Badea Antonia Stefania Cristiana

Grupa BMV A

Activarea pe calea clasica a complementului

Sistemul complement este un
set de proteine şi glicoproteine
plasmatice, care reprezintã circa 10%
din globulinele serului normal uman
şi al vertebratelor, cu rol esenţial în
apãrarea organismului. Majoritatea
componentelor sale sunt proteine cu
acţiune enzimaticã (proteaze). Ele nu
sunt imunoglobuline şi concentraţia
lor plasmaticã nu se modificã dupã
imunizare.

Proteinele complementului C
se gãsesc în plasma tuturor
vertebratelor. Ele acţioneazã
nespecific şi completeazã efectele
imunitare specifice ale anticorpilor.

Se cunosc 11 proteine ale cãii

clasice, 3 proteine suplimentare ale
cãii alterne şi 6 proteine cu efect
reglator (inhibitorii). Componentele
cãii clasice sunt numerotate cu cifre arabe, în ordinea descoperirii lor, de la 1 la 9 şi se activeazã
în secvenţa 1, 4, 2, 3, 5 – 9. Majoritatea lor sunt beta-globuline (beta-1, beta-2).

Mecanismul general de activare a sistemului complement

Proteinele componente ale C se activeazã în douã cascade enzimatice legate între ele,
denumite calea clasicã şi calea alternã. Cele douã cãi se intersecteazã într-un punct, clivajul lui
C3, evenimentul cheie al activãrii sistemului C.

Fiecare componentã activatã este o proteazã înalt specializatã, care la rândul ei cliveazã
un fragment peptidic al unui precursor plasmatic. Consecutiv clivãrii, rezultã un fragment
principal, care expune un situs de legare la membranã. Fragmentul se leagã pe membranã şi la
rândul sãu devine enzima activã urmãtoare a secvenţei de reacţie.

Cascada de fixare a C se amplificã în fiecare etapã, deoarece fiecare enzimã poate activa
numeroase molecule ale reacţiei urmãtoare a secvenţei. Ca mecanism general de acţiune,
activarea C este analogã cascadei de coagulare şi de fibrinolizã. Principala diferenţã constã în

1
Badea Antonia Stefania Cristiana
Grupa BMV A
faptul cã sistemul C este legat de membrane sau de complexe imune şi în condiţii fiziologice
acţioneazã local.

În calea clasicã, complexul proteic C1 se leagã de complexele Ag-Ac şi devine o proteazã

activã, ce cliveazã şi activeazã C4 şi C2. Se formeazã o enzimã complexã - C3-convertaza, care
scindeazã specific C3.

Calea clasicã de activare a complementului

Mecanismul molecular al activãrii C pe calea clasicã s-a studiat pe complexul eritrocit-

anticorpi.

Calea clasicã de activare a sistemului C este iniţiatã de complexele Ag-Ac, care conţin o
moleculã de IgM sau cel puţin douã molecule de IgG (subclasele IgG1 şi IgG3), fixate pe epitopi
foarte apropiaţi. IgA şi IgE nu fixeazã complementul. Pentru ca moleculele de IgG sã fie
apropiate, determinanţii antigenici trebuie sã aibã o anumitã densitate. Dacã epitopii sunt prea
îndepãrtaţi, complementul nu va fi activat, indiferent de numãrul moleculelor de IgG din
complexul Ag-Ac.

Secvenţa evenimentelor fixãrii complementului cuprinde urmãtoarele etape:

a) recunoaşterea;

b) activarea enzimaticã;

c) atacul membranar.

Unitatea de recunoaştere a sistemului C este complexul C1. C1 este un complex alcãtuit

din 3 proteine: C1q, C1r şi C1s, asociate lax, necovalent, într-un complex cu Ca2+.

C1q este o proteinã de 400 kD, formatã din 18 catene polipeptidice, reunite în 3
subunitãţi de câte 6 lanţuri fiecare. Fiecare din cele 3 subunitãţi ale C1q este formatã din douã
helice triple, în formã de Y, reunite la un capãt printr-o structurã în formã de tijã, iar la capãtul
opus se terminã printr-o conformaţie globularã, nehelicalã. Primii 80 de aminoacizi care
formeazã helicea fiecãrui triplu helix conţin numeroase secvenţe de tipul Gly-Pro-Ileu-
hidroxilizinã, foarte asemãnãtoare cu a fibrilelor de colagen. La nivelul extremitãţii globulare se
gãsesc situsurile de legare cu mlecula de Ig.

2
Badea Antonia Stefania Cristiana
Grupa BMV A

FIG. 1: Structura lui C1q. Cele 18 catene peptidice sunt reunite în 3 subunitãţi de câte 6
catene fiecare. Fiecare subunitate este formatã de 2 helice triple, legate în forma literei Y la o
extremitate, iar la cealaltã se terminã printr-un cap globular. Receptorii pentru fixarea
complexului imunoglobulinic sunt situaţi la extremitãţile globuloase.

Molecula de Ig expune situsul de legare pentru C1q, numai dacã este legatã de
complexele Ag-Ac. C1q interacţioneazã prin domeniul sãu globular cu domeniul C2 al IgG şi
respectiv cu domeniul C3 al IgM din complexele imune. Regiunea Fc a IgG sau IgM suferã
modificãri conformaţionale şi evidenţiazã secvenţa de aminoacizi, la care se leagã C1q. Resturile
de aminoacizi ale IgG care leagã C1q sunt Glu 318, Lys 320 şi Lys 322. Cantitatea de C1q
fixatã, creşte proporţional cu pãtratul numãrului de molecule de IgG şi este proporţionalã cu
concentraţia de IgM.

FIG. 2: Fixarea lui C1qrs. O pereche de molecule de IgG este fixatã de un antigen proteic
repetitiv, din membrana celulei. C1 se fixeazã la regiunea CH2 a IgG. Activarea lui C1r şi C1s
are loc prin clivarea internã (reprezentatã aici de modificarea orientãrii lor faţã de C1q).

C1q nu are activitate proteazicã.

3
Badea Antonia Stefania Cristiana
Grupa BMV A
În prezenţa Ca2+, C1q se asociazã cu 2 catene C1r şi 2 catene C1s. Mecanismul de
activare a lui C1r şi C1s nu este cunoscut. Ele sunt foarte asemãnãtoare (83 kD fiecare) şi prin
clivarea activatoare a lui C1r, rezultã 2 fragmente: unul uşor de 27 kD şi altul greu de 56 kD.

Fragmentul uşor C1r are activitate serin-proteazicã şi pare sã acţioneze asupra lui C1s, pe
care-l cliveazã în douã fragmente inegale.

Fragmentul mic rezultat din clivarea C1s interacţioneazã cu urmãtoarele douã proteine –
C4 şi C2 – pe care le cliveazã şi le activeazã.

Activarea lui C1 se face dupã reacţia globalã:

EA + C1 + Ca2+ → EAC1 (EAC1qrs)

Funcţiile complementului

Componentele sistemului C realizeazã 3 categorii de funcţii esenţiale:

- citoliza (liza celulelor eucariote şi bacteriene) şi liza virusurilor învelite;

- opsonizarea, proces care implicã tapetarea celulelor strãine cu molecule derivate din
activarea proteinelor complementului şi uşurarea ingestiei lor de cãtre celulele fagocitare;

- activarea celularã reuneşte efectele generate de peptide derivate din activarea

complementului, care se leagã specific de receptorii unor celule şi determinã degranularea
mastocitelor, migrarea unor celule mobile în focarul inflamator, intensificarea sau inhibiţia
rãspunsului imun.

Efectul litic al activãrii sistemului complement s-a studiat asupra hematiilor de berbec,
tapetate cu anticorpi specifici. Pe suprafaţa hematiilor de berbec se gãsesc antigene de tip
Forssman, de naturã lipopolizaharidicã, foarte rãspândite în naturã (bacterii, plante animale). Ele
lipsesc în ţesuturile de iepure şi de aceea, imunizarea iepurelui cu hematii de berbec stimuleazã
sinteza anticorpilor specifici la titru înalt.

Sursa de sistem complementar este serul de cobai.

Hematiile se sensibilizeazã cu anticorpi, în dozã subaglutinantã. Proporţia hematiilor

lizate creşte odatã cu cantitatea de complement adãugatã în reacţie.

Gradul de lizã a hematiilor se mãsoarã prin determinarea spectrofotometricã a intensitãţii

culorii supernatantului, datoritã eliberãrii hemoglobinei.

Unitatea hemoliticã a complementului este definitã de cantitatea de complement care

lizeazã 50% din hematiile sensibilizate, în condiţii standardizate (densitatea hematiilor,
concentraţia Ac, forţa ionicã a Mg2+ şi Ca2+, pH, temperaturã).

4
Badea Antonia Stefania Cristiana
Grupa BMV A
În cazuri patologice (de exemplu, hemoglobinuria paroxisticã nocturnã), activarea
complementului se produce şi in vivo. Hematiile se comportã ca suprafaţã activatoare, iniţiind
fixarea complementului pe calea alternã şi liza prin activarea componentelor terminale ale
complementului.

IgG anti-Rh, in vitro, în prezenţa complementului nu lizeazã hematiile, probabil datoritã

distanţei prea mari între determinanţii antigenici ai suprafeţei eritrocitului.

Bacteriile Gram negative, opsonizate cu anticorpi, pot fi lizate de complement, prin

aceiaşi secvenţã de reacţii ca şi hematiile. Bacteriile Gram pozitive şi micobateriile sunt
rezistente, probabil datoritã structurii peretelui celular, deoarece protoplaştii lor sunt lizaţi de
complement.

In vivo, activarea complementului, în excesul cantitativ al complexelor imune circulante,

produce lezarea celulelor sau favorizeazã procesele inflamatorii.

Efectul opsonizant al activãrii complementului este rezultatul generãrii unui numãr mare
de molecule de C3b, neimplicate în complexele C4b2b3b sau PC3bBb, care formeazã o pãturã
molecularã opsonizantã pe suprafaţa celulei ţintã, uşurând aderenţa ei de receptorii pentru C3b ai
fagocitelor. Formarea unei pelicule de molecule de C3b pe suprafaţa celulei ţintã, este probabil
una din cele mai importante funcţii biologice efectoare ale cascadei de activare a C. Receptorii
pentru C3b se gãsesc şi pe suprafaţa unor celule nefagocitare: limfocitele B, o subpopulaţie a
limfocitelor T, dar o importanţã deosebitã o au receptorii de pe suprafaţa hematiilor (la primate)
şi a plachetelor (la mamiferele neprimate). Receptorii eritrocitari pentru C3b au un rol esenţial în
transportul complexelor Ag-Ac-C, la ficat şi splinã. Legarea complexelor imune pe suprafaţa
hematiilor este esenţialã pentru eliminarea lor. Diminuarea activitãţii receptorilor eritrocitari
pentru C3b are ca efect persistenţa complexelor imune în circulaţie, depozitarea lor în rinichi şi
plãmâni, însoţitã de manifestãri patologice. Mecanismul de epurare (clearance), mediat de
receptorul pentru C3b, probabil a evoluat ca o modalitate de a elimina cantitãţile mari de
complexe Ag-Ac, ce se formeazã în unele infecţii cronice(cu virusul hepatitei B, C, cu agentul
malariei, cu HIV etc.).

Activarea celularã este determinatã de fragmente cu activitate biologicã, rezultate din

clivarea unor componente ale C, denumite anafilatoxine şi constã în stimularea funcţiilor
specifice ale unor tipuri celulare.

Anafilatoxinele C3a şi C5a sunt peptide eliberate de la extremitatea N-terminalã a lui C3

şi respectiv C5, prin clivarea catalizatã de convertazele specifice. Efectele acestor peptide de 77
aminoacizi sunt multiple, dar în esenţã au funcţie de anafilatoxine. Termenul de “anafilatoxinã” a
fost atribuit, deoarece cobaii suferã şocul fatal, asemãnãtor anafilaxiei (stare fiziopatologicã
opusã celei de protecţie), dupã injectarea unui ser homolog normal, care a fost incubat cu diferite
componente activatoare ale complementului (de exemplu, inulinã, complexe Ag-Ac, talc).

5
Badea Antonia Stefania Cristiana
Grupa BMV A
Efectul anafilactic s-a atribuit anafilatoxinelor care derivã, în special, din clivarea lui C3 şi C5,
dar şi a lui C4.

Anafilatoxinele C3a şi C5a sunt generate in vivo, în reacţiile inflamatorii ce au loc în

imediata vecinãtate a complexelor imune care fixeazã complementul. Rezultatul este creşterea
concentraţiei locale de proteine serice şi a densitãţii leucocitelor activate.

C3a, C4a şi C5a sunt foarte asemãnãtoare ca structurã: C3a şi C4a au 77 aminoacizi, iar
C5a are 74 aminoacizi. La capãtul – COOH toate au Arg. C3a produce urmãtoarele efecte:

- contracţia musculaturii netede în unele organe;

- eliberarea histaminei din mastocite (histamina este vasoconstrictoare în faza iniţialã şi

prin constricţia celulelor endoteliale mãreşte permeabilitatea capilarã cu producere de edem; în
faza a II-a histamina produce vasodilataţie perifericã şi scãderea brutalã a tensiunii arteriale).

C3a este rapid inactivatã în umorile organismului, sub acţiunea carboxipeptidazei B, care
cliveazã Arg terminalã. Se cunoaşte secvenţa aminoacizilor şi activitatea ei biologicã pare sã
rezide în octapeptidul C-terminal. Injectarea C3a în tegumentul uman iniţiazã un rãspuns prompt,
care imitã reacţia de hipersensibilitate imediatã (indurare şi eritem), iar efectul este blocat de
medicamente antihistaminice.

C5a este de 10-20 de ori mai activã decât C3a şi are activitãţi biologice mai extinse, dar
eficacitatea sa in vivo este mai redusã deoarece cantitatea de C5a formatã în cascada de activare
este mult mai micã decât cantitatea de C3b. C5a produce urmãtoarele efecte:

- este factorul major al chimiotactismului pentru neutrofile;

- determinã fenomenul marginaţiei lor în vase şi neutropenie circulatory;

- activeazã neutrofilele, declanşând creşterea metabolismului oxidativ al glucozei şi

producerea H2O2 cu efect bactericid;

- stimuleazã sinteza leucotrienelor de cãtre neutrofile (LTB4), care prelungesc faza de

permeabilitate crescutã indusã de C5a;

- stimuleazã degranularea mastocitelor;

- stimuleazã contracţia musculaturii netede.

Proprietãţile sale persistã în restul peptidic, dupã scindarea Arg.

6
Badea Antonia Stefania Cristiana
Grupa BMV A
Rolul complementului în apãrarea antiinfecţioasã

Funcţia esenţialã a C este aceea de opsonizare a celulelor nonself şi a virusurilor

infecţioase, prin componenta C3b, dar are şi funcţii litice în cooperare cu IgM şi IgG, specifici
faţã de diferite componente ale agenţilor infecţioşi (bacterii, fungi, virusuri).

Pentru ca efectul sã fie bacteriolitic, trebuie sã se producã lezarea ireversibilã a

membranei externe a bacteriilor Gram negative sau a stratului mureinic al bacteriilor Gram
pozitive.

Anticorpii faţã de structurile bacteriene care se extind la o distanţã relativ mare de

suprafaţa celulei (fimbrii, flageli) nu au efect litic, deoarece C este activat la o distanţã prea mare
de membrana externã a bacteriilor Gram negative.

Unele bacterii Gram negative şi toate bacteriile Gram pozitive pot sã-şi pãstreze
viabilitatea, chiar în condiţiile activãrii C. Atributul rezistenţei lor la factorii serici este un factor
de virulenţã al suprafeţei bacteriene, care se comportã ca proteinã reglatoare a activitãţii C:
inactiveazã C3b.

Structurile bacteriene care determinã rezistenţa la factorii litici ai serului sunt, în primul
rând, moleculele complete de LPS (cele care prezintã catenele polizaharidice laterale). Acestea
sunt variantele virulente ce formeazã colonii S. Mutantele care cresc sub forma coloniilor R,
sintetizeazã molecule LPS incomplete(lipseşte polizaharidul terminal al moleculei) şi sunt
sensibile la factorii serici.

Mutantele coloniale S activeazã C la nivelul moleculelor de LPS cu catene laterale lungi,

dar la o distanţã prea mare de membrana externã şi liza nu se produce.

La bacteriile Gram pozitive, principalul component activator al cãii alterne a C, este

peptidoglicanul.

Materialul capsular polizaharidic al bacteriilor patogene Gram pozitive şi Gram negative,

în general este un substrat ineficient al fixãrii C, datoritã conţinutului sãu ridicat de acid sialic.
Incapacitatea activãrii cãii alterne, de cãtre polizaharidele capsulare este cel mai important
mecanism prin care bacteriile evitã opsonizarea şi atacul fagocitelor.

Acidul sialic al suprafeţei eritrocitare are funcţii reglatoare faţã de proteinele C, deoarece
mãreşte afinitatea de legare a factorului H, faţã de C3b legat de eritrocite.

Activarea C este iniţiatã şi de alte molecule serice cu rol de opsonine.

Proteina C reactivã se leagã cu mare afinitate de fosforil-colinã, un component major al

acizilor teichoici din peretele celular al bacteriilor Gram pozitive. Legarea proteinei C reactive de
suprafeţele celulare bogate în fosforil-colinã iniţiazã calea alternã a fixãrii C.

7
Badea Antonia Stefania Cristiana
Grupa BMV A
Fibronectina sericã are rol de opsoninã foarte eficientã. Ea se gãseşte în plasmã, dar şi pe
suprafaţa celulelor. Se fixeazã pe suprafaţa cocilor Gram pozitivi şi leagã C1q, iniţiind calea
clasicã a fixãrii C.

Proteina care leagã manoza (PBM) din serul mamiferelor şi din ficat are rol în clearance-
ul microorganismelor din sânge. Este o lectinã cu rol opsonizant, care se leagã de oligozaharidele
fungilor. Stimuleazã fagocitoza şi activeazã C pe calea alternã, producând liza agentului patogen.

Sistemul complement a evoluat ca un sistem proteic de opsonizare a complexelor imune,

ceea ce conferã unor celule circulante şi fixe, capacitatea de a lega aceste complexe.

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sistemul_complement

https://anatomie.romedic.ro/sistemul-complement

https://rmj.com.ro/articles/2012.1/RMR_Nr-1_2012_Art-2.pdf

https://www.youtube.com/watch?v=23lSlwzXnKM