Barbarii.

Eseu despre mutaţie (I)

Acum câţiva ani, pe când eram student, la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială s-
a iscat o oarecare buimăceală. Cauza era trecerea de la învăţământul de lungă durată,
subvenţionat de stat, cu studenţi mai puţini, la aşa-numitul „sistem Bologna“, cu 3 ani de
studii şi cu foarte mulţi plătitori de taxe. În doar câţiva ani, numărul studenţilor dintr-un
ciclu universitar a crescut de la câteva zeci la câteva sute. Creşterea cantitativă nu a fost
însoţită, însă, şi de una calitativă. Din contra. Renunţarea la examenul scris la admitere şi
numărul foarte mare de locuri cu taxă au slăbit mult criteriile de selecţie.
Noua „faună“ studenţească se manifesta zgomotos, uneori prin figuri de „jumping“
executate pe hol înaintea cursurilor. Profesorii erau derutaţi în faţa invaziei de insolenţă şi
mediocritate, unii întrebându-se dacă mai e vreun sens în a preda unei majorităţi
dezinteresate şi slab pregătite. „Cum să te mai faci înţeles?“ era una din frământările pe
care ne-o dezvăluiau la seminarii. S-a recurs la o manieră mai simplă şi atrăgătoare de
abordare a disciplinelor, cursuri mai puţine, cerinţe mai mici. Rămânea însă o problemă:
biblioteca. Ea nu fusese proiectată pentru câteva sute de studenţi, aşa încât, uneori, din
micuţa sală de împrumut ieşea o coadă care se arcuia pe o bună parte din holul facultăţii.
Impresionat de acest asalt pătimaş asupra cărţilor, un profesor a avut o străfulgerare: „Vai
de noi! Au năvălit hunii, goţii şi cu vizigoţii!“.
Păcat că profesorul nu şi-a completat geniala exclamaţie printr-un eseu, iar eu trebuie să
vorbesc acum despre cartea unui scriitor italian, Alessandro Baricco, <i> „Barbarii. Eseu
despre mutaţie“</i>, apărută în 2006. Subiectul este asemănător: decăderea culturii,
slăbirea tradiţiei şi a cultului profunzimii, asaltul mediocrităţii şi a spectaculozităţii în tot
mai multe domenii, de la fotbal la jurnalism sau literatură. Cartea adună 30 de articole
apărute în decurs de 6 luni în cotidianul „La Repubblica“. Textul este simplu, atrăgător şi
direct. Slăbiciunea lui ar fi argumentaţia ştiinţifică, autorul ţinând să rămână nemodificat,
<i> „cu repeziciunile lui imprudente şi cu sincera lui barbarie“</i>. Dar tocmai acest
lucru îl face savuros!

Fotbal şi vin
Deşi este licenţiat în filosofie, cu o lucrare condusă de celebrul Gianni Vatimo, singurul
autor pe care Baricco îl citează (şi îl elogiază) este Walter Benjamin, care încerca să
înţeleagă lumea nu doar din Poe şi Baudelaire, ci şi din desenele cu Mikey Mouse sau din
moda clădirilor de sticlă. Barrico se adapă atât din lumea cărţilor şi a muzicii clasice, cât
şi din cea a vinului, fotbalului sau a Internetului.
Vinul este un simbol şi însoţitor al culturii europene, de la Hristos, care l-a binecuvântat
înmulţindu-l, până la Baudelaire, care i-a cântat diversitatea, binefacerile şi puterea sa
rodnică. <i> „Pentru a compune o operă comică, muzicianul conştiincios trebuie să
recurgă la ajutorul vinului din soiul Champagne; va găsi în el voia bună spumoasă şi
uşoară pe care o cere genul. Muzica religioasă are nevoie de soiurile Rhin şi Jurançon;
în ele dai de gustul amărui şi ameţitor al ideilor profunde“</i> e neobişnuita
recomandare a lui E.T.A. Hoffmann citată de Baudelaire în eseul său „Despre vin şi
haşiş“.
Baricco aminteşte că Italia şi Franţa au fost singurele ţări care au dezvoltat un anumit
rafinament al vinului. Cultivarea strugurilor şi fabricarea „marilor vinuri“ erau privilegiul
unei aristocraţii. Servirea lui ţinea de o anumită artă: <i> „gustarea vinului e o treabă ce
nu ţine atât de prima sorbitură sau de momentele în care îl beţi, ci de tot timpul de după
aceea, de istoria pe care vinul v-o povesteşte ulterior. De-a lungul întregii cine, faceţi o
călătorie printre senzaţii care se schimbă şi vă antrenează, într-un fel sau altul, şi vă
răsplătesc, însă cu măsură şi cu un straniu şi sofisticat sadism. Când vă ridicaţi, vi se
spune că acela era un barbaresco dintr-un anume an şi dintr-o anumită podgorie: una
din numeroasele posibilităţi“.</i>
Asaltul barbarilor asupra acestei culturi selecte a început după Al Doilea Război Mondial,
când americanii, ducând acasă amintirea vinului european, s-au gândit să facă şi ei ceva
asemănător. „Vinul hollywoodian“ rezultat avea câteva caracteristici simple şi
spectaculoase: <i> „culoare excelentă, grade multe, gust rotund, foarte simplu, fără
asperităţi; de la prima înghiţitură l-ai şi cunoscut pe de-a întregul, dă o senzaţie de
bogăţie imediată, de plenitudine a gustului şi parfumului; după ce l-ai băut, urmările
durează puţin, efectele se sting repede“.</i> Succesul lui a fost atât de mare, încât,
asemenea Hollywoodului, a devenit un <i> „fenomen planetar“, </i> SUA consumând
azi mai mult vin decât Europa, Franţa şi Italia ajungând nu doar să-l consume, dar să şi-l
producă! Principiile barbare surprinse de Baricco în acest <i> „sat prădat“ </i> sunt
spectaculozitatea, ideea de a căuta calea cea mai scurtă şi rapidă pentru a plăcea, dar mai
ales <i> „înscăunarea la nivel mondial a unei practici care, salvând gestul, pare să-i
risipească conţinutul, profunzimea, bogăţia originală, nobleţea, ba chiar istoria“.</i>
Asemena unui popor al cărui suflet dispare odată cu graiul său, pierderea de sens se
manifestă şi la nivel lingvistic. Dacă în trecut aprecierea vinului era privilegiul unei <i>
„caste de critici sublimi“</i> (pe care puţini îi înţelegeau cu adevărat), un alt american
s-a gândit că mai simplu ar fi să-i dea note. De la 50 la 100. Azi, pentru a comanda un
vin, nu mai <i> „trebuie specificat numele producătorului, adăugând numele unei
anumite podgorii şi încheind glorios prin specificarea anului“</i> – ci se solicită o
marcă oarecare sau, mai simplu, un „95“.
Rezumând, modul de acţiune al barbarilor ar fi următorul: <i>“bizuindu-se pe o anumită
inovaţie tehnologică, un grup de oameni aliniat la modelul cultural imperial accede la o
activitate care îi era refuzată, o aduce la o spectaculozitate imediată şi la un univers
lingvistic modern, reuşind să-i confere un succes comercial uimitor“.</i>
În privinţa fotbalului, televiziunea este cea i-a accentuat trăsătura spectaculoasă. De la
<i> „lumea frugală în privinţa emoţiilor şi experienţelor“</i> mediatice de acum câteva
zeci de ani, în care fotbalul era un spectacol atât de rar, neprelucrat tehnologic, încât avea
o <i> „frumuseţe parcă sacerdotală“</i>, astăzi s-a ajuns la o supralicitare a tacticilor şi
vitezei, la un dopaj mediatic şi sportiv al cărui sens nu mai e jocul, ci spectacolul lui.
Baricco vede în „fotbalul total“, inventat în anii '70, prin care fiecare jucător trebuia să
joace pe orice post, manifestarea <i> „tendinţei spre mediocritate a barbarilor, care
poartă cu ei fiorul unei vieţi totale“.</i> Rapiditatea tot mai mare e un alt simptom: <i>
„Mediocritatea e iute. Geniul e lent. În mediocritate sistemul găseşte o circulaţie rapidă
a ideilor şi gesturilor; în geniu, acest ritm e frânt. O minte simplă transmite mesajele mai
iute, pe când o minte complexă le încetineşte“.</i> Parafrazându-l pe autor, Mutu face
mingea să se învârtă, Hagi o făcea să dispară.

Modelul lui Baricco dezvăluie, aşadar, şi lucrurile nevăzute, din spatele „asaltului“ asupra
micuţei biblioteci a Facultăţii de Sociologie. Într-un articol intitulat „Transformarea
cunoaşterii în marfă. Procesul Bologna“, tradus de Bogdan Ghiu şi apărut în nr. 35 al
Revistei „Idea“, se vorbeşte despre sectorul privat care încearcă să controleze cunoaşterea
şi cercetarea prin parteneriate cu universităţi, despre transformarea studenţilor în „clienţi“
sau despre alinierea învăţământului la realităţile economice – acesta fiind înainte orientat
pe domeniul pur al cunoaşterii! Adolescenţii n-au nicio vină, aşadar. Barbaria îşi găseşte
expresia cea mai concretă în chipul şi apucătorile lor, dar în profunzime, ea este mutaţie
culturală şi istorică, un proces economic, politic şi social.

(Va urma)

http://www.criticatac.ro/4146/transformarea-cunoasterii-in-marfa-procesul-bologna-
%E2%80%93-strategia-lisabona/ „Transformarea cunoaşterii în marfă. Procesul
Bologna“