ION DAFINOIU

IV. METODA BIOGRAFICĂ

IV.1. Ce sunt metodele biografice ?
IV.2. Psihobiografia psihanalitică
IV.3. Critica psihobiografiei psihanalitice
IV.4. E. Erickson – Subiectivitatea disciplinată
IV.5. Limitele psihobiografiei fundamentate pe o anume teorie
IV.6. Analiza sistematică a materialelor biografice
IV.6.1. Metoda lui Alexander: să lăsăm datele să vorbească
IV.6.2. Analiza de conţinut
IV.6.3. Codificarea motivaţiilor
IV.7. Ghid de interviu biografic

IV.1. CE SUNT METODELE BIOGRAFICE?

Metodele biografice includ studiul vieţii, sau a unor aspecte ale experienţelor trăite. Obiectivul acestora
în domeniul ştiinţelor sociale este, de obicei:
• Identificarea si înţelegerea experienţelor trăite de actorii sociali
• Identificarea contribuţiei indivizilor in relaţia acestora cu structurile de putere ale societăţii sau
în lupta împotriva acestora
Există mai multe căi de a studia viaţa utilizând abordări biografice. Acestea includ:
• Biografia – are ca scop descrierea vieţii sau a unor aspecte ale vieţii unui individ utilizând
materiale diverse: scrisori, documente si alte materiale de arhivă, interviuri
• Povestea vieţii (life-story) – reconstrucţia personală şi povestirea experienţei de către un
individ; povestea vieţii lui
• Istoria vieţii (life history) are la baza o gama variata de documente (interviuri, discuţii, texte
relevante) şi contexte sociale. Presupune trecerea de la povestire la interpretare. Povestea
vieţii este plasată pe fundalul contextual construit în urma întâlnirii dintre cercetător şi informant
• Studiile referitoare la cursul vieţii (life course studies – abordare interdisciplinară care combină
o varietate de surse de informaţie (calitative şi cantitative)

În domeniul psihologiei, nu putem vorbi de un consens în ceea ce priveşte existenţa metodei

biografice ca metodă distinctă. Unii au tendinţa de a fundamenta informaţiile biografice pe observaţii
efectuate în condiţiile naturale ale existenţei persoanei analizate (R. Cattell, 1965). Alţii consideră
metoda biografică o formă de convorbire. Astfel, W Schraml analizează “anamneza” împreună cu
convorbirea deoarece o bună parte din informaţiile biografice le putem obţine cu ajutorul interviurilor
(convorbirilor) biografice realizate cu subiectul însuşi sau cu persoane care îl cunosc foarte bine pe
acesta. De asemenea, nu putem omite din sursele informaţiilor biografice studiul documentelor (acte
oficiale, matricole şcolare, jurnale, scrisori, foi de observaţie medicală etc.) şi studiul unor produse ale
activităţii subiectului pe care dorim să-l analizăm (desene, picturi, montaje etc.).

68
 PSIHODIAGNOSTIC II

Metoda biografica nu îşi defineşte identitatea prin sursa informaţiilor utilizate ci prin sistemul de
interpretare a acestora. Ea constă “într-o analiză sistematică a datelor privind trecutul unei persoane şi
a modului actual de existenţă … Metoda biografică ar fi o hermeneutică a datelor biografice
caracteristice unei persoane” (Cosmovici, Caluschi, 1985). În ciuda dezvoltării unor multiple tehnici de
culegere a informaţiilor biografice şi a unor metode de analiză şi interpretare a acestora, nu există încă
un sistem unitar care să ne permită transformarea datelor empirice în date ştiinţifice valide.
Psihobiografia constă în aplicarea unei teorii psihologice la înţelegerea materialelor biografice
(jurnale intime, scrisori, memorii şi autobiografii). Deşi, iniţial, psihobiografiile au fost produse doar din
perspectiva psihanalitică, în ultimele decenii literatura psihobiografică şi câmpul psihoistoric la care
acesta se referă a crescut în mod deosebit (Runnyan, 1987,1988). În prezent sunt şi alte teorii care
servesc ca bază teoretică pentru scrierea psihobiografiilor.

IV.2. PSIHOBIOGRAFIA PSIHANALITICĂ

Originile interesului psihanalitic pentru psihobiografie se situează în perioada 1906 – 1910 când
Freud şi discipolii săi au căutat să găsească în vieţile şi operele artiştilor şi scriitorilor confirmări ale
sexualităţii în etiologia tulburărilor psihologice. În plus faţă de sexualitate, psihanaliza pune accentul şi
pe dezvoltarea individului de la copilărie la vârsta adultă şi furnizează un cadru pentru înţelegerea
experienţei subiective – stări afective şi vise. Aceste teme au devenit foarte importante în
psihobiografie. Unii psihologi au pretins că doar clinicienii de formaţie psihanalitică sunt cu adevărat
pregătiţi să realizeze analize psihobiografice deoarece, în baza analizei personale problemele acestora
nu vor interfera cu travaliul de interpretare al materialelor biografice. În afara unor istorii ale propriilor
pacienţi, Freud a scris şi analize ale unor indivizi celebri pe care nu i-a întâlnit niciodată: Leonardo de
Vinci, Moise. În aceste studii, Freud a atribuit creativitatea şi alte forţe psihice unor factori inconştienţi ai
personalităţii (care după el au fost şi sursele nevrozelor acestora). El a raportat pictura celebrei Mona
Lisa la faptul că Leonardo da Vinci a avut două mame, o mamă naturală şi una vitregă. Freud şi-a
fundamentat majoritatea analizei speculative, admisă de el însuşi ca atare, pe o amintire a lui Leonardo
din prima sa copilărie. În această amintire un vultur se apleca asupra leagănului şi îi introducea în gură
coada sa. Freud a interpretat această amintire ca exprimând o dorinţă homosexuală. Interpretarea s-a
dovedit ulterior falsă deoarece se baza pe o traducere greşita a textului lui Leonardo.
După cum arată şi eroarea lui Freud, psihobiografia are limite serioase ca metodă ştiinţifică.
Freud dă câteva indicaţii care ar trebui respectate în redactarea unei psihobiografii:
- să se evite interpretările bazate pe un singur indiciu;
- să se evite devierea subiectului psihobiografic către patologie;
- să se evite idealizarea subiectului psihobiografic;
- să se evite formularea de concluzii decisive în baza unor date inadecvate.
Freud a fost criticat pentru încălcarea propriilor recomandări. El a colaborat si cu un diplomat
american – William Bullit – pentru un studiu asupra preşedintelui USA, Thomas Woodrow Wilson,
publicat după mai mulţi ani de la moartea lui Freud. Criticii gândesc că acest studiu este realizat într-o
manieră inadecvată şi că este mai degrabă opera lui Bullit decât a lui Freud.

69
ION DAFINOIU

Exemplul lui Freud a inspirat şi alte psihobiografii de inspiraţie psihanalitică. Artişti inspiraţi,
precum Beethoven au fost subiecţi preferaţi de psihobiografia psihanalitică. Leon Edel (1953-1971) a
analizat scriitorul Henry James din această perspectivă interpretând opera sa de ficţiune ca mărturie a
conflictelor sale psihologice. Interpretările psihanalitice ale persoanelor manifestând tulburări patologice
sunt numeroase şi vizează îndeosebi subiecte istorice (ex. Adolf Hitler).

IV.3.CRITICA PSIHOBIOGRAFIEI PSIHANALITICE

Aplicarea teoriei psihanalitice la redactarea psihobiografiilor a făcut obiectul unor critici

frecvente. Cum se explică faptul că evenimente biografice similare conduc fie la patologie fie la
creativitate deosebită? Runnyan a trecut în revistă criticile realizate la adresa psihobiografiei
psihanalitice. Concluzia lui este că, fără a fi lipsite de merite, aceste critici nu discreditează totalmente
psihobiografia. Care sunt insuficienţele psihobiografiei? Mai întâi psihobiografia psihanalitică se
bazează pe o dovadă inadecvată. Psihanaliza consideră că personalitatea este amplu determinată de
evenimentele din prima copilărie, evenimente în raport cu care amintirile sunt rareori fidele. Prin urmare
psihobiografia nu dispune de o informaţie de primă mână: ea se bazează pe elemente raportate de
subiectul însuşi, elemente care pot suferi deformări determinate de factori necunoscuţi. Mai mult,
psihobiografiile acordă credibilitate unor surse secundare mai degrabă decât amintirilor autentice,
scrisorilor şi altor materiale, astfel încât, chiar şi informaţii existente pot fi neglijate. În al doilea rând,
analiza reconstituie deseori evenimente din prima copilărie bazându-se pe interpretarea teoretică a
indicaţiilor furnizate de amintirea adultului. Amintirile din copilărie ale subiectului nu sunt totdeauna
accesibile biografului; şi chiar dacă sunt, nu ne putem încrede în ele având în vedere că cercetările au
demonstrat caracterul fragil şi instabil al acestora. În al treilea rând, psihobiografia ar pute fi taxată ca
reducţionistă deoarece ea se bazează îndeosebi pe cauzele descrise de teoria psihanalitică şi
neglijează cauze la fel de importante situate în afara domeniului său. Analiza construcţiei camerelor de
gazare de către Hitler pentru exterminarea evreilor ne furnizează un exemplu: studiul reduce acest act
la represalii determinate de faptul că mama sa a fost accidental omorâtă de o supradoză de gaz
anestezic cu ocazia unei intervenţii chirurgicale realizate de un medic evreu (interpretare criticată de
Loewenberg,1988). Are vreun sens reducerea explicaţiei vieţii unei persoane la factori intrapsihologici,
la experienţele timpurii şi evenimentele unice din copilărie? Psihobiografia de sorginte psihanalitică
supraestimează importanţa personalităţii în determinarea evenimentelor neglijând istoria mediului
social.
Teoria psihanalitică insistă asupra următorilor Dar neglijează următoarele elemente
factori
• Factori psihologici (ex. conflicte determinate de • Factori sociali şi istorici
nevoia de dependenţă afectivă nesatisfăcută)
• Procese psihopatologice (“patografie”) • Procese normale şi creativitate
• Momente critice ale dezvoltării • Procese normale şi creativitate care cuprind
experienţe postinfantile, din adolescenţă şi
perioada adultă
• Momente critice unice • Efectele cumulate ale experienţei

70
 PSIHODIAGNOSTIC II

IV. 4.E.ERICKSON – SUBIECTIVITATEA DISCIPLINATĂ

E. Erikson a utilizat termenul de psiho–istorie pentru a insista asupra interrelaţiei dintre

personalitatea individuală şi cadrul său istoric. Această abordare pune accentul asupra relaţiei dintre
individ şi societate spre deosebire de psihobiografia freudiană prea mult centrată doar pe individ.
Erikson a făcut analiza unor figuri istorice importante: A. Hitler, M. Gorky, Martin Luther, Mahatma
Gandhi. Studiile sale au demonstrat în egală măsura influenţa factorilor sociali în dezvoltarea
personalităţii cât şi rolul personalităţilor în evoluţia societăţii. El şi-a descris metoda psihobiografică
utilizând expresia metodă a “subiectivităţii disciplinate”; această expresie a fost utilizată pentru a descrie
şi atitudinea clinicianului faţă de pacient. Ca şi analistul în terapie, psihobiograful trebuie să-şi
controleze propriile motivaţii pentru ca ele să nu interfereze cu procesul interpretării. Spre deosebire de
demersul freudian care pune accent pe patologie, Erikson s-a interesat de factorii de forţă a
personalităţii subiecţilor studiaţi.

IV.5. LIMITELE PSIHOBIOGRAFIEI FUNDAMENTATE PE O ANUME TEORIE

În ciuda interesului declarat de a arunca un pod între teoria psihologică şi diversitatea

existenţelor individuale realmente trăite, psihobiografia prezintă, din punct de vedere ştiinţific, grave
limite. După modelul psihanalitic, psihobiografia are, în bună măsură, la bază subiectivitatea celui care
o redactează; o metodă ştiinţifică de verificare i-ar crea probleme şi ar pune sub semnul întrebării chiar
practica clinică a psihanalizei. Deşi subiectivitatea poate aduce o contribuţie utilă cunoaşterii,
afectivitatea psihobiografului faţă de persoana supusă interpretării poate să influenţeze negativ analiza.
În plus, materialele disponibile pentru psihobiograf sunt atât de multe încât acesta poate selecta
(conştient sau nu) doar pe cele care confirmă teoria la care aderă. Runnyan (1981) subliniază
dificultatea de a emite interpretări definitive enumerând 13 explicaţii plauzibile ale unui incident celebru:
cel în care Vincent Van Gogh şi-a tăiat o parte din ureche şi i-a dat-o unei prostituate.
Având în vedere complexitatea comportamentului uman, de cele mai multe ori, un anume
comportament nu are o singură cauză, diverşi factori cauzali interacţionează într-o manieră specifică iar
modelele explicative sunt de cele mai multe ori reducţioniste.

Când este corectă o conceptualizare a informaţiilor biografice? – se întreabă G. Allport. Dacă

am putea avea un răspuns corect la această întrebare atunci am putea descoperi secretul validităţii
interpretării acestor informaţii. Psihologul poate utiliza, totuşi, câteva teste pentru a evalua validitatea
interpretărilor sale, continua G. Allport:
1. Sentimente de certitudine subiectivă. Deşi forţa clarificatoare a unei interpretări nu este o
dovadă a validităţii ei, certitudinea subiectivă este testul pe care îl folosim cel mai des. O
interpretare validă este de cele mai multe ori o interpretare credibilă.
2. Conformitatea cu faptele cunoscute. O interpretare este cu atât mai validă cu cât ea este în
acord cu toate faptele importante cunoscute ale unei biografii.
3. Experimentarea mentală. Încercăm să ne imaginăm viaţa fără prezenţa unui factor important
sau fără procesul formativ pe care îl considerăm important. Dacă experimentul reuşeşte, atunci

71
ION DAFINOIU

factorul sau ipoteza noastră sunt greşite. O conceptualizare poate fi corectă numai dacă nici
măcar nu putem să ne imaginam că viaţa respectivă este ceea ce este fără această interpretare
crucială.
4. Forţa predictivă. O interpretare este cu atât mai validă cu cât permite realizarea unor predicţii
confirmate. Totuşi nu toate predicţiile confirmate au la bază interpretări valide.
5. Acordul social. Dacă mai mulţi specialişti au formulat în mod independent aceeaşi explicaţie,
atunci putem presupune că este mai validă decât altele care întrunesc într-un grad mai mic
acordul specialiştilor.
6. Coerenţa internă. Diferite părţi ale interpretării pot fi confruntate între ele. Contradicţiile logice
trezesc bănuiala de nevaliditate. Ţinând cont de faptul că vieţile nu sunt complet constante,
interpretările nu trebuie să fie mai complexe decât viaţa însăşi.
Din această enumerare, Allport omite testul de corectitudine prin invocarea autorităţii. O
interpretare, spune el, nu este validă doar pentru că este psihanalitică, marxistă sau behavioristă.

IV. 6.ANALIZA SISTEMATICĂ A MATERIALELOR BIOGRAFICE

Având în vedere dificultăţile prezentate mai sus o serie de autori au propus alternative care se
bazează mai puţin pe interpretările analiştilor, subiective şi potenţial eronate; ele conţin metode
sistematice de analiză a materialelor biografice.

IV.6.1. Metoda lui Alexander: să lăsăm datele să vorbească

În loc să impunem o anume teorie datelor şi să determinăm elementele importante funcţie de o
idee teoretică prestabilită e mai bine “să lăsăm datele să vorbească”. Pornind de la această idee, Irving
Alexander (1988, 1990) a dezvoltat o metodă de analiză sistematică a datelor biografice. Această
metodă poate fi aplicată unor materiale biografice diverse: eseuri autobiografice, interviuri, jurnale
intime, vise, scrisori etc.
Mai mulţi indicatori îl ajuta pe interpret să aleagă materialele importante.

Indicatori ai elementelor centrale în biografie

1. Primaritatea: ce se întâmplă mai întâi
2. Frecvenţa: ce se repetă
3. Unicitatea:ceea ce subiectul apreciază ca neobişnuit sau unic
4. Negarea: ceea ce subiectul neagă
5. Accentul: faptele asupra cărora subiectul ne atrage atenţia
6. Omisiunea:ceea ce este abandonat într-o manieră neaşteptată
7. Eroarea:ceea ce este fals sau eronat
8. Izolarea:ceea ce este ţinut la distanţă
9. Caracterul incomplet: ceea ce se termină fără a se ajunge la o concluzie

Secvenţele de date asupra cărora cercetătorul alege să-şi centreze atenţia se numesc extrase
saliente. Apoi, cercetătorul transformă aceste extrase în unităţi saliente: fiecare din ele reprezintă “o
istorie microscopică cu o introducere, o intrigă şi o concluzie”. Astfel, Alexander a decodat unităţile
saliente care urmează, la o femeie care încercă o apropiere în relaţiile sale cu celelalte femei: raport

72
 PSIHODIAGNOSTIC II

strâns - eforturi pentru stabilirea unui raport strâns … - reuşită - teama de a fi controlată şi infantilizată -
repliere, deziluzie, reducerea nevoii - reorientarea atenţiei asupra altor surse de valorizare (munca).
Extrasele saliente (raport strâns, efort pentru stabilirea unui raport strâns etc.) sunt reunite într-o unitate
salientă care le leagă în sânul aceleaşi secvenţe. Chiar fără a citi materialul brut pe care se bazează
acest element abstract, se dobândeşte fără dificultate o impresie globală asupra acestei persoane. Mai
mult, în măsura în care secvenţele au fost extrase din materialul brut fără ajutorul vreunei teorii
interpuse între psihobiograf şi materialul biografic, datele au putut vorbi ele însele. Secvenţele extrase
precum cele menţionate pot fi ulterior supuse unei analize complementare orientate de o teorie. Dacă
evidenţiem datele lăsând la o parte teoria, riscul este mai mic decât cel produs de aşteptările generate
de o anume teorie care pot falsifica observaţiile.

IV.6.2. Analiza de conţinut

Ca şi metoda lui Alexander, analiza de conţinut ne asigură de faptul că cercetătorul rămâne
ataşat datelor analizate fără a se aventura prea departe în deducţii şi interpretări. Anumite sisteme de
analiză de conţinut sunt ghidate de anumite teorii dar acestea diferă de psihanaliză; ele nu se referă la
conflicte universale sau la stadii care îi afectează pe toţi. Ele adoptă mai degrabă o categorie globală –
trăsături, motivaţii, procese afective etc. – care vor lua forme diverse în materialele biografice ale
fiecărui individ. Analiza de conţinut descrie caracterul unic al unei persoane în interiorul acestor
categorii generale.
Gordon Allport s-a servit de această metodă pentru a analiza o serie de scrisori scrise de o
femeie –Jenny Grove – pe parcursul unei perioade de 11 ani. În lucrarea sa Letters from Jenny, Allport
a apreciat că 8 trăsături prevalează în personalitatea lui Jenny: certăreaţa – bănuitoare,centrată pe
sine, independentă – autonomă, dramatic intens, estetic – artistic, agresiv,cinic-morbid, sentimental
(Allport, 1965).
H. Thomae (1968) propune analiza cursului vieţii, în întregimea ei, şi analiza unor microunităţi
biografice, a unei zile obişnuite, de exemplu. Subiectul este pus să descrie felul în care îşi petrece o zi
obişnuită din viaţa sa, din momentul trezirii şi până la cel al culcării. Datele astfel obţinute sunt analizate
cu ajutorul unei grile de analiza de conţinut alcătuită din 20 categorii împărţite în patru grupe:

A) Categorii formale; pe o scală cu nouă trepte se evaluează următoarele aspecte:

a) repaosul – activitatea; b) uniformitate –schimbare: această categorie evaluează tendinţa spre
rutină c) gradul de independenţă al subiectului faţă de condiţiile exterioare; d)angajarea – implicarea
afectivă în situaţie; e) armonia sau perturbarea provocată de situaţiile trăite; f) tonalitatea negativă sau
pozitivă a dispoziţiilor subiectului; g) închiderea sau deschiderea faţă de situaţie – descrie gradul de
înţelegere a situaţiilor; h) tematizarea – măsura în care subiectul îşi organizează activitatea în direcţia
unor scopuri bine definite

B) Categorii cognitive (de conţinut) cu ajutorul cărora Thomae caracterizează spaţiul de viaţă al
subiectului analizat:
a) forţa de atracţie (intensitatea trăirilor); b) perturbare – armonie; c) închis – deschis;
d) prietenos – duşmănos; e) revendicativ – încrezător în şansă; La aceste categorii se adaugă alte patru
categorii cu ajutorul cărora Thomae caracterizează felul în care subiectului analizat se percepe pe el
însuşi: puternic – slab; iubit – antipatizat; autonom – dependent; norocos – ghinionist.

73
ION DAFINOIU

C) Tematica existenţei – direcţiile comportării persoanei; o temă se suprapune de obicei cu un motiv:

a) tematica reglativă – cuprinde acţiuni care urmăresc refacerea unui echilibru perturbat dintre
organism şi mediu (lupta împotriva foamei, frigului, acţiuni orientate împotriva bolii etc.; b) tematica
reglării anticipatorii – comportamente proactive, de preîntâmpinare a unor dezechilibre şi probleme;
c) activarea existenţei (participarea la spectacole, discuţii, călătorii); d) integrarea socială –
comportamente orientate spre familie, grupul de prieteni, organizaţii politice etc.); e) tematica ridicării
sociale – comportamente orientate spre creşterea statusului socio-profesional; f) tematica creativă –
acţiuni orientate spre realizarea de sine, creaţie; g) tematica normativă – cuprinde acţiunile care au ca
scop respectarea unor norme şi obligaţii sociale.

D) Tehnica existentei – descrie modurile de reacţie la solicitările mediului: a) acţiunea – efort orientat
către un anumit scop (exemplu – acţiunile profesionale, munca); b) adaptarea – comportamente care au
ca scop obţinerea unui echilibru cu mediul atât prin schimbarea mediului cât şi a propriei persoane;
c) tehnicile defensive (mecanismele de apărare a eului: raţionalizarea, negarea etc.); d) reacţii de
evadare (schimbarea locului de muncă, fuga de acasă …); e) tehnici agresive

IV.6.3. Codificarea motivaţiilor

Utilizând datele obţinute prin studiul aprofundat al unui număr de 50 studenţi Henry Murray şi
colab. au scris clasicele lor “Explorations in personality” (1938) considerată una din lucrările majore în
studiul aspectelor profunde ale personalităţii. Murray a studiat foarte multe informaţii despre fiecare
individ pentru a descrie 20 de motive diferite care orientează personalitatea acestuia.
Acest studiu intensiv al individului a condus la dezvoltarea unor modele de codificare a
motivaţiilor pornind de la tehnica testului psihologic TAT. Subiecţii privesc fotografiile testului şi îşi
imaginează, pe baza acestora, o povestire. Ideea care stă la baza decodificării acestor povestiri este că
acestea ilustrează motivaţii specifice. Trei dintre aceste motivaţii au fost foarte mult studiate: reuşita,
ataşamentul şi puterea.. Multe din studiile realizate în acest domeniu inventariază aceste motivaţii cu
ajutorul tehnicilor nomotetice obişnuite, adică se dau planşele testului grupurilor de subiecţi, apoi se
compară scorurile şi se corelează cu un anumit criteriu. (Într-un mare grup de studenţi, de ex. cei care
au scorul cel mai mare la realizare obţin cele mai mari note la curs?). Mai mult, aceste metode au fost
aplicate şi la analiza psihobiografică.
David Winter şi Leslie Carlson (1988) au analizat motivaţiile din discursul inaugural al
preşedintelui Nixon din 1969. Ei au descoperit un profil motivaţional cu valori ridicate la reuşită,
ataşament – proximitate şi valori medii la putere (comparat cu alte discursuri ale preşedintelui). Detaliile
biografice ale vieţii lui Nixon li s-au părut concordante cu reprezentările motivaţiilor obţinute prin analiza
discursului. În cursul unor studii ulterioare, Winter şi colab au utilizat analiza motivaţiilor, adăugând şi
alte tehnici pentru a stabili profilul administraţiei politice ale lui G. Bush şi M. Gorbaciov. Rezultatele îi
prezentau pe cei doi lideri ca fiind mai motivaţi de nevoia de reuşită şi de ataşament decât de cea de
putere: s-a prezis că cei doi vor contribui la întărirea păcii şi evitarea războiului. Aceste predicţii nu au
rezistat testului istoriei; ele nu au putut lua în calcul evoluţiile politice ulterioare, în special, războiul din
Golf. S-a aplicat metoda analizei motivaţiilor şi la alţi preşedinţi americani: scorurile obţinute s-au
dovedit convergente cu evaluările istoricilor şi politologilor (Donley & Winter, 1970). Analiza motivaţiilor
la fel ca şi psihobiografia tradiţională nu poate să înlocuiască analiza detaliilor biografice dar poate
constitui un ajutor suplimentar interesant şi util.

74
 PSIHODIAGNOSTIC II

Am amintit încă de la începutul acestei lecţii că una din tehnicile frecvent utilizate pentru
obţinerea datelor biografice este interviul. Prezentăm în continuare un ghid de interviu biografic clinic
(adaptat după Zuckerman, 2005).

IV.7. GHID DE INTERVIU BIOGRAFIC

Istoria bolii prezente

Debut, circumstanţe, efecte
• Imaginea pe care o are pacientul despre propria problema, credinţe despre
sursa problemei;
• putem solicita şi alte informaţii:
o dacă pacientul este copil: percepţia părinţilor, profesorilor şi altor
persoane importante asupra problemei copilului;
o în cazul persoanelor cu dizabilităţi: percepţia pacientului asupra
limitărilor pe care le determina afecţiunea invocată.
Evoluţia tulburării
• Episod singular/episoade multiple
• Recăderi, remisiuni spontane
• Durata episoadelor/remisiunilor
• Nivelul de funcţionare la care se ajunge pe durata remisiunilor
Date medicale şi psihiatrice
Date medicale
• Simptomatologie; a se lua în consideraţie bolile cu aspecte psihologice
cunoscute: tulburări ale tiroidei, prolapsul de valva mitrala, diabet, cancerul de
pancreas, abuzul de alcool
• Accidente
• Expunerea la substanţe toxice
• Uzul/abuzul de medicamente (pentru somn, pentru tulburări digestive, răceli şi
dureri de cap, suplimente nutritive etc.)
• Utilizarea de droguri
• Pentru femei: contraconceptive, avorturi
Date psihiatrice
• Dificultăţi psihologice anterioare şi terapia acestora
• Spitalizări: data, spitalul
• Terapii instituite şi răspunsul la tratament, durata spitalizării, starea la
externare
• Medicaţia trecută şi curentă; răspunsul la tratament,efecte secundare; starea la
întreruperea tratamentului
Testări/evaluări psihologice anterioare
• Evaluări ale stării fizice, neurologice, ale nivelului intelectual, personalităţii etc.

75
ION DAFINOIU

Psihoterapii anterioare
• Perioada, natura problemelor, terapeutul, natura serviciilor primite, rezultate
• Terapie individuala/de grup, consiliere familială,reabilitare după consum de
droguri/alcoolism
Date personale, familiale, sociale
Descrierea părinţilor (calităţi, defecte, date biografice deosebite)
Dezvoltarea, prima copilărie
Poziţia în fratrie
Contextul social
Traseul educaţional
Evoluţia socială/situaţia socială în calitate de adult
Date privind adaptarea
Adaptarea socială
• Datorii, prieteni, inamici
• Adaptarea la căsătorie: rolurile de soţ/soţie, părinte
• Probleme de sănătate determinate de vârstă
• Capacitatea de conformare la standardele sociale, profesie (relaţia cu şefii şi
cu colegii, tipuri de sarcini profesionale), avansări în carieră
Adaptarea sexuala
• Disfuncţii ale performanţei sexuale
• Abuzuri sexuale
• Orientarea sexuală
• Modificări corporale: tatuaje, piercing
Evoluţia socială în strânsă relaţie cu dizabilitatea (daca e cazul)
Descrierea locului de muncă, factori de stres, debutul acuzelor sau bolilor asociate
Răspunsul psihologic la (pretinsele) situaţii problema, afecţiuni
Istoria problemelor de sănătate mentală determinate de (pretinsele) situaţii problemă, afecţiuni
Istoria tratamentelor, medicaţia curentă, inclusiv medicaţia din ziua evaluării
Pentru fiecare din domeniile următoare să se specifice situaţia de dinainte de apariţia afecţiunii,
de după apariţia afecţiunii, evenimente ulterioare afecţiunii:
• Nivel educaţional, pregătire profesională
• Descrierea traseului ocupaţional (inclusiv a serviciului militar)
• Pregătire, deprinderi, abilităţi solicitate
• Supervizare
Mobilitatea în carieră: în sus, în jos, la acelaşi nivel, fără schimbări
Afecţiuni profesionale anterioare: data, durata, pierderi, consecinţe
Evenimente de viaţă anterioare şi răspunsul la acestea
Probleme legale (dacă este cazul)
Utilizarea şi abuzul de substanţe (medicamente, droguri, alcool, cafea etc.)
Descrierea unei zile obişnuite

76
 PSIHODIAGNOSTIC II

V. EVALUAREA PERSONALITATII CU TEHNICI PROIECTIVE

V.1. Delimitări conceptuale

V.2. Metafore şi modele teoretice privitoare la tehnicile proiective - resurse şi limite
V.2.1. Metafora ecranului alb
V.2.2. Metafora testului proiectiv ca o raza X
V.2.3. Modelul comportamental al procesului de răspuns
V.2.3.1. Componentele autoexpresive şi organizaţionale
V.2.3.2. Stimulul “test proiectiv”
V.2.3.3. Prelucrarea situaţiei stimul.
V.2.3.4. Format de răspuns liber
V.2.3.5. Abordare comportamentală a validităţii
V.2.3.6. Echivalenta funcţională si generalizarea
V.3. Clasificarea testelor proiective
V.4. Resurse si limite ale testelor proiective

V.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În 1939 L.K. Frank utilizează pentru prima data denumirea de “teste proiective”. În concepţia sa
“…o tehnică proiectivă este o metodă de studiu a personalităţii care confruntă subiectul cu o situaţie la
care va răspunde funcţie de sensul pe care aceasta îl are pentru el şi de ceea ce simte în timpul
formulării răspunsului. Caracterul esenţial al unui test proiectiv este acela că evocă în subiect ceea ce
este, în diferite feluri, expresia universului sau interior şi a proceselor personalităţii sale” (cf. P. Pichot,
1967)
Anastasi şi Urbina (1996) au caracterizat testul proiectiv ca “o sarcină relativ nestructurată,
adică, o sarcină care permite o varietate aproape nelimitată de răspunsuri posibile. Pentru a permite o
manifestare liberă a fanteziei individului, acestuia îi sunt furnizate doar instrucţiuni scurte, generale.”
Ipoteza propusă este că felul în care individul percepe şi interpretează materialul testului sau
”structurează” situaţia va reflecta aspectele fundamentale ale psihologiei sale.
După cum remarcă Viglione şi Rivera (2003), această definiţie ne împiedică să înţelegem
adevărata natură a testelor proiective în raport cu aşa numitele teste obiective Majoritatea psihologilor
americani categorizează testele în acord cu tradiţionala dihotomie proiectiv – obiectiv. Aceşti psihologi
caracterizează fiecare clasă de instrumente ca reciproc exclusive sau polar opuse. De exemplu, testele
obiective sunt considerate ca fiind neinfluenţate de subiectivitatea psihologului în timp ce testele
proiective sunt considerate subiective; testele obiective au o administrare şi scorare standardizata în
timp ce testele proiective sunt considerate lipsite de rigoare empirică.
Motive care explică de ce dihotomia proiectiv-obiectiv conduce la o înţelegere suprasimplificată
şi părtinitoare a testelor proiective:

77
ION DAFINOIU

- reducţionismul dihotomiei proiectiv-obiectiv; instrumentele proiective sunt considerate a fi

uniforme în ceea ce priveşte conţinutul, obiectivul şi metodologia (majoritate sunt considerate
echivalente cu Rorschach.)
- dihotomia proiectiv-obiectiv implică faptul că există caracteristici unice pentru fiecare clasă de
teste dar această etichetă este incorectă. În multe teste, elemente identificate ca proiective precum
formatul răspunsului flexibil şi stimulii ambigui sau incompleţi sunt utilizate de teste considerate de toţi
modele de obiectivitate şi cuantificare (exemplu cazul testului WAIS, subtestul de comprehensiune,
când se cere sensul unui cuvânt putem afla multe despre o persoană diferenţiind între denotaţie şi
conotaţie; în chestionarele de personalitate, de exemplu în MMPI, o serie de expresii au un înţeles
ambiguu “Mi s-a întâmplat să râd la o glumă proastă “ – cât de des?
- juxtapunerea stereotipă a testelor obiective celor proiective împrumută o conotaţie peiorativă
testelor proiective care sugerează lipsa lor de obiectivitate. Multe teste proiective sunt cuantificate şi
standardizate în ceea ce priveşte administrarea. Dacă luăm de pildă exemplul testelor cognitive, stilul
sau procesul răspunsului poate fi sistematic observat, cuantificat şi standardizat. Aceasta strategie de
dezvoltare a testelor de la calitativ la cantitativ este utilizată şi în cuantificarea sofisticată a testelor
proiective precum Rorschach Comprehensive System (Exner, 1993) şi Washington Sentence Copletion
Test (Loevinger and Wessler, 1970).
Desigur, cuantificarea şi reducerea subiectivităţii examinatorului sunt obiective importante în
îmbunătăţirea evaluării psihologice. Totuşi reducerea variabilităţii examinatorului nu este singurul
obiectiv al evaluării şi nu este echivalentă cu validitatea şi utilitatea. Într-adevăr, cercetările ulterioare
trebuie să clarifice în ce măsură input-ul examinatorului este indus de subiect, precum în cazul
determinismului reciproc, pentru a mari validitatea ecologică a testelor proiective. Mai mult, se poate
specula că accentul exagerat pus pe eliminarea variabilităţii examinatorului pentru a atinge
obiectivitatea poate creşte fidelitatea testului în dauna validităţii dacă aceasta limitează observaţiile
evidente ale examinatorului.

V.2. Metafore şi modele teoretice privitoare la tehnicile proiective - resurse şi limite

a) Metafora ecranului alb

Personalitate stimulii testului răspuns

În varianta reducţionistă a acestei metafore conţinutul răspunsului este tratat ca o reprezentare

directă a vieţii interioare a respondentului. De exemplu, când respondentul proiectează agresiunea sa
asupra stimulilor, conţinutul răspunsului ne informează despre agresivitatea sa. Prin urmare
examinatorul pune semnul egalităţii între aceste teme agresive şi agresivitate ca trăsătură de
personalitate.
O consecinţă importantă a acestei metafore este supraevaluarea conţinutului răspunsului şi
subaprecierea rolului stimulului testului proiectiv şi a contextului examinării (factori situaţionali aşa cum
sunt ei trăiţi de subiect: cerinţele examinării, consecinţele evaluării, interacţiunea examinator examinat).
Această metafora sugerează că singurele componente necesare ale stimulilor testelor proiective sunt

78
 PSIHODIAGNOSTIC II

ambiguitatea şi lipsa de structură; cu cât mai ambigui şi mai nestructuraţi sunt stimulii cu atât mai mult,
se presupune că, personalitatea se va exprima mai direct în răspuns. Aspecte ale răspunsurilor la test
sunt deseori văzute ca simboluri sau echivalenţe ale personalităţii. Totuşi creşterea proporţiei de “alb”
pe acest ecran prin creşterea ambiguităţii stimulilor nu produce în mod necesar informaţii mai utile sau
mai valide (a se vedea planşa albă din TAT care produce mai degrabă răspunsuri convenţionale care
sunt mai puţin relevante pentru individ decât sunt restul fotografiilor). Mai mult, eliminând aspectele
vizuale mai uşor de recunoscut şi mai evidente ale stimulilor testului Rorschach acest fapt nu conduce
la o mai mare productivitate. De fapt, cercetările disponibile conduc la ideea că aspectele sugestive ale
stimulilor, mai degrabă decât lipsa lor, sunt faptul cel mai important.
Ceea ce ştim despre munca lui Herman Rorschach, pentru dezvoltarea testului său, atestă
faptul că nu lipsa de ambiguitate şi structură contribuie la utilitatea sa diagnostică. Se pare că fiecare
planşă a fost desemnată să conţină forme recognoscibile vizual, sau indicatori importanţi, alături de
anumite componente arbitrare. S-a intenţionat ca planşele să fie provocative pentru respondent şi, în
acelaşi timp, să fie suficient de neclare pentru a angaja abilităţile de problem solving ale respondentului.
Din această perspectivă stimulii testului proiectiv au un scop clar: să prezinte respondentului o sarcină
de rezolvare de problemă. De exemplu, în bună măsură sarcina proiectivă a testului Rorschach este
aceea de a reconcilia inconsistentele vizuale şi logice dintre detaliile petei şi dintre pata şi obiectul
(obiectele) văzute. Tocmai aceste căi idiosincretice în care respondentul rezolvă problema mai degrabă
decât conţinutul pe care el le proiectează pe ecranul alb sunt cele care developează informaţii utile şi
valide.

b) Metafora testului proiectiv ca o raza X

Testul ca o Personalitate
rază X pasivă răspuns

Conform acestei metafore, testul proiectiv acţionează ca o rază X asupra minţii, fapt care
permite psihologului să observe direct conţinutul minţii respondentului.
Această metaforă îşi are originea în lucrările lui Frank (1939/1962) şi ale lui Murray (1938) deşi
Frank a menţionat totuşi că personalitatea se implică activ în procesul de organizare a stimulului. La fel
ca şi metafora ecranului alb, această metaforă ne focalizează asupra conţinutului răspunsului şi asupra
felului în care conţinutul exprimă în mod direct personalitatea.
Când Frank a utilizat pentru prima dată această metaforă, el a comparat studiul personalităţii cu
studiul structurilor anatomice interne de către medicină prin tehnici noninvazive. Totuşi, Frank a subliniat
diferenţa dintre tehnicile proiective şi tehnicile medicale: în timp ce ţinta unui aparat cu raze X este
pasivă, personalitatea se angajează într-un proces activ de organizare a stimulului “test proiectiv”:
“Personalitatea trebuie abordată ca proces sau operaţie a unui individ care organizează experienţa şi
reacţionează afectiv la situaţii. Acest proces este dinamic în sensul că personalitatea individului impune
asupra lumii cotidiene a evenimentelor (ceea ce numim natură), sensurile şi semnificaţiile sale, propria
organizare şi structură şi investeşte situaţiile astfel structurate cu un sens afectiv la care el răspunde în
mod specific.” (Frank, 1939/1962)

79
ION DAFINOIU

c) Modelul comportamental al procesului de răspuns

Acest model analizează situaţia de examen proiectiv ca situaţie de problem solving.

Stimulii testului personalitate (procesare activa) răspuns

(input) (output)

Răspunsul la testul proiectiv poate fi văzut ca formulare şi dezvoltare a unei soluţii la o

problemă, a cărei structură şi conţinut evidenţiază (developează) ceva despre individ. Fiecare test
proiectiv implică o sarcină pe care o putem privi ca pe o problemă ce trebuie rezolvată. De pildă, TAT
cere crearea unei povestiri care reconciliază elementele sugestive ale fotografiei cu indicatorii ambigui
sau cu lipsa unor indicatori.
Istoria testelor proiective şi greşelile comise în practica curenta evidenţiază faptul că ne-am
abătut de la centrarea pe input – prelucrare – output aşa cum a fost acest proces descris de Frank.
Această abatere a condus la două mari suprasimplificări a testelor proiective:
- s-a pus semnul egalităţii între răspunsurile la testele proiective şi personalitate
- comportamentele verbale şi motorii produse în timpul formulării răspunsurilor la testele
proiective au fost considerate ca reprezentând pattern-uri generale ale comportamentului cotidian.
Din perspectiva acestui model, situaţia de examen proiectiv are mai multe componente care se
refera atât la procesul de răspuns cât şi la contextul în care este aplicat testul proiectiv.

i. Componentele autoexpresive şi organizaţionale

În cadrul procesului de formulare a răspunsului la testele proiective au fost, în mod tradiţional,
identificate două componente:
- Conţinutul sau componenta autoexpresivă
- Forma sau componenta organizaţională
Deseori aceste componente sunt considerate a fi componentele proiective şi de problem solving ale
testelor proiective dar aceşti termeni sunt subiect al unor interpretări controversate
Sprasimplificând, componenta autoexpresivă implică aspectele răspunsului referitoare la
conţinut, adică ceea ce subiectul spune, scrie sau desenează. Auto expresivitatea se produce pentru că
stimulii proiectivi provoacă imaginaţia, acţionând ca stimuli ai fanteziei. Astfel, subiectul reacţionează la
conţinutul sugestiilor din sarcina pe care o realizează (o propoziţie incompletă, o imagine, o formă
recognoscibilă sau un indicator important dintr-o planşa Rorschach) şi depinde de el să meargă dincolo
de acest conţinut accesând sau exprimând informaţii care îşi au originea în propria istorie alcătuită din
imagini, experienţe, sentimente, gânduri.
Dimpotrivă, componenta organizaţională implică aspecte formale sau structurale ale
răspunsului: cum răspunde subiectul la întrebări, cum rezolva sarcina, cum îşi structurează răspunsurile
şi cum ia decizii. De exemplu, componenta organizaţională include cum anume detalii ale stimulului sunt
incluse în răspunsurile la planşele TAT sau Rorschach şi dacă însuşirile stimulului sunt corect
percepute. Utilizarea detaliilor şi acurateţea răspunsurilor sunt aspecte organizaţionale care pot fi
aplicate la majoritatea testelor proiective. Toate testele proiective pun probleme care trebuie rezolvate;
gradul de adecvare, stilul şi structura soluţiilor sunt cuprinse în componenta organizaţională.

80
 PSIHODIAGNOSTIC II

Suprasimplificarea frecventa a conceptualizării testelor proiective este în sensul de a limita

domeniul acestora doar la componenta autoexpresivă. Procedând astfel se interpretează doar
conţinutul răspunsurilor. Chiar dacă componenta organizaţională a testului proiectiv este recunoscută,
ea este deseori conceptualizată separat de componenta conţinut.
Credem că separarea componentelor autoexpresive şi organizaţionale este o altă concepţie
greşită care trebuie corectată. Dacă examinăm timpul real de procesare a testului proiectiv de către
respondent în timpul rezolvării sarcinii şi dezvoltării răspunsului observăm că aspectele autoexpresive şi
organizaţionale sunt simultane şi conectate. Procesul de rezolvare de probleme în cadrul testelor
proiective cuprinde atât conţinutul cât şi forma, faţetele autoexpresive şi organizaţionale.

ii. Stimulul “test proiectiv”

Stimulul test proiectiv înglobează un complex de factori. El este mai mult decât stimulul concret
însuşi, adică este mai mult decât doar o imagine, o planşa Rorschach ori o invitaţie de a-ţi aminti ceva.
Masling (1960) care a lucrat cu TAT şi Rorschach a evidenţiat că stimulii situaţionali, contextuali şi
interpersonali influenţează procesul de elaborare a răspunsului. Extrapolând aceste rezultate,
considerăm că stimulul real în cadrul unui test proiectiv este întreaga situaţie ori ceea ce vom numi
situaţia stimul.
O componentă principală a situaţiei stimul este conştientizarea de către subiect a potenţialului
evident al răspunsului de a dezvălui ceva în legătura cu el. Reacţiile la presiunea către autodezvăluire
sunt activate de situaţia stimul. Tendinţele de răspuns, tendinţele defensive, exprimarea dezirabilităţii
sociale şi manipularea răspunsului sunt fundamentale în procesul de elaborare a răspunsului.

iii. Prelucrarea situaţiei stimul.

Subiectul reacţionează la situaţia stimul ca la un tot, atât la componentele concrete ale
stimulului cât şi la componentele experienţiale ale acestuia. El activează pattern-ul bine cunoscut al
relaţiei figura – fond care intervine în orice percepţie. De aceea şi interpretarea răspunsurilor subiectului
trebuie să ţină cont de pattern-urile perceptive specifice activate de stimulii test

iv. Format de răspuns liber

a) Libertatea în situaţia stimul
Libertatea şi lipsa direcţionării sunt caracteristici foarte importante ale situaţiei stimul test
proiectiv. Aspectul idiografic individual al procesului de răspuns la testul proiectiv are la bază diferenţele
individuale în percepţia situaţiei stimul. Individul poate alege să acorde atenţie diferitelor componente
ale situaţiei stimul, focalizându-se, de pildă, asupra unui element particular al situaţiei stimul, asupra
unei solicitări a sarcinii, sau asupra unui aspect interpersonal legat de sarcină. Individul poate oferi o
imagine generală sau poate să se focalizeze asupra unui singur element sau asupra neconcordanţelor
dintre subcomponentele stimulului. La fel, autoreglarea prin intermediul controlului stimulului poate fi
evaluată în termenii a ceea ce individul atribuie stimulului, felul în care individul răspunde la situaţia
stimul. O altă caracteristică importantă legată de procesarea stimulului este luarea deciziilor. De
exemplu, respondentul trebuie să decidă ceea ce trebuie să evidenţieze sau să focalizeze în cadrul
povestirii, imaginii sau în itemii de completare de fraze. Procesul de luare a deciziei implică, de
asemenea, reconcilierea elementelor contradictorii şi completarea informaţiilor nefinalizate. Situaţia

81
ION DAFINOIU

stimul proiectiv nu furnizează prea multă informaţie pentru a ajuta pacientul în evaluarea gradului de
adecvare a răspunsului. Spre deosebire de testele de abilităţi, aici nu există un răpuns evident bun.
Lipsa de informaţii în situaţia stimul interacţionează cu formatul de răspuns liber pentru a împiedica
încercările de autoevaluare a gradului de adecvare a răspunsului. Astfel, luarea deciziei şi procesarea
în faţa unei orientări externe minime concomitent cu o anume insecuritate este de asemenea o
componentă majoră a procesului de răspuns şi a sarcinii testului proiectiv.
b) Caracteristicile răspunsului
În cazul chestionarelor, dimensiunile interpretative (ex. depresia pentru Scala 2 a MMPI), sunt
predeterminate. În contrast cu testele proiective, dimensiunile interpretative în testele comportamentale
sunt implicite. Psihologul observa pattern-urile comportamentale ale respondentului pentru a construi
dimensiunile ce vor fi descrise. De exemplu motivele implicite organizează imaginile într-o poveste şi
psihologul descrie aceste dimensiuni în cadrul interpretării. După cum am mai spus, un aspect important
al situaţiei test stimul proiectiv este lipsa informaţiei cu privire la adecvarea răspunsului. După cum
sugera Campbell, testele proiective sunt “în mod tipic cu sfârşit deschis, libere, nestructurate şi au darul
de a permite respondentului să-şi proiecteze propria organizare asupra materialului”. Cu alte cuvinte,
respondentul este cel care este responsabil de marea majoritate a variaţiei răspunsurilor la test în
termenii componentelor organizaţionale şi expresive. Faptul că răspunsul este în întregime format şi
creat de respondent este ceea ce Beck a numit aurul testului Rorschach.
Formatul de răspuns liber maximizează varianţa individuală. Populaţia răspunsurilor posibile
este nemărginită, astfel încât răspunsurile pot exprima mai multă variaţie individuală decât un item
dintr-un chestionar de personalitate. Din această perspectivă, testele maximizează relevanţa
răspunsului pentru individ, caracteristică numită focalizare idiografică a testelor proiective. Într-adevăr,
complexitatea şi varietatea acestor răspunsuri a făcut foarte dificilă crearea unui sistem de scorare
comprehensiv. Din perspectivă psihometrică, această complexitate si varietate poate însemna fidelitate
mai mică şi mai multe erori introduse de cel care interpretează dar, totuşi, mai multă validitate.
c) Implicaţii pentru interpretare
Formatul de răspuns liber al testelor proiective permite emergenţa stilului expresiv. El poate fi
caracterizat prin următoarele întrebări: “ Vorbeşte repede sau se bâlbâie rău?” “Utilizează prea multe
cuvinte pentru a comunica puţine idei sau este concis?”, Răspunde repede sau lent?” ( Murstein,1963)
Stilul expresiv este vizibil şi în comportamentul nonverbal care este important pentru înţelegerea
funcţionării individului şi relaţiilor sale interpersonale. Respondentul utilizează spaţiile pentru desen şi
cele pentru completarea propoziţiilor in mod îngrijit? Este el în mod evident preocupat să nu risipească
spaţiul şi timpul sau implicat să şi utilizeze într-o maniera elegantă perspicacitatea simbolică pentru a se
prezenta pe el însuşi? Într-adevăr modul nonverbal de funcţionare şi de a fi în lume poate fi accesat cu
ajutorul testelor proiective.
De asemenea, testele proiective ne oferă ocazia de a observa interacţiunea dintre aspectele
idiografice şi dimensiunea instrumentală a comportamentului. Dimensiunea instrumentală a
comportamentului este adecvarea sau eficacitatea răspunsului în procesul de realizare a unui obiectiv.
În diverse grade, toate răspunsurile la testele proiective pot fi evaluate funcţie de mai multe dimensiuni
instrumentale precum acurateţea, sinteza, inteligibilitate, relevanţa, consistenţa, comunicabilitatea.
Testele proiective permit psihologului să observe interacţiunea dintre componentele auto expresive şi
instrumentale ale comportamentului, cu alte cuvinte, cât de adecvat este răspunsul în lumina felului în

82
 PSIHODIAGNOSTIC II

care cineva rezolvă o problemă. Extinzând această interacţiune, testul proiectiv comportamental permite
examinatorului să observe impactul presiunilor emoţionale şi interpersonale asupra adecvării şi modului
de abordare pentru rezolvarea problemelor. Din această perspectivă, putem spune ca testele proiective
realizează o punte interpretativă între chestionare şi testele de abilităţi.

v. O abordare comportamentală a validităţii

a) Caracteristici comportamentale. Procesul de rezolvare de probleme pe care îl presupune
testarea proiectivă atrage după sine o perspectivă comportamentală asupra procesului de răspuns.
Aceasta abordare comportamentală este în acord cu definiţia testelor psihologice a lui Anastasi şi
Urbina ca ”măsură esenţialmente obiectivă şi standardizată a unui eşantion comportamental” (1996). În
testele de performanţă inducem şi observăm un eşantion de comportament care este similar cu
comportamentul care ne interesează din viaţa reală. Din această perspectivă, testele proiective sunt
teste de performanţă.
Testele proiective sunt încercări de a aduce aspecte ale comportamentului relevant, asociaţii,
percepţii, organizări, componente efective si interpersonale în cabinetul psihologului pentru a fi
observate. Ele induc un eşantion comportamental pe care îl putem observa şi observa pentru a ajunge
la o imagine mai validă asupra situaţiilor importante din viaţa reală a subiectului. Din această
perspectivă comportamentală, răspunsul la test sau comportamentul nu este un eveniment oferit de
şansă, ci un eşantion de comportament colectat în condiţii controlate, supus legilor comportamentale.
Complexitatea şi bogăţia răspunsurilor subiecţilor la testele proiective (care sunt stimuli complecşi)
cresc validitatea acestora putând fi astfel generalizate la situaţiile complexe din viaţa reală. Această
idee poate fi mai bine clarificată dacă comparăm testele proiective cu chestionarele. Evaluarea
comportamentului cu ajutorul chestionarelor diferă de cea realizată cu ajutorul testelor proiective în cea
ce priveşte bogăţia şi varietatea. De obicei, chestionarele presupun alegerea între adevărat şi fals sau
evaluarea unei opinii sau sentiment pe un anume continuum. Varietatea şi bogăţia răspunsurilor la
testul proiectiv creste potenţialul de generalizabilitate la comportamente importante din viata reală.
Dimpotrivă, de exemplu, în cadrul chestionarelor nu există nici o similaritate inerentă între a) actul de a
răspunde adevărat la un item referitor la agresivitate şi b) riscul de agresivitate din viaţa reală.
b) Generalizabilitate şi interpretare In interpretarea testelor proiective, observăm
comportamentul test şi apoi îl generalizam la comportamente similare în alte situaţii. Dacă considerăm
testul proiectiv ca sarcină comportatamentală de rezolvare de probleme problema validităţii este una de
similaritate topografică şi echivalentă funcţională (Foster & Cone, 1995). Similaritatea topografică se
referă la gradul în care comportamentul test seamănă cu comportamentul nontest în termeni concreţi,
fizici, descriptivi. Echivalenţă funcţională se referă la gradul în care antecedentele şi consecinţele
comportamentului test corespund antecedentelor şi consecinţelor comportamentului din viata reală.
Pentru a înţelege similaritatea topografică din cadrul testelor proiective, trebuie să examinăm
comportamentul indus de solicitările proiective ale testului. Testele proiective incorporează situaţii stimul
complexe şi induc comportamente bogate şi complexe care variază foarte mult de la o persoană la alta.
Comportamentele provocate de testele proiective, precum a explica ceea ce vezi pe o planşă
(Rorschach), a crea o poveste pentru a înţelege o interacţiune sugerată (TAT), interpretarea sau
finalizarea unui fragment dintr-o propoziţie (completarea de fraze), sunt toate similare din punct de
vedere topografic cu sarcini importante şi familiare din viaţa de zi cu zi.

83
ION DAFINOIU

Interpretare experienţială. În testarea proiectivă noţiunea comportamentală a similarităţii

topografice este extinsă încorporând şi elemente experienţiale. Acestea se refera la elemente
subiective şi neobservabile care însoţesc procesul de rezolvare de probleme precum fenomene
autoexpresive şi interne asociate procesului de răspuns. De exemplu, în cazul testului Rorschach ne
putem întreba ce procese sunt implicate în evitarea complexităţii şi contradicţiilor unei planşe procese
care conduc la răspunsuri simpliste şi neutre, care nu implică afectiv subiectul; în cazul interpretării
experienţiale a unui test de desen ne putem întreba ce experienţe sau procese profunde pot însoţi
desenarea acestei persoane înspăimântătoare.

vi. Echivalenţa funcţională şi generalizarea

Interacţiunea dintre interpretare, evaluarea contextelor, fenomenele topografice şi experienţiale
este într-o strânsă relaţie cu echivalenţa funcţionala şi generalizarea. După cum am notat deja
echivalenţa funcţională se refera la gradul în care antecedentele şi consecinţele comportamentului test
corespund cu consecinţele şi antecedentele comportamentului din viaţa reală. Antecedentele şi
consecinţele comportamentului test sunt cuprinse în situaţia test proiectiv. Stimulii test proiectivi sau
situaţiile test variază într-o anumită măsura de la test la test şi de la ocazie la ocazie. Totuşi, dintr-o
perspectivă foarte largă, testele proiective includ situaţii noi şi nefamiliare în care subiectul organizează
un material incomplet, contradictoriu şi ambiguu fără nici un feedback direct din partea observatorului
sau expertului. De asemenea ele includ un mic feedback din partea sarcinii însăşi cu privire la gradul de
adecvare a performantei în cadrul interacţiunii cu un alt individ. Aplicând principiul echivalenţei
funcţionale, suntem securizaţi atunci când generalizăm comportamentul provocat de situaţia test
proiectiv la situaţii cu caracteristici nesimilare. Astfel, într-o anumită măsură, interpretările pot fi
dependente de context mai degrabă decât de aspectele constante ale personalităţii. Interpretarea
testului se poate aplica la situaţii ce permit un bun control din partea individului şi un scăzut control din
partea mediului. Cu alte cuvinte, acestea sunt situaţii în care respondentul trebuie să-şi construiască
propriul drum şi lucrează pentru sine.
Situaţia stimul şi echivalenţa funcţională ne orientează în procesul de interpretare şi
generalizare a comportamentelor produse de tetele proiective pe care le putem situa pe un continuum
situaţie specifică – caracteristici constante ale personalităţii. Cu cât interpretarea devine mai specifică
cu atât ea trebuie limitată la situaţii foarte similare situaţiei test.

V.3.CLASIFICAREA TESTELOR PROIECTIVE

S-au propus mai multe criterii de clasificare a testelor proiective: natura materialului, activităţile
realizate de subiect şi scopul utilizării metodei. Prezentăm în continuare clasificarea realizată de G.
Lindzey (1959):
- tehnici asociative – subiectul răspunde la stimulul prezentat de examinator cu primele idei,
imagini care-i vin în minte, ceea ce face ca ideaţia să fie redusă la minimum (Rorschach, proba norilor a
lui Stern);
- tehnici constructive - dau o mare libertate de creaţie. Spre deosebire de tehnicile asociative,
cele constructive angajează subiectul într-o activitate cognitivă şi imaginativă mai complexă (TAT).

84
 PSIHODIAGNOSTIC II

- tehnici de completare – se diferenţiază de cele asociative prin faptul că atât stimulul cât şi
răspunsul sunt mai complexe, iar răspunsul este mai puţin prompt. Spre deosebire de tehnicile
constructive, cele de completare produc răspunsuri mai simple şi mai limitate (completare de propoziţii).
- tehnici de alegere sau de ordonare – cer subiectului să aleagă din mai multe alternative
elementul sau aranjamentul care lui i se pare mai potrivit sub aspectul corectitudinii, al atractivităţii
(Luscher, Szondi).
- tehnicile expresive – constituie o legătură între metodele de diagnostic şi cele terapeutice. În
realizarea acestor probe, subiectul nu numai că se dezvăluie, dar descoperirea conflictelor sale îl ajută
să evolueze către o mai bună adaptare (testul de pictura cu degetele, psihodrama).

V.4. RESURSE SI LIMITE ALE TESTELOR PROIECTIVE

Aplicabilitate – majoritatea tehnicilor proiective pot intermedia dezvoltarea unei bune relaţii
iniţiale între subiect şi examinator; unele dintre aceste tehnici sunt deosebit de utile în evaluarea
psihologică a copiilor, analfabeţilor, copiilor cu handicap de limbaj sau cu tulburări de vorbire.
Falsificarea – tehnicile proiective sunt mai puţin susceptibile de falsificare decât chestionarele;
scopul tehnicilor proiective este de obicei deghizat, necunoscut. Totuşi nu se poate afirma că testele
proiective sunt complet imune la falsificare (cercetări experimentale cu privire la posibilitatea de
falsificare a răspunsurilor la Rorschach, TAT, completarea frazelor au demonstrat posibilitatea obţinerii
unor răspunsuri dezirabile social, tendinţa subiecţilor de a se prezenta într-o lumină favorabilă –
Masling,1960).
Variabilele situaţionale şi examinator – administrarea testelor şi notarea răspunsurilor sunt
insuficient standardizate; diferenţe în atitudinea examinatorului, în instrucţiunile de aplicare influenţează
productivitatea comportamentului de răspuns, mecanismele de apărare, stereotipia, imaginaţia şi alte
caracteristici importante ale performantei. Interpretarea scorurilor este, deseori, proiectivă pentru
examinator ca situaţia test pentru examinat.
Norme – multe dintre testele proiective sunt lipsite de date normative pentru interpretare,
aceasta realizându-se în baza experienţei clinice generale a examinatorului.
Fidelitatea – lipsa unor proceduri standardizate de notare şi a unor norme de interpretare ridică
problema fidelităţii; pentru testele proiective fidelitatea are în vedere nu numai scorurile obiective
preliminare ci şi stadiul final al interpretării şi integrării informaţiilor. Testele proiective au fidelitate
scăzută (coeficienţi de consistenţă internă şi fidelitate test/retest scăzuţi).
Validitate – Majoritatea studiilor publicate sunt neconcludente din cauza deficienţelor
procedurale cu privire la controlul experimental al variabilelor ori a analizei statistice, ori a amândurora.
Unele deficienţe metodologice au avut ca efect obţinerea unor false evidenţieri a validităţii (A. Anastasi).
O eroare des întâlnită este utilizarea unor descrieri stereotipe în protocoale ce pot fi utilizate pentru
orice persoană în general. Unii autori vorbesc despre validarea iluzorie determinată de tendinţa
inconştientă a examinatorului de a-şi aminti doar ceea ce se potriveşte cu aşteptările lui şi de a ignora
sau de a uita ceea ce contravine lor.
Ipoteza proiectivă – afirmaţia fundamentală a tuturor tehnicilor proiective este ca răspunsurile
individului la stimulii prezentaţi reflectă caracteristicile semnificative şi stabile ale personalităţii. Dar

85
ION DAFINOIU

există un mare număr de studii care demonstrează intervenţia şi a altor factori care influenţează
răspunsurile la testele proiective – instrucţiunile, caracteristicile examinatorului etc.
Tehnicile proiective ca instrumente psihometrice – în ciuda atâtor critici status-ul probelor
proiective rămâne neschimbat. Una din cele mai circulate afirmaţii cu privire la această situaţie este cea
a lui Adcock (1965): Există clinicieni entuziaşti şi statisticieni bănuitori”. Această aparentă contradicţie
poate fi înţeleasă dacă recunoaştem că, cu rare excepţii, tehnicile proiective nu sunt cu adevărat teste
(relaţia examinator examinat este deseori parte integrantă din procesul examinării).
Tehnicile proiective ca instrumente clinice – tehnicile proiective pot servi ca ajutoare
suplimentare în intervievarea calitativă în mâinile unui clinician priceput; valoarea lor ca instrumente
clinice este proporţională cu îndemânarea, experienţa clinicianului şi ele nu pot fi apreciate independent
de cel care la utilizează; valoarea testelor proiective creşte când ele sunt interpretate prin proceduri
clinice, calitative, mai degrabă decât atunci când sunt notate cantitativ şi interpretate ca instrumente
psihometrice.

TEME OBLIGATORII

1) Operaţionalizaţi conceptul “anxietate” cu ajutorul unei grile de observaţie; utilizaţi această grilă pentru
a evalua anxietatea de examen a unui număr de 15 elevi sau colegi.
2) Realizaţi planul unei activităţi observative care are ca scop identificarea formelor de manifestare a
agresivităţii elevilor în şcoală.
3) Realizaţi un interviu biografic cu o persoană cunoscută şi analizaţi-l utilizând o grilă de analiză
tematică.
4) Alcătuiţi un test proiectiv de completare de fraze (sau utilizaţi unul din literatura de specialitate) pentru
evaluarea unui adolescent cu tulburări de comportament, aplicaţi-l unui astfel de elev şi interpretaţi
rezultatele.
5) Evaluaţi nivelul de anxietate a unui subiect oarecare utilizând scala de evaluare a anxietăţii a lui
Hamilton; evaluaţi nivelul anxietăţii aceluiaşi subiect cu ajutorul unui chestionar; comparaţi
rezultatele şi comentaţi-le.

BIBLIOGRAFIE

· Allport, G.W., 1981, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, E.D.P.

· Berman, S.P., Shopland, S., 2005, Interviewing and diagnostic exercices for clinical and counseling
skills building, New Jersey, London, Lawrence Erlbaum Associates, Inc.
· Cosmovici, A. (coord.), 1972, Metode pentru cunoaşterea personalităţii. Cu privire specială la elevi.
Bucureşti, E.D.P.
· Cosmovici, A., Caluschi, M., 1985, Adolescentul şi timpul său liber, Iaşi, Junimea
· Dafinoiu, I., 2002, Personalitatea. Metode calitative de abordare–observaţia şi interviul, Polirom, Iaşi
· Miller, W.R., Rolnick, S., 2005, Interviul motivaţional, Agenţia Naţională Antidrog, Bucureşti
· Minulescu, M., 2001, Tehnici proiective, Bucureşti, Ed. Titu Maiorescu
· Rorschach, H., 2000, Manual de psihodiagnostic, Bucureşti, Ed. Trei
· Roşca, M., 1972, Metode de psihodiagnostic, Bucureşti, E.D.P

86