CUPRINS

Introducere ............................................................................................................................2

I. Fazele consilierii .................................................................................................................3

II. Tipuri de consilieri/atitudini ............................................................................................4

III. Relaţia şi climatul terapeutic ..........................................................................................7

IV. Arta interviului .................................................................................................................8

V. Arta ascultării ....................................................................................................................11

Concluzii ..................................................................................................................................13
Note ..........................................................................................................................................14
Bibliografie ..............................................................................................................................15
 INTRODUCERE

Scopul lucrării de faţă este de a prezenta într-un mod sintetic o serie aspecte legate de
structura procesului terapeutic, facând apel atât la domeniul consilierii psihologice cât şi la cel al
psihoterapiei.
Referatul are cinci părţi / capitole. În primul capitol vom insista asupra fazelor consilierii,
subliniind în acelaşi timp ideea că nu putem vorbi de nişte paşi bine determinaţi, obligatoriu de
urmat ca într-o reţetă de prăjituri. Tot aici vom face distincţia dintre consiliere şi psihoterapie,
având în vedere că întreaga lucrare va apela la exemple din ambele domenii.
În al doilea capitol, vom descrie diferitele tipuri de consilieri şi atitudini, subliniind mai
ales atitudinea de înţelegere / comprehensiune, cea care trebuie să existe în toate fazele
consilierii. Vom aminti aici şi principiile fundamentale ale psihoterapiei, precum şi mecanismele
care stau la baza procesului de vindecare.
Al treilea capitol investighează relaţia şi climatul terapeutic, importante pentru buna
desfăşurare a procesului de consiliere, aşa numita „prezenţă” de care trebuie să dea dovadă
consilierul.
Următorul capitol subliniază importanţa interviului şi a stăpânirii artei acestuia în procesul
terapeutic, în realizarea anamnezei. Vom face o trecere în revistă a diferitelor tipuri de interviu,
subliniind importanţa celui nondirectiv, aplicat în terapie. În expunerea datelor acestui capitol se
va face deseori apel la aspecte ale psihologiei comunicării. Aici îşi va găsi teren propice de
abordare şi problema empatiei, atât de necesară unui proces de consiliere.
Ultimul capitol radiografiază problema ascultării active, terapeutice, fără a lăsa la o parte
sau a minimaliza importanţa tăcerii terapeutice.
Referatul se încheie cu o concluzie ce punctează importanţa cunoaşterii unor tehnici
utilizate în consiliere şi psihoterapie, pentru a avea o bază teoretică la care se poate apela, dar
subliniază şi importanţa majoră pe care o are „talentul” consilierului, terapeutului în soluţionarea
problemelor celui care îi cere ajutorul.

2
 FAZELE CONSILIERII

Datorita confuziei care există între consilierea psihologică şi psihoterapie, se impun încă
de la început câteva delimitări. Astfel, în timp ce consilierea este dedicată unor probleme
punctuale (dificultatea de a lua o decizie cu privire la carieră, începerea unei noi relaţii etc.),
psihoterapia necesită investigaţii aprofundate; consilierea solicită răspunsuri exacte şi
cuantificabile, în psihoterapie răspunsurile apar în timp; consilierea reprezintă un proces obiectiv,
în timp ce psihoterapia este mai degrabă unul subiectiv; consilierea implică un proces scurt, bine
delimitat în timp, procesul psihoterapiei durează. „Putem considera consilierea ca una dintre
formele de psihoterapie”.¹ Oricum, ambii termeni se referă la o varietate de intervenţii
psihologice în scopul ameliorării problemelor umane şi al facilitării unor funcţionări eficiente în
societate.
Consilierea nu poate fi percepută drept un proces care poate fi urmat pas cu pas, asemenea
unui proces tehnologic. Fiecare consiliat şi consilier este unic, prin urmare şi desfăşuarrea
consilierii diferă de la individ la individ. Totuşi, „în orice relaţie terapeutică de consiliere, pe
măsură ce problemele sunt luate în considerare, apar [...] câţiva paşi fundamentali ”²
Un prim pas îl reprezintă stabilirea contactului, implicând iniţierea, edificarea şi
menţinerea relaţiei dintre consilier şi consiliat. Este momentul în care consilierul ascultă cu
atenţie, manifestând un interes real faţă de problemele consiliatului. Explorarea problemelor îi
ajută pe cei doi protagonişti să construiască un raport şi să clarifice înţelegerea situaţiei
dificile.Planificarea presupune discuţii cu privire cu obiectivele şi acţiunile care ar trebui
realizate pentru a găsi soluţii; cei doi vor dezvolta planuri pentru acţiune. Planificarea este urmată
evident de acţiune: exerciţiu activ. În cazul în care consiliatul are parte de eşec, el este ajutat de
consilier să-l depăşească, evaluând greşelile şi pornind din nou la acţiune.Finalizarea presupune
însumarea realizărilor eventual sub forma unui dialog, punându-se în discuţie modalităţile prin
care consiliatul poate face faţă problemelor pe viitor, uşa rămânând deschisă.În practică aceste
etape nu se pot evidenţia cu uşurinţă.

3
 TIPURI DE CONSILIERI/ATITUDINI

Tipologia consilierii poate fi enunţată într-o formulă mnemotehnică: SIPEIS, şi anume

suport, înţelegere, probare, evaluare, interpretare, sfătuire. Consilierul evaluativ este acela
ale cărui răspunsuri transmit sau implică ceea ce clientul trebuie să facă reflectând faptul că el a
emis anumite judecăţi de valoare. Interpretativ se numeşte un răspuns care intenţionează să
înveţe sau să explice un anumit comportament al consiliatului (de ce?). Un consilier suportiv
caută să asigure dar şi să reducă intensitatea simţămintelor consiliatului, în timp ce unul probic
este cel care pune întrebări , de a căuta cât mai multe informaţii. Un răspuns al înţelegerii este un
răspuns care reflectă empatia pentru atitudinile şi reacţiile consiliatului, iar unul de sfătuire oferă
convingerea consilierului care dă sugestii referitoare la modul de abordare pentru a face faţă
situaţiei. Aceste răspunsuri reprezintă de fapt atitudini pe care un consilier le manifestă în cadrul
comunicării cu un consiliat. Allport, citat de Jean-Claude Abric defineşte atitudinea ca fiind
„starea mentală şi neurofiziologică determinată de experienţă şi care exercită o influenţă
dinamică asupra individului, pregătindu-l să acţioneze într-un mod specific unui număr de obiecte
şi evenimente”³, cu alte cuvinte, atitudinea este constituită din ceea ce se crede că se află
îndărătul comportamentului sau atitudinea este o cauză a comportamentelor.

Diferite tipuri de atitudini.Exemple

(preluate din C. Rogers şi M. Kinget)
Iinterviu cu un subiect dee sex masculin, în vârstă de 35 de ani
„Sunt hotărât să realizez ceva în viaţă. Nu mă tem să lucrez din răsputeri. Nu mă tem de loviturile
sorţii, cu condiţia să ştiu încotro mă îndrept. Şi nu ezit să calc peste cei care îmi stau în cale,
întrucât cariera este totul pentru mine. Pur şi simplu nu mă pot mulţumi cu un serviciu mediocru.
Nu, vreau să ajung cineva ”
1. Atitudinea de interpretare:
Pe scurt, comportamentul dumneavoastră este acela al unui individ ambiţios, din moment ce
simţiţi nevoia să vă dovediţi dumneavoastră înşivă valoarea.
2. Atitudinea de înţelegere:
Consideraţi că trebuie să fiţi în frunte, indiferent de eforturi şi mijloace ar presupune atingerea
acestei poziţii...
3. Atitudinea de chestionare:
Care credeţi ca sunt sursele hotărârii dumneavoastră nestrămutate de a realiza ceva în viaţă?
4. Atitudinea de ajutor, de consiliere:
V-ar interesa să fiţi supus câtorva teste care să stabilească în ce ramuri de activitate aţi putea
spera să reuşiţi cu adevărat? Cunoaşterea acestui aspect ar putea constitui pentru
dumneavoastră un avantaj suplimentar.
5. Atitudinea de evaluare:

4
 O mare ambiţie poate fi un veritabil atu; totuşi, sunteţi sigur că gândiţi cu adevărat că nu aţi
ezita să călcaţi peste cei care vă stau în cale? Aceasta ar putea să vă facă mai mult rău decât
bine.
În procesul consilierii recomandabil ar fi să fie utilizate în mod proporţional şi cu măsură
toate tipurile de răspuns pe care le-am enumerat la începutul acestui capitol. Totuşi, cele mai
importante răspunsuri, în toate stadiile şi tipurile de consiliere sunt cele care denotă înţelegerea.
Atitudinea de comprehensiune reprezintă atitudinea care constă în a-i arăta celuilalt că
te interesează ceea ce îţi spune şi că asculţi pentru a încerca să-l înţelegi, nu pentru a-l judeca.Cu
alte cuvinte, la baza acestei atitudini stă reformularea, necesară stimulării exprimării şi a
aprofundării.Din multitudinea de atitudini care pot apărea în situaţia de comunicare, deci şi în
procesul de consiliere, comprehensiunea este singura care îl privilegiază în mod efectiv pe
celălalt. Adoptându-se o astfel de atitudine, nu numai că se facilitează realizarea unui climat
propice comunicării, dar mai ales se creează o situaţie în care ameninţările pe care pacientul le
poate resimţi atunci când se exprimă vor fi reduse la maxim, deoarece el nu se va simţi nici
judecat, nici interpretat, nici „interogat”. Astfel, mecanismele de apărare ale consiliatului sunt
reduse. Aprofundarea exprimării îi oferă şansa acestuia să-şi dezvolte în mod firesc sentimentele,
ideile pe care le-a emis, în absenţa oricărei canalizări. Un aspect negativ al acestui tip de atitudine
l-ar putea constitui centrarea exclusivă asupra celuilalt şi asupra a ceea ce spune acesta, fără însă
a căuta raţiunile după care se conduce. Reformulările parţiale şi cele părtinitoare sunt în
contradicţie cu atitudinea comprehensivă.
Încă de la primul contact, chiar şi telefonic, persoana aflată în dificultate trebuie să simtă
din partea consilierului înţelegere pentru a se simţi acceptată şi în siguranţă, mai ales că orice om
cu probleme este anxios în a se adresa, a vorbi despre propriile frământări cu o altă persoană, fie
şi ea profesionistă. Prima întrevedere, stabilită de comun acord de către cei doi protagonoşti ai
procesului de consiliere, axată pe evaluare şi diagnostic atrage dupe sine o serie de probleme:
relaţia terapeutică bine conturată se va dezvolta în continuare prin înţelegere şi atenţie plină de
grijă; simţăminte dureroase vor fi descătuşate (catharsis); consilierul începe să înţeleagă atât
viaţa interioară cât şi cea exterioară a consiliatului, deci un diagnostic iniţial ce include şi o
înţelegere a felului în care persoana îşi defineşte problema, o înţelegere a resurselor şi limitelor
pe care le are pentru a-şi depăşi problema. Pe baza acestui diagnostic iniţial consilierul
evidenţiază o anumită abordare în rezolvarea problemelor, fi o continuare a şedinţelor de
consiliere fie un consult interdisciplinar. Decizia de continuare a consilierii presupune un
contract, aşa numitul contract de consiliere care defineşte obiectivele şi aşteptările relaţiei
terapeutice. În timp ce consilierea constă în stabilirea şi utilizarea relaţiei terapeutice, „calitatea
acestei relaţii de a produce alinare şi vindecare, de a fi maieutică, facilitarea naşterii din nou,
dezvoltării şi reconcilierii, eliminarea relaiilor de înstrăinare şi restructurarea personalităţii, este
mai mult apanajul psihoterapiei”4
Referindu-ne la domeniul psihoterapiei, trebuie să amintim aici că indiferent de metodele
sau tehnicile utilizate, mecanismele care stau la baza procesului de vindecare, considerate în
general, sunt: abreacţia (descărcarea emoţională prin care un subiect se eliberează de afectul
legat de amintirea unui eveniment traumatic; poate avea un efect de catharsis), simbolizarea
(actul de reprezentare indirectă, figurată a unei idei sau a unei dorinţe inconştiente de către
subiect), sublimarea (mecanismul psihic prin care conţinutul pulsional al inconştientului este
realizat pe o cale ocolită, fiind deviat către un scop nou, nonsexual, deci acceptat de realitate),
catharsisul (mecanismul prin care conţinutul pulsional al inconştientului se eliberează printr-un
proces de descărcare), transferul (procesul prin care dorinţele inconştiente se actualizează asupra

5
unor obiecte în cadrul unui anumit tip de relaţie stabilit cu ele şi în primul rând, în cadrul relaţiei
analitice ), proiecţia (operaţia prin care un fapt psihologic este deplasat şi localizat în exterior;
individul găseşte în altă persoană sau lucru calităţi, sentimente, dorinţe pe care şi le refuză sieşi)
şi sugestia (capacitatea de a dezvolta idei, stări afective, reprezentări sau acţiuni la o altă
persoană sau la la alte persoane, printr-un mecanism de inducţie sau persuasiune)
Procesul de psihoterapie, oricât de complex ar fi, şi indiferent de metodele tehnice
utilizate, se bazează pe câteva principii fundamentale comune. După F. Alexander şi T.M.
French, citaţi de Constantin Enăchescu în lucrarea sa „Tratat de psihanaliză şi psihoterapie” 5 ,
principiile psihoterapiei sunt: principiul flexibilităţii (adaptarea tehnicilor la necesităţile
pacientului; psihoterapia, ca de altfel orice formă de terapie, trebuie să ducă al dezvoltarea de noi
reacţii emoţionale nu numai în prezenţa terapeutului, ci în oricare împrejurare din viaţa
subiectului), principiul experienţei emoţionale corective (expunerea pacientului la condiţii noi,
favorabile dezvoltării unor situaţii emoţionale pe care nu le-a mai cunoscut, experienţe corective
proprii care aduc o mosificare a personalităţii), principiul transferului, principiul estimării
prognostice (conţine indicaţiile pentru psihoterapie, adică estimarea posibilităţilor de atrata prin
psihoterapie sau alegerea metodei terapeutice , ambele stabilite atât în funcţie de capacitatea
nativă a individului de a depăşi dificultăţile, cât şi modificările posibile pentru adaptarea
individului al situaţie şi invers), principiul planificării şi principiul dinamic (alianţa terapeutică
ce trebuie să urmărească adaptarea mediului la nevoile pacientuluişi tentativa de modificare a
structurii personalităţii pacientului, realizând în felul acesta o armonizare cu exigenţele mediului
său).

6
 RELAŢIA ŞI CLIMATUL TERAPEUTIC

Revenind la consiliere, trebuie subliniată importanţa calităţii relaţiei terapeutice, relaţie

bazată pe încredere, căldură, empatie, acceptare necondiţionată, deoarece tehnicile de consiliere
sunt de folos numai în acest context. Relaţia terapeutică se dezvoltă pe măsură ce consilierul se
implică în situaţia problematică a persoanei care are nevoie de terapie. Această sintagmă
însumează concentrare asupra ascultării şi răspuns cu empatie plină de grijă şi susţinere.
Menţinerea unei relaţii terapeutice de calitate este importantă în toate fazele consilierii şi
indispensabilă în primele stadii. Mai important decât urmărirea strictă a unor etape sau tehnici ale
consilierii este participarea consilierului împreună la o relaţie de viaţă reală. („prezenţă” în
psihoterapia existenţialistă). Prezenţa produce ameliorare, alinare, vindecare, deci o relaţie plină
de semnificaţie.Aceasta face ca relaţia să devină terapeutică, face ca informaţiile să curgă natural
unul spre celălalt, astfel încât problemele consiliatului să se desfăşoare, iar talentul/ştiinţa
consilierului să fie de folos.
Mergând din nou pe tărâmul psihoterapiei, şi aici, climatul terapeutic, psihologic,
constituind garanţia desfăşurării pozitive şi a rezulatelor favorabile ale oricărui act terapeutic, se
constituie prin întâlnirea şi comunicarea dintre medic şi bolnav, ca un tip de relaţie sufletească
intimă, particulară. Pentru realizarea unui climat psihoterapeutic pozitiv anumite condiţii trebuie
respectate, şi anume: încrederea pacientului în terapeutul său, buna reputaţie a medicului terapeut,
capacitatea terapeutului de a capta atenţia pacientului, de a asculta şi apătrunde personalitatea
pacientului, crearea unei ambianţe plăcute, liniştite, existenţa unor calităţi psihologice
indispensabile unui bun terapeut: tact, răbdare, interes sincer, competenţă profesională, alte
atribute indispensabile pentru orice terapeut: un nivel superior de inteligenţă, plasticitatea
gândirii, cultură generală solidă şi în fine medicului terapeut i se cere o anumită abilitate în a
conduce discuţia cu pacientul, în a evita posibilele rezistenţe din partea pacientului, în a crea un
climat de înţelegere şi comunicare pozitivă care să favorizeze acţiunile de transfer şi catharsis.
Climatul psihoterapeutic poate avea şi un caracter negativ, ajungându-se până la situaţii
conflictuale legate de neîncrederea pacientului în terapeutul său, de dominarea bolnavului asupra
terapeutului, apărând în acest caz fenomene negative tipice curei psihoterapeutice: rezistenţă,
transfer negativ, narcisic. Prezenţa unor alte persoane în spaţiul terapeutic poate genera angoase,
suspiciuni, ceea ce dăunează grav comunicării terapeutice de calitate. Inversarea rolurilor în
cadrul relaţiei terapeutice (pacientul domină terapeutul) poate compromite climatul
psihoterapeutic.
Cu alte cuvinte, de climatul terapeutic depinde în cea mai mare măsură succesul sau
eşecul terapeutic.

7
 ARTA INTERVIULUI

Anamneza pacientului reprezintă un element central al practicii terapeutice, iar

comunicarea, în ciuda apariţiei unor noi tehnici imagistice şi terapeutice, rămâne elementul
fundamental al evaluării, relaţia cu pacientul jucând un rol major. Instrumentul primar al acestei
relaţii este reprezentat de un interviu sensibil şi dibace. Între tehnicile de culegere a informaţiilor
se pot evidenţia trei mari tipuri: interviul nondirectiv, având ca obiectiv exprimarea
sentimentelor şi a motivaţiilor, interviul ghidat, utilizat mai ales pe teren şi interviul directiv,
având ca obiectiv identificarea opiniilor, a atitudinilor şi chiar a comportamentelor. (chestionarul-
cea mai elaborată formă). Pe lângă psihologia comercială, cunoaşterea opiniei publice şi formarea
terapeutului pentru ghidare, terapia reprezintă una dintre aplicaţiile interviului nondirectiv.
Obţinută în urma mai multor interviuri, atitudinea nondirectivă a terapeutului îi permite clientului
să ajungă să se accepte aşa cum este. Simţindu-se în largul său, clientul reuşeşte să se cunoască
pe sine însuşi, prima etapă în soluţionarea problemelor sale, prin reorganizarea adecvată a
personalităţii sale. În acelaşi timp se petrece o transformare a modului în care stabileşte relaţiile
cu celălalt: mai întâi cu terapeutul, apoi cu alţi indivizi. Nondirectivitatea se bazează pe
instaurarea unui climat particular, în patru dimensiuni: acceptarea necondiţionată a celuilalt,
neutralitatea binevoitoare, autenticitatea şi empatia. Dintre puţinele tipuri de intervenţii utilizate
în interviul nondirectiv, putem aminti: reiterarea – retransmiterea celuilalt ceea ce tocmai a spus,
cu alte cuvinte parafrazare, cu scopul de a-l recentra pe subiect asupra propriului discurs şi poate
a-l determina să caute singur răspunsuri, reformularea sentimentului – reluarea spuselor
celuilalt, adăugând sentimentul care stă la baza spuselor acestuia, cu alte cuvinte interpretare sau
ceea ce Rogers numeşte empatie; regulile care stau la baza acestei intervenţii sunt simple, şi
anume concentrarea asupra persoanei clientului, nu asupra temei interviului, reformularea
sentimentelor, nu a faptelor, formularea într-o formă în care clientul să se poată recunoaşte,
susţinerea empatică – cuprinde toate intervenţiile verbale şi nonverbale care punctează interviul,
mimica, gesturile, poziţia corpului, întăriri pozitive ale exprimării celuilalt şi intervenţia de
sinteză – reformulare organizată a ceea ce a produs intervievatul, prezentând ca funcţii cea de
control (verificarea dacă a înţeles bine), funcţia de retur (revenirea asupra unor puncte deja
abordate) şi funcţia de relansare (facilitează conştientizarea elementelor omise).
Cunoaşterea tehnicilor unui interviu eficient este extrem de importantă dacă ne gândim la
pacienţii cu probleme psihice care au deseori o atitudine ambivalentă cu privire la nevoia unui
ajutor profesional: deşi doresc susţinere în rezolvarea problemelor, această dorinţă îi face să se
simtă umiliţi şi înfrânţi. La toate acestea se mai adugă tabuurile, prejudecăţile culturale şi
stigmatizarea care se asociază tratamentului psihiatric, iar toate acestea trebuie luate în
considerare în efectuarea unei anamneze. Astfel, empatia, respectul şi încrederea trebuie să
guverneze interviul psihiatric.
Anamneza psihică trebuie să ţină cont şi de comunicarea nonverbală şi paraverbală, iar
datele anamnestice trebuie completate cu ajutorul surselor auxiliare (familia, prietenii, colegii de

8
muncă, fişe medicale anterioare). „Cu cât este mai acută şi mai gravă suferinţa unui pacient, cu
atât mai importantă este ştiinţa observaţiei ” 6

Dacă la începutul capitolului am insistat asupra interviului văzut drept instrument de

extragere a informaţiilor prin comunicare, este momentul să insistăm şi asupra datelor
obţinute prin observaţie. Observaţia este compusă de două faze: vigilenţa activă şi atenţia
distributivă (Freud). Odată cu stabilirea contactului cu pacientul începe vigilenţa activă, fază
în care trebuie reţinute cât mai multe date, cu ajutorul tuturor simţurilor: oferirea sau nu a
mâinii, felul în care strânge mâna, contactul vizual, glumele sau ironiile pacientului etc. Din
faza de vigilenţă activă se trece direct spre atenţia distributivă. Pacientul trebuie lăsat liber să
spună tot ce-i trece prin minte, în timp ce terapeutul urmăreşte gândurile, ideile şi asociaţiile
întâmplătoare care apar în timpul discursului.
Capacitatea de observaţie poate fi diminuată din cauza unor dificultăţi conceptuale:
găsirea unui echilibru între gândirea sceptică şi formarea precoce a unei concluzii şi
tendinţa universală de a atribui datele obinute prin interviu calităţii terapeutului. Pentru a
evita prima dintre dificultăţile amintite trebuie avut în minte faptul că niciodată în cursul unui
interviu, nu trebuie ca datele oferite de pacient să fie înţelese prin prisma propriei experienţe.
De exemplu pacientul poate spune „în ultima vreme nu sunt eu însumi”, o exprimare neclară
ce pote însemna „sunt impotent”, „vreau să mă sinucid”. Este nevoie în acest caz de întrebări
adiţionale. Cu privire la cea de-a doua dificultate, trebuie amintit faptul că interviul este mai
puţin influenţat de acţiunile terapeutului decât de temperamentul şi starea de spirit a
pacientului.
La fel de importantă ca observaţia este şi modul de transmitere a informaţiei, aflarea
răspunsului la întrebarea „de ce acum?”.
Orice anamneză poate avea trei faze: ascultarea (include invitaţia de a comunica şi în
timpul acesteia pacientul îşi va exprima temerile, va prezenta simptomele şi va face diverse
afirmaţii cheie pe care terapeutul le va aprofunda ulterior), raţionalizarea (în această fază
terapeutul ia o decizie cu privire la ordinea în care diferite aspecte trebuie discutate) şi
tranziţia (anunţarea pacientului că subiectul discuţiei se schimbă şi explicarea motivului
pentru care se întâmplă acest lucru). Cele trei faze descrise mai sus au loc simultan.
Cel mai important şi puternic instrument din acestă tehnică a interviului îl reprezintă
empatia, calitatea de bază a unui consilier, terapeut. Aceasta îi poate releva consilierului
lucruri şi informaţii nespuse, îl face să simtă starea neexprimată în cuvinte acelui consiliat. Îl
face capabil să comunice emoţional cu subiectul şi eventual să descrie stările neexprimate ale
acestuia. De cele mai multe ori, empatizarea cu pacientul este mai importantă decât aderarea
fără flexibilitate la o anumită tehnică de investigare. Cu toate acestea există o serie de reguli
fundamentale de anamneză ce nu pot fi evitate, şi anume: a nu pune două întrebări deodată
(Aţi fost vreodată deranjat de voci sau gânduri stranii?); se preferă o întrebare deschisă uneia
închise; a nu se adresa o întrebare care sugerează răspunsul negativ (Nu aţi auzit vreodată
voci, nu?); a evita atitudinea de judecare implicită sau explicită (Aţi avut vreodată gânduri
obscene?); a folosi afirmaţii încurajatoare (înţeleg, da, spuneţi); a cere explicaţii suplimentare
de câte ori este nevoie pentru a se evita confuziile (puteţi să-mi explicaţi la ce v-aţi referit, nu
sunt sigur că am înţeles).
Săndulescu în lucrarea sa „Consiliere şi psihoterapie pastorală” enumeră douăsprezece
tehnici normative prin aplicarea cărora empatia poate fi manifestată concret, şi anume:

9
 - Oferă confort pacientului
- Adu-ţi aminte de lucrurile fundamentale – stilul întrebărilor
- Fii natural
- Încurajează exprimarea sentimentelor
- Ia în considerare nivelul de dezvoltare al pacientului
- Fii atent la starea de nesiguranţă a pacientului
- Fii receptiv – interpretarea sentimentelor
- Repetă frazele pacientului; ascultarea reflectivă
- Foloseşte întrebări deschise, directe
- Menţine liniştea terapeutică – ascultă pacientul
- Fii atent la limbajul nonverbal – citeşte limbajul corporal
- Mergi de la general la specific – focalizează, acordă atenţie detaliului semnificativ
Cele douăsprezece tehnici enumerate mai sus oferă o imagine clară asupra modului în
care trebuie condusă o anamneză pentru a obţine din partea pacientului o relatare semnificativă.
Într-adevăr tehnicile sunt folositoare, dar primordial (dimensiunea umană a anamnezei) rămân:
stabilirea empatiei, respectului şi încrederii.

10
 ARTA ASCULTĂRII

Arta ascultării reflective şi empatice este esenţială în orice consiliere, consilierul trebuind
să asculte nu doar cu mintea, ci şi cu inima, cu sentimentele.Acestă artă nu este niciodată simplă,
dacă ne gândim la faptul că în momentul în carea scultăm gândim mult mai repede decât în
momentul în care vorbim. Este o artă a învăţa să asculţi cu ochii, urechile, gândul, mintea, inima,
să te pui în acord cu cel ce-ţi vorbeşte, să simţi şi să înţelegi ce se află în spatele cuvintelor, în
spatele evenimentelor relatate, să vezi problema reală şi să o scoţi la suprafaţă, astfel încât
consiliatul să fie uimit să trăiască interioritatea, să realizeze ceea ce se întâmplă în viaţa lui şi cea
mai potrivită soluţie pe care trebuie să o adopte.
Aşa cum există o artă de a vorbi (ars oratorica), există şi arta de a asculta. În cazul acesta
nu vorbim de un auditoriu oarecare ci ne referim la a(p)titudinea de bun ascultător a terapeutului
faţă de interlocutorul său. În acest context, aasculta reprezintă a primi şi a înţelege cât mai fidel
posibil ceea ce altul vorbeşte, de a-l asculta pe celălalt (subiect/pacient/client) în mod personal
(nu diagnostic) până la capăt (dincolo de cuvinte), cu ceea ce vrea să spună, cu probemele,
dilemele, frământările şi temerile sale, acordându-i toată atenţia şi consideraţia persoanei umane,
deci omului.
Atutudinea de ascultare veritabilă conferă pacientului un sentiment de întâlnire autentică,
de ajutor psihologic, de valorizare personală, încredere, siguranţă, suport psihologic, apropiere.
Nevoia de a fi ascultaţi este poate cea mai mare nevoie a clientului. Absenţa unei astfel de
atitudini nu permite stabilirea unei relaţii terapeutice. (vezi capitolele anterioare). La polul opus
se situează „ascultarea” superficială, expeditivă, de pe poziţii ofensive sau defensive, ascultare ce
duce la imposibilitatea instaurării unui climat de încredere, calm, primire, respect, căldură umană,
absolut necesare relaţiei de ajutor terapeutic sau spiritual.
Obstacolele în calea ascultării par a fi: lipsa de atenţie, interesul scăzut sau crescut peste
limite pentru persoană, graba, proiecţia asupra clientului a propriilor nevoi nesatisfăcute sau
frustrări, ataşamentul pentru propriile scheme mentale (situaţie în care terapeutul judecă
experienţa celuilalt numai de la cea proprie), deficienţă în acceptarea diferenţelor umane:
individuale, culturale, rasiale, de condiţie socială, diferenţele de sex, diversitatea limbajului.
În timp ce consilierul ascultă în profunzime, recepţionând multiplele nivele ale
comunicării verbale şi nonverbale, el reflectă către consiliat într-o formă parafrazată esenţa a ceea
ce este comunicat care conduce la sinteza sentimentelor, a problemelor transmise.Acset proces de
ascultare şi reflectare îndeplineşte o serie de funcţii importante: permite consilierului să-şi
puncteze clar percepţiile, conduce consiliatul să afle ceea ce consilierul încercă să înţeleagă în
legătură cu simţămintele şi semnificaţia lor, conştienţa preocupării consilierului de a-l înţelege
stimulează şi întăreşte relaţia terapeutică.
Pentru a auzi, se cere mai întâi să taci. Astfel, un bun terapeut, consilier trebuie să ştie să
facă linişte în interioritatea sa, cu alte cuvinte nu putem să fim atenţi la ceilalţi, să-i înţelegem
bine, dacă nu ne cunoaştem, înţelegem pe noi înşine. Pentru a asculta eficient trebuie să mergem
dincolo de propriile percepţii şi gânduri, de concluziile şi prejudecăţile nostre care se interpun

11
între noi şi ceea ce ascultăm. Ascultarea şi liniştea sunt două atitudini intim legate între ele.
Liniştea (tăcerea) devine o condiţie a ascultării deoarece numai în linişte se poate auzi cu
adevărat. Când înveţi să taci, înveţi să auzi (limbajul verbal), să priveşti (limbajul nonverbal şi
paraverbal), să asculţi, să percepi mesajele şi semnificaţiile reale, chiar dincolo de cuvintele şi
formulările clentului şi, în mod paradoxal, când, cum, cât şi ce vorbeşti, arta dialogului, secretul
suprem al oricărei comunicări umane, trebuie deprinsă căci numai ea permite succesul
întreprinderii psihoterapeutice.
Ascultarea activă nu înseamnă pur şi simplu a-i acorda atenţie celuilalt sau a-i pune
întrebări pentru a reconstitui puzzle-ul cu informaţii care ne lipsesc pentru a înţelege o situaţie, ci
ea presupune mai curând să te interesezi de ceea ce nu spune interlocutorul.
Vom încheia cu un citat din Carl Rogers cel care a pus la punct o psihoterapie centrată
asupra persoanei, cel care a utilizat pentru prima dată termenul de ascultare activă: „Când am fost
ascultat şi înţeles, am devenit capabil să privesc cu alţi ochi lumea mea interioară şi să pot merge
mai departe. Este surprinzător să constaţi că sentimente care erau de-a dreptul înspăimântătoare
devin suportabile de îndată ce ne ascultă cineva. Este stupefiant să vezi că probleme care ne
păreau imposibil de rezolvat îşi găsesc soluţia atunci când cineva ne înţelege”.

12
 CONCLUZII

Consilierea nu este un proces care poate fi urmat pas cu pas, aşa cum se întâmplă de
exemplu într-un proces tehnologic de orice fel, deoarece presupune „lucrul cu omul”, or cu toţii
suntem diferiţi. Mai mult, într-o relaţie consilier-consiliat, unicitatea acestora constă în diferenţa
care există între aceştia la nivelul problemelor atitudinilor, valorilor, aşteptărilor şi experienţei.
Cele afirmate par a contrazice la prima vedere tocmai scopul acestei lucrări şi anume
radiografierea structurii procesului terapeutic. Lucrurile nu stau tocmai aşa, deoarece ceea ce
deosebeşte un om simplu care este extrem de empatic, stăpâneşte arta interviului, ştie să asculte
reflexiv (calităţi esenţiale ale unui bun consilier sau terapeut) şi un specialist, este tocmai această
cunoaştere a aspectelor teoretice, a suportului de valori pe care se poate sprijini în demersul său
terapeutic.
Concluzia finală a acestei lucrări ar putea fi reprezentată de recunoaşterea importanţei
talentului consilierului în conducerea şedinţelor şi în final rezolvarea împreună cu pacientul al
problemelor, dar şi importanţa aspectelor de ordin teoretic, care nu reprezintă altceva decât
rezultatele experienţelor trăite şi consemnate de cei dinaintea noastră.
Se ridică deseori întrebarea: „Ce tip de terapie sau metodă pentru ce tip de pacient şi în ce
condiţii?”. Nu există un răspuns clar la această întrebare, mai ales dacă ne gândim la faptul că
unul răspunde pozitiv la o abordare, iar celălalt renunţă la şedinţele de consiliere. Fiecare
consilier/ terapeut va trebuie să-şi creeze propriul stil, brodat pe cunoştinţele teoretice pe care le
are, dar va trebuie să dovedească maleabilitate în privinţa utilizării unei tehnici, metode.
Lucrarea de mai sus îşi dovedeşte eficienţa în măsura în care ridică o serie de probleme,
cele mai importante, cu privire la complexa lume a consilierii, fără pretenţia de a oferi soluţii sau
a impune ceva ca fiind obligatoriu.

13
 NOTE:

¹Holdevici, Irina; Neacşu, Valentina (2006), Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile

de criză, Editura Dual Tech, Bucureşti, pag.19.
²Săndulache, S (2006), Consiliere şi psihoterapie pastorală, Editura EITA, Bucureşti, pag.106.
3
Abric, Jean-Claude (2002), Psihologia comunicării; Teorii şi metode, Editura Polirom,
Bucureşti, pag.36.
4.
Săndulache, S (2006), Consiliere şi psihoterapie pastorală, Editura EITA, Bucureşti, pag.109
5.
Enăchescu, Constantin (2007), Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Editura Polirom,
Bucureşti, pag.221.
6.
Săndulache, S (2006), Consiliere şi psihoterapie pastorală, Editura EITA, Bucureşti, pag.110

14
 BIBLIOGRAFIE:

1. Abric, Jean-Claude (2002), Psihologia comunicării. Teorii şi modele, Editura Polirom,

Bucureşti;
2. Enăchescu, Constantin (2007), Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Editura Polirom,
Bucureşti;
3. Holdevici, Irina; Neacşu, Valentina (2006), Consiliere psihologică şi psihoterapie în
situaţiile de criză, Editura Dual Tech, Bucureşti;
4. Ivey E. , Allen; Simer-Downing, Counseling and psychotherapy: skills, theories, and
practice, Practice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey;
5. Săndulescu, S. (2006), Consiliere şi psihoterapie pastorală, Editura EITA, Bucureşti.

15