Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SC Lingv An1
SC Lingv An1
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: ROMN / LIMB STRIN
INVATAMANT LA DISTANTA
PROGRAMA ANALITICA
Disciplina: Lingvistica generala
Specializarea: Romn/Limb strin
Anul I Semestrul I
Titularul disciplinei: lector dr. Nina Aurora Blan
I.
OBIECTIVELE DISCIPLINEI:
- prezentarea unui scurt istoric al lingvisticii pentru a oferi o imagine de ansamblu a
principalelor teorii si curente de-a lungul timpului;
- introducerea unor notiuni de lingvistica utile in pregatirea studentilor pentru studiul
limbilor de profil;
- familiarizarea studentilor cu o noua perspectiva in ceea ce priveste structura si
evolutia limbilor;
- integrarea limbilor studiate de studenti in contextul mai larg al unei clasificari
genealogice si tipologice;
- familiarizarea cu notiuni de teorie a comunicarii cu scopul crearii unor abilitati de
analiza a discursului non-literar;
II.
TEMATICA CURSURILOR:
1. Obiectul lingvisticii. Lingvistica sincronica si lingvistica diacronica. Legatura
dintre lingvistica si alte discipline: literatura, filosofie, psihologie, sociologie;
psihologia lingvistica, sociolingvistica, filosofia limbajului noi domenii ale
lingvisticii generale.
2. Scurt istoric al conceptiilor lingvistice pna in secolul al XIX-lea. Antichitatea
greaca: preocupari privind originea limbii, diversitatea limbilor; predominarea
punctului de vedere filosofic in cercetarile lingvistice; antichitatea romana:
IV.
BIBLIOGRAFIE GENERALA
SUPORT DE CURS
DISCIPLINA: Lingvistic general
Anul I Semestrul I
TITULARUL DISCIPLINEI: lector dr. Nina Aurora Blan
I.
PREZENTAREA CURSULUI
Cursul cuprinde 14 teme si reprezinta o introducere in lingvistica generala prin
prezentarea ctorva dintre temele fundamentale abordate de aceasta disciplina
(originea limbajului, procesul de comunicare, semnul lingvistic, functiile limbii,
metodologie, clasificarea limbilor, progresul in limba). Din necesitatea restrngerii
impuse de durata cursului (doar un semestru), selectarea tematicii a tinut cont de
criteriul utilitatii imediate pentru studentii din anul I, nefamiliarizati cu notiuni de
lingvistica.
II
CURSUL
1. ORIGINEA LIMBAJULUI
Prin vorbire se intelege procesul prin care omul a inceput sa gandeasca si sa-si
exprime gandurile prin limbaj articulat.
Desi considerata de unii o problema mai curand a filozofiei (Societatea de lingvistica
de la Paris, infiintata in 1866, a inscris in statutele ei interdictia de a discuta originea vorbirii),
totusi lingvistii au incercat sa suplineasca dificultatile si lipsa de material in ceea ce priveste
limba primilor oameni prin cercetarea limbilor unor triburi salbatice actuale. Aceasta cale nu
poate fi folosita decat in mica masura, deoarece toate limbile care exista astazi au o istorie
indelungata si sunt foarte departe de starea initiala.
de originea numelor
numele ar fi date de la natura urmatoarele argumente: unele lucruri deoasebite intre ele sunt
numite cu acelasi cuvant (omonime), iar acelasi obiect poate fi denumit prin cuvinte diferite
(sinonime); numele unui obiect poate fi inlocuit dupa un timp cu altul, or acest lucru nu ar fi
posibil daca numele ar fi determinat de caracteristicile obiectului.
Pentru Aristotel cuvintele sunt simboluri, semne ale lucrurilor. Datorita conventiei
dintre oameni, cuvintele sunt, dupa parerea sa, echivalentele lucrurilor, imaginile lor
evocatoare.
Cele doua teorii asupra originii vorbirii au fost continuate, cu unele variante, pana in
zilele noastre.
In incercarea de a raspunde la intrebarea "care au fost primele cuvinte cu care
oamenii au inceput sa vorbeasca", adeptii teoriei naturale au ajuns la doua concluzii:
- primele cuvinte au fost imitatii ale sunetelor emise de fiinte si obiecte, iar aceste
cuvinte imitative au ramas ca denumiri pentru fiintele si lucrurile respective (teoria
onomatopeelor);
- primele cuvinte au aparut pe baza unor sunete emise involuntar, care exprimau
diferite stari sufletesti si impresii ale omului; ulterior aceste strigate involuntare au devenit
denumiri ale realitatilor care au provocat starile sufletesti, impresiile etc. (teoria
interjectiilor).
Filozofii au ridicat si problema naturii sociale a limbajului. Astfel, Diodor din Sicilia
(secolul I i.Hr.) a inteles origina sociala a limbii, a gasit explicatia aparitiei vorbirii in
necesitatea oamenilor de a comunica intre ei ("s-au strans in grupuri de frica fiarelor si au
invatat sa se ajute unii pe altii").
Pentru Lucretiu (Despre natura lucrurilor) limba a aparut in societate; capacitatea
naturala a oamenilor de a emite sunete articulate a fost folosita pentru satisfacerea nevoilor de
comunicare.
Perioada medievala reia teoria originii divine a limbajului, fara a aduce ceva nou.
In secolul al XVII-lea se reafirma cele doua teze fundamentale asupra originii
vorbirii: cea sociala si cea individuala. De asemenea se vorbeste din nou despre caracterul
imitativ sau interjectional al primelor cuvinte.
Filozofii materialisti englezi (T.Hobbes si J.Locke) isi exprima convingerea ca numai
nevoia de a comunica i-a facut pe oameni sa vorbeasca.
In secolul XVIII, J.J.Rousseau sustine originea vorbirii in necesitatea sociala: omul
primitiv poseda un strigat natural, produs al instinctului, de care se servea in caz de
primejdie; trecerea la limbajul articulat s-ar fi facut pe baza "contractului social".
O alta teorie aparuta in secolul al XIX-lea sustine teoria "limbii" manuale sau a
gesturilor si numai dupa ce ideile s-au inmultit s-a simtit nevoia sa se inventeze alte semne.
Lingvistul danez Jaspersen credea ca omul mai intai a cantat si abia apoi a inceput sa
vorbeasca.
In ciuda dificultatii de a stabili originea vorbirii si a primelor cuvinte rostite de
oameni, putem afirma ca limba este produsul dezvoltarii istorice a societatii; ea a aparut,
impreuna cu gesturile, in colectivitatea oamenilor primitivi odata cu gandirea, din necesitatea
comunicarii reciproce.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA 1972, Bucuresti, p.29-36.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
GRAUR, Alexandru 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.
LYONS, John 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.
MARTINET, Andr 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si adaptare la limba
romna de Paul Miclau, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.
VRACIU, Ariton 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.
WALD, Lucia; SLAVE, Elena 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucuresti.
WALD, Lucia 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului, Bucuresti.
Intrebari de verificare.
-
Care sunt principalele teorii prin care se incearca sa explice aparitia limbajului?
1. Esentiala este functiunea de mijloc de comunicare intre membrii unei societati. Aceasta
functiune este strans legata de natura sociala a limbii. Nevoia de comunicare guverneaza
aparitia, dezvoltarea si perfectionarea limbajului.
2. Functiunea denominativa. Pentru exercitarea ei vorbitorii au la dispozitie un inventar de
semne. Aceste semne denumesc perceptiile gandirii noastre, perceptii care o data ce
capata nume devin mai stabile, gandirea putand sa le manevreze cu mai multa usurinta.
Limba functioneaza asadar ca instrument al gandirii. Prin limbaj realitatea isi poate
prelungi existenta in gandirea, in constiinta noastra. Prin cuvant, realitatea e "la
indemana" meditatiei, reflectiei noastre. Limbajul permite gandirii sa fixeze datele
capatate prin senzatii si perceptii. De aceea functiunea denominativa mai este numita si
constitutiva sau mentala.
3. O alta functiune a limbajului este cea expresiva. Printr-un mesaj oarecare vorbitorul
comunica nu numai o idee, un gand, ci si anume informatii cu privire la propria persoana:
sexul, varsta, starea sufleteasca sau chiar atitudinea fata de mesajul transmis. Mijloacele
expresivitatii lingvistice sunt felurite. Cel mai intrebuintat mijloc este intonatia. Alegerea
unui anumit cuvant din mai multe sinonime este legata de asemenea de persoana
vorbitorului. Si procedee morfosintactice stau la dispozitia expresivitatii lingvistice (de
ex. timpurile verbale). Dintre procedeele sintactice ordinea cuvintelor este cea mai legata
de expresivitate.
4. Functiunea poetica nu trebuie confundata cu functiunea expresiva. Datorita functiunii
poetice mesajele lingvistice pot provoca emotii artistice, limbajul devenind forma de
expresie a artei literare.
Acestor functiuni lingvistul Roman Jakobson le-a adaugat alte doua:
5. Functia fatica este functia prin care vorbitorul se asigura de contactul pemanent cu
destinatarul mesajului. In anumite momente aceasta legatura poate fi afectata de zgomote,
oboseala etc. Prin functiunea fatica limbajul asigura o reluare a comunicarii.
6. Cand obiectul mesajului este insasi limba, functiunea care se utilizeaza poarta denumirea
de functie metalinguala sau metalingvistica. De exemplu, un enunt de tipul "elevul este
un substantiv articulat" se constituie intr-un metalimbaj pentru ca limba este si
instrumentul mesajului si obiectul acestuia.
Roman Jakobson considera ca studiul functiunilor limbii necesita o scurta trecere in
revista a factorilor constitutivi in orice act de vorbire, in orice comunicare verbala. Cel care
se adreseaza (transmitatorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul
sa-si indeplineasca functiunea el are nevoie:
-
de un context la care se refera, pe care destinatarul sa-l poata pricepe si care sa fie sau
verbal sau capabil de a fi verbalizat;
de un cod intru totul sau cel putin partial comun atat transmitatorului cat si
destinatarului;
de un contact cu destinatarul, conducta materiala sau legatura psihologica dintre cei doi
care le da posibilitatea sa stabileasca si sa mentina comunicarea.
Iata reprezentarea unui proces de comunicare (act verbal) si a functiunilor
(f.poetica)
Transmitator
(f. emotiva)
Contact (f. fatica)
Cod (f.metalinguala)
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.15-19.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
GRAUR, Alexandru 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.
LYONS, John 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.
MARTINET, Andr 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si adaptare la limba
romna de Paul Miclau, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.
VRACIU, Ariton 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.
WALD, Lucia; SLAVE, Elena 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucuresti.
WALD, Lucia 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului, Bucuresti.
Intrebari de verificare:
-
3. PROCESUL DE COMUNICARE
45% audiere
30% vorbire
16% citire
9% scriere
Un rol urias in explicarea procesului de comunicare l-a jucat elaborarea teoriei reflexului
studentul, care este luat din campul cuvintelor desemnand pe "cei ce invata intr-o
vine, selectat din campul verbelor care arata "o actiune de deplasare";
vine capata marca de persoana a III-a singular si are prepozitia la care, impreuna cu
facultate, alcatuiesc complementul circumstantial de loc.
Enuntul cuprinde trei parti mari, corespunzatoare celor trei unitati din mesaj:
Studentul / vine / la facultate.
Fiecare parte componenta a enuntului este alcatuita din semne elementare:
student-ul
vin-e
la facultat-e
Toate aceste semne sunt inzestrate cu semnificatii (ele sunt numite morfeme).
2. Transmiterea mesajului
Informatia cu ajutorul limbajului se poate, deci, transmite oral (direct, prin telefon, radio
Mesajul a ajuns la destinatar. Pe calea senzatiilor auditive sau vizuale nervii transporta
influxul pana la cortex unde analizatorii corticali intra in actiune. Acum are loc
descompunerea mesajului primit, respectiv decodificarea: in urma analizei la care e supus
mesajul, se retine informatia purtata de semnal, continutul acestuia. Abia acum, pe bza
memoriei, a stocului de cunostinte vechi, informatia noua e apreciata, sistematizata,
ierarhizata, intr-un cuvant prelucrata. In urma acestui proces se poate spune ca mesajul
receptionat a fost inteles.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA 1972, Bucuresti.
* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.167-183.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
GRAUR, Alexandru 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.
LYONS, John 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.
MARTINET, Andr 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si adaptare la limba
romna de Paul Miclau, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.
VRACIU, Ariton 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.
WALD, Lucia 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului, Bucuresti.
Intrebari de verificare:
- Care sunt principalele curente filosofice privitoare la desfasurarea procesului de
comunicare?
- Care sunt principalele activitati de comunicare?
- Ce este codul lingvistic si in ce consta emiterea mesajului?
-
4. SEMNUL LINGVISTIC
Inca din antichitate cuvintele au fost percepute ca semne, dar cel caruia lingvistica ii
datoreaza o noua abordare a limbajului este lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure. In
celebrul sau Curs de lingvistica generala acesta dezvolta teoria semnului lingvistic.
1. Acceptiile semnului lingvistic
a) Semnul este numai complexul sonor al cuvintelor (similar semnelor de circulatie).
Cuvintele sub forma lor sonora sau grafica sunt semne pentru intelesurile pe care le
vechiculeaza. In acest caz semnul este unilateral.
Aceasta acceptie este sustinuta in primul rand de acei specialisti care vad in limbaj un
proces de semnalizare de gradul II (primul sistem de semnalizare este comun omului si
animalelor si este alcatuit din senzatii, perceptii si reprezentari - cf. doctrinei lui I.P.Pavlov
privitoare la cele doua sisteme de semnalizare).
b) In ansamblul lor cuvintele sunt semne. Cuvantul ca semn are doua laturi denumite cu
termeni speciali, stabiliti de Ferdinand de Saussure si deveniti apoi celebri. Latura acustica
este numita "signifiant" semnificant, iar latura de inteles, conceptul e numit "signifi"
semnificat.
De fapt, la Saussure semnul este reprezentat de reunirea acestor doua laturi ale
cuvantului (unitatile limbii inzestrate cu inteles sunt semne din doua laturi; sunetele luate
izolat nu sunt semne).
Semnul propriu structurii limbii este deci alcatuit din doua laturi. Se spune ca el este
bilateral.
Caracterul bilateral al semnului este luat in considerare si cercetat mai ales de
lingvistii structuralisti europeni, care sunt nevoiti sa ia in considerare, din insesi necesitatile
metodei, ambele laturi ale semnului.
c) La un nivel abstract de cercetare, semnul poate fi conceput ca o simpla relatie
stabilita intre semnificant si semnificat. Formula prin care este redata aceasta acceptie este
urmatoarea: xRy (x este in relatie cu y) - unde x=semnificantul, y=semnificatul, R=relatia
dintre cele doua laturi. Aici nu intereseaza ce exprima x sau y, trebuie stabilit doar ca raportul
dintre cele doua elemente este o relatie semiotica.
Aceasta acceptie, numita relationala, este proprie disciplinelor formale ca matematica
si logica simbolica si este promovata de cei care isi consacra eforturile procesului de
formalizare a limbii, folosind in acest scop procedeele logice sau matematice.
Cele trei acceptii ale semnului lingvistic nu se exclud. Ele sunt oarecum
complementare.
lucru se poate
spune despre semnificat; acesta este nelinear. Exista deci o asimetrie care caracterizeaza in
genere raportul dintre cele doua laturi ale limbajului: expresia si continutul (corespunzatoare
celor doua laturi ale semnului, semnificant si semnificat).
b) Trasatura informationala. Limbajul este alcatuit din doua laturi: expresie si
continut, din care prima seveste la exprimarea celei de-a doua. Cuvintele sunt semne, deci au
o latura de semnificant si o latura de semnificat numai pentru ca ele au ca scop transmiterea
unui mesaj. Aceasta comunicare se face prin manifestarea semnelor sub forma de semnale
lineare, acustice sau grafice.
c) Legatura dintre cele doua laturi ale limbajului, expresia si continutul, poate fi pusa
in lumina si de o alta trasatura semiotica, de asa numitul arbitrar al semnului lingvistic.
Forma vocala a cuvintelor este intamplatoare in raport cu intelesul acestora. Dar legatura
dintre cele doua laturi ale limbajului are un caracter necesar si obiectiv. Aceasta necesitate
insa se manifeasta fie prin semne arbitrare (nemotivate) - majoritare in orice limba - fie
prin semne complexe, motivate.
interjectiile: Ah! Oh! Vai! sunt legate in mod spontan de anumite stari afective;
anumite obiecte sau fenomene. Este vorba de cuvinte a caror forma poate fi explicata prin alte
semne. Despre astfel de cuvinte care amintesc prin structura lor de alte cuvinte (ca aspect
sonor sau inteles) se spune ca au forma interna. In aceasta categorie intra:
-
cuvinte derivate de la alte cuvinte cu ajutorul prefixelor sau sufixelor: ghiocel < ghioc
(vezi si fr. perce-neige "strapunge zapada", engl. snowdrop "picatura de zapada");
cuvinte compuse ce se bazeaza, de obicei, pe o comparatie sau o metafora: ciuboticacucului, mierea-ursului, engl. do-nothing, rom. pierde-vara etc.; aceste cuvinte sunt
extrem de numeroase in limbi care folosesc curent compunerea, ca germana, maghiara
sau rusa.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA 1972, Bucuresti, p.43-51.
* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.183-211.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
GRAUR, Alexandru 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.
LYONS, John 1995, Introducere in lingvistica teoretica, Bucuresti.
MARTINET, Andr 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si adaptare la limba
romna de Paul Miclau, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.
Intrebari de verificare:
- Care sunt acceptiile semnului lingvistic?
- Explicati acceptia bilaterala a semnului lingvistic.
- In ce consta a doua articulare a limbajului?
- Care sunt trasaturile fundamentale ale semnului lingvistic? Explicati arbitrariul semnului
lingvistic.
- Dati exemple de cuvinte motivate absolut si de cuvinte motivate relativ.
- Care sunt cauzele pierderii motivarii?
5. METODA COMPARATIVA-ISTORICA
1. Istoric. Lingvistica stiintifica propriu-zisa a fost creata la inceputul secolului al
XIX-lea. Calea spre crearea lingivsticii a fost deschisa prin descoperirea de catre filologii
europeni a limbii sanscrite (limba literara a vechilor indieni cu texte scrise in primul mileniu
i.Hr., dar care circulau oral; aceste texte sunt anterioare textelor grecesti din a doua jumatate a
aceluias imileniu).
Astfel, in 1776 William Jones sustine, intr-o comuncare tinuta la Calcutta, ca
sanscrita prezinta o asemanare atat de mare cu latina si greaca incat trebuie sa credem ca ele
provin dintr-un izvor comun, care probabil nu mai exista.
In 1816 germanul Franz Bopp a publicat prima lucrare de gramatica comparativa a
mai multor limbi inrudite (sanscrita, greaca, latina, limbile germanice).
Danezul Rasmus Rask si germanul Jakob Grimm pun bazele istoriei limbilor
germanice, iar rusul Alexandr Hristtoforovici Vostokov pune bazele istoriei limbilor slave.
Abia in 1836 germanul Friederich Diez a aplicat metoda la studiul limbilor romanice.
Metoda comprativ-istorica a ramas pana astazi principalul procedeu de studiere a
istoriei limbilor.
2. Scopul metodei
Metoda comparativ-istorica reprezinta un ansamblu de procedee care permit ca,
prin compararea evolutiei unor limbi inrudite, sa se traga concluzii parivitoare la
perioadele pentru care nu exista texte.
Cu ajutorul acestei metode se poate reconstitui limba-baza (limba care sta la baza
unui grup de limbi inrudite), in cazul in care ea nu a fost atestata (de exemplu germana
comuna, slava comuna sau indo-europeana) sau se pot reconstitui unele unitati ale ei care nu
s-au pastrat in texte.
Metoda comparativ-istorica ofera datele necesare realizarii unei clasificari
genealogice.
3. Principiile metodei
Metoda comparativ-istorica are drept material limbile inrudite, pentru ca numai in
cazul limbilor provenind din acelasi izvor formele sunt comparabile in detaliile lor, iar
asemanarile au valoare istorica.
Forma materiala de manifestare a inrudirii este asemanarea, cu atat mai mare cu
cat limbile s-au desprins de mai putina vreme din limba-baza. Nu este vorba de o asemanare
generala, ci de asemanari de detaliu, in forma sonora si in sensul radacinilor si al afixelor.
Asemanarea cuvintelor si a formelor gramaticale este un indiciu al originii comune a
mai multor limbi datorita unei trasaturi specifice a limbii, si anume caracterul arbitrar al
formei sonore in raport cu sensul exprimat. Este vorba de faptul ca in limbi diferite, si
chiar in aceeasi limba, acelasi
domina acest principiu, toate limbile s-ar asemana intre ele. In conditiile arbitrarului semnului
lingvistic, cand teoretic e posibil ca limbile sa difere una de alta, coincidentele de forma si
sens se explica prin originea comuna a limbilor.
De exemplu: asemanarea cuvantului romanesc foc cu it. fuoco, sp.fuego, fr. feu se
explica prin inrudirea acestor limbi.
De la procedeul comparararii formelor asemanatoare se excud interjectiile,
onomatopeele, cuvintele infantile (acestea sunt cuvinte motivate) si imprumuturile.
Importante sunt asemanarile din nucleul fondului principal lexical si la formele
gramaticale. Cel mai important argument il reprezinta asemanarea formelor neregulate (foarte
vechi prin insasi neregularitatea lor) la cuvinte dintre cele mai uzuale. Astfel, nici hazardul,
nici imprumutul ci numai originea comuna poate explica prezenta in limbile indo-europene
vechi a unor forme ca:
skr. (sanscrita) asti, lat. est, got. (gotica) ist, v.sl. (vechea slava) iesti "este"
skr. santi, lat. sunt, got. sind, v.sl. santa "sunt"
Pe baza asemanarilor la cuvinte din fondul principal si la afixe gramaticale se pot
stabili grupele de limbi inrudite. Aceasta este o faza care preceda aplicarea metodei
> rom.opt,
peste tot e (ai in gotica se citea e, iar in sanscrita a provenea tot din e); urmatorul sunet este k
(in gotica h provine din k, iar in latina se citea dekem). Probleme mai mari apar in legatura
cu ultimul sunet. Se stie din istoria fiecarei limbi in parte ca, in anumite contexte fonetice,
consoana m favorizeaza aparitia unei vocale; astfel, in sanscrita si
in greaca m dezvolta
vocala a, in gotica un, iar in latina e(m). Stiind acestea s-a presupus ca ultimul sunet este m.
Reconstructia numeralului din indo-europeana devine astfel *dekm (asteriscul atrage atentia
ca este vorba de o forma reconstruita).
Procedeul reconstructiei se foloseste de mai bine de un secol; rezultatele s-au corectat
mereu pe masura ce s-au elaborat gramatici istorice ale fiecarei limbi indo-europene, s-au
descoperit texte in limbi indo-europene necunoscute (toharica, hitita), s-au descifrat textele
cretano-miceniene, iar geografia lingvistica a permis o cronologie mai exacta a formelor din
fiecare limba.
Principala problema a reconstructiei o reprezinta realitatea formelor obtinute. Se poate
admite ca forma reconstruita aproximeaza in mai mare masura forma reala daca ea s-a
realizat pe baza unui material mai bogat.
Cu mai multa exactitate poate fi reconstruit sistemul fonetic, deoarece aici se
opereaza cu unitati monoplane, in numar redus (cateva zeci) si care s-au transformat in
fiecare limba in mod regulat, dupa anumite legi.
Greutati numeroase apar in determinarea sensurilor radacinilor. Nu se pot stabili
corespondente semantice stricte; nu se pot formula legi ale evolutiei semantice, sensurile noi
coexista vreme indelungata cu cele vechi. Se poate crede ca in multe cazuri evolutia
semantica s-a produs de la sensuri concrete la sensuri mai abstracte. Putem sa ne imaginam
limba indo-europeana, spunea A. Meillet, ca pe un idiom in care predomina termenii cu sens
concret si care notau detalii ale obiectelor uzuale, dar sarac in termeni cu sens generic.
In ceea ce priveste morfologia, aceasta este un sector stabil si foarte putin penetrabil,
asa incat ofera un material valoros pentru stabilirea inrudirii. Dar in cursul istoriei dispar
unele desinente sau sufixe, de aceea morfologia unei limbi nu poate fi reconstruita in toate
detaliile ei.
Cele mai mari greutati apar in sintaxa. In primul rand materialele sintactice nu sunt
de ajutor in stabilirea inrudirii dintre limbi deoarece imbinarea de cuvinte este motivata logic
si, ca atare, formatii sintactice identice pot aparea in mod indepenedent.
Metoda comparativ-istorica nu poate, prin urmare, reconstitui limba indo-europeana
asa cum a fost ea vorbita; ea poate stabili numai un sistem de corespondente intre limbile care
deriva din ea.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA 1972, Bucuresti, p.12-22.
* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.73-102.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
GRAUR, Alexandru 1971, Scrieri de ieri si de azi, Bucuresti.
GRAUR, Alexandru 1977, Scurt istoric al lingvisticii, Bucuresti.
MARTINET, Andr 1970, Elemente de lingvistica generala, traducere si adaptare la limba
romna de Paul Miclau, Bucuresti.
SAUSSURE, Ferdinand de 2000, Curs de lingvistica generala, Craiova.
VRACIU, Ariton 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.
WALD, Lucia 1969, Progresul in limba. Scurta istorie a limbajului, Bucuresti.
Intrebari de verificare:
- Care sunt filologii care au pus bazele metodei comparativ-istorice?
- Care sunt principiile metodei?
- Ce este reconstructia? Dati exemple.
- Este posibila reconstructia unei limbi (de exemplu limba indo-europeana)? Care sunt
limitele metodei?
6. DIVERSITATEA LIMBILOR
Ceea ce frapeaza in primul rand in studiul limbilor este diversitatea lor, diferentele
lingvistice care apar de la o tara la alta sau chiar de la o regiune la alte. Astfel diversitatea
geografica a fost prima constatare facuta in lingvistica, ea a determinat forma initiala a
cercetarii stiintifice avand ca obiect limba inca in Grecia antica (este adevarat insa ca grecii sau limitat la varietatea dialectelor elenice).
Dealtfel, in antichitate fiecare popor credea in superioritatea propriului idiom. Nu
intamplator grecii, de exemplu, ii numeau pe oamenii de alta limba barbaros, indivizi care
"bolborosesc".
Multa vreme (si situatia aceasta nu a disparut total nici astazi) membrii unei
colectivitati umane au trait cu impresia ca numai limba lor materna e "normala", celelalte
fiind forme aberante.
Recunoasterea egalitatii in drepturi a tuturor limbilor, indiferent de tipul lor structural
si de nivelul dezvoltarii lor, a indreptat atentia lingvistilor in directia cercetarii formelor sub
care se manifesta diversitatea limbilor si a cauzelor care i-au dat nastere.
Limbile se deosebesc intre ele prin toate laturilr lor: fonetica, lexic, gramatica, ca si
prin legile interne de evolutie. Se stie ca, in afara unor legi cu totul generale decurgand din
trasaturile limbajului, legile lingvistice difera de la o familie la alta, de la limba la limba si
chiar in cursul istoriei aceleiasi limbi. Fiecare limba transforma intr-un mod propriu
materialul transmis din limba-baza.
1. Varietatea actuala a limbilor de pe glob se explica prin mai multi factori:
descendenta din limbi-baza diferite, specificul dezvoltarii istorice a colectivelor de vorbitori
etc. S-a formulat ipoteza ca limbajul a aparut pe glob intr-un singur punct; faptul ca
antropologii au gasit urmele omului primitiv, in diferite etape ale existentei lui, in mai multe
regiuni arata ca procesul formarii limbajului a durat o vreme foarte indelungata.
Si in tot acest timp grupurile s-au scindat mereu. Aflate la mari distente intre ele,
colectivele umane si-au faurit mijloace de comunicare sonore specifice.
In lunga perioada a comunei primitive procesele de diversificare au avut o deosebita
intensitate. In aceasta epoca au luat nastere marile familii de limbi de pe glob.
Odata cu formarea statelor, diferentierea lingvistica scade in intensitate, fara a inceta
insa. Unele familii de limbi - ca cea romanica - iau nastere in epoca istorica, la sfarsitul
antichitatii. In societatile tribale separarea limbilor in dialecte si transformarea acestora in
idiomuri de sine statatoare se produc pana in ultimele secole, dupa cum se constata din
studiul limbilor amerindiene.
2. Limbile care provin din acelasi izvor au trasaturi comune, dar evolueaza in directie
centrifuga datorita conditiilor specifice ale istoriei lor: sunt difertite, de la caz la caz,
substratul, superstratul, ocupatiile vorbitorilor etc.
In explicarea specificului lingvistic s-a facut adesea apel la conditiile naturale si
spirituale de viata ale colectivitatilor umane. Problema a fost pusa in discutie inca din secolul
al XVII-lea, cand se introduce conceptul de geniu al limbii, intelegandu-se prin aceasta
formula partea din gramatica unei limbi care nu se incadra in sistemul logic universal. In
secolul urmator aceasta problema a fost analizata de Condillac, pentru care le gnie de la
langue inseamna, intr-o interpretare mai lingvistica, un sistem particular de reprezentare
semantica a raporturilor logice si gnoseologice dintre idei. Geniul limbii este pentru el un
produs al geniului poporului si se manifesta mai ales in organizarea semnatica: "toute
confirme donc que chaque langue exprime le caractre du peuple qui la parle" (apud TL, nota
5, p. 447).
In Germania, Herder cauta se explice diversitatea fonetica a limbilor prin conditiile
naturale de viata ale poporului, mentionand influenta climei, hranei, bauturii asupra organelor
articulatorii.
Formula "the genius of language" e intalnita si in lucrarile iluministilor englezi: geniul
sau spiriul limbii corespunde spiritului national. Acest paralelism dus pana la identificare a
fost preluat de intreaga directie idealist-romantica in lingvistica, dezvoltata in special in
Germania. El ocupa un loc central in lucrarile lui Wilhelm von Humboldt, care a relevat
raportul dintre limbaj - ca forma generala de activitate umana - si varietatea limbilor
concrete, dintre unitatea laturii de continut a tuturor limbilor (manifestarea unei forte unice
indreptata spre acelasi scop) si specificul laturii sonore si a sensului (produs al spiritului
fiecarei natiuni).
Ca forme de manifestare a limbajului, limbile au functiuni si scopuri comune, pe care
insa le realizeaza in forme diferite. Multitudinea limbilor arata modul variat in care fiecare
colectivitate percepe aceleasi obiecte ale realitatii.
Specificul national se manifesta, dupa Humboldt, in forma interna a limbii, care e
alcatuita din ansamblul sensurilor lexicale si gramaticale. Diferentele in forma interna se
explica, pe de o parte, prin faptul ca forta creatoare a limbajului se manifesta in grade diferite,
pe de alta parte, prin interventia sentimentelor si a fanteziei. Cuvintele nu reprezinta imagini
ale obiectelor, ci impresiile produse de obiecte asupra spiritului fiecarei colectivitati. Dar, mai
mult decat prin latura interna limbile se deosebesc intre ele prin latura lor fonetica, iar aici
imbinarile sonore pot varia la infinit.
Concluzia lingvistului german era aceea ca, intrucat diferentele in forma interna nu
sunt destul de mari, iar cele din latura sonora sunt prea mari, singurul criteriu potrivit pentru
clasificarea limbilor ramane cel propus de Fr. Schlegel - flexiunea.
3. Diferentele dintre limbi se manifesta, dupa cum am aratat, din epocile cele mai
vechi. Ele s-au accentuat in anumite perioade si s-au atenuat in altele. Epoca moderna se
caracterizeaza prin tendinta spre unificare lingvistica nu numai pe plan national, dar si
international. Este vizibil procesul de formare a unui vocabular international datorita relatiilor
tot mai stranse intre popoare si raspandirii rapide - prin mijloacele de informare moderne a unor notiuni si a termenilor corespunzatori. Pastrand in scris (aproape) aceeasi forma,
cea
cu numai cu cateva secole in urma, restrans, iar cazurile in care una si aceeasi persoana se
indeletnicea cu cercetarea mai multor limbi erau extrem de rare.
Compararea limbilor presupune stabilirea atat a elementelor identice, cat si a celor
diferite - sub anumite raporturi - din doua sau mai multe limbi, pentru a se putea trage
concluzii cu privire la gradul de afinitate a lor. Studiul comparativ a limbilor - apare ca o
continuare fireasca si necesara a cercetarii monografice a fiecarei limbi in parte.
Exista doua criterii principale care pot fi puse la baza compararii limbilor: afinitatea
genetica (materiala) si afinitatea structurala (formala). Intrucat dintre acestea primul era
mai usor de sesizat, incercarile de claificare a limbilor facute inainte de secolul trecut se
bazeaza in general pe inrudirea material-genetica a limbilor, iar autorii acestora pot fi
considerati precursori ai lingvisticii comparative-istorice.
A. CLASIFICAREA GENEALOGICA
Prima incercare mai riguroasa de stabilire a unui grup de limbi inrudite a aparut in
secolul al XVI-lea; aceasta a apartinea lui I. Scaliger care, in lucrarea Diatriba de
Europaeorum linguis, arata ca exista 11 limbi de baza (apud TLG, p. 480).
Tot in secolul al XVIII-lea (in a doua jumatate), problema inrudirii limbilor indoeuropene se apropie in cea mai mare masura de adevarul stiintific, cand W. Jones, studiind
manuscrisele sanscrite ai comparandu-le cu limbile indiene contemporane, a aratat apropierea
dintre sanscrita, greaca, latina, limbile germanice, celtice, iraniene.
Dar numai in secolul al XIX-lea, prin elaborarea metodei comparative-istorice, s-au
stabilit relatiile de inrudire intre limbile europene. Prima lucrare de gramatica comparata
apartine germanului Fr. Bopp. Apoi, independent unii de altii, germanul J. Grimm, danezul R.
Rask si rusul A. H. Vostokov au publicat si ei lucrari importante de gramatica comparata.
O buna clasificare genealogica nu este posibila fara ca in prealabil sa avem o descriere
stiintifica a limbilor luate in considerare. Limbile inrudite provin dintr-un izvor comun, din
care au mostenit o serie de trasaturi in structura lor gramaticala si in lexicul fundamental,
folosit la exprimarea notiunilor elementare. In ansamblul lor aceste limbi alcatuiesc o familie.
Ele au aparut in urma diferentierii dialectelor teritoriale ale uneia si aceleiasi limbi, numite
limba comuna, protolimba, limba de origine, limba primara (= primitiva) sau limbabaza.
Aceasta este familia cu numarul cel mai mare de vorbitori din lume: aproximativ
jumatate din populatia globului. Ea cuprinde majoritatea limbilor vorbite in Europa, multe
limbi din Asia; s-a extins in America si Australia.
Limba comuna este neatestata si a fost numita conventional indo-europeana. Nu se
cunoaste nici patria populatiilor indo-europene si nici perioada in care din indo-europeana sau format limbile existente in epoca istorica. Tinand seama ca, la data celor mai vechi
atestari, limbile indo-europene sunt mult deosebite una de alta si stiind ca modificarile
lingvistice se produc foarte lent, se poate deduce ca perioada comunitatii indo-europene se
plaseaza in urma cu multe mii de ani, in comuna primitiva.
Dialectele limbii indo-europene s-au raspandit pe un teritoriu foarte vast si ulterior sau transformat in limbi inrudite. Printre acestea unele prezinta asemanari mai mari si de aceea
sunt grupate in ramuri. Dimpotriva, alte limbi ocupa o pozitie izolata.
Vedica este limba celor mai cunoscute texte indiene, a imnurilor religioase Vedele
(veda "stiinta").
Sanscrita, limba literara a operelor cu caracter laic (samskrta "prelucrat artistic"):
Mahabharata, Ramayana si operele lui Klid.
Indiana medie e reprezentata de limbi comune care s-au dezvoltat paralel cu sanscrita
literara. Acestea sunt denumite cu termenul de prkrit (prakrt "natural" "popular").
In perioada meie au existat si limbi religioase dintre care celebra este pli, folosita si
astazi in unele tari ca limba a budismului.
Limbile indiene moderne, formate prin jurul anului 1000 e.n. sunt vorbite de
aproximativ 400 de milioane (in 1961).
Cea mai raspandita limba neoindiana este hindustana cu doua forme literare: hindi din 1947 limba de stat a Uniunii Indiene si urdu.
Alte limbi indiene moderne: bengali, bihari, panjabi, asami, gujorati, sindhi,
kashmiri.
Tot limba indiana este si limba tiganeasca (limba romilor) care s-a separat de restul
limbilor indiene din secolul al V-lea.
dupa unii
galoromanic; aproximativ 8 milioane vorbitori (dintre care eventual 1-2 milioane activi insa
varstnici in zone rurale) - nici un monolingv (majoritatea franceza). Este vorbita in sudul
Frantei (= Midi, zone din Monaco, N-E Spaniei). Are, dupa unii cercetatori pozitie
intermediara intre grupul galoromanic si iberoromanic.
Franceza, limba romanica occidentala; grupul galoromanic; 115 milioane de
vorbitori. Limba oficiala in Franta, Andorra (alaturi de spaniola si catalana), Belgia (alaturi
de flamanda), Elvetia (alaturi de germana, italiana, reto-romana), Italia (provincia Valle
d'Aosta - alaturi de italiana), Luxemburg (alaturi de luxemburgheza), Marea Britanie (in
Insulele Normande - in insula Jersey alaturi de engleza, uzuala in celelalte), Monaco.
In America: limba oficiala in Canada (alaturi de engleza) si Haiti; limba uzuala in
Barbados si SUA. In Africa: limba oficiala in Benin, Burkina - Fasso, Bermude, Camerun,
Congo, Gabon, Madagascar, Niger, Senegal, Tago, Zair etc; limba uzuala in Algeria, Maroc,
Tunisia.
In Asia: limba uzuala in Laos, Liban. Este limba oficiala la ONU.
Cel mai vechi text de limba franceaza dateaza din 842. Dialecte: normand, picard,
valon, champenois, loren, potevin, gallo, angevin.
In istoria limbii franceze se disting mai multe etape: franceza veche (842 - sec. 14);
franceza medie (sec. 14 - sec. 16); franceza moderna (franceza clasica - din sec. 17 perioada de fixare a structurilor lingvistice).
Limba franceza literara s-a format pe baza dialectului vorbit in regiunea lle de France
(capitala Paris).
Catalana, limba romanica occidentala, grupul iberoromanic; aprox. 8 milioane
vorbitori din estul Spaniei (in Catalonia - capitala la Barcelona), in insulele Baleare, in sudul
Frantei. In Italia este limba oficiala in Andorra (alaturi de franceza si spaniola). Vorbita de
aprox. 26% din populatia Spaniei.
Primele texte dateaza din secolul 12. Este considerata "limba punte" intre grupul
iberoromanic si galoromanic.
Spaniola, limba romanica occidentala, grupul iberoromanic, aprox. 300 milioanede
vorbitori. Este limba romanica cea mai bine reprezentata din punctul de vedere al numarului
de vorbitori si al expansiunii teritoriale (ocupa locul 4 in lume dupa chineza, engleza, hindi).
Limba spaniola este limba oficiala in Spania, Andorra, Argentina, Bolivia, Chile,
Columbia, Costa Rica, Cuba, Ecuador, Guatemala, Guineea ecuatoriala, Honduras, Mexic,
Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Republica Dominicana, Salvador, SUA (statele New
Mexico si Puerto Rico - alaturi de engleza), Uruguay, Venezuela. Este limba oficiala la
ONU.
Are trei dialecte primare actuale (aragonez, asturoleonez, castilian) si unul disparut
(mozarab). Cele mai vechi documente de limba spaniola (printre care poemul epic Cidul)
dateaza de pe la jumatatea secolului 12. limba spaniola literara s-a format pe baza dialectului
castilian.
Portugheza, limba romanica occidentala, grupul iberoromanic; peste 186 milioane
vorbitori. Este limba oficiala in portugalia si in diferite state care au facut parte din fostul
imperiu colonial portughez: Brazilia, Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, Capul Verde etc.
se mai vorbeste in Spania si, de catre emigranti, in SUA, Canada, in foste colonii portugheze
din Asia.
Are doua dialecte initiale, dintre care unul a disparut. Primul document de limba
portugheza dateaza de la sfarsitul secolului 12. cel mai vestit monument literar de limba
portugheza - Lusiadele de Camoens.
Reto-romana - nume dat unor grupuri de dialecte romanice, a caror unitate a fost
sustinuta prima data de G. I. Ascoli, dar care a fost si este adesea contestata de multi lingvisti.
este vorbita in Elvetia, Italia (in nord) de cca 830 000 de vorbitori.
Alte grupuri de dialecte: occidental (romansa), central (retic central) si oriental
(friulan). Din 1938 romansa este recunoscuta ca limba nationala in Elvetia (cantonul
Graubnden).
Cele mai vechi documente in daneza sunt inscriptii cu caractere runice, datand din
secolul al XI-lea. Primele texte literare au caracter dialectal. In secolul al XVI-lea,
raspandirea cartilor tiparite si Reforma au contribuit in mare masura la stabilirea normelor
limbii literare. Astazi, daneza este folosita, in afara Danemarcei, in relatiile oficiale in
Islanda, in insulele Faeroerne, in Groenlanda (alaturi de eschimosa).
Suedeza este cea mai raspandita limba scandinava. Ea este vorbita de circa 9 milioane
de oameni. Primele documente in limba suedeza, in alfabet latin, sunt reprezentate de texte de
legi din secolul al XIV-lea.
5.3 Grupul de vest
Este cel mai numeros si, spre deosebire de cel bordic, si-a pierdut unitatea initiala, asa
incat astazi diferentele intre limbile care apartin acestui grup sunt mult mai mari decat intre
limbile nordice.
Din acest grup fac parte:
Germana de sus sau germana propriu-zisa, cu aprox. 100 milioane vorbitori (ca
limba materna). Este limba oficiala in Germania, Austria, Elvetia, Liechtenstein. Se mai
vorbeste in Franta (Alsacia si Lorena), Italia Alto Adige), Danemarca, Luxemburg, Rusia, exIugoslavia, Cehia, Romania.
Unul dintre cele mai vechi documente este poemul eroic Cantecul lui Hildebrand
din secolul IX. Cel mai important monument de limba de la inceputul perioadei germane
moderne este traducerea Bibliei de catre Luther. Cunoaste mari diferentieri dialectale de
aceea vorbitorii de dialecte diferite nu se pot intelege decat cu ajutorul limbii literare.
Tot de germana de sus tine limba idis, provenita dintr-un dialect al germanei medii
vorbit de o pupulatie evreiasca nevoita sa emigreze din Germania in secolul XIV. Numarul
vorbitorilor de idis este nesigur si difera de la o susra la alta. Astazi, cifra se estimeaza de la 1
milion (ca limba materna) la 5 milioane.
Din germana de jos s-au format olandeza si flamanda si limba afrikaans (=limba
burilor).
Olandeza are peste 11 milioane de vorbitori. Din secolul al XVI-lea se dezvolta o
literatura bogata si variata.
Flamanda este vorbita de aprox. 4 milioane de oameni in Belgia si 200 000 in Franta.
Este apropiata de olandeza si este limba oficiala in Belgia.
Afrikaans este limba olandeza adusa de o populatie de olandezi, hughenoti francezi si
germani in africa in secolul al XVII-lea. Este limba oficiala (alaturi de engleza) in republica
Sud-Africana.
Frizona are circa 400 000 de vorbitori (in Olanda, nord-vestul Germaniei si o parte
din Danemarca). Are trei grupuri dialectale.
Engleza se bucura de cel mai mare prestigiu intre limbile germanice. E greu de
stabilit numarul exact al vorbitorilor de limba engleza; intre 250-300 milioane ca limba
moderna, dar statisticile engleze dau o cifra de 700 milione de vorbitori, inclusiv ca limba
secundara.
Engleza a fost adusa pe teritoriul Angliei intre secolele V-VI de catre unele triburi din
nordul Germaniei (anglo-saxonii). Inaintea venirii lor, pe teritoriul Angliei se vorbeau limbi
celtice. Cele mai vechi texte dateaza din secolul VII (Beowulf). Limba literara se bazeaza pe
dialectul londonez.
Este limba oficiala sau principala in: Marea Britanie, Irlanda, SUA, Canada, Australia,
Noua Zeelanda, India, Filipine, Jamaica, alte zone din Asia si Africa, este limba oficiala la
ONU si ocupa locul doi in lume ca numar de vorbitori.
Rusa este cea mai raspandita limba slava (si din motive politice). ea este vorbita de
120 milioane de oameni (ca limba materna), dar este cunoscuta de peste 265 milioane. Este
limba oficiala la ONU.
Ucraineana (ruteana) are 35-37 milioane de vorbitori (surse diferite). Limba literara
s-a format in secolul al XVIII-lea.
Bielorusa este vorbita de 8-10 milioane de oameni (surse diferite) in Belarus si
Polonia. S-a constituit ca limba literara in secolul al XIX-lea.
6.2. Grupul de vest cuprinde polona, ceha, slovaca, polaba (disparuta), soraba,
casuba.
Limbile slave de vest sunt mai putin unitare decat cele de sud si est. Sunt atestate din
secolul al XII-lea - ceha, secolul al XIII-lea - polona.
6.3. Grupul de sud: bulgara, macedoneana, sarba, croata, slovena.
Are cele mai vechi texte slave (secolul IX).
7. Din limbile baltice (care sunt foarte apropiate de cele slave la fonetica, gramatica,
derivare si vocabular) fac parte: lituaniana si letona, cu monumente literare din sec. al XVIlea. Ni s-au mai pastrat texte din secolul al XV-lea - al XVII-lea in limba prusiana veche,
asimilata complet, spre sfarsitul sec. XVII, de neamurile germanice. Deosebit de importanta
pentru gramatica comparata a limbilor indo-europene este lituaniana (prin caracterul arhaic al
structurii morfologice si al foneticii).
Intre limbile slave, baltice si germanice exista un numar destul de mare de afinitati
lingvistice (in primul rand, morfologice si lexicale). Aceste relatii le intrec, sub raport
cantitativ si calitativ, pe cele proprii limbilor balto-slave si indo-iraniene. De asemenea, in
slava, baltica si hitita exista un numar de elemente comune (in sistemul fonetic, in tipul de
formare a cuvintelor si in lexic), care constituie, adeseori, isoglose specifice.
*
Pana acum am vorbit despre ramurile familiei indo-europene reprezentate prin mai
mult de o limba. Exista insa si alte grupuri indo-europene, constituite, fiecare, din cate o
singura limba. Acesta este cazul limbilor greaca, armeana, albaneza, hitita si toharica.
8. Limba greaca
Limba greaca veche (sec. al X-lea - al V-lea i.e.n.) era scindata intr-o multime de
dialecte, legate, totusi, intre ele, fiecare avand o anumita forma literara. (Pana in sec. al IV-lea
i.e.n. in Grecia nu a existat o limba unica). Dintre dialectele literare, cele mai importante au
fost dialectul ionic, dialectul atic, dialectul doric si dialectul eolic.
Dialectul ionic se vorbea in coloniile grecesti din nord-vestul Asiei Mici (12 orase). In
acest dialect au fost alcatuite epopeile lui Homer (Iliada si Odiseea), poemele lui hesiod si
opera istoricului Herodot.
Dialectul atic (dialectul Atenei) era indeaproape inrudit cu cel ionic. In general, limba
tragediei este dialectul atic (Eschil, Sofocle si Euripide), limba comediilor lui Aristofan, a
istoricilor Tucidide si Xenofon, a filozofului platon si a renumitului orator Demostene.
Din grupul eolic fac parte dialectele: tesalic, beotic si lesbic (pe insula Lesbos). In
secolul al VII-lea - al VI-lea, in dialectul lesbic se creeaza o bogata literatura. In acest
dialect scriu poetii Alceu si Sappho. In odele lor se resimte insa si influenta limbii poemelor
homerice.
Dialectele din grupul doric erau raspandite la Epir; Locrida, Laconia, Corint, pe
insula Creta, in Sicilia si Italia. In acest dialect au scris Bacchilide, Pindar si Theocrit. Si
proza Lui Arhimede este redactata tot in doric.
Greaca moderna (neogreaca) continua greaca veche (elina). Deosebirile dintre ele
sunt insa foarte mari.
Istoria limbii grecesti cunoaste trei perioade. Prima, la care ne-am referit si mai sus, o
formeaza greaca veche . Potrivit descoperirilor recente, ea dateaza din a doua jumatate a
celui de-al II-lea mileniu i.e.n. Este limba culturii creto-miceniene (sau minoice), cunoscuta
din inscriptii in liniar A si B. Dupa distrugerea acestei culturi (sec. al XII-lea i.e.n.) urmeaza o
perioada obscura (ea tine pana in sec. al VIII-lea i.e.n.). In sec. al VIII-lea incepe marea
colonizare a grecilor, care avea sa creeze conditiile ce au dat nastere Greciei clasice. In cateva
secole, limba greaca se extinde in intregul bazin mediteranean pana in Gibraltar, iar in nord
pana la tarmurile Marii Negre.
Datorita prestigiului politic si cultural al Atenei, in sec. al V-lea i.e.n. acest dialect
incepe sa se impuna si in alte zone. Suferind insa o puternica influenta ionica in lexic.
Aceasta forma noua a dialectului atic poarta numele de koin "limba comuna". Aparitia ei a
dus la nivelarea particularitatilor dialectale. Limba greaca comuna incepe sa castige teren in
epoca elenistica. Ea avea sa existe pana in sec. al VI-lea i.e.n., cand incepe perioada
bizantina, caracterizata pe plan lingvistic prin doua tendinte contrare: una conservatuiva, care
incearca sa mentina traditiile limbii comune si ale dialectului atic; aceasta tendinta devine
predominanta in literatura; alta, populara, care a dus la scindarea limbii comune (koin)
vorbite in dialecte teritoriale. Ambele tendinte se continua in perioada neogreaca
(aproximativ din secolul al XII-lea e.n.). Din koin provine si greaca moderna. Pana in ultima
vreme, in domeniul morfologiei (si partial al sintaxei) limbii neogrecesti, chiar in textele
dintr-o singura carte, in paginile unei reviste sau ziar se intalneau doua stiluri diferite hatharevusa si dimotiki, numita si limba pura, era intrebuintata pentru expunerea stiintifica
sau politica. La baza ei a stat vechiul dialect atic de pe vremeea lui Alexandru cel Mare (356323 i.e.n.), era, de fapt, stilul arhaic, livresc, o apropiere artificiala a limbii grecesti moderne
de greaca veche, asa cum fusese ea fixata in proza atica. Katharevusa nu era inteleasa de
paturile de jos ale populatiei. In schimb, dimotiki reflecta limba vorbita azi in Grecia, limba
inteleasa de cei multi. Recent (1997), guvernul grec a declarat dimotiki, vorbita si cultivata de
poeti, ca limba obligatorie in scoli, universitati si institutii publice.
9. Limba armeana
Cele mai vechi monumente literare ale acestei limbi dateaza din sec. al V-lea e.n.
Limba armeana clasica (veche), numita grabar, se deosebeste esential de armeana
contemporana, careia i se spune asharabar. Pe limba lor, armenii isi zic hay'(k'), iar
Armeniei - Hayastan. Trasaturile limbii armene moderne au inceput sa se contureze in sec.
al XI-lea. Multa vreme armeana a fost considerata - in mod gresit - ca facand parte din
grupul limbilor indo-iraniene. In realitate insa, armeana a imprumutat doar numeroase
cuvinte din parta si persana. Locul limbii armene in randul celorlalte limbi indo-europene a
fost stabilit pentru prima oara de H. Hbschmann, la sfarsitul sec. al XIX-lea (mai precis, in
anul 1875).
Armenii sunt inruditi cu traco-frigienii si au locuit candva (de la inceputul celui de-al
II-lea mileniu i.e.n. pana in sec. al XII-lea i.e.n.) in Peninsula Balcanica, de unde au migrat,
mai intai in Asia Mica, iar apoi in Armenia. Aici, graiul lor a suferit influenta limbilor asazise anatoliene (limbi de substrat) (hitita hieroglifica si hitita cuneiforma). In vocabular,
armeana are mai multe asemanari cu greaca, vechea indiana, limbile germanice, baltice,
slave, cu latina, limbile iraniene, cu celtica, albaneza, toharica, figiana, traca, ilira si hitita,
decat cu restul limbilor indo-europene.
alta. Avand in vedere ca in toharica exista elemente de substrat fino-ugrian, se poate adimite
ca patria primitiva a vorbitorilor ei s-a aflat intre Nipru si Ural. Nu este exclus ca, intr-o
epoca foarte indepartata, stramosii popoarelor germanice, ai balto-slavilor si toharienilor sa fi
alcatuit grupul indo-european de nord, separat destul de timpuriu de indo-europeana. Mai
tarziu (probabil in mileniile al IV-lea
b) grupa veinaha (batbiko-kistina), din care fac parte limbile cecena, ingusa,
batbika si kistina; termenul veinah inseamna "poporul nostru";
c) grupa caucaziana de sud (cartvela) include limbile gruzina (numita si
georgiana), mengrela, ceana, zana, iar in Peninsula Iberica - basca.
inlesnita si a dus la rezultate pozitive numai gratie apropierii limbilor semite intre ele, limbi
care mentin pana azi numeroase trasaturi comune.
V.2. Ramura limbilor hamite
Din aceasta ramura fac parte: vechea egipteana, copta, limbile berbere ale tuaregilor
si kabililor din Africa de nord, limbile kusite (in Etiopia) si kausa (vorbita in Nigeria, Sudan,
Benin, Togo, Camerun etc.).
Egipteana veche este limba inscriptiilor hieroglifice care ni s-au pastrat din mileniul
al IV-lea i.e.n. pana in sec. al III-lea e.n. Monumentele scrieri hieroglifice egiptene au fost
descifrate de savantul francez Franois Champollion in anul 1822 pe baza unei inscriptii
trilingve.
Limba copta reprezinta o faza ulteriora a egiptenei (sec. al III-lea, epoca medievala,
pana in sec. al XVII-lea e.n.). Scrierea copta se bazeaza pe alfabetul grecesc.
Lingvistica contemporana recunoaste inrudirea genetica apropiata dintre limbile
semite si cele hamite. Aceasta comunitate a avut loc cu aproximativ 5000 de ani i.e.n.
VI. Familia limbilor bantu
Limbile bantu sunt vorbite de popoarele care locuiesc in Africa centrala si
meridionala, la sud de Sudan. Bantu este o notiune pur lingvistica (nu antropologica), toate
limbile din aceasta familie formeaza o unitate in ceea ce priveste structura gramaticala si
lexicala. Ele sunt foarte apropiate una de alta (ca ramura limbilor romanice ori slave). Una
dintre particularitatile limbilor bantu o constituie existenta asa-numitelor clase seminale.
Toate substantivele au aici prefixe speciale (substantivele care denumesc oameni, fiinte,
lucruri etc.).
Limbile bantu sunt vorbite de aproximativ 50 de milioane de oameni. Dintre limbile
bantu, cea mai importanta e suahili, vorbita de 8 milioane de oameni si raspandita pe litoralul
Oceanului Indian.
Literatura in limba suahili dateaza din sec. al XIV-lea si contine cronici istorice si
poeme.
IX.Llimbile paleosiberiene
Limbile paleosiberiene se subimpart in: 1) ramura de est (ciukota sau luoravetlana,
eschimosa, koriaka, kamciadala, iukaghira, ciuvanta si ghiliaka) si 2) de vest (limbi
ieniseice: keta sau ostiaka din Ienisei, assana si limbile disparute: arina - in sec. al XVIIIlea, si kota - in sec. al XIX-lea).
X. Limbile samoede
Se vorbesc in nordul indepartat al fostei U.R.S.S. Din acestea fac parte: iurak
(nenetii), ienisei (enetii), tevgi (nganassan) in grupul de nord, selkup si kamas in grupul de
sud.
Limbile dravidiene se impart in doua grupe: andhra si dravida. Din prima grupa face
parte limba telugu, iar din a doua: tamila, kanara, maleyalam, kotra si tulu. N-a fost
stabilita inca apartenenta celorlalte limbi mai putin studiate la nici una din grupele
mentionate: acesta este cazul limbilor: kodagu, toda, bhil, oraon, limba bragui s.a.
Substratul dravidian a avut o mare influenta asupra limbii indiene vechi, determinand acolo
aparitia consoanelor cerebrale. In privinta structurii fonetice, limbile dravidiene seamana
intrucatva cu cele din grupa munda (de exemplu, limba khewari), vorbite tot in India, chiar
inaintea celor dravidiene.
a limbii malaeze
clasice. In malaeza sunt numeroase imprumuturi din sanscrita si, indeosebi, araba. O anumita
influenta au exercitat-o si hindustana, persana, djawaneza si chineza, iar dintre limbile
europene: portugheza, olandeza si engleza. In sec. al XIV-lea, malaezii au adoptat scrierea
araba. In prezent, indonezienii folosecs alfabetul latin. Primele inscriptii in limba malaeza au
fost descoperite in centrul Jawei (datate: 827 si 832). Limba indoneziana actuala este
rezultatul evolutiei si formarii rapide a limbii malaeze, imbogatita pe seama multor limbi si
dialecte autohtone. Din anul 1945 malaeza s-a impus ca limba oficiala a statului si a capatat
numele de indoneziana (lahasa indonesia). De fapt, la 28 octombrie 1928, cu prilejul unui
Congres al tineretului, care s-a tinut la Jakarta, s-a folosit, pentru prima oara, termenul de
limba indoneziana - bahasa indonesia - "limba indoneziana moderna" - care a devenit,
cu timpul, simbolul unitatii nationale.
Desi indoneziana continua limba malaeza, intre ele nu trebuie sa punem semnul
identitatii. Limba indoneziana difera de malaeza prin unele trasaturi, legate de evolutia ei in
epoca moderna (intre altele, prin prezenta in vocabular a unui mare numar de cuvinte pentru
notiuni abstracte, imprumutate in special din olandeza sau formate din elemente autohtone, ca
si prin unele particularitati morfosintactice. Cu toate acestea, cine cunoaste limba indoneziana
poate lesne citi opere literare in malaeza clasica.
Nu putem sa nu amintim si de limba kawi, vechea limba literara a djawanezilor, care
a existat de la inceputul erei noastre si care, in ceea ce priveste structura gramaticala, face
parte din categoria limbilor malaio-polineziene. Lexicul ei este insa imprumutat mai ales din
sanscrita si bali, deoarece literatura in limba kawi sunt traduceri si prelucrari, mai mult sau
mai putin exacte, ale operelor literare (epice si dramatice) sau religioase (budiste) din India.
De foarte multa vreme limba kawi a aytras atentia savantilor (incepand cu W. Von Humboldt)
si este una dintre cele mai studiate limbi din aceasta parte a lumii.
XIII. Limbile chino-tibetane
Se impart in doua mari ramuri: 1) thai-chineza (chino-siameza), care cuprinde limba
chineza si grupul limbilor thai (limba thai propriu-zisa sau thai-siameza, apoi limbile lao,
lui, kuin, vietnameza, numita, anterior, anamita s.a.) si 2) tibeto-birmana (limba tibetana,
limbile himalaice pronominalizate, limbile himalaice nepronominalizate, limba birmana
s.a.).
B. CLASIFICAREA TIPOLOGICA
Istoricul problemei
Spre deosebire de clasificarea genealogica, clasificarea tipologica a limbilor, aparuta cam
in acelasi timp (adica la sfarsitul sec. al XVII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea), se
intemeiaza pe alte principii. Intr-adevar, aici nu ne mai intereseaza inrudirea morfemelor si
nici, implicit, filiatia lingvistica, ci tipul limbii, cu alte cuvinte, asemanarile si deosebirile ce
se manifesta in structura gramaticala a limbilor, indiferent de originea lor.
Ideea de a se studia tipul limbii o intalnim, pentru prima oara, la romantici, dupa care,
sufletul fiecarui popor se manifesta in folclor, in arta, literatura si limba. De aici concluzia,
naturala, ca prin limba putem cunoaste spiritul etnic. Conceptia aceasta o gasim formulata in
celebra lucrarea a lui Friederich von Schlegel, seful romanticilor germani, ber die sprache
und Weisheit der Indier, mentionata mai sus. Pe baza compararii limbilor, intreprinsa inca
de englezul W. Jones, Fr. Schlegel confrunta sanscrita cu greaca, latina, limbile turcice si
conchide ca:
1) limbile pot fi impartite in doua tipuri, si anume in limbi flexionare (cu flexiune
interna) si limbi cu afixe (care dispun de prefixe si sufixe);
2) fiecare limba se naste si ramane in acelasi tip lingvistic;
3) limbile flexionare sunt mai bogate, mai stabile si mai durabile decat acela afixale,
care, dimpotriva, ar fi sarace, artificiale si nu s-ar dezvolta organic. In alti termeni, Fr.
Schlegel considera ca limbile flexionare ar fi singurele ideale si le opune tuturor celorlalte.
Dupa parerea lui, reprezentanta clasica a limbilor flexionare o constituie sanscrita.
Zece ani mai tarziu, fratele lui Friederich Schlegel, August Wilhelm von Schlegel
(1767-18450, in lucrarea Observations sur la langue et la littrature des troubadours
(1818), propune clasificarea tuturor limbilor in trei tipuri principale:
1) limbi in care cuvintele sunt invariabile, iar raporturile dintre el;e pot fi exprimate
numai prin topica;
2) limbi cu afixe, in care raporturile gramaticale sunt desemnate cu ajutorul
prefixelor, sufixelor si al desinentelor;
3) limbi flexionare, in care, in afara de afie, mai exista si flexiune interna. La randul
lor, acestea pot fi divizate, pe baza criteriului sintactic, in limbi sintetice si limbi analitice.
O noua etapa in evolutia conceptiilor privind clasificarea tipologica a limbilor este
marcata de cercetarile lui Wilhelm von Humboldt. Ceea ce este nou in clasificarea propusa de
Humboldt consta in faptul ca el adauga celei facute de A. Schlegel al patrulea tip lingvistic si
da denumire primelor doua.
1) Primul tip lingvistic (al lui A. Schlegel) Humboldt il numeste izolant.
2)Al doilea este denumit aglutinant; limbile care il compun se caracterizeaza prin
afixe, dar in structura lor morfologica prefixele, sufixele si desinentele nu sunt sudate cu
radacina cuvantului.
3)Al treilea tip il constituie limbile flexionare. Ele se caracterizeaza, spre deosebire
de cele aglutinante, printr-o coeziune perfecta atat intre afixe, cat si intre acestea si radacina.
Specifica acestor limbi este si flexiunea interna.
4)Spre deosebire de invatatii de pana la el, Humboldt mai distinge un tip lingvistic, si
anume tipul limbilor incorporante (limbile unor indieni din America de Nord, precum si
unele din limbile din extremitatea de nord-est a Siberiei; ciukota sau luoravetlana). In
opozitie cu idiomurile in care exista parti secundare de propozitie dependente de verbulpredicat, in limbile incorporante sunt utilizate, cu aceasta functiune, afixele, care fac corp
comun cu verbul-predicat. In limbile incorporante, propozitie nu este insa alcatuita numai
din verbe + afixe, ci si din verbe si nume reduse fonetic.
Desi conceptia generala a lui W. von Humboldt contine unele elemente dialectice,
totusi teoriile lui privitoare la evolutia tipului lingvistic sunt idealiste, influentate mult de
Kant, Schelling si Fichte. Lingvistul german considera ca principalele tipuri morfologice ar
reprezenta etape diferite ale unui proces de evolutie unic, incepand cu limbile izolante. Cele
mai desavarsite sunt, dupa el, limbile flexionare, iar sanscrita constituie, desigur, tipul ideal.
August Schleicher revine la clasificarea tipologica a fratilor Schlegel, dar cu o
argumentare si detalii noi. Ca discipol al lui Hegel, Schleicher era convins ca tot ceea ce
exista trece prin trei etape (triada): teza, antiteza si sinteza. In consecinta, va trebui sa
delimitam trei tipuri de limbi in trei perioade. Aceasta interpretare, dogmatica si formala, a
filozofiei hegeliene a fost combinata de Schleicher cu ideile lui Ch. Darwin despre evolutia
speciilor biologice. In mod logic, Schleicher avea sa ajunga la concluzia ca limba, ca orice
organism natural, se naste, creste (nu se dezvolta) si moare. Clasificarea tipologica a lui
Schleicher nu prevede limbile incorporante, ci indica trei tipuri lingvistice in doua variante:
limbi sintetice si limbi analitice.
1. primul tip il constituie limbile izolante:
a) R - radacina pura (de exemplu, chineza);
b) R + r - radacina + cuvantul auxiliar (de exemplu, birmana);
2. Limbile aglutinante:
Tipul sintetic:
a) Ra-tipul sufixal (de exemplu, limbile turcice si finice);
b) aR-tipul prefixal (de exemplu, limbile bantu);
c) R/a-tipul infixal (de exemplu, limba batbika)
Tipul analitic:
d) Ra (aR) + r = radacina afixata + cuvantul auxiliar (de exemplu, limba
tibetana);
3. Limbi flexionare
Tipul sintetic:
a) Ra - flexiunea interna pura (de exemplu, limbile semite);
b) aR (Ra) + r: radacina flectanta (cu flexiune) si afixata + cuvantul auxiliar
(de exemplu, limbile romanice, engleza).
Limbile izolante sau amorfe sunt considerate de Schleicher ca specii arhaice, cele
aglutinante, ca specii intermediare, limbile flexionare (vechi indo-europene) ar coincide cu
epoca de inflorire, reprezentand, deci, speciile cele mai evoluate, in timp de limbile
flexionare noi (analitice) ar apartine epocii de degradare. In viata limbilor, A. Schleicher
distinge, deci, doua perioade, dintre care una asa-zisa preistorica sau creatoare si alta
istorica sau de degradare. In aceasta perioada nu se mai creeaza forme noi, ci, dimpotriva,
totul se dezintegreaza.
In acelasi timp cu Schleicher, a elaborat o clasificare morfologica H. Steinthal. El
porneste de la tezele principale ale lui Weavon Humboldt, dar interpreteaza ideile acestuia pe
plan psihologic. Toate limbile sunt impartite de Steinthal in limbi cu forma si limbi fara
forma (amorfe). Prin forma el intelege atat forma cuvantului, cat si forma propozitiei.
Limbile in care flexiunea lipseste au fost numite de Steinthal agregate; ele dse subimpart in:
limbi de tipul vietnamezei (care este aproape total lipsita de forme) si limba chineza (care nu
este complet amorfa: in chineza exista nu numai afixe lexicale, ci si afixe gramaticale);
limbile cu flexiune, Steinthal le-a numit limbi variabile.
A. Fara forma:
- cu ajutorul reduplicarii si al prefixelor (limbile polineziene);
- cu ajutorul sufixelor (limbile turcice, mongole si fino-ugriene);
- prin intermediul incorporarii (limbile amerindiene);
B. Limbi variabile, cu forma (organizate):
- prin adaugarea elementelor (egipteana);
- cu ajutorul flexiunii interne (limbile semite);
- cu ajutorul sufixelor veritabile (limbile indo-europene).
Aceasta clasificare, ca, dealtfel, si cele care i-au format, o completeaza cu amanunte
pe cea a lui W. Von Humboldt, in cazul de fata cu o intelegere deosebita a notiunii de forma.
Clasificarea lui H. Steinthal a fost revizuita de Fr. Misteli, care are meritul de a fi
delimitat limbile ca radacini izolante (chineza) de cele care izoleaza temele (de exemplu,
malaeza).
N. Finck pune la baza clasificarii, pe de o parte, principiul de organizare a propozitiei
("masivitatea", ca in limbile incorporante, sau "caracterul segmentarii sau al fragmentarii", ca
in limbile semite si indo-europene), iar pe de alta, caracterul relatiilor dintre partile
propozitiei, in special tipul acordului. In felul acesta, o limba aglutinanta cu acord deplin (de
exemplu, subia din grupul zambezi al familiei bantu), iar alta, tot aglutinanta, dar cu acord
partial (turca), ocupa in clasificarea lui Finck, locuri diferite. Drept urmare, autorul distinge 8
tipuri morfologice: 1) tipul chinez; 2) tipul groenlandez; 3) tipul subia; 4) tipul turc; 5) tipul
samoan (specific si altor limbi polineziene); 6) tipul arab (comun si celorlalte limbi semite);
7) tipul grec (caracteristic si altor limbi indo-europene) si 8) tipul gruzin.
In clasificarea morfologica a lui Fr. si A. Schlegel, W. von Humboldt, A. Schleicher,
H. Steinthal si Fr. Misteli, ca, dealtfel, in insasi conceptia lor lingvistica, limbile
indo0europene reprezinta tipul cel mai evoluat si se caracterizeaza printr-o structura
gramaticala ideala, puncte de vedere ce nu pot fi insa acceptate.
Lingvistul rus F. F. Fortunatov (1848-1914) reia, cu unele modificari, sistemul de
clasificare al lui W. von Humboldt, pe care-l completeaza cu un tip ce ocupa o pozitie
intermediara intre limbile aglutinante si cele flexionare. Fortunatov denumeste acest tip
flexionar-aglutinant si include aici limbile semite, pe care lingvistii le considerau flexionare,
desi in structura lor gramaticala ele se deosebesc mult de limbile indo-europene. Clasificarea
tipologica a lui Fortunatov este foarte logica, dar insuficienta in privinta numarului limbilor.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
* * * INTRODUCERE IN LINGVISTICA 1972, Bucuresti, p.228-261.
* * * TRATAT DE LINGVISTICA GENERALA - 1971, Bucuresti, p.452-492.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
VRACIU, Ariton 1980, Lingvistica generala si comparata, Bucuresti.
WALD, Lucia; SLAVE, Elena 1968, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucuresti.
* * LIMBILE LUMII (Mica enciclopedie) (LL) 1981, Bucuresti.
* * ENICLOPEDIA LIMBILOR ROMANICE (ELIR) 1989, Bucuresti.
Intrebari de verificare:
-
Dati exemple de limbi din fiecare categorie tipologica (izolant, aglutinant, flexionar si
polisintetic).
Care sunt principalele teorii prin care se incearca sa explice aparitia limbajului?
Care sunt trasaturile fundamentale ale semnului lingvistic? Explicati arbitrariul semnului
lingvistic.
Este posibila reconstructia unei limbi (de exemplu limba indo-europeana)? Care sunt
limitele metodei?
Ce este comutarea?
Dati exemple de limbi din fiecare categorie tipologica (izolant, aglutinant, flexionar si
polisintetic).