Simbolism.

Plumb, George Bacovia

George Bacovia, poet interbelic, este considerat cel mai reprezentativ simbolist din literatura
română. Criticul E. Lovinescu identifică notele definitorii ale liricii sale, utilizând termenul de
bacovianism: „o atmosferă de ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, de piesaj de mahala de oraş provincial,
cu căsuţele scufundate în noroaie eterne… o atmosferă de plumb peste care pluteşte obsesia morţii şi a
neantului.”
Poezia Plumb a fost publicată in volumul cu acelaşi titlu din 1916. Apariţia a trecut aproape
neobservată in contextul în care atunci România intra în Primul Război Mondial, dar ulterior a trezit
interesul criticilor şi publicului. Textul liric i-a fost inspirat poetului de participarea la o înmormântare
unde a fost impresionat de obiecte funerare din plumb.
Titlul poeziei este simbol central. Pornind de la sensul propriu, de metal greu, de culoare cenuşie,
plumbul devine simbol al atmosferei apăsătoare şi demprimante. Efectul e amplificat prin repetarea de trei
ori în fiecare strofă. Fiecare catren corespunde unui plan, cel al realităţii exterioare, respectiv cel al
sentimentelor, între ele stabilindu-se principiul simbolist al corespondenţei.
Simbolul central al primului catren este cavoul, spaţiu al spaimei şi al claustrării. Criticul Ion
Rotaru interpreta cavoul ca simbol al societăţii, oraşului, încăperii sau chiar propriul trup pe care eul liric
le percepe ca spaţii mutilante ale spiritului:
„Dormeau adânc sicriele de plumb
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt
Stam singur in cavou şi era vânt
Şi scârţâiau coroanele de plumb.”
Sugestia morţii e dată de prezenţa verbului „a dormi” in incipitul catrenului accentuat de adverbul
„adânc”. In acelaşi sens se identifică un câmp semantic care include termenii „sicrie”, „cavou”,
„coroane”, „mort” şi „funerar vestmânt”. Motivul solitudinii ,frecvent în lirica bacoviană, se realizează
aici prin repetarea sintagmei „stam singur”, trăire amplificată până la paroxism graţie alăturărilor „în
cavou”, respectiv „lângă mort”.
Al doilea catren prezintă planul realităţii interioare:
„Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb şi-am început să-l strig
Stam singur lângă mort şi era frig
Şi-i atârnau aripile de plumb.”
Primul vers a fost interpretat de Blaga ca făcând referire la întoarcerea spre apus, adică spre
moarte. Sintagma „amorul meu” face referire fie la fiinţa iubită, fie la sentimentul însuşi. Sintagma „si-am
inceput să-l strig” a fost interpretată de critici ca exemplificare a expresionismului in lirica bacoviană.
Expresionismul s-a manifestat în anii din preajma Primului Război Mondial. E caracterizat de

1
exteriorizarea unor tensiuni interioare puternice şi generează o atitudine protestatară, o poezie a
strigătului. De altfel, opera emblematică a acestui curent este pictura Strigătul de Edward Munch.
„Frigul” şi „vântul” nu mai reprezintă natura, ca la romantici, fiind doar sugestii ale trăirilor
interioare ale eului liric. Versul final conţine metonimia „aripi” care ar putea reprezenta un arhanghel al
morţii. Prin alăturarea „aripi de plumb” se conturează un oximoron care arată zborul întors, prăbuşirea,
imposibilitatea salvării prin înălţarea din acest mediu ostil. Tonalitatea sumbră a textului se realizează
printr-o serie de procedee specifice simbolismului. Termenul „plumb” e repetat astfel încât creează şi o
simetrie, fiind situat la rima versurilor I şi IV şi la cezura versului al II-lea. Sonoritatea specifică,
determinată de prezenţa a patru consoane şi o vocală închisă, are în text efect onomatopeic, sugestie a
căderii. Ritmul este iambic, rima îmbrăţişată, masculină, cu accent pe ultima silabă.

Lacustră

Poezia Lacustră, publicată in volumul Plumb îşi precizează motivul central încă din titlu. Cu
sensul propriu, „lacustra” denumeşte o locuinţă pe apă în care se adăpostea omul preistoric. Ca simbol
bacovian, este un corespondent al cavoului din poezia Plumb, un spaţiu în care eul liric trăieşte
sentimente de solitudine, claustrare, angoasă.
Se poate identifica un câmp semantic în jurul motivului acvatic. Spre deosebire de alte poezii în
care apa reprezintă viaţă, geneză, loc al întâlnirilor de dragoste, la G. Bacovia apa erodează, distruge, se
transformă în diluviu. În alcătuirea câmpului semantic intră „plouând”, „plângând”, „locuinţe lacustre”,
„scânduri ude”, „val”.
Prima şi ultima strofă se diferenţiază printr-un singur vers: „Aud materia plângând”, respectiv
„Tot tresărind, tot aşteptând”.Reliefarea lor in catren creează corespondenţa, specific simbolistă, între
planul exterior şi trăsăturile eului liric. Incipitul poeziei amplifică impresia de întuneric generată de
spaimă prin sintagma „de-atâtea nopţi”. Motivul singurătăţii este redat printr-o sintagmă repetată simetric,
la fel ca în poezia Plumb, „sunt singur”. Solitudinea devine pretextul identificării eului liric cu omul
preistoric care se adăpostea în locuinţele lacustre.
Dacă in poezia romantică somnul reprezenta calea de intrare în planul oniric, în starea de reverie,
în poezia Lacustră, somnul generează coşmarul:
„Şi parcă dorm pe scânduri ude,
In spate mă izbeşte un val
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.”
Primul vers al catrenului creează o imagine tactilă. Valul are altă conotaţie decât în lirica
eminesciană, nu mai reprezintă o metaforă a efemerităţii, ci un simbol al naturii ostile. Senzaţia păstrării

2
legăturii cu malul este generatoare de spaimă, legătura cu mediul exterior fiind, de fapt, calea deschisă
către pericole.
Motivul golului istoric din strofa a treia determină identificarea eului liric cu locuitorul preistoric
al lacustrelor: „Pe aceleaşi vremuri mă găsesc”.Ploaia transformată in potop, „atâta ploaie” duce la
prăbuşire, cădere, motive similare cu poezia „Plumb”. Impresia de monotonie este amplificată prin
repetiţiile obsesive, în acest sens fiind de menţionat şi similitudinea între catrenele I şi IV. Gerunziile dau
o tonalitate tânguitoare, iar plânsul poate fi în egală măsură al materiei sau al eului liric.
Muzicalitatea este dată şi de elemente prozodice. Textul liric este structurat in patru catrene în
versuri scurte de 8 silabe, ritmul iambic este specific poeziilor elegiace, iar rima este predominant
masculină cu accent pe ultima silabă.