24. Grupe sanguine ABO si Rh.

Tehnici de aglutinare
(tehnici Cianga pagina 40, carte cu gupele de sange data la curs si vichipedia pentru simplificare)

Reactia de aglutinare apare atunci cand Ac reactioneaza cu Ag particulare, insolubile, si

determina formarea unui complex tridimensional stabil, cu o dimensiune mare, care devine vizibil
sub forma unui agregat. Din acest punct de vedere, reactia de aglutinare seamana cu cea de
precipitare.

Aglutinine= Ac care pot conduce la o reactie de aglutinare

Avem doua etape:

1)Etapa de sensibilizare – vizeaza particulele antigenice (se produce in vivo sau in vitro).
Procesul este reversibil, si implica practic prima etapa a reactiei Ag-Ac, in timpul careia un anumit
paratop se leaga la un epitop individual de pe suprafata Ag multivalent. Aceasta reactie de
sensibilizare nu este detectabila decat daca unul dintre cei doi reactivi este marcat.

2)Etapa de formare a agregatului – apare legarea incrucisata dintre epitopii ramasi liberi si
paratopii corespunzatori ai anticorpilor =˃ agregatele pot fi vizibile microscopic/macroscopic, in
functie de marime.

3)Etapa tertiara de aglutinare – necesita adaugare de complement pentru liza celulara. Hemoliza
este un indicator. (asta e mentionata la sfarsit)

Reactia poate fi influentata de o serie de factori:

a)isotipul anticorpilor
b)sarcina electrica
c)numarul de epitopi ai antigenului
d)concentratia celor doi reactivi
e)factori de mediu

a)Istotipul anticorpilor
●Anticorpii monovalenti (M) sunt molecule mari cu multe situsuri de legare – sunt mai
eficienti in a aglutina, decat cei de clasa G,
●Daca serul contine cantitati crescute de Ac care nu pot induce aglutinarea, acestea se vor
lega la epitopii Ag, blocand accesul Ac aglutinanti.
●Unele isotipuri au o capacitate scazuta de aglutinare din cauza relativii rigiditati a regiunii
balama, care impiedica molecula de Ac sa adopte unghiul necesar intre fragmentele Fab si Fc,
pentru legarea epitopilor situati pe Ag diferite.

b)Sarcina electrica
Suprafata anumitor antigene are o incarcare electrica, astfel incat, cand aceste particule sunt
suspendate in solutie salina, intre particule apare un potential electric numit zeta, care le impiedica
sa se apropie una de cealalta. Potentialul creaza un obstacol suplimentar in realizarea aglutinarii, prin
intermediul anticorpilor, a particulelor incarcate electric.
-Distanta dintre bratele Fab ale IgG este prea scurta pentru unirea a doua hematii
depasind potentialul zeta. Astfel, desi IgG reactioneaza specific cu Ag de pe suprafata
eritrocitelor, aglutinarea nu se produce datrita respingerii determinate de potentialul zeta.
-sarcina negativa de pe hematii e datorata acidului sialic
-In schimb, unele Fab ale IgM sunt suficient de departate si pot determina legarea
eritrocitelor. Aceasta proprietate a Ac IgM, plus faptul ca sunt multivalenti, reprezinta principalele
motive pentru eficienta lor in aglutinare.
 c) Numarul de epitopi ai antigenului
Numarul, localizarea si distributia influenteaza reactia – Ag cu multi determinanti antigenici
faciliteaza legarea incrucisata a Ac. Se intampla ca epitopii cheie sa fie ascunsi in buzunare greu
accesibile Ac, sau chiar tocmai densitatea crescuta a epitopilor sa fie cea care va impiedica legarea
paratopilor.

d)Concentratia reactivilor.
Aglutinarea se produce mai rapid la concentratii crescute de Ag si Ac.
Efectul maxim – cand exista o proportie echilibrata
Prozona=exces de anticorp
Postzona=exces de antigen pot inhiba reactia de aglutinare.

Efectul de prozona prezinta relevanta – detectat prin amestecarea unor dilutii seriate de ser
cu o concentratie fixa de antigen. Testarea serului la o singura dilutie poate da rezultate false
– absenta aglutinarii poate sa insemne
-absenta Ac
-situarea in prozona
Titrul = concentratea cea mai mica a acestora (adica dilutia cea mai mare) la care reactia se
mai poate produce, iar masurarea sa este o metoda semicantitativa.

e)Factorii de mediu: amestecarea, temperatura, perioada de incubare.

Reactia de aglutinare poate fi amplificata prin:

-reducerea legaturilor ionice ale mediului de reactie prin adaugarea de solutii saline cu putere ionica
scazuta
-scaderea sarcinii electrice (cu albumina)
-cresterea vascozitatii (dextran)
-reducerea sarcinii de suprafata a eritrocitelor si expunerea de epitopi aditionali prin adaugarea de
enzime (papaina, tripsina)
-cresterea contactului dintre Ag si Ac – centrifgare si agitare
-mentinerea unei temperaturi corespunzatoare, caracteristice
-mentinerea unui pH corespunzator.

Complexele Ag-Ac au capacitatea de a activa sistemul complement – liza hematiilor.

1) Aglutinarea directa - interactiunea Ag-Ac conduce in mod direct la formarea unui agregat –
vizibila pe lame, tuburi, godeuri placi. R se foloseste pentru identifcarea unor Ag nec/Ac nec.
Ex – determinare grupe ABO. Apare o reactie de aglutinare datorita unui numar mare de epitopi
accesibili, si a unor Ac multivalenti (aici IgM, care se leaga mult mai usor fata de IgG). Mai e un
exemplu cu aglutinarea bacteriilor in ser da imi aduce aminte de microbi si...
Aglutinarea nu e o metoda cantitativa, ci doar semicantitativa – rezultatul e exprimat sub
forma dilutiei maxime la care agregarea e inca decelabila.

2) Aglutinarea indirecta – legarea Ac la Ag NU determina aglutinarea pentru ca

-concentratia epitopilor e scazuta
-Ac sunt IgG
Ex: Rh – epitopii proteici sunt mai putini pe membranele eritrocitelor. Ag sunt proteine, Ac anti-Rh ce
apar, apartin isotipului G, iar legarea acestora la Ag Rh nu reuseste sa determine legari incrucisate si
agregarea eritr =˃ etapa suplimentara – hematiile care au fixat Ac antiRh sunt incubate cu Ac IgM anti
Ig-G si, acest Ac fiind multivalent, reuseste sa det aglutinarea eritrocitelor. R de aglutinare se
adreseaza doar ag particulare si celor solubile.
3) Aglutinarea pasiva – Ag solubile sunt atasate ferm la suprafata unor particule solide,
insolubile – se trateaza suprafata cel cu substante (acid tanic( sau se utilizeaza agenti de
legare bifunctionali BisDiazoBenzidina. S-au inlocuit eritrocitele cu niste copolimeri pentru ca:
- dimensiunea lor e perfect controlata
-cuantificarea este mai precisa a Ag care le tapeteaza
-sunt absente fortele de respingere
-e absenta agregarea nespecifica
4) Inhibitia aglutinarii
Gruple sangvine ABO si Rh:

Antigene de origine glicoproteica prezente sau nu pe eritrocite, oarecum stabile din punct de
vedere genetic, unele fiind întâlnite la mai multe specii de mamifere în forme identice. Au fost
descoperite de Landsteiner.
Sistemul AB0 se bazează pe existența a două aglutinogene, notate A și B, și a două aglutinine
specifice: α (anti A) și respectiv β (anti B). Landsteiner a observat o regulă a excluziunii reciproce,
concretizată în faptul că indivizii care prezintă pe eritrocite un aglutinogen nu au niciodată în plasmă
aglutinina omoloagă. Un individ poate dispune de unul, ambele sau de nici unul din aglutinogene.
Întotdeauna există aglutinine corespunzătoare aglutinogenului care lipsește, iar când sunt prezente
atât A cât și B, nu vor exista aglutinine. Astfel, există 4 grupe principale în sistemul AB0:

Aglutinogenele sistemului AB0

Primele eritroblaste care prezintă pe membrană aceste antigene apar în luna a III-a de viață
intrauterină. Antigenele A și B au o structură de bază comună, ele formându-se astfel:
1. Un substrat mucopolizaharidic de bază este modificat, sub acțiunea unei gene H, prin adăugarea
unei molecule de L-Fucoză, rezultând substanța H, sau antigenul H, comun pentru A și B. Gena H
codifică o glicoziltransferază, neapărat necesară pentru a sinteza atât A cât și B.
2. Dacă în genotip există gena A, atunci aceasta determină și ea sinteza unei glicoziltransferaze, care
va determina atașarea la substanța H a unui rest de N-acetil-galactozamină, rezultând astfel
antigenul A.
3. Dacă în genotip există gena B, ea determină sinteza unei glicoziltransferaze care atașează la
substanța H un rest de D-Galactoză, rezultând antigenul B.
4. Dacă genotipul cuprinde atât gena A cât și gena B, relația dintre ele este de codominanță, fenotipul
rezultant prezentând ambele aglutinogene, în cantități aproximativ egale, adică grupa sanguină AB.
 Aglutininele sistemului AB0
Sunt anticorpi (gamaglobuline, imunoglobuline) cu structură și origine obișnuite, din clasele
IgM și IgG. Cea mai mare parte sunt IgM, netraversând bariera placentară. Mai sunt numite
și hemaglutinine sau izohemaglutinine. Este încă incertă calea prin care un organism care nu a luat
niciodată contact cu antigenele de grup AB0 ajunge să sintetizeze acești anticorpi.

Genetica sistemului ABO

Trei alele sunt implicate în determinismul genetic al sistemului AB0: IA (sau A), IB (sau B) și i.
Relațiile funcționale dintre ele sunt următoarele:
-IA și IB sunt codominante, adică atunci când există amândouă caracterul rezultat este
intermediar, deoarece ambele gene funcționează în paralel.
-IA și IB sunt dominante față de i, adică atunci când i există în genotip alături
de IA sau IB va apărea caracterul corespunzător lui IA sau respectiv lui IB
-Alela i mai este notată și I0 sau 0. Ea este nefuncțională, adică nu codifică sinteza
niciunei glicoziltransferaze. Genotipul ii corespunde grupei 0 și se caracterizează prin
prezența pe hematii a antigenului H, nemodificat.
Genotipurile posibile pentru fiecare fenotip sunt dupa cum urmeaza :
Grupa (fenotipul) Genotipuri posibile
0 (zero) ii
A IAIA sau IAi
B IBIB sau IBi
AB I AI B

Fenotipul Bombay
Gena H, care condiționează sinteza antigenului H, precursorul comun al antigenelor A și B,
are o alelă recesivă foarte rară, h, nefuncțională. În cazuri extrem de rare, în care apare
genotipul hh, antigenul H nu mai este sintetizat, și implicit este imposibilă sinteza antigenelor A sau
B, chiar dacă genele respective există. Individul în cauză are sânge de grup 0 fals (fenotip Bombay),
notat 0h sau 0hh.
Persoanele cu fenotip Bombay sintetizează anticorpi anti H și, deși la testările uzuale apar ca
având grupă 0, nu pot primi sânge decât de la alte persoane cu fenotip Bombay, deoarece grupa 0
adevărată are antigen H.

Sistemul Rh clasifică sângele uman după prezența sau absența unor proteine specifice pe

suprafața hematiilor. Determinarea statutului Rh ține cont de cea mai frecventă dintre acestea:
factorul D, sau antigenul D. Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt
considerați Rh+ (pozitiv), ceilalți Rh- (negativ).
Spre deosebire de sistemul AB0, în sistemul Rh absența antigenului nu presupune existența
anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod normal în ser anticorpi anti D (vezi sarcina mama Rh-
cu copil cu Rh+).
Genetica sistemului Rh
Factorul D este codificat de o genă care determină direct sinteza antigenului D, și are o alelă
recesivă d.
-˃fenotip Rh+ =˃ genotip DDsau Dd
-˃Rh- doar dd.
Rh+ 84%
Rh- 16%