LUCRAREA PRACTICA NR 12

Explorarea metabolismului hidro-electrolitic şi acido-bazic.

Evaluarea spatiilor hidrice ale organismului; determinarea
electrolitilor. Determinarea pH – ului sanguin, metoda Astrup,
determinarea rezervei alcaline

EXPLORAREA TULBURĂRILOR ECHILIBRULUI

HIDROELECTROLITIC

Reacţiile fizico-chimice din organism se petrec în mediu hidric, lichidele fiind

repartizate în sectoare şi compartimente separate prin membrane (capilară şi celulară).
Schimbul de lichide între diverse compartimente se realizează pe baza legilor fizice
(gradient de presiune hidrostatică, osmotică, coloid osmotică) şi/sau a mecanismelor active
(pompe ionice, transfer prin cărăuşi).

Repartiţia apei în condiţii normale în organism

Apă totală – reprezintă în medie 60 –70% din greutatea corporală şi variază în funcţie
de sex, vârstă, greutate precum şi de ţesutul explorat: ţesutul nervos conţine aproximativ 82-
85% apă, cordul şi rinichiul aproximativ 75-80%, osul 30% iar dintele 10% . La bărbatul tânăr
apa totală reprezintă 50 – 70% din greutatea corporală, la femeia adultă 44-65% din greutatea
corporală, la nou-născut în medie 75%, iar la vârsta de 5 ani ajunge la 65% din greutatea
corporală.
După 50 de ani, cantitatea apei libere începe să scadă în special prin scăderea apei
intracelulare. Deoarece grăsimile sunt hidrofobe, în celulele adipoase este reţinută o cantitate
mai mică de apă. Ca urmare, indivizii cu cantităţi mai mari de grăsime au proporţional mai
puţină apă şi tendinţa de a fi mai susceptibili la dezechilibrele fluidice care produc
deshidratări.
Apa totală liberă este repartizată în două sectoare principale (tabel nr. X):
a) sectorul intracelular (45-50% din greutatea corporală)
b) sectorul extracelular, în constituţia căruia apa se află în proporţie de 20% din
greutatea corporală, este separat de sectorul celular pin membrane celulare. Apa din sectorul
extracelular este repartizată în mai multe compartimente:
- compartimentul intravascular - 5% din greutatea corporală. Format din apa
plasmatică este compartimentul cu cea mai activă circulaţie, prin intermediul său fiind
conduse lichidele spre interstiţiu şi ţesuturi şi eliminaţi cataboliţii sau excesul de lichide.
Explorarea acestui sector, uşor de realizat, reprezintă un indicator pentru studiul dinamicii
hidroelectrolitice a organismului.
- compartimentul interstiţial (15% din greutatea corporală) cuprinde apa situată între
membrana celulară şi capilară
- compartimentul transcelular (1,5% din greutatea corporală) se referă la lichidul
cefalorahidian, la mediile lichidiene oculare şi articulare şi la lichidele din seroase.
- compartimentul hidric din ţesutul conjunctiv dens (cartilaje şi oase) reprezintă 10%
din greutatea corporală. Apa acestui compartiment se deplasează lent şi are schimburi foarte
1
reduse cu restul lichidelor organismului, aceasta fiind explicaţia pentru care unii autori nu o
înglobează în sectorul extracelular.

Tabel nr. X Valorile sectoarelor şi compartimentelor hidrice la adult şi nou născut

(exprimate în procente din greutatea corporală)

Apa din organism Bărbat Femeie Nou-născut

Apa totală 50 – 70 45 - 65 75
Sector celular 40 30 35
Sector extracelular 20 20 40
Compartiment intravascular 4 4 4
Compartiment interstiţial 16 16 35
Compartiment transcelular 1,5 1,5
Compartimentul din ţesutul 10 10
conjunctiv dens (cartilaje, oase)

Volumul de apă din organism se menţine constant ca urmare a echilibrului existent

între aportul şi eliminarea de apă (fig. ). Aportul zilnic de apă este în mod normal de 2500 –
2700 l, în condiţiile unui climat temperat, a unei alimentaţii echilibrate şi a unui efort fizic
moderat. El este controlat prin senzaţia de sete.
Dezechilibrele hidroelectrolitice se manifestă prin modificarea celor 2 componente ale
organismului: apa şi concentraţia electroliţilor în diferitele compartimente ale organismului.
Tulburările echilibrului hidroelectrolitic se pot prezenta sub sub două mari aspecte
(tabel nr. XI ):
- cu bilanţ hidric pozitiv realizând sindroamele de hiperhidratare;
- cu bilanţ hidric negativ realizând sindroamele de deshidratare.
Fiecare din aceste modificări pot fi extracelulare, celulare şi globale; deseori se
întâlnesc diverse asocieri care realizează tulburări mixte. În funcţie de modificarea presiunii
osmotice aceste tulburări pot fi: hipertone, izotone şi hipotone.

Tabel nr. XI Clasificarea tulburărilor echilibrului hidroelectrolitic

- extracelulare
I. Deshidratări - celulare
- globale
- extracelulare
II. Hiperhidratări - celulare
- globale
- hiperhidratare extracelulară cu deshidratare celulară
III. Tulburări mixte
- deshidratare extracelulară cu hiperhidratare celulară

Procedeele de determinare a tulburărilor hidroelectrolitice sunt:

1. cântărirea zilnică a pacientului
2. realizarea bilanţului hidric: aport – eliminare
3. tehnici de determinare a spaţiilor hidrice din organism
4. tehnici de determinare a electroliţilor
În mod obişnuit determinările hidrice şi cele electrolitice se realizează concomitent,
datele furnizate de unele constante influenţând dinamica şi activitatea altora.

2
 EVALUAREA SECTOARELE HIDRICE
Determinarea diferitelor sectoare şi compartimente hidrice are la bază metoda diluţiei
lui Fick. Principiul acestei metode rezultă din formula:

Ci x Vi = Ce x Ve unde C reprezintă concentraţia substanţei (intrare şi ieşire)

V reprezintă volumul substanţei (intrare şi ieşire)
Se injectează într-unul din compartimentele hidrice un volum Vi dintr-o substanţă
cunoscută, de concentraţie Ci. După un interval de timp, necesar pentru difuziunea uniformă a
substanţei, se determină concentraţia realizată Ce în volumul dat Ve. La baza acestei metode
se află legea conservării masei ( masa substanţei injectate în compartimentul de investigat
rămâne constantă şi după dispersia sa omogenă, la nivelul dorit).
Substanţele utilizate pentru determinarea spaţiilor hidrice trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să nu fie toxice;
- să nu fie sintetizate sau metabolizate;
- să difuzeze uniform;
- să nu se fixeze pe elementele figurate sau proteine;
- să poată fi determinate;
- să nu modifice presiunea osmotică;
- să aibă greutate moleculară conform cerinţelor (cele pentru spaţiul vascular trebuie
să aibă moleculă mare astfel încât să nu treacă prin membrana capilară; cele pentru spaţiul
extraeelular să traverseze membrana capilară oprindu-se la cea celulară, iar cele pentru apa
totală să aibă moleculă mică pentru a difuza uniform în toate spaţiile hidrice ale
organismului).

1. Explorarea spaţiului intravascular permite evaluarea volumului plasmatic, a

volumului globular şi a volumului sanguin total. Se realizează cu substanţe care nu trec prin
membrna capilară: roşu de Congo, albastru Evans .

a) Determinarea volumului plasmatic (VP) cu albastru Evans

PRINCIPIUL METODE – Se injectează intravenos 0,3 mg/Kg corp soluţie de albastru Evans
în concentraţie de 0,5%. Acesta se fixează pe albuminele plasmatice. Gradul de diluţie al
colorantului se determina fotometric, comparativ cu un standard.
MATERIALE NECESARE
- albastru Evans 0,5%
- anticoagulant – heparina, oxalat
TEHNICA DE LUCRU
Pentru a evita o eventuală lipemie, care poate falsifica rezultatele fotometrice,
pacientul este supus unei diete fără grăsimi cu 24 de ore înainte de efectuarea determinării. Cu
12 ore înainte de probă pacientul nu se alimenteaza şi nu bea nimic.
Se recoltează 10 ml de sânge pe oxalat (proba standard) şi folosind acelaşi ac, se
injectează 5 ml soluţia de albastru Evans 0,5% (astfel încât concentraţia să fie de 0,3
mg/Kgc). Se aspira de câteva ori câţiva centimetri cubi de sânge pentru a spăla restul de
colorant rămas.
Proba standard se prepara astfel: plasma este separată prin centrifugare la 2000
rotaţii/min, timp de 15 minute. Se determină o cantitate cunoscută de colorant diluat şi apoi
extincţia se citeşte la spectofotometru.
După 10 minute se recoltează 10 ml sânge pe heparină, cu alta seringă şi din altă venă.
Se citeşte extincţia la spectofotometru.
CALCUL: Conform principiului diluţiei:

3
Volumul plasmatic (ml) unde: DSt – diluţia standardului,
V – Volumul administrat

Diluţia standard este de 500, deci:

Volumul plasmatic (ml) =

VALORI NORMALE: 4,5 – 5% din greutatea corporală

VARIŢII PATOLOGICE
- creşteri ale volumului plasmatic se întâlnesc în insuficienţa cardiacă decompensată,
hipertensiunea arterială, hipertiroidie, ciroză hepatica, transfuzii mari etc.
- Scăderi pot fi prezente după hemoragii, arsuri, sindromul de zdrobire, diabet insipid
etc. În aprecierea acestor pierderi se va avea în vedere nu numai volumul propriu-zis ci şi
natura lichidelor pierdute. Astfel, o hipovolemie de 20% poate rezulta din pierderea a:
- 16 ml sânge/kg corp;
- 15 ml plasmă/kg corp;
- 80 – 100 ml cu conţinut electrolitic variabil.

b. Determinarea volemiei
Pentru determinarea volemiei, pe lângă cunoaşterea volumului plasmatic este necesară
şi determinarea hematocritului, care se realizează concomitent cu determinarea volumului
plasmatic.
Se utilizează hematocritul somatic (h) = hematocrit venos 0,864

Putem calcula volumul sanguin total şi în funcţie de înălţime şi greutate:

volemia (ml) = 5270 + 60 (Icm – 174)
VALORI NORMALE 7,5 – 8% din greutatea corporală
Volumul sanguin poate fi calculat şi pe baza unei nomograme (fig... 43 explorari) în
funcţie de înălţimea şi greutatea corporala a pacientului.

c. Determinarea volumului globular (VG)

Se poate realiza folosind:
- Metode directe – presupune administrarea de substanţe marcate radioactiv (Cr51,
Fe55, Tc99 etc.) care se fixează pe hematii.
- Metode indirecte – prin calcul, cunoscând volumul plasmatic (VP) şi hematocritul
(Ht):

VALORI NORMALE 3,1% 0,4 din greutatea corporală

2. Apa extracelulară - se determină folosind substanţe ce difuzează în plasmă şi la

nivelul lichidelor interstiţiale, fără a penetra membrana celulară. Se pot utiliza: inulina, sodiu
sau clor marcat radioactiv, sucroza, tiocianat de sodiu.
3. Apa totală – se determină prin injectarea intravenoasă a unor substanţe ca: ureea,
deuterium, tritium, antipirina ( substanţă liposolubilă ce penetreazā rapid membranele celulare
şi se distribuie uniform in compartimentele intra si extracelular).

4
 4. Apa intracelulară - măsurarea nu se poate face direct, deoarece substanţele ce
difuzează la acest nivel se găsesc în aceeaşi concentraţie şi în plasmă. Determinarea
volumului compartimentului intracelular se face indirect, prin scăderea volumului lichidelor
extracelulare din volumul lichidelor totale.

Vol intracelular = Vol lichidelor totale –Vol extracelular

5. Apa interstiţială se calculează indirect prin scăderea volumului plasmatic din
volumul lichidelor extracelulare.

Vollichidelor interstitiale = Vol lichidelor extracelulare – Vol plasmatic

DETERMINAREA PRINCIPALILOR ELECTROLITI PLASMATICI

Electroliţii îndeplinesc multiple roluri în organism, orice activitate biologică

necesitând o anumită concentraţie şi un echilibru al acestora.
Concentraţia principalilor electroliţi plasmatici dizolvaţi in lichidele organismului este
diferită în diversele compartimente hidrice (tabel nr. XII). Explorarea nivelului electroliţilor
se face de obicei în plasmă sau ser, deşi relevanţă deosebită pentru diagnosticul unei tulburări
a echilibrului hidro-electrolitic o prezintă şi variaţiile din celelalte sectoare lichidiene.

Tabel Nr. XII Valorile medii ale principalilor ioni în cele trei sectoare hidrice ale
organismului (în mEq/l) (după R. Barbu, 1979)

Ionul Intravascular Interstiţial Intracelular

Sodiu 140 136 10
Potasiu 5 5 150
CATIONI
Calciu 5 (total) 5 -
Magneziu 2 2 38
Clor 100 117 3
Bicarbonat 27 30 10
Proteine 16 2 65
ANIONI
Acizi organici 6 7 20
Fosfat 2 23 100
Sulfat 1 1,1 20

Pentru determinarea ionogramei sângele este recoltat cu unele precauţii:

 á jeun;
 fără stază prelungită;
 nu trebuie să existe hemoliză;
 analiza să se realizeze imediat după recoltare;p
 recipientele pentru recoltare nu vor fi spălate cu ser fiziologic.
Ionograma extracelulară se poate determina cantitativ prin mai multe metode:
1. Metode bazate pe flacără:
 metode de emisie – flamfotometria
 metode de absorbţie cu flacăra
 metode combinate:
- cromatografia pe răşini schimbătoare de ioni a cationilor şi anionilor
urmată de fotometria cu flacără
5
 - spectroscopie atomica şi cromatografie
2. Atomizarea electrotermală
3. Emisia cu/în plasmă

Determinarea electroliţilor prin metode de emisie – Flamfotometrie (după

metoda flăcării lui Lungegarth şi Lulmhkrecht)
Permite determinarea concentraţiei metalelor alcaline şi alcalino-teroase dintr-o
soluţie.
PRINCIPIUL METODEI – Intensitatea luminoasă a radiaţiilor unui spectru de flacăra este în
functie de numărul atomilor excitaţi şi de cantitatea elementului respectiv.
TEHNICA DE LUCRU - Serul de analizat diluat în apa distilată este pulverizat cu ajutorul
aerului comprimat. Pulverizatul se introduce împreună cu un combustibil (de exemplu,
acetilenă) într-un dispozitiv de ardere, unde amestecul va fi aprins. Intensitatea luminoasă
(proporţională cu concentraţia ionilor cercetaţi) se determina prin măsurarea, cu un
galvanometru, a curentului electric al unei celule fotoelectrice impresionate de lumina flăcarii.
Indicaţiile galvanometrului cu scală, se convertesc în concentraţii, cu ajutorul unei
curbe etalon. Etalonarea se realizează cu ajutorul unei soluţii cu concentraţie cunoscută de
ioni de Na+, K+, Ca2+.
Concentraţiile ionice se pot exprima în: - mg/100 ml
- miliechivalenţi (mEq/l)
- milimoli (mOsm/l)
În cazul electroliţilor se preferă exprimarea concentraţiei în mEq/l sau milimoli/l
deoarece importanţa lor biologică nu este condiţionată de greutatea lor moleculară ci de
numărul de particule pe care substanţa respectivă le eliberează pe unitatea de volum de soluţie
(de care depinde activitatea lor osmotică – osmolul) şi numărul de sarcini electrice pe unitatea
de volum (de care depinde activitatea lor chimică – echivalentul).
Echivalenţa chimică indică numărul de radicali acizi sau bazici cu care o substanţă se
poate combina în funcţie de valenţă.
Μiliechivalentul reprezintă cantitatea de substanţă (exprimată în miligrame) înmulţită
cu valenţa elementului chimic şi împărţită la greutatea atomică.

Transformarea se poate realiza şi după un tabel (tabel nr. XIII)

Tabel Nr. XIII Conversia electroliţilor din plasmă (mg/100 ml se transformă în mEq/l) (după
Teodorescu-Exarcu, 1983)
Electrolit Calculat de: Masa Valenţa Grad mg% devin VALORI NORMALE
atomică echivalenţă mEq/l prin
împărţire mg/100 ml mEq/l
cu:
Cationi
Natriu Natriu 23 1 23 2,3 310 – 335 135 – 147
Potasiu Potasiu 39 1 39 3,9 14 – 21,5 3,5 – 5,5
Calciu Calciu total 40 2 20 2 9 – 14 4,5 – 5,5
Magneziu Magneziu 24 2 12 1,2 1,8 – 3,6 1,5 - 3
Anioni
Bicarbonat CO2 22,26 2,2 53 – 75 24 – 33
(conţinut de)
Bicarbonat CO2 (putere 22,26 2,2 53 – 75 24 – 33
de combinare)
Clor Clor 35,5 1 35,5 3,5 350 – 375 98 – 106

6
 Fosfat* Fosfor 31 1,8 17,2 1,7 2 – 4,5 1,2 – 3
Sulfat Sulfat 32 2 16 1,6 0,5 – 2,5 0,3 – 1,5
Proteine Proteine 0,41 6 – 8 (grame 14,6 – 19,4
%)
* Fosforul în lichidul extracelular este în proporţie de 20% din concentraţia totală sub formă de NaH 2PO4, deci
PO4H2- (cu un echivalent de Na+) şi în proporţie de 80% sub formă de Na 2HPO4 (cu doi echivalenţi de Na). De
aceea, valenţa anionului fosfat s-a calculat astfel: (0,2 1)+(0,8 2)=1,8

OSMOLARITATEA PLASMEI

Presiunea osmotică este definită ca forţa exercitată de o parte şi de alta a unei

membrane semipermeabile care separă două lichide inegal de bogate în molecule dizolvate.
Unitatea de măsură este osmolul.
Osmolaritatea plasmei (presiunea osmotică) este dată de numărul de molecule solvite
din plasmă. Deci, presiunea osmotică este direct proporţională cu numărul de particule
dizolvate în unitatea de volum a soluţiei. Pentru moleculele care disociază fiecare ion
reprezintă un osmol.
În cazul plasmei sau serului, osmolaritatea se exprimă în miliosmoli, care pentru
electroliţi corespund cu miliechivalenţii.
Osmolaritatea plasmei poate fi determinată fie cu ajutorul osmometrelor automatizate
(furnizează rezultate directe) fie, în funcţie de scăderea punctului de congelare al apei
distillate (punct crioscopic).
VALOAREA NORMALĂ: 290 – 310 mOsm/l
Orice soluţie cu osmolaritatea egală cu 290 – 310 mOsml/l este izoosmolară sau
izotonă. Scăderea osmolarităţii se numeşte hipotonie, iar creşterea hipertonie.
În situaţii de urgenţa osmolaritatea poate fi calculată şi cu ajutorul formulei:

Formula aceasta nu poate fi utilizată în condiţiile prezenţei în plasmă a unor substanţe osmotic
active (uree, glucoză) deoarece prin creşterea concentraţiei lor, pot determina modificarea
presiunii osmotice.
În diferite situaţii patologice, determinate de pierderile de lichide sau de electroliţi se
produc reechilibrări ale sectoarelor şi compartimentelor lichidiene ale organismului prin
deplasări de apă. Sensul deplasării apei este dictat de gradientele presiunii osmotice.
Osmolalitatea - Când concentraţia particulelor osmotic active dintr-o soluţie este
exprimată sub formă de miliosmoli/ kg apă, atunci termenul de referinţă este osmolalitatea.
Valoarea normală a osmolalităţii plasmatice 285-300mOsm/kg apa.
În cazul soluţiilor foarte diluate, cum sunt lichidele organismului, aceşti doi termeni
sunt aproape sinonimi, deoarece diferenţele sunt nesemnificative.

PUNCTUL CRIOSCOPIC AL PLASMEI

Reprezintă punctual de îngheţare al unei soluţii. Cu cât este mai mare presiunea
osmotică cu atât punctual crioscopic va fi mai scăzut.
VALOARE NORMALĂ: Între - 0,56oC şi – 0,58 oC şi corespunde unei presiuniosmotice
de 280 – 300mOsm/l
Aceste valori corespund presiunii osmotice a unei soluţii de NaCl 0,9g% sau unei
soluţii de glucoză 47g%, soluţii numite izotone. Punctul crioscopic scade cu 0,01oC pentru
fiecare creştere de 5,4 mOsm a osmolarităţii plasmei.

7
 REZISTIVITATEA ELECTRICĂ A PLASMEI
Rezistivitatea unei soluţii este rezistenţa opusă de o coloană de 1 cm, cu suprafaţa de
secţiune de 1 cm2 la trecerea curentului electric. Rezistivitatea plasmei este invers
proporţională cu concentraţia electroliţilor din solutie.
Metoda utilizată pentru determinarea rezistivităţii plasmei este metoda Kohlrausch,
care utilizează o punte Weatstone ce foloseşte curent alternativ, pentru reducerea fenomenului
de polarizare.
VALORILE NORMALE:
La 37oC 72 Ohmi/cm/cm2
La 18 oC 92 Ohmi/cm/cm2
La 16,7 C
o
100 Ohmi/cm/cm2
Valoarea rezistivităţii permite calcularea cantităţii de electroliţi (mEq/l) din plasmă,
aplicând formula:
unde: E – cantitatea de electroliţi 9mEq/l)
S – rezistivitatea serului la 18oC (Ohmi/cm/cm2)
P – concentraţia proteinelor plasmatice (g/l)

DIAGNOSTICUL TULBURĂRILOR HIDROELECTROLITICE

Diagnosticul de laborator (tabel nr.XIV) trebuie să precizeze:

- sectorul care a pierdut sau are exces de apă şi electroliţi;
- gradul interesării unui anumit compartiment sau al interesării tuturor sectoarelor
lichidiene
- previziunile pentru următoarele 12 ore (pierderi în continuare sau reţineri de apă şi
electroliţi) ce au drept scop instituirea unei terapii corecte
Investigarea dezechilibrelor hidroelectrolitice necesită şi explorarea echilibrului acido-
baziv (vezi cap. Explorarea tulburărilor echilibrului acido-bazic).
Datele de laborator sunt interpretate numai în corelaţie cu datele clinice, care
furnizează indicaţii despre:
- temperatura corpului (oferă informaţii despre gradul pierderilor insensibile de apă);
- tensiunea arterială: un episod hipotensiv poate explica oliguria;
- balanţa hidrică: aport-eliminare de lichide
- greutatea corporală, ce constituie un indicator al gradului de hidratare cu o importanţă
mai mare la copilul mic;
- istoricul maladiei care oferă informaţii despre natura pierderilor (raport apă/electroliţi)
şi permite alegerea indicatorilor obiectivi pentru investigare. De exemplu, în caz de vărsături
persistente:
 se urmăresc semnele clinice determinate de deshidratare
 se determină concentraţia plasmatică a Na+, Cl- şi K+, electroliţi care se
pierd prin vărsături
 se determină concentraţia plasmatică a ureei şi a HCO -3, care vor fi
modificare atât prin raportare la un volum scăzut (hemoconcentraţie)
cât şi datorită tulburărilor metabolice care pot apare ca o consecinţă a
dezechilibrului hidroelectrolitic.

8
9
 Tabel nr.XIV Tulburările echilibrului hidroelectrolitic

Tulburarea Osmola Punct Rezistivi

Volemie Natremie Alte modificări umorale Manifestări clinice Cauze
hidroelectrolitică ritate crioscopic tate
scăzută crescută crescută scăzut scăzută - semne de hemoconcentraţie: Semne de deshidratare: sete, - Aport hidric insuficient:
Hb, Ht, proteine crescute limba şi mucoasele uscate, alterarea senzaţiei de sete,
- Cl-, uree crescute ochi hipotoni imposibilitatea de ingerare.
hipertonă - Pierderi cutanate, digestive,
renale.
- Greşeli terapeutice
scăzută normală normală normală normală - semne de hemoconcentraţie: Tulburări hemodinamice - pierderi de sânge, plasmă,
Hb, Ht, proteine crescute care pot merge până la şoc lichide digestive (fistule biliare,
Deshidratare izotonă hipovolemic diaree, vărsături incoercibile)
- administrarea de diuretice în
exces
scăzută scăzută scăzută crescut crescută - semne de hemoconcentraţie: - Semne de deshidratare - Pierderi renale de Na+
Hb, Ht, proteine crescute extracelulară până la colaps - Pierderi de lichide intestinale
- Na+, Cl- scăzute hipovolemic (aspiraţii , fistule înalte)
hipotonă - uree, K+ crescute - Semne de hiperhidratare - Sechestrare de Na+:
- bicarbonat scăzut nervoasă: crampe, delir, inflamaţii, arsuri, ocluzii
comă intestinale
- Greşeli terapeutice
crescută crescută crescută scăzut scăzută - semne de hemodiluţie; Hb, Frecvent este prezent edemul Perfuzii cu lichide hipertone
Ht, proteine scăzute Ingerarea de apă de mare
(naufragiaţi)
hipertonă Terapia cu corticoizi
Hiperfuncţie
corticosuprarenaliană
crescută normală normală normală normală - semne de hemodiluţie; Hb, Edem local, regional sau edem local, regional sau
Ht, proteine scăzute sistemic sistemic prin: creşterea
presiunii hidrostatice, scăderea
izotonă
Hiperhidratare presiunii coloidosmotice,
leziuni capilare, diminuarea
drenajului limfatic
crescută scăzută scăzută crescut crescută - semne de hemodiluţie; Hb, - Alterări hemodinamice ca - Interzicerea aportului de sare
Ht, proteine scăzute HTA (insuficienţa cardiacă,
- K+ crescut - Simptome nervoase: insuficienţă renală cronică)
hipotonă - HCO3- scăzut cefalee, crampe, tulburări - Ingerarea de cantităţi mari de
psihice, edem cerebral lichide
- Simptome digestive: - Secreţie inadecvată de ADH
vărsături

10