Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
STRUCTURA NUCLEOTIDELOR
Nucleotidele sunt formate dintr-o bază azotată (purinică sau pirimidinică), o
pentoză (riboza sau 2-deoxiriboza) şi una sau mai multe molecule de acid fosforic.
Derivaţii purinici majori din celulă sunt adenina şi guanina. Alte baze întâlnite
sunt hipoxantina şi xantina, intermediari din metabolismul adeninei şi guaninei.
Bazele azotate pirimidinice sunt reprezentate de uracil, timina (derivatul metilat al
uracilului) si citozina.
Orice baza azotata cuplata cu o pentoza formeaza un nucleozid iar daca peste
aceasta se asociaza si una, doua sau trei resturi de acid fosforic – vorbim de nucleotide
mono, di si respectiv trifosfat:
N H 2 Adenina
(baza azotata)
N N
N N O O O N ucleotid
Adenozintrifosfat
CH 2O P-O-P-O-P-OH
Riboza H H OH OH OH
H H
3 resturi de H 3PO 4
OH OH
N ucleozid (adenozina)
Nucleozidele derivate din aceste molecule conţin riboză sau deoxiriboză legată
la nucleul purinic printr-o legătură β-N-glicozidică la atomul N-1. Ribonucleozidele
conţin riboză în timp ce deoxiribonucleozidele conţin deoxiriboză (o moleculă de
riboză în care gruparea hidroxil din poziţia 2 lipseşte, fiind inlocuită cu hidrogen).
HN
O N
O
O P O-
O
H H O-
H H
H OH
În concluzie se poate vorbi de mai multe structuri care sunt strâns legate unele
de altele. Astfel avem 5 baze azotate mai importante (2 cu heterociclu purinic –
adenina şi guanina şi 3 cu heterociclu pirimidinic – uracil, timina şi citozina), 5
nucleozide (care conţin pentoze) şi 5 nucleotide (care conţin 1,2 sau 3 resturi de acid
fosforic). De menţionat că numărul acestor structuri este de fapt dublu dacă ţinem
cont că putem avea ca pentoze şi riboza şi deoxiriboza.
In afara de cele 5 baze azotate numite şi majore, se mai cunosc baze azotate
minore. Acestea se gasesc într-o cantitate relativ mică atât în structura ADN-ului cât
şi a ARN-ului, caracterizându-se prin mici modificari ale nucleelor purinice sau
pirimidinice (metilări, prezenţa sulfului, izomeri ai nucleelor, etc).
Functiile nucleotidelor:
- cea mai importantă este funcţia de suport informaţional deoarece
nucleotidele intră în structura acizilor nucleici (atat pentru ADN –
folosindu-se bazele azotate A, T, C, G cat si pentru ARN – care contine
bazele azotate A, U, C, G).
- depozite energetice – moneda de schimb intre reactiile producatoare de
energie (exergonice) si cele consumatoare de energie (energonice). Cel
mai cunoscut exemplu e ATP (adenozin trifosfat) dar de fapt orice
nucleotid cu legaturi macroergice poate fi considerat ca „purtator al
energiei chimice”.
- transportori pentru unii intermediari activaţi din sinteza unor carbohidraţi,
lipide şi proteine: UDP – glucoza din glicogenogeneza, CDP – colina din
metabolismul fosfolipidelor, etc.
- componente esenţiale ale unor coenzime: FAD – flavin adenin dinucleotid
sau coenzima vitaminei B2, NAD+, NADP+ - nicotinamid dinucleotid fosfat
sau coenzimele vitaminei PP şi coenzima A – derivat cu nucleotid de la
acidul pantotenic).
- reglatori pentru unele căi din metabolismul intermediar, inhibând sau
activând enzimele cheie din diferite căi metabolice.
- mesageri secunzi in caile de transmitere ale informatiei de la mesagerul
primar (hormon) la unitatile efectorii celulare (ex – AMPc – cel mai
cunoscut mesager secund).
OH O P=O
OH
Bazele purinice şi pirimidinice din nucleotide pot fi sintetizate de novo sau pot
fi obţinute prin căi de salvare care permit reutilizarea bazelor preformate rezultate din
turnoverul celular normal sau din dietă.
PROPRIETĂŢILE NUCLEOTIDELOR
Componentele celulare conţinând fie baze purinice, fie pirimidinice pot fi
evidenţiate uşor datorită absorbţiei puternice în ultraviolet a acestora. Bazele purinice,
nucleozidele şi nucleotidele corespunzătoare au absobţie mai puternică decât
pirimidinele şi derivaţii acestora. Lungimea de undă la care se află maximul de
absobţie a acestor compuşi este în funcţie de baza componentă, dar în cele mai multe
cazuri este în jur de 260 nm. Spectrul de absobţie în UV pentru nucleozide sau
nucleotide variază în funcţie de pH. Absorbţia în UV şi diferenţele care apar datorită
structurii specifice a bazelor reprezintă o metodă de cercetare pentru acesti compuşi.
Legătura N-glicozidică din nucleozidele purinice sau pirimidinice este stabilă
faţă de alcalii, în timp ce stabilitatea acestor legături la hidroliza acida diferă: legătura
N-glicozidică din nucleozidele şi nucleotidele purinice este uşor hidrolizată de acizi
diluaţi la temperatură ridicată (60°C) când se eliberează baza purinică şi glucidul sau
glucid-fosfatul. Legătura Nglicozidică din nucleozidele şi nucleotidele pirimidinice
este foarte stabilă la acest tratament. Totuşi, condiţii mai severe ca de exemplu acid
percloric 60% şi 100°C hidrolizează aceste legături eliberând pirimidina cu
distrugerea completă a pentozei.
Datorită înaltei polarităţi a grupului fosfat, nucleotidele purinice sau
pirimidinice sunt mult mai solubile în soluţii apoase decât nucleozidele şi bazele lor
libere. În general nucleozidele sunt mai solubile decât bazele purinice sau pirimidinice
libere.
Datorită caracterului aromatic al purinelor şi pirimidinelor, substituenţii oxo
sau amino participă la tautomeria: ceto – enol şi amino – imino.
BIOSINTEZA NUCLEOTIDELOR
Nucleotidele sunt sintetizate prin 2 tipuri de reacţie: de novo, adică din molecule
mici precursoare şi de salvare din purinele şi pirimidinele care pot fi reutilizate după
catabolismul acizilor nucleici.
Nucleozid difosfaţii sunt sintetizaţi din NMP corespunzător şi ATP care se găseşte
în concentraţie mai mare în celulă. Enzimele implicate sunt adenilat kinaza sau
guanilat kinaza.
Adenilat chinaza este acctivă în ficat şi muşchi unde concentraţia ATP este mare.
NDP şi NTP sub acţiunea nucleozid difosfat chinazei sunt interconvertibili.
DEGRADAREA PURINELOR
Nucleotidele, nucleozidele şi bazele purinice parcurg o cale comună de
degradare. Produsul final al acestei degradări la om este acidul uric. Enzimele
implicate în degradarea acestori compuşi variază ca specificitate.
Xantin oxidaza (XO) este o enzimă care conţine FAD, Fe (III) şi Mo (VI) în
reacţiile catalizate oxigenul este substrat generânduse apă oxigenată ca produs de
reacţie.
Există afecţiuni clinice în care nivelul seric al acidului uric este crescut. Guta
primară este un deficit metabolic de reglare al catabolismului purinelor şi se
caracterizează prin hiperuricemie. Clinic guta se manifestă prin crize de artrită acută
(atac de gută) legată de inflamaţia produsă prin depozitarea cristalelor de urat de sodiu
greu solubil la nivelul articulaţiilor. Prin acelaşi fenomen precipitarea uratului de
sodiu la nivel renal poate produce litiază renală. Există şi hiperuricemie secundară
datorată unei superproducţii de acid uric în cadrul unor afecţiuni în care catabolismul
purinelor este accelerat: cancer, iradiere, boli endocrine, etc. Tratamentul clasic cu
alopurinol inhibă competitiv xantin oxidaza scăzând în acest fel produsul final de
catabolism care este greu solubil.
Deficienţa de adenozin dezaminază (ADA) cauzează imunodeficienţă, implicând
disfuncţia celulelor T şi B.
Deficienţa de purin nucleozid fosforilaza duce la creşterea nivelului de purin
nucleozide şi nucleotide.
B. CALEA DE SALVARE
Pirimidinele provenite numai din acizii nucleici celulari (nu şi cele din aportul
exogen) pot fi salvate cu ajutorul unei reacţii de fosforilare a nucleozidelor
corespunzătoare:
Există 2 tipuri de kinaze: o enzimă acceptă ca substrat uridina şi citidina şi alta
timidina. S-ar părea ca acest tip de reutilizare e mai important decât in cazul purinelor.
FORMAREA DEOXIRIBONUCLEOTIDELOR
Concentraţia deoxiribonucleotidelor este extrem de redusă pentru celulele în
repaus. Numai în timpul replicării în ADN (faza S) fondul de nucleotide creşte pentru
a susţine această sinteză.
Deoxiribonucleotidele se formează prin reducerea directă în poziţia 2’ a
ribonucleotidelor corespunzătoare.
SINTEZA DEOXITIMIDILATULUI
Deoxitimidilatul se formează prin transferul concomitent cu reducerea unei unităţi
cu un singur atom de carbon (metil) pe deoxiuridin monofosfat (dUMP). Reacţia este
catalizată de timidilat sintaza şi necesită N5N10-metilen-FH4 ca transportor de
fragmente cu un carbon.
dUMP pentru această reacţie provine din 2 căi diferite: dezaminarea dCMP sub
acţinea enzimei dCMP-dezaminaza şi reducerea UDP la dUDP care este convertit
apoi la dUMP.
Acidul β-amino izobutiric este excretat prin urină şi nivelul lui creşte la pacienţi
cu cancer supuşi chimioterapiei sau radioterapiei (la aceştia un nr. Foarte mare de
celule sunt omorâte şi ADN-ul degradat).