LP2 IMUNO 2019

L. P. 2 Imuno

Reacţii antigen - anticorp, principii de bază. Imunogenicitate. Complementaritate.

Bazele moleculare ale reacţiei Ag-Ac. Tipuri de reacţii Ag-Ac
Antigen se consideră orice substanţă de origine endogenă sau exogenă care nu este
recunoscută ca proprie în organism şi produce apariţia unui răspuns imun din partea acestuia.
Anticorp: se numeşte o moleculă de natură proteică (globulină), produsă în
limfocitele de tip B, capabilă să recunoască o particulă străină de organism denumită antigen.
Sistemul imunitar poate produce milioane de anticorpi diferiţi care luptă împotriva
microorganismelor sau a altor antigene.
Reacţia antigen – anticorp este specifică, antigenul poate fi legat numai de
anticorpul ce s-a produs ca răspuns la stimulul antigenic respectiv (exceptii in reactiile
incrucisate)
Aceste reacţii pot fi folosite pentru detectarea unui antigen necunoscut cu ajutorul
unui anticorp cunoscut (metode de diagnostic directe) sau a anticorpilor din serul pacienţilor
folosind un antigen cunoscut
Imunogenitatea este proprietatea unui antigen complet, de a declansa un raspuns
imun, umoral sau celular, ori de cite ori patrunde in organism pe o cale adecvata.
-Antigenul poate fi complet si declanseaza raspun imun
-Haptenele sunt antigene incomplete si pot declansa raspuns imun doar daca se
ataseaza pe o molecula carrier.

Reactia dintre Ag si Ac necesita interactiunea determinantului antigenic (epitop) cu

situsul de combinare al Ac (paratop).

Fortele care conditioneaza interactiunea Ag-Ac sunt:

- Complementaritatea structurala dintre epitop si paratop – reactia este specifica;
presupune adaptarea conformationala a celor doua grupari
- Complementaritatea electrochimica a gruparilor care intra in reactie, consecinta a
complementaritatii structurale
Reactia antigen – anticorp (Ag - Ac) apare datorita proprietatii esentiale a imunoglobulinelor
(Ig) de a recunoaste determinantul antigenic care a indus formarea lor, de a interactiona cu
acesta si de a produce manifestari vizibile:
- precipitare
- aglutinare
- neutralizare

1
LP2 IMUNO 2019

Interactiunea Ag-Ac produce 3 tipuri de reactii:

1. Reactiile primare – reprezinta interactiunile initiale, consecutive legarii celor doi
reactanti, pe baza complementaritatii conformationale.
Dupa ce structurile reactante (epitopul antigenic si situsul de combinare al Ac) s-au
adaptat conformational, factorul care conditioneaza valoarea fortelor moleculare
stabilizatoare ale complexului Ag-Ac este complementaritatea electrochimica.
Fortele intermoleculare de atractie, care stabilizeaza complexul Ag-Ac sunt generate
de interactiuni necovalente: legaturi de hidrogen, forte Van der Waals, forte electrostatice
si legaturi hidrofobe.
Toate sunt forte slabe si pentru ca actiunea lor sa se manifeste, pe cele doua molecule
reactante, este necesara prezenta unor grupari suficient de apropiate.
In consecinta, gradul de complementaritate conformationala al celor doi reactanti este
determinant pentru stabilitatea complexului.
Complementaritatea structurala sau fortele intermoleculare nu sunt suficiente fiecare
in parte, pentru a forma legaturi stabile; este necesara indeplinirea ambelor conditii.
Cu cit energia de legare a reactantilor este mai mare, cu atit complexele Ag-Ac sunt
mai stabile.

Interactiunea celor doua grupari reactante (epitop si paratop) este definita de doi
parametri:

2
LP2 IMUNO 2019

a) Afinitatea anticorpilor masoara rezultanta fortei de stabilizare a interactiunii dintre

situsul lor de combinare si determinantul antigenic complementar unic al unei haptene
monovalente (forta de legare dintre epitop si paratop).
Afinitatea este rezultanta fortelor de atractie si de respingere care mediaza interactiunea celor
doi reactanti.
Complexele imune formate de anticorpii cu afinitate mare sunt mult mai stabile, spre
deosebire de cele formate de anticorpii cu afinitate slaba, care se disociaza usor.

b) Aviditatea masoara forta rezultanta a interactiunii dintre o molecula de Ac si un Ag cu

epitopi multipli.
Cele mai multe molecule antigenice poseda mai mult decit un determinant antigenic.
De exemplu, bacteriile, polizaharidele etc au pe suprafata un numar mare de epitopi repetitivi.
Ag proteice au epitopi multipli, dar diferiti.
Antigenele multivalente leaga un numar echivalent de molecule de Ac. Energia totala de
legare a unui Ag multivalent cu Ac specifici este superioara energiei de legare a fiecarui situs
de combinare, luata separat.
Aviditatea caracterizeaza energia medie a interactiunii de legare a unui Ag multivalent,
cu Ac specifici.
Complexele Ag-Ac formate de Ag multivalente sunt stabile, disocierea lor fiind dificila,
deoarece este necesara ruperea tuturor legaturilor existente.
Asocierea Ag-Ac este conditionata de mai multi factori:
a) titrul Ac specifici: cu cit este mai mare, cu atit creste sansa intilnirii eficiente cu Ag
corespunzator;
b) concentratia Ag, concretizata in numarul, heterogenitatea si accesibilitatea epitopilor;
c) clasa si subclasa de Ig participante la reactie;
d) temperatura: reactia Ag-Ac are ca rezultat reducerea energiei libere nete a sistemului
de reactie, ce se poate manifesta ca o reactie endoterma sau exoterma. Reactiile
exoterme au loc mai intens la temperatura scazuta, iar cele endoterme se produc la
temperatura fiziologica;
e) valoarea pH: reactiile Ag-Ac sunt insensibile la variatiile de pH cuprinse intre 6,5 si
8,5;
f) forta ionica: prezenta electrolitilor contribuie la stabilizarea reactiei Ag-Ac, deoarece
influenteaza interactiunile electrostatice.

Din punct de vedere diagnostic, reactiile Ag-Ac in care reactantii se afla in

interactiune primara pot fi puse in evidenta prin nefelometrie.
Interactiunea primara nu devine vizibila (complexele Ag-Ac sunt de dimensiuni mici,
solubile si se pot desprinde usor).
In vivo aceste interactiuni sunt necesare si suficiente in vederea neutralizarii unor
exotoxine ciculante (difterica, botulinica), pentru inhibarea activitatii unor bacterii sau
virusuri sau in declansarea unor reactii de hipersensibilitate (tip I)

3
LP2 IMUNO 2019

2. Reactiile secundare ilustreaza fenomenele ce pot sa apara in vitro, ca o consecinta

directa dar neobligatorie a interactiunii primare, la circa 30 minute dupa interactiunile
primare
Datorita faptului ca Ag poate avea mai multi epitopi, iar Ac are minim 2 paratopi,
complexele primare mici, solubile, interactioneaza intre ele formind complexe secundare,
produsul final fiind un complex Ag-Ac ca o retea tridimensionala, insolubil, mult mai stabil
decit complexele primare. In vivo, manifestarile interactiunilor secundare sunt dependente de
natura reactantilor si de conditiile de reactie.

In raport cu starea fizica a Ag, reactiile secundare pot fi:

 reactii de aglutinare, produse de Ag particulate (celule bacteriene, eritrocite, Ag
solubile adsorbite pe particule de latex, de colodiu etc);
 diagnostic bacteriologic (reactia Huddleson)
 diagnostic serologic (reactia Wright)
 reactii de precipitare, produse de Ag macromoleculare, care se gasesc in stare
coloidala (solubile): proteine, polizaharide, acizi nucleici, lipide;
 precipitare in gel: imunodifuzia radiala simpla Mancini, dubla difuzie
Ouchterlony
 precipitare in mediu lichid: reactia Ramon, precipitarea in inel Ascoli
 reactii de fixare a complementului (C), in care moleculele de Ac, dupa reactia cu Ag,
activeaza cascada de proteine a C seric;
 diagnosticul serologic al sifilisului, leptospirozei
 diagnosticul serologic al infectilor virale
 reactii de neutralizare, al caror rezultat este anularea efectului toxinelor, al activitatii
enzimelor sau anularea infectiozitatii virionolor
 reactia ASLO (in diagnosticul serologic al infectiilor streptococice)
 intradermoreactii cu mecanism imun umoral

Reactiile imune secundare reprezinta modalitatea fundamentala de investigare, apreciere

si evaluare cantitativa a raspunsului imun, desi acesta este diferit de reactia imuna.
Domeniul imunologiei care studiaza interactiunile Ag-Ac in vitro se numeste
Imunoserologie, deoarece Ac se gasesc in ser si in secretii, serul fiind unul din reactantii
obligatorii ai oricarei reactii imune.

3. Reactiile tertiare se produc numai in vivo si sunt o reflectare a consecintelor

biologice ale interactiunii primare: ele pot fi benefice (protectoare) sau defavorabile
pentru organism, adica sunt insotite de manifestari patologice de hipersensibilitate sau
de fenomene autoimune.

Organismul uman si animal poate raspunde prin reactie imuna la stimularea

antigenica.

4
LP2 IMUNO 2019

Raspunsul pozitiv semnifica sinteza Ac, generarea limfocitelor T activate sau o reactie de
hipersensibilitate.
Raspunsul imun protector sau de tipul hipersensibilitatii este insotit de starea de memorie
imuna.
Raspunsul negativ nu se exteriorizeaza prin manifestari umorale sau celulare in vivo sau
in vitro si este rezultatul incapacitatii Ag de a functiona ca semnal stimulator al sistemului
imunitar.

In reactiile serologice se folosesc molecule marcate radioactiv, enzimatic sau cu

fluorocromi, facind posibila evidentierea unor cantitati foarte mici de Ag sau Ac,
nedetectabile prin reactiile clasice de aglutinare, precipitare sau de neutralizare.

Aplicatii ale reactiilor serologice:

- serotipia – identificarea agentului etiologic izolat dintr-un proces patologic, cu
ajutorul serului imun cu specificitate cunoscuta, existent in laboratoarele de profil si
conservat prin inghet la temperatura scazuta (-25 - 30ºC);
- serodiagnosticul – setul de Ag cunoscute, obtinute printr-o metodologie adecvata se
utilizeaza in reactiile Ag-Ac pentru evidentierea Ac serici (sau din alte umori) si a
titrului lor.
- Se obtin astfel indicii cu privire la sensibilitatea unui organism fata de un agent
infectios, cu privire la eficacitatea unei vaccinari sau date referitoare la titrul Ac fata
de o infectie trecuta sau prezenta.
- In cazul in care exista indoieli cu privire la evolutia infectiei, modificarea titrului Ac
serici in decurs de 5 zile este semnificativa pentru diagnosticul serologic.