Lucrări practice Fiziologie I

EXPLORAREA ECHILIBRULUI HIDRO-ELECTROLITIC.

COMPARTIMENTELE LICHIDIENE ALE ORGANISMULUI
Echilibrul hiro-electrolitic este definit prin următoarele aspecte:
• Menținerea constantă a volumelor compartimentelor lichidiene ale organismului
(echilibrul hidric);
• Menținerea constantă a concentrației ionilor și a egalității dintre suma anionilor și suma
cationilor din plasmă (echilibrul electrolitic);
• Menținerea constantă a osmolarității lichidelor organismului (echilibrul osmotic).

1. ECHILIBRUL HIDRIC
Echilibrul hidric se referă la menținerea în limite normale a cantității de apă din organism
și la menținerea constantă a volumelor compartimentelor lichidiene ale organismului.

1.1. APA TOTALĂ

Reprezintă conţinutul în apă al organismului uman, cu limite largi de variaţie în funcţie

de: greutatea corporală (60%), sex, starea de nutriţie a organismului şi vârstă.
Repartiţia apei în organism se face în cele două sectoare hidrice: intracelular şi
extracelular.

SECTORUL HIDRIC INTRACELULAR reprezintă 40% din greutatea corporală şi

este alcătuit din:
• apa structurală - de constituţie, nemobilizabilă, fixată de componentele citoplasmei;
• apa liberă - cu rol de mediu de dispersie în citoplasmă, mobilizabilă, participă la
procesele metabolice şi la schimburile transcelulare.

SECTORUL HIDRIC EXTRACELULAR reprezintă 20% din greutatea corporală şi

este constituit din:
• compartimentul hidric interstiţial care cuprinde ultrafiltratul plasmatic interstiţial,
delimitat de sectorul hidric intracelular prin membrana celulară, iar de cel intravascular
prin membrana capilară. Reprezintă ¾ din apa extracelulară. Este rapid mobilizabil şi
participă la schimburile dintre sânge şi celule. Asigură schimburile dintre acestea şi
mediul extern, prin intermediul suprafeţelor externe (pielea), interne de aport exogen
(digestive, pulmonare) şi de epurare (hepatică, renală, pulmonară).
• compartimentul hidric intravascular este reprezentat de plasma sanguină şi este separat
de lichidul interstiţial prin membrana capilară. Este sistemul de legătură între mediul
intern şi mediul extern al organismului, care permite aportul de substanţe nutritive şi
eliminarea cataboliţilor. Reprezintă ¼ din apa extracelulară.

EXEMPLU pentru un bărbat adult, cu greutatea corporală de 70 kg (Fig.1.):

Apa totală (60% din greutatea corporală)...........................................................................42 litri
Apa intracelulară (40% din apa totală)...................................................................42 litri
Apa extracelulară (20% din apa totală)..................................................................14 litri
• Compartimentul hidric interstiţial (¾ din apa extracelulară)..................10,5 litri
• Compartimentul hidric intravascular (¼ din apa extracelulară)................3,5 litri

1
 Lucrări practice Fiziologie I

Apa totală
(0,6×greutatea corporală)
42 l

Sectorul hidric Sectorul hidric

extracelular intracelular
(0,2×greutatea corporală) (0,4×greutatea corporală)
14 l 28 l

Membrana celulară

Aport de apă

Compartimentul Compartimentul hidric intravascular

hidric interstiţial (¼ din apa extracelulară)
( ¾ din apa 3,5 l
extracelulară)
10,5 l
renale
Pierderi de apă digestive
cutanate
pulmonare
Peretele capilar

Fig.nr.1. Repartiţia apei în sectoarele hidrice.

Valorile menţionate sunt calculate pentru o persoană de 70 kg.

DETERMINAREA VOLUMELOR SPAŢIILOR LICHIDIENE. Se poate realiza

utilizând metoda diluţiei care se bazează pe următorul principiu: într-un compartiment cu
volum necunoscut (V2) introduce o substanţă colorată sau marcată radioactiv, cu volum V1 şi
concentraţie C1 cunoscute şi care are proprietatea de a se distribui omogen în compartimentul
studiat. Determinând printr-o metodă specifică, de laborator, concentraţia C2 a substanţei după
diluţie, se poate determina volumul compartimentului cu ajutorul formulei:
V2 = V1 x C1 / C2
unde: V1 = volumul de substanţă injectată
C1 = concentraţia substanţei injectate
C2 = concentraţia substanţei după diluţie
V2 = volumul lichidian de determinat

Substanţele utilizate pentru determinarea spaţiilor lichidiene trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
• să nu fie toxice;
• să se disperseze uniform în compartimentul studiat;
• să nu se fixeze pe endoteliul capilar;
• să rămână în compartimentul studiat un interval de timp suficient pentru determinare;
• să nu se metabolizeze prea repede;
• să nu-şi modifice proprietăţile;

2
 Lucrări practice Fiziologie I
Se pot determina volumele următoarelor spaţii lichidiene:
• volumul apei totale din organism → se utilizează substanţe care după injectarea în sânge,
difuzează prin membrana capilară şi prin membranele celulare (apa triţiată, antipirină)
• volumul sectorului extracelular → se utilizează substanţe care după injectarea în sânge,
difuzează prin membrana capilară, dar nu pot străbate membranele celulare (manitol,
inulină)
• volumul sectorului intravascular (volumul plasmatic) → se utilizează substanţe care după
injectarea în sânge, nu părăsesc circulaţia sanguină şi nu străbat membrana elementelor
figurate (roşu Congo, albastru Evans)

Volumele celorlalte compartimente hidrice se obţin, indirect, prin calcul:

• volumul sectorului intracelular = volumul apei totale – volumul sectorului extracelular
• volumul sectorului interstiţial = volumul sectorului extracelular – volumul plasmatic

VARIAŢII FIZIOLOGICE. Conţinutul în apă al organismului variază în funcţie de:

• vârstă:
- nou-născuţi.................................80% din greutatea corporală
- copii.......................................70-75% din greutatea corporală
- adulţi.......................................... 60% din greutatea corporală
- vârstnici.................................…<60% din greutatea corporală
• sex - femeile au un conţinut în apă cu aproximativ 5% mai mic decât bărbaţii
• starea de nutriţie - obezitatea, prin excesul de ţesut gras hidrofob, determină o reducere a
proporţiei de apă din organism.

1.2. VOLEMIA
DEFINIȚIE. Volemia reprezintă volumul sanguin total (VST), adică suma dintre
volumul plasmatic (VP) şi volumul globular (VG).
VST = VP + VG

VALOARI NORMALE. Volemia normală (normovolemia) este de 3±0,5 litri/m2 s.c.

sau 78 ml/kg corp, ceea ce reprezintă 7-8 % din greutatea corporală. Astfel, un adult de 70 kg
are o volemie de aproximativ 5 litri, din care 3 litri sunt plasmă sanguină şi 2 litri elemente
figurate ale sângelui.

VARIAŢII FIZIOLOGICE. În anumite condiţii, menţinerea în limite normale a

volumului sanguin total se realizează cu modificarea raportului dintre volumul plasmatic şi
volumul globular. Spre exemplu, în anemii scazând VG va creşte VP, iar în bolile
cardiopulmonare cronice crescând VG va scădea VP. Volemia se modifică în funcţie de:
• sex - este mai mare la bărbaţi datorită adaptării eritropoiezei la un consum crescut de
oxigen determinat de o masă musculară mai bine dezvoltată
• vârstă
- nou-născuţi = 80-100 ml/kg corp datorită stimulării eritropoiezei în condiţiile hipoxiei
perinatale
- adulţi = 78 ml/kg corp
• starea fiziologică – creşte la gravide în ultimul semestru de sarcină datorită retenţiei
hidrosaline provocată de hipersecreţia de estrogeni şi progesteron
• starea de activitate
- la persoanele neantrenate volemia scade cu 10% prin extravazarea de lichide în spaţiul
interstiţial muscular
- la persoanele antrenate volemia creşte cu 100 ml/kg prin mobilizarea sângelui de
depozit
3
 Lucrări practice Fiziologie I
• condiţii externe
- la altitudine volemia creşte prin creşterea volumului globular (policitemia de
altitudine)
- temperatura crescută determină scăderea volemiei prin deshidratare
• modificările de postură
- după 30 minute de ortostatism volemia scade cu aproximativ 15% datorită creşterii
presiunii hidrostatice în capilarele de la nivelul membrelor inferioare
- clinostatismul de scurtă durată creşte uşor volemia
- clinostatismul de lungă durată scade volemia

VARIAȚII PATOLOGICE
• Hipovolemia reprezintă scăderea volumului sanguin total sub valorile normale. Aceasta
poate apărea prin:
- scăderea VG – în anemii
- scăderea VP – în deshidratări (vărsături şi diaree severă, arsuri)
- scăderea VP şi VG – în hemoragii
• Hipervolemia reprezintă creşterea volumului sanguin total peste valorile normale. Aceasta
poate apărea prin:
- creşterea VG – în policitemii (de altitudine, policitemia vera)
- creşterea VP – în hiperaldosteronism
- creşterea VP şi VG – în hipertiroidism, leucemii

2. ECHILIBRUL ELECTROLITIC

IZOIONIA. Reprezintă menținerea în limite normale a concentrației principalilor

electroliți plasmatici. Echilibrul electrolitic poate fi apreciat cu ajutorul ionogramei plasmatice
și urinare.

IONOGRAMA PLASMATICĂ. Reprezintă exprimarea cantitativă a concentrației

principalilor electroliți în plasma sanguină.

Tabelul I. Ionograma plasmatică normală (după Harrison 2001).

Cationi mEq/l mOsm/l
+
Na 136-145 136-145
K+ 3,5-5 3,5-5
2+
Ca 2,2-2,8 1,1-1,4
Mg 2+ 1,6-2,4 0,8-1,2
Total cationi 155
Anioni mEq/l mOsm/l
-
Cl 98-106 98-106
-
HCO3 23-27 23-27
HPO4 2- 1,9-2,9 1
2-
SO4 1 0,5
RCOO- 6 6
-
Proteine 16 2
Total anioni 155

Modificarea concentraţiei diferiţilor ioni defineşte diselectrolitemia. De exemplu:

scăderea concentraţiei K+ plasmatic (<3,5 mEq/l) se numeşte hipopotasemie şi se poate
produce prin pierderi digestive sau renale, în hiperaldosteronism etc. Creşterea concentraţiei
K+ plasmatic (>5,5 mEq/l) se numeşte hiperpotasemie şi apare în insuficienţa renală,
hipoaldosteronism, etc.
4
 Lucrări practice Fiziologie I

Tabelul II. Modificări patologice ale ionogramei plasmatice.

Electrolit Vărsături Diaree HiperALD HipoPTH
+
Na ↓ ↓ ↑ N
+
K ↓ ↓ ↓ N
2+
Ca N N N ↓
Mg 2+ N N N ↓
Cl- ↓ ↓ ↑ N
HCO3 - ↑ ↓ ↑ N
2-
HPO4 N N N ↑
2-
SO4 N N N N
RCOO- N N N N
-
Proteine N N N N
Legendă: ALD = aldosteron, PTH = parathormon

IONOGRAMA URINARĂ. Reprezintă exprimarea cantitativă a concentraţiei (mEq/l)

principalilor electroliţi în urină. Valorile concentraţiei electroliţilor urinari variază în limite
foarte largi pentru a menţine în limite normale concentraţia electroliţilor plasmatici.

Tabelul III. Ionograma urinară normală.

Electroliţi mmol/24 ore
Na + 40-220
+
K 25-125
Ca 2+ 2,5-7,5
Mg 2+ 3-5
Cl- 140-250
HCO3 - 0-3
2-
HPO4 15-30
SO4 2- -
-
RCOO -
Proteine - 0

3. TULBURĂRI ALE ECHILIBRULUI HIDROELECTROLITIC

Există două tipuri de tulburări ale echilibrului hidro-electrolitic: deshidratarea şi
hiperhidratarea, evidenţiate prin modificările umorale plasmatice descrise în Tabelul IV şi V.

Tabelul IV. Tipuri de deshidratare extracelulară.

Clasificare Mecanism Cauze Modificări umorale
Deshidratarea - pierdere - pierderi de - osmolaritate normală
izotonă proporţională de sânge şi - Na+ normal
apă şi electroliţi plasmă - semne de hemoconcentrare
+
(în special Na ) (Ht↑, proteine ↑)
Deshidratarea - pierdere de - pierderi de - osmolaritate↓
hipotonă electroliţi mai lichide - Na+ ↓
accentuată decât digestive - semne de hemoconcentrare
pierderea de apă - pierderi (Ht↑, proteine ↑)
renale de Na+

5
 Lucrări practice Fiziologie I
Deshidratarea - pierderea de apă - aport hidric - osmolaritate ↑
hipertonă mai mare decât insufficient - Na+ ↑
cea de electroliţi - pierderi - semne de hemoconcentrare
cutanate şi (Ht↑, proteine ↑)
renale

Dacă pierderile de apă sunt mai mari decât cele de sodiu se produce o deshidratare
hipertonă extracelulară, care va favoriza ieşirea apei din celule, urmată de deshidratare
intracelulară. Asocierea deshidratării celulare cu cea extracelulară defineşte deshidratarea
globală. Cele mai frecvente cauze de deshidratare globală sunt pierderile digestive şi
sudorale.
În situaţiile în care se produc pierderi de apă şi sodiu, dar la care o terapie incorect
aplicată a favorizat o încărcare hidrică în exces, deshidratarea hipotonă extracelulară se
însoţeşte de hiperhidratare celulară.

Tabelul V. Tipuri de hiperhidratare extracelulară.

Clasificare Mecanism Cauze Modificări umorale
Hiperhidratare - retenţie - ↑ presiunii - osmolaritate
izotonă simultană de apă hidrostatice normală
şi electroliţi care - ↓ presiunii coloid- - Na+ normal
determină osmotice - semne de
apariţia - diminuarea hemodiluţie
edemelor drenajului limfatic (Ht ↓, proteine↓)
Hiperhidratare - retenţie - ingerarea de cantităţi - osmolaritate ↓
hipotonă predominant mari de lichide - Na+ ↓
hidrică - interzicerea - semne de
aportului de sare hemodiluţie
asociată cu (Ht ↓, proteine↓)
supraîncărcare
lichidiană
Hiperhidratare - retenţie - perfuzii cu lichide - osmolaritate↑
hipertonă predominant hipertone - Na+ ↑
sodată - ingerarea de apă de - semne de
mare hemodiluţie
- terapie cu corticoizi (Ht ↓, proteine↓)

Dacă acumularea de apă este superioară retenţiei de sodiu, hiperhidratarea hipotonă

extracelulară va face ca apa să pătrundă în celule, urmată fiind de o hiperhidratare celulară.
Asocierea hiperhidratării celulare cu cea extracelulară defineşte hiperhidratarea globală.

EVALUAREA STĂRII DE HIDRATARE A ORGANISMULUI se face prin:

• măsurarea tensiunii arteriale (TA scăzută în deshidratări)
• examen clinic (globi oculari înfundaţi în orbite, limbă uscată, absenţa turgorului cutanat în
deshidratări)
• măsurarea greutăţii corporale (scade în deshidratări, fiind utilă mai ales la copii).

6
 Lucrări practice Fiziologie I
BULETINE DE INTERPRETARE

1. Să se interpreteze următoarea ionogramă plasmatică (sex F, 52 ani):

Na+ = 140 mEq/l
K+ = 4 mEq/l
Ca2+ = 2 mEq/l
Mg2+ = 1 mEq/l
Cl- = 102 mEq/l
HCO3- = 26 mEq/l
HPO42- = 3,5 mEq/l
SO42- = 1 mEq/l
RCOO- = 6 mEq/l
Proteine- = 16 mEq/l

2. Să se interpreteze următoarea ionogramă plasmatică (sex F, 47 ani):

Na+ = 150 mEq/l
K+ = 3 mEq/l
Ca2+ = 2,5 mEq/l
Mg2+ = 1,8 mEq/l
Cl- = 115 mEq/l
HCO3- = 30 mEq/l
HPO42- = 2 mEq/l
SO42- = 1 mEq/l
RCOO- = 6 mEq/l
Proteine- = 16 mEq/l

3. Să se interpreteze următoarea ionogramă plasmatică (sex M, 33 ani):

Na+ = 90 mEq/l
K+ = 3 mEq/l
Ca2+ = 3,5 mEq/l
Mg2+ = 2,4 mEq/l
Cl- = 85 mEq/l
HCO3- = 20 mEq/l
HPO42- = 2 mEq/l
SO42- = 1 mEq/l
RCOO- = 6 mEq/l
Proteine- = 16 mEq/l

4. Să se interpreteze următoarea ionogramă plasmatică (sex F, 20 ani):

Na+ = 130 mEq/l
K+ = 2,8 mEq/l
Ca2+ = 2,6 mEq/l
Mg2+ = 2,1 mEq/l
Cl- = 90 mEq/l
HCO3- = 31 mEq/l
HPO42- = 2 mEq/l
SO42- = 1 mEq/l
RCOO- = 6 mEq/l
Proteine- = 16 mEq/l
7
 Lucrări practice Fiziologie I

TESTE (UN SINGUR RĂSPUNS CORECT)

1.Sectorul hidric intracelular:
A. Reprezintă 40% din greutatea corporală
B. Este alcătuit din apă structurală şi compartimentul hidric interstiţial
C. Reprezintă 45% din apa totală
D. Este constituit din compartimentul hidric interstiţial şi intravascular

2. Scăderea volumului plasmatic se întâlneşte în:

A. Arsuri
B. Hemoragii
C. Anemii
D. Hiperhidratări

3. Hipervolemia se întâlneşte în:

A. Hiperhidratări
B. Poliglobulii
C. Leucemii
D. Toate răspunsurile sunt corecte

4. Deshidratarea izotonă reprezintă:

A. Pierdere egală de apă şi electroliţi
B. Pierdere de electroliţi mai mare decât pierderea de apă
C. Pierdere de apă mai mare decât pierderea de electroliţi
D. Retenţie predominant hidrică

5. Hiperhidratarea hipotonă reprezintă:

A. Retenţie egală de apă şi electroliţi
B. Retenţie predominant hidrică
C. Retenţie predominant sodată
D. Toate răspunsurile sunt corecte

6. Hiperhidratarea izotonă se caracterizează prin:

A. Retenţie simultană de apă şi electroliţi care determină apariţia edemelor
B. Retenţie predominant hidrică
C. Retenţie predominant sodată
D. Toate variantele sunt corecte

7. Evaluarea stării de hidratare a organismului se face prin:

A. Măsurarea tensiunii arteriale
B. Examen clinic
C. Măsurarea greutăţii corporale
D. Toate variantele sunt corecte

8. Deshidratarea hipertonă se caracterizează prin:

A. Pierdere proporţională de apă şi electroliţi (în special Na+)
B. Pierderea de apă mai mare decât cea de electroliţi
C. Pierdere de electroliţi mai accentuată decât pierderea de apă
D. Nici o variant nu este corectă

9. Modificările umorale în hiperhidratarea izotonă sunt:

A. Osmolaritate normală, Na+ normal , semne de hemodiluţie
8
 Lucrări practice Fiziologie I
B. Osmolaritate ↓, Na+ ↓, semne de hemodiluţie
C. Osmolaritate ↑, Na+ ↑, semne de hemodiluţie
D. Nici o variantă nu este corectă

10. În hiperhidratarea hipotonă modificările umorale sunt:

A. Osmolaritate normală, Na+ normal , semne de hemodiluţie
B. Osmolaritate ↓, Na+ ↓, semne de hemodiluţie
C. Osmolaritate ↑, Na+ ↑, semne de hemodiluţie
D. Nici o variantă nu este corectă

RĂSPUNSURI: 1-A, 2-D, 3-D, 4-A, 5-B, 6-A, 7-D, 8-B, 9-A, 10-B.