Artrologia

Artrologia
1. Generalităţi
Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele
se unesc
între ele. Aceste elemente sunt reprezentate de formaţiuni conjunctive
şi muşchi.
Fără articulaţii nu ar fi posibilă realizarea funcţiei statice şi dinamice a
oaselor, deci
deplasarea şi activităţile organismului.
1.1. Clasificarea articulaţiilor
Factorul cel mai important ce determină caracteristicile şi structura
unei articulaţii
este funcţiunea ei, adică mişcarea pe care o permite.
%n funcţie de acest factor, la care se adaugă formaţiunile de legătură
şi modul de dezvoltare,
articulaţiile au fost împărţite în trei grupe:
• articulaţii fibroase sau sinartroze, fixe;
• articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile;
• articulaţii sinoviale sau diartroze, mobile.
1.1.1. Articulaţiile fibroase
Sunt articulaţii în care oasele sunt strîns legate între ele prin ţesut
fibros dens. Aceste
articulaţii nu permit mişcări sau dacă acestea există sunt foarte
reduse.
După structura ţesutului de legătură există mai multe varietăţi:
Sindesmoza ţesutul de legătură este conjunctivo-fibros sau elastic:
• sinfibroza ñ oasele se leagă printr-o membrană interosoasă, fibroasă
(între
procesele spinoase, antebraţ, gambă);
• sinelastoza, în ţesutul conjunctiv care leagă cele două oase
predomină ţesutul
elastic (ligamentele galbene).
Suturile sunt articulaţii care se găsesc numai la craniu. Oasele sunt
articulate între ele,
dar despărţite printr-un strat subţire de ţesut fibros. Acesta se
continuă, în afară cu periostul
de la suprafaţa craniului, iar înăuntru cu stratul fibros al durei mater.
Varietăţi de suturi:
• suturi drepte, ex între oasele nazale;
• suturi dinţate, ex. interparietală;
• suturi solzoase, ex. temporoparietală.
Gomfoza este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi o
cavitate alveolară. Ex.
rădăcina dintelui şi alveolă.
Sinostozele (suturile osoase) rezultă prin osificarea unei sinfibroze sau
sincondroze.
Anchiloza este sinostoza unei articulaţii sinoviale.
1.1.2. Articulaţiile cartilaginoase
Ele au un grad redus de mobilitate, dar un grad mare de elasticitate,
care permite
amortizarea şocurilor. Legătura dintre oase se realizează prin cartilaj
hialin sau prin
fibrocartilaj şi prin ligamente puternice.
Există două varietăţi de amfiartroze:
• Sincondrozele sunt articulaţii tranzitorii. Suprafeţele articulare sunt
unite
printr-un cartilaj hialin (ex. sincondroza sfenooccipitală sau a pieselor
osoase
care compun osul coxal);
• Simfizele - între suprafeţele articulare este un fibrocartilaj (ex.
articulaţiile dintre
corpurile vertebrale, între oasele pubiene).
1.1.3. Articulaţiile sinoviale
Cele mai multe articulaţii aparţin$nd corpului uman se încadrează în
grupul sinovial.
Sunt articulaţii complexe la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi
variate. La
nivelul lor există elemente anatomice specifice care permit sau
fr$nează mişcarea,
amortizează şocurile şi conferă stabilitate.
Suprafeţele articulare sunt netede, acoperite de cartilaj hialin.
Articulaţiile mobile se clasifică după trei criterii:
După numărul articulaţiilor oaselor care intră în compunerea
articulaţiilor, se clasifică
în:
• articulaţie simplă, cu două oase;
• articulaţie compusă, cu mai multe oase.
• După forma suprafeţelor articulare, se clasifică în:
• articulaţii plane;
• articulaţii trohoide;
• articulaţii condiliene;
• articulaţii în şa;
• articulaţii elipsoidale;
• articulaţii sferoidale;
• trohleartroze.
După numărul axelor de mişcare, se clasifică în:
• uniaxiale (trohoide, trohleene);
• biaxiale (elipsoidale şi în şa);
• triaxiale (sferoidale).
1.2. Elementele anatomice care participă la biomecanica
articulară
a. Suprafeţele articulare. Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice şi
plane. Aceste
suprafeţe, geometric, sunt de două feluri: plane şi sferoidale.
%n articulaţiile plane mişcările sunt reduse. %n cele cu suprafeţe
sferoidale există
porţiuni osoase convexe care corespund unor porţiuni concave.
Mişcările sunt mult mai
întinse.
b. Cartilajul articular este cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, care
acoperă
suprafeţe osoase ce vin în contact. Prezintă două suprafeţe:
• una liberă, netedă, lucioasă, care vine în contact cu suprafaţa
articulară opusă;
• una aderentă, ce se fixează pe suprafaţa articulară a osului.
Marginea cartilajului se continuă cu periostul. La nivelul marginii se
termină membrana
sinovială.
Cartilajul articular şi lichidul sinovial permite alunecarea suprafeţelor
osoase. %n
cazul în care un proces degenerativ (artroză) afectează cartilajul,
elasticitatea sa scade,
apar rugozităţi care împiedică alunecarea.
Se poate înt$mpla ca fragmente din acest cartilaj, rămase în
articulaţie, să crească,
influenţ$nd negativ biomecanica articulară.
Grosimea cartilajului articular este de 1-12 mm. Cartilajul articular nu
prezintă
terminaţii nervoase şi vase de s$nge. Nutriţia sa se realizează prin
imbibiţie.
%n caz de imobilizări prelungite ale articulaţiei cartilajele articulare
sunt invadate
de vase de s$nge, se resoarbe şi se instalează anchiloza.
c. Elementele anatomice de congruenţă sunt formaţiuni ce asigură
concordanţa între
două suprafeţe articulare care nu se Ñpotrivescî.
Ca şi structură elementele de convergenţă sunt fibrocartilaje. Ele sunt
de două feluri:
• cadrul, labrul articular;
• fibrocartilajele intraarticulare.
Cadrul articular sau fibrocartilajul de mărire se înt$lneşte în cazul unor
articulaţii
sinoviale (scapulohumerală, coxofemurală). El măreşte cavitatea
articulară şi face astfel
posibilă o mai bună concordanţă între o suprafaţă articulară sferică şi o
cavitate mai puţin
ad$ncă.
Fibrocartilajele intraarticulare sunt discurile şi meniscurile.
Sunt aşezate între suprafeţele articulare şi au rolul de a asigura o bună
concordanţă
între ele, dar şi de a amortiza presiunile intraarticulare, ca o pernă
elastică.
Dacă fibrocartilajul ocupă toată articulaţia se numeşte disc (articulaţia
temporomandibulară).
Dacă au formă de semilună se numesc meniscuri (genunchi).
d. Capsula articulară este o formaţiune care uneşte cele două oase
care se articulează,
dar are rol şi de protecţie a suprafeţelor articulare.
Are forma unui manşon fibros, tapetat la interior de sinovială. Are
grosime variabilă,
în raport cu mobilitatea articulară.
Este mai groasă la articulaţiile cu mişcări limitate şi care nu sunt
protejate de muşchi.
%n timpul mişcărilor articulare, capsula nu este prinsă între
segmentele în mişcare
deoarece pe ea se inseră fibre musculare care împiedică plicaturarea
ei (muşchii tensori
ai capsulei articulare).
Capsula articulară este vascularizată de ramuri ale arterelor
musculare. Venele se
varsă în reţeaua periarticulară. Inervaţia este asigurată de terminaţii
nervoase libere şi
încapsulate = proprioceptori.
e. Ligamentele articulare sunt formaţiuni anatomice fibroase, sub
formă de benzi,
care se inseră pe oasele ce formează o articulaţie, ajunt$nd la
menţinerea lor în contact.
După structură şi situaţie topografică, ligamentele se clasifică în:
• ligamente capsulare, care au rolul de întărire a capsulei articulare.
Sunt porţiuni
întărite ale capsulei;
• ligamente tendinoase, rezultate din transformarea unor tendoane
(ligamentul
popliteu oblic, rotulian);
• ligamente musculare provenite din atrofierea unor muşchi
(ligamentul acromiocoracoidian);
• ligamente fibrozate (stilohioidian);
• ligamente interosoase, intracapsulare;
• ligamente la distanţă, care unesc două oase fără a intra în contact cu
capsula
articulară.
Rolurile ligamentelor în biomecanica articulară sunt:
• întăresc capsula articulară;
• previn depăşirea limitei fiziologice a mişcării;
• sunt suficient de flexibile înc$t să nu împiedice executarea
mişcărilor;
• sunt suficient de rezistente şi inextensibile înc$t să menţină în
contact suprafeţele
articulare.
%n cazul unor solicitări prelungite apar dureri la nivelul ligamentelor.
C$nd mişcările
depăşesc amplitudinea normală se pot produce rupturi sau smulgeri
ligamentare.
f. Membrana sinovială. %mpreună cu lichidul sinovial face parte din
mijloacele de
alunecare ale unei articulaţii. Ea formează stratul profund al capsulei
articulare. E subţire,
netedă şi lucioasă. Acoperă toate formaţiunile situate în interiorul
capsulei articulare.
Suprafaţa exterioară aderă de stratul fibros al capsulei articulare.
Suprafaţa interioară
priveşte spre articulaţie.
E bogat vascularizată şi inervată.
Inflamaţia ei se numeşte sinovită şi e foarte dureroasă. Sinoviala
trimite prelungiri:
• externe:
• fundurile de sac;
• criptele.
Fundurile de sac se insinuează sub tendoanele unor muşchi,
favoriz$ndu-le
alunecarea. Comunică cu cavitatea articulară. Ex.: sub tendonul
muşchiului cvadriceps
femural este bursa seroasă suprapatelară, frecvent afectată în
patologia sportivă.
Criptele sunt funduri de sac mai mici care se insinuează între
ligamente sau între
fibrele lor. Comunică cu cavitatea articulară.
Interne:
• plicile sinoviale, plutesc în cavitatea articulară;
• vilozităţile sinoviale au aspect filiform. Ele secretă lichidul sinovial.
g. Lichidul sinovial
Este un lichid gălbui, v$scos, care are rol de lubrifiant al suprafeţelor
articulare în
mişcare, precum şi rol de nutriţie a cartilajelor articulare. Mai are rol de
curăţire şi adeziune
a suprafeţelor osoase.
Se formează prin trecerea plasmei sanguine în cavitatea articulară,
prin pereţii
capilarelor.
Factorul principal de producere este mişcarea articulară.
%n timpul mişcărilor articulare, lichidul sinovial este împins din
vilozităţi şi recesuri,
pe suprafeţele articulare.
Mişcările normale sunt absolut necesare pentru întreţinerea şi
menţinerea cartilajelor
articulare, deoarece uşurează difuziunea lichidului sinovial pe
suprafaţa lor şi imbibiţia.
Mişcările anormale sau presiunile continue, permanente se opun
difuziunii
substanţelor nutritive. Consecinţa este apariţia tulburărilor trofice.
Compoziţia chimică a lichidului sinovial este asemănătoare cu a
plasmei, dar conţine
mai puţine proteine şi glucoză, dar mai multe săruri minerale. Conţine
şi celule, din care
predomină monocitele şi limfocitele, care au proprietăţi fagocitare.
Coeficientul de v$scozitate al lichidului sinovial scade pe măsură ce
creşte viteza
de mişcare, temperatura răm$n$nd constantă.
Zgomotul de pocnitură ce se percepe c$nd articulaţia trece brusc de la
repaus la
mişcare, se datoreşte greutăţii de dezlipire a suprafeţelor articulare,
lubrifiate de un lichid
sinovial v$scos.
h. Cavitatea articulară, rolul muşchilor şi presiunii atmosferice în
menţinerea
suprafeţelor articulare
Cavitatea articulară este un spaţiu virtual delimitat de membrana
sinovială şi ocupat
de lichidul sinovial. Ea devine reală în cazuri patologice, c$nd se
acumulează:
• lichid seros = hidartroză;
• s$nge = hemartroză;
• puroi.
Linia de contact dintre suprafeţe articulare în interiorul cavităţii
articulare se numeşte
interlinie articulară.
%n cazuri de imobilizare totală şi prelungită a articulaţiei se ajunge la
anchiloză
fibroasă, ireversibilă.
Suprafeţele articulare sunt aplicate unele pe altele şi solidarizate
funcţional prin
acţiunea a trei factori importanţi:
• capsula fibroasă şi aparatul ligamentar;
• presiunea atmosferică;
• tonusul muşchilor periarticulari.
Presiunea atmosferică
Asupra corpului uman, la o suprafaţă de 1,8-2 m2 acţionează o presiune
de 20000
kg.
Rolul presiunii atmosferice s-a constatat în felul următor:
• dacă la articulaţia şoldului se curăţă toate părţile moi periarticulare,
capul
femural nu iese din acetabul;
• dacă se perforează peretele acetabulului, capul femural iese din
cavitatea articulară.
Muşchii periarticulari menţin suprafeţele articulare în contact prin
elasticitatea şi
tonusul lor. Ei lucrează ca ligamente active tonice.
Acţiunea muşchilor se descompune într-o componentă de mişcare şi
una articulară
cu rol de a menţine suprafeţele articulare în contact.
Rolul lor este mai mare acolo unde capsula este laxă. Ex.: articulaţia
scapulo-humerală.
1.2.1. Mişcările în articulaţii
Felul mişcărilor la nivelul unei articulaţii este în concordanţă cu forma
suprafeţelor
articulare.
%n aceste cazuri, prin exerciţii îndelungate, la gimnastica acrobatică
se pot produce
modificări vizibile ale suprafeţelor articulare şi ale aparatului
ligamentar, care devine
mai lax, permiţ$nd mişcări de amplitudine neobişnuită la un individ
neantrenat.
Mişcările elementare care se produc într-o articulaţie sinovială sunt:
• mişcarea de alunecare constă în deplasarea suprafeţelor articulare
una pe alta,
însoţită de frecare, fără îndepărtarea lor. Ex.: diartrozele plane (sanie
pe zăpadă);
• înv$rtirea este deplasarea circulară a suprafeţelor articulare astfel
înc$t, la fiecare
nouă fază a mişcării, alte suprafeţe intră în contact (roata pe sol);
• rotaţia este o mişcare circulară, care constă în răsucirea osului în
jurul axului
său longitudinal. Dacă axul este situat în afara osului, rotaţia e însoţită
de
deplasare. Ex.: pronaţia, supinaţia m$inii.
1.3. Conducerea în articulaţii
Include sensul, direcţia şi amplitudinea mişcării.
Conducerea articulaţiei poate fi osoasă, ligamentară şi musculară.
Conducerea osoasă, c$nd amplitudinea mişcării este determinată de
suprafeţele
articulare. Ex.: cotul.
C$nd amplitudinea mişcării se datorează fr$nării ligamentare vorbim
de conducere
ligamentară. Ex.: şoldul.
C$nd mişcarea este limitată exclusiv de acţiunea muşchilor
periarticulari vorbim
de conducere musculară.
Indiferent de felul conducerii, mişcările se produc în jurul unui ax
denumit axul
articular. El este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările.
articulaţie poate avea:
• un singur ax de mişcare ñ uniaxială (cotul);
• două axe de mişcare ñ biaxială (radiocarpiană);
• trei axe de mişcare ñ triaxială (umărul).
Gradul de mobilitate al unei articulaţii este direct proporţional cu
numărul axelor.
Cele ai mobile sunt articulaţiile triaxiale.
Articulaţiile cu conducere osoasă au un singur ax, iar mişcarea se
execută într-un
singur plan.
Ex.: talocrurală: ax transversal şi mişcare în plan sagital.
Articulaţiile cu conducere ligamentară au amplitudinea mai redusă
dec$t cele cu
conducere musculară.
1.4. Lanţul articular sau cinematic
%n mod obişnuit mişcările nu se execută de către o singură articulaţie,
ci prin
participarea unui şir de articulaţii care împreună formează un lanţ
articular.
Astfel, se pot explica deprinderile motrice complexe sau posibilitatea
de a atinge
cu degetele orice parte a corpului.
Prin intermediul lanţului articular se pot executa mişcări variate şi se
poate asigura
amortizarea loviturilor.
2. Articulaţiile capului
Oasele capului sunt unite între ele prin articulaţii imobile sau suturi,
exist$nd o
singură excepţie, articulaţia temporomandibulară, care este mobilă.
At$t oasele bolţii
craniene c$t şi cele ale feţei sunt articulate prin suturi de mai multe
tipuri: solzoasă,
plană, dinţată. Aceste suturi au importanţă în creşterea craniului şi în
arhitectura acestuia.
2.1. Articulaţia temporomandibulară
2.1.1. Elemente descriptive
Articulaţia temporomandibulară este o articulaţie condiliană. Face
parte din aparatul
dentomaxilar şi leagă mandibula de baza craniului.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de următoarele elemente:
temporalul participă la articulaţie cu două elemente:
fosa mandibulară, o depresiune semielipsoidală cu axul oblic orientat
dinainte-înapoi şi
dinafară-înăuntru;
tuberculul articular, o proeminenţă situată înaintea fosei mandibulare.
Pe o secţiune sagitală, suprafaţa articulară a temporalului are forma
literei S culcate.
• mandibula participă la articulaţie cu capul mandibulei, un condil de
formă
elipsoidală. Suprafeţele articulare sunt reprezentate numai de
pov$rnişul anterior
şi creasta care-l desparte de pov$rnişul posterior. Suprafeţele
articulare
sunt acoperite de cartilaj hialin.
• discul articular este un fibrocartilaj aşezat între suprafeţele articulare
şi
realizează concordanţa dintre acestea. Faţa inferioară a discului este
concavă şi
corespunde capului mandibulei; faţa superioară este concavă anterior,
unde
răspunde tuberculului articular şi convexă posterior, unde corespunde
fosei
mandibulare.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
Capsula articulară are forma unui manşon. Superior se inseră pe
marginea anterioară a
tuberculului articular, în fundul fosei mandibulare (înaintea fisurii
Glaser), pe rădăcina
longitudinală a procesului zigomatic şi pe baza spinei sfenoidului.
Inferior se inseră pe
colul mandibulei. Capsula aderă de discul articular, cavitatea articulară
fiind împărţită
în două etaje: suprameniscal şi inframeniscal. Capsula este mai subţire
şi mai laxă anterior
şi mai groasă posterior. Posterior, în structura capsulei, alături de
fibrele conjunctive,
există şi fibre elastice care formează fr$ul posterior al capsulei. Acesta
are două
roluri: limitează deplasarea înainte a discului şi a capului mandibulei în
mişcarea de
cobor$re şi le readuce în locul iniţial, în mişcarea de ridicare a
mandibulei;
Ligamentul lateral este principalul mijloc de întărire a capsulei
articulare. Se inseră pe
rădăcina longitudinală a procesului zigomatic şi pe faţa posterolaterală
a colului
mandibulei. El se opune deplasării înapoi a colului;
Ligamentul medial este inconstant. Capsula fibroasă este tapetată de
sinovială, care are
două porţiuni: suprameniscală şi submeniscală.
2.1.2. Biomecanica articulaţiei temporomandibulare
%n cursul evoluţiei, mişcările mandibulei s-au modificat şi s-au
perfecţionat prin
adaptări funcţionale la felul alimentaţiei şi la condiţiile mediului extern.
Articulaţia temporomandibulară, singura articulaţie mobilă la nivelul
capului, face
parte din aparatul dentomaxilar.
Mandibula se comportă ca o p$rghie de gradul III: punctul de sprijin
este situat la
nivelul articulaţiei temporomandibulare, rezistenţa este reprezentată
de duritatea
alimentelor şi greutatea mandibulei, iar forţa este dată de inserţia
muşchilor ridicători pe
unghiul mandibulei.
La om, în articulaţia temporomandibulară se pot executa trei feluri de
mişcări:
mişcări de cobor$re şi de ridicare a mandibulei, mişcări de proiecţie
înainte şi înapoi,
mişcări de lateralitate sau diducţie. Starea de repaus trebuie
considerată ca o uşoară
inocluzie a mandibulei ñ arcadele dentare sunt minim îndepărtate.
1. Mişcările de cobor$re şi ridicare
Aceste mişcări au ca rezultat deschiderea, respectiv închiderea
cavităţii bucale. Axul
mişcării este transversal şi trece prin cele două ramuri ale mandibulei.
Sunt mişcări verticale şi sagitale, care se petrec simultan:
• mişcare de translaţie (alunecare) a capului mandibulei împreună cu
discul articular:
dinapoi-înainte în mişcarea de cobor$re şi dinainte-înapoi în mişcarea
de ridicare. Mişcarea se produce în articulaţia disco-temporală. %n
cobor$re,
capul mandibulei, împreună cu discul, iese din fosa mandibulei şi se
aşează
sub tuberculul articular; este limitată de tensiunea fr$ului posterior al
capsulei.
%n ridicare capul revine în fosa mandibulei; este ajutată de
elasticitatea fr$ului
posterior al capsulei;
• mişcare de rotaţie a capetelor mandibulei pe faţa inferioară a discului
articular.
Mişcarea se produce în articulaţia discomandibulară. Este însoţită de
deplasarea înainte a capului mandibulei. Axul mişcării trece prin axul
de curbură
al capetelor mandibulei. Este limitată de ligamentul lateral.
Muşchii motori sunt:
• pentru ridicarea mandibulei: maseter, temporal, pterigoidian medial;
• pentru cobor$rea mandibulei: digastric, milohioidian, geniohioidian.
2. Proiecţia înainte (propulsie)-înapoi (retropulsie)
Sunt mişcări sagitale care au loc în etajul discotemporal.
Capetele mandibulei, împreună cu discul articular, execută o mişcare
de alunecare
ce, în proiecţia înainte, duce capul mandibulei împreună cu discul sub
tuberculul articular,
la proiecţia înapoi, capul mandibulei este readus în fosa mandibulei.
%n proiecţia înainte, arcada dentară inferioară alunecă dinainte înapoi
pe arcada
dentară superioară şi o depăşeşte cu 4-5 mm. Este limitată de
întinderea fr$ului posterior
al capsulei.
%n proiecţia înapoi mişcarea are sens invers. Este ajutată de
elasticitatea fr$ului posterior
sl capsulei.
• pentru propulsie: maseter, pterigoidian medial, pterigoidian lateral;
• pentru retropulsie: temporal (fasciculul posterior şi pterogoidian
lateral).
3. Mişcările de lateralitate (diducţie)
Mandibula este dusă c$nd înspre dreapta, c$nd înspre st$nga.
Mişcările corespund
fazei de măcinare a hranei. Aceste mişcări rezultă din alternarea unor
mişcări diferite ale
unui cap al mandibulei faţă de celălalt. Unul dintre capete (capul de
balans) se deplasează
împreună cu discul articular, înainte, în jos şi puţin înăuntru, aşez$ndu-
se sub tuberculul
articular; are loc în etajul discotemporal. Celălalt cap (capul de
masticaţie) se roteşte pe
loc în jurul unui ax vertical, pe faţa inferioară a discului; are loc în
etajul discomandibular.
Mandibula este dusă de partea opusă a discului care se deplasează,
apoi rolul
capetelor se inversează.
Muşchii motori sunt: pterigoidian medial şi pterigoidian lateral.
Mişcările de intruzie-extruzie
Sunt mişcări care se produc la nivelul alveolelor dentare cu ajutorul
articulaţiei
temporomandibulare.
Intruzia rezultă din contracţia suplimentară a muşchilor ridicători ai
mandibulei,
c$nd arcadele dentare sunt în contact; rezultatul este pătrunderea mai
ad$nc a dinţilor în
alveole.
Extruzia se realizează prin relaxarea muşchilor ridicători, iar dinţii revin
la poziţia
iniţială.
3. Articulaţiile capului cu coloana vertebrală
3.1. Elemente descriptive
Articularea capului cu coloana vertebrală se face prin două articulaţii:
una
superioară, între atlas şi occipital şi alta inferioară, între atlas şi axis.
3.1.1. Articulaţia atlanto-occipitală
Atlasul este unit cu occipitalul prin două articulaţii condiliene şi prin
două membrane
atlanto-occipitale.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de condilii occipitalului şi de
cavităţile
articulare ale atlasului şi sunt acoperite de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt:
Capsula articulară. Stratul fibros se inseră pe periferia condililor
occipitali şi pe marginile
cavităţilor articulare superioare ale atlasului. Sinoviala tapetează
suprafaţa interioară a
stratului fibros.
Membrana atlanto-occipitală anterioară se inseră, în sus, pe partea
anterioară a găurii occipitale,
iar în jos pe marginea superioară a arcului anterior al atlasului.
Membrana atlanto-occipitală posterioară se inseră în jos pe marginea
superioară a arcului
posterior al atlasului, iar în sus pe partea posterioară a găurii
occipitale.
3.1.2. Articulaţia atlanto-axoidiană
Atlasul se articulează cu axisul prin două articulaţii atlanto-axoidiene
laterale şi o
articulaţie atlanto-axoidiană mediană.
Articulaţiile atlanto-axoidiene laterale
Sunt articulaţii plane:
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de faţa inferioară a maselor
laterale ale atlasului şi
de procesele articulare superioare ale axisului. Suprafeţele articulare
sunt acoperite de
cartilaj hialin, mai gros în partea centrală.
• capsula articulară;
• membrana atlanto-axoidiană anterioară, care se întinde de la
marginea inferioară
a arcului anterior al atlasului p$nă la faţa anterioară a corpului axisului;
• membrana atlanto-axoidiană posterioară, care se întinde între arcul
posterior
al atlasului şi arcul axisului.
Articulaţia atlanto-axoidiană mediană
Este o articulaţie trohoidă.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:
• inelul atlantoidian format de arcul anterior al atlasului, prevăzut cu o
feţişoară
articulară pe faţa posterioară şi de ligamentul transvers al atlasului. De
pe
marginile ligamentului transvers se desprind două fascicule: unul
ascendent,
care se inseră pe şanţul bazilar al occipitalului şi altul descendent, care
se inseră
pe faţa posterioară a corpului axisului. Ligamentul transvers împreună
cu cele
două fascicule formează ligamentul cruciform;
• dintele axisului prezintă o feţişoară articulară anterioară şi alta
posterioară;
• Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
• ligamentul apical al dintelui, care se întinde între partea anterioară a
găurii
occipitale şi v$rful dintelui axisului;
• ligamentele alare cu direcţie oblic ascendentă, se inseră pe laturile
dintelui axisului
şi pe faţa medială a condililor occipitali;
• membrana tectoria, care acoperă întregul aparat ligamentar
precedent şi se întinde
între occipital şi axis.
3.2. Biomecanica articulaţiilor capului cu coloana vertebrală
Capul prezintă o mare mobilitate amplificată de participarea
vertebrelor subiacente,
p$nă la o răsucire de 750.
%n cele două articulaţii ale capului cu coloana vertebrală se produc
următoarele
mişcări: flexiune-extensiune, înclinaţie laterală şi rotaţie.
1. Flexiunea-extensiunea sunt mişcări care se produc în articulaţia
atlanto-occipitală.
• axul mişcării este transversal şi trece prin centrul condililor occipitali;
• capul acţionează pe coloana cervicală ca o p$rghie de ordinul I, în
care punctul
de sprijin este plasat între forţa musculară, reprezentată de muşchii
cefei, şi
rezistenţă, reprezentată de greutatea capului;
• amplitudinea mişcărilor:
• flexiunea 200; cu participarea articulaţiilor subiacente, 700;
• extensiunea 300; cu participarea articulaţiilor subiacente, 600.
Flexiunea este
limitată de formaţiunile ligamentare posterioare, iar extensiunea de
formaţiunile
ligamentare anterioare.
• muşchii motori sunt:
• flexori: lungul capului, dreptul anterior al capului,
sternocleidomastoidian;
• extensori: marele drept posterior al capului, oblic superior al capului,
splenius.
2. %nclinaţia laterală se execută în articulaţia atlanto-occipitală.
• axul mişcării este sagital şi trece prin fiecare condil occipital;
• amplitudinea mişcării este de 150; cu ajutorul articulaţiilor subiacente
este de
300;
• muşchii motori sunt: sternocleidomastoidian, trapez, splenius, drept
lateral al
g$tului, în contracţia unilaterală.
3. Rotaţia se produce în articulaţia atlanto-axoidiană.
• axul mişcări este vertical şi trece prin dintele axisului. %n jurul
dintelui axisului,
inelul osteofibros al atlasului execută mişcări de rotaţie; atlasul este
solidar cu
capul. %n articulaţiile atlantoaxoidiene laterale feţişoarele atlasului
alunecă pe
cele ale axisului;
• amplitudinea mişcării este de 300;
• muşchii motori sunt: oblic inferior al capului, marele drept posterior
al capului,
sternocleidomastoidian, splenius, trapez.
4. Articulaţiile coloanei vertebrale
4.1.1. Articulaţiile vertebrelor adevărate
A. Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt simfize.
Suprafeţe articulare sunt reprezentate de feţele superioare şi inferioare
ale corpurilor
vertebrale.
Mijloacele de unire sunt: discurile intervertebrale şi ligamentele
longitudinale,
anterior şi posterior.
1. Discurile intervertebrale sunt fibrocartilaje de forma unor lentile
biconvexe aşezate
între corpurile vertebrale. Ele aderă de ligamentele vertebrale
longitudinale. %nălţimea
discurilor intervertebrale este de 3 mm. în regiunea cervicală, 5 mm. în
regiunea toracică
şi 9 mm. în regiunea lombară. %n regiunile cervicală şi lombară
discurile intervertebrale
sunt mai înalte în partea anterioară; în regiunea toracică sunt mai
înalte în partea
posterioară.
La bătr$ni, prin deshidratare, discurile se reduc, ceea ce explică
scăderea globală a
înălţimii trunchiului.
Un disc intervertebral are două porţiuni:
porţiunea periferică sau inelul fibros, care asigură stabilitatea coloanei
vertebrale,
protejează măduva spinării faţă de mişcările exagerate şi se opune
îndepărtării corpurilor
vertebrale în timpul mişcărilor;
porţiunea centrală sau nucleul pulpos este elastică. Poate fi comparată
cu o pernuţă cu
lichid care îşi poate schimba forma fără a-şi modifica volumul.
Discurile intervertebrale sunt ìcentrele şi organele mişcărilor ce se
petrec în fiecare
articulaţie vertebro-vertebralăî. Nucleul pulpos se deplasează
întotdeauna în direcţie
opusă aceleia pe care o ia coloana.
2. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este o panglică fibro-
conjunctivă aşezată
pe faţa anterioară a coloanei vertebrale. Aderă intim de corpurile
vertebrale şi mai slab
de discurile intervertebrale. Se întinde de la porţiunea bazilară a
occipitalului p$nă la
vertebra sacrală a II-a. Are rol frenator al mişcărilor de extensiune ale
coloanei.
3. Ligamentul vertebral longitudinal posterior este o panglică fibro-
conjunctivă aplicată
pe faţa posterioară a corpurilor vertebrale, în interiorul canalului
rahidian. Se întinde de
la porţiunea bazilară a occipitalului p$nă la baza coccigelui. Ligamentul
este mai larg la
nivelul discurilor intervertebrale.
B. Articulaţiile proceselor articulare sunt articulaţii sinoviale. Cele din
regiunea
cervicală şi toracică sunt articulaţii plane, iar cele din regiunea lombară
sunt trohoide.
Suprafaţele articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj
hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă fibroasă inserată la
periferia
suprafeţelor articulare; este căptuşită de sinovială.
C. Unirea lamelor vertebrale se realizează prin ligamentele galbene,
care închid
posterior canalul vertebral. Sunt formate din fibre elastice
anastomozate între ele.
D. Unirea proceselor spinoase se realizează prin:
• ligamentele interspinoase, care unesc două procese spinoase vecine;
• ligamentul supraspinos, care uneşte v$rful tuturor proceselor
spinoase. La
nivelul regiunii cervicale are dezvoltare maximă şi se numeşte
ligamentul
nuchal.
E. Unirea proceselor transversare se realizează prin ligamentele
intertransversare.
4.1.2. Articulaţiile vertebrelor false
A. Articulaţia lombosacrată uneşte sacrul cu vertebra lombară a V-a.
Unirea se face
după tipul articulaţiilor vertebrelor adevărate.
B. Articulaţia sacro-coccigiană este o simfiză.
Suprafeţele articulare sunt eliptice, cu axul mare transversal.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de un ligament interosos şi de
mai multe
ligamente periferice.
Această articulaţie permite mobilizarea pasivă înapoi a v$rfului
coccigelui în timpul
naşterii.
4.2. Biomecanica coloanei vertebrale
Mişcările coloanei vertebrale sunt: flexiunea, extensiunea, înclinaţia
laterală,
circumducţia şi rotaţia.
Fiecare articulaţie intrevertebrală are mişcări proprii reduse. Mişcările
coloanei
vertebrale în întregime sunt foarte întinse, ele fiind rezultanta
mişcărilor ei parţiale.
La nivelul coloanei vertebrale se produc două mişcări fundamentale:
mişcarea de înclinaţie (flexiunea, extensiunea, înclinaţia laterală), care
se execută în jurul
unui număr infinit de axe:
• orizontale şi transversale, pentru flexiune şi extensiune;
• orizontale şi sagitale, pentru înclinaţia laterală.
• mişcarea de rotaţie, care se execută în jurul axului longitudinal ce
trece prin
centrul discurilor intervertebrale.
1. Flexiunea este mişcarea de înclinare înainte. Discurile
intervertebrale sunt apăsate
anterior şi se înalţă posterior. Ligamentul vertebral longitudinal
anterior este relaxat,
celelalte ligamente fiind întinse.
2. Extensiunea este mişcarea de înclinare înapoi. Discurile
intervertebrale sunt turtite
posterior şi se înalţă anterior. Ligamentul longitudinal anterior este
întins, celelalte sunt
relaxate.
%n mişcările de flexiune-extensiune au un rol important ligamentele
galbene, care
unesc lamele arcului vertebral:
• prin elasticitatea lor contribuie la readucerea coloanei în poziţia ei
normală,
după ce a fost flectată;
• împiedică flexiunea exagerată sau bruscă a coloanei vertebrale;
• contribuie la menţinerea în poziţie verticală a coloanei vertebrale.
3. %nclinarea laterală în partea dreaptă sau st$ngă. Discul
intervertebral se turteşte
în aceeaşi parte şi se înalţă în partea opusă.
%n executarea mişcărilor precedente, coloana vertebrală îndeplineşte
rolul unei p$rghii
de gradul III, în care:
• rezistenţa se află la extremitatea ei superioară;
• sprijinul se află la nivelul articulaţiilor sacro-iliace;
• forţa este reprezentată de muşchii coloanei vertebrale.
4. Circumducţia este mişcarea rezultată din executarea alternativă a
mişcărilor
precedente.
5. Rotaţia se execută spre partea dreaptă sau spre st$nga în jurul unui
ax vertical
care trece prin centrul discurilor intervertebrale.
Mobilitatea coloanei vertebrale diferă în raport cu regiunea
considerată:
• este maximă în regiunea cervicală;
• este mai mică în regiunea lombară;
• este mult mai redusă în regiunea toracică din cauza discurilor
intervertebrale
de dimensiuni reduse şi suprapunerii accentuate a lamelor arcului
vertebral şi
a proceselor articulare.
La nivelul regiunilor coloanei vertebrale se produc următoarele mişcări:
• în regiunea cervicală sunt posibile toate mişcările datorită
următoarelor:
• discurile intervertebrale sunt mari;
• feţişoarele proceselor articulare sunt plane şi descendente în jos şi
înapoi;
• în regiunea toracică se produc mai ales mişcări de înclinaţie laterală,
dar sunt
posibile şi celelalte mişcări. Mişcările coloanei toracice sunt limitate de
prezenţa
coastelor;
• în regiunea lombară au amplitudine mare mişcările de flexiune-
extensiune,
datorită:
• discului intervertebral relativ înalt;
• dispoziţiei suprafeţelor articulare ale proceselor articulare.
%ntreaga coloană vertebrală este mobilă pe sacru, în articulaţia
lombo-sacrată. Aici
sunt posibile toate mişcările.
Mişcările coloanei vertebrale depind de:
• felul articulaţiilor proceselor articulare. Rolul primordial în
direcţionarea
mişcărilor îl au articulaţiile proceselor articulare, care au fost
comparate cu
nişte ìşine conducătoareî;
• grosimea discului intervertebral, şi anume:
• cu c$t discul este mai înalt, cu at$t mişcarea este mai accentuată;
• raportul dintre înălţimea discului şi cea a corpului vertebral este de
2:5 cervical,
1:5 toracal, 1:3 lombar.
Muşchii motori ai coloanei vertebrale sunt următorii:
• Flexori: lungul g$tului, scaleni, sternocleidomastoidian, iliopsoas,
dreptul abdominal,
oblicul extern şi oblicul intern.
• Extensori: erector spinae, semispinalul, interspinoşi, splenius.
• %nclinare laterală: trapez, ridicător al scapulei, splenius,
sternocleidomastoidian,
lungul g$tului, pătratul lombelor, intertransversari.
• Rotatori:
• de aceeaşi parte: oblic intern, splenius, complexul mic;
• de partea opusă: oblic extern, semispinal, sternocleidomastoidian,
ilipsoas,
ridicător al scapulei.
5. Articulaţiile toracelui
Articulaţiile toracelui, după situaţia lor, se împart în două grupe: grupul
posterior
şi grupul anterior.
Grupul posterior este reprezentat de următoarele articulaţii:
• articulaţiile costo-vertebrale (capetelor coastelor);
• articulaţiile costotransversare;
Grupul anterior este format din:
• articulaţiile condrosternale;
• articulaţiile intercondrale;
• articulaţiile costocondrale;
• articulaţiile pieselor sternale.
5.1.1. Articulaţiile capetelor coastelor
Sunt articulaţii sinoviale plane.
• capul unei coaste;
• cavitate formată din feţişoarele costale a două vertebre toracice
alăturate.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de fibrocartilaj.
• capsulă articulară;
• ligamentul costo-transversar, inserat pe faţa posterioară a coastei şi
pe procesul
transversar corespunzător;
• ligamentul costo-transversar superior inserat pe colul coastei şi pe
procesul
transversar suprajacent;
• ligamentul costotransversar lateral întins între faţa posterioară a
colului coastei
şi baza procesului transversar suprajacent;
• ligamentul lombosacrat inserat pe colul coastei a XII-a şi pe corpurile
primelor
două vertebre lombare.
5.1.2. Articulaţiile costotranversare
Sunt articulaţii sinoviale plane.
• tuberculul coastei, puţin convex;
• feţişoara articulară transversocostală de pe faţa anterioară a
procesului transversar,
puţin concavă.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin.
• capsula articulară
• ligamentul costotransversar, inserat pe faţa posteruioară a coastei şi
pe procesul
transversar corespunzător;
• ligamentul costotransversar superior inserat pe colul coastei şi pe
procesul
transversar suprajacent;
• ligamentul costotranversar lateral întins între faţa posterioară a
colului coastei şi
baza procesului transversar suprajacent;
• ligamentul lombosacral inserat pe colul coastei a XII-a şi pe corpurile
primelor
două vertebre lombare.
5.1.3. Articulaţiile costocondrale
Sunt sincondroze. Extremitatea coastei prezintă o depresiune eliptică
în care
pătrunde extremitatea laterală a cartilajului costal. La acest nivel
periostul se continuă
cu pericondrul.
5.1.4. Articulaţiile condrosternale
Cartilajele coastelor adevărate sunt unite cu marginile sternului prin
articulaţii plane.
Suprafeţele articulare
• de partea sternului există scobiturile costale;
• cartilajele costale prezintă colţuri care pătrund în aceste scobituri.
• ligamentul sternocostal intraarticular se inseră pe creasta cartilajului
costal şi pe
fundul scobiturii sternale;
• capsula se confundă cu pericondrul care se continuă cu periostul;
• ligamentul sternocostal radiat se inseră pe partea anterioară a
cartilajului costal şi
pe stern (ca un evantai);
• ligamentul radiat posterior aşezat pe faţa posterioară a articulaţiei.
5.1.5. Articulaţiile intercondrale
Cartilajele 8, 9 şi 10 sunt articulate prin extremităţile lor anterioare
form$nd arcurile
costale. Cartilajele 6, 7, 8 şi 9 sunt unite şi între ele.
5.1.6. Articulaţiile sternului
Articulaţia sternală superioară leagă corpul cu manubriul sternal.
%ntre suprafeţele
articulare există un fibrocartilaj cu valoare de ligament interosos.
Această articulaţie este
o simfiză.
Articulaţia sternală inferioară se realizează între corpul sternului şi
procesul xifoid.
Suprafeţele articulare sunt unite printr-un ligament interosos şi prin
periost.
5.2. Biomecanica toracelui
Articulaţiile toracelui pot fi împărţite în două grupuri:
• grupul posterior, format din articulaţiile:
¸ costovertebrale;
¸ costotransversare;
• grupul anterior, format din articulaţiile:
¸ condrosternale;
¸ condrocostale;
¸ intercondrale;
• articulaţiile pieselor sternale (sternală superioară şi sternală
inferioară).
Mişcările pe care le efectuează în ansamblu articulaţiile toracelui sunt
foarte
importante în realizarea funcţiei respiratorii, o dinamică normală a
cutiei toracice
permiţ$nd realizarea unei funcţii respiratorii eficiente.
%n cursul mişcărilor toracice se observă succesiunea ritmică a două
momente:
o dilatarea, care corespunde inspiraţiei;
o revenirea, care corespunde expiraţiei.
Mobilitatea toracelui este legată de mişcările coastelor în cele două
grupuri de
articulaţii. Coastele pot efectua două tipuri de mişcări:
• de ridicare, care corespunde inspiraţiei;
• de cobor$re, care corespunde expiraţiei.
1. Mişcarea de ridicare este asociată cu cea de proiecţie înainte,
depărtare laterală şi
rotaţia coastelor. Efectul este mărirea unghiului costo-vertebral şi
creşterea celor trei
diametre ale toracelui.
%n timpul acestei mişcări coastele se comportă ca nişte p$rghii de
gradul III:
• articulaţia costo-vertebrală reprezintă punctul de sprijin S;
• inserţia muşchilor pe coaste reprezintă punctul de aplicare a forţei F;
• extremitatea anterioară a coastei reprezintă rezistenţa R.
Axul de mişcare al coastelor este oblic dinainte-înapoi şi medio-lateral
şi trece prin
colul coastelor.
%n faza premergătoare inspiraţiei coastele au oblicitatea maximă,
extremitatea
posterioară fiind mai ridicată dec$t cea anterioară.
%n timpul inspiraţiei unghiurile dintre cartilaj şi coastă şi cel dintre
cartilaj şi stern
devin obtuze. %n articulaţiile intercondrale se produc mişcări de
alunecare. %n articulaţia
sternală superioară se produc mişcări reduse înainte şi înapoi.
2. Mişcarea de cobor$re corespunde expiraţiei şi este un act pasiv. %n
expiraţia
obişnuită cobor$rea coastelor se datoreşte elasticităţii elementelor
peretelui toracic:
extremităţile anterioare ale coastelor coboară împreună cu cartilajele
costale şi sternul,
unghiul sternal proemină anterior. Capetele coastelor urcă în
articulaţiile costovertebrale.
Toate diametrele toracelui se micşorează.
Muşchii care asigură acţiunea completă de ridicare-cobor$re a
coastelor se numesc
muşchi respiratori şi sunt de două feluri:
• inspiratori;
• expiratori.
a. Muşchii inspiratori au ca acţiune principală ridicarea coastelor. Ei
sunt:
extrinseci, cu o inserţie pe oasele înconjurătoare: scaleni, pectoral
mare,
sternocleidomastoidian. Ei participă în inspiraţia forţată sau în stări
patologice.
intrinseci: intercostalii externi, diafragma. Participă la respiraţia
obişnuită.
Diafragma este principalul muşchi inspirator. Prin contracţia sa
măreşte cele trei
diametre ale toracelui. %n timpul contracţiei fibrele muşchiului iau în
acelaşi timp punct
fix pe coaste, cobor$nd centrul tendinos şi punct fix pe centrul
tendinos, ridic$nd coastele
şi sternul.
La începutul inspiraţiei centrul tendinos este tras în jos, apoi fibrele
anterioare şi
laterale ale muşchiului se contractă şi centrul frenic răm$ne imobilizat
într-o poziţie joasă
(inspiraţie completă). %n expiraţie, prin relaxarea diafragmei, aceasta
se bolteşte şi centrul
frenic urcă.
b. Muşchii expiratori au ca acţiune cobor$rea coastelor. Sunt
reprezentaţi de
intercostalii externi, dinţaţi posteroinferiori, drept abdominal, oblici
abdominali etc.
6. Articulaţiile membrului superior
6.1. Articulaţiile centurii scapulare
Articulaţiile centurii scapulare sunt următoarele:
• articulaţia sternocalviculară;
• articulaţia acromioclaviculară;
• sindesmoza coracoclaviculară;
• ligamentele proprii ale scapulei.
6.1.1.1 Articulaţia sternoclaviculară
Este o articulaţie în şa.
Suprafeţele articulare sunt inegale ca formă şi dimensiuni. Ele sunt
reprezentate:
• de partea toracelui participă manubriul sternal care are o feţişoară
articulară
plană şi primul cartilaj costal; între cele două elemente se formează un
unghi
diedru deschis înafară;
• de partea claviculei există două feţişoare articulare, una verticală şi
alta
orizontală care formează un unghi diedru proeminent;
• deoarece între cele două suprafeţe articulare nu există o
concordanţă perfectă,
între ele se găseşte un disc articular fibrocartilaginos.
• capsula articulară, care se inseră pe marginile suprafeţelor articulare;
• ligamentul sternoclavicular anterior inserat pe faţa anterioară a
extremităţii mediale
a claviculei şi pe faţa anterioară a manubriului sternal;
• ligamentul sternoclavicular posterior inserat pe feţele posterioare ale
extremităţii
mediale a claviculei şi manubriului sternal;
• ligamentul interclavicular aşezat pe faţa superioară a articulaţiei şi
care uneşte
extremităţile sternale ale claviculelor între ele, precum şi cu manubriul
sternal;
• ligamentul costoclavicular, inserat pe primul cartilaj costal şi pe
impresiunea
ligamentului costoclavicular a claviculei.
Capsula articulară este căptuşită de sinovială.
6.1.1.2. Articulaţia acromioclaviculară
Este o articulaţie plană.
Suprafeţele articulare sunt:
• extremitatea acromială a claviculei prezintă o feţişoară articulară
ovală, uşor
convexă.
• acromionul prezintă o feţişoară ovală uşor convexă.
• capsula articulară, tapetată de sinovială;
• ligamentul acromioclavicular;
• discul articular dintre suprafeţele articulare.
6.1.1.3. Sindesmoza coracoclaviculară
Clavicula este unită cu procesul coracoid prin două ligamente:
• ligamentul trapezoid, de formă patrulateră, se inseră pe procesul
coracoid al
scapulei şi pe faţa inferioară a claviculei (linia trapezoidală);
• ligamentul conoid (triunghiular), care se inseră pe procesul coracoid
şi pe faţa
inferioară a claviculei (procesul conoidian).
Rolurile ligamentelor coracoclaviculare:
• ele fac ca greutatea membrului superior să fie suportată în cea mai
mare de
claviculă şi mai puţin de acromion;
• limitează mişcările dintre scapulă şi claviculă.
6.1.1.4. Ligamentele proprii ale scapulei
Se inseră exclusiv pe capsulă. Sunt două:
• ligamentul coracoacromial;
• ligamentul transvers superior al scapulei care trece ca o punte peste
incisura
de pe marginea superioară a scapulei; inferior de ligament trece nervul
suprascapular,
iar superior de ligament trece artera suprascapulară.
6.1.2. Biomecanica centurii scapulare
6.1.2.1. Articulaţia sternoclaviculară
Este o articulaţie sinovială, în şa.
Această articulaţie permite claviculei trei feluri de mişcări:
• de ridicare-cobor$re;
• proiecţie înainte, proiecţie înapoi;
• circumducţie.
Mişcarea de ridicare-cobor$re
• axul mişcării este antero-posterior şi trece prin inserţia costală a
ligamentului
costoclavicular;
• în mişcarea de ridicare, extremitatea laterală a claviculei se ridică,
iar cea medială
coboară; este limitată de ligamentul sternoclavicular superior. Se
realizează de muşchiul trapez şi ridicător al scapulei;
• în mişcarea de cobor$re extremitatea laterală a claviculei coboară,
iar cea sternală
este ridicată. Muşchiul motor este subclavicular. Mişcarea este limitată
de
ligamentul costoclavicular.
Mişcarea de proiecţie înainte şi înapoi
• axul mişcării este vertical şi trece prin extremitatea sternală a
claviculei;
• în mişcarea de proiecţie înainte, extremitatea laterală a claviculei
împreună cu
umărul se deplasează înainte, iar cea medială, înapoi. Muşchii motori
sunt:
pectoralul mic, dinţatul mare, pectoralul mare. Mişcarea este limitată
prin
întinderea ligamentului sternoclavicular anterior;
• în mişcarea de proiecţie înapoi extremităţile claviculei se deplasează
în sens
invers ca la proiecţia înainte. Muşchii motori sunt romboid şi trapez.
Mişcarea
este limitată de ligamentul sternoclavicular posterior;
• distanţa dintre punctele extreme ale acestei mişcări este de 7-10 cm.
Mişcarea de circumducţie
• provine din succesiunea alternativă a mişcărilor precedente;
• execuţia mişcării reproduce două conuri imaginare: unul mai mic, cu
baza la
nivelul extremităţii sternale a claviculei şi unul mai mare cu baza la
nivelul
extremităţii acromiale a claviculei, v$rfurile conurilor se unesc la
nivelul
ligamentului costoclavicular.
6.1.2.2. Articulaţia acromioclaviculară
%n această articulaţie se produc mişcări de alunecare. Scapula
urmează deplasările
claviculei în articulaţia sternoclaviculară, dar răm$ne lipită de torace.
6.1.2.3. Articulaţia coracoclaviculară
Este o sindesmoză. Ligamentele conoid şi trapezoid se rup în
disjuncţiile claviculare.
6.1.2.4. Articulaţia scapulotoracică
Nu este o articulaţie propriu-zisă. Este vorba de o joncţiune scapulo-
toracică, în
care omoplatul se sprijină indirect pe torace, prin intermediul claviculei
şi alunecă datorită
spaţiilor intermusculare.
Centura scapulară are un singur punct de sprijin ñ ligamentul
costoclavicular. De
aceea basculează liberă la capătul centurii.
Scapula prezintă mişcări proprii de ridicare, cobor$re, alunecare
medială şi laterală,
rotaţie.
Mişcarea de rotaţie se execută în jurul unui ax care trece prin
articulaţia acromioclaviculară.
C$nd unghiul superior se ridică, cel lateral coboară, iar unghiul inferior
se
apropie de coloana vertebrală. C$nd unghiul lateral se ridică cel
inferior se îndepărtează
de coloana vertebrală. Amplitudinea mişcării este de 450.
Datorită mişcărilor scapulei este posibilă ducerea braţului dincolo de
orizontală.
• pentru ridicare ñ romboid, ridicător al scapulei, trapez;
• pentru cobor$re ñ trapez, latissim;
• pentru rotaţie ñ romboid, ridicător al scapulei.
6.1.2.5. Biomecanica centurii scapulare în totalitate
1. Mişcările de ridicare şi cobor$re a umărului:
• Axul mişcării este sagital şi trece prin inserţia costală a ligamentului
costoclavicular;
• în jurul acestui punct fix, clavicula se ridică, realiz$nd cu orizontala
un unghi
de 30-400, sau coboară, realiz$nd cu orizontala un unghi de 8-100.
2. Mişcările de proiecţie înainte şi înapoi a umărului:
Axul mişcării este vertical şi trece prin ligamentul costoclavicular.
3. Circumducţia se execută succesiv: ridicare, proiecţie înainte,
cobor$re, proiecţie
înapoi a umărului.
Mişcările scapulei pot fi sistematizate în:
• mişcări proprii ale scapulei: ridicare, cobor$re, alunecare medială şi
laterală,
proiecţie înainte şi înapoi;
• mişcări imprimate de articulaţiile vecine. Mişcările limitate ale
articulaţiei
acromioclaviculare permit deplasări apreciabile ale scapulei.
Mobilizarea scapulei pe torace are unele consecinţe:
• braţul poate fi dus în abducţie de 1500; pentru ca braţul să ajungă în
poziţie
verticală, coloana lombară face o curbă concavă spre partea opusă;
• dacă omoplatul ar fi fix, proiecţia înainte a braţului ar fi posibilă
numai p$nă la
600; mişcările scapulei permit o amplitudine de 95-1200;
• fără mobilizarea scapulei, abducţia ar fi limitată la 720.
6.2. Articulaţia scapulo-humerală
Articulaţia scapulohumerală este o articulaţie sinovială sferoidală.
Suprafaţele articulare sunt:
• de partea humerusului există capul humeral acoperit de cartilajul
hialin;
• scapula participă la articulaţie cu cavitatea glenoidală acoperită de
cartilaj hialin.
Cadrul glenoidal realizează concordanţa dintre cele două suprafeţe
articulare. Este
un fibrocartilaj, de formă triunghiulară pe secţiune, aşezat la periferia
cavităţii glenoide.
Cadrul glenoidal prezintă trei feţe:
• una aderă de periferia cavităţii glenoidale;
• alta externă, continuă colul scapulei;
• faţă internă, care continuă suprafaţa glenoidală.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de următoarele elemente:
Capsula articulară. Are forma unui manşon şi este alcătuită dintr-un
strat extern
fibros şi altul intern, sinovial. Stratul fibros se inseră la periferia
suprafeţei glenoidale şi
pe colul humerusului.
Inserţia glenoidală se face pe faţa externă a cadrului glenoidal şi pe
colul scapulei;
tuberculul supraglenoidian este intracapsular, iar cel infraglenoidian
este extracapsular.
Inserţia humerală se realizează astfel: în porţiunea superioară se
inseră la limită
cartilajului hialin, lăs$nd afară cei doi tuberculi; trece peste şanţul
intertubercular; inferior
capsula se inseră pe colul chirurgical. %n partea inferioară unele fibre
profunde ale
capsulei fibroase se reflectă şi se inseră la limita cartilajului hialin; ele
ridică sinoviala şi
formează ìfrenula capsulaeî.
Capsula articulară este laxă şi puţin rezistentă permiţ$nd mişcări
ample, dar face
posibilă şi producerea frecventă a luxaţiilor.
• ligamentul coracohumeral se inseră pe procesul coracoid şi pe
tuberculul mare;
• ligamentele glenohumerale ocupă partea anterosuperioară a
capsulei. Se inseră
pe cadrul glenoidal şi pe colul anatomic al humerusului. Ele limitează
extensia,
rotaţia externă şi abducţia.
• în menţinerea suprafeţelor articulare în contact, un rol important îl au
muşchii
periarticulari (deltoid, subscapular, supraspinal, rotund mic) şi
presiunea
atmosferică.
Sinoviala se inseră la limita cartilajului hialin. %n partea inferioară
prezintă ìfrenula
capsulaeî.
6.2.2. Biomecanica articulaţiei scapulo-humerale
Articulaţia scapulo-humerală este o articulaţie cu conducere
musculară; are trei axe
de mişcare. Este cea mai mobilă articulaţie a corpului omenesc.
Abducţia-adducţia
Axul mişcării este sagital şi trece prin partea infero-externă a capului
humerusului.
Abducţia este mişcarea prin care braţul se îndepărtează de corp. Are
două faze:
• prima, c$nd braţul ajunge la orizontală; e limitată de tuberculul mare
care loveşte
partea superioară a cadrului glenoidal. Are amplitudinea de 72°;
• a doua fază, care permite abducţia braţului p$nă la verticală, dar
care se
realizează prin bascularea scapulei.
Muşchii abductori ai braţului sunt: supraspinosul, bicepsul brahial
(capul lung),
deltoidul. Primul care intră în acţiune este supraspinosul. Acesta ia
punct fix în fosa
supraspinoasă şi prin contracţie duce tuberculul mare spre cadrul
glenoidal, capul
humerusului merg$nd în jos; realizează primele 100 ale abducţiei.
Intervine apoi muşchiul
deltoid, care completează abducţia p$nă la 720.
Adducţia este mişcarea de apropiere a braţului de corp.
Muşchii adductori ai braţului sunt: pectoralul mare, latissimul, deltoidul
(fasciculele
anterioare şi posterioare), subscapularul, subspinosul, rotundul mic,
coracobrahialul,
rotundul mare, bicepsul brahial (capul scurt).
%n ortostatism, adducţia este ajutată şi de gravitaţie şi de propria
greutate a
membrului superior. Adducţia este limitată de lovirea braţului de
trunchi.
Proiecţia înainte (flexiunea) ñ proiecţia înapoi (extensiunea)
Axul mişcării este transversal şi trece prin centrul capului humerusului
şi al cavităţii
glenoidale. %n jurul acestui ax capul humerusului basculează înapoi (în
flexiune) şi înainte
(în extensiune). Extremitatea inferioară a humerusului se deplasează în
sens invers.
Proiecţia înainte
Are amplitudinea de 950-1200. Este limitată de întinderea ligamentului
coraco-humeral
şi a porţiunii posterioare a capsulei. Muşchii flexori sunt: deltoidul
(fascicule
anterioare), pectoralul mare, bicepsul brahial, coracobrahialul.
Proiecţia înapoi
Are amplitudinea de 200-300. Este limitată de muşchiul subscapular şi
de întinderea
porţiunii anterioare a capsulei. Muşchii extensori sunt: deltoidul
(fasciculele posterioare),
latissimul, rotundul mare, capul lung al tricepsului brahial.
Rotaţia înăuntru şi înafară
Axul mişcării este vertical şi trece prin centrul capului humeral şi al
capitulului
humeral. Completează pronaţia şi supinaţia antebraţului.
Rotaţia înăuntru
Completează pronaţia antebraţului. Are amplitudinea de 95°. Muşchii
rotatori
înăuntru sunt: pectoralul mare, latissimul, rotundul mare,
subscapularul, bicepsul brahial
(capul lung).
Rotaţia înafară
Completează supinaţia antebraţului. Are amplitudinea de 80 0. Este
limitată de
punerea în tensiune a porţiunii anterioare a capsulei. Muşchii rotatori
înafară sunt:
subspinosul, rotundul mic.
Circumducţia însumează mişcările precedente. Braţul şi întregul
membru superior
execută un con cu v$rful la axilă. Capul humeral descrie un cerc în
cavitatea glenoidală,
iar extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare, în sens
invers.
6.3. Articulaţia cotului
La formarea articulaţiei cotului participă trei oase: humerusul, ulna şi
radiusul.
Teoretic se descriu trei articulaţii: humeroulnară, humeroradială şi
radioulnară proximală.
Din punct de vedere fiziologic trebuie descrise două articulaţii diferite:
• una în raport cu mişcările de pronaţie şi supinaţie;
• una în raport cu mişcările de flexiune-extensiune. Aceasta este
formată de
articulaţia humeroantebrahială compusă din:
• articulaţia humeroulnară, o trohleartroză;
• articulaţia humeroradială, o elipsoidă.
Suprafeţele articulare ale articulaţiei humeroantebrahiale:
De partea humerusului există suprafeţele articulare ale epifizei distale
a
humerusului:
• trohleea;
• capitulul;
• şanţul intermediar.
De partea ulnei există incizura trohleară; radiusul participă prin foseta
capului radial.
Trohleea corespunde incizurii trohleare a ulnei, capitulul corespunde
fosetei capului
radial, iar şanţului intermediar îi corespunde marginea fosetei radiale.
Suprafeţele articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin.
• capsula articulară formată dintr-un strat extern fibros şi din altul
intern, sinovial.
Capsula fibroasă se inseră pe humerus de-a lungul unei linii ce trece
înainte,
deasupra fosetei coronoide şi a celei radiale; înapoi, la periferia fosei
oleocraniene; cei doi epicondili răm$n în afara capsulei. Inserţia pe
antebraţ pe
antebraţ se face astfel: pe radius, împrejurul colului la 5-6 mm. sub
capul radial,
iar pe ulnă, pe marginile incizurii trohleare, pe incizura radială, pe
olecran
şi pe procesul coronoidian; v$rfurile olecranului şi procesului
coronoidian se
găsesc în interiorul capsulei;
• ligamentul colateral ulnar se inseră pe epicondilul medial al
humerusului, de
unde radiază spre faţa medială a epifizei proximale a ulnei; are două
fascicule:
humerocoronoidian şi humeroolecranian;
• ligamentul colateral radial se desprinde de pe epicondilul lateral al
humerusului şi apoi se împarte în două fascicule care trec anterior şi
posterior
faţă de capul radiusului şi se inseră pe incizura radială a ulnei.
Stratul sinovial tapetează faţa profundă a capsulei fibroase. Sinoviala
tapetează fosa
coronoidiană şi radială form$nd un fund de sac bilobat anterior; pe faţa
posterioară
tapetează fosa olecraniană form$nd un fund de sac posterior.
6.3.2. Biomecanica cotului
Articulaţia cotului este o articulaţie cu conducere osoasă; are un singur
ax de mişcare,
fiind posibile două mişcări: flexiunea şi extensiunea.
Axul mişcării este transversal şi trece prin mijlocul trohleei şi al
capitulului humeral.
Deoarece acest ax nu este perfect transversal, ci orientat dinafară-
înăuntru, dinainte-înapoi
şi de sus în jos, în ambele mişcări, braţul şi antebraţul nu se comportă
ca ramurile unui
compas; în flexiune, antebraţul ajunge puţin medial faţă de braţ, iar în
extensiune cele
două segmente formează un unghi deschis în afară.
Flexiunea este mişcarea prin care antebraţul se apropie de braţ.
• amplitudinea mişcării este de 140-1500;
• este limitată de întinderea porţiunii posterioare a capsulei şi de
muşchiul triceps
brahial;
• muşchii flexori sunt: brahialul, bicepsul brahial, brahioradialul,
muşchii
epitrohleeni.
Extensiunea (îndepărtarea antebraţului de braţ).
• amplitudinea mişcării este de 1500;
• este limitată de pătrunderea v$rfului olecranului în foseta
olecraniană şi
întinderea porţiunii anterioare a capsulei;
• muşchii extensori sunt: tricepsul brahial, anconeul, muşchii
epicondilieni.
Prin contracţia muşchilor, antebraţul acţionează ca o p$rghie de
ordinul I, cu punctul
de sprijin situat la mijloc (axul mişcării).
6.4. Articulaţiile radioulnare
Oasele antebraţului, radiusul şi ulna, sunt unite între ele la nivelul
epifizelor
proximale şi distale şi la nivelul diafizelor.
Articulaţia radioulnară proximală
Este o articulaţie sinovială trohoidă.
• din partea ulnei, incizura radială a ulnei, completată de ligamentul
inelar;
• radiusul participă cu jumătatea medială a circumferinţei capului.
• capsula articulară este reprezentată de partea laterală a capsulei
articulaţiei
cotului, întărită de ligamentul colateral radial;
• ligamentul inelar constituie principalul mijloc de unire a oaselor. El
pleacă de
la extremitatea anterioară a incizurii radiale, înconjoară capul radial şi
se fixează
la extremitatea posterioară a incizurii radiale;
• ligamentul pătrat este o lamă fibroasă patrulateră, întinsă orizontal
de la
marginea inferioară a incizurii radiale, la faţa medială a colului
radiusului.
Acest ligament este relaxat atunci c$nd antebraţul este în poziţie
intermediară
şi întins c$nd antebraţul este în pronaţie sau în supinaţie.
Sinoviala este o dependinţă a sinovialei cotului.
Articulaţia radioulnară distală
Este o articulaţie sinovială trohoidă.
• ulna prezintă două feţişoare articulare situate pe cap: una laterală şi
alta pe
partea inferioară a capului. %mpreună, cele două suprafaţe formează
un unghi
diedru acoperit de cartilaj hialin;
• feţişoarele articulare ulnare se articulează cu o cavitate formată din
incizura
ulnară a radiusului şi de discul articular. Acesta este un fibrocartilaj de
formă
triunghiulară, care se fixează prin v$rful său pe scobitura care separă
capul
ulnei de procesul stiloid; faţa lui superioară vine în raport cu ulna, iar
cea
inferioară cu piramidalul.
• capsula articulară se inseră pe marginile suprafeţelor articulare şi pe
discul articular.
Capsula este întărită de ligamentele radio-ulnare, anterior şi posterior;
• discul articular are trei roluri: completează suprafeţele articulare, le
menţine în
contact şi limitează mişcările de pronaţie şi supinaţie.
Sinoviala căptuşeşte stratul fibros al capsulei.
Sindesmoza radio-ulnară
Este reprezentată de membrana interosoasă şi de coarda oblică.
• Membrana interosoasă este o formaţiune fibroasă care umple spaţiul
dintre
cele două diafize ale oaselor antebraţului. Se inseră pe marginile
interosoase
ale radiusului şi ulnei. %n jos coboară p$nă la articulaţia radioulnară
distală, iar
în sus se termină la c$ţiva centimetri sub tuberozitatea radiusului.
Rolul acestei
membrane este de a transmite forţele de la extremitatea proximală a
ulnei la
cea distală a radiusului.
• Coarda oblică este un fascicul fibros oblic, care se inseră pe baza
procesului
coronoid al ulnei şi pe radius, sub tuberozitatea acestuia.
6.4.2. Biomecanica antebraţului
La nivelul antebraţului se produc mişcările de pronaţie şi supinaţie
indispensabile
prehensiunii. Prin ele faţa palmară a m$inii se poate îndrepta în orice
direcţie.
Definirea mişcărilor
%n poziţia ìrepausî a antebraţului, adică lăsat liber pe l$ngă corp,
policele este
orientat înainte şi faţa palmară medial.
Pronaţia este mişcarea prin care faţa palmară este orientată posterior,
iar policele
medial.
Supinaţia este mişcarea inversă prin care faţa palmară este orientată
anterior şi
policele lateral.
C$nd antebraţul este întins orizontal, în pronaţie faţa palmară priveşte
în jos şi
policele lateral.
%n poziţia de repaus a antebraţului, în pronaţie extremitatea
proximală a radiusului
se roteşte pe loc, iar extremitatea distală a lui execută o rotaţie
combinată cu translaţie.
Raporturile dintre radius şi ulnă se schimbă : extremitatea distală a
radiusului trece medial
faţă de ulnă şi astfel cele două oase se încrucişează prin diafizele lor.
Supinaţia se
execută invers.
Mişcările de pronaţie şi supinaţie se produc în mod excepţional în
activitatea obişnuită.
%n aceste mişcări ulna este imobilă, singurul os care se mişcă fiind
radiusul. Axul mişcării
este oblic şi trece prin capul radiusului şi al ulnei.
Mişcările de pronaţie şi supinaţie combinate sunt însoţite de mişcări
ale membrului superior
în articulaţia scapulohumerală.
Axul mişcării trece între cele două oase ale antebraţului şi prin mijlocul
m$inii.
M$na fiind legată de antebraţ îi va urma mişcările, fiind vorba despre
un lanţ articular.
Pronaţia este combinată cu rotaţia internă a braţului, iar supinaţia cu
rotaţia externă.
%n poziţia intermediară membrana interosoasă este întinsă la
maximum. %n mişcările
de pronaţie spaţiul interosos nu dispare.
Amplitudinea mişcărilor
• în mişcărle pure, cu braţul fixat ñ 1800 (pronaţie-supinaţie);
• în mişcările combinate: pronaţia-supinaţia = 3600, din care 1500 se
realizează
prin rotaţia internă a braţului şi 300 prin rotaţia externă a acestuia.
Limitarea mişcărilor
• Pronaţia este limitată de întinderea ligamentului pătrat şi a muşchilor
periradiali
şi de interpunerea muşchilor flexori profunzi între cele două oase.
• Supinaţia este limitată de întinderea ligamentului pătrat şi a coardei
oblice, de
interpunerea muşchilor extensori între oase, de înt$lnirea procesului
stiloid al
ulnei cu incizura ulnară a radiusului.
Muşchii motori
• Muşchii pronatori sunt: rotund pronator, pătrat pronator, flexor radial
al
carpului, palmar lung, brahioradial.
• Muşchii supinatori sunt: biceps brahial, supinator, brahioradial.
6.5. Articulaţiile m$inii
Articulaţiile m$ini sunt următoarele:
• articulaţia radiocarpiană;
• articulaţiile intercarpiene;
• articulaţiile carpometacarpiene;
• articulaţiile intermetacarpiene.
6.5.1.1. Articulaţia radiocarpiană
Este o articulaţie sinovială elipsoidală. Uneşte radiusul cu r$ndul
proximal al
carpului. Ulna este separată de oasele carpului prin discul articular.
antebraţul prezintă o cavitate ovalară, cu axul mare orientat
transversal, formată din faţa
inferioară a epifizei distale a radiusului şi faţa inferioară a discului
articular;
carpul participă la articulaţie cu o proeminenţă elipsoidală formată din
oasele scafoid,
semilunar şi piramidal.
Mijloace de unire sunt următoarele:
• Capsula articulară. Stratul fibros se inseră în sus la periferia
suprafeţei articulare
radiale şi a discului articular, iar în jos pe periferia elipsoidului carpian.
• Ligamentele palmare au forma literei ìVî şi sunt formate din două
fascicule:
• ligamentul radiocarpian, care se inseră în sus pe radius şi în jos pe
oasele semilunar,
piramidal şi capitat;
• ligamentul ulnocarpian, care se inseră în sus pe discul articular şi în
jos pe
semilunar, piramidal şi capitat.
• Ligamentul radiocarpian dorsal, se inseră superior pe radius şi
inferior pe faţa
posterioară a osului piramidal.
• Ligamentul colateral radial al carpului se inseră pe v$rful procesului
stiloid al
radiusului şi pe scafoid.
• Ligamentul colateral ulnar al carpului se inseră pe procesul stiloid al
ulnei şi pe
piramidal şi pisiform.
Sinoviala tapetează stratul fibros al capsulei.
6.5.1.2. Articulaţiile intercarpiene
Oasele carpului sunt aşezate în două r$nduri. %n fiecare r$nd oasele
sunt unite între
ele; cele două r$nduri ñ proximal şi distal ñ sunt de asemenea
articulate între ele.
Articulaţiile r$ndului proximal sunt articulaţii plane. Suprafeţele
articulare, acoperite
cu cartilaj hialin, se află între scafoid-semilunar şi între semilunar-
piramidal. Mijloacele
de unire sunt reprezentate de două ligamente interosoase.
Osul pisiform se articulează cu faţa anterioară a piramidalului;
articulaţia este plană
şi este întărită de două ligamente inserate, pe de o parte pe pisiform şi
cu cealaltă
extremitate pe baza metacarpianului V şi pe osul cu c$rlig.
Articulaţiile r$ndului distal. Trapezul, trapezoidul, osul capitat şi osul cu
c$rlig se
articulează între ele prin articulaţii plane. Suprafeţele articulare sunt
acoperite cu cartilaj
hialin. Mijloacele de unire sunt reprezentate de trei ligamente palmare
şi trei ligamente
dorsale.
6.5.1.3. Articulaţia mediocarpiană
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de două cavităţi glenoide şi de
doi condili:
• r$ndul proximal prezintă medial o cavitate formată de piramidal,
semilunar şi
faţa medială a scafoidului; lateral prezintă un condil format de scafoid;
• r$ndul distal prezintă medial un condil format de osul capitat şi de
osul cu
c$rlig, iar lateral o cavitate formată de trapez şi trapezoid.
Linia articulară are forma de S orizontal.
• ligamentul radiat al carpului, aşezat pe faţa palmară; porneşte de pe
osul capitat,
de unde pleacă două fascicule divergente, spre scafoid şi piramidal;
• ligamentul posterior, mai slab dezvoltat.
Sinoviala căptuşeşte stratul fibros al capsulei.
6.5.1.4. Articulaţiile carpometacarpiene
Articulaţia carpometacarpiană a policelui.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de faţa inferioară a trapezului
şi de baza
metacarpianului I. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj
hialin. Este o articulaţie
în şa.
Mijlocul de unire este reprezentat de o capsulă fibroasă, tapetată de un
strat sinovial.
Articulaţiile carpometacarpiene ale degetelor II-V
Sunt articulaţii plane.
Suprafeţele articulare:
• metacarpianul II se articulează cu trapezul, trapezoidul şi osul
capitat;
• metacarpianul III se articulează cu osul capitat;
• metacarpianul IV se articulează cu osul capitat şi cu osul cu c$rlig;
• metacarpianul V se articulează cu osul cu c$rlig.
• capsula articulară, tapetată de sinovială;
• ligamentul interosos;
• ligamentele carpometacarpiene palmare;
• ligamentele carpometacarpiene dorsale.
6.5.1.5. Articulaţiile intermetacarpiene
Primul metacarpian este independent. Celelalte metacarpiene sunt
unite între ele
astfel:
• extremităţile proximale sunt unite între ele prin articulaţii plane.
Mijloacele de
unire sunt reprezentate de trei ligamente palmare, trei ligamente
dorsale şi trei
ligamente interosoase;
• extremităţile distale sunt unite între ele printr-o panglică fibroasă
întinsă de la
metacarpianul II la V.
6.5.1.6. Articulaţiile degetelor
Articulaţiile metacarpofalangiene
Sunt articulaţii elipsoidale.
• capetele rotunjite ale metacarpienilor
• cavităţile de pe baza falangelor proximale.
• ligamentele palmare;
• ligamentele colaterale;
• ligamentul metacarpian transversal profund; el împiedică
îndepărtarea
metacarpienilor vecini.
Articulaţiile interfalangiene
Degetele m$inii prezintă c$te două articulaţii: proximală şi distală.
Ambele articulaţii
sunt trohleene. Policele are o singură articulaţie .
suprafaţa proximală este reprezentată de extremităţile distale ale
falangelor I şi II;
suprafaţa distală este reprezentată de extremităţile proximale ale
falangelor II şi III.
• capsula articulară, căptuşită cu sinovială;
• un ligament palmar;
• două ligamente colaterale.
6.5.2. Biomecanica articulaţiilor m$inii
6.5.2.1. Biomecanica g$tului m$inii
Din complexul osteoarticular al g$tului m$inii fac parte articulaţiile:
radiocarpiană,
intercarpiene şi mediocarpiană. Acest complex osteoarticular permite
efectuarea mişcărilor
de flexiune-extensiune, adducţie-abducţie şi circumducţie.
Amplitudinea acestor mişcări
este o rezultantă a amplitudinilor însumate ale tuturor acestor
articulaţii.
Dintre toate articulaţiilerolul cel mai important revine articulaţiilor
radiocarpiană
şi mediocarpiană.
Articulaţia radiocarpiană
• este o elipsoidă;
• cavitatea de recepţie a antebraţului este formată din faţa inferioară a
epifizei
distale a radiusului şi faţa inferioară a discului articular;
• din partea carpului este o proeminenţă elipsoidă formată din lateral
spre medial
de: scafoid, semilunar şi piramidal.
Articulaţia medio-carpiană
Uneşte r$ndul proximal (fără pisiform) cu r$ndul distal al carpului:
r$ndul proximal prezintă:
• medial o cavitate glenoidă: piramidal semilunar şi faţa medială a
scafoidului;
• lateral un condil format de scafoid.
• r$ndul distal prezintă:
• medial un condil: osul capitat, osul cu c$rlig;
• lateral o cavitate glenoidă: trapez, trapezoid.
Linia articulară are forma de S culcat.
Mişcările se produc simultan în articulaţiile m$inii, at$t în articulaţia
radiocarpiană
c$t şi în cea mediocarpiană. Sunt mişcări de alunecare, de amplitudine
redusă.
Toate aceste mişcări se realizează printr-o deplasare ìîn etajî a
segmentelor regiunii:
r$ndul carpian distal se deplasează pe cel proximal, iar acesta alunecă
pe antebraţ.
Deoarece primul r$nd carpian se găseşte între două suprafeţe
articulare ñ r$ndul
distal şi antebraţ - el a fost comparat, ca rol mecanic, cu un menisc.
Flexiunea ñ extensiunea
Flexiunea = palma se apropie de faţa anterioară a antebraţului.
Extensiunea = dosul m$inii se apropie de faţa dorsală a antebraţului.
%n flexiune:
• primul r$nd carpian se înclină pe oasele antebraţului. Axul
transversal trece
prin osul semilunar;
• al doilea r$nd carpian se mişcă pe primul. Axul transversal trece prin
osul
capitat;
• Flexiunea se produce mai ales în articulaţia radiocarpiană.
%n extensiune se produc aceleaşi fenomene, dar în sens contrar.
Extensiunea se produce mai ales în articulaţia mediocarpiană.
• de la flexiune maximă la extensiune maximă 1800;
• depinde de poziţia m$inii faţă de antebraţ şi de poziţia degetelor:
• flexiunea este maximă c$nd m$na este înclinată medial şi degetele
extinse;
• extensiunea este maximă c$nd m$na este în abducţie şi degetele
flectate.
Mişcările de flexiune şi extensiune sunt limitate de ligamentele dorsale
şi palmare
şi mai ales de tendoanele muşchilor extensori şi flexori ai degetelor.
Muşchii motori
• flexori: flexor radial al carpului, palmar lung, flexor ulnar al carpului,
flexor
superficial şi profund al degetelor, flexor lung al policelui;
• extensori: extensor ulnar al carpului, scurt şi lung extensor radial al
carpului,
extensorul degetelor.
Adducţia-abducţia
• adducţia = înclinarea ulnară = marginea ulnară a m$inii se înclină
către marginea
respectivă a antebraţului;
• abducţia = înclinarea radială = marginea radială a m$inii se înclină
către
marginea laterală a antebraţului.
Mişcarea se realizează în articulaţiile radiocarpiană şi mediocarpiană.
Axul mişcării
ñ antero-posterior ñ trece prin centrul osului capitat, celelalte oase
bascul$nd în jurul
acestui centru.
%n abducţie r$ndul proximal al carpienelor se înclină înăuntru:
scafoidul ajunge la
mijlocul suprafeţei radiale, iar semilunarul trece sub ulnă. Limitarea
mişcării este realizată
de ligamentele laterale ulnare.
%n adducţie semilunarul se înclină în afară iar scafoidul depăşeşte cu 1
cm. poziţia
iniţială. Limitarea este dată de ligamentele radiale.
Mişcările însoţitoare sunt:
• abducţia este însoţită de flexiune şi pronaţie;
• adducţia este însoţită de extensiune şi supinaţie.
Muşchi motori sunt:
• abductori: lung extensor radial al carpului, lung abductor al policelui,
flexor
radial al carpului, extensorii policelui;
• adductori: extensor ulnar al carpului, flexor superficial al degetelor.
Circumducţia rezultă din executarea succesivă a mişcărilor de flexiune,
abducţie,
extensiune, adducţie şi invers. Mişcarea reproduce o elipsă, deoarece
flexiunea şi
extensiunea sunt mai ample dec$t abducţia şi adducţia.
6.5.2.2. Biomecanica articulaţiilor metacarpofalangiene
Sunt articulaţii de tip sinovial.
Suprafeţe articulare sunt:
• capetele rotunde ale metacarpienilor;
• cavităţi de pe baza falangelor proximale.
Mişcările sunt:
Flexiunea şi extensiunea falangelor proximale:
• axul transversal trece prin capul metacarpienelor;
• în flexiune falanga proximală se înclină pe faţa palmară a m$inii, ca
în mişcarea
de închidere a pumnului;
• în extensiune falanga proximală se îndepărtează de faţa palmară a
m$inii.
Muşchi motori sunt:
• flexori: lombricali şi interosoşi (palmari şi dorsali), flexor superficial şi
profund
al degetelor, flexor lung şi scurt al policelui;
• extensori: extensorul degetelor, al degetului mic, indexului şi
policelui.
%nclinarea marginală. Amplitudinea este de 300 de fiecare parte.
• falanga proximală poate fi dusă în sens ulnar (adducţie);
• falanga proximală poate fi dusă în sens radial (abducţie);
• axul dorso-palmar trece prin capul metacarpienilor;
• mişcarea este posibilă numai cu degetele în extensie.
%ndepărtarea degetelor de axul m$inii (abducţie) este realizată de
muşchii interosoşi
dorsali, iar apropierea degetelor de axul m$inii (adducţie)este realizată
de muşchii
interosoşi palmari.
Circumducţia rezultă din executarea succesivă a mişcărilor: flexiune,
înclinare ulnară,
extensiune, înclinare radială sau invers.
6.5.3. Biomecanica ultimelor patru degete (II, III, IV, V)
Fără police m$na nu poate executa dec$t mişcări de împingere, de
susţinere,
prehensiune limitată, toate cu o forţă redusă. %n această situaţie
persoana respectivă
prezintă o scădere a capacităţii funcţionale a m$inii cu 60%.
Flexiunea-extensiunea degetelor
Se produc fie simultan, fie izolat, at$t la nivelul articulaţiei
interfalangiene I c$t şi†II;
axele sunt transversale şi trec prin trohleea extremităţii distale a
falangelor I şi II;
• flexori: flexiunea falangei II pe I este efectuată de muşchiul flexor
superficial şi
profund al degetelor iar flexiunea falangei distale pe mijlocie este
efectuată de
muşchiul flexor profund al degetelor;
• extensori: muşchii lombricali, interosoşi, palmari şi dorsali, muşchiul
extensor
al degetelor, al indicelui, al degetului mic, al policelui (lung).
%nclinarea marginală
%n articulaţiile interfalangiene sunt posibile înclinări marginale sub 500
prin flexarea
falangei proximale sau 100, prin mişcări ñpasive.
6.5.4. Biomecanica policelui
Spre deosebire de ultimele patru degete, care au posibilităţi mai
reduse de mişcare,
policele poate executa mişcări mai ample şi variate. Aceasta se
realizează cu participarea
întregii raze externe a m$inii, care se mai numeşte coloana policelui, şi
care este formată
din:
• falangele policelui;
• primul metacarpian;
• trapez;
• scafoid.
La realizarea mişcărilor participă articulaţiile:
• interfalangiană a policelui;
• metacarpopoliciană;
• trapezometacarpiană;
• scafotrapeziană;
• radioscafoidiană.
Mişcările Ñcoloanei policeluiî sunt:
Flexiune-extensiune
• flexiunea = coloana policelui se înclină spre faţa palmară a m$inii;
• extensiunea = coloana policelui se înclină spre faţa dorsală a m$inii;
• axul mişcării este oblic înainte şi în afară şi trece prin baza primului
metacarpian;
• amplitudinea este de 350-400, la nivelul articulaţiei
trapezometacarpiene.
Muşchii motori sunt
• flexori: scurt flexor al policelui, scurt abductor al policelui, opozantul
policelui,
lung flexor al policelui;
• extensori: lung şi scurt extensor al policelui.
Abducţie-adducţie
• îndepărtarea (abducţia) şi apropierea (adducţia) primului
metacarpian de al
doilea;
• axul mişcării este anteroposterior şi trece prin centrul trapezului;
• amplitudinea este de 350-400;
Muşchii motori sunt
• adductori: adductor al policelui;
• abductori: lung abductor al policelui.
Circumducţia
Se realizează prin efectuarea succesivă a mişcărilor prezentate mai
sus.
Opoziţie-repoziţie
Opoziţia este o mişcare combinată şi se realizează prin apropierea
activă a coloanei
policelui de ultimele patru degete. %n acest fel, m$na omului se
transformă într-o veritabilă
pensă de prins obiecte.
• axul mişcării este radio-ulnar;
• opoziţia rezultă din combinaţia a trei mişcări:
• mişcare unghiulară, prin care v$rful policelui descrie un arc de 1200,
între
punctul cel mai îndepărtat de axul longitudinal al m$inii şi un punct
care
depăşeşte în direcţie medială această axă;
• mişcare concomitentă de rotaţie de 900 a policelui în jurul axei lui
longitudinale;
• mişcare de flexie a ultimei falange pe prima şi a falangei I pe
metacarp.
Pentru realizarea opoziţiei, policele pleacă din poziţia de abducţie şi
extensie
maximă, în care faţa lui dorsală este situată pe acelaşi plan cu faţa
dorsală a m$inii. Ajunge
în poziţia de adducţie şi flexiune maximă, în care faţa dorsală a
policelui ajunge perpendiculară
pe faţa dorsală a m$inii.
Mişcarea de opoziţie este caracteristică m$inii omului.
Opoziţia se realizează prin acţiunea mai multor muşchi:
• lung abductor şi scurt extensor al policelui, îndepărtează policele la
maxim
(poziţia de start);
• flexorul lung şi mai puţin adductorul policelui apropie policele de unul
din
cele patru degete;
Cu c$t opoziţia se face spre degetul mic, intervine mai intens muşchiul
flexor scurt
şi muşchiul opozant al policelui.
6.6. Prehensiunea
Se defineşte ca fiind posibilitatea de care dispune m$na omului de a
prinde obiectele
ca într-o pensă.
Prehensiunea presupune existenţa următoarelor elemente:
• două braţe de pensă rigide, care se unesc la unul din capetele lor;
• lanţ articular, care să permită deschiderea şi închiderea pensei, cu
braţele întinse
sau în formă de cerc;
• un aparat musculotendinos care să mobilizeze braţele pensei în
sensul dorit
pentru prehensiune sau deprehensiune;
• acoperire tegumentară şi de ţesuturi moi mobile şi suficiente pentru
a permite
închiderea şi deschiderea pensei.
M$na omului dispune de trei forme de prehensiune.
1. Prehensiunea între două din ultimele patru degete
Braţele pensei sunt reprezentate de două degete alăturate.
Permite o formă simplistă de prehensiune, fără multă forţă şi nu pentru
lungă durată.
%n sport această formă de prehensiune este folosită pentru prinderea
suliţei.
Muşchii: mai participă flexorul superficial şi profund al degetelor,
extensorul indicelui,
interosoşii palmari.
2. Prehensiunea dintre ultimele patru degete (împreună sau izolat) şi
podul palmei.
• este posibilă prin acţiunea flexorilor superficial şi profund al
degetelor,
interosoşilor şi lombricalilor, care flexează falangele proximale;
• sub acţiunea acestor muşchi degetele se str$ng, se apropie şi pot
atinge prin
feţele lor palmare podul palmei;
• cu această formă de prehensiune m$na are posibilitatea de a agăţa,
devenind
un fel de c$rlig care poate ţine obiecte sau menţine corpul în poziţia
at$rnat.
3. Prehensiunea între police şi restul degetelor sau a palmei
• este cea mai completă prehensiune şi cea mai utilă;
• amplitudinea şi forţa de prehensiune sunt mai mari;
• coloana policelui execută mişcarea de opoziţie;
• al doilea braţ al pensei execută o mişcare de flexie a degetelor II-V,
m$na
form$nd un cerc care poate apuca obiecte.
Muşchii m$inii se împart în două grupe mari:
• muşchi de atitudine: extensorii degetelor, abductorul policelui,
opozantul; ei
pun m$na în atitudinea cea mai potrivită pentru executarea unei munci
şi o
deschid pentru a pregăti prinderea;
• muşchi de forţă: flexorii degetelor, adductorul policelui, care execută
prinderea
propriu-zisă.
6.7. Prinderea
Se face în raport de forma, dimensiunile, volumul şi greutatea
obiectelor, cu forţa şi
precizia pe care o pretinde mişcarea.
Există mai multe tipuri de prindere:
1. Prinderea cu m$na întreagă a uneltelor grele. %n sport apare la
canotaj, haltere, scrimă
(sabie), gimnastica la aparate. Pentru a mări forţa de prindere se pot
folosi ambele m$ini
suprapuse (aruncarea ciocanului).
2. Prinderea prin adducţia policelui, care se aplică pe marginea externă
a indexului
făcut c$rlig. Are forţă şi precizie relative.
3. Prinderea cu pensa curbă police-index; are precizie, dar fără forţă.
%n sport apare la
prinderea floretei.
4. Prinderea cu primele trei degete extinse. Are forţă şi precizie.
Exemplu: prinderea
bisturiului.
6.8. Alte funcţii ale m$inii
Susţinerea se poate face fie cu faţa dorsală, fie cu cea palmară, în
special cu ultima
care este uşor concavă.
%mpingerea se efectuează cu podul palmei. Fiind acoperită cu ţesuturi
moi, m$na
nu se striveşte. C$nd împingerea trebuie făcută şi cu viteză (aruncarea
greutăţii) se folosesc
şi ultimele patru degete, care joacă rol de p$rghii.
Lovirea este o formă mai deosebită de împingere, realizată în întreg
lanţul articular
şi muscular al membrului care execută mişcarea.
Aruncarea ca şi lovirea antrenează întreg lanţul muscular al membrului
executor.
M$na omului este un mijloc de exprimare sau de întărire a celor spuse.
La surdomuţi
fiecare literă a alfabetului este înlocuită cu o anumită poziţie a m$inii.
Rolul degetelor m$inii:
Policele ñ este cel mai important deget al m$inii. El realizează forma
principală a
prehensiunii: pensa dintre police şi restul m$inii.
Indexul ñ este degetul adresei. Are forţă şi este stabilizator principal al
prehensiunii.
Dispune de cea mai înaltă formă de sensibilitate. El realizează în cel
mai înalt grad formele
obiectelor şi dirijează mişcările de creare a acestor forme.
Degetul mijlociu ñ este degetul forţei. Este indispensabil prehensiunii
obiectelor
grele şi a menţinerii în poziţia at$rnat sau sprijinit.
Inelarul ñ completează degetul III în mişcările de forţă. Este dotat cu o
formă
deosebită de sensibilitate. Sesizează poziţia la distanţă a extremităţilor
obiectelor lungi
ţinute în m$nă. E degetul care sesizează poziţia v$rfului floretei sau a
capătului v$slei.
Degetul mic ñ are un rol mai redus. Măreşte lungimea pensei
digitopalmare, d$nd
prehensiunii o stabilitate mai mare.
7. Articulaţiile membrului inferior
7.1. Articulaţiile centurii membrului inferior
7.1.1.1. Articulaţia sacroiliacă
Este o articulaţie sinovială.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de feţele auriculare ale osului
coxal şi ale
sacrului. Sunt aproape plane la făt şi copil şi neregulate la adult.
sunt acoperite de cartilaj hialin. Sacrul este împiedicat să cadă în pelvis
de baza lui care
este mai voluminoasă şi de partea dorsală care este mai lată dec$t cea
ventrală.
• Capsula articulară, care se inseră la periferia suprafeţelor articulare.
• Ligamentele sacroiliace ventrale.
• Ligamentele sacroiliace dorsale.
• Ligamentul sacroiliac interosos, care este principalul mijloc de unire.
El umple
spaţiul format deasupra şi înapoia cavităţii articulare şi uneşte
tuberozitatea
iliacă cu cea sacrată.
• Ligamentul iliolombar, care se inseră pe procesele costiforme ale
vertebrelor
lombare 4 şi 5 şi pe creasta iliacă.
7.1.1.2. Simfiza pubiană
Cele două oase coxale sunt unite în partea anterioară prin simfiza
pubiană.
Suprafeţe articulare. Fiecare os pubian prezintă c$te o feţişoară
articulară ovalară,
acoperită de cartilaj hialin.
• Discul interpubian, care este un fibrocartilaj ce umple spaţiul dintre
cele două
suprafeţe articulare.
• Ligamentul pubian superior, care se întinde de la un tubercul pubian
la celălalt.
• Ligamentul pubian arcuat, semilunar cu concavitatea în jos, este
aşezat imediat
sub simfiza pubiană.
7.1.1.3. Ligamentele sacroischiadice
Sunt în număr de două.
Ligamentul sacrotuberal. Are formă triunghiulară, cu baza pe sacru şi
v$rful pe
tuberozitatea ischiadică. Superior se inseră pe spinele iliace
posterioare, pe marginile
sacrului şi coccigelui. %n jos se inseră pe faţa medială a tuberozităţii
ischiadice.
Ligamentul sacrospinos se inseră prin bază pe marginile laterale ale
sacrului şi
coccigelui, iar prin v$rf pe spina ischiadică.
Ligamentele sacroischiadice completează peretele lateral al pelvisului
osos.
7.1.2. Biomecanica bazinului
Principalul rol al bazinului este cel static, exist$nd şi situaţii c$nd are
rol dinamic.
7.1.2.1. Rolul bazinului în statică
Suprafeţe articulare ale articulaţiei sacroiliace sunt reprezentate de
feţele auriculare
ale coxalului şi sacrului. La adult, aceste suprafeţe sunt neregulate,
contribuind la
mai buna solidarizare a oaselor bazinului; mişcările sunt reduse la
minimum asigur$nd
stabilitatea pelvisului.
Cele două suprafeţe articulare se angrenează între ele datorită formei
de Ñpanăî a
sacrului. Acesta are baza mai voluminoasă, ceea ce împiedică
deplasarea lui în jos. Partea
dorsală a sacrului e mai lată dec$t cea ventrală şi nu permite căderea
sacrului spre pelvis.
Sacrul transmite în mod elastic greutatea părţii superioare a corpului
asupra
bazinului şi apoi membrelor inferioare.
Forţele de greutate se transmit prin coloana vertebrală direct sacrului,
apoi
articulaţiilor sacroiliace, coxalelor, articulaţiilor coxofemurale şi apoi
extremităţilor
superioare ale femurului.
La nivelul sacrului, forţele de presiune se descompun în forţe care
acţionează longitudinal,
transversal şi oblic. O parte din presiuni sunt absorbite de parcurs, altă
parte
este transmisă membrelor inferioare.
7.1.2.2. Rolul dinamic al bazinului
%n timpul locomoţiei, bazinul se comportă ca un sistem rigid. Dar la
nivelul
articulaţiilor sacro-iliace se produc mişcări reduse, mai accentuate la
copii şi tineri. Aceste
mişcări sunt: nutaţia şi contranutaţia.
Axul ambelor mişcări este transversal şi trec prin porţiunea superioară
a sacrului şi
prin ligamentele scaroiliace dorsale.
%n nutaţie baza sacrului se apleacă înainte şi în jos, iar v$rful lui înapoi
şi în sus.
Str$mtoarea superioară a bazinului se micşorează, dar se măreşte cea
inferioară. Un
exemplu de nutaţie ni-l oferă susţinerea unei greutăţi pe umeri.
Greutatea se transmite
prin intermediul coloanei vertebrale spre baza sacrului şi aceasta este
împinsă înainte.
La trecerea din clinostatism în ortostatism sacrul coboară cu c$ţiva
milimetri.
%n contranutaţie, baza sacrului se îndreaptă înapoi şi în sus, iar v$rful
lui în jos şi
înainte. Str$mtoarea superioară se măreşte, iar cea inferioară se
micşorează. Un exemplu
de contranutaţie este în cazul repausului unei persoane pe regiunea
lombară, sprijinit de
o bancă transversală. Baza sacrului este dusă înapoi, deoarece
greutatea trunchiului apasă
asupra bazei sacrului prin intermediul coloanei vertebrale; în acelaşi
timp membrele
inferioare deplasează coxalele înainte.
Mişcarea de contranutaţie e importantă în naştere. Deşi str$mtoarea
inferioară se
micşorează, fătul poate trece deoarece capul acestuia împinge înapoi
coccigele în articulaţia
sacrococcigiană.
%n timpul sarcinii, sub influenţe hormonale se produce o relaxare
capsuloligamentară,
care duce la creşterea mobilităţii articulaţiilor bazinului.
7.1.3. Articulaţia şoldului sau coxofemurală
7.1.3.1. Elemente descriptive
Articulaţia coxofemurală este o articulaţie sferoidală cu trei axe de
mişcare.
• capul femural, reprezent$nd două treimi dintr-o sferă;
• acetabulul, de pe faţa laterală a coxalului, prezintă suprafaţa
articulară semilunară
şi fosa acetabulului, nearticulară. Suprafeţele articulare sunt acoperite
de
cartilaj hialin.
• labrul sau cadrul acetabular este un fibrocartilaj situat la periferia
acetabulului
şi are rolul de a-i mări ad$ncimea. Pe secţiune are formă triunghiulară:
baza se
inseră pe spr$nceana acetabulară, faţa externă este în raport cu
capsula articulară,
faţa internă vine în raport cu capul femural. %n dreptul incizurii
acetabulului, labrul trece peste acesta şi poartă denumirea de
ligamentul
transvers al acetabulului.
Capsula articulară. Inserţia pe osul coxal se face pe faţa externă a
labrului acetabular
şi pe periferia spr$ncenei acetabulare. Pe femur, inserţia capsulei se
face în felul următor:
înainte, la limita laterală a colului, pe linia intertrohanterică; înapoi, pe
faţa posterioară a
colului, la unirea treimii laterale cu cele două treimi mediale ale colului;
în sus şi jos, pe
liniile care unesc inserţia anterioară cu cea posterioară. O parte din
fibrele profunde ale
capsulei se reflectă pe col p$nă la nivelul suprafeţei articulare a
capului. Aceste fibre
ridică sinoviala form$nd nişte plice numite ìfrenula capsulaeî. Capsula
articulară este
foarte rezistentă. Este formată din fibre longitudinale superficiale şi din
fibre profunde
circulare. Fibrele profunde se condensează şi formează zona
orbiculară, care susţine colul
femural.
Ligamentul iliofemural este cel mai puternic ligament al articulaţiei.
Este aşezat pe
faţa anterioară a articulaţiei. V$rful lui se inseră pe spina iliacă
anteroinferioară, iar baza
pe linia intertrohanterică. Are două fascicule:
• unul lateral, oblic, numit iliopretrohanterian;
• altul medial, vertical, numit iliopretrohantinian.
Ligamentul pubofemural este aşezat pe faţa anterioară a articulaţiei.
Se inseră pe
eminenţa iliopubiană, pe creasta pectineală şi pe ramura superioară a
pubelui, pe de o
parte şi pe trohanterul mic, pe de altă parte.
Ligamentul ischiofemural este situat pe faţa posterioară a articulaţiei.
Pe coxal, se inseră
pe ischion, înapoia şi dedesubtul acetabulului; pe femur se inseră pe
trohanterul mare; o
parte din fibre se continuă cu zona orbiculară.
Ligamentul capului femural se inseră în foseta capului femural şi pe
ligamentul transvers
al acetabulului şi în fosa acetabulului. Are trei roluri: conţine vase
nutritive pentru capul
femural, fiind învelit în sinovială, măreşte suprafaţa acesteia, prin
mişcările lui contribuie
la răsp$ndirea sinoviei pe suprafeţele articulare.
Stratul sinovial tapetează faţa profundă a stratului fibros al capsulei.
%n menţinerea în contact a suprafeţelor articulare, un rol important îl
are presiunea
atmosferică.
7.1.3.2. Biomecanica articulaţiei coxofemurale
Articulaţia coxofemurală este o articulaţie sinovială sferoidală cu trei
axe de mişcare.
Ea permite efectuarea următoarelor mişcări.
Flexiune ñ extensiune
Axul mişcării. Dacă mişcările ar fi pure axul mişcării ar fi transversal şi
are trece prin
v$rful trohanterului mare şi prin foseta ligamentului rotund. Deoarece
flexiunea este
însoţită de rotaţie înafară, axul de mişcare trece prin centrul
acetabulului.
Flexiunea este mişcarea prin care coapsa se apropie de peretele
anterior al
abdomenului.
Extensiunea este mişcarea prin care coapsa se îndepărtează de
peretele anterior al
abdomenului.
Amplitudinea de mişcare
Flexiunea:
• cu genunchiul întins ñ 90°;
• cu genunchiul flectat ñ 120°;
• este limitată de punerea în tensiune a muşchilor posteriori ai coapsei.
Extensiunea:
• este de 30°;
• este limitată de întinderea porţiunii anterioare a capsulei şi de
ligamentul
iliofemural;
• hiperextensia (balet, patinaj) e posibilă prin flexiunea şoldului de
partea opusă
şi prin aplecarea înainte a trunchiului.
• muşchi flexori: iliopsoas, drept femural, croitor, tensor al fasciei lata;
p$nă la
orizontală mai intervin muşchii adductor lung şi scurt, gracilis, iar de la
orizontală în sus, muşchiul gluteu mijlociu (fasciculul anterior);
• muşchii extensori: gluteu mare, gluteu mijlociu, adductor mare,
semimembranos, semitendinos, biceps femural, pătrat femural.
Abducţie ñ adducţie
Axul mişcării este sagital şi trece prin centrul capului femural.
Abducţia este mişcarea prin care coapsa se îndepărtează de planul
mediosagital.
Adducţia este mişcarea prin care coapsa se apropie de planul
mediosagital.
Amplitudinea de mişcare
Abducţia:
• cu coapsele extinse - 60°; între cele două coapse se formează un
unghi de 120°;
• cu coapsele în flexiune ñ 70°; între cele două coapse se formează un
unghi de
140°;
• este limitată de ligamentele iliopretrohanterian şi pubofemural.
Adducţia
• este de 30°;
• este limitată de înt$lnirea coapselor; c$nd coapsele se încrucişează
este limitată
de întinderea ligamentelor iliopretrohantinian şi de ligamentul capului
femural.
Adducţia este mai puternică dec$t abducţia.
• abductori: tensor al fasciei lata, gluteu mijlociu, piriform, croitor;
• adductori: adductori mare, lung şi scurt, iliopsoas, gracilis, pectineu.
Amplitudinea abducţiei poate fi mărită prin mişcări de compensare ale
bazinului şi
coloanei lombare. %n mişcarea de Ñsfoară lateralăî, abducţia reală a
coapselor este de 700
de fiecare parte, dar mişcarea devine posibilă datorită înclinării în faţă
a bazinului şi a
unei lordoze accentuate, ceea ce face ca abducţia să se transforme în
flexiune.
Circumducţia
Rezultă din executarea succesivă a mişcărilor precedente. Capul
femural se
înv$rteşte în acetabul, epifiza inferioară a femurului descrie un cerc, iar
diafiza un con cu
v$rful la nivelul articulaţiei şoldului.
Rotaţie internă - rotaţie externă
Axul mişcării este vertical şi trece prin capul femural.
Amplitudinea
• rotaţia externă - 15°;
• rotaţia internă - 35°;
• c$nd coapsa este în flexie şi abducţie, totalul amplitudinilor este de
1000.
• rotatori externi: gluteu mijlociu, gluteu mare, gemeni, piriform,
obturator extern,
obturator intern, croitor, pectineu. Rotaţia externă este limitată de
ligamentul iliopretrohanterian şi ligamentul rotund.
• rotatori interni: gluteu mijlociu, gluteu mic, semimembranos,
semitendinos.
Rotaţia internă este limitată de ligamentul ilioprotrehantinian şi
ischiofemural.
7.2. Articulaţia genunchiului
Articulaţia genunchiului este cea mai mare articulaţie a corpului. Este o
articulaţie
condiliană.
Suprafeţele articulare aparţin epifizei inferioare a femurului, epifizei
superioare a
tibiei şi patelei. Ele sunt:
• cei doi condili femurali; condilul medial este mai voluminos şi
coboară mai
mult dec$t cel lateral;
• faţa posterioară a patelei;
• faţa articulară superioară a platoului tibiei, care prezintă două fose
articulare
separate prin eminenţa intercondiliană. Feţele articulare sunt acoperite
de
cartilaj hialin (6-7 mm. grosime), care fiind elastic are rolul de a atenua
presiunile
şi traumatismele produse de mişcările ce se efectuează în mers, fugă
şi sărituri.
Deoarece între suprafeţe articulare ale femurului şi tibiei nu este o
concordanţă
perfectă, între ele există două fibrocartilaje semilunare, numite
meniscuri intraarticulare.
Meniscurile intraarticulare sunt în număr de două: lateral şi medial. Pe
secţiune
verticală prezintă:
• două feţe: superioară, care corespunde condilului femurului şi alta
inferioară
aplicată pe fosa articulară a tibiei;
• bază, care corespunde capsulei articulare;
• circumferinţă medială orientată spre centrul articulaţiei;
• două extremităţi numite coarne: anterior şi posterior, prin care se
inseră pe
platoul tibiei.
Meniscul lateral are forma unui cerc aproape complet. Se inseră prin
cele două coarne
la nivelul eminenţei intercondiliene.
Meniscul medial are forma unei semilune. Se inseră astfel: cornul
anterior pe
marginea anterioară a platoului tibiei, iar cornul posterior pe aria
intercondiliană
posterioară.
Capsula articulară, care uneşte femurul, tibia şi patela. %n partea
anterioară se inseră
pe marginile patelei. Inserţia pe femur se face deasupra feţei patelare,
trece pe sub cei
doi epicondili, iar posterior se confundă cu ligamentele încrucişate. Pe
tibie se inseră la
2-5 mm. sub cartilajul articular. Capsula articulară aderă de baza
meniscurilor, fiind
împărţită în două porţiuni: suprameniscală şi submeniscală.
Ligamentul patelei se inseră pe v$rful patelei şi pe tuberozitatea tibiei.
Este tendonul
terminal al muşchiului cvadriceps femural.
Ligamentele posterioare sunt: ligamentul popliteu oblic şi ligamentul
arcuat.
Ligamentul colateral fibular, care se inseră pe epicondilul lateral al
femurului şi pe
capul fibulei.
Ligamentul colateral tibial, care se inseră pe epicondilul medial al
femurului şi pe faţa
medială a tibiei.
Ligamentele încrucişate sunt în număr de două şi se găsesc în fosa
intercondiliană.
După inserţia lor pe tibie, se numesc anterior şi posterior.
Ligamentul încrucişat anterior se inseră pe faţa intercondiliană a
condilului lateral al
femurului şi pe aria intercondiliană anterioară a tibiei.
Ligamentul încrucişat posterior se inseră pe faţa intercondiliană a
condilului medial al
femurului şi pe aria intercondiliană posterioară a tibiei.
Sinoviala căptuşeşte stratul fibros al capsulei. Ea este întreruptă la
nivelul
meniscurilor, exist$nd două sinoviale: una suprameniscală şi alta
inframensicală.
7.2.2. Biomecanica articulaţiei genunchiului
Articulaţia genunchiului este o articulaţie sinovială condiliană,
uniaxială. %n această
articulaţie se produc următoarele mişcări principale:
1. Flexiunea. Este mişcarea prin care gamba se apropie de faţa
posterioară a coapsei.
Se produce în articulaţia femuromeniscală.
Axul mişcării este transversal şi trece prin condilii femurului.
%n flexiunea genunchiului trebuie luate în considerare trei
eventualităţi: deplasarea
tibiei pe femur, deplasarea femurului pe tibie şi deplasarea simultană a
ambelor oase.
Dacă se admite deplasarea femurului pe tibie, se constată că flexiunea
implică la
început o mişcare redusă de înv$rtire urmată de o mişcare mai amplă
de alunecare
datorită:
• disproporţiei dintre suprafaţa condiliană femurală şi cavitatea
articulară a tibiei,
care este mai scurtă;
• formei spiroide a condililor femurului, care în partea anterioară
prezintă o rază
de curbură de 45 mm., iar posterior de 16-17 mm.
Aceste fenomene au fost descrise de fraţii Weber. Ei au pornit de la
poziţia de repaus
în extensiune şi au fixat două repere osoase simetrice: superior pe
condilul femurului şi
inferior pe condilul tibiei. %n momentul în care începe flexiunea, cele
două repere îşi
pierd simetria. %n flexiune, 70° sunt mişcare pură, de la 70° în sus,
flexiunea se combină
cu rotaţia internă a gambei, considerată mişcare terminală.
Amplitudinea mişcării este de 130°.
Flexiunea este limitată de întinderea maximă a muşchiului cvadriceps
femural şi
de înt$lnirea gambei cu coapsa. %n flexiune, ligamentul colateral
fibular este relaxat total,
cel colateral tibial este puţin relaxat, iar ligamentul încrucişat poaterior
este întins.
Muşchii motori sunt: bicepsul femural, semitendinosul,
semimembranosul,
gastrocnemianul, gracilisul şi croitorul.
2. Extensiunea este mişcarea prin care gamba se îndepărtează de
coapsă. Se produce
în articulaţia meniscotibială.
Axul mişcării erte transversal şi trece prin condilii femurului.
%n extensiune au loc aceleaşi momente ca la flexiune: iniţial o mişcare
de înv$rtire,
apoi alta de alunecare. Extensiunea se asociază cu rotaţia externă a
gambei, ca mişcare
terminală.
Amplitudinea extensiunii este de 130°.
Extensiunea este limitată de întinderea ligamentelor posterioare ale
genunchiului
şi a ligamentului încrucişat anterior.
Muşchii motori sunt: cvadricepsul femural şi tensor al fasciei lata.
%n articulaţia genunchiului se mai produc şi mişcări secundare: rotaţia
internă şi
externă, înclinarea marginală, medială şi laterală a gambei.
3. Rotaţia este mişcarea de răsucire a gambei pe coapsă sau a coapsei
pe gambă.
Axul mişcării este vertical şi trece prin eminenţa intercondiliană a
tibiei.
%n rotaţia internă v$rful piciorului se apropie de planul mediosagital.
%n rotaţia externă v$rful piciorului se îndepărtează de planul
mediosagital.
Mişcarea de rotaţie are loc numai cu gamba flexată, c$nd ligamentele
sunt relaxate.
• Rotaţia internă - 5 ñ 10°. Ligamentele încrucişate sunt întinse, iar
cele colaterale
sunt relaxate.
• Rotaţia externă - 40°. Ligamentele încrucişate sunt relaxate, iar cele
colaterale
sunt întinse.
• rotatori interni: capul medial al gastrocnemianului, semimembranos,
semitendinos şi croitor; sunt mai puternici dec$t rotatorii externi.
• rotatori externi: biceps femural şi capul lateral al gastrocnemianului.
4. %nclinarea laterală şi medială sunt mişcări pasive: se fixează coapsa
şi gambei
semiflectate i se imprimă mişcări laterale şi mediale.
Amplitudinea este redusă; gamba se deplasează 2 ñ 2,5 cm.
Aceste mişcări sunt limitate de ligamentele colaterale şi de cele
încrucişate.
7.2.2.1. Rolul ligamentului patelei
Realizează legătura dintre tibie şi patelă.
Include patela (os sesamoid).
Patela, fiind acţionată de un tendon puternic şi inextensibil, alunecă pe
condilii
femurali:
• coboară în flexiunea genunchiului;
• se ridică în extensia genunchiului.
%n extensiunea maximă baza patelei ajunge în scobitura
intercondiliană, de care este
despărţită prin bursa suprapatelară.
%n flexiunea maximă patela părăseşte spaţiul intercondilian, acoperă
condilii
femurali, ajung$nd în contact cu tibia.
7.2.2.2. Rolul ligamentelor încrucişate
%n mişcările de flexiune şi extensiune tensiunea ligamentelor
încrucişate nu este
uniformă:
• dacă se secţionează ligamentele încrucişate c$nd articulaţia este în
flexiune,
articulaţia devine foarte mobilă balantă.
• dacă se secţionează în extensiune, soliditatea articulaţiei nu este
compromisă.
Deci, ligamentele încrucişate asigură soliditatea articulaţiei în flexiune,
iar
ligamentele colaterale în extensiune.
Dispoziţia ligamentelor încrucişate constituie unul din factorii care
explică
combinarea mişcărilor terminale ale genunchiului cu mişcări de rotaţie.
La sf$rşitul unei extensiuni pure ligamentul încrucişat anterior este
întins.
Extensiunea poate fi accentuată numai dacă femurul execută o rotaţie
înăuntru sau tibia
o rotaţie înafară. %n aceste situaţii ligamentul încrucişat anterior se
relaxează, permiţ$nd
efectuarea unei extensiuni maxime. Mişcările terminale care însoţesc
extensiunea maximă
conferă o mai mare siguranţă locomoţiei, mai ales pe terenuri
accidentate.
Biomecanica meniscurilor
Meniscurile au rol important în biomecanica genunchiului.
Ele se deplasează întotdeauna împreună cu platoul tibiei, găsindu-se în
acea parte
a platoului care suportă presiunea condililor femurali:
• în flexiune, meniscurile sunt împinse dinainte înapoi, apropiindu-se
între ele
prin extremităţile lor posterioare. %n flexia completă meniscul exterior
ajunge
la 1 cm. şi cel interior la 0,8 cm. de marginea anterioară a tibiei.
• în extensiune, meniscurile sunt împinse dinapoi înainte, apropiindu-
se prin
extremităţile lor anterioare. Alunecările meniscurilor se produc prin
modificarea
formei lor, extremităţile lor fiind bine fixate.
%n timpul mişcărilor de rotaţie:
• în rotaţia înafară a gambei partea anterioară a meniscului intern se
deplasează
dinapoi înainte şi mediolateral, partea posterioară a lui deplas$ndu-se
înapoi
sub presiunea condilului femural ñ rezultă o puternică distensie a
meniscului.
• în rotaţia înafară, meniscul extern suferă o deplasare în sens invers,
dec$t cel
intern.
Cu toate că meniscurile urmăresc cu mare fidelitate direcţia pe care le-
o impun
condilii femurului prin forţa lor de presiune, se înt$mplă uneori, ca unul
sau ambele sa
fie prinse sub condili, suferind rupturi sau fisuri.
Funcţiile biomecanice ale meniscurilor sunt:
• completează spaţiul dintre suprafeţele articulare ale femurului şi
tibiei,
împiedic$nd pătrunderea sinovialei şi capsulei fibroase între ele;
• centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor;
• participă la lubrifierea suprafeţelor articulare;
• au rol de amortizor de şoc între extremităţile osoase;
• reduc frecarea dintre extremităţile osoase.
Marea majoritate a rupturilor de menisc se datorează accidentelor de
sport, în special
în sporturile cu mişcări rapide şi puternice sau care îşi modifică direcţia
în timpul
efectuării lor; loviturile sau supraîncărcările prin căderile unui jucător
peste altul.
Frecvenţa: fotbal 56%, rugbi, gimnastică 10%, handbal 5%,turism 3%,
volei schi,
atletism 1%.
7.2.2.3. Rolul rotulei
%n extensiune menţine tendonul cvadricepsului la distanţă de faţa
patelară a
femurului.
Uşurează activitatea cvadricepsului, mărindu-i braţul de p$rghie cu
50%.
%n flexie, rotula este apăsată pe femur, cu o forţă care creşte pe
măsură ce genunchiul
se flectează. De exemplu, în cobor$rea unei scări (80 kg), în momentul
sprijinului, cu
genunchiul flectat la 50 °, rotula este aplicată pe femur cu o forţă de
150 kg.
%n timpul activităţilor sportive aplicarea rotulei pe trohleea femurului
se face cu o
intensitate mai mare, datorită forţei de contracţie a cvadricepsului
apar leziuni de uzură
a cartilajului articular al rotulei.
Contracţia cvadricepsului deplasează rotula:
• în 49% în sus şi uşor înafară;
• în 36% în sus;
• în 15% în sus la început, apoi înafară, deasupra condilului lateral al
femurului.
7.3. Articulaţiile tibiofiburale
Oasele gambei sunt unite prin epifizele lor: cele superioare printr-o
articulaţie
sinovială, cele inferioare printr-o sindesmoză; spaţiul dintre diafizele
tibiei şi fibulei este
ocupat de membrana interosoasă.
7.3.1.1. Articulaţia tibiofibulară
Articulaţia tibiofiburală este o articulaţie plană.
• feţişoară plană situată pe condilul lateral al tibiei;
• feţişoară prezentă pe epifiza superioară a fibulei.
Capsula articulară formată dintr-un strat extern fibros şi altul intern
sinovial, se inseră
pe marginile suprafeţelor articulare.
Ligamentul anterior al capului fibulei, orizontal, se întinde de la condilul
lateral al tibiei
la partea anterioară a capului fibulei.
Ligamentul posterior al capului fibulei, oblic, se întinde de la partea
posterioară a capului
fibulei la partea posterioară a condilului lateral al tibiei.
7.3.1.2. Sindesmoza tibiofibulară
• incizura fibulară a epifizei distale a tibiei;
• faţa medială a maleolei laterale.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de periost; vin în contact numai
prin marginile
lor.
Mijloacele de unire sunt următoarele:
Ligamentul tibiofibular anterior, patrulater, întins între marginile
anterioare ale incizurii
fibulare a tibiei şi maleolei laterale.
Ligamentul tibiofibular posterior se inseră pe marginile posterioare ale
incizurii fibulare
a tibiei şi maleolei laterale.
Ligamentul interosos este format din fascicule scurte întinse între
suprafeţele articulare;
este principalul mijloc de unire al celor două oase.
7.3.1.3. Membrana interosoasă crurală
Membrana interosoasă se inseră pe marginile interosoase ale tibiei şi
fibulei. Este o
formaţiune fibroasă rezistentă care separă muşchii lojei posterioare ai
gambei de cei ai
lojei anterioare. %n partea ei superioară există un orificiu prin care trec
vasele tibiale
anterioare.
7.3.2. Biomecanica articulaţiilor tibiofibulare
%n articulaţia tibiofibulară se produc mişcări limitate de alunecare.
La nivelul sindesmozei tibiofibulare se produc mişcări de foarte mică
întindere, cu
rol în flexiunea şi extensiunea piciorului pe gambă. Mişcările sunt de
apropiere şi de
îndepărtare a tibiei de fibulă, mişcări care se datorează conformaţiei
trohleei talusului,
mai lată anterior dec$t posterior.
%n timpul mişcărilor de flexiune-extensiune ale piciorului, talusul
rulează pe pensa
tibiofibulară. C$nd piciorul este în unghi drept pe gambă, pensa
tibiofibulară este în
repaus, în contact cu partea posterioară, mai îngustă a trohleei
talusului.
C$nd piciorul se flectează dorsal, talusul alunecă dinainte înapoi şi în
pensa tibiofibulară
pătrunde partea anterioară, mai lată, a trohleei talusului, care împinge
cele
două maleole şi extremităţile inferioare ale tibiei şi fibulei se
îndepărtează.
%n flexiunea plantară (extensiune) a piciorului, oasele gambiere se
apropie deoarece
pensa tibiofibulară vine în contact cu porţiunea posterioară, mai
îngustă, a talusului.
Sindesmoza tibiofibulară permite astfel adaptarea permanentă a
diametrului transversal
al pensei tibiofibulare la cel transversal al talusului în mişcare.
Ligamentele acestei articulaţii, împreună cu membrana interosoasă au
rol at$t în
statică c$t şi în mişcările piciorului; ele trebuie să fie rezistente pentru
a împiedica
îndepărtarea tibiei de fibulă, sub greutatea corpului, dar şi elastice,
pentru a permite o
deplasare de 1-2 mm. şi revenirea la normal a pensei tibiofibulare.
7.4. Articulaţiile piciorului
Oasele piciorului sunt articulate între ele prin mai multe articulaţii care
sunt:
• articulaţia talocrurală (a g$tului piciorului);
• articulaţiile intertarsiene;
• articulaţiile tarsometatarsiene;
• articulaţiile intermetatarsiene.
7.4.1.1. Articulaţia talocrurală
Este o trohleartroză.
Suprafeţele articulare. Gamba participă la această articulaţie cu
extremităţile
inferioare ale tibiei şi fibulei, care împreună formează Ñscoaba
gambierăî. Epifiza inferioară
a tibiei prezintă faţa articulară inferioară şi maleola medială, iar fibula
maleola laterală.
Talusul participă cu trohleea talusului, cu cele două feţişoare
maleolare. Trohleea talusului
este mai largă anterior. Suprafeţele articulare sunt acoperite cu cartilaj
hialin.
• capsula articulară al cărei strat fibros se inseră la periferia cartilajului
articular.
Stratul fibros este căptuşit de sinovială.
• ligamentul colateral lateral porneşte de la maleola laterală şi îşi
grupează fibrele
în trei fascicule: ligamentul talofibular anterior, ligamentul
calcaneofibular şi
ligamentul talofibular posterior.
• ligamentul colateral medial, de formă triunghiulară, porneşte de pe
marginile
şi v$rful maleolei mediale, de unde se răsp$ndeşte la talus, calcaneu şi
navicular.
7.4.1.2. Articulaţiile intertarsiene
Cele şapte oase ale tarsului sunt legate între ele prin şapte articulaţii:
subtalară,
talocalcaneonaviculară, calcaneocuboidiană, cuboidonaviculară,
intercuneene şi
cuneocuboidiene.
7.4.1.2.1. Articulaţia subtalară
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de feţişoara talară posterioară
a calcaneului
şi de feţişoara calcaneană posterioară a talusului. Sunt acoperite de
cartilaj hialin.
• capsula articulară ce se inseră la periferia suprafeţelor articulare.
Este formată
dintr-un strat fibros tapetat de sinovială;
• ligamentul talocalcanean interosos este cel mai important ligament.
Este aşezat
în sinus tarsi: planul posterior aparţine articulaţiei subtalare, iar planul
anterior
celei talocalcaneonaviculare. Intervine în torsiuni ale piciorului,
împiedic$nd exagerarea acestora. Asigură articulaţiei soliditate şi
elasticitate,
favoriz$nd mersul;
• ligamentul talocalcanean lateral se întinde între feţele laterale ale
talusului şi
calcaneului;
• ligamentul talocalcanean medial se întinde de la tuberculul medial al
procesului
posterior al talusului la sustentaculum tali.
7.4.1.2.2. Articulaţia talocalcaneonaviculară
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de capul talusului şi o cavitate
de recepţie
formată din calcaneu şi navicular unite prin ligamentul
calcaneonavicular plantar. Pe
acest ligament rezistent se sprijină capul talusului. Relaxarea
ligamentului
calcaneonavicular are ca rezultat reducerea bolţii plantare.
• capsula articulară, formată dintr-un strat extern fibros şi unul intern
sinovial, se
inseră la periferia suprafeţelor articulare;
• ligamentul talocalcanean interosos;
• ligamentul calcaneonavicular plantar;
• ligamentul bifurcat se inseră cu un capăt pe faţa superioară a
calcaneului şi se
împarte în două porţiuni: medială, care se inseră pe navicular şi
laterală, care
se inseră pe cuboid;
• ligamentul talonavicular, întins de la colul talusului la faţa superioară
a
navicularului.
7.4.1.2.3. Articulaţia calcaneocuboidiană
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de faţa anterioară a
calcaneului şi de faţa
posterioară a cuboidului; sunt acoperite de cartilaj hialin.
• capsula articulară se inseră la periferia suprafeţelor articulare; e
tapetată de
sinovială;
• ligamentul bifurcat, ramura laterală;
• ligamentul mare plantar se întinde de la faţa inferioară a calcaneului
la baza
ultimilor metatarsieni. Este format din două straturi. Stratul superficial,
sau
ligamentul plantar lung, contribuie la menţinerea bolţii plantare în sens
longitudinal.
Stratul profund se întinde numai p$nă la cuboid (ligamentul
calcaneocuboidian plantar).
7.4.1.2.4. Articulaţia transversală a tarsului
Se mai numeşte articulaţia mediotarsiană sau a lui Chopart. La această
articulaţie
participă talusul cu navicularul şi calcaneul cu cuboidul. Ligamentul
principal al
articulaţiei este ligamentul bifurcat.
7.4.1.3. Articulaţiile tarsometatarsiene
Suprafeţele articulare. Primul metatarsian se articulează cu primul
cuneiform; al
doilea metatarsian intră în scoaba formată de cele trei cuneiforme; al
treilea metatarsian
se articulează cu al treilea cuneiform; al patrulea şi al cincilea
metatarsian se articulează
cu cuboidul.
• capsulele articulare;
• ligamentele tarsometatarsiene dorsale;
• ligamentele tarsometatarsiene plantare;
• ligamentele tarsometatarsiene interosoase.
7.4.1.4. Articulaţiile intermetatarsiene
Metatarsienii se articulează prin intermediul bazei lor; primul
metatarsian nu se
uneşte cu cel de-al doilea. Capetele metatarsienilor sunt unite prin
ligamentul metatarsian
transvers profund.
7.5. Articulaţiile degetelor
Articulaţiile metatarsofalangiene se realizează între capul
metatarsianului şi o cavitate
articulară ovală a falangei corespunzătoare. Ca mijloc de unire
prezintă:
• capsulă articulară;
• două ligamente colaterale;
• ligamente plantare;
• ligamentul metatarsian transvers profund, care leagă capetele
metatarsienilor IV.
Articulaţiile interfalangiene. Cu excepţia halucelui care are o singură
articulaţie,
celelalte degete au două articulaţii. Ca mijloace de unire amintim:
capsula articulară, un
ligament plantar şi două ligamente colaterale.
7.5.1. Biomecanica articulaţiilor piciorului
7.5.1.1. Biomecanica articulaţiei gleznei
%n această articulaţie este posibilă o singură mişcare: flexiunea şi
extensiunea
piciorului.
Axul mişcării este transversal; el face cu linia bimaleolară un unghi de
8°, astfel înc$t,
în flexiune dorsală, v$rful piciorului se duce uşor în adducţie.
Amplitudinea totală a mişcării de flexiune-extensiune este de 70°; 25°
revin flexiei
dorsale, iar 45° celei plantare. %n cazul de hipermobilitate, la o
extensiune forţată, piciorul
cade în unghi drept faţă de sol (mersul pe poante la balet).
%n mişcările articulaţiei talocrurale, suprafaţa articulară a extremităţii
inferioare a
tibiei constituie sistemul de susţinere al gleznei, iar pensa maleolară
tibiofibulară, sistemul
de direcţie, care împiedică deplasarea laterală a talusului.
La nivelul articulaţiei gleznei se pot produce şi uşoare mişcări de
alunecare înainte
şi înapoi, în momentul c$nd oprirea din mers sau alergare se face
brusc.
• muşchii flexori dorsali: tibial anterior, extensor lung al halucelui,
extensor lung
al degetelor;
• muşchii flexori plantari: triceps sural, peronier lung, peronier scurt,
flexor lung
al degetelor, flexor lung al halucelui, tibial posterior.
7.5.1.2. Statica bolţii plantare
Bolta plantară poate fi comparată cu o boltă arhitectonică; c$nd
ambele picioare
sunt alipite prin marginea lor medială, bolţile lor împreună formează o
cupolă.
Spre deosebire de bolta tehnică, care îşi suportă greutatea prin forma
şi aşezarea
pieselor componente, cea a scheletului piciorului îşi are punctele de
sprijin în mişcare,
iar liniile de forţă mai puţin constante, Astfel, greutatea corpului uman
nu poate fi
menţinută dec$t prin întăriri suplimentare ale legăturilor dintre piesele
osoase şi punctele
lor de sprijin. Ca elemente importante cu rol în menţinerea activă a
bolţii plantare amintim
muşchii lungi ai gambei, cu tendoanele lor plantare care joacă rol de
chingă. Bolta plantară
mai este susţinută de aponevroza plantară, secţionarea ei, chiar
parţială, duc$nd la
prăbuşirea bolţii plantare.
Trabeculele osoase din substanţa spongioasă a tarsului şi metatarsului
sunt dispuse
paralel cu arcurile bolţii plantare, întărind arhitectural bolta. Astfel,
transmiterea
tensiunilor de presiune se realizează prin intermediul tibiei la talus. De
aici liniile de
forţă se transmit în două direcţii: posteroinferior, spre calcaneu şi
anteroinferior spre
navicular , primul cuneiform şi primul metatarsian. De la calcaneu
forţele se distribuie
spre cuboid şi metatarsienii IV şi V.
Rolul încălţămintei nu este de neglijat în statica piciorului, modul în
care se transmit
tensiunile de presiune fiind influenţat în sens negativ sau pozitiv.
Piciorul este astfel construit, înc$t să suporte în cele mai bune condiţii
presiunile,
c$nd axa lui lungă este perpendiculară pe axa gambei. Sub această
incidenţă presiunea
se repartizează uniform la tarsul posterior şi la cel anterior. Un toc
excesiv de înalt
accentuează presiunea asupra tarsului anterior, calcaneul primind
numai două cincimi
(2/5) din greutatea corpului. Efectul este prăbuşirea bolţii plantare. Un
toc de 2 cm. sau
purtarea unui suport plantar ortopedic evită apariţia piciorului plat sau
ameliorează
statica, în cazul c$nd acesta s-a instalat.
7.5.1.3. Biomecanica sprijinului plantar
Clasic, se consideră că arcul longitudinal medial al bolţii plantare este
arcul de
mişcare, iar cel lateral este arcul de sprijin.
A. Rădulescu consideră că nu ar exista o boltă de sprijin şi alta de
mişcare, ci o
singură boltă care se adaptează funcţional la modurile variate de
statică sau de mişcare,
talusul fiind considerat ca o Ñcheieî a bolţii. Staţiunea se realizează pe
un picior, c$nd în
uşoară pronaţie c$nd în uşoară supinaţie, alternativ; în felul acesta
cele două arcuri plantare
nu sunt solicitate simultan.
%n acest joc al bolţilor există un moment c$nd metatarsienii mijlocii
suportă apăsarea
greutăţii, care se deplasează spre partea anterioară a bolţii, şi anume
c$nd sarcina se
mută de la o boltă, la cealaltă. Acelaşi lucru se înt$mplă şi în cazurile în
care calcaneul
este ridicat de pe sol: poziţia Ñpe v$rfuriî sau purtarea unui toc prea
înalt la pantofi. Prin
schimbul succesiv al bolţilor toate capetele metatarsienilor devin, pe
r$nd, puncte de
sprijin.
%n mers, alergare, sărituri, cobor$rea scărilor, unde intervine efortul
digitigrad,
greutatea se transmite prin talus navicularului şi apoi metatarsienilor,
cu rol de susţinere.
St$lpul posterior al bolţii dă inserţie tendonului tricepsului sural, care
reprezintă
rezultanta forţelor care se opun gravitaţiei, dar şi muşchilor plantari,
factor important în
menţinerea piciorului în poziţie digitigradă.
7.5.1.4. Biomecanica celorlalte articulaţii ale piciorului
%n cele mai multe dintre articulaţiile piciorului mişcările au o
amplitudine redusă,
dar prin însumarea acestora piciorul se poate mişca în toate direcţiile.
Ca punct de plecare
pentru mişcările piciorului îl vom lua pe acela în care faţa dorsală a
piciorului formează
cu gamba un unghi drept.
a. Flexiunea dorsală (flexiunea) este mişcarea prin care faţa dorsală a
piciorului se
apropie de faţa anterioară a gambei. Se realizează în articulaţia
talocrurală.
b. Flexiunea plantară (extensiunea) este mişcarea prin care faţa
dorsală a piciorului
se îndepărtează de faţa anterioară a gambei. Se realizează în
articulaţia talocrurală.
c. Adducţia este mişcarea prin care v$rful halucelui se apropie de
planul
mediosagital.
d. Abducţia este mişcarea prin care v$rful halucelui se îndepărtează de
planul
mediosagital.
Adducţia şi abducţia piciorului se realizează în articulaţia subtalară şi
au o
amplitudine de 10-20°.
e. Circumducţia este mişcarea prin care v$rful halucelui descrie un
cerc; rezultă din
executarea succesivă a mişcărilor precedente.
f. Supinaţia este mişcarea prin care marginea medială a piciorului este
ridicată de
pe sol şi planta este orientată medial.
g. Pronaţia este mişcarea prin care marginea laterală a piciorului este
ridicată de pe
sol şi planta priveşte lateral.
Supinaţia şi pronaţia se execută în articulaţiile subtalară şi
mediotarsiană.
%n toate mişcările piciorului talusul joacă un rol important. Pe talus nu
se inseră
muşchi ci numai ligamente, tendoanele muşchilor trec$nd pe l$ngă el
pentru a se insera
pe oasele vecine.
%n mişcările de flexiune-extensiune talusul se solidarizează cu oasele
tarsului,
mişcările produc$ndu-se în articulaţia talocrurală. %n celelalte mişcări
talusul se
solidarizează cu oasele gambei şi mişcările se produc între el şi
celelalte oase ale piciorului.
%n articulaţiile tarsului posterior mişcările se execută în jurul unui ax
rezultantă, cu
triplă oblicitate: în jos, înapoi şi înafară, trec$nd prin colul talusului,
sinus tarsi, calcaneu.
%n jurul acestui ax se produc mişcări complexe, rezultate din
combinarea mai multor
mişcări individuale ale celor trei articulaţii ale tarsului posterior
(subtalară,
talocalcaneonaviculară şi calcaneocuboidiană). Acestea sunt:
inversiunea (răsturnarea înăuntru) rezultată din adducţia, supinaţia şi
flexiunea plantară
a piciorului;
eversiunea (răsturnarea înafară) rezultată din abducţia, pronaţia şi
flexiunea dorsală a
piciorului.
%n articulaţiile tarsului anterior sunt posibile mişcări de alunecare;
aceste articulaţii
continuă mişcările tarsului posterior. Rolul principal al acestor
articulaţii este de a asigura
elasticitatea tarsului şi de a-l proteja de traumatisme.
Capitolul II
Poziţiile sau posturile
O parte din poziţiile înt$lnite în activităţile motorii sunt prezente
frecvent în
practicarea exerciţiilor fizice şi sportului. Acestea au fost denumite
poziţii fundamentale.
Deoarece acestea diferă în funcţie de ramura sportivă, pentru analiza
unei poziţii se
utilizează un plan general, care include: denumirea poziţiei, poziţia
segmentelor, baza
de susţinere, poziţia centrului de greutate, menţinerea echilibrului şi
rolul reflexelor
posturale, raporturile axelor biomecanice ale segmentelor, p$rghiile
osteoarticulare,
grupurile musculare în activitate statică, variantele poziţiei.
1.1. Planul general de analiză a poziţiilor
Poziţia segmentelor. Din totalitatea poziţiilor adoptate de diversele
segmente ale
corpului, rezultă poziţia fundamentală respectivă, a cărei descriere
anatomică depinde
de biomecanica segmentelor şi de descrierea lor.
Baza de susţinere (poligonul de sustentaţie, poligonul de sprijin) este o
suprafaţă
de forme geometrice variabile, delimitată de marginile exterioare sau
de punctele prin
care segmentele corpului iau contact cu solul. Cu c$t baza de susţinere
este mai mare,
menţinerea echilibrului este mai uşoară, iar cu c$t se micşorează mai
mult, menţinerea
echilibrului devine mai dificilă.
Poziţia centrului de greutate este legată direct de forţa gravitaţiei.
Gravitaţia
acţionează asupra corpului sub forma unui mănunchi de linii de forţă
cu direcţie verticală,
care se dirijează spre centrul păm$ntului. Toate aceste forţe asociate
vectorial dau o
rezultantă care acţionează asupra unui punct al masei corpului, care
este centrul de greutate
al corpului.
Dacă corpul asupra căruia acţionează rezultanta liniilor de forţă
gravitaţionale este
perfect simetric şi are o densitate uniformă, centrul de greutate se
suprapune cu centrul
său geometric.
Corpul omenesc nu are o densitate uniformă şi este format din
segmente, care iau
cele mai diverse poziţii. Din acest motiv centrul de greutate al corpului
nu ocupă o poziţie
fixă, ci variabilă în raport cu deplasarea. Pentru determinarea locului
centrului de greutate
al corpului în diverse poziţii, s-au luat în considerare greutatea
diferitelor segmente,
într-o poziţie oarecare, stabilindu-se poziţia centrului de greutate al
segmentelor, în diverse
atitudini.
Unghiul de stabilitate este unghiul format de proiecţia centrului de
greutate cu
linia care uneşte acest centru de greutate cu marginile bazei de
susţinere. Stabilitatea
creşte cu c$t unghiul este mai mare.
Menţinerea echilibrului se realizează prin mecanisme reflexe statice,
de postură.
Stabilitatea poziţiei este cu at$t mai mare cu c$t proiecţia centrului de
greutate este mai
apropiată de centrul bazei de susţinere şi menţinută la acest nivel prin
reflexe de postură.
Raporturile axelor biomecanice ale segmentelor. Fiecare poziţie
presupune o
anumită orientare a segmentelor corpului, deci şi o modificare a axelor
biomecanice ale
acestor segmente.
P$rghiile osteoarticularte se schimbă în funcţie de poziţia adoptată.
Grupele musculare în activitatea statică. Pentru menţinerea unei poziţii
intră în
activitate numai anumite grupe musculare.
Stabilizarea pasivă. %n menţinerea unei posturi intră în acţiune şi
factori de stabilizare
pasivă: echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale, ligamentele,
capsulele unor articulaţii
aflate în hiperextensie, intrarea în contact a unor segmente osoase
care limitează sau
blochează mişcarea.
Variantele poziţiei. Orice poziţie principală poate prezenta variante
legate de
caracteristicile individuale ale subiectului, talent, fantezie etc.
%n raport cu incidenţa axei mediosagitale a corpului faţă de sol,
poziţiile pot fi
împărţite în:
• poziţii orizontale, în care sprijinul pe sol se realizează pe una din
feţele
corpului: decubit dorsal, ventral şi lateral;
• poziţii verticale, cu sprijinul pe extremităţi: în ortostatism, pe feţele
plantare
ale picioarelor sau Ñîn m$iniî, pe feţele palmare al m$inilor;
• poziţii înclinate, cu sprijinul at$t pe membrele superioare, c$t şi pe
cele
inferioare.
1.2. Poziţia verticală
Poziţia verticală, ortostatismul, este caracteristică omului. Baza de
susţinere în
ortostatism, are forma unui trapez cuprins între marginile şi conturul
plantelor, cu axele
picioarelor depărtate sub un unghi de 20-30°.
Centrul de greutate la om, în staţiune bipedă, se află la încrucişarea
planului transversal
care trece prin partea superioară a vertebrei L2, cu planul mediosagital
şi cu cel
frontal principal. Dacă utilizăm un fir cu plumb, acesta trece prin faţa
vertebrei L2, posterior
de articulaţia coxofemurală, înapoia axei transversale a genunchiului,
înaintea
articulaţiei talocrurale şi cade în mijlocul bazei de susţinere.
Menţinerea acestei poziţii se realizează printr-o serie de reflexe
posturale: muşchii
antigravitaţionali sunt în tensiune, muşchii antagonişti îşi micşorează
tensiunea. Muşchii
ischiocrurali împiedică flexiunea coapsei, cvadricepsul femural menţine
gamba în extensie,
tricepsul sural susţine gamba să nu se flecteze pe picior. Prin
contracţia tonică a dreptului
abdominal trunchiul nu cade înapoi, iar prin cea a muşchilor vertebrali,
înainte. Muşchii
cefei împiedică capul şi g$tul să se încline înainte.
Activitatea musculară necesară menţinerii poziţiei ortostatice duce la
creşterea
metabolismului cu 22% faţă de valorile acestuia în clinostatism.
1.3. Poziţia orizontală
Poziţia orizontală, clinostatismul, mai este denumită în gimnastică
poziţia culcat.
Este poziţia în care corpul uman ia contact cu una din feţele sale cu o
suprafaţă întinsă,
situată orizontal. Dacă planul orizontal este dur suprafaţa de sprijin
este reprezentată de
următoarele puncte:
• în decubit dorsal, culcat pe spate, contactul se realizează cu regiunea
occipitală
, porţiunea superioară a feţei posterioare a toracelui, regiunea gluteală
şi
faţa posterioară a călc$ielor;
• în decubit ventral, culcat facial, contactul se realizează cu faţa
anterioară a
toracelui, spinele iliace anterosuperioare, faţa anterioară a coapselor şi
genunchilor şi faţa dorsală a picioarelor;
• în decubit lateral, cu membrul superior în contact cu solul, contactul
se
realizează pe trohanterul mare, faţa laterală a coapselor, a gambei şi
marginea
laterală a piciorului.
Centrul de greutate al corpului este apropiat de baza de susţinere,
menţinerea
echilibrului este uşoară şi poziţia devine de repaus.
1.4. Poziţia şez$nd
%n poziţia şez$nd corpul se poate sprijini numai pe tuberozităţile
ischiadice, c$nd
membrele inferioare at$rnă, sau şi pe tălpile picioarelor. Poziţia
coboară p$nă la nivelul vertebrelor L4-L5, iar proiecţia sa este deplasată
posterior, în
interiorul bazei de susţinere.
Forţele interioare şi exterioare ale locomoţiei
Baza anatomofuncţională a unei mişcări este reprezentată de arcul
neuro-musculoosteo-
articular. Organele care participă în locomoţie aparţin sistemului
nervos,
osteoarticular şi muscular.
Se numeşte forţă orice cauză care tinde să modifice sau modifică
starea de repaus
sau de mişcare a unui corp.
Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor, comandat de sistemul
nervos, se
declanşează o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea
mişcărilor.
Forţele interioare sunt obligate să învingă o serie de forţe exterioare
care se opun
mişcării.
Energia necesară mişcării este produsă în organism prin metabolizarea
glucidelor,
lipidelor şi proteinelor.
2.1. Forţele interioare ale locomoţiei
Succesiunea forţelor interioare care intervin în realizarea mişcării este
următoarea:
impuls nervos, contracţie musculară, p$rghia osoasă, mobilitate
articulară.
P$rghiile osoase
P$rghia de ordinul I (cu sprijinul la mijloc). Ex. Articulaţia
atlantooccipitală. Punctul
de sprijin îl constituie articulaţia condililor occipitali cu atlasul.
Rezistenţa este
reprezentată de greutatea corpului care tinde să cadă înainte, iar forţa
este reprezentată
de muşchii cefei care opresc căderea capului.
P$rghia de ordinul II ñ este una singură, atunci c$nd corpul se ridică pe
v$rful
degetelor. Punctul de sprijin este reprezentat de capetele
metatarsienilor, forţa este
reprezentată de muşchiul triceps sural, iar rezistenţa de proiecţia
care cade la nivelul articulaţiei talocrurale.
P$rghiile de ordinul III sunt cele mai numeroase. Sunt p$rghii de viteză
care permit
printr-o forţă redusă să imprime segmentului o deplasare foarte mare
(ex. cot ñ flexia
antebraţului pe braţ).
Forţa musculară se descompune în două componente:
• una musculară, de acţiune;
• alta articulară, de menţinere în contact a suprafeţelor articulare.
Unii muşchi prezintă acţiuni a căror direcţie nu corespunde direcţiei
forţelor de
acţiune ale fasciculelor musculare, deoarece tendonul său îşi schimbă
direcţia. De
exemplu, capul lung al bicepsului brahial, lu$nd drept hipomohlion
capul humerusului,
se aşează lateral faţă de axul de mişcare şi devine abductor.
Mobilitatea articulară
Articulaţiile dirijează direcţia şi sensul mişcărilor, limitează
amplitudinea lor.
Articulaţiile efectuează mişcări în concordanţă cu axul de mişcare.
Acesta este linia
în jurul căruia unul dintre segmentele osoase se deplasează faţă de
celălalt.
Articulaţiile prezintă diverse amplitudini de mişcare, cele mai ample
aparţin$nd
articulaţiilor sinoviale.
Amplitudinea mişcării este în funcţie de v$rstă, sex, pregătire fizică şi
de calităţile
morfologice ale aparatului capsuloligamentar. %n practică se măsoară
cu goniometrul.
Poziţia funcţională a articulaţiei este acea poziţie a articulaţiilor în
poziţie
ortostastică. De exemplu: poziţia funcţională a genunchiului este
rectitudinea, poziţia
funcţională a articulaţiei talocrurale este c$nd piciorul formează cu
gamba un unghi drept.
Mişcări active şi mişcări pasive
Mişcarea activă este mişcarea executată de subiect cu ajutorul
propriilor grupe
musculare, sub control voluntar.
Mişcarea pasivă este mişcarea efectuată de o forţă exterioară
(examinator, aparat)
fără ca subiectul să-şi utilizeze propriile grupe musculare. %n cazuri de
paralizie musculară,
hipotonie, au amplitudine mai mare dec$t cele active.
Mişcările pasive împiedică apariţia redorii postoperatorii, cu ele se
tratează redoarea
articulară deja instalată, se deblochează, sub narcoză, o articulaţie.
Sensul mişcării în funcţie de aşezarea muşchilor
Mişcările fundamentale
Sensul unei mişcări este în funcţie de aşezarea liniei de acţiune a
muşchiului faţă de
axele de mişcare ale articulaţiei. Planul mişcării este perpendicular pe
axul mişcării. %n
acelaşi plan se pot efectua două mişcări de sens opus, pentru
realizarea cărora există cel
puţin două grupe musculare antagoniste.
Mişcările fundamentale, sunt perechi pentru fiecare ax de mişcare.
%n planul de mişcare sagital mişcările au loc în jurul unui ax
transversal; ele se
numesc flexiune-extensiune.
%n planul frontal mişcările au loc în jurul unui ax sagital; ele se
numesc abducţieadducţ
ie în cazul segmentelor perechi şi înclinaţie laterală pentru segmentele
neperechi
(cap, g$t, trunchi).
%n planul orizontal mişcările se produc în jurul unui ax longitudinal; se
numesc
pronaţie-supinaţie, rotaţie înafară-înăuntru.
Mişcarea de circumducţie nu este o mişcare fundamentală. E
rezultanta executării
succesive a mişcărilor fundamentale.
Mişcări speciale
• ridicare-cobor$re (ex. mandibula);
• dilatare-constricţie (ex. sfinctere).
Există posibilitatea ca un muşchi la nivelul unei articulaţii să aibă mai
multe acţiuni,
c$te una în raport cu fiecare ax articular.
2.2. Forţele exterioare ale locomoţiei
Sunt forţele care se opun forţelor interioare şi ele sunt: greutatea
corpului sau
segmentului respectiv, forţa gravitaţională, presiunea atmosferică,
rezistenţa mediului,
inerţia, rezistenţele exterioare diverse.
Greutatea corpului şi a segmentelor sale care sunt mobilizate în
mişcare sunt efecte
ale gravitaţiei. Indiferent de poziţia corpului, gravitaţia acţionează de
sus în jos, fiind
direct proporţională cu masa, densitatea, lungimea sau numărul
corpurilor aflate în
mişcare.
Valoarea forţei exterioare se poate reduce la masă. Pentru aceeaşi
forţă motrică,
viteza corpului care se mişcă este invers proporţională cu greutatea sa.
Masa se calculează după formula:
Masa = Volumul x Densitatea
Cu c$t masa este mai mică, corpul este mai puţin dens şi viteza de
deplasare este
mai mare.
La corpul uman intră în calcul şi valoarea masei musculare, care poate
modifica
această lege.
Forţa gravitaţională intervine hotăr$tor în realizarea mişcărilor prin
atragerea
continuă spre sol a corpului.
%n cursul evoluţiei filogenetice, forţa gravitaţională a reprezentat
factorul esenţial
de desăv$rşire a mişcărilor, mişcarea put$nd fi considerată ca o
reacţie a materiei vii la
tendinţa gravitaţiei de a imobiliza corpurile pe sol.
La început, mişcările elementare s-au produs în mediul lichid, unde se
efectuează
mai uşor (corpurile pierd din greutate în funcţie de volumul lichidului
înlocuit). Pe uscat,
organismele vii s-au t$r$t pe sol, apoi au devenit patrupede şi ulterior
bipede.
Muşchii care la un moment dat şi într-o anumită poziţie a corpului sau
a unui segment
al său, prin acţiunea lor se opun gravitaţiei se numesc muşchi
antigravitaţionali.
Forţa gravitaţională acţionează vertical, de sus în jos. %mpotriva ei
acţionează forţele
interioare cumulate, în direcţie de jos în sus.
Forţa gravitaţională se aplică în centrul de greutate al segmentului
respectiv, iar
învingerea ei presupune un mare consum de energie musculară.
Forma superioară de mişcare care încearcă să învingă gravitaţia este
săritura în
înălţime. %n condiţii de imponderabilitate acţiunea gravitaţiei este
nulă şi săriturile se
pot efectua cu mare uşurinţă şi la mari distanţe cu o forţă musculară
numită forţă absolută
de contracţie. %n condiţii prelungite de imponderabilitate, muşchii
antigravitaţionali se
pot atrofia, iar oasele se rarefiază prin lipsa excitantului fiziologic al
ţesutului osos,
contracţia musculară.
Presiunea atmosferică este forţa exterioară care apasă asupra corpului
cu o
intensitate direct proporţională cu viteza de deplasare.
%n repaus, la o suprafaţă corporală de 1,8-2 m2 acţionează o presiune
de 20.000 Kg.,
repartizată uniform, adică aproximativ 1 kg/cm2.
Această presiune menţine în contact suprafeţe articulare. Presiunea
din torace şi
abdomen realizează un echilibru cu presiunea exterioară.
Rezistenţa mediului are importanţă at$t în aer c$t şi în apă. Viteza
v$ntului
influenţează decisiv sportul de performanţă în aer liber. Dacă
depăşeşte 114 km/h omul
poate fi ridicat în aer.
Pentru înot, la un curent al apei mai mare de 1,66 m/sec, înotătorul
răm$ne pe loc
sau este dus de curent înapoi.
Inerţia este tendinţa corpurilor de a răm$ne pe loc sau de a continua
mişcarea.
Datorită intervenţiei inerţiei, un corp aflat în repaus tinde să răm$nă în
repaus = inerţia de
repaus. Un corp aflat în mişcare tinde să se deplaseze în continuare =
inerţia de mişcare
c$ştigată.
%n momentul startului forţele interioare trebuie să învingă inerţia de
repaus. %n
momentul terminării unei mişcări trebuie să se opună inerţiei de
mişcare c$ştigate.
Rezistenţa forţelor exterioare diverse sunt reprezentate de diverse
obiecte asupra
cărora organismul trebuie să acţioneze: greutăţi, obiecte de lucru, iar
în sport obiectele
care se aruncă. Forţele interioare trebuie să fie superioare ca
intensitate acestor rezistenţe
şi să acţioneze în sens invers cu forţele exterioare.
2.3. Clasificarea mişcărilor în locomoţie
Primele mişcări care apar pe scara filogenetică sunt acte reflexe
simple,
necondiţionate, de apărare şi orientare.
Odată cu dezvoltarea sistemului nervos, locomoţia umană se
perfecţionează şi putem
distinge două feluri de mişcări:
• voluntare, care au ca punct de plecare impulsuri interioare;
• involuntare, care sunt acte reflexe necondiţionate sau condiţionate
de un excitant
din mediul extern.
Mişcările se pot clasifica din mai multe puncte de vedere. Astfel:
[in$nd cont de participarea grupelor musculare, care depinde de forţa,
amplitudinea
şi poziţia în care se execută mişcarea:
• mişcări de tensiune slabă, ca mişcările de fineţe, de îndem$nare,
scrisul;
• mişcări de tensiune rapidă, cum sunt mişcările de forţă-viteză;
• mişcările balistice (aruncarea, lovirea);
• mişcări de oscilaţie (pendulări).
%n funcţie de direcţia mişcării există:
• mişcări rectilinii;
• mişcări curbilinii;
• mişcări rotatorii.
%n raport cu axul de mişcare şi planul mişcării există:
• flexiune-extensiune;
• abducţie-adducţie;
• rotaţie internă şi externă (pronaţie-supinaţie);
• circumducţie (segmentul descrie un con cu v$rful spre axul de
mişcare).
Sincronizarea acţiunilor musculare
Grupări funcţionale, cupluri de forţă şi lanţuri cinematice
%n efectuarea unei mişcări participă mai multe grupe musculare,
repartizate pe
funcţii, în jurul unei articulaţii.
Sinergiştii sunt muşchii unui grup funcţional ce efectuează o mişcare
de acelaşi
sens într-o anumită articulaţie. De exemplu, în cazul articulaţiei cotului,
toţi flexorii între
ei sunt sinergişti, iar toţi extensorii între ei sunt tot sinergişti.
Termenii de agonist şi antagonist se referă la o acţiune simultană; sunt
termenii de
relaţie între două grupe musculare opuse. De exemplu, în mişcarea de
flexiune a cotului,
flexorii sunt agonişti, iar extensorii antagonişti. %n mişcarea de
extensiune rolurile se
inversează. Agoniştii şi antagoniştii acţionează întotdeauna simultan.
De exemplu, în
flexiunea cotului, flexorii se scurtează înving$nd rezistenţa
antebraţului, iar extensorii
intervin prin scăderea gradată a tensiunii lor şi prin cedare progresivă
în lungime.
Alte grupe funcţionale ar fi: muşchii de fixare, care susţin segmentul în
poziţia cea
mai utilă, conferind forţă mişcării, şi muşchii neutralizatori care intervin
după terminarea
mişcării.
Gruparea funcţională a muşchilor se poate face în 4 tipuri:
1. Grupări funcţionale periarticulare;
2. Chingi musculare;
3. Lanţuri musculare;
4. Lanţuri cinematice.
3.1. Gruparea funcţională periarticulară
%n timpul diverselor mişcări se realizează at$t forţele active c$t şi cele
contrarii, care
împreună alcătuiesc cupluri de forţă. Cuplul de forţă este format din
două forţe paralele
care acţionează asupra p$rghiilor osoase în direcţii opuse. De exemplu,
la articulaţia
cotului, în flexiune, flexorii acţionează după principiul unei p$rghii de
gradul III. %n
extensiune p$rghia este de gradul I.
Cupluri cinematice. %n biomecanică două segmente mobile apropiate
alcătuiesc un
cuplu cinematic, care asigură mişcarea segmentelor respective.
%n biomecanică se înt$lnesc două tipuri de cupluri cinematice:
• de rotaţie, cele mai numeroase; cel mai mobil este cel dintre
antebraţ şi m$nă;
• helicoidale, de exemplu în articulaţia gleznei.
Un rol important în cadrul mişcării la nivelul cuplului cinematic îl au
muşchii
antagonişti. Ei controlează efectuarea uniformă şi lină a mişcării,
av$nd rol de fr$nă musculară
elastică, de protejare a articulaţiei. %n cazul în care funcţionează
insuficient se pot
produce accidente articulare şi musculare. Antagoniştii reglează viteza,
amplitudinea şi
precizia, care rezultă din jocul echilibrat dintre agonişti şi antagonişti.
Coordonarea celor două grupe musculare opuse ñ agonişti şi
antagonişti ñ se face
prin mecanism nervos: inervaţie reciprocă.
3.2. Chingile musculare
Chinga musculară poate avea formă de ansă sau de V. E formată din
doi muşchi cu
inserţia distală apropiată sau chiar comună şi cu capetele proximale
divergente.
Aceeaşi chingă poate acţiona, după caz, cu punctul fix aşezat distal
sau proximal.
Un exemplu de chingă foarte importantă este cea formată de muşchiul
peronier
lung şi tibial anterior (baza primului metatarsian şi I cuneiform), cu rol
susţinerea bolţii
plantare, suspend$nd piciorul ca într-o şa cu punctul fix superior.
3.3. Lanţuri musculare (cinematice)
Mai muţi muşchi se asociază prin grupare în sens longitudinal de-a
lungul unui
lanţ articular (cinematic) form$nd un lanţ muscular sau motor.
%ntinz$ndu-se peste mai multe articulaţii, muşchii lanţului, prin
contracţia lor
simultană sau succesivă solidarizează într-o acţiune comună mai multe
segmente
corporale, chiar şi la distanţă mare.
Un lanţ cinematic poate fi:
• deschis, atunci c$nd se termină liber (exemplu membrul inferior
balant în timpul
mersului);
• închis, c$nd ambele capete sunt fixate de sol sau de un obiect fix
(exemplu
membrul superior în munca fizică sau membrul inferior în staţiune).
La nivelul membrului inferior, în jurul celor trei mari articulaţii, se
formează două
lanţuri musculare antagoniste:
• lanţul triplei flexiuni;
• lanţul triplei extensiuni;
• lanţul spiral de solidarizare a trunchiului cu membrul inferior.
%n cadrul fiecărui lanţ muşchii sunt aşezaţi alternativ înaintea şi
înapoia articulaţiilor.
Lanţul triplei extensiuni este cu mult mai important şi mai puternic din
cauza
ortostatismului. Acţionează preponderent antigravitaţional. Este format
din gluteul mare,
cvadricepsul femural şi tricepsul sural.
3.4. Lanţuri cinematice
Mai multe cupluri cinematice legate între ele, în sens longitudinal,
formează un
lanţ cinematic, format din mai multe segmente şi mai multe articulaţii.
Lanţurile cinematice principale ale corpului omenesc sunt:
a. Lanţul cinematic al capului, g$tului şi trunchiului este format din
articulaţiile:
atlantooccipitală, intervertebrale, ale coloanei cu bazinul. Permite
mişcări de flexiuneextensiune,
înclinare laterală, rotaţie, circumducţie.
b. Lanţul cinematic al membrului superior este format din centura
scapulară,
articulaţia scapulohumerală, braţ, articulaţia cotului, antebraţ, g$tul
m$inii, m$nă. Execută
mişcări complexe:
• ridicarea şi cobor$rea braţelor prin lateral (abducţie-adducţie), prin
înainte şi
înapoi (flexiune-extensiune) sau prin orice altă direcţie intermediară;
• răsucirea înauntru şi înafară;
• rotaţia (circumducţia);
• apucarea, împingerea, lovirea, aruncarea;
• căţărarea în m$ini;
• amortizarea căderii pe m$ini;
• susţinerea corpului în poziţia at$rnat sau st$nd pe m$ini. Realizează
mişcări
de fineţe, precizie, amplitudine.
c. Lanţul cinematic al membrului inferior este format din centura
pelviană, şold,
coapsă, genunchi, gambă, gleznă, picior. Efectuează mişcări ca:
• susţinerea corpului în diverse poziţii;
• propulsia corpului înainte, înapoi şi în sus (mers înainte şi înapoi,
fugă, salt);
• amortizarea căderii pe sol în cazul căderii pe picioare;
• răsucirea înăuntru şi înafară;
• depărtarea şi apropierea membrului inferior; (abducţie-adducţie);
• rotaţia pe unul sau pe ambele picioare, pivotarea;
• lovirea cu sau fără pendulare;
• împingerea, apucarea (la cei antrenaţi);
• săritura cu forfecare.
%ndeplineşte în principal funcţia de sprijin şi este mai dezvoltat dec$t
lanţul cinematic
al membrului superior.
Acţiunea de totalitate a celor trei lanţuri cinematice principale,
împreună cu lanţuri
mai mici, are ca efect în sport obţinerea unor performanţe deosebite
prin răsucirea în aer
a întregului corp (la săritura cu prăjina, gimnastică, sărituri în apă).
Deprinderile motrice complexe
Sunt mersul, fuga, saltul şi aruncările. Sunt comune majorităţii
sporturilor
individuale şi colective. Ele sunt acţiuni biomecanice complexe care
permit locomoţia
diferitelor segmente şi ale corpului în întregime.
%nsuşirea şi perfecţionarea deprinderilor motrice
Mersul şi fuga sunt mişcări ciclice, deoarece în timpul efectuării lor
membrele repetă
fazele mişcării.
Săriturile şi aruncările sunt mişcări aciclice deoarece membrele şi
trunchiul execută
mişcările respective doar o singură dată, repetarea nefiind obligatorie.
Deprinderile motrice apar în cursul ontogenezei, chiar în cavitatea
uterină, embrionul
şi apoi fătul execut$nd o serie de mişcări în lichidul amniotic, care sunt
percepute de
mamă încep$nd din luna a IV-a. La naştere nou născutul execută
mişcări dezordonate,
înlănţuiri ale unor reflexe primare.
După primele săptăm$ni de viaţă copilul, dacă este susţinut, poate
realiza mişcări
alternative cu membrele inferioare = mers automatic primar, care
dispare după 10-12
luni. El este înlocuit cu un mers titubant, cu picioarele îndepărtate
pentru a-şi mări
poligonul de susţinere.
Perfecţionarea ulterioară a mersului se realizează prin intermediul
analizatorilor
cutanat şi kinestezic.
%nsuşirea şi formarea unor deprinderi motrice trece prin patru faze:
• faza de mişcare necoordonată, caracteristică primei copilării sau
începătorului în sport;
• faza de diferenţiere, în care în timpul mişcărilor organismul caută să
transforme
sistemul său cu mai multe grupe, într-unul dirijat, care duce la o
execuţie rigidă şi
st$ngace;
• faza de concentrare, în care se concentrează sistemele de fr$nare, se
sistematizează
mişcările utile şi sunt eliminate cele inutile. Mişcarea devine uşoară,
rapidă şi precisă;
• faza de perfecţionare, în care, în urma repetărilor se ajunge la
apariţia mişcărilor
stereotipe. Prin repetare, perfecţionarea continuă.
Sportivul ajunge să se integreze total în mediul în care lucrează şi să
considere
materialele cu care lucrează drept prelungiri ale membrelor sale.
Săritorul va face corp
comun cu prăjina, aruncătorul cu ciocanul, suliţa, discul sau greutatea.
Prin repetarea în diferite variante a unei mişcări se lărgeşte numărul
deprinderilor
motrice, însuşirea unui alt stil, a unei tehnici mai avantajoase.
Următorul pas este desăv$rşirea stilului la care participă şi condiţiile
speciale de
antrenament.
Planul general de analiză a unei mişcări simple sau a unor deprinderi
motrice este
următorul:
1. Denumirea mişcării;
2. Exerciţiile fizice în care se înt$lneşte mişcarea;
3. Fazele mişcării:
• enumerarea fazelor în succesiunea lor;
• descrierea fiecărei faze în parte;
• forţele exterioare care trebuie învinse:
ÿ rezistenţa solului şi presiunea asupra solului;
ÿ rezistenţa aerului;
ÿ greutatea segmentelor;
ÿ alte rezistenţe exterioare.
• baza de susţinere;
• traiectoria centrului de greutate;
• menţinerea echilibrului şi rolul posturii;
• p$rghiile osoase;
• grupele musculare în travaliu dinamic.
4. Variantele mişcării:
• legate de mişcare;
• legate de caracteristicile individuale.
5. Ierarhia calităţilor fizice.
%n evaluarea unei deprinderi motrice trebuie să se ţină seama şi de
integritatea
sistemului nervos, a braţelor aferent şi eferent ale reflexului.
4.1. Mersul
Mersul este deprinderea motrică prin care se realizează în mod
obişnuit locomoţia,
iar în sport probele de marş.
Evoluţia ontogenetică a mersului. Copilul începe prin a se t$rî, a merge
Ñde-a
buşileaî, apoi se ridică în picioare şi face primii paşi. Mersul poate
începe mai repede
dacă un copil este susţinut sau ţinut de m$ini.
%n primii ani copilul merge cu bază mare de susţinere pentru a putea
menţine centrul
de greutate al corpului în interiorul poligonului de sprijin. Copilul se
leagănă pentru a-
şi putea menţine echilibrul, imit$nd mersul maimuţelor antropoide. %n
jurul v$rstei de 4
ani, mersul copilului începe să semene cu cel al adultului şi evoluează
odată cu v$rsta.
%n evoluţia sa filogenetică, în mers au trebuit să fie respectate două
cerinţe: stabilitatea
şi mobilitatea.
Stabilitatea este esenţială deoarece balansarea şi echilibrul trebuie
susţinute în
timpul accelerării şi oscilaţiilor care se produc la fiecare pas.
Mobilitatea rezultă din coordonarea acţiunilor musculare a gravitaţiei şi
a inerţiei
sistemelor de p$rghii pentru dirijarea diferitelor segmente ale corpului.
Fazele mersului
Mersul se realizează cu ajutorul paşilor. Pasul corespunde seriei de
mişcări ce se
succed între cele două poziţii identice ale unui singur picior.
%n timpul efectuării paşilor există următoarele momente mai
importante:
1. debutul dublului sprijin;
2. dublul sprijin;
3. sprijinul unilateral, cu:
ß semipasul posterior;
ß momentul verticalei;
ß semipasul anterior;
4. debutul dublului sprijin ulterior.
%n orice mişcare primul impuls porneşte din apropierea centrului de
greutate.
Trunchiul se apleacă înainte pentru ca proiecţia centrului de greutate
să treacă înaintea
bazei de susţinere. Concomitent membrul de sprijin se extinde iar
celălalt devine
pendulant, părăseşte solul, apoi este proiectat înaintea membrului de
sprijin, fiind fixat
din nou pe sol. Mişcarea se repetă, cu rolul membrelor inversat.
1. Debutul dublului sprijin se efectuează cu:
• membrul inferior propulsat înainte, av$nd piciorul la unghi drept pe
gambă,
genunchiul extins şi coapsa la 30° faţă de verticală;
• membrul inferior situat posterior are calcaneul ridicat de pe sol,
genunchiul în uşoară
flexie şi şoldul în extensie de 15°.
2. Dublul sprijin
• membrul situat anterior îşi aşează planta pe sol, gamba face cu
verticala un unghi de
10°, apoi se verticalizează. Genunchiul se îndoaie uşor, apoi se
destinde;
• la membrul situat posterior, de la 15° flexie dorsală, piciorul trece în
unghi drept,
apoi în flexie plantară de 30°, cu primele falange în hiperextensie. %n
acest moment
ambele picioare sunt în contact cu solul. Apoi genunchiul de flectează
p$nă la 50°,
hiperextensia şoldului se reduce şi piciorul părăseşte solul.
3. Sprijinul unilateral este perioada în care membrul situat posterior
părăseşte solul
şi devine pendulant (semipasul posterior) trece pe l$ngă membrul
inferior de sprijin
(momentul verticalei) şi devine anterior (semipasul anterior). %n acest
moment, membrul
de sprijin este blocat vertical cu şoldul şi genunchiul în hiperextensie
sub acţiunea
muşchilor care alcătuiesc lanţul triplei extensii: glutei, ischio-gambieri,
cvadriceps.
Ulterior, c$nd piciorul de sprijin se desprinde de pe sol, v$rfurile
degetelor împing
corpul înainte, membrul de sprijin devine oscilant, av$nd genunchiul în
flexie, datorită
muşchilor gemeni. Muşchii adductori ai coapsei şi gluteii mijlociu şi mic
menţin bazinul
orizontal, nelăs$ndu-l să cadă spre membrul oscilant.
Linia centrului de greutate cade în imediata apropiere a piciorului de
sprijin.
Echilibrul corpului în mers este menţinut şi cu ajutorul mişcărilor de
pendulare a
braţelor; fiecare braţ pendulează pe r$nd, înapoi, c$nd membrul
inferior de partea sa este
împins înainte.
Deplasarea centrului de greutate în mers
Fiind o deprindere motrică, mersul de bazează pe acţiuni biomecanice.
Corpul
omenesc este considerat un mobil al cărui centru de greutate este şi el
în mişcare. Asupra
centrului de greutate acţionează forţa gravitaţiei care îl trage spre sol
şi rezistenţa aerului,
care i se opune din faţă. Aceste două forţe dau forţa rezultantă care
trebuie învinsă de
forţa de deplasare. Pentru a fi posibilă deplasarea, forţa de deplasare
trebuie să fie mai
mare dec$t forţa rezultantă.
Deci, mersul este influenţat de o serie de forţe exterioare, dintre care
gravitaţia şi
rezistenţa aerului se aplică asupra centrului de greutate, sub forma
unei forţa rezultante.
Toate aceste forţe exterioare trebuie învinse de forţele interioare,
reprezentate de grupele
musculare şi de sistemul de p$rghii osteoarticulare.
După ce mişcarea a fost pornită, centrul de greutate se deplasează
datorită a doi
factori, viteza de propulsie şi inerţia, care pot suplini p$nă la un
moment dat chiar şi o
forţă musculară deficitară. Viteza de propulsie este şi un factor de
echilibru care limitează
deplasările laterale.
Muşchii motori ai mersului
%n mers intervin numeroase grupe musculare aparţin$nd pelvisului,
coapsei şi
gambei, aceste grupe intervenind în anumite faze ale mersului.
Muşchii posteriori ai pelvisului care intervin în mers sunt:
Muşchiul gluteu mare este un muşchi prin excelenţă antigravitaţional.
Acţionează în
staţiune şi locomoţie de pe membrul inferior fixat, asupra bazinului,
înving$nd greutatea
corporală. %n staţiune verticală comodă şi în mersul obişnuit este
inactiv. %n staţiune
intervine în momentul în care corpul este uşor înclinat înainte,
împiedic$nd căderea înainte
a trunchiului pe coapsă (contracţie statică cu punctul fix pe coapsă).
%n mers intervine
numai c$nd subiectul poartă greutăţi, urcă o pantă sau merge pe teren
alunecos.
Muşchii gluteu mijlociu şi gluteu mic acţionează ca abductori, cu
punctul fix pe femur,
devenind antagonişti ai adductorilor, împreună cu care asigură
balansarea pelvisului în
plan frontal. %n contracţie unilaterală la nivelul membrului de sprijin,
devin indispensabili
în mers şi în staţiunea asimetrică. %n mers, în faza de sprijin unilateral,
contracţia lor
împiedică căderea pelvisului de partea membrului oscilant, produc$nd
chiar o uşoară
înclinaţie a lui de partea membrului de sprijin. Prin aceasta, greutatea
trunchiului este
adusă deasupra sprijinului, asigur$ndu-se echilibrul, iar membrul
oscilant c$ştigă spaţiul
necesar pendulării. %n paralizia lor, mersul devine foarte greu, pelvisul
Ñcăz$ndî la fiecare
pas de partea opusă. C$nd sunt paralizaţi bilateral, mersul devine
legănat (ca de raţă).
Muşchii anteriori ai pelvisului
Muşchiul iliopsoas are ca acţiune principală flexia coapsei pe pelvis. Cu
punctul fix
pe coloană şi pelvis, intervine indispensabil în mers, duc$nd coapsa
membrului oscilant
dinapoi înainte. Lungimea psoasului este hotăr$toare pentru lungimea
paşilor şi a
săriturii. C$nd iliopsoasul este paralizat, mersul devine aproape
imposibil.
Muşchii regiunii anterioare a coapsei
Muşchiul cvadriceps femural are rol în mers, at$t în contracţie statică
c$t şi dinamică;
acţionează asupra articulaţiei coxofemurale şi asupra genunchiului. Cu
punctul fix pe
gamba membrului de sprijin, prin contracţie statică stabilizează
genunchiul în extensiune
şi transformă membrul inferior într-o coloană rigidă necesară sprijinului
în timpul
mersului. La nivelul membrului oscilant acţionează succesiv: produce
flexiunea coapselor
pe bazin, c$nd coapsa este dusă din faza pasului posterior în cea a
pasului anterior, în
faza a doua extinz$nd brusc gamba. Contracţia cvadricepsului
contribuie la lungirea
pasului prin extensiunea bruscă a genunchiului. %mpreună cu ceilalţi
muşchi ai lanţului
triplei extensiuni, cvadricepsul femural intervine în mersul pe teren
ascendent şi în urcatul
scărilor.
Muşchii regiunii posterioare a coapsei sunt cei trei muşchi ischio
crurali:
semimembranosul, semitendinosul şi bicepsul femural, care sunt
flexori ai gambei pe
coapsă.
Muşchii regiunii anterioare a gambei sunt tibialul anterior, extensorul
lung al
halucelui şi extensorul lung al degetelor. Prin acţiunea lor de flexiune
dorsală a piciorului,
intervin în mers: la nivelul membrului de sprijin trag gamba înainte; pe
membrul mobil
acţionează de pe gambă şi ridică piciorul, asigur$nd scurtarea
membrului necesară
pendulării. Prin acţiune statică stabilizează glezna în faza de sprijin.
Muşchii regiunii laterale a gambei, lungul şi scurtul peronier, sunt
stabilizatorii
laterali ai piciorului şi gleznei, activitatea lor mecanică fiind în timpul
c$t calcaneul este
ridicat de pe sol.
Muşchii regiunii posterioare a gambei
Muşchiul triceps sural este cel mai puternic flexor plantar al piciorului.
La nivelul
membrului de sprijin tricepsul acţionează de pe picior asupra gambei,
împiedic$nd
înclinaţia ei înainte sub acţiunea greutăţii corporale; este un important
stabilizator al
articulaţiei talocrurale. %n mers, aplică cu forţă planta pe sol,
dezlipeşte apoi planta p$nă
pe capetele metatarsienilor şi realizează în continuare desprinderea
completă a piciorului
de pe sol, d$ndu-i propulsia necesară locomoţiei. Este unul dintre cei
mai importanţi
muşchi ai mersului.
Mişcări asociate mersului
%n timpul mersului mai intervin activ o serie de grupe musculare, care
determină
mişcări ale umerilor şi membrelor superioare şi oscilaţii ale corpului în
întregime.
Mişcările umerilor şi membrelor superioare. %n timpul mersului umerii
şi membrele
superioare sunt proiectate înainte şi înapoi, prin torsiuni ale coloanei,
în acelaşi ritm cu
deplasarea membrelor inferioare, dar în sens invers. Proiectarea
braţului înainte pune în
tensiune muşchiul latissim, iar rotaţia trunchiului fibrele muşchiului
intern al
abdomenului, inerţia creată ajut$nd la progresia şoldului înainte.
Mişcările trunchiului
şi balansul membrelor superioare ajută ritmul de înaintare prin
menţinerea centrului de
greutate într-o poziţie convenabilă.
Oscilaţiile corpului în timpul mersului sunt:
• Oscilaţiile verticale, în medie 5 cm., sunt maxime în momentul
verticalei şi minime în
perioada de sprijin bilateral. Există persoane la care oscilaţiile verticale
au o
amplitudine mai mare: mersul Ñsăltăreţî.
• Oscilaţiile transversale, în medie 4 cm., corespund înclinărilor
alternative ale
trunchiului de partea membrului de sprijin; au rol în echilibrarea
în mers prin apropierea sa de poligonul de sprijin.
• Oscilaţiile anteroposterioare. %n faza anterioară a sprijinului
unilateral trunchiul se
înclină înainte, iar în faza posterioară a sprijinului unilateral se înclină
înapoi. Aceste
oscilaţii sunt completate cu uşoare mişcări de rotaţie ale bazinului în
jurul unui ax
vertical.
4.2. Alergarea
Alergarea este o formă a locomoţiei care ajută la deplasarea rapidă a
corpului
omenesc. Ea constă în trecerea succesivă şi rapidă a unui membru
inferior înaintea celuilalt,
cu sprijin alternativ pe membrele inferioare. Spre deosebire de mers,
alergarea nu prezintă
perioada de sprijin dublu; înaintarea se realizează prin mici sărituri,
separate prin perioada
de sprijin unilateral.
Fazele alergării
Alergarea are două faze principale: faza de sprijin unilateral şi fuleul.
a. Faza de sprijin unilateral începe din momentul c$nd membrul
inferior ia contact cu
solul şi se termină în momentul în care membrul inferior se desprinde
de sol. Această
perioadă reprezintă momentul de sprijin şi se împarte în cinci faze
secundare:
• începutul sprijinului;
• cursa membrul inferior pendulant spre momentul verticalei;
• momentul verticalei;
• cursa membrul inferior pendulant după momentul verticalei;
• sf$rşitul sprijinului.
%nceputul sprijinului reprezintă contactul membrului anterior cu solul,
contact care
este diferit în funcţie de tipul alergării. Pentru susţinerea greutăţii
corpului, prin contracţia
muşchilor membrului inferior devenit de sprijin, se formează o coloană
rigidă care
împinge capul femural în cavitatea acetabulară. Bazinul, coapsa şi
articulaţia genunchiului
fiind blocate, întreaga forţă de presiune se transmite bolţii plantare,
susţinută de
tendoanele tibialului anterior şi peronierului lung. Cel mai solicitat este
muşchiul tibial
anterior, el devenind dureros mai ales la persoanele neantrenate.
Cursa membrului pendulant spre momentul verticalei reprezintă faza
de sprijinfr$
nare.
%n momentul în care membrul inferior de sprijin s-a fixat, începe
înaintarea
membrului pendulant, care ajunge în dreptul membrului de sprijin ñ
momentul verticalei
ñ apoi îşi continuă pendularea şi preia funcţia de sprijin, permiţ$nd
celuilalt membru să
continue înaintarea. Membrul inferior de sprijin are şi rol de formare
prin intrarea în
contracţie izometrică a muşchilor lanţului triplei extensiuni, cu acţiuni
de amortizare. Pe
l$ngă musculatura frenatoare, la amortizare participă şi oasele,
cartilajele articulare, capsula
şi ligamentele, în special ale articulaţiei genunchiului.
b. Fuleul este momentul alergării în care ambele picioare, deşi uneori
ating solul, nu
se sprijină pe el. Fuleul este cu at$t mai mare, cu c$t articulaţia
coxofemurală este mai
mobilă şi este urmat imediat de începutul sprijinul membrului
pendulant.
Deplasarea centrului de greutate în alergare
Ca şi în mers, în alergare centrul de greutate se deplasează în funcţie
de intervenţia
celor trei forţe principale: forţa musculară (F), greutatea corporală (G)
şi rezistenţa aerului
(A). Deplasarea centrului de greutate respectă principiul
paralelogramului forţelor.
Dacă viteza este constantă, cele trei forţe se menţin în echilibru: forţa
care exprimă
greutatea corporală acţionează în jos, forţa musculară în sus şi se
opune celorlalte forţe
(gravitaţie, greutate, rezistenţa aerului), iar forţa A acţionează
orizontal.
Dacă viteza scade, rezistenţa aerului se micşorează şi forţa musculară
se reduce.
Dacă viteza creşte, creşte proporţional şi rezistenţa aerului şi forţa de
frecare, iar forţa
musculară trebuie să atingă valori mai mari, pentru a învinge aceste
forţe exterioare.
%n alergare, pe l$ngă deplasarea rectilinie, centrul de greutate se
deplasează vertical
şi lateral. Dacă se calculează distanţa parcursă de subiect în alergare,
ea nu corespunde
traiectoriei parcurse de centrul de greutate, care este întotdeauna mai
lungă. Acest lucru
este explicabil prin deplasarea sinusoidală pe verticală a centrului de
greutate, care este
proiectat în sus şi înainte, apoi în jos şi înainte; centrul de greutate se
deplasează tot
după o traiectorie sinusoidală şi lateral. %n timpul unei curse de 100
m. plat, centrul de
greutate are o traiectorie de 105-113 m., în condiţiile unei tehnici de
alergare corectă. Cu
c$t tehnica de alergare este mai deficitară, cu at$t lungimea
traiectoriei centrului de
greutate creşte.
Caracteristicile alergărilor de viteză şi de fond
%n timpul alergărilor de viteză subiectul Ñfuge după propriul său
centru de
greutateî, care cade întotdeauna înaintea poligonului de sprijin.
Trunchiul alergătorului
este aplecat înainte, forţa musculară este mai mare şi direcţia ei de
acţiune este mai
înclinată. Faţă de mers, începutul sprijinului diferă prin faptul că
atingerea călc$iului de
sol este superficială; planta nu se aşează pe sol ca un tăvălug, ci numai
Ñmuşcăî solul. Se
disting două momente de rulaj plantar: la început dinainte înapoi, p$nă
ce călc$iul atinge
solul, iar după ce s-a depăşit momentul verticalei, planta rulează
invers, dinapoi înainte
pentru a participa la propulsia corpului înainte. La alergarea înapoi ñ
Ñcu spateleî ñ
planta nu atinge solul în totalitate, deoarece alergarea se realizează
Ñpe v$rfuriî, în schimb
centrul de greutate cade în interiorul poligonului de sprijin. C$nd
subiectul aleargă cu
trunchiul aplecat înapoi, centrul de greutate cade înaintea poligonului
de sprijin (înaintea
Ñalergăriiî).
%n timpul alergărilor de fond, centrul de greutate se plasează în
permanenţă în
interiorul poligonului de sprijin. Alergarea de fond este o alergare
economică: trunchiul
subiectului alege poziţia cea mai comodă şi cea mai puţin solicitantă;
forţa musculară
necesară deplasării este mai mică, direcţia de acţiune mai apropiată
de verticală, începutul
sprijinului se realizează cu călc$iul, iar în perioada de sprijin unilateral
planta rulează
pe sol dinapoi înainte, pe toată suprafaţa de contact, realiz$nd o
mişcare de tip tăvălug.
Viteza de alergare
%n alergarea de viteză, subiectul nu poate alege poziţia cea mai puţin
solicitantă, ci
poziţia care-i permite să învingă mai uşor frecarea aerului, pentru a
c$ştiga în viteză.
Aplecarea trunchiului înainte reprezintă o poziţie aerodinamică, în care
trunchiul în atac
şi suprafaţa de secţiune se micşorează, în consecinţă se micşorează şi
rezistenţa aerului.
Viteza de deplasare este condiţionată de cadenţa fuleelor pe secundă,
de lungimea
fuleului, de factorii meteorologici, de calitatea echipamentului etc.
Dacă se ia în considerare numai lungimea şi frecvenţa fuleului, făc$nd
abstracţie de
forţa musculară şi de rezistenţa aerului, viteza de deplasare reprezintă
produsul dintre
lungimea fuleului (L) şi frecvenţa lui (N), exprimată prin formula
V=LxN.
Viteza se măreşte dacă creşte numai frecvenţa fuleului, dacă creşte
numai lungimea
fuleului sau, ideal, dacă cresc ambii factori. Frecvenţa este legată de
caracteristicile
neuromusculare ale subiectului, unde este inclus şi startul. Creşterea
lungimii fuleului
se realizează prin trei modalităţi: mărind intensitatea forţei de extensie
a piciorului de
sprijin, mărind unghiul fuleului (unghiul femuro-femural, cu v$rful la
nivelul articulaţiilor
coxofemurale) sau pendul$nd c$t mai înainte gamba. Aceste trei
modalităţi au numai
valoare teoretică, deoarece unghiul femuro-femural nu poate fi mărit
într-o alergare
eficientă, iar pendularea înainte a gambei duce fie la pierderea
echilibrului, fie la alungirea
prea mare a fuleului, care este însoţită de scăderea frecvenţei. Singura
modalitate eficientă
răm$ne creşterea intensităţii forţei de extensie a piciorului de sprijin,
care se poate dezvolta
prin antrenament.
Creşterea frecvenţei implică ameliorarea impulsurilor nervoase motorii
(viteza de
execuţie) şi senzitivo-motorii (viteza de reacţie). Creşterea vitezei de
reacţie, importantă
în cazul startului sau a ruperilor de ritm, este extrem de greu de
realizat, dat fiind caracterul
ei constituţional. %n schimb, creşterea frecvenţei se poate realiza prin
ameliorarea
excitabilităţii arcurilor reflexe de tip somatic, de exemplu prin
alergarea pe plan înclinat
şi medicaţie neurotropă adecvată. Exerciţiile de alergare pe un uşor
plan înclinat (8-10°)
uşurează biomecanica deplasării şi creşterea frecvenţei. După
numeroase repetări,
frecvenţa poate fi menţiunută şi pe teren plat.
4.3. Săriturile
Săritura sau saltul este o deprindere motrică prin care corpul uman
realizează o
desprindere momentană de sol, înving$nd forţa gravitaţiei şi greutatea
proprie.
Săriturile sunt dependente de o serie de factori legaţi de constituţie,
rasă, influenţa
mediului etc.
Săriturile se utilizează în domenii diferite, de la exerciţiile simple din
şcoli, p$nă la
săritura cu prăjina, probă atletică deosebit de dificilă. Săriturile se
înt$lnesc în atletism
(lungime, înălţime, triplu salt, prăjină), în gimnastică şi jocuri sportive.
C$t timp corpul omenesc se află situat pe sol (inerţia de repaus)
asupra sa acţionează
două forţe egale şi de sens contrar, ale căror efecte se anulează
reciproc. Aceste forţe sunt:
acţiunea gravitaţiei (forţa de acţiune) şi rezistenţa solului (forţa de
reacţie). Pentru
învingerea inerţiei de repaus este necesară intervenţia forţelor
interioare, care trebuie să
fie mai mari dec$t în mers sau alergare, deoarece intervine
desprinderea de sol.
%n timpul săriturii se disting următoarele faze: elanul, prebătaia,
zborul şi aterizarea,
prezente la toate tipurile de săritură din mişcare. La săriturile de pe
loc, aceste faze se
modifică calitativ şi cantitativ.
Elanul este una din fazele premergătoare săriturii propriu-zise. %n
săriturile din
mişcare el constă dintr-o alergare cu acceleraţie progresivă. La
săriturile de pe loc, elanul
se obţine prin bascularea membrelor superioare şi flexiuni repetate ale
membrelor
inferioare.
Prebătaia este faza în care segmentele corpului se flectează, pregătind
bătaia, iar
centrul de greutate al corpului coboară. %n tipurile de săritură unde
elanul este reprezentat
de alergare, prebătaia este de fapt ultimul fuleu, de regulă mai mic,
însoţit de un moment
de concentrare nervoasă maximă.
Bătaia reprezintă un moment de extensie maximă a segmentelor
corpului care
participă la salt, proiect$nd centrul de greutate înainte şi în sus (sau
înapoi şi în sus la
stilul Ñflopî). Membrele superioare sunt Ñaruncateî şi ele pe direcţia
săriturii, uşur$nd
propulsia.
Forma calitativă de manifestare a momentului bătăii, împreună cu
energia
dezvoltată, reprezintă începutul detentei.
Zborul reprezintă momentul plutirii în aer şi diferă de detentă, care
reprezintă numai
componenta ascendentă, p$nă la înălţimea maximă a săriturii. %n
zbor, traiectoria centrului
de greutate al corpului omenesc poate fi asemănată cu o curbă
balistică descrisă de un
proiectil. Ea reprezintă rezultanta forţelor care au acţionat în etapele
premergătoare.
Mişcările suplimentare ca forfecarea aerului în zbor sau Ñaruncareaî
membrelor inferioare
înainte, în apropierea locului de aterizare, nu influenţează traiectoria,
ci măresc inerţia,
prin reducerea frecării sau prelungirea locului de contact cu solul.
Aterizarea este ultima fază a săriturii şi reprezintă din punct de vedere
biomecanic
efortul final al gravitaţiei, iar din punct de vedere al performanţei,
randamentul săriturii.
Presiunea exercitată asupra solului la aterizare este maximă, depăşind
pe cea din
momentul bătăii. Acest lucru se explică prin adăugarea inerţiei corpului
în cădere liberă.
Accidentele în timpul săriturii sunt mai frecvente în momentul bătăii şi
aterizării.
%n timpul săriturii, pe tot parcursul plutirii, traiectoria centrului de
greutate se poate
înscrie grafic ca o linie curbă cu forme variate, în raport cu tipul
săriturii şi cu sportul în
care se practică. Forma ei este legată de mărimea forţei de plecare
(impuls), de greutatea
corpului în mişcare, direcţia impulsului, intensitatea v$ntului,
rezistenţa aerului. V$ntul
din spate lungeşte traiectoria săriturii şi performanţa nu se ia în
considerare dacă viteza
v$ntului depăşeşte 2 m/sec.
Menţinerea echilibrului în timpul săriturii se realizează în afara oricărui
punct de
sprijin. El este realizat prin gruparea diferitelor segmente ale corpului
în jurul centrului
de greutate aflat în mişcare.
4.4. Detenta
Detenta este o modalitate specifică de salt, motiv pentru care se va
descrie separat,
av$nd în vedere şi implicaţiile ei în sportul performanţă.
Detenta reprezintă o declanşare bruscă a energiei fizice acumulate la
maximum,
urmată de distensie bruscă. %n salt, detenta depinde de viteza de
detentă, care pune în
valoare următorii factori:
Viteza elanului. Elanul influenţează net calitatea detentei, mai ales la
săriturile cu
elan, dar şi alte probe atletice sau jocuri sportive. Un elan bun, un ritm
şi o apreciere
corectă a penultimului şi ultimului pas, precum şi o apreciere corectă a
traiectoriei unei
mingi de fotbal, permite o lovitură cu capul a ei, din săritură, cu
maximum de randament.
Unghiul de săritură influenţează înălţarea centrului de greutate.
Unghiul de săritură
este unghiul sub care axul gambei la membrul inferior de bătaie
(detentor) părăseşte
solul. Acest unghi depinde de natura săriturii. Dar, un corp mai greu
dec$t aerul va avea
o viteză iniţială mai mare ñ viteza cu care părăseşte solul -, dacă
unghiul de săritură se va
îndepărta de 90° şi se va apropia de orizontală. Dacă pentru un unghi
de 90° săritorul
trebuie să-şi ridice centrul de greutate drept în sus (gravitaţia fiind
maximă) utiliz$nd o
anumită forţă, la aceeaşi greutate, sub un unghi de 45° forţa va scădea
la jumătate, iar sub
un unghi de 0° (startul la înot) va fi egală cu viteza iniţială maximă
dezvoltată de
posibilităţile organismului respectiv.
Lungimea membrelor inferioare influenţează detenta mai ales la
săritura în înălţime,
deoarece atunci c$nd membrele inferioare sunt mai lungi, centrul de
greutate este situat
mai sus, deci mai aproape de înălţimea care trebuie trecută.
Forma bolţii plantare. O boltă plantară mai ad$ncită favorizează
săritorul, spre
deosebire de o boltă plantară mai aplatizată, care-l defavorizează. Cu
c$t raportul dintre
braţele p$rghiei piciorului (axa transversală a gleznei şi tuberozitatea
calcaneului) este
mai mare, cu at$t forţa de propulsie creşte.
Ritmul ultimilor doi paşi. %n raport cu viteza de alergare mărită şi cu
aprecierea
corectă a distanţei, acest factor influenţează detenta la sporturile în
care sunt necesari
aceşti paşi.
Lungimea fibrelor musculare. Pentru detentă este importantă lungimea
fibrelor
muşchilor care fac parte din lanţul triplei extensiuni, acest lanţ
muscular realiz$nd
extensiunea cu o forţă cu at$t mai mare cu c$t apropierea capetelor
de inserţie ale
muşchiului este mai mare.
Elementele ajutătoare au un caracter auxiliar, dar trebuie luate în
consideraţie.
Acestea sunt mişcări complexe, cum ar fi extensia membrului inferior
de bătaie, aruncarea
membrului inferior pendulant înainte şi în sus, acţiunea braţelor.
Viteza cu care sunt puşi în acţiune factorii de mai sus este numită
viteza de detentă,
care, cu c$t este mai mare cu at$t detenta creşte.
4.5. Aruncarea
Aruncarea este o mişcare complexă, care constă în propulsarea unui
obiect oarecare
c$t mai departe de cel care aruncă. Obiectul poate fi suliţă, disc,
greutate, ciocan, minge.
Aruncarea are patru faze principale: pregătirea, ghemuirea, explozia şi
echilibrarea.
Pregătirea sau elanul constă în prinderea obiectului ce urmează a fi
aruncat, plasarea
corpului pe locul de aruncare, poziţionarea lui în vederea aruncării şi
concentrarea.
Ghemuirea reprezintă punerea sub tensiune a tuturor lanţurilor
musculare
extensoare.
Explozia reprezintă extensia lanţurilor musculare extensoare ale
membrelor
superioare care execută aruncarea, însoţită de extensia de propulsie şi
sprijin din partea
membrelor inferioare şi a trunchiului.
Echilibrarea este revenirea corpului în vederea menţinerii echilibrului,
deoarece în
momentul exploziei corpul se dezechilibrează. Pentru echilibrare
intervin toţi muşchii
care participă la reflexele statice şi statokinetice.
Formele aruncării
%n general, aruncările se pot încadra în trei tipuri: prin destindere, prin
arcuire, prin
piruetă.
Aruncările prin destindere au ca prototip aruncarea greutăţii şi se
realizează prin
ghemuirea corpului şi extinderea lui bruscă, de jos în sus.
Aruncările prin arcuire au ca prototip aruncarea suliţei. Efectuarea
aruncării cuprinde
extensia trunchiului şi a membrelor, prin a căror destindere obiectul
este aruncat. %n această
formă de aruncare un rol important îl au muşchii drepţi abdominali.
Aruncările prin piruetă au ca prototip aruncarea ciocanului. Se pot
efectua trei sau
patru piruete, în care corpul este folosit ca un ax care se înv$rteşte.
Randamentul aruncării
creşte odată cu viteza de înv$rtire.
Traiectoria centrului de greutate
Traiectoria centrului de greutate trebuie să fie c$t mai eficientă. %n
orice mişcare din
cadrul deprinderilor motrice complexe, echilibrul tinde să se rupă
datorită deplasării
centrului de greutate. Acest fapt trebuie utilizat în folosul aruncării şi
pentru creşterea
randamentului ei.
Pentru realizarea unui randament sporit al aruncării, mişcările se
studiază şi se
corectează cu ajutorul cinematografiei sau videocasetelor care permit
oprirea şi analizarea
poziţiei respective. Să analizăm acum aruncarea mingii de handbal la
poartă. %n momentul
aruncării Ñdin plonjonî, echilibrul centrului de greutate (situat la nivelul
vertebrei L5) se
Ñrupeî intenţionat, prin aruncarea corpului înainte. La realizarea
mişcării contribuie o
serie de mişcări succesive. Mişcarea începe din poziţia verticală cu
corpul în echilibru,
pregătindu-se pentru aruncare, sportivul flectează genunchii, ajung$nd
în poziţia Ñpe
v$rfuriî. Baza de susţinere se reduce, centrul de greutate tinde să
coboare, se proiectează
încă în mijlocul bazei de susţinere, care este însă redusă ca suprafaţă.
Ridicarea membrului
superior st$ng înainte şi a celui drept înapoi, ajută în acest moment la
menţinerea
echilibrului. Prin accentuarea flexiei gambelor şi deplasarea trunchiului
înainte, centrul
de greutate continuă să coboare şi proiecţia lui cade înaintea bazei de
susţinere, astfel
înc$t echilibrul se rupe şi corpul cade înainte. %n momentul pierderii
echilibrului, gleznele
şi genunchii se destind brusc şi toată forţa membrului inferior se
transmite trunchiului,
care este proiectat înainte, împreună cu centrul de greutate. Membrul
superior drept care
ţine mingea se întinde şi Ñbiciuieşteî aerul, arunc$nd mingea. Forţa cu
care este aruncată
mingea este o forţă combinată (FC ), calculată astfel:
FC = F1 + F2 + F3,
în care F1 este forţa membrului inferior, F2 este forţa trunchiului în
cădere, F3 este forţa
membrului superior.
La aceste forţe se adaugă coeficientul ce ţine de rezistenţa şi
elasticitatea solului,
unghiul de aruncare şi valoarea acceleraţiei forţei gravitaţionale (9,81
m/sec2).
%n cadrul oricărui tip de aruncare intervine şi presiunea cu care
plantele apasă asupra
solului (PN). Aceasta variază ca intensitate şi se calculează din formula:
PN = PD + PS,
unde PD = presiunea plantei drepte, PS = presiunea plantei st$ngi.
La aruncarea greutăţii cu m$na dreaptă PD variază în funcţie de
traiectoria greutăţii
aruncate.
Forţa de aruncare
Forţa de aruncare (FA) reprezintă energia dezvoltată de organism în
vederea
realizării aruncării. %n biomecanica aruncării, FA = FC x V, unde FC
este forţa de contracţie,
V este viteza de aruncare ñ contracţie).
Forţa de contracţie rezultă din combinarea unor elemente anatomice
ce ţin de aparatul
locomotor cu o serie de proprietăţi fiziologice ale masei musculare.
Aceste elemente sunt:
• numărul de lanţuri musculare angajate în mişcare;
• numărul de lanţuri articulare care participă. Cu c$t lanţul
musculoarticular
cuprinde mai multe segmente, cu at$t forţa de aruncare creşte.
• secţiunea transversală a maselor musculare. Forţa de contracţie a
unui muşchi
este proporţională cu secţiunea sa transversală;
• elasticitatea musculară. Prehensiunea unui obiect care urmează să
fie aruncat
realizează o punere în tensiune a unor grupe musculare (muşchii
flexori ai
antebraţului şi m$inii) urmată de alungirea lor. Alungirea se realizează
pe baza
elasticităţi musculare, muşchii av$nd acţiunea unui amortizor elastic,
destins.
%n momentul aruncării muşchii se contractă, dar tensiunea elastică a
fibrelor
care se scurtează se reduce treptat. Relaţia dintre alungirea fibrelor
(prin
depărtarea capetelor de inserţie în momentul prehensiunii) şi scurtarea
lor (prin
apropierea capetelor de inserţie în momentul contracţiei) se adaugă
forţei
contractile din momentul aruncării;
• lungimea p$rghiilor osoase. Cu c$t aceste p$rghii sunt mai mari, cu
at$t forţa
de contracţie creşte.
Viteza de contracţie (viteza de explozie) este al doilea factor de care
depinde forţa
de aruncare. La aruncări, viteza are importantă mai mare în aruncările
cu piruetă dec$t la
aruncările simple. Rezistenţa şi elasticitatea solului şi unghiul de
aruncare sunt factori
exteriori de mare importanţă. Unghiul de aruncare trebuie să fie c$t
mai favorabil.
Randamentul aruncării depinde şi de calitatea solului; dacă acesta nu
are rezistenţă
suficientă o parte din forţa de aruncare se pierde.
Bibliografie selectivă
1. Baciu C. Anatomie funcţională şi biomecanică, Ed. Sport-Turism,
Buc.1977.
2. Baciu C., Aparatul Locomotor, Ed. Med. Bucureşti,1981.
3. Baciu, C. ñ Anatomi a funcţională a aparatului locomotor, Ed.
Stadion, Bucureşti, 1972.
4. Brătucu, L.S. - Anatomie funcţională, vol.I-III, Ed. UBB Cluj-Napoca,
1994.
5. Cordun, Mariana ñ Kinetologie medicală, Ed. AXA, Bucureşti, 1999.
6. Diaconescu, N., Veleanu, C., Klepp, H.J. ñ Coloana vertebrală, Ed.
Medicală, Bucureşti,
1977
7. Dumaulin, I., Bisschop, G., Petit, B., Rijn, Ch. ñ Dossier de
kinesiologie et biomecanique,
Ed. Masson, Paris, 1991.
8. Enoka, R. ñ Kinesiology, Human Kinetics, 1994.
9. Gardner, D.L. ñ The nature and cause osteoarthosis, Br. Med.I, 1983,
286, 418-423.
10. Goubel, Fr. ñ BiomÈcanique, Ed. Masson, Paris, 1998.
11. Gerry, Carr ñ Mecanics of sport, Human Kinetics, 1997.
12. Papilian, V. - Anatomia omului, vol. I-II, ediţia a VI-a, Ed. All,
Bucureşti, 1992.
13. Robacki, R. ñ Anatomie funcţională, Ed. Scrisul Rom$nesc, Craiova,
1986.
14. Sbenghe, T. ñ Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare,
Ed. Medicală,
Bucureşti, 1987.
15. Sbenghe, T. ñ Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed.
Medicală, Bucureşti,
1999.
16. ThÈpaut-Mathieu, C. ñ Biomecanics X-A, Human Kinetics,
Champaing, Illinois, 1987.
17. Zuuvbier, C.J. ñ Influence of muscle geometry on shortening speed
of fibre,
aponeurosisand muscle, I. Biomecanics, 1992, 25, 1017-1026.
18. Zamora, Elena ñ Anatomie funcţională - aparatul locomotor, vol.I,
Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2000.
Cuprins
Artrologia
1
1. Generalităţi
1
1.1. Clasificarea articulaţiilor 1
1.1.1. Articulaţiile fibroase 1
1.1.2. Articulaţiile cartilaginoase
1.1.3. Articulaţiile sinoviale 2
1.2. Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară 3
1.2.1. Mişcările în articulaţii 8
1.3. Conducerea în articulaţii 9
1.4. Lanţul articular sau cinematic 10
2. Articulaţiile capului 10
2.1. Articulaţia temporomandibulară 10
2.1.1. Elemente descriptive 10
2.1.2. Biomecanica articulaţiei temporomandibulare 12
3. Articulaţiile capului cu coloana vertebrală 15
3.1. Elemente descriptive 15
3.1.1. Articulaţia atlanto-occipitală 15
3.1.2. Articulaţia atlanto-axoidiană 15
3.2. Biomecanica articulaţiilor capului cu coloana vertebrală 16
4. Articulaţiile coloanei vertebrale 18
4.1.1. Articulaţiile vertebrelor adevărate 18
4.1.2. Articulaţiile vertebrelor false 20
4.2. Biomecanica coloanei vertebrale 20
5. Articulaţiile toracelui 23
5.1.1. Articulaţiile capetelor coastelor 23
5.1.2. Articulaţiile costotranversare 24
5.1.3. Articulaţiile costocondrale 24
5.1.4. Articulaţiile condrosternale 25
5.1.5. Articulaţiile intercondrale 25
5.1.6. Articulaţiile sternului 25
5.2. Biomecanica toracelui 25
6. Articulaţiile membrului superior 28
6.1. Articulaţiile centurii scapulare 28
6.1.1.1 Articulaţia sternoclaviculară 28
6.1.1.2. Articulaţia acromioclaviculară 29
6.1.1.3. Sindesmoza coracoclaviculară 29
6.1.1.4. Ligamentele proprii ale scapulei 30
6.1.2. Biomecanica centurii scapulare 30
6.1.2.1. Articulaţia sternoclaviculară 30
6.1.2.2. Articulaţia acromioclaviculară 31
6.1.2.3. Articulaţia coracoclaviculară 31
6.1.2.4. Articulaţia scapulotoracică 32
6.1.2.5. Biomecanica centurii scapulare în totalitate 32
6.2. Articulaţia scapulo-humerală 33
6.2.2. Biomecanica articulaţiei scapulo-humerale 34
6.3. Articulaţia cotului 36
6.3.2. Biomecanica cotului 38
6.4. Articulaţiile radioulnare 39
Articulaţia radioulnară distală 40
6.4.2. Biomecanica antebraţului 41
6.5. Articulaţiile m$inii 42
6.5.1.1. Articulaţia radiocarpiană 43
6.5.1.2. Articulaţiile intercarpiene 44
6.5.1.3. Articulaţia mediocarpiană 44
6.5.1.4. Articulaţiile carpometacarpiene 45
Articulaţia carpometacarpiană a policelui. 45
Articulaţiile carpometacarpiene ale degetelor II-V 45
6.5.1.5. Articulaţiile intermetacarpiene 46
6.5.1.6. Articulaţiile degetelor 46
Articulaţiile metacarpofalangiene 46
Articulaţiile interfalangiene 46
6.5.2. Biomecanica articulaţiilor m$inii 47
6.5.2.1. Biomecanica g$tului m$inii 47
Articulaţia radiocarpiană 47
Articulaţia medio-carpiană 47
Flexiunea ñ extensiunea 48
Adducţia-abducţia 49
6.5.2.2. Biomecanica articulaţiilor metacarpofalangiene 50
6.5.3. Biomecanica ultimelor patru degete (II, III, IV, V) 51
Flexiunea-extensiunea degetelor 51
%nclinarea marginală 52
6.5.4. Biomecanica policelui 52
Flexiune-extensiune 52
Abducţie-adducţie 53
Circumducţia 53
Opoziţie-repoziţie 53
6.6. Prehensiunea 54
1. Prehensiunea între două din ultimele patru degete 55
2. Prehensiunea dintre ultimele patru degete (împreună sau izolat) şi
podul palmei. 55
3. Prehensiunea între police şi restul degetelor sau a palmei 55
6.7. Prinderea 56
6.8. Alte funcţii ale m$inii 56
7. Articulaţiile membrului inferior 57
7.1. Articulaţiile centurii membrului inferior 57
7.1.1.1. Articulaţia sacroiliacă 57
7.1.1.2. Simfiza pubiană 58
7.1.1.3. Ligamentele sacroischiadice 58
7.1.2. Biomecanica bazinului 59
7.1.2.1. Rolul bazinului în statică 59
7.1.2.2. Rolul dinamic al bazinului 59
7.1.3. Articulaţia şoldului sau coxofemurală 60
7.1.3.1. Elemente descriptive 60
7.1.3.2. Biomecanica articulaţiei coxofemurale 62
Flexiune ñ extensiune 62
Abducţie ñ adducţie 63
Circumducţia 64
Rotaţie internă - rotaţie externă 64
7.2. Articulaţia genunchiului 65
7.2.2. Biomecanica articulaţiei genunchiului 66
7.2.2.1. Rolul ligamentului patelei 69
7.2.2.2. Rolul ligamentelor încrucişate 69
7.2.2.3. Rolul rotulei 71
7.3. Articulaţiile tibiofiburale 71
7.3.1.1. Articulaţia tibiofibulară 72
7.3.1.2. Sindesmoza tibiofibulară 72
7.3.1.3. Membrana interosoasă crurală 73
7.3.2. Biomecanica articulaţiilor tibiofibulare 73
7.4. Articulaţiile piciorului 74
7.4.1.1. Articulaţia talocrurală 74
7.4.1.2. Articulaţiile intertarsiene 74
7.4.1.2.1. Articulaţia subtalară 75
7.4.1.2.2. Articulaţia talocalcaneonaviculară 75
7.4.1.2.3. Articulaţia calcaneocuboidiană 76
7.4.1.2.4. Articulaţia transversală a tarsului 76
7.4.1.3. Articulaţiile tarsometatarsiene 76
7.4.1.4. Articulaţiile intermetatarsiene 77
7.5. Articulaţiile degetelor 77
7.5.1. Biomecanica articulaţiilor piciorului 78
7.5.1.1. Biomecanica articulaţiei gleznei 78
7.5.1.2. Statica bolţii plantare 78
7.5.1.3. Biomecanica sprijinului plantar 79
7.5.1.4. Biomecanica celorlalte articulaţii ale piciorului 80
Capitolul II 82
Poziţiile sau posturile 82
1.1. Planul general de analiză a poziţiilor 82
1.2. Poziţia verticală 84
1.3. Poziţia orizontală 84
1.4. Poziţia şez$nd 85
Forţele interioare şi exterioare ale locomoţiei 85
2.1. Forţele interioare ale locomoţiei 86
2.2. Forţele exterioare ale locomoţiei 88
2.3. Clasificarea mişcărilor în locomoţie 90
Sincronizarea acţiunilor musculare 91
Grupări funcţionale, cupluri de forţă şi lanţuri cinematice 91
3.1. Gruparea funcţională periarticulară 92
3.2. Chingile musculare 93
3.3. Lanţuri musculare (cinematice) 93
3.4. Lanţuri cinematice 94
Deprinderile motrice complexe 95
4.1. Mersul 97
4.2. Alergarea 103
4.3. Săriturile 107
4.4. Detenta 108
4.5. Aruncarea 110
Bibliografie selectivă 114
Cuprins 115

Artrologia

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Artrologia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Artrologia

S-ar putea să vă placă și