obtei, a
rmas aceea de a-l cuta si identifica pe fpta i de a-l preda slujbailor domneti ceea ce nseamn gonitorii din
urm. n caz contrar, dac nu-l putea identifica, preda, obtea trebuia s dea urma, s indice locul pe unde
fptuitorul a prsit (fapta) hotarul obtei; dac asta nu era posibil, ntreaga obte rspundea pentru fapta comis pe
teritoriul su, fiind obligat s plteasc amenda fixat de stat. Imposibilitatea obtei de a plti amenda duce la
aservirea ei. Alta e situaia pe domeniile feudale nvestite cu imuniti unde slujbaii statului nu puteau ptrunde,
identificarea + sancionarea fptaului fiind apanajul stpnului feudal, care realiza acest lucru prin aparatul su de
slujitori.
Rspunderea colectiv n materie fiscal e un mod legal de aservire a obtilor steti teritoriale. Potrivit
sistemului cislei, dup fixarea sumei globale de unitate impozabil se defalc acea sum pe gospodrii de ctre
rabojari, dac unii din rani ddeau bir cu fugiii, cei rmai n sat mplineau ntreaga cisla. Dac nu, obtea urma a
fi aservit de domn sau de boier n contul datoriei. Despgubirea de la altul e o form de rspundere solidar ns
cu o sfer de aplicaie mult mai larg dect formele de rspundere colectiv de la nivelul obtei. Ea cuprinde ntregi
categorii sociale aparinnd aceluiai popor. n dreptul modern, dac una din prile contractante e strin,
constrngerea lui pentru executarea obligaiilor contractuale asumate se realizeaz pe baza conveniei ncheiate
ntre state i a procedurii executatului, prin care hotrrea pronunat de o instan asupra unui cetean strin
devine executorie n statul cruia acesta i aparine. Potrivit sistemului despgubirii de la altul, creditorii romni
primeau din partea domnului dreptul de a-i realiza creanele pe care le aveau fa de debitorii strini pe seama
conaionalilor acestora din urm aflai n trecere prin rile romne, sub condiia de a le da acestora din urm toate
dovezile cu privire la existena creanei i la modul n care s-a executat executarea silit asupra lor astfel nct cei
executai silit, la ntoarcerea n ara de origine, puteau cere autoritilor proprii s fie despgubii de ctre
conaionalul lor pentru care au fost urmrii. n mod asemntor se proceda i atunci cnd debitorul era romn i
era executat silit pentru un conaional.
Forme de rspundere personal

59

Acestea sunt contractele. Cel mai important contract reglementat de Legea rii e contractul de vnzare
care n dreptul nostru obinuielnic, difer fa de cele din dreptul roman, e consensual i translativ de proprietate.
Elementele contractului de vnzare sunt: consimtamantul, obiectul si pretul.
1. Consimmntul trebuia s izvorasc din voina liber, neviciat a prilor i s fi fost dat de bunvoie,
irevocabil. Dac era viciat, consimmntul era nul. Cel mai rspndit viciu era violena pe care Legea rii o
numete sil, ns motivele pentru care vnztorul dorea s vnd (de factur economic) nu erau considerate viciu
de consimmnt. n general, contractul de vnzare se ncheia n prezena martorilor astfel nct celelalte vicii de
consimmnt (dolul, eroarea) erau excluse.La vnzarea pmntului, n sfera consimmntului prilor era necesar
i consimmntul rudelor, vecinilor (dreptul de protinis) de precumprare, rscumprare - dac era vorba de
teren n obte. Dac era vorba de proprietatea feudal/robului, actul trebuia ntrit.Pentru a obine acordul domnului
i a evita pradalica, prile fceau darea calului i darea cupei.
2. Obiectul contractului trebuie s fie bun susceptibil de a fi nstrinat, n circuitul civil. Cel mai important
bun era pmntul, ns o caracteristic a vnzrii feudale e c obiectul vnzrii l putea constitui i fiina uman
robii ce puteau fi vndui i separat de moie i ranii dependeni ce puteau fi vndui doar mpreun cu moia +
ranii liberi care apsai de datorii erau nevoii s-i vnd libertatea.

3. Preul era de cele mai multe ori fixat

n pecunia numerata, ns putea fi stabilit i n natur (datorit economiei naturale) => n dreptul feudal nescris se
fcea confuzie vnzare-schimb. Preul se pltea fie la ncheierea contractului, fie la un termen sub sanciunea
rezoluiunii pentru neexecutare.Rezoluiunea pentru neexecutare era prevzut sub forma unei clauze speciale
numit pact comisoriu. Pentru garantarea plii restului de pre, prile puteau constitui garanii personale, reale.
Dac intervenea un caz de eviciune pe care Legea rii o numete val , atunci cnd bunul a fost cumprat ru ->
de la neproprietar, se prevedea ntoarcerea preului de vnztor.Sub aspectul formei, contractul se ncheie fie n
form scris, fie verbal, ntodeauna cu martori, uneori i n prezena chezailor i al aldamailor.Contractele
ncheiate n form scris, distruse, pierdute, puteau fi reconstituite de domn, sfatul domnesc, pe baza probei cu
jurtori precum i pe baza probei cu mrturii testimoniale (aldamai).

Contractul de donaie
Contractul de donaie este un contract real. n cazul donaiei domneti sau a daniei domneti, intenia de a
gratifica avea n vedere fie rspltirea boierilor pentru dreapta i credincioasa slujb, fie pentru ajutorarea unor
mnstiri.n cazul donaiei particulare, intenia de a gratifica avea n vedere angajamentul donatarului de a-l ngriji
i nmormnta pe donator, cele mai multe donaii avnd caracter cu sarcina. Donaiile ctre biserici aveau fie
scopuri filantropice, fie scopul ca donatorul s fie nscris n pomelnice, mpreuna cu membrii familiei
sale.Mnstirea donatar nu avea dreptul de a nstrina dania primit, sub sanciunea revocrii donaiei. n ceea ce
privete obiectul donaiei, particularitatea donaiei medievale, ca i n cazul vnzrii, este aceea c obiectul l putea
60

constituti i o persoan uman: robii, ranii dependeni-donai odat cu moia, ranii liberi - i donau libertatea i
averea stpnului feudal sau cum spune Legea rii cei ce se nchinau cu sufletul i averea.. Donaiile de moii
i robi trebuiau ntrite prin hrisov domnesc.

Contractul de mprumut
Contractul de mprumut apare frecvent n documentele medievale n special sub forma mprumutului de
comsumaie (mutuum); avea ca obiect o sum de bani i caracter unilateral, crea obligaia doar n sarcina uneia din
prile contractante (aceea de a restitui creditorului la scaden mprumutul acordat cu dobnd). Dobnda n Legea
rii era numit bas, iar scadena- zi sau soroc, fiind stabilit de regul ntr-o zi de srbtoare. Legea rii
permitea i anatocismul (dobnda la dobnd), pe care-l numea bas peste bas. Pentru garania obligaiei asumate
prin contract, Legea rii prevedea dou forme de garanii: garania real (zlog) i garania personal
(chezie).
Zlogul este garania real ce avea ca obiect bunuri mobile i imobile, dar cu precdere robi i moii
cultivate cu rani dependeni. n acest ultim caz, folosina de creditorul privilegiat a muncii ranilor de pe acele
pmnturi n contul dobnzilor la suma mprumutat. Zlogul avea dou forme: cu termen; fr termen, situaie n
care creditorul putea stpni i folosi bunurile mzlogite pn la data datoriei; n cazul zlogului cu termen, existau
2 situaii: 1. dac la scaden, debitorul pltea datoria, rscumpra bunurile zlogite, reintrnd n stpnirea
acestora; 2. dac nu pltea, se putea prevedea n actul de zlog, ca bunul zlogit este pierdut, intrnd n proprietatea
creditorului n contul creanei sale. Dac nu exista o asemenea prevedere, avnd n vedere c valoarea bunului
zlogit era mai mare dect cuantumul creanei create, se proceda la preuirea bunului zlogit i vnzarea lor fie
ctre ter sau chiar ctre creditor, reinndu-se din preul obinut cuantumul creanei, iar diferena era dat
debitorului.
Chezaii erau persoane care se obligau s plteasc ei datoria ctre creditor dac debitorul nu va fi pltit la
scaden. Garanii personali erau inui solidari, iar chezaul pltitor avea dreptul de regres n contra cogaranilor
si pentru partea contribuiei din datoria fiecruia. Dac debitorul devenea insolvabil i nu fuseser constituite nici
garanii reale, nici personale era introdus o procedur special, de executare silit a averii falitului curama. n
cadrul acesteia, bunurile erau evaluate i mprite ntre creditorii concursuali (cei care vin n concurs la masa
predal sau a falimentului), proporional cu valorile nominale ale creanelor lor. Alte contracte reglementate de
Legea rii: contractul de depozit, de comodat, locaiune de lucrri i cea de servicii n forma contractului de
munc.

Infratirea pe mosie

61

Infratirea pe mosie este reglementata de Legea Tarii ca o institutie complexa reunind trasaturi ale rudeniei,
testamentelor si contractelor. Este o institutie care a fost larg raspandita la multe popoare, incepand din epoca
descompunerii societatii gentilice, ce a aparut in stransa legatura cu slabirea legaturii gentilice intemeiate pe
rudenia de sange. Datorita sentimentului de izolare pe care indivizii incepusera sa-l resimta s-a incercat inlocuirea
legaturii de sange printr-o legatura creata artificial (infratire) conceputa ca o invoiala formata de ajutor reciproc si
ce se constituia in cadrul unei proceduri constand in amestecarea unor picaturi de sange in sangele celor ce se
infrateau fiind o forma tipica de simbolism judiciar (amestecul sangelui semnifica ca infratirea dorea sa imite
rudenia de sange).
De-a lungul timpului, ritualul, conceptia si efectele infratirii s-au modificat ca urmare a aparitiei statului si
mai apoi pe fondul aparitiei si raspandirii crestinismului. In statul sclavagist roman si in consecinta si in Dacia
romana se practica infratirea intre peregrini, interzisa de Imparatul Diocletian printr-o constitutiune imperiala din
anul 285. In societatea feudala apare infratirea de arme intre cavaleri, creata in scopul acordarii de ajutor reciproc
in vederea savarsiri unor fapte de arme. Sub impactul religiei crestine ritualul infratirii se spiritualizeaza in sensul
ca formele pagane sunt inlocuite cu cele crestine iar infratirea devine o infratire de cruce, ce se practica intre boieri
si intre tarani. In cazul boierilor amestecul sangelui a fost inlocuita de o slujba religioasa insotita de impartasirea
din aceeasi paine iar la tarani s-a pastrat amestecul sangelui insa crestatura pentru sange se facea in forma de cruce.
Totodata la tarani infratirea putea imbraca si forma infratirii haiducesti.
Dupa formarea statelor feudale romane de sine-statatoare apare o noua forma de infratire si anume infratirea
pe mosie. Infratirea pe mosie imbraca forma unui act scris dat de cancelaria domneasca, in care se consemneaza
declaratiile celor ce se infratesc date in fata domnului si a Sfatului Domnesc. Spre deosebire de formele anterioare
de infratire, cea pe mosie duce nu numai la stabilirea relatiilor personale intre cei infratiti, adica are nu numai
efecte personale nepatrimoniale, dar duce si la crearea de relatii patrimoniale cu privire la anumite bunuri, asupra
carora cei infratiti isi constituie anumite drepturi patrimoniale, acesta fiind de altminteri si principalul scop al
infratirii pe mosie.
Orice fel de bunuri puteau forma obiectul acestei forme de infratire, insa in cele mai multe cazuri infratirea
se facea asupra pamantului, de aceea se numeste infratire pe mosie. Se are in vedere ca in cele mai multe cazuri era
vorba de pamantul stapanit cu titlul ereditar, adica mosie (ocina). Exista doua tipuri de infratire pe mosie: 1. in care
toti cei infratiti isi uneau ocinele, 2. in care infratirea se realiza asupra ocinei uneia dintre parti.
Conditia de a fi proprietar era absolut necesara pentru a se putea realiza infratire pe mosie. Iar in actul de
infratire se stabilea cui apartineau ocinele sau ocina asupra carora sau caruia se facea infratirea. Primul tip de
infratire presupune doua momente: a. momentul unirii ocinelor celor ce se infrateau, b. momentul asezarii celor
infratiti pe ocinele numite. Al doilea tip are un moment - momentul asezarii celor infratiti pe ocinele numite.
Dpdv al modului in care se constitue raporturile de infratire, cea pe mosie poate fi directa sau indirecta. In
primul caz, raporturile de infratire se stabilesc intre toti participantii la infratire, iar in al doilea caz cel ce constituie
62

infratirea nu intra in raporturile de infratire ce-i asaza ca fratii, alte persoane pe ocina sa. Infratirea ce se realizeaza
prin unirea ocinelor este mereu directa, iar efectele juridice pe care le produce constau in crearea de stare de coproprietate intre cei infratiti, ce initial au fost proprietari exclusivi ai ocinelor, iar acum devin co-proprietari in cote
indivize egale asupra ocinelor unite. Aceasta egalitate este independenta de suprafata ocinei aduse la infratire.
Infratirea prin asezarea ocinelor poate fi directa sau indirecta, daca este indirecta numai cei asezati dobandesc cote
indivize din dreptul de proprietate asupra ocinei pe care s-a realizat infratirea.
Infratirea pe mosie se infaptuieste din motive economice (mosii mai mari, puternice) si genereaza
consecinte juridice importante atat in materia succesiunilor cat si in materia proprietatii. Astfel, in materie
succesorala, infratirea pe mosie este utilizata in urmatoarele situatii: in Tara Romaneasca erau infratite fetele cu
baietii pentru a li se conferi si fetelor vocatie succesorala la ocine. Sau proprietarul unei mosii ce nu avea
mostenitori sau avea numai fete recurgea la o infratire directa cu alte persoane pe mosiile unite sau numai pe mosia
sa sau recurgea la o infratire indirecta a fetelor pe mosia sa cu fiii unei alte persoane, pentru ca altminteri ocinele ar
fi trecut in proprietatea domnului. Prin infratirea pe mosie puteau fi chemate si alte categorii de persoane prin
concurs, pe care fii le excludeau de la mostenire in virtutea principiului proximitatii gradului de rudenie, rezulta
modificarea ordinii succesorale prevazute de lege in favoarea unor persoane pe care cel ce realiza infratirea dorea
sa le gratifice (acestea sunt efectele in forme succesorala).
Efectele in materia proprietatii: infratirea este unul dintre modurile de transmitere a proprietatii alaturi de
modurile translative de transmitere a poprietatii, asta pentru ca in actul de infratire se putea prevedea ca
transmiterea actului de proprietate intre cei infratiti se realiza nu mortis causa ci de la data constituirii infratirii. O
dovada in acest sens o reprezinta clauza reservati domini (de rezerva a proprietatii) asupra bunurilor ce au format
obiectul infratirii, clauza conform careia transferul proprietatii catre cel infratit se realizeaza la data mortii
proprietarului ocinei. Exista si posibilitatea transferului imediat al proprietatii dar cu sarcina, stabilindu-se anumite
obligatii ale celor infratiti fata de cel ce le-a transmis averea, infratirea pe mosie a fost utilizata de boieri si ca un
instrument de aservire a obstilor satesti: boierii se infrateau cu taranii pe ocinele celor din urma si deveneau rude in
sens juridic si titulari ai dreptului de proprietate pe care il puteau exercita cu succes acaparand terenurile aflate in
hotarele obstilor satesti.

DISPOZITIILE DE DREPT PENAL DIN LEGEA TARII

Pe planul dreptului penal, Legea Tarii pastreaza unele reminescente al vechiului sistem al razboiului
privat, insa statul s-a manifestat din ce in ce mai activ, ca un factor de solutionare a conflictelor, reprimand vechile
practici ale legii talionului, prin aplicarea unei amenzi celor care cautau sa-si faca dreptate singuri (aceasta amenda
se numeste zaveasca). Pe planul dreptului penal este consacrata fatis discriminarea in fata legii penale, in functie de
categoria sociala careia ii apartinea victima si infaptuitorul. Aceleasi fapte si pedepse sunt apreciate si aplicate in
mod diferit. Este reglementat totodata si sistemul rascumpararii pedepselor, sistem ce ii favoriza pe cei bogati.
63

Infractiunile erau denumite ,,vini" si erau impartite in 2 categorii: vinii mari si vinii mici, in raport de
gravitatea lor. Cea mai grava infractiune era hiclenia (incalcarea de catre boieri a obligatiilor pe care le aveau fata
de domn si ce intrau in continutul raportului juridic de vasalitate). Incalcarea de catre boieri a obligatiei de dreapta
si credincioasa slujba se pedepsea cu moartea, singura care nu se rascumpara si era pedepsita cu confiscarea averii
boierului, confiscarea bunurilor date celor credinciosi si manastirii. O alta infractiune este ,,osluh" (neascultarea,
nerespectarea in sens larg a poruncilor domnesti si neindeplinirea de catre taranii aserviti a datoriilor fata de stapan.
Este pedepsita cu moartea si amenda in vite (alternativ) precum si confiscarea averii. O alta infractiune este cea de
omucidere si se pedepseste cu moartea, insa putea fi rascumparata. Sudalma cuprinde insultele aduse demnitatii
personale, iar rapirea de fete se pedepsea cu moartea sau cu dusegubine. Infractiunile ce aduceau atingere religiei
si moralei feudale sunt: erezia, violul, adulterul si bigamia. Sanctiunea pentru aceste infractiuni era pedeapsa cu
moartea, iar la adulter, zestrea sotiei intra in proprietatea sotului.
Vinii mici Unele infractiuni indreptate impotriva persoanelor (lovirile) se pedepseau cu amenzi in vite
(denumite gloabe). Unele infractiuni sunt indreptate impotriva realizarii justitiei (marturie mincinoasa denumita
limba stramba; sperjur) si erau pedepsite prin insemnarea cu fierul rosu, apoi denuntul calomnios denumit sudalma
cea mare, pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denuntat daca el s-ar fi dovedit intemeiat. Exista si infractiunea de
insulta denumita sfada, ce reprezinta incalcarea hotarelor si distrugerea semnelor de hotar, ce se pedepsea prin
amenzi in vite.
O categorie importanta erau infractiunile indreptate impotriva proprietatii si aici intra: talharia (vina
mare pedepsita cu spanzuratoarea), furtul flagrant (vina mare ce se mai numea si furt fata si se pedepseste cu
spanzuratoarea la locul faptei; furtul simplu ce se pedepsea cu amenda) si dusegubina (vina mare, reprezentand
ispasirea sufletului). Sistemul sanctionator cuprinde urmatoarele categorii de pedepse:
1. fizice, intre care se numara diversele forme pe care le imbraca pedeapsa capitala
2. privative de libertate (inchisoarea)
3. pecuniare (amenzi)
4. infamante (taierea barbii)
Sistemul rascumpararii pedepselor permis de Legea Tarii cu exceptia hicleniei avea un caracter
discriminator favorizand pe bogati si reprezinta de-a lungul timpului un instrument eficient de aservire a taranimii.

DISPOZITIILE DE DREPT PROCESUAL DIN LEGEA TARII

64

Legea Tarii se remarca si in domeniul procedurii de judecata cu caracter unitar in toate tarile, instantele de
judecata fiind juzii, cnezii si sfatul oamenilor buni, judetul si cei 12 pargari la nivelul oraselor, vornicii parcalabi si
banii la nivelul tinutelor si judetelor, marele vornic si marele ban in partile de tara aflate in zona lor teritoriala.

Domnul si sfatul domnesc

Instantele aveau rationae materiae, competenta generala, atat pentru pricinile civile cat si cele penale,
boierii si manastirile aveau o competenta speciala, stabilita in actul de acordare a imunitatii. Partile litigante puteau
alege de comun acord unul sau mai multi judecatori ai cauzei dupa modelul roman, judecatorii fiind recrutati doar
dintre boieri. Domnul si sfatul domnesc judecau pricinile mai complexe si plangerile celor nemultumiti de
pronuntarile hotarate de celelalte instante si care nu aveau caracter de cale de atac ci doar a unor reclamatii
formulate impotriva celor ce judecasera. Domnul era judecatorul suprem, ce putea solutiona in prima si ultima
instanta si putand rejudeca orice protest. Domnul judeca cu sfatul domnesc iar activitatea de judecator se exercita
in capitala tarii dar si in oricare alta localitate pentru ca justitia feudala are un caracter itinerant. Nu exista trepte
sau grade de jurisdictie sau principiul autoritatii de lucru judecat, generand o stare de nesiguranta in raporturi
judiciare. Pentru a pune capat prelungirii proceselor si redeschiderea lor, Legea Tarii a consacrat mai multe reguli
ce reglementeaza posibilitatea rejudecarii procesului.
Astfel, o prima institutie in acest sens este zaveasca sau legatura ce nu impiedica in mod direct
redeschiderea procesului dar obliga partea ce doreste acest lucru sa depuna in visteria statului o suma de bani.
Multe hotarari date de domn au in centrul lor aceasta precizare.
A doua institutie este feria, care consta in depunerea unei sume de bani de catre partea ce a castigat, in
visteria statului si domnul garanta ca nu va redeschide procesul. Iar din sec. 18 se introduc amenzile judiciare
(numite ,,gloabe" in Tara Romaneasca si Modova si ,,birsab" in Transilvania), ce sanctionau culpa procesuala a
partii ce redeschisese procesul. Procesul in vechiul nostru drept feudal se caracteriza si prin cumularea atributiilor
jurisdictionale si administrative de catre aceeasi dregatori precum si prin existenta judecatorului unic. Chiar si cand
domnul judeca cu sfatul domnesc, hotararea este pronuntata de domn, iar sfatul domnesc actioneaza in virtutea
obligatiei de concilium. Conceptia ce sta la baza procedurii judiciare este ca judecata trebuie sa se realizeze dupa
lege si dreptate sau dupa dreptate si obiceiul tarii. Termenii de lege si obiceiul tarii inseamna Legea Tarii, adica
dreptul feudal nescris, iar termenul de dreptate inseamna morala epocii, adica constiinta juridica ce trebuie sa
vegheze la respectarea moravurilor.

MATERIA PROBELOR
In dreptul nostru feudal nescris intalnim reguli si mijloace de proba formate in timpul feudalismului dar si
unele forme mai vechi ramasite ale societatii gentilice care in conditiile feudalismului dobandeste un continut nou
65

de clasa si o forma noua in sensul ca aplicarea lor era asigurata de forta coercitiva a statului. Persistenta acestor
forme ancestrale anterioare feudalismului se explica pe o parte prin caracterul natural al economiei si pe alta parte
prin persistenta unor forme economice vechi (stapanirea devalmasa asupra pamantului).
Dupa forma lor probele se impart in doua categorii: scrise si orale (cele mai importante si raspandite
atunci). Probele orale reprezinta mijlocul comun de probatiune pentru ca multe dintre proprietatile constituite
anterior intemeierii nu puteau fi dovedite prin inscrisuri iar pe de alta parte numarul mic al stiutorilor de carte facea
din probele orale o necesitate. Probele orale reglementate de Legea Tarii sunt:

A. Fierul rosu
Modul in care este utilizata proba a putut fi reconstituit pe baza unui document denumit Registrul de la
Oradea, tinut de preotii catolici de la Episcopia de la Registru de la Oradea intre anii 1208 si 1235, care cuprinde
note despre un numar de 389 procese ce au fost judecate prin proba fierului rosu cand judecatorul nu putea
solutiona pricina. Datorita sustinerilor contradictorii ale partilor, trimitea partile la Episcopia din Oradea, insotite
de un pristel, pentru a se proceda la proba fierului rosu.
Se efectua o slujba religioasa unde se invoca divinitatea pentru a arata de partea cui este dreptatea si apoi i
se dadea unui martor sau uneia dintre parti sau unui chezas sa poarte in mana o bucata de fier inrosit pe o distanta
de 8-10 pasi. Dupa aceea, mana era bandajata si bandajul sigilat, iar dupa 8 zile se rupea sigiliul si se examina
mana.
Daca rana era vindecata inseamna ca s-a spus adevarul, iar hotararea judecatoreasca se dadea pe cale de
consecinta. Daca rana nu era vindecata, inseamna ca nu s-a spus adevarul si se considera ca partea respectiva este
vinovata. In afara ca mana nu este vindecata mai erau considerate semne de vinovatie si alte imprejurari:
neprezentare la termenul fixat de proba sau examinarea mainii sau fuga din timpul efectuarii probei, toate acestea
ducand la considerarea vinovatiei.
Din examinarea principiilor consemnate in Registrul de la Oradea, peste 200 au ca obiect fapt de natura a
aduce atingere proprietatii feudale. Cei mai multi acuzati erau tarani iobagi sau alte elemente ale unor categorii
sociale inferioare. Doar ei erau supusi probei fierului rosu nu si reprezentantii clerului si ai nobilimii. Chiar daca ei
ar fi trebuit sa se supuna probei puteau desemna un reprezentant sa tina fierul in locul lor de unde rezulta ca aceasta
proba este o procedura rezervata numai categoriilor sociale inferioare si avea un caracter discriminatoriu.
De asemenea, modul de desfasurare a probei era de multe ori partinitor in sensul ca nu se preciza
temperatura la care trebuie incalzit fierul, existau anumite retete preventive pentru arsuri, toate aceste conferind
probei un caracter neconcludent.

66

B. Juramantul cu brazda in cap

Aceasta proba este denumita astfel dupa rolul pe care pamantul il joaca in desfasurarea probei. Cel ce jura
invoca pedeapsa pamantului, daca ceea ce declara sub prestare de juramant nu este respectat sau adevarat.
In Moldova, cei ce jurau, puneau brazda de pamant direct pe cap, fiind denumiti brazdasi. In Tara
Romaneasca (Oltenia) brazda era purtata intr-o traista, cei in cauza numindu-se traistasi.
Juramantul cu brazda este utilizat cu precadere in procesele ce aveau ca obiect stabilirea hotarelor intre
proprietati. Cei ce jurau se angajau sa arate adevaratele hotare si inconjurau limitele proprietatii respective avand
tot timpul brazda asupra lor. Proba are o origine straveche pentru ca vechile popoare ale antichitatii (si geto-dacii)
considerau ca pamantul este o divinitate ce are putere purificatoare atat in sens material, cat si spiritual, ca
pamantul ii ajuta pe cei ce zic adevarul si nu ii ajuta pe cei ce zic sperjur. De aici sintagma,, sa-i fie tarana usoara".
In cazul acestei probe suntem in prezenta unui exemplu de dublu simbolism judiciar, brazda simbolizand
pamantul ca divinitate, iar capul simbolizand fiinta umana fiind cea mai importanta parte a corpului. Sub influenta
religiei crestine s-a spiritualizat, locul brazdei de pamant fiind luat de o Evanghelie. Dupa aparitia statului feudal
proba dobandeste un caracter de clasa, fiind rezervat doar categoriilor sociale inferioare. Pe masura dezvoltarii
proprietatii feudale, interesul boierilor in utilizarea probei pentru stabilirea hotarelor evoluand, boierii astfel nu se
mai multumesc cu martori intamplatori, ci la o preconstituire de martori (copiii de tarani erau pusi sa parcurga
hotarele mosiei si batuti pentru a tine minte hotarele si pentru a putea depune marturiile in cunostinta de acuza, in
situatia in care s-ar fi nascut vreun litigiu cu privire la respectivele litigii).

C. Proba cu juratori
Esta regina probelor in ierarhia mijloacelor de proba, in procesul feudal si a fost obiectul unor ample
controverse in literatura de specialitate pentru ca prin practicile sale contrazice ideile moderne referitoare la dovezi.
Trebuie sa facem distinctie intre procesele civile si cele penale. In procesele penale juratorii prin juramintele lor
sustin juramintele unora dintre parti, aratand ca ea este demna de crezare, rezulta ca in procesele penale juramantul
juratorilor nu are caracter obiectiv, nu duce la stabilirea adevarului ci are un caracter subiectiv, vizand stabilirea
bunei reputatii a persoanei pentru care jura. Per a contrario, in procesele civile, juratorii cerceteaza personal faptele
si dreptul partilor, astfel incat juramintele lor sunt unele de veridicitate.
Pana la aparitia dreptului feudal scris aceasta proba a fost in satele romanesti cel mai raspandit mijloc de
proba, fiind utilizat pentru solutionarea proceselor de orice fel. Importanta mijlocului de proba decurge si din
denumirea sa, astfel, in Legea Tarii, aceasta proba este denumita ,,lege". Unii istorici juristi romani, din perioada
interbelica, au considerat aceasta proba o proba misterioasa si stranie, altii au zis ca este o procedura grosolana si
curioasa, iar altii au zis ca este un principiu absurd de dovedire.
67

Dincolo de aceste consideratii speculative proba este o creatie originala a poporului roman, ce isi are
izvorul in vechea practica geto-daca a juramantului pe zeitatile palatului regal. Ca si in cazul juramantului pe
vetrele regale si in privinta probei cu juratori, juramantul zis de catre un numar de juratori putea fi combatut prin
contraprobei cu un numar dublu de juratori. Acest mijloc de proba exista din Epoca Prestatala. Atunci grupul
juratorilor era compus din rudele celui pentru care se depune juramantul. Apoi juratori puteau fi vecinii si apoi toti
ceilalti membri ai obstei.
Dupa formarea statelor feudale acordarea acestei probe se realizeaza de catre domn prin hrisov domnesc,
utilizand sintagma
,,i-am dat lege". Partea careia i se incuviintase administrarea probei putea sa ,,ia lege", adica sa accepte
administrarea probei ce i se incuviintase sau sa defere proba partii adverse. Ori de cate ori se incuviinta
administrarea probei in hrisov, se preciza si numarul juratorilor, iar uneori ei erau indicati nominal, asa numitii
,,juratorii pe ravase". Legea Tarii prevede ca juratorii pe ravase trebuie sa fie ,,de o seama" cu cel pentru care jura
(sa apartina aceleiasi categorii sociale). Depunerea juramantului de catre juratori avea un caracter solemn atat dpdv
religios cat si dpdv juridic, in sensul ca juramantul se depunea pe evanghelie in fata imputernicitului domnesc cu
supravegherea efectuarii probei. Continutul si forma juramantului trebuie sa fie identice cu cele ale partii din
proces pentru care se depunea acel juramant. Schimbarea cuvintelor atragea nulitatea probei.
De la acest principiu este o exceptie: in Transilvania erau admise atat utilizarea unor formulari echivalente
cat si repetarea cuvintelor rostite initial, gresit. Daca juramantul era depus cu respectarea formelor cerute de Legea
Tarii, imputernicitul domnului consemna desfasurarea probei intr-o carte de juramant pe care o inainta domnul
pentru ca acesta sa hotarasca asupra solutionarii procesului. Domnul pronunta mereu hotararea in sensul celor
aratate in juramant (in favoarea partii care administrase corect proba) considerandu-se ca aceasta ,,s-a apucat de
lege" sau ,,s-a directat".
In cazul in care proba nu putea fi administrata de partea careia i se incuviintase, acela pierdea procesul
sau ,,ramanea de lege". Daca proba fusese administatrata cu succes, partea adversa putea cere contra probei,
denumita ,,lege pentru lege", cu un numar de 12 juratori. Daca contra probei era administrata potrivit formelor
cerute de legea tarii, hotararea initiala se anula si se pronunta o noua hotarare, conform noului juramant, iar cel
anterior era socotit fals, primii juratori fiin ,globiti". Numarul maxim de juratori prevazut de legea tarii era 48.
Prin proba cu juratori se puteau dovedi orice situatii de fapt si de drept si totodata, prin intermediul ei,
puteau fi combatute cu succes ,, toate celelalte mijloace de proba" (inclusiv inscrisurile). Domnul, daca dorea sa
favorizeze o parte, aprobandu-i administrarea probei, ii acorda de la inceput numarul maxim de juratori, pentru ca
partea adversa sa nu poata face cotra probei. Cu timpul, proba dobandea un caracter de clasa, in sensul ca juratorii
sunt recrutati exclusiv din randul boierilor, mai ales cand erau tarani.

68

D. Marturia
Martorii sunt persoane ce au cunoscut anumite imprejurari, situatii de fapt, ,,ex propriis sensibus" (prin
propriile simturi), despre care relateaza in fata instantei pentru a stabili situatia de fapt si de solutionare a
procesului. Pozitiile martorilor se dadeau sub prestare de juramant, depuse in Biserica, sub sanctiunea acordarii
unor anateme impotriva celor ce depuneau marturie mincinoasa. Forta juridica a marturiei, chiar daca era data sub
prestatie de juramant, era inferioara probei cu juratori, in anumite situatii. Daca partea nu putea aduce toti juratorii
la timp, ceilalti erau audiati ca simplii martori.
O categorie speciala de martori o constitutie ,,aldamasarii". Ei erau prezenti la incheierea anumitor
contracte si asistau partile contractante la stabilirea tuturor elementelor invoielii dintre ele. Aldamasul este o
institutie pagana, anterioara raspandirii crestinismului si are un dublu caracter: religios si juridic. Sub aspectul
religios, dupa incheierea conventiei de catre persoanele ce asistasera, partile invocau divinitatea prin ,,libatiuni",
pentru ca aceasta sa binecuvinteze intelegerea dintre parti. Din acest ritual stravechi s-a pastrat in statul feudal doar
obiceiul bautului vinului de catre aldamas cu partile.
Consumarea aldamasului semnifica incheiera conventiei pe plan juridic, iar aldamasarii erau martori
preoconstituiti, chemati sa depuna marturii in legatura cu acel contract incheiat in prezenta lor, in cazul ivirii unui
litigiu cu privire la interpretarea si executarea contractului. De regula, daca acel contract avea forma scrisa, in
inscris erau trecute, pe langa numele partilor si numele aldamasarilor si valoarea aldamasului consumat si partea ce
a suportat cheltuiala.
In ceea ce priveste probele scrise, inscrisurile folosite ca probe in procesul feudal erau fie inscrisuri
oficiale, emise de cancelaria domnului si care purtau diverse denumiri ,,hrisov", ,,uric", ,,ipisoc" etc, fie erau
inscrisuri emanand de la particular si care purtau geeric numele de ,,zapis".

DREPTUL FEUDAL SCRIS

1. Pravilele bisericesti
Datorita organizarii sale ierarhice si a rolului de principal factor ideologic in societatea feudala, Biserica
ortodoxa a fost in masura sa elaboreze reguli de conduita care sa fie aplicate pe intreg cuprinsul tarii, prin
extinderea autoritatii sale spirituale si cu sprijinul statului feudal.
In vedrea consolidarii statului feudal si centralizarea puterii, domnii erau interesati sa introduca noi reguli
juridice si sa le asigure un caracter uniform, spre deosebir de particularitatile uniforme. Trebuie sa intelegem ca
pravilele bisericesti au un caracter oficial, pentru ca au fost intocmite din ordinul domnului sau ak mitropolitului si
pe cheltuiala acestora. Pe de alta parte, dispozitiile din pravile erau obligatorii atat prin clerici, cat si pentru mireni
(laici), atat in domeniul religios propriu - zis, cat si in domeniul juridic.
69

De altfel, potrivit autorilor de pravile, dispozitiile de drept civil, de drept penal si de drept procesual tineau
tot de domeniul religios. Intrucat Biserica ortodoxa romana se afla sub autoritatea spirituala a Patriarhiei de la
Constantinopole, domnii si mitropolitii romani au respectat intru totul regula de mult consacrata, conform careia
pravilele bisericesti ortodoxe se intocmesc numai dupa izvoarele canonice bizantine.
Intrucat procesul crestinizarii daco-romane, apoi a romanilor a inceput inca din epoca domniatiei romane si
a continuat si dupa retragerea aureliana, un numar mare de cuvinte latine au patruns in limbajul religios
fundamental, semnificativ fiind termenul de ,,biserica", limba romana fiind singura limba romanica in care acest
termen vine din latina, ,,basilica". In toate celelalte limbi, termenul de biserica vine din greaca, ,,eclesia".
Patrunderea slavilor in masa si asezarea lor la sud de Dunare, a dus la ruperea de romanitatea orientala in 2:
Nordul Dunarii, ce a evoluat in poporul romanesc si Sudul Dunarii, ce a evoluat in aromani, anumite enclase
ramase. Totodata, contactul direct nord dunarean cu Bizantul s-a intrerupt, astfel incat, inca din timpul
feudalismului timpuriu, influenta bizantina a fost receptata pe filiera slava, astfel incat, slavona devine limba
cancelariei domnesti si limba cultului religios. Insa slavona era cunoscuta de un numar infim de persoana (cativa
calugari) dincalcelaria domneasca. Marea masa a populatiei nu cunoastea limba. Datorita acestui fapt, din se. 16
pravilele bisericesti incep sa fie redactate si in limba romana.
Pravilele bisericesti, cele in slavona si romana au fost la inceput multiplicate ca manuscrise, iar din sec. 17,
apar pravilele tiparite.
A. Cele mai importante pravile in slavona sunt:
1. ,,Pravila de la Targoviste", elaborata de catre gramaticul Dragomir, din porunca domnului
Vladislav al Tarii Romanesti in anul 1452.
2. ,,Pravila de la Putna", bilingva (text interliniar in romana), din anul 1581.
3. ,,Pravila de la manastirea Bistrita" (Moldova), in anul 1618.
4. ,,Pravila de la manastirea Bistrita" (Oltenia), elaborata la 1636.
Izvoarele acestor pravile sunt:
a. ,,Sintagma alfabetica" a lui Matei Vlastares
b. ,,Hexabiblul" lui Constantin Armenopulos (judecator la Salonic)
c. ,,Nomocanoanele parintilor Bisericii (literatura patristica)
d. Legislatia imparatilor bizantini:
1. ,,Bazilicalele" lui Leon al II-lea filosoful
2. ,,Nomos Ghiorghicos" (,,Legiuirea Agrara Bizantina")
3. ,,Prohironul" si ,,Epanagoga" elaborate in timpul lui Vasile Macedoneanul
70

B. Cele mai importante pravile in romana sunt:

1. ,,Pravila Sfantilor Apostoli", elaborata de Diaconul Coresi la Brasov intre 1560 si 1580. Un
exemplu este ,,Pravila de la Ieud, numita dupa numele unui locuitor din Maramures, unde a fost descoperita in
1921, fiind singurul exemplar ce s-a pastrat.
2. ,,Pravila Aleasa", elaborata de logofatul Eustache, in Moldova, in 1632.
3. ,,Pravila de la Govora" (,,Pravila cea Mica"), tiparita in Tara Romaneasca, in 1640, in 2 editii
identice: una pentru Tara Romaneasca, prefata de mitropolitul Theofil si una pentru Transilvania, prefata de
mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei.
Continutul pravilelor bisericesti este eterogena, foarte variata, pentru ca alaturi de textele cu caracter juridic
propriu - zis exista si altele texte din diverse alte domenii:
a. extrase din lucrarile religioase
b. date istorice despre sinoadele bisericesti si cele ale parintilor Bisericii, autori de pravile
c. cronici
d. tabele de calculare a timpului.
e. diferite alte formulare pentru intomirea actelor.
La randul lor, textele juridice nu sunt sistematizate pe ramuri si institutii de drept, in sensul ca dispozitiile
juridice pe care le cuprind sunt amestecate: norme de drept civil, intercalate cu cele penale si procesuale. Ca o
particularitate, pe planul dreptului penal, infractiunile era socotite pacate, iar pedepsele clasificate in pedepse
fizice si pedepse duhovnicesti erau socotite ca forme de ispasire a pacatelor. Prin continutul lor mistic si prin
discriminarile sociale pe care le-au consacrat, pravilele bisericesti au contribuit la consolidarea relatiilor de
productie de tip feudal.
Pe de alta parte, avand in vedere izvoarele utilizate la elaborarea lor, pravilele bisericesti au marcat
inceputul procesului de receptare a ideilor si institutiilor juridice romane, astfel cum au fost ele adoptate la
realitatile feudale ale Bizantului de catre legislatia bizantina. Din acest moment, dreptul roman evolueaza sub
influenta imediata a dreptului roman, adica influenta imediata a dreptului roman nu se exercita direct, ci prin filiera
bizantina.
Pravilele bisericesti au un continut asemanator, mergand pana la identitate in toate tarile romane, ce
inseamna o continuare a unitatii de reglementare asigurata de legea tarii. Pravilele biseriesti nu au fost doar
monumente de drept cu valoare pur teoretica, ci destinate sa se aplice in mod nemijlocit in practica instantelor de

71

judecata, lucru contestat de multi autori, intrucat exista foarte putine documemte care sa ateste ca hotararile au fst
date pe baza pravilelor bisericesti.
Insa acest fenomen are o explicatie: faptul ca hotararile, de exemplu, date in materie penala si unele date in
materie civila (hotarari in dreptul familiei), imbracau forma orala si nu ne-au parvenit, iar daca erau date in forma
scrisa, nu aratau capul de pravila pe care se sprijina, pentru ca partile nu erau interesate sa pastreze asmenea
documente. Dimpotriva, hotararile ce se dadeau in litigiile privind proprietatea, imbracau mereu forma scrisa si
mentionau mereu in curinsul lor capul de pravila pe care se sprijineau, pentru ca aceste hotarari erau mereu pastrate
de partile litigante.
O asemenea hotarare celebra este continuta intr-un hrisov emis in timpu lui Alexandru Ilias, hotarare
pronuntata in litigiul dintre Florica (fiica legitima) si Maria (fiica naturala), fiicele lui Mihai Viteazul, litigiu avand
ca obiect o mosie. Castig de cauza a avut Florica, iar in Cuprinsul hotararii se mentioneaza capul de pravila pe care
se sprijina acea hotarare.

2. Hrisoavele legislative
Hrisoavele domnesti contineau, de obicei, acte cu caracter individual, acte prin care dispozitiile legii tarii
erau aplicate de domn la cazuri particulare. La sfarsitul sec. 16 si inceput de sec. 17, apar hrisoavele legislative,
care contineau dispozitii cu caracter general, emise de domn, ce modifica dispozitiile legii tarii.
Primul si cel mai important hrisov dat de Mihai Viteazul este cel dat in anul 1595, ce prevede, cu referire la
taranii dependenti, ca ,,fiecare pe unde va fi, sa fie ruman pe veci". In legatura cu acest hrisov, unii autori au
afirmat ca prin intermediul lui, Mihai Viteazul, fortat de o conjunctura nefavorabila si sub presiunea boierilor, ar fi
procedat la legarea taranilor dependenti, de glie. Opinia nu poate fi impartita, pentru ca in 1595 se afla in plina
desfasurare riposta militara otomana in Tara Romaneasca fata de atitudinea antiotomana a lui Mihai Viteazul.
Poporul din stanga Oltului s-a refugiat pe mosiile din dreapta Oltului, ce apartineau lui Mihai Viteazul si partidei
boieresti ce-l sprijinea.
Dand acest hrisov, cu privire la taranii dependenti, Mihai Viteazul nu i-a legat de glie, ci pentru a-i favoriza
pe boierii olteni, a modificat dispozitiile legii tarii, ce anterior anului 1595 prevedeau legarea de glie a taranilor
dependenti. Daca s-ar fi aplicat dispozitiile legii tarii, boierii din dreapta Oltului ar fi trebuit sa-i remita pe taranii
dependenti din stanga Oltului, refugiati pe mosiile lor, stapanilor acestora, ori prin asezamant Mihai Viteazul ii
elibera pe boierii din dreapta Oltului de aceasta obligatie legala, pentru a-i favoriza. Mihai Viteazul creeaza o noua
categorie de tarani dependenti, ,,rumanii de legatura", fiind tarani liberi, care la data asezamantului, fugisera pe
mosiile din dreapta Oltului.

72

Hrisoavele domnesti au continut asemanator, au fost adoptate si in Moldova de catre domnii Stefan Tomsa
si Miron Barnovski. Iar din sec. 16, pe masura centralizarii statului feudal si intaririi puterii domnesti, numarul
hrisoavelor legislative a crescut in mod semnificativ.

3. Pravilele laice
Pravilele laice au fost adoptate la mijlocul sec. 17, aproape simultan si cu un continut similar in Tara
Romaneasca si in Moldova, ca o necesitate pentru puterea de stat centralizata, de a interveni rapid cu reglementari
in diverse domenii. In acelasi timp, parviele aice au reprezentat pentru boieri si intrumente de limitare a puterii
domnului, caci, cum zice Grigore Ureche, ,,acolo unde nu sunt pravile, din voia domnilor, multe strambatati se
fac".
In Moldova, din porunca domnului Vasile Lupu, logofatul Eustrache a elaborat in 1646 ,,Cartea romaneasca
de invatatura", aceasta reprezentand prima codificare legislativa u caracter laic din istoria statului si dreptului
romanesc. Din titlu rezulta ca este o initiativa romaneasca, iar lucrarile straine care au stat la baza elaborarii
pravilei au fost codificate intr-o viziune proprie, astfel incat aceasta lucrare nu este o copie sau o compilatie a
lucrarii respective, ci o opera de sinteza cu trsaturi originale. In al II-lea rand, cuvantul ,,invatatura" utilizat in
titulatura pravilei nu are un sens didactic, ci unul juridic de dispozitie obligatorie, de porunca domneasca, dar care
atrage sanctiunea domnului asupra celor ce nu asculta de asemenea ,,invatatura".
Izvoarele acestei pravile sunt:
1. ,,Nomos ghiorghicos" (legiuirea agrara bizantina) - adoptata in timpul domnului Leon Isaul
2. Lucrarile penalistului italian Prospero Farinacci, latinizat Falinacius, intitulate ,,Pracsis et teoriae
criminalis"
In Tara Romaneasca, in 1652, din porunca domnului Matei Basarab, Daniil Panoneanul, un calugar ajuns
ulterior mitropolit al Transilvaniei, a elaborat lucrarea ,,Indreptarea legii" sau ,,Pravila cea mare", tiparita la
Targoviste si care contine o predoslovie scrisa de mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti. Titlul sau este
semnificativ, exprimand ideea scopului avut in vedere, adica influentarea comportamentului uman prin dispozitii
legale noi. Cuprinsul este mai amplu decat cel al ,,Cartii romanesti de invatatura", pentru ca cuprinde, alaturi de
versiunea muntenizata a pravilei moldovene si ,,Nomocanonul" lui Mihail Malaxus.
Totodata, in partea finala a pravilei sunt expuse o serie de probleme de interes mai general din domenii
nejuridice (medicina, gramatica, filosofie), dar si chestiuni de interes canonic. Continutul juridic al celor 2 pravile
este asemanator si se refera in principal la reglementarea relatiilor din agricultura si sanctionarea faptelor cu

73

caracter penal, iar dispozitiile de drept civil si drept procesual sunt putin numeroase. Prevederile celor 2 pravile
sunt structurate in pricini, glave si zaciale, adica sectiuni, capitole si articole.
Dispozitiile juridice din pravile sunt sistematizate in 2 parti:
A. Prima parte contine:
I. prevederi ce reglementeaza relatii feudale din agricultura si care consacra:
1. legarea de pamant a taranilor dependenti
2. drepturile stapanilor feuali de a-i urmari pe taranii dependenti fugiti de pe mosii si
de a-i aduce inapoi.
3. interdictia celorlalti boieri de a-i primi pe mosiile lor pe taranii fugari so obligatia
de a-i remite stapanilor lor.
4. obligatiile de renta feudala ale taranilor aserviti fata de boieri si drepturile acestora
din urma de a-i pedepsi pe taranii ce nu-si executa obligatiile.
II. reglementari care vizeaza:
1. paza hotarelor
2. paza recoltelor
3. paza bunurilor agricole
4. cresterea vitelor
5. impartirea recoltelor
6. schimburile de terenuri
B. A doua parte contine:
I. institutii de drept civil, de drept penal si de drept procesual.
II. 1. reglementarea statutului juridic al persoanelor se face dupa criteriul conditiei sociale.
Persoanele fizice (obraze) se impart in: slobozi (erau pe o parte taranii liberi si pe alta parte erau boierii, clerul) si
robi (nu-si puteau schimba statutul juridic decat cu acordul stapanului sau ca rasplata pentru denuntarea stapanului
vinovat de savarsirea anumitor infractiuni; asupra robillor, stapanul avea avea un intins drept de corectie).

74

2. majoratul este fixat la 25 de ani, insa raspunderea pentru faptele proprii intervine de la 18
ani.
III. Institutia familiei, a casatoriei, a rudeniei sunt reglementate pe baza acelorasi principii ca
si in pravilele bisericesti. Casatoria este precedata de logodna, consacrata ca institutie juridica dupa modelul
bizantin si confera sotului puterea maritala asupra sotiei si dreptul de a-i administra zestrea. Puterea maritala
presupune ca sotul are asupra sotiei un drept de corectie, incuzand bataia si inchiderea ei.
IV. In materia bunurilor este protejata proprietatea asupra imobilelor si se face distinctia
intre bunurile ce formeaza obiectul proprietatii reglementate de dreptul laic (mirean) si bunurile considerate
sfintite, ce se bucura de o protectie speciala, potrivit prevederilor dreptului canonic.
V. Succesiunea poate fi deferita prin testament in forma scrisa (zapis) sau in forma orala (cu
limba de moarte) sau ,,ab in testat"(potrivit legii). Exista anumite incapacitati de a testa, spre exemplu: cei
condamnati pentru infratiuni contra moralei, precum si incapacitati de a mosteni (asasinul nu vine la succesiunea
celui asasinat). Categorii de mostenitori legali: ascendentii, descendentii (pana la gradul 9) si colateralii. Copii
naturali vin doar la succesiunea mamei si sunt reglementate rezervele succesorale si cantitatea disponibila in
functie de numarul copiilor.
VI. In materia obligatiilor, reglementarea are la baza raspunderea individuala si sunt
considerate izvoare de obligatii: tocmelile (contractele) si delictele. Pentru validitatea contractelor se cere ca
vointa partilor contractate sa nu fie vitiata prin violenta (sila) sau prin dol (amagire). Actele juridice puteau fi
incheiate si prin mandatari sau reprezentanti conventionali ai partilor (pristari, ispravnici). Principalele contracte
reglementate de pravile sunt: de vanzare, incheiere, imprumut, donatie. Se mentine acelasi sistem de garantie ca si
in legea tarii (zalogul si chezasii).
VII. Materia dreptului penal cunoaste o ampla reglementare, potrivit celor mai avansate
principii ale epocii. Infractiunile continua sa fie clasificate dupa gradul lor de periculozitate sociala (exemplu: vinii
mari, vinii mici). Este reglementata acum pentru prima data la nivel general infractiunea flagranta. Pentru prima
data, la calificarea infractiunii se aveau in vedere pozitia subiectiva a faptuitorului 9gandul faptasului), precum si
momentul si locul faptei. Sunt introduse unele categorii juridice noi: tentativa, concursul de infractiuni,
complicitatea si recidiva. De asemenea, sunt prevazute pentru prima data cauze ce inlatura raspunderea penala
(nebunia, legitima aparare, varsta sub 7 ani, ordinul superiorului), cauze ce atenueaza raspunderea penala (mania,
starea de ebrietate, varsta sub 10 ani) si cauze ce agraveaza raspunderea penala (calitatea de boier in cazul
75

infractiunii de hiclenie). Sistemul sanctionator cuprindea: pedeapsa cu moartea (sub diferitele sale forme), alte
pedepse fizice, pedepsele privative de libertate (temnita, ocna, surghiunul la manastire), pedepse cu caracter
religios (anatema, interdictia de a intra in Biserica, neingroparea), pedepse inflamante si pedepse pecuniare
(amenzi), uneori si pedepse complimentare (confiscarea averii). La stabilirea pedepsei, judecatorul avea o larga
posibilitate de apreciere. Se spunea ca pedepsele se stabileau dupa ,,voia judetului" (a judecatorului), astfel incat
acesta, in anumite cazuri, putea dispune schimbarea pedepsei si chiar iertarea pedepsei. Dispozitiile de drept penal
aveau un vadit caracter discriminator de clasa, sens in care pravilele recomanda ca boierilor si clericilor sa nu li se
aplice pedepse fizice, ci acestea sa fie inlocuite de amenzi. Dimpotriva, pravilele recomandau aplicarea pedepselor
fizice pentru infractorul ,, de gios" (cei ce apartineau unei categorii sociale inferioare).
VIII. In materia dreptului procesual, pravilele prevad existenta a 2 categorii de instante:
laice si bisericesti. Nu functioneaza principiul specializarii instantelor, astfel incat instantele laice judecau si
pricinile civile si cele penale. In materia penala, actiunea penala putea si intentata si de alte persoane si de victima:
parintele (pentru copil), stapanul (pentru sluga), sotul (pentru sotie). Exista anumite infractiuni, precum falsificarea
monedei, pentru care denuntul era obligatoriu. Mijloacele de proba erau martorii, juramintele, inscrisurile, carora li
se adauga si 2 mijloace de proba noi: expertiza si prezumtiile (in pravile sunt numite ,,presupusuri" sau ,,semne"
sau ,,intelesuri"). In materie penala era admisa si tortura (caznirea), pentru a smulge marturisirea invinuitului ce
nega comiterea faptului. Pe plan probator, in ceea ce priveste elementul vadit discriminator, valoarea marturiei
trebuie apreciata de judecator in mode diferit, in raport de statutul juridic al martorului, spunandu-se in pravile ca
boierii si clerul trebuie crezuti mai mult. Nu era insa cunoscut conceptul de ,,cale de atac", insa pravilele permiteau
celor nemultumiti de hotararea pronuntata sa se adreseze numai judecatorilor superiori. De asemenea, nu era
cunoscut conceptul de ,,autoritate de lucru judecat", insa erau prevazute anumite termene de prescriptie ale
dreptului material la actiune.

ORGANIZAREA DE STAT A TRANSILVANIEI IN TIMPUL PRINCIPATULUI

DEPENDENT DE TURCIA
Intre 1541 si 1683, Transilvania a fost organizata ca principat autonom sub suzeranitate otomana, Ungaria a
disparut ca stat de pe harta politica a Europei: o parte a devenit Pasalacul de la Buda, iar cealalta parte trece in
stapanirea coloanei habsburgice. Organele centrale ale Transilvaniei in aceasta perioada sunt:

1. Principele

76

Principele era ales pe viata de catre Dieta si confirmat de sultan, insa Turcia nu a respectat aceasta regula si
de multe ori l-a numit pe principe. fara o alegere prealabila din partea Dietei. Dupa dezastrul Ungariei la Mohaci,
Dieta Transilvaniei, intrunita la Turda in 1542, a consfintit crearea principatului Transilvaniei ca stat autonom
tributar Turciei, conditionand alegerea principelui Transilvaniei de obligatia acestuia de a respecta privilegiile
natiunilor nobilimii celor 3, cele 4 religii recepte si legile votate de Dieta. Acest lucru a marcat instaurarea unui
regim nobiliar. Totusi, atributiile principelui Transilvaniei erau mai largi decat ale voievodului:
A. a. era seful administratiei
b. ii numea si revoca pe dregatori si pe alti functionari
c. conferea titlurile de noblete
d. incheia tratatele cu alte state
e. declara starea de razboi si pace
B. a. era comandantul suprem al armatei
b. era judecator suprem in materi penala si civila
c. era titularul lui ,,dominium eminens"
C. avea atributii legislative, adica:
a. convoca Dieta
b. drept de initiativa legislativa
c. dreptul de a respinge sau de a aproba legile votate de Dieta

2. Dieta
Spre deosebire de vechea congregatie a nobililor, este un organ de stat cu activitate permanenta, cu sedinte
la Alba-Iulia sau in orice alt loc era convocata de principe. La lucrarile Dietei participau reprezentantii: nobilimii
celor 4 religii recepte, conducatorii comitatelor, marii dregatori ai Transilvaniei si reprezentanrii scaunelor sasesti si
secuiesti si ai oraselor. Membrii Dietei erau recrutati numai dintre reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate,
romanii autohtoni si majoritari fiind in continuare exclusi de la viata politica a Transilvaniei.

3. Consiliul Intim
Consiliul intim este un organ nou creat, in epoca principatului, cu scopul de a-l sfatui pe principe in toate
problemele curente ale vietii de stat. In realitate, consiliul intim al principelui a reprezentat un instrument, al
regimului nobiliar instaurat in Transilvania, de supraveghere si control permanent in interesul clasei feudalilor.
Consiliul intim era compus din 10 pana la 12 membrii, recrutati din varful nobilimii Transilvaniei, dintre cei
ce detineau si cele mai inalte dregatorii in stat si ce purtau denumirea de ,,magnati". In consiliu se afla si un

77

reprezentant al Bisericii Catolice. Consilierii nu desfasurau o activitate onorifica, ci erau remunerati pentru
activitatea lor.

ORGANIZAREA FISCALA IN TRANSILVANIA IN EPOCA PRINCIPATULUI DEPENDENT

DE TURCIA
Veniturile statului se imparteau in 2 mari categorii. In prima categorie faceau parte veniturile provenite de
pe urma operatiunilor monetare, taxelor si exploatarilor de mine si de saline. Principele putea dispune de aceste
venituri dupa bunul plac. Veniturile provinciale intrau in a II-a categorie si proveneau din impozitele platite de
fiecare gospodarie. Pe masura cresterii tributului catre Turcia, au sporit si aceste impozite. Desi a cunoscut o
permanenta tendinta de crestere, tributul platit de Transilvania nu a fost la fel de apasator ca cel platit de Tara
Romaneasca si Moldova. Pe de alta parte, majoritatea populatiei, formata din taranimea aservita, avea grele
obligatii fata de feudali. Situatia romanilor s-a inrautatit si mai mult in aceasta epoca, prin generalizarea
impozitului platit de catre ortodocsi fata de Biserica Catolica.

ORGANIZAREA ARMATEI IN TRANSILVANIA IN EPOCA PRINCIPATULUI

DEPENDENT DE TURCIA
Dieta Transilvaniei s-a preocupat in mod constant de organizarea armatei si de adoptarea unor reglementari
cat mai precise cu privire la sistemul de recrutare la oaste. Din cuprinsul acestor hotarari se desprind unele reguli
generale: toate categoriile aveau obligatia de a paricipa la oaste, fiecare nobil trebuia sa se prezinte impreuna cu un
numar de ostasi proportional cu numarul cu numarul de iobagi pe care ii avea in stapanire, orasele, secuii si sasii
aveau obligatii militare specifice, taranii din regiunile de margine se bucurau de unele inlesniri in schimbul
obligatiei de a asigura paza hotarelor. In aceasta epoca a crescut in mod considerabil numarul mercenarilor,
dependenti de principe.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA IN TRANSILVANIA IN EPOCA

PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA
Organizarea administrativ-teritoriala a ramas, in mare, asa cum s-a configurat in epoca voievodatului.
Principatul Transilvaniei a cuprins intotdeauna centrul Transilvaniei, iar in anumite perioade si Partium (Crisana si
Maramures).
78

OARGANIZAREA BISERCII IN TRANSILVANIA IN EPOCA PRINCIPATULUI

DEPENDENT DE TURCIA
Biserica oficiala a statului a ramas cea catolica, dar pe fondul reformei religioase ce a cuprins toata Europa,
au fost recunoscute si in Transilvania bisericile: reformanta, calvina si lutherana, ce alcatuiau, impreuna cu Biserica
Catolica, cele 4 religii recepte ale Transilvaniei. Biserica Ortodoxa a fost considerata schismatica, dar pe fondul
reformei religioase si sub influenta celorlalte 2 tari romane, ea incepe sa cunoasca un proces de organizare
ierarhica. In cadrul acestui proces de organizarea ierarhica au fost create o serie se episcopii ortodoxe in localitatile
Vad, Ineu, Gioagiu, Silvas, precum si o mitropolie din Transilvania. La inceput, mitropolitii erau hirotonisiti in
Serbia, apoi la Targoviste, in Tara Romaneasca. Actionand in directia consolidarii bisericii ortodoxe din
Transilvania, Mihai Viteazul, devenit principe, a creat o noua mitropolie ortodoxa, intitulata ,,mitropolia
Balgradului, Vadului, Silvasului, Maramuresului, Fagarasului si Tarii Unguresti".

DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA IN TIMPUL VOIEVODATULUI SI PRINCIPATULUI

DEPENDENT DE TURCIA
Dreptul scris al Transilvaniei acestei perioade este marcat, in evolutia sa, de mai multe tendinte:
1. a factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului
2. politica centralizatoare prommovata de regii ungari
3. tendinta populatiei majoritare romane de a-si apara traditiile si institutiile juridice consacrate de
legea tarii, inclusiv prin codificarile vechilor obiceiuri realizate sub presiunea poporului roman si recunoscut
oficial de statul maghiar.
In acest context, in cadrul dreptului scris al Transilvaniei s-au conturat 2 sisteme juridice:
a. dreptul roman transilvanean, care a imbracat forma legii tarii si apoi a codificarilor realizate pe
baza obiceiului pamantului si care a reprezentat sistemul de drept preponderent cel putin in epoca voievodatului.
b. sistemul juridic discriminatoriu pentru romani, impus de statul maghiar si reprezentantii celor 3
natiuni privilegiate (incepand din sec. 15), sistem prin care poporul roman a fost exclus de la viata politica si
juridica a Transilvaniei, sistem care nu a fost niciodata recunoscut sau asimilat de populatia majoritara romana.
Dreptul scris al voievodatului Transilvaniei cuprinde:
79

1. decretele regale, date cu privire la privilegiile nobilimii si obligatiile taranilor iobagi, precum si
cu privire a organizarea judecatoreasca, militara, financiara a voievodatului, dintre care mentionam:
a. Decretul regelui Andre al II-lea din 1222
b. Decretul regelui Carol Robert d'Anjou
c. Decretul regelui Matei Corvin, ,,Maius", dat in 1483
2. Union Trium Natiorum este o hotarare data de reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate, in
1437, prin care s-a stabilit ca puterea politica in Transilvania urma sa fie exercitata numai de reprezentantii acestor
3 natiuni privilegiate, cu excluderea poporului roman majoritar.
3. Elementul de drept scris al Transilvaniei in ,,Tripartitul lui Verboczi". Aceasta este o lucrare
cu caracter privat elaborat de juristi in 1514 si 1517, din ordinul regelui Vladislav al III-lea si care, datorita
evenimentelor ce u urmat, nu a fost promulgata oficial, ramanand o lucrare cu caracter privat, dar care datorita
continutului sau s-a aplicat in practica instantelor de judecata pana la revolutia de la 1848. Utilizarea ei a fost
consacrata si in Diploma Leopoldina. Asa cum rezulta si din denumirea ei, lucrarea are 3 parti, cu privire la:
a. privilegiile nobilimii
b. procedura de judecata
c. situatia juridica a taranilor iobagi, consacrand legarea lor de glie
d. statutul oraselor libere
4. Statutele Tarii Fagarasului reprezinta o legiuire cu caracter de codificare, pentru ca cuprinde
principalele institutii juridice romane ale legii tarii. Mult timp, Fagarasul a fost feuda a domnilor Tarii Romanesti,
insa la sfarsitul sec. 15, ea a fost inclusa in ,,universitas saxorum" (obstea sasilor). Acest lucru a insemnat o
incalcare a drepturilor stravechi si s-a lovit de o puternica rezistenta din partea lor, culminand cu o serie de rascoale
ce au avut loc intre 1503 si 1508. Printre revendicarile rasculatilor s-a numarat si cea a revendicarii vechilor
obiceiuri ale romanilor, revendicare ce a fost satisfacuta in 1508, prin intocmirea statutelor Tarii
Fagarasului.Statutele Tarii Fagarasului sunt redactate in limba latina. Si in cuprinsul lor, in preambul, cat si in
partea finala se mentioneaza ca s-au dat la propunerea romanilor. Textul statutelor redau obiceiuri juridice romane,
intr-o forma exact, dar concentrata, pornindu-se de la ideea ca ele sunt cunoscute foarte bine de populatia romana,
care le aplica din generatie in generatie. Dispozitiile lor nu sunt sistematizate, astfel ca dispozitiile de drept civil
sunt intercalate cu cele de drept penal, fara aplicarea vreunui criteriu. In materia persoanelor, statutele consacrata
stratificarea sociala de tip feudal si discriminarea dintre diversele categorii sociale feudale. Nobilii romani sunt
80

desemnati prin ,,boirones", iar taranii sunt desemnati prin ,,rusticii valahii", terminologia fiind asemanatoare cu
cea din Tara Romaneasca. In materia casatoriei este prevazuta necesitatea consimtamantului parintilor viitorilor
soti, dar si posibilitatea incheierii casatoriei cu fuga, prin plata uneo amenzi simbolice. Inzestrarea fetelor este
obligatia parintilor (iar dupa moartea acestora fratilor), situatie identica cu cea din Tara Romaneasca si care
reprezinta un corolar al privilegiului masculinitatii. Statutele prevedeau ca desfacerea casatoriei se poate face prin
repudiu, urmat de pierderea zestrei, bunurile dotale ramanand in stapanirea aceluia dintre soti care respectase
obligatiile casatoriei. O ampla reglementare este intalnita in materia succesiunilor, in sensul ca daca un boier moare
fara succesori, poate dispune prin testament de 1/3 din bunurile mobile, restul si si bunurile imobile intrand in
stapanirea seniorului sau. Daca cineva moare fara descendenti de sex masculin, fetele dobandesc bunurile mobile si
1/4 din contra valoarea pamantului, aplicandu-se privilegiul masculinitatii. La fel ca si in Tara Romaneasca, fata
inzestrata de parinti era exlusa de la mostenirea lor. Este reglementata si infratirea pe mosie, cu principalele sale
aplicatii. In materia proprietatii exista institutii care pastreaza urme ale proprietatii devalmase, desi ea nu este
consacrata in mod expres, cum ar fi sistemul raspunderii colective in materie penala.
Domeniul dreptului penal este cel mai amanuntit reglementat, fiind sanctionate o multime de infractiuni,
cele mai grave fiind considerate:
a. insurectia impotriva castelanului
b. erezia
c. incendierea
d. violarea de domiciliu
e. falsificarea de moneda (toate pedepsite cu moartea)
Din analiza dispozitiilor statutelor Tarii Fagarasului, rezulta ca unitatea de continut si aplicare a obiceiului
roman, in toate cele 3 tari romane, inclusiv in teritoriul intracarpatic, unde oprimarea nationala a poporului roman a
reprezentat o constanta a conducatorilor Tarii Romanesti, alesi numai dintre reprezentantii celor 3 natiuni
privilegiate. De aceea, este remarcabil ca numai cu 3 decenii inainte de incetarea dependentei Tarii Romanesti fata
de Ungaria, autoritatile au fost nevoite sa recunoasca si sa codifice obiceiurile romanesti, are s-au pastrat intr-o
forma nealterata.

DREPTUL SCRIS AL TRANSILVANIEI IN EPOCA PRINCIPATULUI DEPENDENT DE

TURCIA
Dupa disparitia Ungariei la Mohaci, Dieta Transilvaniei, intrunita la Sighisoara in 1540, a hotarat ca, pe
viitor, Transilvania se va conduce dupa legi proprii, iar legile din Ungaria inceteaza sa se mai aplice in
81

Transilvania, cu exceptia Tripartitului lui Verboczi. Dintre vechile izvoare de drept, adoptate in timpul
voievodatului, Unio Trium Natiorum a ramas fundamentul dreptului public, discriminatoriu al Transilvaniei.
Intrucat, in timpul principatului dependent de Turcia, Dieta, pe fondul nevoii acute de reglementare, a
adoptat un numar mare de legi, s-a simtit nevoia sistematizarii lor in ordine cronologica, prin incorporarea in
colectii de legi. Prima colectie de legi cuprinde pe cele adoptate intre 1540 si 1653 si a fost elaborata in timpul
domniilor celor 2 principi Racoti, fiind intitulata ,,aprobatae constitutiones regni transilvaniae et partium
ungariae et isdem anexarum". A doua colectie de legi cuprinde pe cele din 1544 (finele principatului dependent
de Turcia), fiind elaborata in timpul domniei principelui Appafy Mihai si se numeste ,, compilatae constitutiones
regni transilvaniae et partium ungariae et isdem anexarum". Ulterior, cele 2 colectii au fost reunite intr-o
culegere unica denumita ,, aprobatae et compilatae constitutiones regni transilvaniae et partium ungariae et
isdem anexarum". In cadrul culegerii unice sunt sistematizate legi dupa criteriul cronologic si pe domenii: dreptul
canonic, organizarea statala, privilegiile feudalilor, procedura de judecata, diversele chestiuni administrative.
Dreptul scris al Transilvaniei in epoca principatului dependent de Turcia este patruns de tendinta de promovare a
intereselor celor 3 natiuni privilegiate si ale celor 4 religii recepte, sens in care sunt reglementate foarte amanuntit
obligatiile iobagilor fata de nobilii feudali, fata de Biserica si fata de stat. Legislatia aceasta a inrautatit foarte mult
situatia juridica a tarilor romane, care erau pro temore. S-a inrautatit si situatia preotilor ortodocsi, ce erau asimilati
taranilor aserviti si aveau obligatii ca acestia.
Este semnificativa utilizarea termenului de ,,regnum" in cadrul acestor colectii de legi, intrucat in epoca
respectiva, cuvantul ,,regnum" desemna un stat suveran. Prin urmare, legislatia aceea dorea a fi expresia intereselor
nobilimii locale, organizata in cadrul unei entitati statale de sine statatoare.. In afara acestor codificari, au mai fost
codificate norme de drept scris si cutumiar ale oraselor sasesti in statutele municipale sasesti adoptate in Adunarea
sasilor intre 1570 si 1580 si aprobate de principele Transilvaniei in 1583. Aceasta lucrare cuprinde numeroase
dispozitii in materia obligatiilor pentru ca sasii erau cei mai legati de schimbul de marfuri (comert). Sunt cuprinse
si dispozitii de drept penal si drept procesual, toate redactate intr-o forma sistematica. Au mai fost elaborate si alte
culegeri de drept: ,,Statutele odorheiului", ,,Statutele Zarandului', in virtutea autonomiei locale de care se bucurau
unitatile administrativ-teritoriale.

ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL IN TRANSILVANIA IN EPOCA PRINCIPATULUI

DEPENDENT DE AUSTRIA
Dupa esecul imperiului otoman la asediul Vienei (1683), in 1867, armata austriaca ocupa Transilvania, care
in 1688 este declarata vasala Austriei, situatie acceptata de Dieta de la Fagaras, care stabilea totodata ca si pe viitor
alegerea principelui Transilvaniei se va face potrivit vechilor reguli. Diploma Leopoldina din 1691 data de
imparatul Austriei consfinteste vasalitatea Transilvaniei fata de Austria care este recunoscuta si pe plan
82

international prin Pacea de la Karlowitz din 1699. In 1699 principele Mihai Appafy al II-lea renunta la drepturile
sale princiare in favoarea imparatului Austriei ce devine si principe al Transilvaniei, realizandu-se astfel o uniune
personala intre Transilvania si Austria. Prin pragmatica sanctiune data in 1722 s-a stabilit ca succesiunea la tronul
principatului Transilvaniei se va face dupa aceleasi reguli ca succesiunea la tronul Austriei. Insa, prin diploma
Leopoldina, imparatul Austriei era obligat sa respecte autonomia Transilvaniei, iar Dieta, Consiliul Intim si
dregatorii Transilvaniei, precum si conducatorii comitatelor, scaunelor si districtelor urmau a fi alesi potrivit
vechilor uzante. In 1765, Transilvania este ridicata la rangul de mare principat in cadrul Imperiului Habsburgic.

A. ORGANIZAREA DE STAT A TRANSILVANIEI

La nivel central, puterea executiva era exercitata de principele Transilvaniei si imparatul Austriei prin
intermediul cancelariei aulice de la Viena. In cadrul careia, in 1695, s-a infiintat Camera aulica transilvana. La
nivel central, Guvernul Transilvaniei ales de Dieta si confirmat de imparat era conducatorul administratiei civile a
principatului. El purta titulatura de presedinte al deputatiei tarii. La nivel central, comandantul general al armatei
din Transilvania, conducea administratia militara a principatului si de-a lungul timpului a dobandit si atributii in
cadrul administratiei civile ca urmare a restrangerii competentei guvernului. Atunci cand aceeasi persoana cumula
functiile de guvern si comandant general al armatei din Transilvania, el se numea presedinte al Guvernului.
Guvernul provincial (guberniul)
Guvernul provincial a inlocuit consiliul intim al principelui, isi desfasura activitatea sub supravegherea
Cancelariei aulice de la Viena si a Camerei aulice transilvanene.
Alte organe la nivel central sunt:
a. comisariatul tarii (controla aprovizionarile militare)
b. tezauratul (controla activitatile financiare)
c. comisariatul provincial
d. 2 organe numite: exatoratul provincial si revizoratul de carti (pentru exercitarea cenzurii).
e. directia de edile
f. congresul medicinal
g. tabla justitiara (instanta de apel)
Se mentine Dieta Transilvaniei ca o expresie a tendintelor autonomiste locale si care de-a lungul intregii
perioade a principatului dependent de Austria s-a aflat intr-o permanenta opozitie cu politica imperiala.

83

ORGANIZAREA BISERICII
Politica dusa de imparatii habsburgi de amagire a sperantelor romanilor transilvaneni de a li se recunoaste
drepturile politice s-a manifestat pe plan religios, acestia propunandu-le romanilor transilvaneni unirea bisericii
ortodoxe cu Roma, iar noua biserica numita greco-catolica urmand a fi recunoscuta ca religie recepta a
Transilvaniei. Lasandu-se inselati, o parte a episcopilor ortodoxi din Transilvania, episcopul Teofil si Atanasie
Anghel, reuniti in sinodul de la Alba Iulia in 1697, au hotarat, in principiu, unirea cu Roma, confirmata printr-o
Diploma Leopoldina, prin care preotii uniti erau scutiti de obligatiile feudale, scutire extinsa si asupra taranilor
uniti, printr-o noua Diploma Leopoldina data in 1701, insa aceasta diploma nu s-a aplicat in Transilvania, fiind
respinsa de Dieta Transilvaniei. Fruntasii bisericii unite din Transilvania in frunte cu episcopul Ioan Inochentie
Micu au luptat pentru recunoasterea drepturilor promise si pentru recunoasterea oficiala a natiunii romane. Dand
curs solicitarilor poporului roman, Imparateasa Maria Teresa a dat in 1744 un rescript imperial prin care romanii
erau recunoscuti ca natiune distincta a Transilvaniei. Insa rescriptul imperial nu s-a aplicat niciodata fiind respins
de Dieta Transilvaniei, care a considerat ca recunoasterea era valabila numai pentru clerici si nobili si nu ca a patra
natiune a Transilvaniei, ci ca lipituri la cele trei natiuni privilegiate.

B. DREPTUL IN TRANSILVANIA AFLATA SUB DOMINATIE HABSBURGICA

Din articolul 1 al diplomei Leopoldine din 1691 Austria recunoaste aplicarea in continuare a tuturor
legiuirilor feudale adoptate in Transilvania: ,,Union Trium Natiorum", ,,Tripartitul lui Verboczi", ,,aprobatae et
compilatae constitutiones regni transilvaniae et partium ungariae et isdem anexarum". In 1693, prin rezolutia
alvitiana, se organizeaza in cadrul cancelariei aulice de la Viena, o camera aulica transilvaneana. Prin pragmatica
sanctiune din 1722, se stabileste sistemul sanctiunii la tronul Transilvaniei, potrivit acelorasi reguli ce guvernau
succesiunea la tronul Austriei. Dieta Transilvaniei din 1714 fixeaza numarul zilelor de claca pe saptamana, 4 zile
pentru taranii iobagi, 3 zile pentru taranii jeleri. Aceasta hotarare a Dietei a fost amendata de Imparateasa Maria
Teresa in 1747 printr-un rescript imperial ce fixeaza numarul zilelor de claca pe saptamana la 4 zile pentru taranii
pentru vite si 3 zile pentru taranii cu vite. Printr-un rescript imperial dat in 1769 si intitulat ,,punctele regulative",
Maria Teresa stabilind ca nobilii sunt invitati sa nu mai faca abuzuri in privinta obligarii taranilor la prestarea
zilelor de claca. In sa ambele rescripte imperiale au ramas fara efecte juridice, pentru ca ele au fost respinse de
Dieta Transilvaniei.

ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTURILE IN EPOCA REGIMULUI TURCO - FANARIOT

84

Regimul turco-fanariot instaurat in Tara Romaneasca dupa Constantin Brancoveanu si in Moldova dupa
Dimitrie Cantemir, a durat pana la revolutia lui Tudor Vladimirescu din 1821 si a cunoscut 2 faze:
I. Prima faza a debutat cu instaurarea acestui regim si s-a sfarsit in 1774, cu pacea si tratatul de la
KuciuK-Kainardji. Asistam la apogeul dominatiei otomane asupra tarilor romane: domni fanarioti sunt asimilati
pasilor cu 2 tuiuri, sunt numiti direct de sultan, fiind integrati ierarhic in administratia otomana. Durata domniilor
este foarte scurta (in medie este de 2 ani), iar fanariotii se comporta ca niste arendasi ai tarilor romane, fiind
preocupati de indeplinirea obligatiilor fata de Poarta (din ce in ce mai numeroasa) si de spolierea fiscala a tarilor
romane, in interesul propriu si al clientelei lor politice. Tronurile principatelor erau scoase la mezat si se practica
totodata sistemul mutarii domnilor, dintr-o tara in alta, sistem ce a avut si efecte politice in sensul ca a asigurat
evolutia unitara a dreptului in cele 2 principate.
II. A doua faza a insemnat eliberarea tarilor romane de sub monopolul otoman al comertului
exterior, principatele fiind atrase in circuitul economic european, ceea ce a insemnat cresterea productiei si a
schimbului de marfuri, aparitia si dezvoltarea relatiilor de productie de tip capitalist.

I. DREPTUL IN PRIMA FAZA A REGIMULUI TURCO - FANARIOT

Prima faza se caracterizeaza printr-o slaba dezvoltare de elaborare a dreptului, pentru ca domninatia
otomana era la apogeu, iar autonomia principatelor fusese mult stirbita. Si in aceasta epoca se adopta pravile. Este
vorba despre:
1. ,,Nomocanonul" lui Gheorghe din Trapezunt, intocmit in Tara Romaneasca in 1730, din porunca
lui Nicolae Mavrocordat. Este o lucrare scrisa in limba greaca, ce cuprinde dreptul canonic.
2. ,,Manualul de legi" al lui Mihai Fotino, elaborat din ordinul domnului Stefan Racovita, structurat
in 3 volume, cuprinzand dreptul canonic si dreptul laic, dispozitiile sale fiind structurate pe ramuri de drept. Ca
element de noutate, aceasta pravila este prima care contine dispozitii de drept comercial.
Activitatea de elaborare a dreptului in aceasta perioada a fost influentata si de puterea protectoare (Rusia),
in sensul traducerii din limba rusa a legiuirii Imparatesei Ecaterina a II-a. Cel mai important element al evolutiei
dreptului in prima faza a regimului turco-fanariot il reprezinta reformele lui Constatin Mavrocordat. Este cel mai
important reprezentant al acestei perioade. A avut 10 domnii (6 in Tara Romaneasca si 4 in Moldova), insumand 23
de ani de domnie (performanta neegalata). Era o persoana foarte instruita si a guvernat principatele in spiritul
abolutismului iluminat.

85

Reformele pe care el le-a abordat, extrem de radicale si de curajoase pentru acea epoca, vizau modernizarea
intregii vieti sociala si de stat. Reformele pe care Constantin Mavrocordat le-a infaptuit pana in 1740, au fost
sistematizate intr-un asezamant dat in acelasi an si publicat in revista ,,Mercure de France" in 1742. Aceastea sunt:
1. clerul este scutit de plata darilor, insa dreptul sau de judecata este limitat si se infiinteaza
episcopii manastiresti pentru administrarea averilor manastirilor.
2. se adopta un nou statut al boierilor, calitatea de boier fiind legata de indeplinirea unei functii in
aparatul de stat si nu de stapanirea unei mosii. Ei sunt impartiti in 2 categorii: Veliti (membrii ai divanului
domnesc si urmasii acestora, ce se numesc ,,neamuri" sicare sunt scutiti de plata tuturor darilor) si Mazili (care
erau scutiti doar de plata unora dintre dari).
3. reforma administrativa consta in introducerea ispravnicilor la conducerea judetelor si tinuturilor
(2 pentru ficare judet si 2 pentru fiecare tinut) si salarizarea tuturor dregatoriilor (se facea dintr-un fond special,
numit ,,casa rasurilor').
4. reforma fiscala consta in suprimarea unor dari si unirea tuturor celorlalte dari intr-un impozit uni
numit ,,sama obsteasca", platibila in 4 sferturi, insa cuantumul impozitelor au crescut, ajungand la 12 sferturi.
5. reformele intreprinse pe plan social pana la 1740 nu au fost la fel de pregresiste ca celelalte, astfel
incat Consttin Mavrocordat stabileste interzicerea stramutarilor taranilor aseviti de pe mosii si obligatiia lor de a
lucra pentru boieri fara a preciza numarul de zile, ceea ce a generat abuzuri sin partea boierilor. Abuzurile au
generat la randul lor un fenomen de bejenie (fuga de pe mosie), ceea ce a capatat intre 1741 si 1746 dimensiuni
impresionante, ducand la injumatatirea numarului de platitori de impozite, ceea ce insemna punerea in pericol a
veniturilor statului. Pnetru acest motiv, Constantin Mavrocordat a intreprins o reforma sociala radicala, care a dus
la desfiintarea starii de dependenta a taranilor (rumanie si vecinie). Printr-un hrisov domnesc dat la 1 martie 1746,
s-a stabilit in Tara Romaneasca iertarea de rumanie a celor ce se intorceau in tara pe baza unor certificate eliberate
de Divanul domnesc, hrisov ce prevede ca taranii fugiti se puteau aseza pe orice mosie, iar fostii stapani nu ii mai
puteau urmari. Ei aveau obligatia de a munci un numar de zile pe an in folosul boierului pe a carui mosie se
stabilea si de a plati dijma la recolta obtinuta. In sa acet hrisov contine o omisiune esentiala, pentru ca nu
precizeaza data pana la care sa se intoarca pentru a beneficia de prevederile acestui hrisov. Astfel, hrisovul a avut
un efect contrar celui scontat, pentru ca a amplificat fenomenul de bejenie. Chiar si ceilalti ramasi in tara fugeau
pentru a se intoarce si a beneficia de prevederile hrisovului. La 5 august 1746, Constantin Mavrocordat a dat un
nou hrisov, in care a prevazut eliberarea tuturor rumanilor, stapanii fiind ,,invitati" sa-i elibereze fara plata, in caz
contrat, ei isi puteau rascumpara libertatea ,,ope legis" (in virtutea legii), de 10 talere. Totodata, ei erau scutiti de
dari 6 luni si apoi plateau 5 talere impartite in 4 sferturi, trebuind sa lucreze 6 zile pe an in folosul stapanilor
mosiilor. O reforma asemanatoare a realizat si in Moldova, printr-un hrisov cu un continut asemanator, dat la 1
iunie 1749. Este insa o singura deosebire; eliberarea din starea de dependenta a vecinilor a fost gratuita si
86

neconditionata. Consecintele reformei sociale au fost fosrte importante pentru evolutia tarilor romane. Dreptul de
folosinta pe care taranii deveniti clacasi il aveau asupra pamanatului nu mai avea temei legal, ci un temei
contractual: izvora din invoiala intervenita intre boierul ce stapanea mosia si taranul clacas. De iure, situatia
taranilor s-a imbunatatit, pentru ca ei nu mai erau legati de glie, nu se mai aflau in stare de dependenta fata de
boieri si de manastiri, insa de facto, asistam la o inrautatire a taranilor deveniti clacasi, pentru ca acele invoieli se
realizau in conditii contractuale foarte dezavantajoase pentru tarani, ei fiind nevoiti sa accepte toate clauzele
impuse de boier. Principala invoiala a fost numarul de zile de claca ce trebuie prestate. Astfel, taranii nu mai sunt
legati de pamant, ci de sat, pentru ca nu poate parasi satul decat cu acordul stapanului mosiei, acesta avand dreptul
de a-l readuce ,,manu militari".
Domnii fanarioti. incepand cu Constantin Mavrocordat, au dat o serie de ,,urbari", prin care au fixat anumite
limite cadrului contractual al invoielilor dintr boieri si taranii clacasi. Trebuie precizat ca reforma lui Constantin
Mavrocordat nu a desfintat total starea de dependenta, pentru ca nu i-a vizat pe scutelnici (indeplinesc la curtea
boierilor munci ce necesita o anumita calificare) si poslusnici (sunt cei ce exercita la curtea boierilor servicii ce nu
necesita o anumita calificare), categorii de persoane aflate in stare de dependenta personala fata de boieri. Ei aveau
obligatii fiscale numai fata de boieri, nu si fata de stat.

II. EVOLUTIA DREPTULUI IN A II-A FAZA A REGIMULUI TURCO - FANARIOT

Evolutia dreptului in a 2 faza a regimului turco-fanariot a fost marcata de o sustinuta activitate de elaborare
a dreptului ce a imbracat forma adoptarii unor pravile, activitate care prezinta o serie de trasaturi comune in cele 2
tari romane:
a. la elaborarea pravilelor spre deosebire de epoca feudalismului dezvoltat, izvoarele bizantine pierd
ponderea de odinioara in favoarea principiilor si institutiilor juridice extrase din codurile burgheze (codul
Napoleon, civil, austriac)
b. asistam la codificarea Legii Tarii si sistematizarea ei pe ramuri si institutii de drept.
c. se realizeaza o serie de progrese pe planul sistematizarii si tehnicii de reglementare juridice
d. pravilele sunt redactate in variante bilingve (lb.romana si lb.neogreaca)
e. pravilele adoptate in aceasta perioada acorda o atentie deosebita procedurii de judecata, fapt explicabil
prin consecintele pacii de la Kuciuk-Kainardji.
Tarile romane intrate in circuitul economic european cunosc o dezvoltare a relatiilor comerciale cu celelalte
tari europene, asistam la o multiplicare a raporturilor juridice intre resortisantii tarilor romane si cei straini. Pe
fondul acestor raporturi juridice se nasc si litigii, context in care se pune problema instantei competente sa
87

solutioneze aceste litigii si procedura de judecata, pe care instanta in cauza urma sa o aiba in vedere. In imperiul
otoman datorita faptului ca acesta era o tara necrestina unde justitia se infaptuia de catre instantele musulmane
dupa o procedura inapoiata, marile puteri europene impusesera prin tratate incheiate cu Turcia ca litigiile ivite intre
turci si cetatenii acestor state sa fie solutionate de reprezentantii diplomatici ai statelor respective, pe langa Inalta
Poarta si dupa procedura de judecata a tarii respective, ce inseamna o atingere grava adusa imperiului otoman.
Tarile romane au evitat aceasta situatie prin introducerea unei proceduri moderne compatibila cu standardele tarilor
apusene, subliniindu-se si ca tarile romane sunt crestine, unde justitia este infaptuita de instante laice dupa o
procedura moderna, astfel incat ele nu pot fi considerate parte integranta a imperiului otoman si nu li se poate
aplica regimul capitulatiilor.
Pravilele adoptate in a 2 faza a regimului turco-fanariot se impart in 2 categorii:
1. nomocanoanele si legiuirile laice bizantine: a. nomocanoanele lui Antim Ivireanul, ,,capetele de
porunci', retiparit in 1785, prima editie fiind in 1714.
b. traducerea din greaca a hexabiblului lui Constantin Armenopulos, efectuata de marele paharnic Toma
Carra
2. legiuirile noi ce se impart in 2 categorii:
a. ce nu au fost promulgate oficial, ramanand la stadiul de lucrare cu caracter privat:
I. ,,Pandectele lui Toma Carra" este o lucrare elaborata de marele paharnic in 1806 din
ordinul lui Alexandru Moruzi. Aceasta lucrare este conceputa in 3 parti: despre persoane, despre lucruri, despre
actiuni. Nu s-a reusit decat elaborarea primei parti.
II. ,,Manualul juridic al lui Andronache Donici" elaborat la 1814 reprezentand primul cod
civil roman complet. S-a aplicat in practica instantelor de judecata desi a ramas la stadiul de lucrare cu caracter
privat pana la 1865 (cand a intrat in vigoare codul civil roman). Nu a fost promulgat oficial pentru ca Andronache
Donici era un membru marcant al miscarii carbunarilor ce milita pentru modernizarea statului pe principii
progresive si care era dezavuata de domnul Moldovei, Scarlat Calimachi. Andronache Donici se afla in rivalitate
cu alti 2 pravilisti ai epocii: Cristian Flechtenmacher si Anania Cuzanos (protejatii lui Scarlat Calimachi).
b. cele ce au fost promulgate oficial. Intra cele 3 mari monumente ale dreptului acelei perioade:
I. ,,Praviliceasca condica". Denumirea oficiala este in greaca, ,,sintagmation nomicon" si in
romana ,,marea randuiala juridica". Este elaborata deci in 2 editii, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti la 1775, dar
datorita opozitiei Imeriului otoman a intrat in vigoare abia in 1780. Izvoarele pravilelor sunt: obiceiul pamantului,
88

bazilicalele, jurisprudenta (povetele), doctrina juridica moderna(Lucrarile lui Beccaria si Montesquieu). Nu se stie
autorul acestei pravile, unul prezumtiv fiind Enachita Vacarescu (este singurul erudit al epocii ce cunoaste toate
aceste izvoare avute in vedere, fiind cunoscator al limbii neogreaca). S-a aplicat in Tara Romaneasca pana la 1818
cand a fost adoptata Legiuirea Caragea si in drept pana la 1865.
II. Codul Calimah se mai numeste si ,,Condica tivila" a Moldovei. In vederea elaborarii
acestei pravile domnul Scarlat Calimah a alcatuit, la 1813, 2 comisii de juristi ce au procedat la elaborarea
proiectului de pravila in 2 versiuni: a. in lb. greaca promulgata in 1817, b. in lb. romana promulgata mai tarziu,
1833. Autorii versiunii in lb romana sunt: Cristian Flechtenmacher, Petrache Asachi, Damaschin Bojinca; iar
autorii versiunii in lb. greaca sunt: Cristian Flechtenmacher, Anania Cuzanos, Andronache Donici. 2032de articole
structurate intr-o parte introductiva cu 24 de articole si alte 3 parti: despre dritul persoanei, despre dritul lucrurilor,
in marginirile ce privesc dritul persoanei dimpreuna cu al lucrurilor. In partea introductiva este o precizare foarte
importanta: ,,Legea Tarii reprezinta dreptul comun in toate materiile". Codul contine 2 anexe cu regulile aplicabile
concursului creditorilor si licitatiei. Izvoarele pravilelor sunt: Legea Tarii, dreptul bizantin, codul civil francez de
la 1804 (Codul Napoleon), codul civil austriac de la 1811.
III. Legiuirea Caragea este elaborata in 1818 si intrata in vigoare in 1819. A ramas in
vigoare pana in 1865 cand a fost abrogata de codul civil roman. Autorii sunt: Atanasie Hristopol, Logofatul Nestor
(mare logofat al dreptatii si primul roman profesor de drept la scoala domneasca). Proiectul ei a fost revizuit dupa
adoptarea sa de catre stolnicii Constantin si Ionita Balaceanu. Este structurata in 6 parti: 1. despre obraze (materia
persoanelor); 2. despre lucruri (materia bunurilor); 3. despre tocmeli (contracte); 4. despre daruri si mosteniri
(acestea 4 apartinand codului civil); 5. despre vini (cod penal); 6. despre ale judecatilor (cod de procedura).
Observam ca aceasta lucrare are un caracter eterogen fiind asezate la o lalta dispozitii de drept civil cu dispozitii de
drept penal si de drept procesual.
In afara lor au fost elaborate pravile noi ce au caracterul unor legiuiri speciale:
1. sobornicescul hrisov este adoptat in 1785 din initiativa domnului Alexandru Mavrocordat prin care se
reglementau relatiile dintre mosieri si clacasi, numarul zilelor de claca si nartul (cantitatea de munca ce trebuie
prestata intr-o zi de claca). A imbracat ca forma fizionomia a 2 anaforale date de sfatul de obste al tarii: 1. in 14
august prin care se interzicea intocmirea de acte de mestesugire de danie, vanzare sau schimb avand ca obiect
acapararea pamantului tarii, insa dispozitiile ei se aplicau doar pentru viitor, ea nefacand nicio mentiune referitoare
la actele mestesugite deja intocmite; 2. din 12 septembrie se interzice vanzarea separata a robilor tigani in vederea
asigurarii unitatii familiilor acestora.
2. ,,Pontul boierescului", dat de domnul Alexandru Moruzi in 1805, prin care se reglementeaza raportul
dintre boieri si taranii clacasi.
89

CONTINUTUL PRAVILELOR ADOPTATE IN A 2 FAZA A REGIMULUI TURCO FANARIOT

Proprietatea
Dreptul de proprietate evolueaz n aceast epoc in direcia degajrii proprietii feudale de strvechiul
drept de folosin al ranilor, proces care a nceput odat cu reforma lui Constantin Mavrocordat marcnd trecerea
de la proprietatea divizat de tip feudal la proprietatea absolut.Legiuirile adoptate n cea de-a 2 faz a regimului
turcofanariot prevd c atribuiile proprietii uzus, fructus i abusus pot fi mprtie ntre 2 persoane, una avnd
dritul fiinei lucrului (nuda proprietas) i cealalt dreptul folosului lucrului (usufruct), sistem ce se aproprie de cel
feudal, dar cele 3 atribute ale proprietii pot fi reunite i asupra aceleiai persoane i atunci dreptul de proprietate
este desvrit sau nemprit adic suntem n prezena proprietii absolute. Aceast tendin se degaj i din
textele care prevd c raporturile dintre boieri i clcai au o baz contractual potrivit legii Caragea i au
izvoarele n contractul de emfiteoz. Aceasta nseamn recunoaterea indirect a dreptului absolut de proprietate al
boierilor asupra moiilor lor. Potrivit acestui sistem tranzitarea ctre ranii clcai a folosinei unei pri din moie
prin contractele de emfiteoz ncheiate cu acetia, nu aduce atingere cu nimic dreptului absolut de proprietate pe
care l au boierii.
Prin Aezmntul pentru pduri i dumbrvi a lui Alexandru Moruzi, dreptul absolut de proprietate al
boierilor s-a extins i asupra pdurilor. Pe cale de consecin, de atunci ranii nu mai pot folosi gratuit pdurile
pentru satisfacerea trebuinelor proprii i trebuie s plteasc boierilor zeciuiala, ceea ce nseamn recunoaterea
indirect a dreptului de proprietate al boierilor asupra acestei categorii de terenuri.Prin interpretarea tendenioas a
unor instituii juridice, domnii fanarioi i-au propus pentru satisfacerea clientelei lor politice s desfiineze dreptul
strvechi de proprietate att al tranilor ct i al boierilor autohtoni. Spre pild, cu ocazia discutrii i adoptrii
Codului Calimah n Sfatul de obte al rii, domnul fanariot Scarlat Calimah a pretins c la origine toate
pmnturile au aparinut domnului, aadar nu poate exista proprietate privat asupra pmnturilor fr hrisov de
danie domneasc. n consecin, terenurile stpnite fr hrisov de danie trebuie s treac n stpnirea domnului,
n virtutea calitii sale de titular a lui dominium eminens, ns Sfatul de obte al Moldovei a respins categoric
preteniile domnului fanariot artnd c o asemenea interpretare este vinovat cci potrivit legii rii sunt domneti
numai terenurile pustii i pustiite. Un alt argument a fost acela c i dac am admite c toate terenurile au fost la
origine domneti i au intrat n stpnirea tranilor i boierilor, fr hrisov de danie, aceste terenuri au devenit
oricum proprietatea celor n cauz prin efectul uzucapiunii de 40 de ani care potrivit bazilicalelor se aplica i
imobilelor domneti.
90

Persoanele
Clasificarea pesoanelor se face potrivit pravilelor dup criteriul norocului n slobozi, robi i slobozii.
ranii care munceau pe moiile boierilor se numeau rani clcai sau locuitori. Legislaia din materia persoanelor
d expresie interesului boierilor de a crete producia agricol pe ci extensive, printre care i sporirea numrului
zilelor de clac. Pravilniceasca Condic prevede minim 6, maxim 12. Legiurea Caragea mrete numrul minim la
12 i prevede totodat un nart sporit. Tot n materia persoanelor asistm n aceast epoc la creterea impresionant
a numrului scutelnicilor i postslujnicilor. Au fost luate o serie de msuri pentru stoparea acestui fenomen care
avea consecine extrem de negative asupra bugetului statului. n 1814 s-a stabilit n T.Rom. c n niciun jude nr
scutelnicilor i al postslujnicilor nu putea fi mai mare dect nr. birnicilor.n ceea ce privete robii, potrivit statutului
lor juridic, ei erau asimilai lucrurilor ns o capacitate juridic limitat, dar numai n msura n care aceasta era
necesar pentru protejarea intereselor proprietii. Robii pot fi reprezentani ai stpnilor lor n raport cu alte
persoane. Apar pentru prima dat n istoria dreptului romn, reglementri relative la persoane juridice. Aceste
reglementri sunt cuprinse n capitole distincte i demonstreaz c dezvoltarea de producie de tip capitalist dusese
i la apariia primelor societi comerciale. Societiile comerciale erau denumite tovrii n Pravilniceasca
Condic i n L. Caragea i persoane moraliceti n Codul Calimah. C.Calimah i L.Caragea reglementeaz detaliat
regimul juridic al unei specii de tovrii i anume tovriile negustoreti. Astfel, exist norme referitoare la
constituirea capitalului social, la administrarea social, rspunderea asociaiei mprirea ctigului obinut i
stingerea tovrsiei.

Instituia familiei, rudeniei i cstoriei

Reglementarea acestei instituii n pravile este inspirat n mare msur de dreptul bizantin. Se stabilise c
rudenia poate fi duhovniceasc -prin botez sau de snge. Potrivit C.Calimah, rudenia de snge era de 3 feluri:
suitoare, dreapt linie (ascendent), cobortoare, dreapt linie (descendent), lturalnic linie (colateral). Potrivit
L.Caragea, rudenia de snge era tot de 3 feluri: rudenie de sus, rudenie de jos, rudenie de alturi. Toate legiuirile
interzic cstoria ntre cretini i necretini precum i cele dintre slobozi i robi. Potrivit C.Calimah, copiii din
relaia unei persoane libere cu un rob erau slobozi. L.Caragea admite separaia de corp a soilor (desprirea n
fapt). Cu privire la zestre, se prevede regula preuirii bunurilor mictoare cu excepia animalelor i robilor cu
efectul c n cazul napoierii zestrei soul rspunde n limita valorii stabilite prin preuirea fcut. Avem o excepie
cazul robilor de zestre: n cazul restituirii zestrei soul trebuie s restituie soiei tot attea suflete? ct a primit n
foaia de zestre. Adulterul soiei ducea la pierderea zestrei care intra n proprietatea soului , iar soia adulterin era
nchis la mnstire. Exista o reglementare diferit n C.Calimah si L.Caragea.Potrivit C.Calimah, dac din
cstorie nu au rezultat copii, ntreaga zestre revine soului, iar dac acesta nu-i ia soia de la mnstire pe o
perioad de 2 ani, ea rmne nchis pentru toat viaa. L.Caragea restrnge dreptul soului pentru jumtate din
91

zestre, soia nu mai poate fi nchis la mnstire i aplic aceeai obligaie soului.Potrivit C.Calimah, obligaia de
nzestrare revine, n ordine, prinilor i bunicilor. Potrivit Pravilniceascai Condica i L.Caragea, obligaia de
nzestrare revine frailor ca o consescin a privilegiului masculinitii.
Sunt reglementate pentru prima dat o serie de instituii preluate din cele mai noi instituii europene: tutela
(epitropie ), curatela (curatoria -pentru administrarea bunurilor copiilor minori, respectiv orfani). Scarlat Calimah
nfiineaz judectorii epitropiceti la episcopia din Roman si Hui, precum i o comisie epitropiceasc pe lng
mitropolia de la Iai. Codurile reglementeaz i instiuia adopiei (nfiala).Tot pe principii moderne este aezat i
rspunderea civil i penal la baza creia se afla criteriul rspunderii persoanei. n acest sens, Prav.Condica
prevede c soia nu rspunde pentru datoria i activitatea comercial a soului su i nici pentru faptele penale ale
acestuia. Prinii nu rspund pentru activitatea comercial i infraciunile copiilor lor care nu mai sunt nevrstnici
i deci nu se mai afl n grija lor.

Materia succesiunilor
Motenirea putea fi deferit ab intestat sau potrivit testamentului lsat de defunct dac acesta este valabil
ntocmit i i produce efectele. n materia motenirii legale au vocaie cele 3 categorii de rude de snge pn la
gradul 8, precum i soia supravieuitoare. Dac soul supravieuitor vine n concurs cu copiii, el dobndete o parte
viril ct a unui copil, dar nu n proprietate, ci n usufruct, iar dac vine n concurs cu celelalte rude sau cu copiii
defunctului dintr-o cstorie anterioar, soul supravieuitor dobndete o cot indiviz n proprietate, cuprins ntre
1/6 i 1/3 din motenire.n lipsa altor rude soul supravieuitor dobndete ntreaga motenire, dac nu exist
succesori se declar vacant fiind culeas de ctre stat. Bunurile robului decedat fr motenire revin stpnului
acestuia.
Toate legiuirile adoptate consacra rezerva succesoral pe care o denumete Partea Legitim precum i
motenirea destinat sufletului adic treimea din mostenire destinat cheltuielilor de nmormntare i de omenie a
defunctului. ntre legiuirile din ara Romneasc i Moldova avem o serie de deosobiri Codul Calimah se
deschide succesiunea i-n cazul declarrii morii civile a persoanei pe care o declar moarte politiceasc. Toate
legiurile prevd c fetele nzestrate nu pot cere SINISFORA echivalentul lui COLLATIO DOTIS raportul
bunurilor dotale pentru a veni la motenire, nici nu pot fi obligate la aceasta. Potrivit Codului Calimah copiii
naturali au dreptul de motenire dar vin n concurs cu cei legitimi n timp ce Legiuirea Caragea consacra vocaia
succesoral a copiilor naturali doar la motenirea mamei.Exheredarea se putea realiza doar pentru motive
determinate precum: necinstirea, acuzarea pe nedrept prin actiuni penale, nengrijirea n caz de boal, motive
enumerate de legiuirea Caragea sau vtmarea reputaiei familiei prin comportament imoral, nerespectarea dreptei
credine motive prezentate de Codul Calimah. Motenirea testamentar atunci cnd defunctul a lasat un testament
care i produce efectele adic nu este caduc. Testamentul se putea ntocmi n forma scris DIAT sau n forma
92

oral a 5 martori acetia putnd consemna n scris cele declarate de testator. Nu puteau fi admii ca martori
conform codului Calimah: femeile, robii, desfrnii.

Materia obligatiilor
Spre deosebire de pravilele anterioare legii Caragea, aceasta prevede multe din principiile de baza ale
contractului, iar Codul Calimah dezvolt o adevrat teorie general a contractului consacrnd drept izvor legea,
tocmeala (contractul), vtmarea pricinuit cuiva (delictul civil). Tocmelile ca izvor: Scrise, Nescrise. dup Codul
Calimah, dup efectele pe care le produc n: Unilaterale, Bilaterale.
Condiile de validitate ale contractului sunt: a) capacitatea, b) consimmntul, c) obiectul, d) cauza.
a. Capacitatea - denumit vrednicia persoanei este reglementat n amnunt n codul Calimah care afirma
principiul conform cruia tot omul se socotete vrednic de a-i ctiga DRIDUL dup rnduielile hotrte de ctre
legi. Aceste rnduieli ngradeau semnificativ capacitatea potrivit discriminrilor de tip feudal att n ce privete
drepturile politice ct i pentru diferitele operaii juridice intervenite ntre particulari. Erau considerai nevrednici
cei care erau condamnai pentru svrirea unei infractiuni grave pe tot timpul executrii pedepsei. n acest caz i se
aplica o pedeapsa complimentar alturat celei principale.
b. Potrivit Legii Caragea consimmntul trebuia s fie lipsit de sil i de vicleug
c. Conform Codului Calimah obiectul contractului trebuia s fie n comer (n circuitul juridic civil).
d. n ceea ce privete cauza, legiuirea Caragea dup modelul Codului lui Napoleon reproduce principiul
cauzei licite potrivit cruia tocmeala mpotriva Pravilelor i a nravurilor celor bune nu se ntocmete.
Izvoarele obligatiilor: n privina contractelor, n timp ce Pravilniceasca Condica conine dispoziii relative
la contractul de mprumut, Codul Calimah i legiuirea Caragea contine dispozitii relative la alte numeroase alte
contracte precum: vnzarea, donaia, schimbul, emfiteozul, comodatul, mandatul, chezia (garania personala),
zlogul (garantie reala), anticreza. Vnzarea este amnunit reglementat n Codul Calimah i corespunde nivelului
de dezvoltare ajunseser relaiile marf-bani. Dpdv al formei vnzrii se putea face n scris fr cerine ad
validitatem totui de legiuirea Caragea nu se putea face n form oral pentru vnzarea imobilelor. Erau introduse
anumite incapaciti de nstrinare (eg. egumenii nu puteau vinde averile mnstireti sau incapaciti de
dobndire, strinii necretini nu aveau dreptul s cumpere moi), acestea fiind n codul Calimah. n cazul vnzrii
moiilor i robilor era necesar respectarea dreptului de protimis. Era reglementat totodata anularea vnzrii
denumit Stricarea vnzrii pt leziune, atunci cnd preul este inferior jumtii valorii de circulatie a imobilului.
Cumprtorul nu dorea s completeze preul pn la aceast valoare. n privin donatiei este regl. n mod
asemntor n codul Calimah i legiuirea Caragea fiind prevzute cauzele de revocare a donatiilor i anume atentat
93

asupra donatorului precum i vtmarea lui, la trup, la cinste sau la avere. Sub influena dreptului Bizantin sunt
reglementate darurile de logodn, darurile de dinaintea nunii precum i cele de a dou zi dup nunt.
n materia contractului de mprumut, Pravilniceasca Condica reglementeaz n amnunt contractul,
obligativitatea nscrisului, meniunile pe care contractul trebuie s le conin precum i necesitatea prezenei a cel
puin 3 martori pentru a se evita tgduirea ulterioar a nscrisului de ctre debitor. n caz de neplat la scaden
creditorul se adreseaz instanei de judecate ce stabilea vnzarea bunului zlogit la mezat (la licitaie public)
creditorul urmnd a se ndestula (a-i satisface crean) din preul obinut. Legiuirea Caragea preia din Codul lui
Napoleon un nceput nou conceptul de cambie, poli sau carte de mprumut pt poli neonorat la termen se pltea
o dobnd dubl de asemenea legiuirile admiteau i mprumutul cu dobnd stabilit la 10% pe an precum i
interzicerea anatocismului (dobnd la dobnd) i a cametei. Aceste reglementri nu au frnat fenomenul acordarii
de mprumuturi cu dobnzi cmtreti ba mai mult s-a ncetenit aceast practic. Arendarea moiilor este i ea
foarte amnunit reglementat c i chiriile la imobilele cu destinaia de locuina. Acestea fiind varieti ale lui
Locatio rei una din formele contractului de locaiune. Ambele legiuiri prevd Dr. de Protiris al coprtailor
atunci cnd se arendeaz sau se nchiriaz un bun stpnit n indiviziune. Sunt regl. n amnunt obligaiile
clacasilor fa de moie, dijmele, zilele de lucru, de clac, interdicia de a defria i de a cldi pe moie fr acordul
stpnului prezentant totodat i vechile monopoluri ale boierilor pe domeniile lor. Gospodriile i terenurile care
au aparinut clacaului fugit de pe moie sau decedat fr motenire legal revin stpnului prin efectul legii.

Dreptul penal
n aceast materie infraciunile sunt denumite vini pot fi mari sau mici. Conceptul de infraciune nu este
nc desprins de persoan faptuitorului. Prin numeroase dispoziii se ncearc a se pune capt abuzurilor slujbailor
domneti cu precdere Pravilniceasca Condica incrimieaza abuzurile de putere, ale ispravinicilor fa de localnici
judeului. O alt categorie de infraciuni cea legat de noul sistem probator n justiie. Fiind pedepsite n acest sens
plastografierea falsificarea de acte cu agravant situaie n care actul este oficial(un nscris domnesc).Pedepsit de
asemenea mrturia mincinoas, martorii mincinoi fiind nscrii ntr-o condic a siretilor (nceput de cazier
judiciar). Este incriminat fapta mufluzilor (mincinoi) cei care n mod fraudulos pretind c sunt n ncetare de pli
(n faliment) fa de creditorii lor pt a se sustrage de la plat datoriei fa de acetia numit bancruta frauduloasa.
Accentueaz rspunderea persoanelor pe planul acestor dispoziii penale i civile i de asemenea este sancionat pe
planul penal ct i pe cel civil nerspectarea dispoziiilor referitoare la dreptul de protiris.Ca element retrograd
meniunea pedepselor fizice precum i pstrarea de ctre judectori a unei posibiliti de apreciere atunci cnd
pravila folosete sintagmele ca s se pedepseasc grav. Se realizeaz un progres n direcia dozarii pedepsei
fcndu-se distincie n cadrul legiuirii Caragea ntre omorul cugetat i cel necugetat.

94

Dreptul procesual
Instanele se constituie ca organisme colegiale organizate i specializate n cadrul unui sistem conform
condicii Pravilnicesti. Astfel sistemul instanelor e format din:
1. Judecatoria dupa judete (compus dintr-un judector,un logoft-pt inerea condicilor echivalente pt
grefier, slujitori pt treburile mai mrunte). Ca element retrograd, ispravnicii judeelor pstrau dreptul de a judeca,
fie singuri fie mpreun cu judectorii.
2. Departamenturile: a. la Bucureti 2: unul cu 7 i unul cu 8; b. la Craiova funciona o judectorie
format din 4boieri; c. la Iai, n materie civil, departamentul al II-lea pt pricinile civile mai mrunte, Divan
Judectoresc format din boieri pt pricinile civile mai mari.
n materie penal, n ara Romneasc: a. la Bucureti Departamentul Vinovailor
denumit ,,Criminalion; b. in Craiova instan compus din 3 boieri; c. la Iai avem Departamentul Afacerilor
Criminale.
Pentru procesele avnd elemente de extraneitate, avem n ara Romnesc Departamentul
Strainelo Pricini, iar n Moldova, Departamentul Treburilor Strine.
Pentru infraciuni cu caracter poliienesc contravenii la Bucureti s-au nfiinat Spataria si Agia
[Spataria pt zonele

periferice ale capitalei (mahalalele), Agia, zon central a oraului]

3. Departamentul velitilor boieri. Divanul Olteniei de la Craiova acesta funcioneaz ca prima instan pt
pricinile dintre boieri i instan de apel (rol de control judiciar)pt hotrrile pronunate de celelalte departamente.
4. Divanul Domnesc. Instan suprem, prezidat de domn n afar organizrii unui sistem relativ modern
de instan. Pravilele adoptate n cea de-a dou faz a regimului turco fanariot au marcat i alte progrese n
domeniul dreptului procesual:
a. introducerea condicilor de judecata
b. obligativitatea redactarii hotararilor judecatoresti si motivarilor cu aratarea capului de pravila (a
temeiului juridic)
c. sistemul reprezentarii in justitie prin mandatar sau prin avocat
d. se introduce obligativitatea publicitii actelor translative de proprietate avnd ca obiect imobilele
95

e. se introduce condica siretilor

f. se introduce sistemul recuzrii judecatorilor
g. se introduce termenul de prescripie a aciunilor precum i termenul de exprimare a aciunilor
succesorale
h. sunt legiferate i o serie de proceduri speciale cea a falimentului i arbitrala, se introduce
nscrisurile speciale, CAMBIILE denumite polie i procedura subsecven acestora denumit procedura
CAMBIALA.

ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL IN TRANSILVANIA CA PRINCIPAT AUTONOM

DEPENDENT DE AUSTRIA

In 1683, expansiunea Imperiului Otoman catre centrul Europei este oprita in urma esecului la asediul Vienei
si are loc o contraofensiva habsburgica pe fondul careia, in 1688, principatul Transilvaniei devine stat vasal al
Austriei, situatie acceptata de Dieta Transilvaniei intrunita la Fagaras, care a statuat ca alegerea principelui
Transilvaniei se va face si pe viitor potrivit vechilor reguli. Prin Diploma Leopoldina din 1691, imparatul Austriei
se obliga sa respecte autonomia Transilvaniei, iar in 1699 ultimul principe al Transilvaniei, Mihai Apafi al II-lea,
renunta la dreptrile sale princiale in fav imparatului Austriei, care devine astfel si principe al Transilvaniei,
realizandu-se o uniune personala intre Austria si Transilvania.
Noul statut al Transilvaniei este recunoscut si pe plan international in 1699 prin tratatul de pace de la
Karlowitz, iar in 1722, prin pragmatica sanctiune, se stabileste ca alegerea principelui Transilvaniei se va face dupa
aceleasi reguli ca cele care guvernau succesiunea la tronul Austriei.
Imparatul Austriei era reprezentat in Transilvania de un guvernator denumit Presedinte al Deputatiei Tarii,
care se afla in varful administratiei civile a principatului, iar administratia militara a principatului era condusa de
comandantul general al armatei din Transilavania, care uneori cumula si functia de guvernator al Transilvaniei si
atunci se numea presedinte al Guvernului.
Tot la nivel central functiona si un Guvern Provincial, denumit Guberniul, aflat sub supravegherea Camerei
aulice de la Viena, in cadrul careia se infiinteaza in 1695 o Camera aulica transilvana.
Tot la nivel central functionau si Comisariatul Tarii, penru controlul aprovizionarii militare si Tezauratul
pentru problemele fiscale.
In perioada dominatiei habsburgice in Transilvania asistam pe plan religios la un fenomen care a avut o
importanta majora in evolutia situatiei romanilor din Transilvania. Este vorba de unirea unei parti a Bisericii
96

Ortodoxe din Transilvania cu Roma, adica cu biserica Romano-Catolica, luand astfel nastere Biserica Unita din
Transilvania. Aceasta miscare s-a realizat in contextul in care romanii Transilvaneni au fost amagiti de promisiunile
habsburgilor de imbunatatire a situatiei lor, in opozitie cu impotrivirea celor trei natiuni privilegiate care conduceau
institutiile principatului. Promisiunile habsburgilor au fost insa neimplinite datoria opozitiei Dietei Transilvaniei
controlata de reprezentantii celor trei natiuni privilegiate. De altfel, aceste promisiuni se inscriau in politica
habsburgica divide et impera.
Astfel, sinodul de la Alba Iulia din 1697, la care au participat o parte a preotilor romani ortodocsi din
transilvania, sinod convocat de episcopul Teofil, a hotarat in principiu unirea cu Roma. In schimb, imparatul
austriac Leopold a prevazut scutirea de obligatii iobagesti pentru preotii uniti cu Roma, scutire extinsa in 1701 si
pentru taranii uniti, insa aceasta din urma Diploma Leopoldina nu s-a aplicat intrucat nu a fost recunoscuta de
Dieta.
In 1744, imparateasa Maria Teresa a dat un rescript imperial de recunoastere a natiunii romane din
Transilvania, insa Dieta Transilvaniei a interpretat acest rescript in sensul ca el se aplica doar nobililor si clericilor
si ca nu este vorba de cea de a patra natiune a Transilvaniei, ci de lipituri la cele trei natiuni privilegiate.
Aceste masuri au favorizat deznationalizarea romanilor transilvaneni care doreau sa urce pe scara ierarhiei
sociale si sa acceada la dregatorii. Prin urmare, desi unirea unei parti a Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania
cu Roma nu a insemnat o modificare esentiala a statutului natiunii romane din Transilvania, totusi ea a avut o
importanta majora, in sensul ca fruntasii Bisercii Unite au avut acces la arhivele Vaticanului, unde au gasit
importante documente atestand continuitatea poporului roman in Transilvania si originea noastra latina, documente
care au putut fi utilizate cu succes in lupta pt emanciparea sociala si nationala a populatiei romanesti din
Transilvania.
In ceea ce priveste evolutia dreptului, prin diploma leopoldina din 1691 s-au mentinut toate legiurile
feudale aplicate anterior si anume Unio Trium Nationum, Tripartitul lui Werboczy si Aprobatae et Compilatae
Constitutiones. Prin rezolutia alvitiana din 1693, s-au organizat in cadrul Xancelariei aulice de la Viena o Camera
aulica transilvana care a inceput sa functioneze in 1695.
Prin pragmatica sanctiune din 1722, s-a stabilit ca sistemul de succesiune la tronul principatului
Transilvaniei este acelasi cu sistemul de succesiune la tronul Austriei.
Dieta Transilvaniei din 1714 a luat masuri extrem de dure cu privire la situatia taranilor iobagi, fixandu-si
un numar de zile de claca saptamanle (4 zile de claca/sapt pt iobagi si 3 zile de claca/sapt pt jeleri). Insa, aceasta
hotarare a Dietei a fost amendata in 1747 de imparateasa Maria Tereza printr-un rescript imperial care a fixat un
numar de zile de claca pe saptamana de 4 pentru taranii fara vite si 3 pentru taranii cu vite. Aceeasi imparateasa
97

Maria Tereza a dat in 1769 un rescript imperial denumit "punctele regulative" (certa puncta), prin care nobilii
Transilvaniei erau invitati sa nu mai faca abuzuri impotriva taranilor iobagi, insa ambele hotarari imperiale au
ramas litera moarta, intrucat au fost respinse de Dieta Transilvaniei.

ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL IN TRANSILVANIA INTRE 1848-1918

Aceasta perioada se imparte la randul ei in trei perioade: 1848-1860, cand in Transilvania a existat un regim
neoabsolutist, apoi petrioada 1860-1867, denumita si perioada regimului imperialist a Dietei de la Sibiu, si ultima
si cea mai neagra perioada a intregii istorii a Transilvaniei, perioada regimului dualist austro-ungar.
Regimul neoabsolutist a fost introdus in Transilvania dupa infrangerea revolutiei de la 1848, ca o reactie a
marilor imperii fata de avantul revolutionar care cuprinsese intreaga Europa, insa acest regim neoabsolutist s-a
dovedit ?? in conditiile accentuarii framantarilor interne din imperiul habsburgic, generate de asuprirea sociala si
nationala in conditiile izolarii Austriei pe plan international, ca urmare a infrangerilor suferite in Italia, precum si in
conditiile formarii statului national roman modern. Ca atare, la 20 octombrie 1860 a fost convocat Senatul Imperial
de la Viena, in cadrul caruia au intrat reprezentantii tutuor nationalitatilor din imperiu, inclusiv reprezentanti ai
romanilor din Transilvania. Imparatul a dat o diploma denumita Diploma Imperiala, pentru reglementarea
raporturilor de drept public din monarhie, act prin care organizarea imperiului habsburgic suferea importante
modificari, plecandu-se de la recunoasterea tuturor nationalitatilor din Imperiu si a dreptului acestora la pastrarea
indivdualitatii istorice, politice si culturale printr-o organizare adminsitrativa proprie si prin respectarea legilor si
asezamintelor proprii. In ciuda impotrivirii maghiare, curtea de la Viena a convocat in 1863 Dieta Transilvaniei pe
baza unui regulament electoral provizoriu, de facutra moderna, care dadea intr-o foarte mare masura curs
principiului reprezentarii proportionale, ceea ce a dus la schimbarea structurii sociale si nationale a Dietei
Transilvaniei. Astfel, noua Dieta a Transilvaniei era alcatuita din 40 de reprezentanti numiti direct de catre imparat,
ce purtau denumirea de "regalisti" si 125 de deputati alesi , rezultatul fiind urmatorul: ?43? de deputati romani, 44
de deputati maghiari si 33 deputati sasi. Insa, deputatii maghiari au refuzat sa participe la lucrarile Dietei Trans
intrunita la Sibiu. Constatam ca desi legislatia nu era perfecta, acest sistem al reprezentarii proportionale arata ca
romanii reprezinta majoritatea populatiei din Transilvania.
Dieta de la Sibiu a dat in perioada in care a functionat (1860-1867) o serie de legi in spiritul apararii
intereselor sociale si nationale ale romanilor transilvaneni.
O prima lege a vizat anularea legii din 1848 prin care Dieta Transilvaniei de atunci hotarase unirea
Transilvaniei cu Ungaria.

98

O alta lege avea ca obiect recunoasterea egalitatii natiunii romane si a confesiunilor sale prin inarticulare,
adica modalitatea practica prin care s-a realizat participarea romanilor la viata de stat a Transilvaniei.
O alta lege ??? ca limba oficiala a Transilvaniei alaturi de limbile maghiara si germana.
O alta lege viza constituirea Tribunalului Suprem al Tranislvaniei in 1865, instanta care urma sa decida in al
treilea si ultimul grad de jurisdictie in procesele civile urbariale si penale, sa solutioneze conflictele negative si
pozitive de competenta dintre instantele inferioare si anume Tabla Regeasca de la Targu Mures si Tribunalul
Apelativ de la Sibiu. Totodata, Tribunalul Suprem al Transilvaniei urma sa solutioneze conflictele de competenta
dintre autoritatile din Transilvania si cele din afara ei, precum si conflictele dintre autoritatile amdinsitrative si cele
judiciare din Transilvania si de asemenea era chemat sa se pronunte cu privire la modificarea si adoptarea legilor.
O alta lege adoptata de Dieta de la Sibiu viza schimbarea sistemului electoral prin adoptarea ca lege a
regulamentului electoral provizoriu pe baza caruia se intrunise Dieta de la Sibiu.
Au fost si alte probleme care au stat in atentia Dietei de la Sibiu, dar care nu au fost solutionate datorita
instaurarii in 1867 a dualismului austro-ungar si anume problema agrara, problema constructii unei cai ferate care
sa faca legatura cu Romania, problema modernizarii sistemului de impozite si taxe si constituirii bugetului
provincial, precum si problema unor reforme adminsitrative care sa vizeze modernizarea adminsitratiei prin
inlocuirea vechilor comitate si scaune sasesti si secuiesti cu 12 unitati adminsitrative egale.
Regiumul dualist austro-ungar a fost insatruat in 1867 si a durat pana la prabusirea imperiului austroungar si unirea Austriei cu Romania in 1918.
In septembrie 1865, Dieta Transilvaniei de la Sibiu a fost desfiintata, convocandu-se o noua Dieta la Cluj pe
baza unei legi electorale feudale din 1711. Noua Dieta a Transilvaniei avea 190 de regalisti numiti de imparat si
108 deputati, majoritatea reprezentand-i de data aceasta maghiarii. Aceasta Dieta a Transilvaniei de la Cluj a votat
in ? anexarea Transilvaniei la Ungaria.
In 1867, in urma infrangerii Austriei de catre Prusia, imparatul austriac este nevoit sa ajunga la o intelegere
cu reprezentantii nobilimii maghiare, in sensul crearii dualismului austro-ungar, astfel incat imapratul Franz Josef
al Austriei devine si rege apostolic al Ungariei, adica se realizeaza o uniune personala intre Austria si Ungaria,
completata de elemente cu uniune reala, in sensul existentei a trei ministere comune: Ministerul de Razboi,
Miniseterul de Externe si Ministerul de Finante.
Existau 2 parlamente: un parlament la Viena si un parlament la Pesta. Restul ministerelor erau diferite. In
1868, dupa realizarea dualsimului austro-ungar, Dieta maghiara de la Pesta hotaraste desfiintarea marelui principat
al Transilvaniei si incorproarea Transilvaniei la Ungaria, mai exact la Cisleitania, care este acea parte a imperiului
a-u controlata de maghiari. In aceste conditii, Dieta Transilvaniei si guvernul prinvincial al Trans sunt desfiintate,
99

iar comitatele Trans au doar dreptul de a isi trimite deputati in Parlamentul de la Pesta. Dieta maghiara de la Pesta
adopta in perioada in care Trans a fost incorporata ofrtat la Ungaria o intreaga legislatie vizand oprimarea natiunii
romane din Transilvania si deznationalizarea romanilor transilvaneni. Astfel, in 1868, este adoptata legea cu privire
la statutul nationalitatilor, lege in care se face o confuzie voita intre nationalitate si cetatenie, proclamandu-se
caracterul unic si indivizibil al natiunii maghiare. In 1874, este adoptata o noua lege electorala, in care se stabileste
un ces electoral mai ridicat in Trans fata de Ungaria, tocmai pentru a impiedica populatia romaneasca din Trans sa
acceada sau sa-si trimita reprezentanti in parlamentul de la Pesta.
In 1868 se adopta o noua lege privind organizarea invatamantului, prin care se acorda dreptul de a infiinta
scolile elementare medii si normale nu numai statului ci si confesiunilor religioase si asociatiiloe in orice limba,
insa lb maghiara era obligatorie, iar programa de invatamant era stabilita de Ministerul Instructiunii de la
Budapesta. Era obligatorie istoria literaturii maghiare predata in lb maghiara, iar examenul de bacalaureat se
sustinea tot in limba maghiara. Aceasta lege este completata in 1879 printr-o noua lege care prevede introducerea
limbii maghiare la lb obligatorie in toate scolile primare, precum si printr-o lege din 1891 prin care se stabileste ca
principala obligatie a gradinitelor si azilelor de copii de a asigura cunaosterea de catre prescolari a limbii maghiare.
In 1893 se adopta o lege care dispune urmarirea disciplinara a invatatorilor vinovati de actiuni antistatale, adica de
actiuni impotriva statului maghiar si a folosirii limbii maghiare.
In ceea ce priveste libertatea presei, aceasta este ingradita in mod considerabil printr-o lege adoptata in
1872 prin care cate un exemplar de pe fiecare publicatie trebuia depus la Tribunal, la procuratura curtilor de apel,
precum si la Ministerul de Interne, iar pentru articolele defaimatoare pentru statul maghiar si lb maghiara
raspundeau in mod solidar autorul articolului, redactorul si editorul. Toata aceasta legislatie nu a reusit insa sa
stopeze lupta romanilor transilvaneni pt emancipare sociala si nationala, care a culminat cu prabusirea imperiului au si marea uniriede la 1918.

REVOLUTIA LUI TUDOR VLADIMIRESCU DE LA 1821

Este expresia unui proces complex de adancire a contradictiilor dintre clasa feudala pe de-o parte si
celelalte clase si categorii sociale pe de alta parte, precum si dintre poporul roman pe de o parte si fanariotii aflati
in slujba imperiului otoman pe de alta parte. De aici, dublul caracter social si national al revolutiei lui Tudor
Vladimirescu de la 1821.
S-a desfasurat intr-un cadru mai general al luptei popoarelor din SE Europei pentru eliberarea de sub
dominatia otomana. In acest context, in prima faza a revolutiei, Tudor Vladimirescu a cooperat cu Eteria, miscare
revolutionara care isi avea sediul la Rusia si care viza eliberarea Greciei de sub domniatie otomana, intrucat
primise garantii ca aceasta miscare revolutionara este sprijinita de Imperiul Tarist, insa dupa dezavuarea Eteriei si a
100

conductorului acesteia, Alexandru Ipsilanti, de catre tar, Tudor Vladimirescu si-a schimbat atitudinea cu atat mai
mult cu cat Ipsilanti incerca sa determine o interventie a Turciei in tarile romane pentru a antrena Rusia in razboi.
El a incercat in aceste conditii o apropiere de Turcia, conditionata insa de inlaturarea domnilor fanarioti si revenirea
la sistemul domniilor pamantene.

Programul revolutiei
Intre 28 ianuarie si 27 mai 1821, puterea politica a fost detinuta de Tudor Vladimirescu si armata
revolutionara, constituita in Adunarea Poporului. Dupa ce armata de voluntari a lui TV s-a stabilit in Bucuresti,
acesta a recunoscut Divanul boieresc ca organ al administratiei tarii, urmand ca acesta, prin aparatul de care
dispunea, sa-i aduca la indeplinire dispozitiile. Insa, in conceptia lui TV, aceasta recunoastere era temporara, pana
la organizarea unui aparat de stat pe baze noi. Principiile noii organizari constitutionale a statului sunt cuprinse in
actele emise de puterea revolutionara si anume proclamatia de la Pade, proclamatia de la Bolintin, proclamatia de
la Bucuresti si cel mai important document: cererile noroduli romanesc, care repr un adevarat proiect de constitutie.
Cele mai importante prevederi ale programului revolutionar sunt:
-transformarea statului intr-o monarhie constitutionala, domnul urmand a jura ca va respecta Constitutia.
-inlaturarea conditiei originii aristocratice pt indeplinirea unei dregaotrii, astfel incat, prin toate dregatoriile, atate
cele laice cat si cele echeziastice, numirile urmau a fi facute doar in functie de merite. Era interzisa innobilarea
perosnaelor care nu detineau dregatorii, ceea ce ins ca acordarea titlurilor nobiliare depindea exclusiv de
exercitarea unei functii in aparatul de stat.
-se prevedea totodata reorganizarea sistemului judiciar in sensul reducerii taxelor de judecata, inlesnirii accesului
tuturor locuitorilor la justitie, si afirmarii suveranitatii statale prin inlaturarea privilegiilor de care se bucurau
strainii in fata justitiei.
-de asemenea era prevazuta reinfiintarea armatei nationale, care dupa cum stim fusese desfiintata sub domnii
fanarioti si reorganizarea bisericii care urma a fi subordoanta statului si legilor, mitropolitul urma a fi ales de popor,
biserica avand totodata obligatia de a infiinta scoli cu predare in limba romana, in conditii de deplina gratuitate si la
care sa aiba acces toti tinerii, indiferent de statutul lor social.
-se prevedea totodata desfiintarea darilor interne, de sorginte feudala, precum si a privilegiilor si scutirilor acordate
negustorilor straini in vederea incurajarii formarii pietei interne.
-se prevedea de asemenea revenirea la sistemul platii impozitului in 4 sferturi, sistem introdus de Ctin
Mavrocordat.
-de asemenea, se prevedea desfiintarea starii de dependneta persoanala in care se aflau scutelnicii si poslusnicii.
101

-se prevedea alungarea din tara a boierilor ostili revolutiei si a celor vinovati de grave abuzuri si preluarea de catre
stat a pamanturilor acestora.
-de asemenerea era prevazuta inapoierea pamanturilor luate taranilor de catre boieri prin abuz si inselaciune, insa
revolutia lui TV a avut si o serie de incosecvente date de caracterul eterogen al fortelor sociale implicate si de
scopurile diferite ale acestora, iar aceste inconsecvente au dus la inabusirea miscarii revolutionare, dat fiind si
contextul international instabil al epocii si influenta negativa exercitata de Eterie.

102