HORMONII PANCREATICI

HORMONII PANCREATICI
Pancreasul endocrin: 1 milion de insule
Langerhans >>> celule care produc
tipuri diferite de hormoni
 Diabetul zaharat

Diabetul zaharat (DZ): conditie patologica asociata cu nivele

crescute de glucoza plasmatica <<< urmare a unei secretii
inadecvate de insulina ± alterari ale actiunilor insulinei.

Tip I (DZ insulinodependent, IDDM)

 Distrugerea celulelor B (cauza imuna sau idiopatica), cu
deficit sever sau absolut de Ins.
 asociat cu cetoză în cazurile netratate

Tip II (DZ non-insulinodependent, NIDDM)

 rezistenta tisulara la insulina ± deficienta relativa a
secretiei de Ins,
 obezitatea este un factor important de risc,
 nu este dependent de Ins; circulaţia endogenă a Ins este
suficientă pentru a preveni cetoacidoza.
 ANTIDIABETICELE
INSULINA

INSULINA (Ins)
 proteină mică;
 la om GM 6000 Da
 conţine 51 aa dispuşi în 2 lanţuri (A şi B), legate prin punţi
disulfidice (lanţul A = 21 aa; lanţul B = 30 aa)

SINTEZA PANCREATICA a Ins

 Celulele B: la niv. aparatului Golgi - proIns (polipeptid cu 86
aa) >>>este metabolizată prin ruperea lanţurilor: Ins si peptid
C
 Aparatul Golgi produce proIns care este depozitată în
granulele celulei.
 La acest nivel, capetele lanţului se leagă prin punţi “- S – S -”,
formând Ins, iar mijlocul lanţului pierde câte 2aa la fiecare
capăt, restul de 31aa formând PEPTIDUL C, secretat o dată
cu Ins, dar căruia nu i se cunoaşte o acţiune fiziologică.
INSULINA

ELIBERAREA
 Eliberarea insulinei are loc
 Constant (ritm bazal)
 La o rata crescuta ca raspuns la cresterea glucozei.
 Eliberarea Ins, ca răspuns la factorii stimulatori (în principal
creşterea nivelului plasmatic al glucozei) are loc în 2 faze:
 iniţială, rapidă = reflectă eliberarea Ins din depozite
 secundară, lentă eliberarea Ins din depozite şi noi sinteze

Mecanismul molecular de reglare a eliberarii Ins

 Hiperglicemia  creşterea intracelulară a nivelurilor ATP
 inchide canalele de K+ ATP dependente  scăderea
curentului de K+ prin aceste canale determină o
depolarizare a celulelor B şi deschiderea canalului de Ca2+
voltaj dependente  creşterea intracelulară a Ca2+ 
secreţia Ins
 INSULINA
Factori care stimulează eliberarea de Ins.
 glucoza plasmatică şi alte zaharuri (ex. manoza).
 unii aminoacizi (leucina, arginina)
 activitatea vagală – Ach stimulează eliberarea Ins, prin
acţiunea pe rec. M
 glucagonul
 acizii graşi
 diferiţi hormoni ai tractului gastro-intestinali (GIT):
gastrina, secretina, colecistokinina, polipeptidul gastric
inhibitor (GIP), enteroglucagonul; GIT sunt eliberaţi după
ingestia alimentelor  explicaţia faptului că glucoza
administrată oral determină o creştere mai mare a eliberării
Ins, decât glucoza administrata i.v.
 agoniştii 1 presinaptici stimulează secreţia Ins,
 integrarea controlului SNV asupra secreţiei Ins are loc în
HIPOTALAMUS  stimularea ariilor ventrolaterale
determinând o creştere a Ins,
 antidiabeticele orale (sulfonilureele)
INSULINA
Factorii care inhibă eliberarea de Ins:
 SOMATOSTATIN

 agoniştii - adrenergici (în timpul stres-

ului este eliberata Adr. efect mai mult
pe rec.   în timpul stresului creşte
nivelul sanguin al glucozei)
 integrarea  HIPOTALAMUS: ariile
ventromediana inhibă eliberarea Ins.
 medicamente: DIAZOXID, FENITOIN,
VINBLASTINA, COLCHICINA.
INSULINA
METABOLIZAREA
Insulina endogena este inactivata in
 ficat: 60%

 rinichi: 35-40%

Insulina exogena este inactivata in

 ficat: 35-40%

 rinichi: 60%

 T1/2 = 3-5- min.

 INSULINA
EFECTELE BIOLOGICE ALE INS
Metabolismul glucidic
 asigurarea utilizarii tisulare a glucozei prin usurarea
patrunderii sale in celulele musculare si in adipocite;
 cresterea depozitelor de glicogen prin :
 favorizarea transformarii glucozei in glicogen
(glicogenogeneza)
 micsorarea procesului de glicogenoliza hepatica;
 inhibarea gluconeogenezei hepatice din aa

Metabolismul proteic : favorizarea sintezei proteice

musculare datorita
 cresterii disponibilului de aminoacizi (ca urmare a inhibarii
gluconeogenezei hepatice)
 maririi sintezei ribozomale proteice in celulele musculare;
 INSULINA
EFECTELE BIOLOGICE ALE INS
Metabolismul lipidic : cresterea anabolismului
lipidic datorita:
 maririi disponibilului de acizi grasi (prin hidroliza
lipoproteinelor de catre lipoproteinlipaza),
 favorizarii sintezei trigliceridelor (prin
glucofosfati)
 si micsorarii lipolizei (prin inhibarea lipazei din
adipocite);

Alte efecte
 cresterea influxului celular al ionilor de potasiu
(datorita stimularii Na+,K+-ATP-azei
membranare).
MECANISMUL MOLECULAR DE
ACŢIUNE AL INS

Receptorul Ins = 2
heterodimeri,
fiecare conţinând
 o subunitate ,
extracelulara,
situs de
recunoaştere a
ligandului
 o subunitate 
transmembranară,
conţine o tirozin-
kinază.
MECANISMUL MOLECULAR DE
ACŢIUNE AL INS
În momentul legării Ins la subunitatea  la suprafaţa celulei,
sunt stimulate tirozin-kinazele din porţiunea .
 Prima proteină fosforilată prin activarea tirozin-kinazei
receptorului este o proteină cu lanţ scurt - substratul 1
al receptorului insulinic (IRS-1), rec. având peste 22
de situsuri pentru fosforilarea tirozinică.
 După fosforilarea tirozinică la diferite situsuri, IRS-1 se
leagă la alte kinaze pe care le activează, producând în
continuare fosforilări.
 Această serie de fosforilări în interiorul celulei,
reprezintă mesagerul secund al Ins şi are ca rezultat
efecte variate, inclusiv translocarea unor proteine
cum ar fi transportorii pentru glucoză (GLUT)
sechestrati în interiorul celulei.
MECANISMUL MOLECULAR DE
ACŢIUNE AL INS

Factori care moduleaza interactiunea Ins-

receptor:
 Glucocorticosteroizii scad afinitatea Ins.
pentru receptorii săi;
 GH în exces creste afinitatea Ins. pentru
receptori;
 creşterea nivelului Ins. în plasmă (de ex.
în obezitate sau în insulinoame) determină o
scădere a concentraţiei receptorilor pentru Ins
= “down-regulation”: mecanism intrinsec prin
care se limitează răspunsul celulei ţintă la
concentraţii excesive ale Ins.
TRATAMETUL DZ
 Ins : indicata în tratamentul DZ tip I pt.
suplimentarea/ substituirea hormonului endogen
deficitar
 DZ tip II: antidiabetice orale.
 În stress (infecţii, sarcină, infarct, intoxicaţii,
intervenţii chirurgicale)
 DZ tip II: vor primi insulină

 DZ tip I: se vor administra doze suplimentare

de insulină (stresul cresterea Adr. care
acţionează în principal pe receptorii  
hiperglicemie).
TRATAMETUL DZ
Specii de insulină:
 Insulina animala
 Insulină de bou (diferă cu 3aa de cea umană)
 Insulină de porc (diferă cu 1aa de cea umană)
 Amestec insulină bou 70% + insulină porc 30%
 Insulină umană - tehnici de recombinare
ADN prin biosinteză în E. coli
 Analogi de insulina umana - Proins umană
(o alternativă pentru preparatele cu durată
lungă de acţiune).
 TRATAMETUL DZ
Principalele tipuri de preparate de INS şi durata lor de
acţiune
 Cu acţiune ultrascurtă, cu perioadă de latenţă foarte
mică (15 min) şi durată scurtă de acţiune (3-4 ore):
analogi de Ins umana (Insulin Lispro, Humalog)

 Cu acţiune scurtă şi instalare rapidă a acţiunii (instalare

la 30 min, max la 2-3 ore, durata 3-6 ore): diferite forme
de Insulină Regular, Velosulin, etc.

 Insulină standard cu durată intermediară de acţiune

(instalare la 1-2 ore, maxim la 6-12 ore)
 Suspensie ISOPHAN-INSULINA
 Suspensie Zinc-Insulină (Insulină lentă)
 Diferite forme de insulină lentă (altele decât Zn-Ins).
 TRATAMETUL DZ
Principalele tipuri de preparate de INS şi durata
lor de acţiune
 Insulină cu perioadă de latenţă mare şi durată

lungă de acţiune : instalare in 4-6 ore, max la 14-

20 ore, se mentine 20-36 ore.

 Insulina bifazica: NOVOLIN 70/30, HUMULIN

70/30
EFECTE ADVERSE ALE INS
 Hipoglicemia : cauzata de
 nerespectarea orarului meselor
 doze prea mari de insulină
 efort fizic prea mare
 Instalare
 Rapida: palpitatii, tahicardie, transpiratii,
tremuraturi
 Lenta (după insulină ultralentă) : direct confuzie
mentala si coma
 Tratament
 po solutii dulci
 i.v. glucoza 10 – 25g
 i.m. glucagon 1 mg
EFECTE ADVERSE ALE INS
 Reacţii alergice : tip. I (Ac anti-Ins., tip.
IgE)

 Rezistenţa imună la Ins, mediată de Ac tip

IgG.
 Tratament
 Terapia discontinuă cu Ins prin alternare cu dietă şi
antidiabetice orale
 scadere puternică a dozelor de Insulină
 Imunosupresia cu GCS

 Lipodistrofia la locul injectării

INSULINA
 ADMINISTRAREA INSULINEI
 Subcutanat
 Stilouri injectoare portabile
 Sisteme ansă-închisă (sisteme de perfuzie a
Ins controlate de nivelul sanguin al
glucozei)
 Pompe de Ins : s.c., i.v., intraperitoneal.
 Administrare sub formă de aerosoli
(absorbţie scăzută, sub 8%).
 ANTIDIABETICE ORALE

Sunt compusi
de sinteza
activi p.o., utili
in tratamentul
DZ tip II,
atunci cand
numai dieta nu
mai realizeaza
controlul
afectiunii, insa
insulina nu
este necesara.
SULFONILUREELE
Mecanism de acţiune:
 se leagă la receptori specifici asociaţi canalului de K+
ATP dependent  depolarizarea celulei -pancreatice 
deschiderea canalului de Ca2+ voltaj dependente (dif. de
canalul de Ca2+ tip L cardiac)  stimulează sinteza şi
eliberarea de INS.

□scad sinteza şi elib de

Glucagon

□potenţează acţiunea Ins la

niv. rec celulelor ţintă
(legarea si inchiderea can de
K+ extrapancreatice)
 Sulfuniluree de gen. I
Farmacocinetica
 Se absorb complet si rapid

 Metabolizare: hepatica

 TOLBUTAMIDA: T½ = 4-5 ore

 CLORPROPAMIDA: T½ = 32 ore,
metabolizare la produsi activi; 20-30% se
elimina neschimbata in urina
 TOLAZAMIDA: T ½ = 7 ore.

 ACETOHEXAMIDA: T½ = 10-16 ore,

metabolizare hepatica cu metabolit activ.
 Sulfuniluree de gen. I
Contraindicaţii:
 Insuficienta hepatica sau renala, deoarece exista risc de
toxicitate cumulativa

RA
 hipoglicemie, mai ales cînd se asociază cu:
 anticoagulante cumarinice, fenilbutazona, sulfonamide
(inhibarea metabolizarii).
 salicilati in doza mare, clofibrat (deplasare de pe proteine)
 icter colestatic
 rash cutanat (mai ales când se consumă alcool – reactii de
tip disulfiram),
 clorpropamida: hiponatremie de dilutie (stimulează
secreţia de VASOPRESINĂ şi îi potenţează acţiunea tubulară
 efect antidiuretic); leucopenie, trombocitopenie
 celelalte sulfuniluree de gen I au efect diuretic
Sulfonilureele de gen a II a

 Se administrează cu precauţie la persoanele în

vârstă sau cu afecţiuni cardiovasculare. Prezintă risc
crescut hipoglicemiant. Prezintă mai puţine reacţii
adverse decât cele din generaţia I.
 Gliburida – reacţii adverse – roşeaţă, senzaţie de
căldură după ingestia de etanol), retenţie redusă de
apă, Contraindicaţii: insuficienţă renală, insuficienţă
hepatică.
 Glipizida – are T½= 2-4 ore, scurt, de aceea riscul
de hipoglicemie este mic. Contraindicaţii - insuficienţă
renală, insuficienţă hepatică.
 Glimepirida – monoterapie, o doză pe zi sau în
asociere cu insulina. Sunt necesare cele mai mici doze
dintre toate sulfonilureele. T½= 5 ore, durată lungă
de acţiune. Metabolizare hepatică.
 BIGUANIDELE
Metformina, buformina
Mecanism de acţiune:
 Scăderea nivelului glucozei în plasmă atunci cand acesta este
crescut, fara sa modifice glicemia normala (nu este legat de
prezenţa funcţionalităţii celulelor beta pancreatice).
 Sunt agenţi antihiperglicemianti (euglicemianţi), mai mult
decât hipoglicemianţi.

Efecte farmacodinamice:
 stimularea glicolizei cu creşterea utilizării glucozei în
periferie
 reduc gluconeogeneza hepatică
 scad absorbţia glucozei în tractul gastro-intestinal
 scad nivelul plasmatic al glucagonului

Farmacocinetica
 Metforminul : T½ de 1,5-3 ore, nu este metabolizat, se elimina
renal nemodificat.
 BIGUANIDELE
Metformina, buformina
Efecte adverse:
 anorexie, greţuri, vărsături
 disconfort abdominal, diaree
 scade absorbţia vitaminei B12 (în terapia cronică cu
metformin)
 acidoze lactice (blocheaza gluconeogeneza , deci
influenteaza metab. hepatic al acidului lactic)

Contraindicaţii:
 boli renale
 boli hepatice
 alcoolism
 condiţii de anorexie
 disfuncţie cronică cardiopulmonară: in conditii de anoxie
tisulara creste riscul de acidoza lactica.
THIAZOLIDINDIONELE
Pioglitazone, rosiglitazone.
Mecanismul de acţiune: agonisti ai receptorilor
nucleari PPAR-γ (peroxisome proliferator-activated
receptor gamma) localizati in muschi, ficat si tesut gras.
 scad rezistenta la insulina prin creşterea sensibilităţii
receptorilor insulinici de pe celulele ţintă
 potenţează acţiunea insulinei
 cresc captarea glucozei şi oxidarea glucozei în ţesutul
muscular sau adipos
 reduc gluconeogeneza hepatică.

Indicaţii:
 rezistenţă la insulină (HTA, dislipidemii, ATS)
 DZ tip II
INHIBITORII DE
ALDOREDUCTAZĂ
 Tolrestat reduce toxicitatea glucozei în
ţesuturi (ochi, rinichi, trunchiuri nervoase).

 Mecanism de acţiune: inhibă enzimele

celulare care convertesc glucoza în fructoză
şi în continuare la sorbitol

 Indicaţii:
 prevenirea nefropatiilor din DZ
 prevenirea retinopatiilor sau reducerea lor
INHIBITORII DE ALFA-
GLUCOZIDAZĂ
 Limitează competitiv absorbtia glucidelor prin inhibarea
alfaglucozidazei din peretele intestinal  scade riscul
creşterii nivelelor plasmatice de glucoză postprandial.

 ACARBOZA se leagă cu o afinitate de 1000 ori mai mare

de alfa-glucozidază decât carbohidraţii naturali. Astfel,
absorbţia majorităţii carbohidraţilor este întârziată
(dextrine, maltoză, sucroză, nu şi lactoză).

Efecte adverse:
 flatulenţă (20-30%)
 diaree (3%)

Interactiuni:
 Dacă se asociază cu Ins sau sulfonilureele creşte riscul
hipoglicemiilor. Nu se asociază nici cu metformin pentru
interferă cu absorbţia acestuia.
GLUCAGONUL
 Este secretat în celulele A ale pancreasului endocrin.
 Are 29 aa într-un singur lanţ. Precursorul este glicentin.
 Metabolizare rapida hepatică, renală, plasmatică; T½ de 3-6
minute.

Mec de actiune: cuplare pe rec specifici  activare AC 

creste AMPc intracelular  efecte metabolice si miocardice.

Efecte:
 hiperglicemiant
 creşte gluconeogeneza şi ketogeneza
 creste glicogenoliza, lipoliza
 efecte inotrop şi cronotrop pozitiv (similar cu ale agoniştilor
beta adrenergici)
 scade motilitatea intestinala.
GLUCAGONUL
Indicaţii:
 hipoglicemie severă
 intoxicaţii cu betablocante (combate deprimarea cardiaca det. de
supradozare)
 diagnosticul capacităţii funcţionale pancreatice şi a capacităţii de
relaxare intestinală.

Reacţii adverse: greţuri, vărsături

OBS:
 Celulele intestinale secretă enteroglucagon, o familie de peptide
glucagon-like - glicentin, GLP-1, GLP-2.
 La nivel intestinal lipsesc enzimele de conversie a acestor peptide în
glucagon propriu-zis. Funcţia lor biologică e neclară.
 GLP 1 este un stimulant al eliberarii de Ins  a fost numit
insulinotropin; considerat ca un potenţial tratament în DZ tip II.
 Acţionează pe receptori de suprafaţă hepatici iniţiind sinteza de
AMPc.
POLIPEPTIDUL AMILOID
INSULAR (IAPP, amylina)

 37 aa
 produs de celulele beta pancreatice.
 Doze farmacologice inhibă acţiunea insulinei de a
promova captarea glucozei de către muşchi. Face
parte din familia peptidelor de reglare, alături de
CGRP (CGRP inhibă secreţia Ins).
OBS:
 Analog al amylinei – PRAMLINTIDE –
antihiperglicemiant; adjuvant în terapia DZ tip I la
pacienţi cu episoade recurente de hipoglicemie insulin
indusă, refractară în general la alte măsuri
profilactice.
 HORMONII TIROIDIENI
Tiroidă:
 celule foliculare

 T4 (L-TIROXINA)
 T3 (L-TRIIODOTIRONINĂ)
 celule interfoliculare
 CALCITONINĂ
 HORMONII TIROIDIENI
Biosinteză:
 Celulele foliculare prelevează activ iodurile din
sânge (concentraţie celulară normală fiind de 20-50
ori mai mare decât în plasmă).
 Iodurile sunt oxidate
 iodul se leagă de grupările tirosil ale triodotironinei.
 Aceste grupări, mono- sau diiodate sunt apoi
transferate enzimatic şi cuplate cu alte grupări
tirosinice iodate, de pe aceeaşi moleculă de
tireoglobulină, formându-se moleculele de T3 sau T4.
 Producţia zilnică normală la adult este de 70-90 g
T3.
 HORMONII TIROIDIENI
Farmacocinetică:
 Transportul plasmatic - hormonii tiroidieni se leagă
reversibil de o glicoproteină acidă (TBG); se realizează
şi o legare mai slabă de prealbumină.
 Aproximativ 35% din T4 e transformată în T3, care
este de 4 ori mai activă decât T4.
 proporţia de fracţii legate
 T4 – 99,96%
 T3 – 99,6%
 Turnover-ul zilnic al fracţiilor
 T4 – 10%
 T3 – 60%
 HORMONII TIROIDIENI
Farmacocinetică:

 Clearance-ul metabolic zilnic

 T4 – 1,1/l
 T3 – 24 l
 Timp de înjumătăţire
 T4 – 7 zile
 T3 – 1 zi
 Absorbţia orală
 T4 – 75-90%
 T3 – 95%
 HORMONII TIROIDIENI
Farmacodinamie
Receptorii pentru hormonii tiroidieni sunt prezenţi în:
 hipofiză
 ficat
 rinichi
 cord
 muşchi scheletic
 Plămâni
 Intestin
 splină (mai puţini)
 testicul (mai puţini)
 creier (număr intermediar)

Afinitatea pentru T3 e de 10 ori mai mare decât pentru T4.

 HORMONII TIROIDIENI
trei tipuri de receptori pentru hormoni
tiroidieni:
 receptori de suprafaţă care mediază
creşterea prelevării de glucoză şi
aminoacizi
 receptori proteici citosolici – hormonul
legat este în echilibru cu hormonul liber din
citosol
 hormon liber citosolic se leagă la receptori
situaţi pe faţa internă a membranei
mitocondriale şi la receptori
cromatinici nucleari
 HORMONII TIROIDIENI
 Receptorii nucleari pentru T3 fac parte din
familia de proteine care include şi
proteinele c-erb oncogene.
 Alţi membri ai acestei familii includ
receptorii hormonilor steroizi pentru
vitamina A şi receptorii pentru vitamina D.
 Receptorii pentru T3 există în 2 forme, alfa
şi beta.
 Concentraţia diferită ale celor două forme
de receptori în diferite ţesuturi pot produce
variaţii ale efectului T3 la nivelul acestora.
 HORMONII TIROIDIENI
 Cele mai multe efecte ale tiroidei pe procesele
metabolice par să fie mediate prin activarea
receptorilor nucleari, care conduc la creşterea formării
de ARNm şi a sintezelor proteice.
 De exemplu, creşterea formării Na/K ATP-azei şi, în
consecinţă, creşterea turnoverului ATP şi a
consumului de oxigen sunt responsabile pentru
efectele calorigene ale hormonilor tiroidieni. Astfel
se explică perioada de latenţă mare (ore-zile) după
administrarea hormonilor tiroidieni.
 Numărul receptorilor pentru hormoni tiroidieni
influenţează homeostazia organismului.
 De asemenea, stimularea receptorilor nucleari T3
conduce la creşterea sintezei receptorilor beta-
adrenergici, ceea ce explică creşterea sensibilităţii
hipertiroidianului faţă de catecolamine.
 Efectele hormonilor tiroidieni -
Hipotiroidism

 SNC
 creşte latenţa reflexelor
 încetinirea proceselor mentale (bradilalie, bradipsihie)
 Aparat locomotor:
 fatigabilitate
 creşte fosfataza alcalină
 creşte lactic dehidrogenaza
 Facies şi fanere:
 faţă „infiltrată”, palidă
 mimică redusă
 edem periorbital
 „limba mare”
 parul şi unghiile „casante”
Efectele hormonilor tiroidieni - Hipotiroidism

 Aparat cardiovascular:
 bradicardie
 scade debitul cardiac
 pericardite
 ateromatoză
 Aparat respirator:
 retenţie de bioxid de carbon,
 pleurezii
 Aparat gastro-intestinal:
 tranzit intestinal încetinit
 apetit scăzut
 Efecte hematologice:
 anemie
 scade eritropoetina
Efectele hormonilor tiroidieni - Hipotiroidism

 Efecte metabolice:
 scade metabolismul bazal
 creşte colesterolemia
 cresc trigliceridele plasmatice
 încetinirea metabolizării medicamentelor
 Funcţia sexuală:
 hipomenoree
 sterilitate
 impotenţă
 oligospermie
 Efectele hormonilor tiroidieni -
Hipertiroidism
 SNC
 nervozitate
 instabilitate emoţională
 „fugă de idei”
 insomnie
 hiperkinezie
 anomalii EEG (în formele grave)
 Aparat locomotor:
 fatigabilitate
 osteoporoză
 hipercalcemie
 Facies şi fanere:
 retracţie a pleoapei superioare
 exoftalmie
 „piele caldă şi umedă”
 tendinţă la transpiraţie
 par fin
 Efectele hormonilor tiroidieni -
Hipertiroidism
 Aparat cardiovascular:
 creşte funcţia cronotropă şi inotropă
 aritmii
 creşte debitul cardiac
 insuficienţă cardiacă
 angor
 Aparat respirator:
 scade capacitatea vitală
 dispnee
 Aparat gastro-intestinal:
 tranzit intestinal accelerat
 apetit crescut
 Efecte metabolice:
 creşte metabolismul bazal
 pierdere ponderală
 hipocolesterolemia
 hipotrigliceridemie
 creşte metabolizării medicamentelor
 Efectele hormonilor tiroidieni -
Hipertiroidism
 Funcţia sexuală:
 tulburări menstruale
 fertilitate scăzută
 creştere, diferenţiere şi reglarea
metabolismului energetic.
 Sunt hormoni anabolizanţi (condiţionează
sinteza de proteine şi creşterea).
 Acţiune calorigenă a hormonilor tiroidieni este
unul dintre principalele mecanisme prin care
organismul rezistă la frig.
 Numai la niveluri anormal de mari,
patologice, au efecte catabolizante pe toate
liniile metabolice.
 Hormonii tiroidieni

 Indicaţii:
 terapia de substituţie a insuficienţei tiroidiene
de orice natură.
 Se poate face profilaxia cretinismului, cu o
dezvoltare mentală şi fizică normală, numai dacă
tratamentul este început imediat după naştere.
 Contraindicaţii:
 aritmii
 insuficienţe cardiace grave
 la bătrâni şi cardiaci, tratamentul se începe cu
doze mai mici, creşterea dozelor de creştere, la
copii
 Preparate disponibile
Pentru T3
 LIOTHYRONINE (CYTOMEL, TRIOSTAT)
 oral: 5, 25, 50 μg
 parenteral: 10 μg/ml
 LIOTROPINĂ (THYBON, TIRONON)
 comprimate de 20 μg
Pentru T4
 LEVOTHYROXINE (SYNTROID, LEVOTHROID, LEVOXYL)
 oral: 0,025; 0,05; 0,075; 0,088; 0,1; 0,112; 0,125; 0,137; 0,15;
0,175; 0,2; 0,3MG/KC
 parenteral: 200; 500 μg/fiolă (100 μg/ml la solvire)
 LIOTRIX (RAŢIA 4:1 = T4:T3) (THYROLAR)
 comprimate de 12,5; 25; 30; 50; 60; 100; 120; 150; 180 μg T4 şi de 4
ori mai mult decât T3
 Pulbere uscată de tiroidă (USP) (ARMOUR THYROID, THYROID
STRONG, THYRAR, S-P-T)
 oral - comprimate de 15; 30; 60; 90; 120; 180; 240; 300μg
 comprimatele S-P-T conţin 120; 180; 300μg
 IODUL

 necesar - un aport de 0,1 mg/zi (adult).

 În lipsa iodului scade sinteza de T3, T4, creşte TSH,
tiroida se hipertrofiază pentru a capta mai mult iod din
sânge, dar, cel mai des ea nu reuşeşte să asigure necesarul
de T3 şi T4 şi guşa este însoţită de insuficienţă tiroidiană.
 Profilaxia guşei endemice:
 administrarea de comprimate de 1 mg iodură de potasiu şi
utilizarea de sare cu adaos de iodură de potasiu la prepararea
alimentelor.
 Dozele mari (50-150 iod/zi) inhibă activitatea tiroidei,
pentru un timp limitat şi vascularizaţia tiroidei scade,
consistenţa ei devenind fermă – efecte folosite în pregătirea
preoperatorie (administrarea unor doze mari de iod cu 2
săptămâni preoperator) la cazurile de hipertiroidie(supuse
ulterior tiroidectomiei subtotale).
 IODUL
Reacţii adverse:
 cresc depozitele intraglandulare de iod
 nu pot fi utilizaţi în monoterapie deoarece glanda ar
putea scăpa din blocajul iodurilor în 2-8 săptămâni şi se
produce o severă exacerbare a tirotoxicozei la o glandă
îmbogăţită în ioduri.
 „guşă fetală”
 iodism –
 rash acneiform,
 afectarea secreţiilor glandei salivare,
 ulceraţii membranoase ale mucoaselor,
 conjunctivite,
 rinoree, febră medicamentoasă,
 gust metalic,
 discrazii sanguine,
 reacţii anafilactoide
Interacţiuni medicamentoase –
funcţia tiroidei
 DOPAMINA
 LEVODOPA

 GCS

 SOMATOSTATIN

Inhibă secreţia TRH sau TSH fără a

induce hipotiroidie.
Interacţiuni medicamentoase –
funcţia tiroidei
 Iodurile (inclusiv Amiodarona),
 litiul
 aminoglutetimida

Inhibă sinteza hormonilor tiroidieni

sau eliberarea acestuia cu inducerea
hipotiroidismului( sau, ocazional, a
hipertiroidismului).
Interacţiuni medicamentoase –
funcţia tiroidei
Medicamentele care afectează transportul plasmatic al
medicamentelor
 Cresc TGB:
 estrogenii
 tamoxifenul
 heroina
 metadona
 mitotanul
 Scad TGB:
 androgenii
 GCS
 Dislocuiesc T3, T4 de pe TGB, cu o hipertiroxinemie
tranzitorie:
 salicilaţii
 fenclofenac
 acid mefenamic
 furosemid
 Interacţiuni medicamentoase –
funcţia tiroidei
Medicamente care afectează metabolismul hormonilor tiroidieni:
 cresc metabolizarea hepatică
 carbamazepina
 fenitoin
 fenobatbital
 rifampicina
 rifabutin (modificări ale nivelului seric T3, T4, dar nu şi al FT4
sau TSH)
 inhibă 5’-deiodinaza cu scăderea T3, creşterea receptorilor
T3
 acid iopanoic
 ipodate
 amiodarona
 betablocantele
 GCS
 propiltiouracil
 Interacţiuni medicamentoase –
funcţia tiroidei
Medicamente care afectează metabolismul hormonilor tiroidieni:
 cresc metabolizarea hepatică
 carbamazepina
 fenitoin
 fenobatbital
 rifampicina
 rifabutin (modificări ale nivelului seric T3, T4, dar nu şi al FT4
sau TSH)
 inhibă 5’-deiodinaza cu scăderea T3, creşterea receptorilor
T3
 acid iopanoic
 ipodate
 amiodarona
 betablocantele
 GCS
 propiltiouracil
 Interacţiuni medicamentoase –
funcţia tiroidei
Medicamente care afectează metabolismul hormonilor tiroidieni:
 cresc metabolizarea hepatică
 carbamazepina
 fenitoin
 fenobatbital
 rifampicina
 rifabutin (modificări ale nivelului seric T3, T4, dar nu şi al FT4
sau TSH)
 inhibă 5’-deiodinaza cu scăderea T3, creşterea receptorilor
T3
 acid iopanoic
 ipodate
 amiodarona
 betablocantele
 GCS
 propiltiouracil
 Interacţiuni medicamentoase –
funcţia tiroidei
Alte interacţiuni:
 interferă cu absorbţia T4:
 colestipol
 colestiramină
 hidroxidul de aluminiu
 sucralfate
 sulfat feros
 induc boli tiroidiene autoimune cu hipo- sau
hipertiroidism:
 IFN alfa
 IL-2
 ANTITIROIDIENE DE SINTEZĂ
Tioamide:
 METHIMAZOLE
 PROPILTHIOURACIL
 CARBIMAZOLE (metabolit al methimazol)

Inhibitori anionici
 PERCLORAT
 PERTECHNETATE
 THIOCYANATE

Iodurile
Substanţele de contrast iodate
 IPODATE
 ACID IOPANOIC

Iodul radioactiv
 I131 – iodura de sodiu

beta-blocantele
 ANTITIROIDIENE DE SINTEZĂ
Tioamide:

Mecanism de acţiune:
 Tioamidele acţionează prin mecanisme multiple.
Acţiunea lor majoră constă în prevenirea sintezei
hormonale prin inhibarea reacţiilor catalizate de tiroid-
peroxidază, blocând, astfel, organificarea iodului. Ele
nu blochează captarea iodului de către glandă. În plus,
ele blochează cuplarea iodotirozinelor.
 Propiltiouracil şi (într-o măsură mai mică) methimazol
inhibă transformarea periferică a T3 şi T4.
 Aceşti compuşi inhibă mai mult sinteza decât eliberarea
hormonilor titoidieni. După oprirea tratamentului adesea
sunt necesare 3-4 săptămâni până când se refac
depozitele de T4.
 ANTITIROIDIENE DE SINTEZĂ

Reacţii adverse:
 apar precoce
 rash maculopapular cu prurit, febră,
 rar vasculite, artralgii, reacţii lupus-like, poliserozite
 icter colestatic, hepatite
 limfoadenopatii
 Hipoprotrombinemie, agranulocitoză, rar (0,3-0,6%, mai
mult la persoanele în vârstă care primesc doze mari peste
40mg/zi) – se întrerupe rapuid administrarea, în caz de
complicaţii infecţioase se indică antibioterapie.
 Reacţii încrucişate între propiltiouracil şi metimazol
 Scade nivelul de T3, T4 , creşte TSH şi creşte în dimensiuni
glanda cu creşterea vascularizaţiei – „guşă de propilthiouracil”
 ANTITIROIDIENE DE SINTEZĂ

 Indicaţiile tioamidelor:
 tireotoxicoze
 sindrom hipertiroidien datorat b. Basedow
sau unor noduli tiroidieni hiperfuncţionali”
 ANTITIROIDIENE DE SINTEZĂ

Inhibitori anionici
 Percloratul blochează captarea iodurilor de
către glandă prin inhibarea competitivă a
mecanismului de transport al iodurilor. Efectul
se obţine la doze mari.
Indicaţii:
 hipertiroidismul medicamentos (amiodaronă)
 Utilizarea este limitată pentru că induce anemie
aplastică.
 Iodul radioactiv
Mecanism de acţiune:
 Iodurile inhibă organificarea şi eliberarea hormonilor
şi scade volumul şi vascularizaţia glandei hiperplazice.
La indivizii susceptibili, iodurile pot induce
hipertiroidism sau pot precipita hipotiroidism.
 La doze farmacologice (mai mari de 6mg/zi) acţiunea
lor majoră constă în inhibarea eliberării hormonilor,
posibil prin inhibarea proteolizei tiroglobulinei.
 Ameliorarea simptomelor tirotoxice se realizează în 2-
7 zile.
 În plus, iodurile scad vascularizaţia, volumul şi
fragilitatea glandei hiperplazice – valoare medicală în
pregătirea preoperatoprie.
 Iodul radioactiv
Reacţii adverse:
 cresc depozitele intraglandulare de iod
 nu pot fi utilizaţi în monoterapie deoarece glanda ar
putea scăpa din blocajul iodurilor în 2-8
săptămâni şi se produce o severă exacerbare a
tirotoxicozei la o glandă îmbogăţită în ioduri.
 „guşă fetală”
 iodism – rash acneiform, afectarea secreţiilor glandei
salivare, ulceraţii membranoase ale mucoaselor,
conjunctivite, rinoree, febră medicamentoasă, gust
metalic, discrazii sanguine, reacţii anafilactoide
 Iodul radioactiv
Indicaţii:
 diagnostic
 tireotoxicoze
 Administrat oral este rapid absorbit şi este captat în foliculii
tiroidieni. Are un T1/2 de 5 zile, o penetraţie de ordinul 400-
2000 μm. După câteva săptămâmi de administrare proce:
 balonarea” celulelor epiteliale şi necroze epiteliale,
 distrugerea foliculilor
 edeme
 infiltraţie leucocitară
 Utilizarea este limitată datorită potenţialului carcinogen.
Contraindicaţii:
 sarcină
 alăptare
 restricţie la adultul până la 40 ani
 Tratamentul cu antitiroidiene are
următoarele scopuri:
 vindecarea pe cale
medicamentoasă a bolii Basedow
(70-80%)
 pregătire preoperatorie
 criză tireotoxică
 Se impune controlul periodic al
leucogramei