INTRODUCERE

Prin DREPT omul a căutat permanent exprimarea Adevărului, ocrotirea

tuturor valorilor ce-1 înconjoară şi care dau dimensiuni şi coordonate existenţei sale,
un loc primordial în rândul acestor valori general-umane constituindu-1 întotdeauna
propria sa existenţă şi integritate.
O înţelegere complexă a protecţiei omului în societate conduce, neîndoielnic, la
judecarea superiorităţii unei societăţi în raport cu măsura în care atributele personalităţii
sunt concepute ca drepturi fireşti şi inalienabile ale persoanelor, în raport cu măsura în care
sunt efectiv asigurate, garantate şi înfăptuite.
Ocrotirea persoanei prin norme juridice corespunde, în primul rând, unui
permanent interes, manifestat întotdeauna în drept, faţă de atributele persoanei, apărarea
acesteia constituind o trăsătură comună şi constantă a tuturor sistemelor juridice,
indiferent de etapa istorică de dezvoltare sau de orânduire socială.
De asemenea, ocrotirea, prin drept, a tuturor cetăţenilor unui stat, constituie unul
din importantele elemente ce concură la menţinerea şi apărarea securităţii acelui stat,
respectiv a capacităţii sale de apărare.
În lucrarea de faţă sunt prezentate cele mai frecvente infracţiuni cuprinse în
secţiunea- Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare (Absenţa nejustificată- art. 331,
Dezertare- art. 332, Călcarea de consemn - art. 333), secţiune care face parte din titlul
rezervat infracţiunilor contra capacităţii de apărare a României.
Titlul lucrării este „Absenţa nejustificată, dezertarea şi călcarea de consemn.
Punerea în mişcare a acţiunii penale.”
Scopul lucrării este de a evidenţia importanţa ordinii şi disciplinei mai ales într-un
cadru cu specific militar şi consecinţele nerespectării acestora, ajungându-se până la
încălcarea regulilor şi săvârşirea de infracţiuni cum sunt cele care fac subiectul principal al
lucrării: absenţa nejustificată, dezertarea şi călcarea de consemn.
Conţinutul lucrării este structurat în 4 capitole. În primul capitol: CONSIDERAŢII
INTRODUCTIVE am realizat o introducere în subiectul analizat. În primul subcapitol-
Constituţia şi probleme de apărare naţională am prezentat câteva precedente constituţionale
privind statutul forţelor armate şi ce dispoziţii care vizează rolul armatei în condiţiile
aderării la NATO, sunt prezentate în constituţie. De asemenea, am făcut câteva referiri cu
privire la termenul de „disciplină miliară” (scop şi caracteristici) şi la calitatea de „militar”.
Capitolul doi DREPTUL PENAL ÎN APĂRAREA VALORILOR SOCIALE
PRIVIND ORDINEA ŞI DISCIPLINA MILITARĂ abordează problematica infracţiunii în
general, a infracţiunii săvârşite de militari şi în special a infracţiunilor de lipsă
nejustificată, dezertare şi călcare de consemn.
Capitolul trei: INFRACŢIUNI CONTRA ORDINII ŞI DISCIPLINEI MILITARE:
ABSENŢA NEJUSTIFICATĂ, DEZERTAREA, CĂLCAREA DE CONSEMN este
rezervat infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare şi anume lipsă nejustificată,
dezertare şi călcare de consemn şi reprezintă capitolul principal, care tratează problematica
lucrării. În acest capitol fac o analiză amănunţită (obiect juridic, subiect, condiţii
preexistente, conţinut juridic, forme, modalităţi, sancţiuni, aspecte procesuale) a acestor
infracţiuni prezentate în articolele 331, 332 şi 333 din Codul Penal, aducând în discuţie, ca
exemple şi anumite cazuri din practica judiciară a Tribunalelor Militare din Cluj,
Bucureşti, Timişoara sau Braşov.
 Subcapitolul patru este rezervat prezentării unor elemente de drept comparat. Am
adus în discuţie reglementări din dreptul Francez, al Statelor Unite ale Americii, din cel
Spaniol şi cel al Republicii Moldova.
În capitolul patru: CAZURI JUDECATE DE TRIBUNALELE MILITARE am
prezentat exemple din practica judiciară cu privire la cele trei infracţiuni care fac obiectul
lucrării, prezentând numărul sentinţei şi data la care a fost dată, situaţia de fapt, declaraţia
învinuitului şi hotărârea tribunalului. Acestea au fost luate din practica juridică a
Tribunalelor Militare Cluj şi Bucureşti.

CAPITOLUL 1: CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1.1. Constituţia şi probleme de apărare naţională

Ca instituţie publică de interes naţional, aflată sub autoritatea puterii politice, alături
de alte servicii care asigură ordinea publică şi siguranţa naţională, forţele armate şi-au
găsit în mod firesc şi necesar consacrarea în cuprinsul Constituţiei României.

1.1.1. Precedente constituţionale vizând statutul forţelor armate

O asemenea preocupare pentru definirea statutului forţelor armate se înscrie ca o

constantă şi în legile fundamentale ale României moderne, pentru că în toate
Constituţiile adoptate înainte de 1989 s-au făcut referiri la rolul şi statutul forţelor armate.
Indiferent de regimul politic sub care au fost elaborate, toate aceste legi
fundamentale s-au referit mai mult la obligaţiile ce revin cetăţenilor români în legătură cu

3
apărarea ţării, instituind de regulă serviciul militar obligatoriu, fără o trimitere expresă la
rolul şi atribuţiile ce revin în mod concret Armatei Române, sau la statutul constituţional
al acesteia. Singura Constituţie care defineşte în mod complet rolul şi poziţia forţelor
armate în societate, precum şi misiunea ce revine acesteia în apărarea ţării este cea în
vigoare, adoptată la 8 decembrie 1991 şi revizuită în 2003.
Pentru aceste considerente, apreciem concludentă şi utilă o succintă prezentare a
dispoziţiilor constituţionale anterioare, care au făcut referire la organismul militar şi la
îndatoririle ce revin cetăţenilor români în acest sens.
- Constituţia Principatelor Unite Române adoptată la 30 iunie 1866, după urcarea
pe tronul României a regelui Carol I de Hohenzollern1, în Titlul I- „Despre Teritoriul
României", care cuprindea 4 articole, prevedea în art. 1 că: principatele Unite Române
constituie un singur stat indivizibil sub denumire de România", iar potrivit art. 2 se
stabilea că: „teritoriul României este nealienabil".
Titlul V intitulat „Despre puterea armată" cuprindea în art. 118 obligaţia
tuturor cetăţenilor de a apăra ţara, acesta făcând parte fie „din armata regulată, din
miliţii", sau din garda civică, în condiţiile prevăzute prin lege organică2.
În acelaşi titlu (potrivit art. 123), forţele armate naţionale nu pot fi constituite decât
prin recrutare din rândul cetăţenilor români, Constituţia interzicând angajarea de trupe
mercenare în serviciul Statului şi nici tranzitarea teritoriului naţional de forţe
militare străine, cu excepţia cazurilor autorizate prin lege specială3.

1
Constituţia Principatelor Române din 1866, cu un conţinut de 133 articole, după numeroase amendamente
aduse proiectului întocmit de Consiliul de Stat, a fost votată de Adunarea Electivă la 29 iunie 1866 şi
publicată în Monitorul Oficial nr. 142 din data de 13 iulie 1866. Constituţia a fost redactată după modelul
Constituţiei regatului Belgian şi modificată în anii 1879, 1884 şi 1917 şi publicată în Monitorul- Jurnal
Oficial al României nr. 142 din 1/13 iunie 1866.
Înaintea Constituţiei din1866 legea fundamentală a Principatelor Unite a fost Convenţia de la Paris din 15
august 1858, completată prin Statutul din 2 iulie 1864.
C. Hamangiu- Codul de audienţă, ediţia a IV-a, adnotat, Editura Librăria Universală, Alcalay & Co,
Bucureşti, pag. 3;
A se vedea Ion Rusu- Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.61-
63.
22
Idem - Constituţia Principatelor Unite Române:
Art. 118: "Tot Românul face parte sau din armata regulată, sau din miliţii, sau din garda cetăţenească,
conform legilor speciale".
Art. 119: "Militarilor nu se pot lua gradurile, onor ele şi pensiunile, de cât numai în virtutea unei sentinţe
judecătoreşti şi în casurile determinate de lege".
Art. 120: "Contingentul armatei se votează pe fiecare an. Legea care fixează acest contingent, nu pote
avea tărie pe mai mult de cât pe un an".
Art. 121: "Garda cetăţeană este menţinută în Statul României. Organisaţiunea ei este regulată de o lege
specială".
Art 122: " Numai în virtutea unei legi, se va putea mobilisa garda cetăţenească".
3
Idem art. 123: „Nici o trupă streină nu va putea fi adusă în serviciul Statului, nici ocupa teritoriul
României, nici trece pe el de cât în puterea unei anume legi".

4
 - Constituţia din 19234 promulgată la 28 martie 1923, consacra în Titlul I -
„Despre teritoriul României” - art. 1 şi 2 caracterul de stat naţional, unitar,
indivizibil şi inalienabil al Regatului României pentru Titlul V intitulat „Despre
puterea armată" prevedea în art. 119 alin (1) obligativitatea fiecărui cetăţean român de
a contribui la apărarea ţării, prestând serviciu militar „într-unui din elementele puterii
armate, care la data respectivă se compunea din armata activă şi miliţiile înfiinţate prin
lege specială5.
Potrivit art. 122 din Constituţie este înfiinţat Consiliul superior al apărării ţării,
instituţie preluată în legea fundamentală de după Decembrie 1989, căruia îi revenea
atribuţia de a coordona organizarea apărării naţionale împotriva oricărei agresiuni
externe şi atentat la interesele naţionale ale României6.
- Constituţia din 1938, promulgată la data de 27 februarie 19387 instaurează în fapt
dictatura regală a regelui Carol al II-lea, care, potrivit Titlului III, art. 30, este denumit
„capul statului", acesta având şi prerogativa prevăzută în art. 46, de a declara starea de
război şi de a încheia pacea.
Titlul V, intitulat „Despre Oştire" cuprinde patru articole (art. 88-91) şi stabileşte
obligaţia fundamentală a tuturor cetăţenilor români de a contribui la apărarea ţării,
reluând în art. 91 interdicţia de a admite în serviciul Statului a unor armate străine şi
interdicţia ca acestea să tranziteze sau să pătrundă pe teritoriul naţional, în alte condiţii
decât cele prevăzute
prin lege8 .
4
Constituţia Nouă, a fost promulgată prin Decret regal la 28 Martie 1923 şi publicată în Monitorul
Oficial nr. 282 din 29 Martie 1923. Ea a reprezentat în realitate o modificare şi completare a Constituţiei
din 1866.
Constituţia a fost sancţionată de Regele Ferdinand I cu Decretul Regal nr. 1360 din 28 martie 1923,
contrasemnat de Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I. C. Brătianu, şi de 14 miniştri, şi a fost
publicată în "Monitorul Oficial" nr. 282 din 29 martie 1923.
În acelaşi număr din "Monitorul Oficial" au fost publicate:
a) Raportul nr. 934 din 28 martie 1923 al Guvernului, prezentat M. S. Regelui Ferdinand I pentru
aprobarea şi sancţionarea Constituţiei votate de Adunările Naţionale, semnat de Preşedintele Consiliului
de Miniştri, Ion I. C. Brătianu, şi de 14 miniştri;
b) Cuvântul M. S. Regelui Ferdinand I din ziua de 28 martie 1923 la primirea Raportului pentru
sancţionarea Constituţiei votate de Adunările Naţionale Constituante.
Constituţia a intrat in vigoare la data sancţionării, adică 28 martie 1923. Ea abroga implicit Constituţia
din 1866 cu modificările ulterioare, cu excepţia Decretelor-Lege nr. 3902/1918, 2085/1919 şi 3464/1919,
care modificaseră implicit fosta Constituţie şi care sunt ratificate de noua Constituţie.
A se vedea Ion Rusu - op. cit., pag. 63
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu - Constituţiile Române - texte, note. Prezentare comparativă, Ediţia a III-
a, Regia Autonomă "Monitorul Oficia", Bucureşti, 1995, pag. 81
5
Constituţia din 1923:
Titlul V "Despre puterea armată". Art. 119: "Tot Românul, fără deosebire de origina etnică, de limbă sau
de religie, face parte din unul din elementele puterii armate, conform legilor speciale.
Puterea armată se compune din: armata activă cu cadrele ei permanente, rezerva ei şi miliţiile ".
6
Idem . Art. 122: "Se va înfiinţa un Consiliu superior al apărării ţării, care va îngriji, în mod permanent,
de măsurile necesare pentru organizarea apărării naţionale ".
7
Constituţia Regatului României a fost promulgată prin Înalt Decret Regal nr. 1045 din 27 februarie 1938,
pe baza actului întocmit de înalta Comisiune pentru constatarea votului dat în urma plebiscitului
propus la 20 Februarie 1938 şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 48 din 27 Martie 1938;
Idem - Ioan Muraru şi Gheorghe Iancu - op. cit., pag. 110
După Dictatul de la Viena (30 august 1940), prin Decretul Regal nr. 3052 publicat în Monitorul Oficial
nr. 205 din 5 septembrie 1940, regele Carol al II-lea suspendă Constituţia, dizolvă Parlamentul şi conferă
depline puteri generalului Ion Antonescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri;
Idem - Ioan Muraru şi Gheorghe Iancu - op. cit., pag. 110
8
Constituţia din 1938 - Titlul V - Despre Oştire:
Art. 88: "Toţi cetăţenii români sunt datori a face parte din unul din elementele oştirei, conform legilor ".
Art. 89: "Gradele, decoraţiunile şi pensiunile militare nu pot fi retrase decât in virtutea unei sentinţe

5
 După abolirea monarhiei şi constituirea Republicii Populare Române 9, Constituţia
din 194810 a făcut o succintă referire doar la obligaţiile ce revin cetăţenilor români,
prevăzând în art. 36 faptul că „apărarea patriei este o datorie de onoare" pentru fiecare
dintre aceştia.
În conformitate cu prevederile art. 39, punctul 6 din Constituţie, Marea Adunare
Naţională, în calitate de organ suprem al puterii de stat a Republicii Populare
Române avea competenţa asupra tuturor „chestiunilor războiului şi ale păcii".
Potrivit articolului 94, punctul 12, Prezidiul Marii Adunări Naţionale ca organ
permanent al M.Ap, avea atribuţia ca în intervalul dintre sesiuni, la propunerea
guvernului să declare starea de război şi mobilizarea generală pentru apărarea ţării.
Guvernului României îi revenea îndatorirea, stabilită în art. 72, alineatul (4)
din Constituţie de a gestiona problemele curente ale forţelor armate şi a le „organiza şi
înzestra".
Alineatul (2) al aceluiaşi articol stipula obligativitatea serviciului militar, care
urma să fie prestat într-una din modalităţile stabilite prin lege11.
- Constituţia Republicii Populare Române din 195212 a menţinut obligativitatea
serviciului militar, art. 92, stabilind că „apărarea Patriei este datoria sfântă a fiecărui
cetăţean ", iar potrivit art. 91, serviciul militar era prestat „în rândurile Foreţelor Armate
ale R.P.R."13

judecătoreşti".
Art. 90: "Contingentul oştirii se votează pentru fiecare an de Adunările Legiuitoare".
Art. 91: "Nici o trupă armată străină nu poate fi admisă în serviciul Statului şi nu poate intra sau trece
pe teritoriul României decât în virtutea unei legi". A se vedea Ion Rusu - op. cit., pag. 65-66.
9
Abolirea monarhiei prin abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române a avut
loc la 30 decembrie 1947, prin Legea nr. 363, publicată în Monitorul Oficial nr. 300 bis din 30.12.1947,
act constituţional prin care, potrivit art. 2 s-a consfiinţat abrogarea Constituţiilor din 1866 şi 1923.
10
Odată cu instaurarea Republicii ca formă de guvernământ, a fost adoptată Legea nr. 32 din 24 februarie
1948, prin care s-a dispus exercitarea puterii legislative de către Guvern şi autodizolvarea Adunării
Deputaţilor.
La data de 28 martie 1948 au avut loc alegeri pentru Marea Adunare Naţională, care urma să fie şi
Adunare Constituantă, astfel că, în sesiunea din 6 aprilie 1948 este supus spre dezbatere proiectul noii
Constituţii, care este adoptată la data de 13 aprilie 1948.
Legea fundamentală este publicată în Monitorul Oficial nr. 87 bis din 13 aprilie 1948 şi a fost publicată în
Monitorul Oficial - Partea I, nr. 87-bis din 13 aprilie 1948.
11
Constituţia R.P.R. din 13 aprilie 1948. Art. 36: „Apărarea patriei este o datorie de onoare a tuturor
cetăţenilor.
Serviciul militar este obligatoriu pentru toţi cetăţenii, în conformitate cu legea. Trădarea de patrie -călcarea
jurământului, trecerea în slujba duşmanului, aducerea de prejudicii puterii militare a Statului -constituie
crima cea mai gravă faţă de popor şi se pedepseşte cu toată asprimea legii. "
12
Constituţia Republicii Populare Române din 1952 a fost publicată în Buletinul Oficial nr. 1 din 27
septembrie 1952 şi a fost succesiv modificată de şase ori, până în 1 aprilie 1957, fiind elaborată sub o
puternică influenţă a doctrinei sovietice şi consfiinţea puterea comunistă în România.
În capitolul introductiv se precizează că "Republica Populară Română a luat naştere ca urmare a
victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării României de către
glorioasa Armată Sovietică”, ale cărei trupe "eliberatoare" mai staţionau încă în România acelor ani, ca
urmare a Conferinţei de la Ialta şi a politicii anglo-americane de împărţire a sferelor de influenţă cu
U.R.S.S.
Tot în Capitolul introductiv, referitor la Armata Română se mai arăta: "Forţele armate ale Republicii
Populare Române stau de strajă hotarele ţării, suveranităţii şi independenţei poporului român, securităţii
sale şi păcii. " A se vedea Ioan Muraru şi Gheorghe Iancu - op. cit., pag. 133.
A se vedea D.D. Hatchet şi G.G. Springfield - Înţelegeri pentru 50 de ani, Editura Excelsior -
MultiPress, Bucureşti, 1991;
Apud Ion Rusu - Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., pag. 70.
13
Constituţia Republicii Populare Române din 1952: Art. 91: „Serviciul militar este obligatoriu.
Serviciul militar în rândurile Forţelor Armate ale Republicii Populare Române este o îndatorire de onoare a
cetăţenilor Republicii Populare Române”.

6
 La fel ca şi Constituţia din 1948 în art. 24 lit. d se preciza că în calitate de organ
suprem al puterii de stat în Republica Populară Română, Marea Adunare Naţională avea
în competenţa sa directă „chestiunile războiului şi ale păcii".
Prezidiul Marii Adunări Naţionale stabileşte gradele militare (art. 37 lit. h şi k) şi
în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, cu acordul Guvernului declară
starea de război pentru apărarea ţării în faţa oricărei agresiuni externe şi declară
mobilizarea parţială sau generală.
Ultima dintre legile fundamentale ale regimului comunist: Constituţia Republicii
Socialiste România din 196514, în art. 40 şi 41 a menţinut integral conţinutul art. 91 şi 92
din Constituţia anterioară, în ce priveşte obligativitatea serviciului militar, fără să facă
vreo altă referire la forţele armate şi rolul acestora privind apărarea ţării.

1.1.2. Dispoziţii constituţionale în vigoare privind rolul armatei în condiţiile aderării

României la NATO

Actuala Constituţie a României15 din 1991, defineşte în mod expres locul şi rolul
armatei în societatea românească de după Decembrie 1989, dar conţine şi alte precizări
esenţiale privitoare la apărarea naţională şi responsabilităţile concrete care revin tuturor
puterilor statului în acest sens.
O abordare pertinentă a raporturilor constituţionale dintre forţele armate şi
celelalte instituţii fundamentale ale statului de drept16 porneşte de la faptul că armata
reprezintă o componentă majoră a puterii executive, la care Constituţia face în mod
expres referire în Capitolul V, intitulat Administraţia publica17.
Aşezarea de către normele constituţionale a acestui organism militar în sfera
serviciilor publice administrative de interes naţional, alături de alte segmente, cum ar fi
ordinea publică şi siguranţa naţională este motivată de faptul că toate activităţile în
domeniul apărării sunt conduse de un organ de specialitate al administraţiei publice
centrale şi anume Ministerul Apărării, după cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1)
ale Legii nr. 346 din 21 iulie 200618.

Art. 92: „Apărarea Patriei este datoria sfântă a fiecărui cetăţean al Republicii Populare Române.
Trădarea de Patrie, călcarea jurământului, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii
capacităţii de apărare a statului, spionajul constituie crimele cele mai grave faţă de popor şi de stat şi
sunt pedepsite de lege cu toată asprimea".
14
Constituţia Republicii Socialiste România a fost adoptată de Marea Adunare Naţională la 21 august
1965 şi publicată în Buletinul Oficial al R.S.R. - Partea I-a nr. 1 din 21 august 1965, suferind ulterior
zece modificări.
15
Actuala Constituţie a României a fost adoptată prin Referendum naţional la data de 8 decembrie 1991 şi
ulterior revizuită în anul 2003 (a se vedea Legea nr. 429 din 18 februarie 2003) şi a consfinţit noua ordine
politico-socială şi economică instalată în ţara noastră după 22 decembrie 1989.
16
Statutul de drept este un sistem de organizare socială în care ansamblul raporturilor sociale şi politice
sunt subordonate dreptului, întrucât implică existenţa regulilor constituţionale care se impun în egală
măsură tuturor. A se vedea Ion Deleanu - Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi
în dreptul român, tratat, Editura Servo-Sat, Arad, 2003, pag. 75-77;
Tudor Drăgan - Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992,
pag. 9-10;
C. Ionescu - Tratat de drept constituţional contemporan, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, pag.
567.
17
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu - Constituţia
României revizuită - comentarii şi explicaţii, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2004, pag. 243.
18
Legea nr. 346 din 21 iulie 2006, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării a fost
publicată în Monitorul Oficial - Partea I, nr. 654 din 28 iulie 2006 şi stabileşte atribuţiile ce revin acestui
organ administrative de specialitate, în activitatea de coordonare a întregii activităţi din domeniul apărării
ţării, precum şi structurile centrale şi celelalte structuri şi forţe subordonate acestui minister.

7
 În conformitate cu art. 2 din această lege, sistemul de structuri centrale, alte
structuri şi forţe ale Ministerului Apărării19 constituie Armata României.
Reglementarea distinctă a statutului constituţional este pe deplin justificată,
deoarece în calitate de autoritate publică de interes naţional, Armata română
reprezintă componenta esenţială a sistemului naţional de apărare.
Articolul nr. 118 din Constituţie, denumit marginal „Forţele armate" defineşte
rolul armatei şi implicit locul acestui organism militar în raport cu celelalte instituţii
fundamentale ale statului de drept20.
În alineatul (1) al acestui articol se precizează că Armata Română se subordonează
exclusiv voinţei poporului, având misiunea de a asigura şi apăra suveranitatea,
independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi a democraţiei
constituţionale.
În redactarea textului la care s-a făcut referire se prevede fără niciun echivoc că
armata este „subordonată exclusiv voinţei poporului" şi nu a naţiunii române, aspect de
natură a sublinia încă o dată că forţele armate române se află în serviciul întregii
colectivităţi umane constituită între frontierele statului român.
Din coroborarea art. 118 alin. (1) cu art. 2 din Constituţie 21 rezultă că niciun organ
reprezentativ nu poate pretinde Armatei Române decât să îndeplinească acţiuni de natură
a garanta valorile supreme prevăzute în art. 1 alin. (1) din Constituţie22 şi pe cale de
consecinţă, forţele armate, ca instituţie publică nu poate fi aservită politic.
Echidistanţa şi neangajarea politică a armatei faţă de celelalte instituţii ale statului
şi puterii politice, faţă de partide sau alte instituţii sau organizaţii de natură politică îi
conferă stabilitate şi statul de forţă militară pusă exclusiv în serviciul statului şi
poporului român şi a intereselor naţionale ale acestora.
Referitor la apărarea României, Constituţia conferă responsabilităţi exprese
preşedintelui ţării care, potrivit art. 80 este şeful statului şi al puterii executive şi
garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării23, dar în
acelaşi timp el este, în virtutea responsabilităţilor ce-i sunt conferite prin art. 92 alin. (1)
şi comandantul forţelor armate24.

19
Prin Legea nr. 346 din 2006 s-a renunţat la vechea denumire de Ministerul Apărării Naţionale, astfel că
acest organ administrative central se numeşte Ministerul Apărării.
Noua denumire a acestui minister, intitulat doar al Apărării fără sintagma "Naţionale" se justifică prin
aceea că după dobândirea de către România a statutului de stat membru al NATO - armata mai are
misiunea de a apăra doar naţiunea şi statul naţional român, ci şi trebuie să se implice în strategia de
apărare colectivă euro-atlantică şi a celorlalte state membre NATO, conform clauzei de apărare colectivă
prevăzută de art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord.
20
Art. 118 din Constituţia României- intitulat „Forţele armate” are următorul conţinut:
- al. (1) - A rm ata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea su v eran ităţii, a
in d ep en denţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şiconstituţionale.
a dem ocraţiei În
condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea
colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.
21
Art. 2 din Constituţie prevede:
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum
(2) Niciun grup şi nici o persoană nu poate exercita suveranitatea în nume propriu.
22
Conform art. 1 alin (1) din Constituţie, România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil.
23
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu - Constituţia
României revizuită, comentarii şi explicaţii, op. cit., pag. 140-141.
24
Art. 92 alin. (1) din Constituţie:
„
Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al
Consiliului Superior de Apărare a Ţării"

8
 În virtutea atribuţiilor constituţionale înscrise în art. 92 alin. (2), Preşedintele
României poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea
parţială sau totală a forţelor armate25. Aceste prerogative majore pentru ţară care au
incidenţă directă şi asupra armatei26 nu pot fi exercitate discreţionar, ci cu acordul prealabil
al Parlamentului, excepţie făcând cazul de agresiune armată împotriva României
când, potrivit art. 92 alin. (3) din Constituţie, Preşedintele îşi asumă luarea măsurilor
necesare pentru respingerea agresiunii, cu obligaţia de a informa ulterior Parlamentul în
legătură cu acestea27.
O altă prerogativă constituţională care are implicaţii directe şi imediate asupra
forţelor militare în general şi a Armatei Române în special o reprezintă instituirea de
către Preşedintele României a stării de asediu sau a stării de urgenţă, potrivit art. 93 alin.
(1) din Constituţia României28.
Starea de asediu reprezintă, potrivit art. 2 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 1/199929
ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic şi social, care se instituie în
anumite zone sau pe întreg teritoriul ţării, în scopul creşterii capacităţii de apărare a
ţării, în situaţia existenţei unei acţiuni sau inacţiuni îndreptate împotriva suveranităţii,
independenţei, unităţii statului sau a integrităţii teritoriale30.
De precizat că în aceste situaţii excepţionale, pentru a se reveni la o stare de
normalitate prin lege se conferă puteri sporite autorităţilor militare, sunt extinse

25
Constituţia României, art. 92- Atribuţii în domeniul apărării:
(2 ) E l (P re şe d in te le - su b lin ie re a n o astră ) p o a te d ec la ra , cu ap ro ba re a p rea la b ilă a P arla m e
mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea
Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la aprobare.
26
În caz de mobilizare totală sau parţială, rezerviştii reprezintă acea componentă a structurii de
forţă care este destinată să completeze forţa activă a armatei şi în caz de mobilizare totală sau parţială ei
sunt incluşi în:
a) Planul de mobilizare, completând statele de organizare pentru starea de război a unităţilor
militare;
b) Mobilizaţi la locul de muncă, în cazul celor strict necesari activităţilor economico-sociale;
c) Rezerva disponibilă, care este formată din rezerviştii aflaţi la dispoziţia Comandamentelor
Militare Teritoriale.
Odată cu declararea mobilizării totale sau parţiale, întreaga structură a armatei primeşte indicativul de
alarmare şi de trecere a tuturor unităţilor militare în starea operativă, de pregătire de luptă pentru
prevenirea oricăror ameninţări îndreptate împotriva statului şi a poporului român.
27
Idem - art. 92 din Constituţie:
(3) în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru
respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului printr-un mesaj. Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 ore de la declanşarea agresiunii.
28
Constituţia României - Art. 93 - Măsuri excepţionale:
(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga
ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii
adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la
instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.
29
Ordonanţa de Urgenţă nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă a fost publicată în
Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999.
30
A se vedea - Vasile Pantelimonescu - Starea de asediu, Editura Ziarului "Universul", Bucureşti, 1939,
pag. 14;
Constantin Degeratu, Constantin Zanfir, Floarea Şerban şi Adrian Şuşu - Executarea ordinului militar,
Editura Militară, Bucureşti, 1999, pag. 141-142;
Viorel Siserman - Justiţia militară în România, tradiţie şi actualitate, Editura Militară, Bucureşti,
2004, pag. 177-179;
Anghel Andreescu, Octavian Burcin, Neculai Munteanu şi Adrian Bălan - Starea de asediu în România
modernă, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000, pag. 19-24, 24-29.

9
prerogativele poliţiei, sporeşte competenţa instanţelor militare şi are loc o restrângere a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti31.
Starea de urgenţă, potrivit art. 3 din Ordonanţa de Urgenţă, constituie ansamblul de
măsuri cu caracter politic, economic, social şi de ordine publică, instituit în întreaga
ţară sau în anumite zone, ori în unele unităţi administrativ-teritoriale.
Această măsură poate fi luată, potrivit art. 93 al. (1) din Constituţie în cazul
existenţei unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau democraţiei
constituţionale şi în vederea apărării instituţiilor de interes naţional şi a statului de drept32.
În toate aceste situaţii, Armata Română trebuie să intervină în limitele prevăzute de
lege şi a ordinelor primite, pentru a-şi îndeplini prerogativele conferite de art. 118
alineatul (1) din Constituţie, cu singura precizare că decizia folosirii armatei, în cazul
stării de asediu sau a stării de urgenţă, revine puterii civile şi nu comandanţilor
militari, indiferent de gradul şi funcţia deţinută în ierarhia militară, aspect de natură să
sublinieze încă o dată controlul autorităţilor civile asupra organismului militar.
O altă problemă ce se impune a fi abordată se referă la faptul că statutul de
garant al valorilor fundamentale ale poporului şi statului român, precum şi statutul de
neutralitate politică al Armatei Române îi conferă acesteia alături de celelalte
componente ale forţelor militare şi atributul constituţional de unică forţă abilitată
pentru garantarea şi apărarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a
integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale33.
În acest context, articolul 118 alineatul (4)34 interzice constituirea unor formaţiuni
militare sau paramilitare, precum şi orice activităţi ale unor asemenea structuri militare
sau militarizate, instituind implicit monopolul statului asupra armatei şi a structurilor
implicate în asigurarea ordinii publice şi a securităţii naţionale.
Tolerarea existenţei unor structuri militare sau paramilitare paralele, situate în
afara autorităţii statale şi aservite altor interese decât cele naţionale ar reprezenta o
sursă reală de pericol şi o vulnerabilitate pentru statul de drept.
Spre deosebire de celelalte legi fundamentale, actuala Constituţie a României se
referă şi la organizarea forţelor armate, stabilind în acelaşi art. 118 alineatul (2)35 că
structura sistemului de apărare, în cuprinsul căruia armata reprezintă componenta
esenţială, precum şi statutul cadrelor militare36 se stabilesc prin lege organică.
Un alt principiu fundamental, înscris în art. 54 alineatul (1) din Constituţie este
fidelitatea faţă de ţară37, îndatorire care are un conţinut predominant moral, întrucât ea
impune cetăţenilor o atitudine de respect şi preţuire faţă de trecutul istoric, devotament
participativ la efortul întregii colectivităţi de a accede spre un viitor mai bun şi prosper 38 şi
situarea mai presus de toate în ierarhia valorilor, a intereselor României39.
31
A se vedea - Ion Deleanu - Instituţii şi proceduri constituţionale, op. cit., pag. 367.
32
Viorel Siserman - op. cit., pag. 177-178;
Cartea Albă a Guvernului. Armata României 2010: reformă şi integrare euro-atlantică, Editura
Militară, Bucureşti, 2000, pag. 138-140.
33
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu- Constituţia României
revizuită, op. cit., pag. 243.
A se vedea Ministerul Apărării - Strategia militară a României, op. cit., pag. 12-13.
34
Constituţia României, Art. 118 - Forţele armate:
(4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale este interzisă.
35
Constituţia României, Art. 118 - Forţele armate, modificat prin art. I, pct. 57 din Legea nr. 429/2003:
(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru
apărare, precum şi statutul cadrelor militare se stabilesc prin lege organică.
36
A se vedea Legea nr. 80/11 iulie 1995 privind Statutul Cadrelor Militare, publicat în Monitorul Oficial nr.
155 din 20 iulie 1995, cu modificările survenite ulterior.
37
Constituţia României, Art. 54- Fidelitatea faţă de ţară: (l)Fidelitatea faţă de ţară este sacră.
38
Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, op. cit., pag. 188-189.
39
Ion Rusu - Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., pag. 340.

10
 În mod deosebit fidelitatea faţă de ţară reprezintă o îndatorire majoră şi expresia
unei înalte responsabilităţi civice pentru toţi militarii forţelor armate, date fiind
responsabilităţile majore ce le revin în îndeplinirea serviciului militar ca funcţie publică.
Din acest considerent, potrivit alineatului (2) al art. 54 din Constituţie40,
fidelitatea faţă de patrie este marcată prin depunerea de către toţi militarii a unui jurământ
de credinţă, prestat în forma cerută de lege41.
Depunerea acestui jurământ implică asumarea conştientă de către fiecare militar a
îndatoririi de fidelitate şi credinţă faţă de patria şi poporul român, precum şi a tuturor
responsabilităţilor şi privaţiunile pe care le presupune cariera militară. În acelaşi timp,
din punct de vedere formal, depunerea jurământului reprezintă şi o condiţie obligatorie
pentru ca un cetăţean român să poată fi primit în rândul forţelor armate.
În considerarea tuturor acestor texte prevăzute în Constituţia României,
actuala lege fundamentală, mult mai amplu decât celelalte legiuiri precedente, a făcut
referiri la forţele armate şi responsabilităţile ce revin în special Armatei Române, în
apărarea ţării, a poporului român şi a statului de drept.

1.2. Calitatea de militar

Prin termenul „militar” se înţelege cadru militar în activitate, cadru militar în

retragere sau în rezervă, pe timpul cât poartă uniforma militară sau este concentrat
(mobilizat); militar recrutat pe bază de voluntariat în activitate sau când este concentrat;
student sau elev al instituţiilor militare de învăţământ (cu excepţia elevilor, colegiilor
militare liceale).
Legea nr.80/11 iulie 1995 privind statutul cadrelor militare, modificată prin
ordonanţă de urgenţă şi legi ulterioare acestei date, numeşte „cadre militare" pe cetăţenii
români cărora li s-au acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu
pregătirea militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege, care sunt în
serviciul naţiunii şi a căror enumerare şi nominalizare începe de la sergent major până
la general cu patru stele.
Din punct de vedere al dreptului penal, toţi cei enumeraţi mai sus pot fi subiecţi activi
ai oricărei infracţiuni, mai puţin al celor tratate în prezenta lucrare - de „absenţă
40
Constituţia României, Art. 54- Fidelitatea faţă de ţară:
(2) Cetăţenilor cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii,
răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune
jurământul cerut de lege.
41
Existenţa jurământului militar este atestată încă din cele mai vechi timpuri, având o semnificaţie
aparte şi antrenând grave consecinţe pentru cel care 1-a încălcat.
Formula jurământului militar este întâlnită în Legea pentru recrutarea armatei din 5 martie 1876, în Legea
pentru recrutarea Armatei din 20 aprilie 1913 (art. 87), în Legea asupra recrutării Armatei din 7 iulie 1930
(art. 67), în Legea nr. 505/1942 asupra recrutării armatei (art. 34), în Decretul nr. 468/1957 pentru
reglementarea serviciului militar (art. 10) şi în Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naţionale a
Republicii Socialiste România.
După Revoluţia din Decembrie 1989, Decretul Lege nr. 55 din 6 februarie 1990 privind Jurământul
militar a introdus un nou conţinut acestui jurământ, ultimul în care mai este înscrisă vreo referire la
respectarea neabătută a ordinelor comandanţilor şi şefilor de către militar.
Decretul-Lege nr. 119 din 14 aprilie 1990 a prevăzut o nouă formulă a jurământului militar, forma în care
acesta este prevăzut în prezent fiind consacrată de art. 8 al Legii nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei
pentru apărare, în următoarea redactare mult mai concisă:
"Eu.......Jur credinţă patriei mele România. Jur să-mi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii. Jur să respect legile
ţării şi regulamentele militare.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"
A se vedea pentru detalii Instituţia jurământului în Constantin Degeratu, Constantin Zanfir, Floarea
Şerban şi Adrian Şuşu - Executarea ordinului militar, op. cit, pag. 107-114.

11
nejustificată" şi „dezertare" - deoarece aici, aşa cum prevede dispoziţia de text,
subiectul activ trebuie să fie calificat, adică militar concentrat. Ulterior apariţiei
Codului penal şi redactării textelor art.331 şi 332 C. pen. a apărut în lege şi termenul de
militar angajat pe bază de contract, care, atribuit unei persoane, aceasta ar intra - în
eventualitatea comiterii vreuneia din infracţiunile prevăzute de articolele menţionate -
sub incidenţa legii penale, datorită criteriilor de selecţie şi obligaţiilor prevăzute de
contractul-angajament al ei cu instituţia angajatoare.
Conform art.4 din legea menţionată mai sus, cadrele militare se pot afla în una din
următoarele situaţii:
a) în activitate când ocupă o funcţie militară, calitate ce se menţine şi pe timpul
cât acestea sunt eliberate din funcţii pentru a urma diferite forme de pregătire în
interesul serviciului precum şi atunci când sunt puse la dispoziţie în vederea
încadrării sau trecerii în rezervă ori în retragere, pentru cazurile de boală stabilite prin
hotărâre a Guvernului şi pe timpul cât sunt în captivitate;
b) în rezervă când nu ocupă o funcţie militară dar întrunesc condiţiile prevăzute
de lege pentru a fi chemate să îndeplinească serviciul militar ca rezervişti concentraţi
sau mobilizaţi, iar la nevoie, în calitate de cadre militare în activitate;
c) în retragere, când, potrivit legii, nu mai pot fi chemate pentru
îndeplinirea serviciului militar.
Dintre categoriile: militar concentrat, militar angajat pe bază de contract, militar
în rezervă şi militar în retragere, numai primelor doi li s-ar putea aplica dispoziţiile
referitoare la textele de lege ce se dezbat în prezenta lucrare, aceştia făcând parte dintre
„militarii activi"; ceilalţi, chiar dacă păstrează de drept calitatea de militar, o pierd pe cea
de „activ" datorită cerinţelor prevăzute de Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor
militare, printre care enumerăm: împlinirea vârstei şi vechimii în serviciu, clasarea ca
„inapt pentru serviciul militar", împlinirea limitei vârstei în grad, când comit abateri
grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziţii legale, au fost
condamnaţi prin hotărâre judecătorească etc.

1.3. Ordinea şi disciplina militară

1.3.1. Consideraţii generale

Apărarea patriei este obligaţia fiecărui cetăţean al României, indiferent de

naţionalitate, convingeri politice sau religioase. În calitatea sa de apărător al patriei,
militarul este dator să aplice în întreaga sa activitate legile ţării şi prevederile actelor
normative specifice armatei.
Această datorie este legitimată prin jurământul militar pe care îl depune fiecare
cetăţean care are calitatea de militar.
Regulamentul de ordine interioară în unitate stabileşte îndatoririle militarilor şi
cerinţele care stau la baza relaţiilor între militari.
Atribuţiile militarilor cu diferite funcţii şi cele ale compartimentelor se stabilesc prin
acte normative specifice (ordin de zi pe unitate), în baza cărora comandanţii îşi pot elabora
regulamente proprii de ordine interioară.
Regulamentul de ordine interioară în unitate se aplică în toate structurile Academiei
României, iar respectarea prevederilor acestuia este obligatorie.

1.3.2. Noţiunea de „ordinea şi disciplina militară”

12
 Disciplina militară este cel mai important factor al capacităţii de luptă a unei armate.
Ea defineşte subordonarea, asigură autoritatea şi este obligatorie pentru toţi militarii, fără
deosebire grad sau funcţie.
Disciplina militară constă în respectarea şi executarea cu stricteţe şi întocmai de către
militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare şi regulamentele
militare. La temelia disciplinei militare ferme stau devotamentul faţă de cauza şi interesele
de stat ale României, hotărârea fiecărui militar de a lupta-la nevoie, până la sacrificiul
suprem, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României, a ordinii de
drept, a hotarelor, a suveranităţii, independenţei şi integrităţii statului nostru, a păcii.
Disciplina militară presupune o subordonare completă şi se bazează pe recunoaşterea
conştientă de către fiecare militar, a necesităţii îndeplinirii îndatoririlor sale militare şi pe
simţul răspunderii personale faţă de obligaţia ce-i revine de a se preocupa, permanent, de
ridicarea pregătirii sale militare şi de specialitate şi de întărirea capacităţii de luptă a
armatei.

1.3.3. Scopul ordinii şi disciplinei militare

Disciplina militară obligă pe fiecare militar:

- să-şi însuşească temeinic toate cunoştinţele militare necesare îndeplinirii
îndatoririlor sale;
- să respecte, cu stricteţe, prevederile legale şi jurământul militar şi să execute,
întocmai şi la timp, prevederile regulamentelor şi instrucţiunilor militare, precum şi
ordinele şi dispoziţiile primite;
- să suporte cu tărie toate greutăţile şi privaţiunile serviciului militar, iar pentru
îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin, la nevoie, să-şi cruţe chiar viaţa;
- să păstreze cu stricteţe secretul;
- să stimeze pe comandanţi (şefi) şi superiori;
- să dea salutul militar şi să respecte regulile de politeţe;
- să aibă o conduită demnă în unitate şi în afara acesteia, potrivit prevederilor
regulamentare, tradiţiilor ostăşeşti şi regulilor de convieţuire socială;
- în toate ocaziile să fie echipat regulamentar şi să aibă o ţinută corectă;
- să fie sobru şi exigent cu sine însuşi, să oprească pe cei din jurul lui de la
încălcarea ordinii de drept şi a celei militare şi să contribuie activ la apărarea prestigiului
armatei şi a demnităţii cetăţenilor;
- să fie cinstit, sincer şi drept;
- să păstreze cu grijă bunurile din trezoreria armatei şi ale poporului şi să ia
atitudine fermă împotriva risipei, abuzurilor şi a încălcării ordinelor şi dispoziţiilor privind
folosirea şi întreţinerea lor;
- să cunoască modul de funcţionare şi de întrebuinţare a armamentului şi
tehnicii din înzestrare şi să le menţină în permanent în stare de funcţionare;
- să-şi dea concursul în orice împrejurare s-ar afla, la menţinerea ordinii de
drept şi disciplinei militare;

1.3.4. Caracteristici ale disciplinei militare

- Formarea şi dezvoltarea la militari a unor înalte calităţi morale, politice şi de

luptă, precum şi a deprinderilor necesare îndeplinirii îndatoririlor ce le revin;

13
 - Menţinerea ordinii regulamentare în unităţi, subunităţi şi formaţiuni, precum şi
desfăşurarea tuturor activităţilor militarilor în strictă conformitate cu prevederile legilor,
regulamentelor, instrucţiunilor şi ordinelor;
- Exigenţa comandanţilor faţă de subordonaţi şi folosirea justă a măsurilor de
convingere şi constrângere;
- Exemplu personal dat de comandanţi şi superiori;
Încălcarea jurământului militar , trădarea de patrie , trecerea de partea inamicului,
dezvăluirea secretului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a patriei, constituie
infracţiunile cele mai grave faţă de şi popor şi sunt pedepsite prin lege cu toată asprimea.42

CAPITOLUL 2: DREPTUL PENAL ÎN

APĂRAREA VALORILOR SOCIALE PRIVIND
ORDINEA ŞI DISCIPLINA MILITARĂ

2.1. Infracţiunea- instituţie fundamentală a dreptului penal

2.1.1. Aspecte generale ale infracţiunii

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea penală

şi pedeapsa. Caracterizarea-ca fundamentale- a acestor instituţii este justificată de
împrejurarea că toate normele dreptului penal, indiferent dacă aparţin părţii generale sau
speciale a acestuia, se bazează pe ele ori gravitează în jurul lor.
Între cele trei instituţii sus menţionate există o strânsă legătură şi condiţionare, în
sensul că instituţia infracţiunii determină existenţa şi funcţionarea celorlalte două. Fără
infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără răspundere penală nu se poate concepe
aplicarea unei pedepse. Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o
pedeapsă, pedeapsă implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală
pentru fapta săvârşită.
Codul penal dă expresie acestei reacţii în articolul 17 alin. 2, în care se arată că
„infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”. În ipoteza în care datorită unor
cauze determinate prevăzute de lege (legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea
fizică sau morală) caracterul penal al faptei săvârşite este înlăturat, nu există nici
răspundere penală şi, desigur, nici pedeapsă.
De subliniat că, totuşi, din cele trei instituţii fundamentale, cea a infracţiunii este
mai importantă pentru că, aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, ea constituie „piatra de
temelie” a oricărui sistem de drept penal, deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra
tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal.
Infracţiunea, ca instituţie fundamentală, presupune, prin urmare, un ansamblu de
norme penale prin care se reglementează, în general, condiţiile de existenţă şi trăsăturile
caracteristice comune tuturor infracţiunilor descrise în legea penală, şi nu în special, adică
prin perspectiva diferitelor infracţiuni, ca de exemplu: furt, omor, tâlhărie, fals, etc.43
42
Regulamentul Disciplinei Militare, Editura Militară, Bucureşti 2000
43
Constantin Bulai , op. cit. , pag. 114

14
 Codul penal, în capitolul I din Titlul II al Părţii generale prevede reglementări care
privesc infracţiunea în aspectele ei generale. Aceste reglementări au ca principal obiect
stabilirea prin norme de drept a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii .
Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din Codul Penal este necesar să
prezentăm câteva consideraţii generale asupra infracţiunii privită din punct de vedere
material, social-politic şi juridic.
Privită din punct de vedere material, infracţiunea este o activitate omenească
îndreptată împotriva regulilor de convieţuire socială, este activitate antisocială,
neconvenabilă pentru relaţiile sociale.
Unele dintre aceste activităţi antisociale reprezintă un pericol social mai mic, altele
un pericol social mai mare. Acestea din urmă sunt considerate şi apreciate ca activitate
infracţională. Astfel, trecerea de partea duşmanului, spionajul, omorul, calomnia,
delapidarea etc. sunt fapte deosebit de periculoase. Unele din acestea se comit prin
violenţă, altele prin fraudă, iar altele sunt producătoare de grave prejudecăţi materiale.
Într-o formă sau alta, astfel de activităţi, astfel de fapte sunt neconvenabile pentru
societate, sunt antisociale, prin materialitatea lor prin urmările lor.
Privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariţia sa, infracţiunea
este un fenomen social-istoric. Este un fenomen social, fiindcă se produce numai în
societate, în viaţă de relaţiile sociale. Infracţiunea este o încălcare a unor norme de
conduită, norme care apar şi sunt posibile numai în societate, în relaţiile sociale. În acelaşi
timp infracţiunea este un fenomen istoric, fiindcă a apărut într-un anumit moment al
dezvotării societăţii, anume, atunci când s-au ivit cauze şi condiţii social-politice care au
determinat şi favorizat apariţia ei. Infracţiunea constituie, uneori, un fel de protest
individual împotriva condiţiilor de viaţă, un semn al inadaptării la acele condiţii sociale.
Odată cu schimbarea şi dispariţia acestor cauze şi condiţii, şi fenomenul
infracţional, ca fenomen frecvent, se schimbă şi chiar dispare.
Cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli garantate în
executarea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este
proclamat infracţiune şi sancţionat cu pedeapsă. Din acest moment, fenomenul antisocial
primeşte o nouă apreciere, o apreciere din partea statului şi, prin aceasta devine un
fenomen juridic sau o faptă juridică, adică un fapt generator de o anumită obligaţie, aceea
de răspundere penală.
Atâta timp cât un fenomen antisocial nu e cuprins în sfera de acţiune a normelor de
drept, el rămâne un fenomen antisocial şi reprobat de societate, dar nu este încă o
infracţiune în sens juridic. Din momentul în care un asemenea fenomen este reglementat
prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă juridică. Ea trece de pe
planul social-material pe planul social-juridic, primind o nouă caracterizare, aceea de
infracţiune. Fapta fiind incriminată prin lege ca infracţiune, ca un fenomen juridic, toţi
cetăţenii şi toate organele de stat trebuie să o considere şi să o aprecieze aşa cum este
considerată şi apreciată de lege, adică ca o infracţiune, ca un fenomen juridic, care implică
anumite consecinţe juridice, anumite răspunderi.
Normele privitoare la infracţiune sunt numeroase, unele se referă la noţiunea de
infracţiune privită în trăsăturile ei esenţiale, altele la formele infracţiunii, etc.
Ele alcătuiesc, în acest sens, reglementarea unei adevărate instituţii juridice,
instituţia juridică a infracţiunii.44

2.1.2. Definiţia şi aspecte generale ale infracţiunii

44
Ion Oancea, prof. univ., colaborator extern : „Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român”, partea
generală vol I , titlul II , cap. I , op. cit. pag. 100

15
 În viaţa socială se pot săvârşi fapte (acţiuni, inacţiuni) neconvenabile care vatămă sau
pun în pericol interesele membrilor societăţii, fie că aceste interese aparţin tuturor, adică
colectivităţii în ansamblu, fie că ele aparţin numai unora dintre ei.45 Toate aceste fapte
întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă ele nu pot fi caracterizate ca
infracţiuni decât în măsura în care sunt incriminate prin legea penală şi sancţionate cu o
pedeapsă.
Pornindu-se de la caracteristica sus-menţionată, aceea de a fi o faptă incriminată de
legea penală, infracţiunea- ca fenomen juridic- a fost uneori definită ca o violare a legii
penale.
În legătură cu această definiţie este de observat că legea penală nu stabileşte în mod
expres respectarea vieţii altora, ci doar prevede o pedeapsă pentru infractor.
De asemenea, în loc de a defini infracţiunea ca o violare a legii penale, uneori,
pentru definirea infracţiunii, se recurge în mod exclusiv, la cealaltă caracteristică a ei-
pedeapsa- spunându-se că infracţiunea este o faptă pedepsită de legea penală.
Considerarea infracţiunii ca fenomen juridic, făcându-se abstracţie de caracterul său
social, conduce în mod necesar la o definiţie formală a infracţiunii, pentru că aceasta
reflectă, în mod exclusiv, înfăţişarea juridică a faptei penale (incriminarea şi pedeapsa), iar
nu conţinutul său real (o atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege).
În contrast cu definiţiile formale ale infracţiunii, Codul Penal Român în vigoare,
pornind de la caracterul social al faptelor penale, dă o definiţie materială în care, fără a se
omite aspectul juridic, accentul este pus pe pericolul social al infracţiunii, adică pe
aptitudinea unei conduite umane de a vătăma sau de apune în pericol valori esenţiale
pentru normala desfăşurare a vieţii sociale.
În Codul Penal noţiunea de infracţiune în general a căpătat, în cuprinsul unei norme
juridice (articolul 17), o formulare precisă în care se reflectă aspectele material, social,
uman, moral şi juridic al conţinutului infracţiunii.
Dispoziţia din articolul 17 prevede că este infracţiune „fapta prevăzută de legea
penală, care prezintă pericol social, şi este săvârşită cu vinovăţie”.
În conţinutul noţiunii de infracţiune în general găsim, deci, trei „trăsături
esenţiale” , trei esenţe comune tuturor infracţiunilor şi anume:
a) o faptă care prezintă „pericol social” (aspectul material-social);
b) o faptă săvârşită cu „vinovăţie” (aspectul uman-moral);
c) o faptă prevăzută de legea penală (aspectul juridic-formal).
Prezenţa fiecăreia dintre aceste trăsături şi deci a tuturor laolaltă este necesară
pentru existenţa infracţiunii, fiecare din ele fiind expresia unui principiu general,
respectiv :
1) principiul că fără prezenţa unui pericol social nu există infracţiune şi nici
răspundere penală;
2) principiul că nu există infracţiune fără vinovăţie şi deci nu există răspundere
penală obiectivă;
3) principiul că nu există infracţiune şi nici răspundere penală dacă fapta nu este
incriminată de lege46.
Trăsăturile esenţiale nu trebuie confundate cu elementele esenţiale (constitutive) ale
fiecărei infracţiuni în particular.
Trăsăturile esenţiale sunt calităţi, însuşiri care caracterizează infracţiunea în genere
şi deci, orice infracţiune aparte; ele nu intră în conţinutul diferitelor fapte care constituie
infracţiuni, îşi găsesc însă reflectarea în acest conţinut şi pun în lumină caracterul lui penal;

45
Vintilă Dongoroz , Drept penal, 1939, pag. 194.
46
Vintilă Dongoroz , în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I , pag. 13

16
dimpotrivă, elementele constitutive intră ca părţi componente în conţinutul fiecărei
infracţiuni privită în special şi particularizează astfel fapta prevăzută de legea penală.
Când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipseşte o trăsătură esenţială ea pierde
caracterul penal şi nu poate constitui o infracţiune; dimpotrivă, când faptei îi lipseşte un
element constitutiv al unei anumite infracţiuni, acea faptă poate constitui eventual o altă
infracţiune, păstrând astfel caracterul penal (ex.: în loc de omor, ucidere în culpă; în loc de
tâlhărie, furt; în loc de ultraj, insultă).

a) Fapta să prezinte un pericol social.

Nu orice faptă a omului, chiar atunci când ar avea un caracter neconvenabil, poate
constitui juridic o faptă ilicită, ci numai atunci când legea îl sancţionează cu o constrângere
juridică. În acest caz spunem că fapta prezintă un pericol social. Infracţiunile sunt fapte
care prezintă pericol social încât împotriva lor constrângerea juridică trebuie să constea
într-o sancţiune penală. Iată de ce, în dispoziţia din articolul 17 Codul penal, s-a prevăzut,
ca o trăsătură esenţială a infracţiunii, pericolul social pe care îl prezintă fapta. Conţinutul
acestei trăsături esenţiale a infracţiunii este precizat de articolul 18 Cod penal astfel: „Fapta
care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin
care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în articolul 1 şi pentru sancţionarea
căreia legea a prevăzut că este necesară aplicarea unei pedepse”.
Potrivit acestei reguli de drept, elementele care servesc la constatarea că fapta
prezintă pericol social sunt:
- o acţiune sau inacţiune;
- care generează un pericol de ordin social, adică de natură să aducă atingere
valorilor sociale arătate în articolul 1;
- pentru sancţionarea căreia este necesar să se prevadă o pedeapsă.

b) Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie

Un act, o activitate, o manifestare pentru a fi faptă relevantă pentru legea penală, nu

este suficient ca ea să fi fost material săvârşită de un om, ci mai trebuie să poată fi atribuită
acestuia, adică să fie a lui, să fi fost voită de el.
Ceea ce leagă un act, o activitate etc. de autorul ei material este voinţa acestuia;
voinţa nu este privită însă ca existenţa, ca producătoare de consecinţe penale, decât atunci
când s-a manifestat liber, iar manifestarea liberă nu este posibilă fără o manifestare de
conştiinţă. Aşadar, fapta susceptibilă de a constitui o infracţiune în sensul legii penale,
trebuie să fie săvârşită cu voinţă şi conştiinţă, cu vinovăţie. Omul, spre deosebire de
animale, desfăşoară activităţi care sunt iniţiate şi dinamizate de voinţa lui, voinţă care, la
rândul ei, este dirijată şi luminată de conştiinţa acestuia. Omul îşi propune anumite scopuri
şi desfăşoară activităţi pentru realizarea lor. Aceasta explică de ce „fapta” în sensul legii
penale nu poate fi decât fapta voită şi conştientă. De aceea una din cele trei trăsături ale
infracţiunii, potrivit dispoziţiei din articolul 17 Codul penal, este vinovăţia. Această
trăsătură esenţială priveşte aspectul subiectiv al infracţiunii, iar fără vinovăţie nu poate
exista infracţiune.
Conform articolul 19: „Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este
săvârşită cu intenţie sau din culpă”.
1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
• prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte;

17
 •prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.47
2. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul :
• prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el
nu se va produce;
• nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuie şi putea să-l prevadă.48
Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci
când în lege se prevede în mod expres aceasta.
Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu
intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu
intenţie.

c) Fapta să fie prevăzută de legea penală

O faptă nu poate avea caracterizarea juridică de infracţiune dacă nu este prevăzută
de legea penală, dacă nu este incriminată prin lege. Legal incriminată, este, acea faptă
căreia i s-a atribuit pe cale de lege caracterul de faptă penală, de infracţiune.
Fapta este incriminată de lege atunci când aceasta este sub sancţiunea unei pedepse.
Sancţionarea cu pedeapsă înseamnă recunoaşterea că fapta prezintă un pericol social,
pentru combaterea căruia sunt necesare sancţiunile penale. De aceea, în dispoziţia din
articolul 17 s-a prevăzut că trăsătura esenţială a infracţiunii este cerinţa ca fapta să fie
prevăzută de legea penală.
Prin aceasta, Codul penal accentuează în mod deosebit principiul incriminării
legalităţii. Prevederea în legea penală a faptelor care constituie infracţiuni (articolul 2
Codul penal) dă posibilitatea cetăţenilor să cunoască care fapte sunt incriminate şi
sancţionate, şi deci oprite, aşa încât atunci când aceste fapte sunt totuşi săvârşite,
făptuitorul nu va putea să se plângă de sancţiunea ce i se aplică, fiindcă a ştiut că fapta este
incriminată şi sancţionată.49
Incriminând unele fapte: de exemplu omorul (articolul 178 cod penal),
furtul(articolul 249 Codul penal), ultrajul(articolul 323 Cod penal) etc., legea penală
descrie in abstracto conţinutul fiecăreia, prin indicarea atât a activităţii materiale ce le
caracterizează, a rezultatului pe care ele trebuie să-l producă, cât şi a unor cerinţe
indispensabile pentru considerarea lor ca infracţiuni. Atâta vreme cât legea este respectată,
infracţiunea îşi păstrează acest caracter formal şi ipotetic, dar când prevederile sale sunt
încălcate, ieşim din sfera ilicitului abstract pentru a ne afla în faţa unei infracţiuni
concrete.50
Dar, pentru ca în asemenea situaţii să se poată constata dacă într-adevăr s-a comis
o infracţiune, este necesar ca organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să
procedeze la o dublă verificare: să verifice mai întâi, dacă fapta concretă săvârşită
corespunde descrierii pe care norma incriminatoare o face infracţiunii abstracte şi apoi să
verifice dacă acea faptă prezintă şi trăsăturile esenţiale caracteristice conceptului general
de infracţiune, astfel cum sunt formulate în definiţia cuprinsă în articolul 17 Cod penal,
întrucât, s-ar putea ca fapta săvârşită, deşi corespunzătoare, în materialitatea ei , descrierii
din norma de incriminare, să nu prezinte pericol social ori să nu fi fost comisă cu vinovăţie.
Definiţia legală a infracţiunii constituie astfel un instrument deosebit de util pentru

47
Codul penal al României, art. 19, alin 1
48
Codul penal al României, art. 19, alin 2
49
Ion Oancea, profesor universitar, colaborator extern : „Explicaţii teoretice ale Codului Penal român”, titlul
II, capitolul I, pagina 107
50
George Antoniu, „Reflecţii asupra conceptului de infracţiune”, în Studii şi cugetări juridice numărul 2 din
1980, pagina 143-154

18
practicienii dreptului care, raportând faptele concrete săvârşite la conceptul legal de
infracţiune, vor fi în măsură să stabilească dacă acestea au sau nu caracter infracţional.
Definiţia legală a infracţiunii are şi alte semnificaţii pentru dreptul penal. Acestea
reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal cum sunt: principiul legalităţii
incriminării şi principiul răspunderii subiective.
De asemenea, definiţia generală de infracţiune are un rol primordial în delimitarea
sferei ilicitului penal de ilicitul extrapenal şi serveşte drept ghid legiuitorul însuşi în
elaborarea de noi norme de drept penal prin care se incriminează anumite fapte ca
infracţiuni, precum şi-n scoaterea de sub incidenţa legii penale a acelor fapte care nu mai
prezintă pericol social.51

2.2. Infracţiuni săvârşite de militari

2.2.1. Referinţe istorice- incriminarea în decursul timpului a unor manifestări contra

ordinii şi disciplinei militare

Abordarea sistemică a problematicii care o ridică această categorie relativ distinctă

de infracţiuni, numite în doctrina penală „infracţiuni militare”, are la bază câteva premise
pe care le prezentăm succint.
Deşi infracţiunile în totalitatea lor alcătuiesc un sistem unic de fapte ilicite care sunt
sancţionate în temeiul unor norme juridice extrapenale, ele pot fi grupate, clasificate în
categorii distincte.
Distincţia între infracţiunile militare în raport cu alte infracţiuni numite de drept
comun datează din antichitate, fiind păstrată şi în evul mediu. O particularitate evidenţiată
în aceste etape istorice în materia infracţiunilor militare a fost faptul că nu se făcea
distincţie între infracţiuni în sensul propriu al cuvântului şi abaterile disciplinare de ordin
militar.
Majoritatea regulilor specifice vieţii militare urmăreau să asigure întărirea disciplinei
militare prin toate mijloacele, inclusiv prin sancţionarea cu cele mai aspre pedepse a
faptelor de laşitate, dezertare, nesupunere la ordinele comandanţilor, etc., sancţiunile
prevăzute pentru acest gen de fapte fiind aproape exclusiv corporale- de la corecţia fizică
(bătaia), până la suprimarea vieţii. Pedepsele puteau fi colective, iar aplicarea lor era în
toate situaţiile atributul comandantului militar.52 Treptat, cele mai grave încălcări ale
regulilor militare- infracţiunile- au fost puse sub jurisdicţia instanţelor judecătoreşti.
Legile române prevedeau pedeapsa cu moartea pentru laşitate în timpul luptei sau
pentru neexecutarea ordinelor comandantului. Dacă o unitate întreagă ar fi încercat să fugă
din faţa inamicului i se aplica pedeapsa decimării (era executat câte un soldat la fiecare
zece soldaţi, iar ofiţerii erau toţi decapitaţi).
În Franţa, spre sfârşitul Evului mediu, regulile ostăşeşti cutumiare sunt înlocuite cu
ordonanţe regale care prevedeau amănunţit norme de sancţionare a faptelor contra
disciplinei militare. Cele mai frecvente pedepse care se aplicau erau: închisoarea, munca la
galere şi pedeapsa cu moartea.53
După Revoluţia franceză din 1789 încep să apară legi penale specifice pentru viaţa
militară, este incriminată dezertarea şi atunci când este comisă de ofiţeri; este adoptat
51
Profesor universitar doctor Vasile Dobrinoiu „Drept Penal, partea generală”, Editura Europa Nova
Bucureşti , 1997, op. cit. pag.102
52
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. IV, Editura Academiei,
Bucureşti, 19-72, p. 761-762.
53
Dragoş Cojocaru, Infracţiuni contra capacităţii de apărare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1975, pag. 10-11

19
primul Cod penal pentru timp de război (1793) şi care cuprindea un număr de 50 articole,
iar pedepsele cele mai frecvent aplicate erau cele cu moartea sau punerea în lanţuri. De
asemenea, au fost înfiinţate tribunale militare permanente (1796).
În Ţările Române au existat, multă vreme, reguli tradiţionale după care erau
pedepsite faptele de indisciplină militară. De regulă, asemenea fapte erau judecate, după
caz, de căpitani, ispravnici, vornici, pârcălabi sau hatmani, care, pe lângă atribuţii
administrative, aveau şi funcţii militare, precum şi de judecată.
În Moldova şi Muntenia jurisdicţia militară era dată în competenţa marelui hatman al
ţării care judeca singur pe ostaşii care încălcau regulile disciplinei militare. După
reorganizarea armatelor în Muntenia şi Moldova, potrivit Tratatului de la Adrianopol
(1829), judecarea militarilor se făcea pe baza Codului rus de justiţie militară din 1812.
Mai târziu, în Regulamentul organic au fost incluse şi norme privind viaţa
ostăşească. După unirea Principatelor Române se va aplica şi în Moldova dispoziţiile din
Condica penală ostăşească elaborată în Muntenia, în timpul domniei lui Barbu
Ştirbei(1852).
Prin acest act normativ se încerca să se dea o reglementare proprie infracţiunilor
militare, în conformitate cu tradiţiile poporului nostru. În această legiuire, insubordonarea
era pedepsită şi în cazurile în care era săvârşită din neglijenţă ori lenevie.
Simpla intenţie de a dezerta ori nedenunţarea celui care avea o astfel de intenţie se
pedepseau cu 25 lovituri cu băţul. De asemenea, mai erau incriminate: lovirea şi ofensa
superiorului; fapta comandantului de a nu se îngriji de oamenii din subordinea sa şi altele.
Aceste reglementări s-au aplicat până-n anul 1873 când a fost adoptat Codul Justiţiei
Militare (o copie fidelă a Codului francez de justiţie militară din 1857). Acesta a fost în
vigoare, cu mici modificări până-n anul 1937, când a fost adoptat un nou Cod al justiţiei
militare. Acesta din urmă a fost republicat în anul 1948 şi menţinut în vigoare până la 1
ianuarie 1969, când a intrat în vigoare un nou Cod penal.54
Prin Codul Penal din 1969 legiuitorul a renunţat la sistemul anterior care admitea
funcţionarea paralelă a Codului penal cu Codul justiţiei militare, cuprinzând în dispoziţiile
din partea speciala a celui dintâi şi fapte care în legislaţia anterioară fuseseră incriminate
prin legi speciale (Codul Justiţiei Militare).55 Sintagma „infracţiuni militare” nu a putut fi
totuşi eliminată din limbajul juridic56, pentru că acoperă o realitate a fenomenului
infracţional. Codul penal în vigoare incriminează faptele prin care se încalcă obligaţiile de
serviciu ale militarilor, ca şi alte fapte care privesc obligaţiile de ordin militar ce revin
cetăţenilor români, în Titlul X al Părţii speciale, sub denumirea de „Infracţiuni contra
capacităţii de apărare a României”. Derogările procedurale privind, în principal,
competenţa de urmărire şi judecată a infracţiunilor săvârşite de militari cuprinse anterior în
Codul justiţiei militare au fost preluate, selectiv, în Codul de procedură penală.

2.2.2. Definire şi caracteristici

Definirea conceptului de „infracţiuni militare” presupune utilizarea mai multor

criterii în doctrina penală, cât şi în dreptul pozitiv. În multe legislaţii penale sintagma
„infracţiune militară” este definită în însuşi cuprinsul legii care prevede această categorie
de fapte penale. În acest sens, spre exemplu, în Legea germană privind infracţiunile
săvârşite de militarii forţelor armate germane, în partea care cuprinde dispoziţii generale-

54
Dragoş Cojocaru, op. cit., pag, 13-18; Dumitru Popescu, Privire istorică asupra justiţiei militare din
România, Editura Utilitară, Bucureşti, 1977, pag. 45-98.
55
Iosif Fodor şi colectivul, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1971, vol. IV, pag. 761-763
56
A. N. Trainin, Teoria generală a conţinutului infracţiunii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 119

20
Precizări terminologice, se prevede la punctul 1 că „o infracţiune militară este o faptă
pentru care, în partea a doua a acestei legi se prevede o pedeapsă”.57
Din punct de vedere teoretic, dar şi legislativ, conceptul de infracţiune săvârşită de
militari implică o analiză nuanţată. Într-o accepţiune restrânsă, această infracţiune este o
faptă comisă de o persoană care are statutul de militar şi care, prin fapta respectivă, îşi
încalcă atribuţiile de serviciu specifice domeniului militar. Doctrina, ca şi dreptul pozitiv
contemporan, extind acest concept şi asupra unor fapte penale săvârşite de militari, dar
care nu reprezintă o încălcare directă a regulilor serviciului militar, ori asupra unor fapte
săvârşite de persoane care nu au calitatea de militar dacă prin aceste fapte se pune în
pericol sau se aduce o vătămare efectivă sistemului militar ca o componentă esenţială a
capacităţii de apărare a unui stat sau a unei alianţe de state.
În acest sens, spre exemplu, în legea germană privind infracţiunile săvârşite de
militari se precizează că ea se aplică şi persoanelor care nu au calitatea de militari, dacă
intr-o funcţie care le conferă atribuţii de conducere a forţelor armate îşi încalcă îndatoririle,
precum şi persoanelor care şi-au pierdut calitatea de militar dar săvârşesc fapte de
divulgare a unor secrete cunoscute în timpul cât au fost militari.
Codul penal român include, de asemenea în categoria infracţiunilor militare, chiar
dacă nu în mod explicit, fapte săvârşite de persoane care nu au calitatea de militar- art. 353
Cod penal- Sustragerea de la recrutare şi art. 354- Neprezentarea la încorporare sau
concentrare, iar în Capitolul II din Titlul X include infracţiuni care pot fi săvârşite atât de
militari cât şi de civili.
În doctrina penală română veche, infracţiunile militare erau împărţite în
subcategorii: infracţiuni militare propriu-zise, adică cele specifice serviciului militar şi care
nu puteau fi săvârşite decât de militari, fiind prevăzute în codurile penale militare (legi
speciale); infracţiuni militare mixte care constau în fapte prevăzute şi în Codul penal ori în
alte legi obişnuite, dar pe care codurile militare le sancţionau mai sever atunci când erau
săvârşite de militari.
Din punct de vedere al dreptului penal substanţial, militarii care săvârşesc
infracţiuni, asemănător cu persoanele care săvârşesc infracţiuni politice, nu pot fi, în
principiu, extrădaţi, iar condamnarea nu constituie termen de recidivă.
Pentru infracţiunile comise de militari care constau în încălcarea regulilor
serviciului militar şi, uneori, chiar infracţiuni militare săvârşite de civili, acţiunea penală se
pune în mişcare numai la sesizarea comandantului. Lipsa sesizării constituie o cauză care
înlătură răspunderea penală.
În sistemul sancţiunilor complementare, degradarea militară este un tip de pedeapsă
aplicabil, prin natura sa, numai persoanelor care au calitatea de militar şi constă în
pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă militară.
În ceea ce priveşte urmărirea penală şi judecata, infracţiunile săvârşite de militari
sunt de competenţa parchetelor militare şi a instanţelor militare. Instanţele judecătoreşti
militare sunt, potrivit legii: tribunalele militare, tribunalele militare teritoriale şi Curtea
Militară de Apel.
Competenţa de judecată a instanţelor militare este stabilită în art. 26, art. 28 şi art.
2
28 din Codul de procedură penală. Pe lângă infracţiunile săvârşite de militari care intră în
competenţa acestor instanţe, acestea sunt competente să judece infracţiunile comise de
angajaţii civili din unităţile militare în legătură cu serviciul, precum şi infracţiunile
săvârşite de civili contra bunurilor care se află în proprietatea, administrarea sau folosinţa

57
Legea privind infracţiunile săvârşite de militarii forţelor armate germane a fost adoptată în 1974 şi
modificată în 1979

21
unor instituţii militare, dacă aceste bunuri, prin natura sau destinaţia lor, au caracter militar
ori interesează capacitatea de apărare sau siguranţa statului.58
Infracţiunile săvârşite de militari sunt prezentate în partea specială a Codului penal,
Titlul X, capitolul 1, articolele de la 331 la 347. Acestea fac parte din categoria
infracţiunilor contra capacităţii de apărare a ţării şi sunt împărţite în 3 secţiuni: Secţiunea I-
Infracţiuni contra ordinii si disciplinei militare cu articolele: 331- Absenta nejustificatã,
332- Dezertarea, 333- Călcarea de consemn, 334- Insubordonarea, 335- Lovirea
superiorului, 336- Lovirea inferiorului, 337- Punerea în mişcare a acţiunii penale;
Secţiunea II- Infracţiuni pe câmpul de luptã cu articolele: 338- Capitularea şi 339-
Părăsirea câmpului de luptã şi Secţiunea III- Infracţiuni specifice aviaţiei si marinei
militare cu articolele: 340- Zborul neautorizat, 341- Părăsirea navei, art. 342- Părăsirea
comenzii, 343. - Neluarea măsurilor necesare în operaţiile navale, 344– Coborârea
pavilionului, 345- Coliziunea, 346- Sancţionarea tentativei şi art. 347- Infracţiuni
privitoare la aeronave.

Locul infracţiunilor de absenţă nejustificată, dezertare şi călcare de consemn în

contextul infracţiunilor contra capacităţii de apărare a României

Capacitatea de apărare a unui stat presupune potenţialul acestuia de a dispune în

orice moment de toate resursele umane şi materiale de natură a asigura şi proteja
securitatea teritoriului naţional şi a populaţiei, stabilitatea politică, socială şi
economică, ordinea constituţională şi valorile democratice fundamentale, care
definesc un stat de drept, împotriva oricăror acte de ameninţare sau agresiune externă59.
În esenţă, capacitatea de apărare a ţării trebuie să asigure securitatea naţională a
României, pe care doctrina militară de apărare şi regulamentele militare o defineşte
ca fiind „starea în care trebuie să se găsească statul român pentru a putea să se dezvolte
liber şi să acţioneze neîngrădit pentru promovarea intereselor fundamentale ale ţării”
Securitatea naţională presupune în acelaşi timp nu numai măsurile şi acţiunile
realizate de statul român în plan militar, ci şi în plan diplomatic, politico-
economic, socio-cultural şi nu în ultimul rând juridic, prin care acesta urmăreşte
asigurarea şi garantarea suveranităţii şi independenţei sale naţionale, ordinea
constituţională, propriul sistem de valori sociale de maximă importanţă şi a
intereselor naţionale fundamentale 60 .

58
Codul de procedură penală, art. 26
59
A se vedea Simion Boncu - Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii - Rd. Amco Press -
Bucureşti 1995, pag. 16-24; N. James Roseneau - Turbulenţă în politica mondială. O teorie a
schimbării şi continuităţii Rd. Academiei Române - Bucureşti, 1994. Potrivit Dicţionarului
Enciclopedic Român - voi. l - Rd. Politică Bucureşti, 1962
a) capacitatea de apărare reprezintă "gradul de pregătire a unui stat sau grup de state, în vederea
respingerii unei agresiuni"
b) capacitatea de luptă, concept definit de acelaşi dicţionar, presupune "posibilitatea trupelor de a
duce în orice moment acţiuni de luptă. Ra depinde de pregătirea militară şi de starea moral -
politică a trupelor", de gradul de înzestrare logistică, cu efective şi tehnică adecvată condiţiilor
moderne de desfăşurare a operaţiunilor militare.
60
A se vedea Marcel Constantin Cobuz- Interesul naţional- consideraţii conceptuale- în volumul
"Interesul naţional şi politica de securitate" - Institutul Român de Studii Internaţionale - Bucureşti,
1995; Eugen Bădălan - Securitatea naţională şi unele structuri militare româneşti la cumpăna
dintre milenii - Riscuri, pericole, ameninţări şi agresiuni la adresa securităţii României - Ed.
Militară, Bucureşti, 1999, pag. 20-27.

22
 Lipsa sau ineficienta capacităţii de apărare determină un climat de insecuritate
naţională, concretizat prin risc, pericol, ameninţare, sau agresiune faţă de statul
respectiv.
a) FACTORUL DE RISC - în domeniul siguranţei naţionale
cuprinde „un ansamblu de stări tensionate active, sau latente, cărora nu li
s-au găsit o rezolvare, în măsură să determine eliminarea cauzelor care le
generează şi care, dacă sunt menţinute la un anumit nivel, care poate fi
controlat şi gestionat, nu este de natură a afecta sistemul"61.
b) PERICOLUL extern reprezintă starea de fapt care pune sau
este de natură să pună în pericol siguranţa şi interesul naţional.
c) AMENINŢAREA - ca factor al insecurităţii, ce vizează
siguranţa naţională, presupune atât existenţa factorului de risc cât şi de
pericol, constituind o agresiune nonviolentă, care de cele mai multe ori
îmbracă forma ameninţării cu recurgerea la forţă, ca de exemplu
activităţile şi desfăşurările masive de trupe la frontiera altui stat, blocada
maritimă, sau propaganda de război62.
d) AGRESIUNEA - reprezintă expresia cea mai gravă şi de
maxim pericol a stării de insecuritate şi presupune recurgerea la forţa
militară, atât în mod direct - prin invadarea sau atacarea cu forţe armate a
unui alt stat, ocupaţie militară, chiar cu titlu provizoriu a teritoriului altui
stat, cât şi în mod indirect - prin permisiunea acordată unui stat terţ de a
folosi teritoriul naţional pentru amplasarea de baze logistice de unde să fie declanşate
atacuri asupra statului agresat, sau trimiterea de forţe expediţionare mercenare, sau
ostile statului vecin, pentru a desfăşura pe teritoriul acestuia, operaţiuni militare
violente63.
La fel ca şi alte state, România este esenţial interesată de elaborarea unei concepţii
coerente şi eficiente, ce constituie Doctrina de securitate şi apărare naţională, care
să reflecte opţiunile sale în domeniul securităţii şi apărării naţionale, opţiuni a căror
aplicare să confere ţării noastre capacitatea de apărare în orice circumstanţe, a
valorilor fundamentale consacrate de Constituţie64.
În contextul doctrinei de securitate, apărarea naţională reprezintă „ansamblul de
măsuri şi acţiuni adoptate şi desfăşurate de statul român în scopul asigurării
permanente a unităţii şi integrităţii teritoriale, a suveranităţii naţionale şi
independenţei statului, a democraţiei constituţionale, precum şi a protecţiei
populaţiei împotriva oricărei forme de agresiune" 65.
Capacitatea de apărare a ţării însemnează la rândul ei o multitudine de
componente esenţiale, care fiecare în parte prezintă o valoare socială de maximă
importanţă, dintre care se remarcă:66
a) Existenţa unor forţe armate bine instruite şi echipate;
b) Climatul de ordine şi disciplină în rândul efectivelor militare;
61
E. Bădălan- op. cit., pag. 26
62
A se vedea Gh. Moga - Drept internaţional public - Bucureşti - citat în E. Bădălan - op.
cit., pag.
26.
63
A se vedea Rezoluţia 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974 a Adunării Generale a O.N.U.
64
Mihalache Scarlat - Corelaţia dintre politica de apărare, securitatea naţională şi doctrina
militară - în Gândirea Militară Românească nr. 2/1993 - Ministerul Apărării Naţionale - Bucureşti,
pag. 10-22. A se vedea şi Legea apărării naţionale a României nr. 45/1 iulie 1994 - Monitorul Oficial -
partea I-a , nr. 172/1994.
65
Mihalache Scarlat - op. cit., pag. 16-17; Dragoş Cojocaru - op. cit., pag. 31-32.
66
Vintilă Dongoroz ş.a. - Explicaţii teoretice ale Codului penal român - voi. IV - Partea specială -Infracţiuni
contra capacităţii de apărare - Ed. Academiei - Bucureşti - 1972, pag. 756-763.

23
 c) Loialitatea faţă de ţară şi bravura militarilor pe câmpul de
luptă;
d) Patriotismul cetăţenilor şi rezistenţa acestora la situaţiile de
criză, inclusiv de natură militară;
e) Atitudinea responsabilă a tuturor cetăţenilor faţă de obligaţiile ce le revin
potrivit legii.67
Alături de factorii de natură economico-financiară, toate aceste valori sociale,
componente ale capacităţii de apărare a ţării au constituit şi din punct de vedere al legii
penale un obiect de preocupare, fapt ce motivează includerea infracţiunilor îndreptate
împotriva capacităţii de apărare a ţării.
Codul penal a grupat această categorie de infracţiuni în trei capitole, folosind drept
criteriu de departajare, în afara obiectului juridic special şi calitatea subiectului activ al
infracţiunii:
- Capitolul I - Infracţiuni săvârşite de militari care cuprinde 3
secţiuni şi anume:
- Secţiunea I - Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare (art.
331-337), în care sunt incluse şi infracţiunile care fac obiectul prezentei
analize, în următoarea redactare:
- Art. 331: ABSENŢA NEJUSTIFICATĂ.
(1) absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu, care a
depăşit 24 ore, dar nu mai mult de 3 zile, a militarului în termen sau
concentrat, până la gradul de sergent inclusive, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 1 an.
(2) pedeapsa aplicată militarului în termen se execută într-o
închisoare militară.
(3) în timp de război, absenţa nejustificată a oricărui
militar, de la unitate sau serviciu, care a depăşit 4 ore, dar nu mai mult de
24 ore, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Art. 332: DEZERTAREA.

(1) Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu, care
depăşeşte 3 zile, a oricărui militar, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la
7 ani.
(2) In timp de război, absenţa nejustificată a oricărui militar
de la unitate sau serviciu, care a depăşit 24 ore, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 12 ani.

Art. 333: CĂLCAREA DE CONSEMN

(1) Călcarea regulilor serviciului de gardã, de pazã, de însoţire sau de
securitate, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an.
(2) Cu aceeaşi pedeapsã se sancţionează şi părăsirea comenzii sau oricărui
alt post de către militar.
(3) Calarea consemnului de către santinela aflatã în serviciu de gardã sau
de pazã pe lângă depozitele de armament, muniţii sau materiale explozive, la frontierã ori

67
A se vedea Legea apărării naţionale a României- nr. 45/1 iulie 1994- Monitorul Oficial, partea I, nr.
172/1994, Legea privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare - nr. 73/5 iulie
1995 - Monitorul Oficial - partea I-a , nr. 145/12 iulie 1995 şi Legea privind pregătirea populaţiei pentru
apărare - nr. 46/5 iunie 1996 - Monitorul Oficial nr. 120/11 iunie 1960.

24
în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat, ori dacã fapta ar fi putut avea
urmări grave, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
(4) Faptele de mai sus săvârşite în timp de război se pedepsesc cu
închisoare de la 3 la 12 ani.

- Secţiunea II - Infracţiuni pe câmpul de luptă (art. 338-339);

- Secţiunea III - Infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare (art.
340-347);
- Capitolul II - Infracţiuni săvârşite de militari sau de civili (art.
348-352);
- Capitolul III - Infracţiuni săvârşite de civili (art. 353-355).
Analizând infracţiunile îndreptate împotriva ORDINII ŞI DISCIPLINEI
MILITARE se remarcă faptul că în codul penal sunt prevăzute şi sancţionate acele
încălcări grave aduse îndatoririlor şi obligaţiilor pe care le presupune calitatea de
militar, atât în raporturile sale de serviciu cu formaţiunea militară în care este încadrat
cât şi în relaţiile cu ceilalţi militari.
Spre deosebire de celelalte infracţiuni prevăzute în Titlul X al codului penal, cele
care vizează ordinea şi disciplina militară au acelaşi obiect juridic special şi anume
valorile sociale care stau la baza raporturilor elementare pe care se bazează structura
organismului militar- ordinea şi disciplina.
Din acest considerent legiuitorul a inclus aceste infracţiuni la începutul Titlului
X- Codul penal, pentru că ele sancţionează acele încălcări de ordin general privind
ordinea şi disciplina militară, indiferent că se comit în unităţi ale trupelor de uscat,
navale sau aeriene. În ultimă instanţă toate celelalte infracţiuni săvârşite de către militari
şi prevăzute în Codul penal sunt variante de specie sau forme agravate ale infracţiunilor
de bază stabilite de art.331-347, care însă se săvârşesc în alte circumstanţe şi
antrenează urmări cu un grad de pericol social substanţial sporit. Cu titlul de exemplu
infracţiunile pe câmpul de luptă (capitularea sau părăsirea câmpului de luptă) sau cele
specifice aviaţiei şi marinei militare (părăsirea navei, a comenzii, neluarea măsurilor
necesare în operaţiile navale) nu sunt în ultimă instanţă decât forme agravate ale
inacţiunilor care sancţionează încălcarea ordinii şi disciplinei militare
(dezertarea, încălcarea consemnului sau insubordonarea).
Toate aceste infracţiuni îndreptate împotriva ordinii şi disciplinei militare au ca
element comun nerespectarea obligaţiilor de serviciu ce derivă din calitatea de militar
şi a regulilor de comportament în relaţiile dintre militari, riguros prevăzute de
regulamentele militare şi prin aceasta lezarea aceluiaşi obiect juridic special 68 .
Cu intenţia declarată de a nu relua aceleaşi consideraţii teoretice privind
elementele constitutive ale infracţiunilor îndreptate împotriva ordinii şi disciplinei
militare (lipsa nejustificată, dezertarea, călcarea de consemn), care urmează a fi
analizate ulterior, în detaliu, se impun totuşi câteva precizări în legătură cu
infracţiunile Titlului X referitoare la infracţiunile contra capacităţii de apărare a
României.

A. Obiectul ocrotirii penale

68
A se vedea Dragoş Cojocaru- Infracţiuni contra capacităţii de apărare- op. cit., pag. 33-34; de acelaşi
autor- Contribuţii la studiul unor probleme de justiţie militară - op. cit., pag. 43-48.

25
 Obiectul juridic al ocrotirii penale, în cazul infracţiunilor contra capacităţii de
apărare a ţării îl constituie ansamblul relaţiilor sociale, fiindcă într-un stat formarea,
desfăşurarea şi dezvoltarea oricăror relaţii sociale sunt asigurate prin realizarea şi
menţinerea capacităţii de apărare a ţării. Ocrotirea acestui ansamblu de relaţii sociale
implică deci apărarea valorii sociale necesare asigurării lor, adică a capacităţii de
apărare a ţării. Aşadar, toate relaţiile sociale fiind condiţionate de existenţa şi eficienţa
acestei valori sociale, ansamblul acestor relaţii constituie obiectul ocrotirii penale şi
deci obiectul juridic generic al infracţiunilor contra capacităţii de apărare a ţării.
Capacitatea de apărare a ţării, ca valoare socială de o importanţă majoră, are
anumite componente care, la rândul lor, au caracterul de valori sociale însumate în
valoarea socială a capacităţii de apărare, componente de existenţa, natura şi eficienţa
cărora depind calitatea şi forţa capacităţii de apărare a patriei. Aceste componente
sunt: forţele armate ale ţării, privite în existenţa lor fizică, în puterea lor de luptă, în
ordinea şi disciplina existentă în desfăşurarea activităţii lor; loialitatea şi comportarea
vitejească a militarilor pe câmpul de luptă; unitatea moral-politică a populaţiei şi spiritul
ei de rezistenţă; atitudinea respectuoasă a cetăţenilor faţă de obligaţiile privitoare la
apărarea ţării. Toate aceste valori sociale componente constituie- alături de factorii de
ordin economic, industrial, financiar etc.- premise necesare pentru realizarea şi
întărirea capacităţii de apărare a ţării, deci a obiectului ocrotirii penale în cazul tuturor
infracţiunilor pe care le prevede titlul X al părţii speciale a Codului penal.

B. Cadrul infracţiunilor

Infracţiunile contra capacităţii de apărare a României formează un grup distinct,

caracterizat prin obiectul ocrotirii penale. Toate infracţiunile care prezintă pericol
pentru capacitatea de apărare a ţării formează deci, în Codul penal în vigoare, un grup
omogen în raport cu obiectul ocrotirii penale dar având un cadru variat din punctul
de vedere al faptelor incriminate. Această diversitate a incriminărilor a făcut necesară o
sistematizare corespunzătoare în cadrul infracţiunilor contra capacităţii de apărare a
ţării.
Cadrul acestor infracţiuni cuprinde trei diviziuni care formează cele trei capitole
ale titlului X din partea specială a Codului penal. Specificul principal al acestor
diviziuni priveşte categoria persoanelor care pot fi subiect activ nemijlocit (autor) al
infracţiunilor respective: substanţial, diviziunile sunt însă diferenţiate prin obiectul
juridic special al infracţiunilor care alcătuiesc fiecare diviziune şi care se reflectă
implicit în categoria căreia îi aparţine autorul infracţiunii.
Aşadar, cadrul şi deci grupul infracţiunilor contra capacităţii de apărare a
patriei este divizat în trei subgrupe, fiecare subgrup formând un capitol în cuprinsul
titlului X, şi anume: capitolul I cuprinde infracţiunile săvârşite de militari, capitolul II
priveşte infracţiunile comise de militari sau civili, iar capitolul I I I infracţiunile săvârşite
de civili.
Capitolul I, care conţine subgrupul cel mai numeros al acestor infracţiuni, este
subdivizat în trei secţiuni, subîmpărţirea fiind făcută în funcţie de obiectul juridic
special al infracţiunilor din fiecare subdiviziune. Astfel, obiectul juridic special al in-
fracţiunilor din secţiunea I este asigurarea ordinii şi disciplinei militare; al infracţiunilor
din secţiunea a II-a este asigurarea loialităţii şi vitejiei pe câmpul de luptă şi, în sfârşit,
obiectul juridic special al infracţiunilor din secţiunea a III-a este acelaşi ca şi al
infracţiunilor din primele două secţiuni, dar raportat la situaţia specială a aviaţiei şi
marinei militare.

26
 Celelalte două capitole, cuprinzând un număr relativ restrâns de infracţiuni, nu au
fost subdivizate în secţiuni; de altfel, omogenitatea obiectului lor juridic special nu a
făcut necesară o asemenea subdivizare.

C. Aspecte comune infracţiunilor contra capacităţii de apărare

Diferitele fapte care alcătuiesc cadrul infracţiunilor contra capacităţii de apărare a

ţării au, bineînţeles, anumite particularităţi, conţinuturi specifice, care explică
incriminarea lor distinctă, de sine stătătoare. Cu toate acestea, faptele incriminate în
titlul X al părţii speciale a Codului prezintă unele aspecte comune, a căror relevare este
desigur necesară pentru caracterizarea de ansamblu a infracţiunilor contra capacităţii de
apărare.

a) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra capacităţii de apărare-

obiect juridic comun întregului grup al acestor infracţiuni- îl constituie relaţiile sociale
a căror existenţă şi dezvoltare depind de apărarea şi asigurarea în mod corespunzător
a capacităţii de apărare a ţării noastre. Acest obiect juridic generic constituie un
aspect comun deosebit de important pentru caracterizarea infracţiunilor care fac parte
din acest grup ca şi pentru scoaterea în evidenţă a pericolului social pe care îl prezintă
aceste infracţiuni.
Alături de acest obiect juridic generic, comun tuturor infracţiunilor grupului,
fiecare infracţiune are un obiect juridic special propriu care constituie o caracterizare sau
un derivat al obiectului juridic generic.

b) Obiectul material. Existenţa unui obiect material nu constituie un aspect

comun infracţiunilor contra capacităţii de apărare. La unele dintre aceste infracţiuni,
după cum se arată în explicaţiile privind diferitele infracţiuni, există un obiect material,
iar la altele acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii se poate
răsfrânge asupra unui lucru care devine astfel obiect material al infracţiunii.

c) Subiectul activ. Din punctul de vedere al subiectului activ nemijlocit (autor),

infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării au ca aspect comun cerinţa că acest
subiect, cu puţine excepţii (art. 349-351 C. pen.), trebuie să fie o persoană având de
îndeplinit îndatoriri cu privire la capacitatea de apărare a ţării. Acestui aspect comun i
se opune o întreită diferenţiere a acestor infracţiuni sub raportul subiectului activ
nemijlocit.
Astfel, la infracţiunile prevăzute în capitolul I al titlului X din partea specială
a Codului penal, autor poate fi numai un militar. La unele dintre infracţiunile din acest
capitol, autorul este calificat printr-o calitate care se adaugă la cea de militar, în
sensul ca autorul să fie un militar care are un anumit grad (art. 331, 334 alin. (2) C.
pen.) sau o anumită funcţie sau însărcinare (art. 333, 335, 336, 338, 341, 342, 343 C.
pen. etc).
La infracţiunile prevăzute în cap. II, autor poate fi atât un militar, cât şi un civil,
iar la infracţiunile din cap. III, autor poate fi numai un civil; în genere însă nu orice
civil, ci un civil având îndatoriri cu privire la asigurarea capacităţii de apărare a ţării.
Infracţiunile contra capacităţii de apărare sunt susceptibile de a fi săvârşite în
participaţie - instigare, complicitate - dar numai unele dintre ele şi în forma
coautoratului.

27
 d) Timpul săvârşirii infracţiunii. Pentru unele dintre infracţiunile din acest titlu, o
condiţie de existenţă a faptei constă în săvârşirea acesteia numai în timp de război.
Aşadar, la aceste infracţiuni, timpul de război constituie un aspect comun (de exemplu: la
infracţiunile prevăzute în art. 349, 351 C. pen.). La alte infracţiuni, timpul de război este
exprimat prin „câmp de luptă" (art. 338, 339, 350 C. pen.), care deşi are o altă
semnificaţie, dar în acelaşi timp are o deosebit de strânsă legătură cu termenul „timp de
război", evident fiind că primul presupune preexistenta celui de al doilea.
La mai toate infracţiunile din acest titlu, săvârşirea în timp de război a faptei
constituie o împrejurare agravantă, săvârşirea faptei în asemenea condiţii fiind de natură
să sporească în mod substanţial gradul de pericol social al infracţiunii respective.
e) Conţinutul infracţiunilor. Infracţiunile contra capacităţii de apărare prezintă
unele aspecte comune şi cu privire la conţinutul lor juridic şi constitutiv.

I. Situaţia premisă. în structura şi deci în conţinutul juridic al tuturor acestor

infracţiuni intră o condiţie esenţială cu caracter de situaţie premisă. Substanţa acestei
situaţii variază, în genere însă ea constă fie în neexistenţa unei îndatoriri cu caracter
militar, fie în preexistenta timpului de război.

II. Latura obiectivă. Infracţiunile contra capacităţii de apărare sunt în genere

infracţiuni comisive, elementul lor material realizându-se printr-o acţiune care
creează o stare de pericol sau eventual produce o vătămare capacităţii de apărare a
statului nostru. Sunt însă şi infracţiuni la care elementul material constă într-o omi-
siune (inacţiune) - art. 331, 332, 343 şi 354 C. pen. Aceasta poate prezenta nu numai
forma omisiunii simple, dar şi a omisiunii prin acte comisive. Unele dintre aceste in
fracţiuni se caracterizează printr-o alternativitate în latura obiectivă, elementul lor
material putând fi realizat printr-o acţiune (comisiune), fie printr-o omisiune (inac-
ţiune) - art. 333, 334, 339, 348, 352, 353 C. pen.
Tot cu privire la latura obiectivă a infracţiunilor cuprinse în titlul X trebuie să
semnalăm, ca un aspect comun, constatarea că la majoritatea acestora elementul ma-
terial este caracterizat printr-o cerinţă esenţială care variază de la o infracţiune la alta,
dar care constituie o condiţie pentru existenţa fiecărei infracţiuni.
în fine, un important aspect comun al infracţiunilor contra capacităţii de apărare
constă în existenţa unei urmări imediate comune, şi anume: crearea unei stări de pericol
pentru capacitatea de apărare a ţării. Aşadar, existenţa nici uneia dintre aceste
infracţiuni nu este condiţionată de producerea unei vătămări, dar o atare urmare nu
este însă exclusă.
III. Latura subiectivă. Cele mai multe dintre infracţiunile contra capacităţii de
apărare sunt infracţiuni intenţionate. Intenţia nefiind calificată printr-un scop special,
aceasta poate fi atât directă, cât şi indirectă. Dat fiind că unele dintre infracţiunile
cuprinse în acest titlu sunt infracţiuni de inacţiune (omisiune), elementul lor subiectiv
poate îmbrăca atât forma intenţiei, cât şi cea a culpei.

f) Forme şi modalităţi:
1) Acte de pregătire şi tentativa. Majoritatea infracţiunilor contra capacităţii
de apărare, fiind infracţiuni intenţionate comisive, sunt
susceptibile de o desfăşurare în timp şi pe faze a activităţii prin care se realizează
conţinutul lor. Actele de pregătire nu sunt incriminate ca formă de activitate
infracţională, ele pot căpăta însă relevanţă penală, devenind acte de participaţie-
acte de complicitate anterioară - atunci când este săvârşită fapta în vederea căreia au

28
fost efectuate actele de pregătire, iar acestea au fost comise de o altă persoană decât
autorul infracţiunii.
Tentativa, posibilă la majoritatea infracţiunilor comisive, este incriminată numai în
privinţa celor mai grave dintre infracţiunile contra capacităţii de apărare [infracţiunile
prevăzute prin art. 338, 339, 340, 341, 344 şi art. 345 alin. (2) şi (3) C. pen.].
2) Modalităţile normative. Infracţiunile contra capacităţii de apărare prezintă, în
concret, două sau chiar mai multe modalităţi corespunzătoare variantelor din dispoziţia
incriminatoare.
Un aspect oarecum comun privind aceste modalităţi normative îl constituie
modalitatea agravată în cazul infracţiunilor săvârşite în timp de război.
Infracţiunile contra capacităţii de apărare pot fi săvârşite şi în diferite modalităţi
faptice, în funcţie de împrejurările concrete în care este săvârşită fapta sau în funcţie
de particularităţile pe care le poate prezenta conţinutul concret al faptelor.

g) Sancţiuni. Corespunzător gradului diferit de pericol social pe care îl prezintă

infracţiunile contra capacităţii de apărare, dispoziţiile incriminatoare prevăd un sistem
sancţionator suplu şi diferenţiat, care cuprinde pedepse variate ca natură şi ca limite
speciale, începând de la pedeapsa alternativă a închisorii de la o lună la 3 luni sau cu
amenda (art. 353 C. pen.), până la pedeapsa cu moartea, prevăzută alternativ cu
închisoare de la 15 la 20 ani (art. 338, 339 şi altele).
În ce priveşte pedepsele complimentare, potrivit sistemului adoptat în Codul penal
în vigoare, asemenea pedepse sunt prevăzute numai la infracţiuni pedepsite cu moartea
sau cu închisoarea de la 15 la 20 ani.
Pedepsele complimentare pot fi însă aplicate potrivit normelor cuprinse în partea
generală a Codului penal (art. 65, respectiv art. 67 C. pen.), şi în cazul celorlalte
infracţiuni.

5. Sesizarea comandantului - condiţie a tragerii la răspundere penală

Un aspect în bună parte comun infracţiunilor contra capacităţii de apărare îl

constituie şi modul în care este pusă în mişcare acţiunea penală.
Pentru unele dintre aceste infracţiuni, punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de sesizarea comandantului. Din această categorie fac parte
infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare (art. 331-336 C. pen.), infracţiunea
de sustragere de la serviciul militar (art. 348 C. pen.) şi infracţiunile săvârşite
numai de civili (art. 353 şi 354 C. pen.).
La aceste infracţiuni, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionată de
sesizarea comandantului, înseamnă că de această sesizare este condiţionată, implicit,
tragerea la răspundere penală a făptuitorului. în cazul în care, din motive de oportuni-
tate sau din vreun alt motiv, sesizarea nu are loc, fapta săvârşită nu îşi pierde
caracterul său infracţional şi deci sesizarea poate avea Ioc oricând, până la expirarea
termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Din punct de vedere procesual, instituţia sesizării comandantului este reglementată prin
dispoziţiile din art. 225 şi 226 C. proc. pen.

29
 CAPITOLUL 3:
INFRACŢIUNI CONTRA ORDINII ŞI
DISCIPLINEI MILITARE: ABSENŢA NEJUSTIFICATĂ, DEZERTAREA,
ÎNCĂLCAREA CONSEMNULUI

3.1. Absenţa nejustificată

3.1.1. Aspecte generale

A. Concept şi caracterizare

Potrivit legilor şi regulamentelor militare toţi militarii de toate gradele şi de la

toate armele sunt obligaţi să fie prezenţi la serviciile lor, în timpul şi în condiţiile
determinate de aceste legi. încălcarea acestei obligaţii legale atrage consecinţe cu caracter
sancţionator în raport cu împrejurările în care s-a săvârşit.
Absenţa nejustificată este fapta militarului concentrat, până la gradul de sergent
inclusiv, care absentează fără justificare de la unitate sau de la serviciu un interval de timp
mai mare de 24 de ore, dar nu mai mult de 3 zile.
Capacitatea de apărare a ţării, fiind scopul şi raţiunea forţelor armate, nu ar putea fi
asigurată, dacă nu s-ar baza pe un regim de ordine şi disciplină caracterizat prin respectarea
strictă de către militari a programului unităţii sau a serviciilor, din care fac parte, program
întocmit pe baza legilor şi regulamentelor militare. Absenţa nejustificată a militarilor din
unitate este tocmai o dovadă evidentă de indisciplină, de încălcare a ordinelor şi
regulamentelor militare.
Una din îndatoririle principale ale militarilor este, fără îndoială, prezenţa acestora
la timp şi permanent în unităţile şi formaţiunile cărora le aparţin. Datorită sarcinilor şi
funcţiilor de importanţă majoră ce revin armatei trebuie observat că ordinea şi disciplina
sunt respectate mai riguros decât în oricare alt domeniu.
Ori absenţa nejustificată de la unitate pe o perioadă de timp mai mică sau mai
mare reprezintă o încălcare a ordinei şi disciplinei specifice armatei, fapt care atrage
răspunderea disciplinară sau penală, după caz.
În funcţie de durata cât se prelungeşte lipsa nejustificată a militarului, poate fi
vorba de o lipsă la apel, când absenţa nu depăşeşte 24 de ore, iar fapta este numai o abatere
disciplinară sau de o absenţă mai mare de 24 de ore, dar mai mică de 3 zile, iar fapta este
infracţiune (absenţa nejustificată). Lipsa mai mult de 3 zile de la unitate sau serviciu a
militarului, indiferent de grad, realizează conţinutul infracţiunii de dezertare.
Spre deosebire de alte domenii ale vieţii sociale unde lipsa de la program ar
constitui o abatere de ordin disciplinar, având în vedere specificul instituţiei armatei,
fapta prezintă un grad de pericol social mult mai mare, ceea ce face necesară
combaterea unei asemenea conduite în mod mai riguros, prin recurgerea la mijloacele
dreptului penal.
Pericolul social al faptei de absenţă nejustificată este dat de două aspecte: pe de o
parte de o conduită care dovedeşte o slăbire a spiritului de disciplină, spirit de care trebuie
să dea dovadă orice militar, iar pe de altă parte, fapta este de natură să tulbure activitatea
unităţii sau a serviciului, activitate care trebuie să se desfăşoare în condiţii foarte bune.
Infracţiunea de absenţă nejustificată, aşa după cum reiese din partea specială a
Codului penal, este situată în fruntea grupului de infracţiuni contra ordinii şi disciplinei
militare, art. 331 C. pen.

30
 Ea reprezintă forma simplă (tipică) a faptei de absenţă nejustificată, în timp ce
dezertarea denumeşte varianta mai gravă a absenţei nejustificate, prin aceea că lipsa de la
unitate se prelungeşte depăşind durata de 3 zile.

Obiectul juridic al infracţiunii.

Obiectul juridic generic îl formează relaţiile sociale a căror formare şi
dezvoltare depind de realizarea capacităţii de apărare a ţării. Ocrotirea acestor
relaţii sociale, deci apărarea valorii sociale necesară asigurării lor, adică capacitatea
de apărare a ţării.

Obiectul juridic specific este constituit din relaţiile sociale cu privire la asigurarea
unui climat normal de ordine şi disciplină în unităţile militare, climat care nu poate fi
realizat decât prin prezenţa militarului în unitatea din care face parte, prin respectarea
ordinii şi disciplinei militare.
Faptul că există o ordine şi o disciplină în armată reprezintă o garanţie că scopul
pentru care a fost creată şi există armata, acela de a asigura capacitatea de apărare a ţării,
poate fi realizat.
Ordinea şi disciplina militară este valoarea socială componentă a capacităţii de
apărare ca valoare socială generală, iar apărarea ei asigură o normală formare şi desfăşurare
a relaţiilor sociale ocrotite.
Dacă prezenţa în unitate a militarului contribuie la întărirea capacităţii de apărare a
unităţii, lipsa nejustificată are ca urmare scăderea capacităţii de luptă, fapt care implicit
aduce atingere capacităţii de apărare a ţării.

Obiectul material al infracţiunii. Întrucât absenţa nejustificată este o infracţiune

care aduce atingere ordinii şi disciplinei (valoare imaterială), nu are, în majoritatea
cazurilor, un obiect material69.
Dar, dacă prin săvârşirea faptei se cauzează unităţii sau serviciului şi o daună
materială, bunul asupra căruia se repercutează dauna trebuie considerat ca fiind obiectul
material al infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ nemijlocit (autor) este circumstanţiat de lege, el nu poate fi decât o

persoană care are calitatea de militar angajat voluntar sau militar concentrat, până la
gradul de sergent inclusiv.
Aceste două condiţii pe care subiectul activ al infracţiunii trebuie să îl îndeplinească-
să fie militar şi să aibă un anumit grad- face ca subiectul activ să fie un subiect calificat.
Absenţa nejustificată de la unitate sau de la serviciu, în timp de pace, a altor militari
decât cei în termen sau concentraţi, până la gradul de sergent, nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni, fiind apreciată de legiuitor ca fiind doar o abatere disciplinară.
În cazul în care fapta este săvârşită de mai mulţi militari angajaţi sau concentraţi,
până la gradul de sergent inclusiv, fiecare dintre aceştia răspunde pentru fapta sa, în
calitate de autor, chiar dacă acţiunea lor a fost concertată, existând o înţelegere
privitoare la comiterea infracţiunilor (infracţiuni conexe)70.

69
V. Dongoroz, Iosif Fodor şi colectivul, op. cit., vol. IV, p. 767
70
V. Dongoroz, op. cit., vol. IV, p 767

31
 Absenţa nejustificată este o infracţiune cu subiect activ unic şi pe cale de consecinţă
nu este posibilă participaţia sub formă de coautorat. Fapta poate fi săvârşită însă în
celelalte forme de participaţie (instigare sau complicitate), iar instigatorii sau complicii pot
fi militari (de acelaşi grad ori de grade diferite), cât şi civili.
Subiectul pasiv al infracţiunii de absenţă nejustificată este unitatea militară din care
face parte militarul în termen sau concentrat, pentru că fapta sa aduce atingere
(periclitează) activităţii unităţii.

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Orice faptă penală se înscrie în spaţiu şi se desfăşoară în timp.

Locul şi timpul reprezintă coordonatele în care se săvârşeşte fapta, acestea dând
posibilitatea de a cunoaşte particularităţile şi specificul acesteia şi deci posibilitatea unei
juste soluţionări a conflictului de drept.
Locul. Absenţa nejustificată a militarului trebuie să se producă de la unitatea sau
serviciul din care acesta face parte. Locul săvârşirii corespunde deci cu locul unde se află
unitatea sau serviciul. Deci "unitatea" sau serviciul înseamnă locul unde se găseşte
sediul permanent (cazarma, fortificaţia, nava militară) sau temporar al acestora şi unde
militarul execută în fapt serviciul militar (ex.: zona în care se desfăşoară exerciţiile
programate cu ocazia unui cantonament sau tabere). Cerinţa legală este îndeplinită şi în
cazul absentării militarului de la unităţile sau serviciile auxiliare ori de la unităţile sau
serviciile la care a fost trimis în misiune, fie că acestea sunt în aceeaşi localitate sau în altă
localitate.
Timpul trebuie analizat sub două aspecte: pe de o parte ca scurgere obiectivă a
timpului, în funcţie de aceasta stabilindu-se durata lipsei militarului de la unitate sau
serviciu, iar pe de altă parte sub aspect politico-militar- adică stare de pace sau stare de
război- în contextul căruia este săvârşită fapta.
Dacă absenţa durează mai mult de 24 de ore, dar nu mai mult de 3 zile, fapta
militarului constituie infracţiunea de absenţă nejustificată. Atunci când fapta se produce
pe timp de război, circumstanţa legată de timp îi dă o gravitate sporită de care legea a
ţinut seama prevăzând-o ca modalitate agravantă a infracţiunii de absenţă nejustificată.

3.1.2. Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii

Situaţia premisă în cazul infracţiunii de absenţă nejustificată constă în apartenenţa

făptuitorului, ca militar angajat sau concentrat la o anumită unitate militară sau la un anumit
serviciu militar.
Deci situaţia premisă constă în preexistenta raportului de serviciu militar; este
necesar să fie un militar angajat sau concentrat, având gradul până la sergent inclusiv, care
efectuează serviciul militar.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii

Ca orice faptă penală, absenţa nejustificată are o latură obiectivă şi una subiectivă.
Latura obiectivă a infracţiunii de absenţă nejustificată este alcătuită din elementul
material, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate.
Elementul material constă în absenţa (lipsa) nejustificată de la unitate sau serviciu.
Absenţa nejustificată este deci în raport cu elementul material, o infracţiune omisivă,
întrucât prin neîndeplinirea obligaţie) de a fi prezent la unitate.

32
 Absenţa nejustificată se produce fie prin părăsirea unităţii sau serviciului, urmată de
neîntoarcere (omisiune sau comisiune), fie prin neprezentarea acestuia (omisiune simplă)
atunci când militarul s-a aflat justificat în afara unităţii, dar nu s-a prezentat (înapoiat) la
timpul cuvenit.
Cerinţe esenţiale
Pentru a exista elementul material al infracţiunii trebuiesc îndeplinite trei cerinţe
esenţiale:
• O primă cerinţă este aceea ca fapta să fie comisă de un militar concentrat
sau angajat pe bază de contract.
• Cea de-a doua cerinţă constă în faptul că absenţa nejustificată de la
unitate sau serviciu să dureze un anumit timp şi anume să depăşească 24 de ore, dar să
nu dureze mai mult de 3 zile. Acest termen, fiind de drept substanţial, trebuie
calculat după regula "zilelor pline" şi deci lipsa militarului va constitui elementul
material al faptei numai după împlinirea efectivă a celor 24 de ore şi până la
împlinirea efectivă a 3 zile, indiferent dacă cea de-a treia zi va fi o sărbătoare
legală sau o zi obişnuită de lucru71.
La calcularea timpului cât militarul lipseşte nejustificat din unitate sau de la serviciu,
se stabileşte ora când militarul a părăsit unitatea (sau ora când trebuia să revină) şi ora când
militarul s-a întors de bună-voie sau a fost adus silit prin intervenţia autorităţilor.
În practică au fost situaţii când ora la care a încetat situaţia de absent nejustificat
a fost apreciată ca fiind ora când militarul a fost adus în unitate. Situaţia de absent
nejustificat încetează la ora la care militarul s-a prezentat de bună-voie sau a fost reţinut de
organele de poliţie şi nu ora când a fost condus la unitate.
• A treia cerinţă esenţială se referă la caracterul nejustificat (fără drept) al
absenţei. Absenţa este nejustificată numai dacă depăşeşte 24 de ore.
Există situaţii când un militar, aflat în executarea unui ordin, nu se poate prezenta la
unitate la termenul stabilit de şeful său, din motive independente, datorită unor
împrejurări neprevăzute. În acest caz militarul nu va fi apreciat ca fiind în situaţie de
absenţă nejustificată, pentru că executarea ordinului nu a fost obiectiv posibilă, datorită
greutăţilor survenite.
De exemplu: sold. S. F. a părăsit unitatea fără aprobare la data de 20.02.2005 orele
12,00 şi a lipsit nemotivat până în 21.02.2005 orele 15,20 când s-a prezentat de bună-voie
la sediul unităţii militare din Braşov. Cu toate că acesta a lipsit nemotivat mai mult de 24 de
ore din unitate, în sarcina lui nu a fost reţinută infracţiunea de absenţă nejustificată
prevăzută. de art. 331 al. 1 C. pen., întrucât lipsa s-a datorat unei cauze
independente de voinţa militarului, mai precis în perioada respectivă a fost internat
în Spitalul Militar Braşov.72
Se mai poate întâmpla ca datorită primirii unor ordine succesive de la şefii
săi, ultimul ordin revocând pe celelalte, anterioare, absenţa să fie justificată, dacă a
fost determinată de acest din urmă ordin.
Absenţa este considerată justificată şi atunci când este determinată de
realizarea unor drepturi ale militarului: plecarea într-o învoire aprobată, susţinerea
unui examen prin care îşi dobândeşte o calificare, acordarea unei asistenţe
medicale într-un spital când este suferind etc.
De asemenea, absenţa este justificată şi atunci când în vreo împrejurare care
înlătură caracterul penal al faptei (constrângere fizică, caz fortuit, stare de
necesitate).

71
V. Dongoroz, op. cit., vol. IV, p 770
72
Rezoluţia 317/2005 a Parchetului Militar Braşov

33
 În practica judiciară s-a statuat că nu poate răspunde pentru săvârşirea
infracţiunii de absenţă nejustificată, militarul care săvârşeşte fapta fără
discernământ._____
De exemplu: "sold. C. Ghe. a primit o permisie din care nu s-a întors la data şi
ora când expira permisia intrând în poziţia de absent nejustificat. În cea de-a treia
zi a absenţei, militarul s-a întors de bună-voie la unitate. A fost internat în Spitalul
Militar Braşov unde a fost expertizat medico-militar, stabilindu-se ca C. Ghe.
prezintă un intelect la limită cu tulburări de comportament si nu are
discernământul faptei comise".
În speţă s-a dispus neînceperea urmăririi penale în temeiul art. 228 al. 6
C.p.p., art. 10 lit. e C.p.p. cu referire la art. 48 C. Pen.73
Urmarea imediată se produce atunci când lipsa de la unitate a militarului a
depăşit 24 de ore. Aceasta are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol,
stare care decurge din nesocotirea ordinii şi disciplinei de către cei cărora le
revenea ca o îndatorire fundamentală, respectarea lor.
Legătura de cauzalitate. Infracţiunea de absenţă nejustificată, săvârşindu-se prin
inacţiune, elementul subiectiv poate avea fie forma intenţiei, fie pe cea a culpei (art. 19
al. ultim C. pen.).
În cazul intenţiei, aceasta poate fi atât directă cât şi indirectă, iar autorul infracţiunii
prevede consecinţele faptei sale, pentru că este suficient ca subiectul activ să fi acceptat
producerea urmărilor şi anume că prin plecarea lui nejustificată nu va fi prezent în unitate,
aşa cum era obligat şi deci urmăreşte şi acceptă posibilitatea producerii acestor urmări.
În cazul culpei, autorul speră cu uşurinţă că aceste urmări nu se vor produce ori i se
poate imputa faptul că putea şi trebuia să prevadă consecinţele pe care le va produce prin
absenţa sa nejustificată din unitate74.

3.1.3. Forme, modalităţi, sancţiuni

Formele infracţiunii
În cazul absenţei nejustificate, actele premergătoare, efectuate în vederea săvârşirii
infracţiunii, nu sunt incriminate de legea penală. Fiind o infracţiune omisivă, tentativa
nici nu este posibilă.
Totuşi actele preparatorii capătă relevanţă penală atunci când prin natura lor
constituie o faptă prevăzută de legea penală (ex.: sustragerea unei foi de drum, necesară
deplasării militarului, reprezintă un act preparatoriu al faptei de absenţă nejustificată, dar în
acelaşi timp şi un furt. De asemenea, actele preparatorii cad sub incidenţa legii penale
atunci când absenţa nejustificată a fost săvârşită în urma unor înlesniri sau ajutoare
obţinute de autor din partea altor persoane, contribuţiile acestor persoane devin acte de
complicitate la fapta comisă (participaţie).

73
Rezoluţia 358/2005 a Parchetului Militar Braşov
74
O. Loghin, A. Filipaş- Drept penal român, Partea specială, Casa de editură „Şansa” S.R.L., Bucureşti,
1992, p. 343

34
 Tentativa , la fel ca la toate infracţiunile de omisiune, şi la absenţa nejustificată
tentativa nu este posibilă şi deci nu este incriminată. Astfel plecarea militarului de la
unitate şi înapoierea sa înainte ori după împlinirea termenului de 24 de ore, nu
echivalează cu un început de executare, deoarece în prima situaţie întreruperea absenţei s-a
făcut când fapta nu constituia o încălcare a legii penale, deci este exclusă posibilitatea
tentativei, iar în cea de-a doua situaţie fapta este consumată, deci există mai mult decât o
tentativă.

Consumare. Fapta de absenţă nejustificată se consumă după momentul când s-au

împlinit 24 de ore de când militarul lipseşte nejustificat de la serviciu.
Absenţa nejustificată este o infracţiune de consumare momentană, însă odată
consumată, infracţiunea cunoaşte forme continue, adică elementul material se prelungeşte
în timp.

Epuizare. După momentul consumării, daca absenţa se prelungeşte, fapta capătă

caracterul de infracţiune continuă.
Epuizarea are loc în momentul în care încetează absenţa de la unitate sau de la
serviciu.
Absenţele succesive, săvârşite chiar la intervale scurte de timp de către militar,
trebuie considerate fapte distincte, concurente, supuse regulilor concursului de
infracţiuni şi celor privind infracţiunea continuată, pentru că fiind activităţi materiale
succesive nu pot fi considerate ca fiind săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Modalităţile infracţiunii. De regulă dispoziţia incriminatoare stabileşte forma

tipică (simplă) a unei fapte.
Infracţiunea de absenţă nejustificată are o singură modalitate normativă pentru
forma simplă şi de asemenea o singură modalitate normativă pentru forma agravată
prevăzută. de art. 331 al. 3 C.pen.
Modalitatea normativă simplă (fapta tipică) este săvârşită prin omisiune.
Modalitatea normativă agravată are în vederea împrejurările excepţionale ocazionate
de ducerea unui război, ordinea şi disciplina militară în care se duce un război, se are în
vedere ordinea şi disciplina care trebuie respectate cu mai mare rigurozitate, iar încălcarea
acestora sub forma lipsei militarului de la unitate sau de la serviciu sunt mult mai
periculoase pentru buna activitate a unităţii respective.
În ceea ce priveşte durata lipsei, aceasta este mult mai scurtă pe timp de război şi
este stabilită de la 4 ore la 24 de ore. Deci lipsa nejustificată de la unitate sau serviciu a
oricărui militar, pe timp de război, care depăşeşte 4 ore, dar nu mai mult de 24 de ore,
constituie fapta de absenţă nejustificată.
Acestor modalităţi normative poate să le corespundă o varietate mai mare de
modalităţi faptice.
Astfel, săvârşirea faptei poate fi precedată de comportări deosebite: plecarea de la
unitate, prelungirea abuzivă a unei însărcinări, simularea unei boli a cărei îngrijire
depăşeşte concediul etc, constituie modalităţi de fapt ale infracţiunii.
Fiecare dintre aceste modalităţi faptice are un anumit specific, anumite particularităţi
determinate de comportarea făptuitorului, de felul în care au fost executate şi de ambianţa
în care a fost săvârşită.
Toate aceste modalităţi trebuie cercetate în scopul unei cunoaşteri complete şi
concrete a faptei, a gradului de pericol social pe care îl prezintă.

Sancţiuni.

35
 În formă simplă, infracţiunea de absenţă nejustificată este sancţionată cu
pedeapsa închisorii de la 3 luni la 1 an (art. 331 al. 1 C. pen.).
În forma agravată prevăzută de art. 331 al. 3 C.pen. (absenţa nejustificată în timp de
război a oricărui militar de la unitate sau serviciu, care a depăşit 4 ore, dar nu mai mult de
24 de ore) se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Pedepsele se pot executa într-o închisoare militară. Specificul acestei executări
constă în aceea că aceşti condamnaţi militari în loc să execute pedeapsa într-un loc de
deţinere, împreună cu condamnaţi de drept comun, o execută într-o unitate specială, unde
regimul de executare a pedepsei închisorii este înlocuit cu un regim de disciplină militară
şi de instrucţie militară intensă şi severă. Prin acest mod de executare se evită de către
condamnatul militar mediul penitenciar comun, mediu care, oricât de bine ar fi organizat,
tot crează pericolul unei contaminări şi poate dăuna militarului.
Potrivit art. 62 al. 1 C. pen., instanţa dispune executarea pedepsei într-o unitate
penitenciară militară în două situaţii: când legea prevede aceasta explicit (art. 62 al. 1 C.
pen.) şi este obligatorie; a doua situaţie, facultativ în cazurile când instanţa
judecătorească, ţinând seama de împrejurările cauzei şi de persoana condamnatului,
dispune aceasta.
Executarea pedepsei se dispune în mod obligatoriu de către instanţa de judecată
pentru infracţiunile la care este prevăzută executarea pedepsei în acest mod (de ex.:
absenţa nejustificată, art. 331 C. pen., şi în mod facultativ pentru celelalte
infracţiuni, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege)75.

3.1.4. Explicaţii complementare

A) Aspecte procesuale

Pentru infracţiunea de absenţă nejustificată acţiunea penală se pune în mişcare

şi se exercită de către procuror numai la sesizarea comandantului (art. 337 C. pen. şi art.
226 al. 1 C.p.p.)76.
Urmărirea penală se efectuează de către comandantul unităţii militare din care
face parte militarul angajat sau concentrat. Actele de cercetare penală pot fi efectuate şi de
ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare (art. 208 C.p.p.)77.
Procesul penal se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor procesuale privind
administrarea probelor cât şi a mijloacelor de probă în scopul stabilirii adevărului în
cauză.
Competenţa de judecare a cauzei revine tribunalului militar (art. 26 C.p.p.)78, iar în
cazul în care absenţa nejustificată este săvârşită în timp de război de către un ofiţer
75
C. Bulai, op. cit., p. 565-566
76
V. Dongoroz , op. cit., voi. IV, p. 775
77
ART. 208 Competenţa organelor de cercetare penală speciale
Cercetarea penală se efectuează şi de următoarele organe speciale:
a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru
militarii în subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant;
b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite de
militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de
garnizoană;
c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa
instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi
efectuată şi personal de către comandanţii centrelor militare
78
Art. 26: Competenţa tribunalului militar
Tribunalul militar:
1. judecă în primă instanţă:

36
superior, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului
militar teritorial (art. 28 pct. 1 lit. a C.p.p.).
Disciplina militară, adică respectarea strictă de către militari a ordinii şi regulilor stabilite
prin legile şi regulamentele militare, cere fiecărui militar să fie în permanenţă la unitate sau
serviciu pentru a-şi putea îndeplini întocmai sarcinile decurgând din programul pregătirii
de luptă. Absenţa nejustificată a militarului de la unitate sau serviciu, chiar dacă nu are o
durată mare, constituie, faţă de sarcinile şi funcţiile deosebit de importante ale armatei, o
faptă de pericol social pe care legea penală o incriminează.

B) Incriminarea în decursul timpului a infracţiunii de absenţă nejustificată

Codul justiţiei militare de la 1881 incrimina lipsa ilegală de la serviciul militar

prin dispoziţia din art. 225 al. 1 şi prevedea o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 6 luni (art.
226).
Codul justiţiei militare din 1937 avea înscrisă la art. 519, infracţiunea de absenţă
nejustificată a oricărui militar, iar fapta era pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani. La
aliniatul 2 era prevăzută circumstanţa agravantă determinată de săvârşirea faptei în
timp de război, pedeapsa fiind închisoarea de la 5 la 10 ani. În art. 521 era prevăzută
absenţa nejustificată săvârşită în faţa inamicului pedepsită cu muncă silnică pe viaţă şi
confiscarea averii. O incriminare asemănătoare faptei de absenţă nejustificată era cea de la
art. 508 (neprezentarea militarului care s-a rătăcit de unitatea sa, în timp de război), faptă
pedepsită cu închisoarea de la 5 la 10 ani.
Codul justiţiei militare prevedea şi o circumstanţă atenuantă atunci când militarul
se prezenta de bună-voie.
Trebuie observat faptul că legea militară anterioară conţinea o pluralitate de texte,
cu reglementări adeseori asemănătoare, situaţie care nu mai apare în noul Cod penal
care prin dispoziţiile art. 331 înglobează toate modalităţile incriminate în Codul justiţiei
militare.
În ceea ce priveşte atenuanta legală a prezentării de bună-voie din art. 523 al
Codului de justiţie militară, aceasta va opera ca atenuantă judecătorească în raport cu
sancţiunile din noul Cod penal.

3.2. Dezertarea

3.2.1. Aspecte generale

A. Concept şi caracterizare.

Dezertarea este fapta militarului de orice grad care absentează de la unitate sau
serviciu un interval de timp care depăşeşte 3 zile.
În fapt, prin conţinutul său juridic infracţiunea de dezertare constituie o
variantă agravată a infracţiunii de absenţă nejustificată.
Diferenţa dintre cele două infracţiuni constă în limita de timp peste care se
prelungeşte lipsa militarului, în cazul dezertării, absenţa depăşind 3 zile.

a) infracţiunile prevăzute în art. 331 - 352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură
cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în
competenţa altor instanţe;

37
 Dezertarea se deosebeşte de absenţa nejustificată prin gradul de pericol social
mai ridicat pe care îl prezintă şi totodată prin sfera mai largă a subiecţilor activi, în care
sunt cuprinşi, şi de această dată, toţi militarii.
Atunci când legiuitorul a prevăzut incriminarea faptelor de absenţă
nejustificată, a avut în vedere necesitatea asigurării respectului obligaţiei militarilor de a fi
prezenţi la datorie. S-a apreciat că activitatea unităţilor militare şi a serviciilor nu se
poate realiza decât prin prezenta regulată şi la timp a tuturor militarilor care aparţin unei
unităţi sau care sunt afectaţi unui serviciu. Activitatea unităţilor şi serviciilor militare nu se
poate realiza decât prin prezenţa regulată şi la timp a tuturor militarilor care aparţin unei
unităţi sau care sunt afectaţi unui serviciu.
În literatura juridică dezertarea a fost definită ca fapta unui militar care
abandonează în mod ilegal corpul şi serviciul său pentru o perioadă mai lungă decât
timpul de graţie prevăzut de legiuitor.
Art. 332 C. pen. prevede că "Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu,
care depăşeşte 3 zile, a oricărui militar, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 7ani.”
În timp de război, absenţa nejustificată a oricărui militar de la unitate sau serviciu,
care a depăşit 24 de ore, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani.
Faţă de prevederile de la art 332 C. pen., unii autori79 consideră că dezertarea se
poate defini ca fiind absentarea în mod nejustificat de la unitate sau serviciu a unui
militar, mai mult de 3 zile, fie prin neprezentarea din învoire, detaşare, delegare,
concentrare sau dintr-o instituţie sanitară, în care a fost internat, prin neprezentarea la noua
unitate în caz de mutare, numire sau transferare.
Această definire a infracţiunii de dezertare face în fapt referire la
modalităţile de săvârşire a infracţiunii, fapt ce rezultă din expunerea de motive în
argumentarea acestei definiţii.
Prin faptul că absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu are loc pe o perioadă
mai lungă de timp, se aduce o atingere mai gravă ordinii şi disciplinei şi deci prezintă un
grad de pericol social sporit. Pericolul social al faptei de dezertare îşi găseşte deci aceleaşi
surse ca şi fapta de absenţă nejustificată şi anume slăbirea disciplinei manifestată de
militar, tulburarea ordinii în activitatea unităţii şi, ca un corolar, diminuarea capacităţii de
apărare a unităţii.80

Obiectul juridic al infracţiunii

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra capacităţii de

apărare a României şi constată în ocrotirea ansamblului de relaţii sociale a căror formare,
desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate de existenţa unei reale şi eficiente capacităţi de
apărare a ţării.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la ordinea şi

disciplina militară care implică prezenţa în permanenţă a oricărui militar la unitate sau
serviciu.
Prin aceeaşi faptă de dezertare este posibil să aducă atingere ordinii şi
disciplinei militare şi prin altă încălcare decât absenţa militarului de la unitate sau de la
serviciul său şi anume când plecarea nejustificată a militarului este însoţită de călcarea

79
D. Cojocaru, Infracţiuni contra capacităţii de apărare, p. 45
80
V. Dongoroz ş.a., voi. IV, p. 775

38
consemnului (art. 333 C. pen.), situaţie în care vor fi aplicate regulile concursului
de infracţiuni, obiectul juridic rămânând acelaşi.

Obiectul material al infracţiunii

Fiind o faptă de pericol, dezertarea nu are în mod obişnuit un obiect material
propriu. În situaţia în care, datorită lipsei militarului, unitatea suferă o pagubă, obiectul
asupra căruia se repercutează paguba (prin degradarea sau distrugerea sa) va forma
obiectul material al infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii de dezertare nu poate fi decât un militar (subiect

activ calificat) indiferent de categoria şi arma din care face parte sau de gradul pe care îl
are: militarii angajaţi, elevii şcolilor militare şi ai instituţiilor militare de învăţământ
superior, cadrele active permanente, ale armatei, precum şi cei care sunt concentraţi sau
mobilizaţi.
Participaţia penală sub forma coautoratului nu este posibilă, dezertarea fiind ca şi
absenţa nejustificată, o infracţiune cu subiect unic 81. Este posibilă însă participaţia
penală sub celelalte forme, instigare sau complicitate, iar instigator sau complice poate fi
orice persoană fizică (subiect activ necalificat)82.

Subiectul pasiv al infracţiunii de dezertare este unitatea militară în care îşi

desfăşoară activitatea militarul care a dezertat.

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Infracţiunea de dezertare implică îndeplinirea unor condiţii de spaţiu şi de timp.

Astfel pentru existenţa infracţiunii trebuie să existe o absentare dintr-un anumit loc şi
să dureze un anumit timp (mai mult de 3 zile).
În ceea ce priveşte factorul timp, acesta este de natură să imprime faptei un grad de
pericol social diferit, după cum este vorba de săvârşirea faptei în timp de pace sau în timp
de război.
Astfel, varianta simplă prevede că fapta este săvârşită în timp de pace, pe când
varianta agravată prevede că fapta este săvârşită în timp de război.

3.2.2. Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii

Conţinutul juridic al infracţiunii de dezertare este alcătuit dintr-o situaţie premisă

care prevede săvârşirea faptei şi un conţinut constitutiv care este realizat integral de autorul
faptei.

Situaţia premisă constă în existenţa unui serviciu militar, în baza căruia autorul
faptei face parte dintr-o unitate sau serviciu militar.
În cazul infracţiunii de dezertare situaţia premisă este realizată faţă de orice
persoană care face parte din armată, faţă de orice militar, indiferent de gradul acesteia.

81
V. Dongoroz, S. Kahane, op. cit., vol. IV, p. 778
82
T. Vasiliu, D. Pavel ş.a., op. cit., voi. I I , p. 491

39
 Conţinutul constitutiv al infracţiunii de dezertare, ca la orice infracţiune,
înseamnă totalitatea de elemente constitutive, caracteristice, obiective şi subiective potrivit
cărora fapta este arătată de lege ca infracţiune.

Latura obiectivă este alcătuită din elementul material, urmarea imediată şi legătura
de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată.
Elem entul material al laturii obiective a infracţiunii de dezertare se
realizează prin absentarea nejustificată a militarului de la unitate sau serviciu pe o durată
mai mare de 3 zile.
În cazul în care starea de dezertare se prelungeşte de-a lungul mai multor luni,
durata absenţei nejustificate va fi calculată pe zile pline.
La calcularea zilelor absentate din unitate se iau în considerare şi sărbătorile
legale. Sărbătorile legale se includ în calculul celor 3 zile 83, întrucât lipsa
nejustificată de la unitate sau serviciu începe să curgă din momentul părăsirii
(neprezentării) serviciului sau unităţii şi durează până în momentul în care militarul se
reîntoarce la unitate sau la serviciu.
Au fost însă şi instanţe84 care au considerat că zilele de sărbătoare nu trebuie incluse.
Absentarea nejustificată de la unitate sau serviciu poate fi săvârşită prin acţiune,
atunci când militarul părăseşte sau pleacă din unitate sau serviciu, fără just temei, adică fără
permisiunea comandantului sau şefului său şi rămâne în această situaţie peste termenul de
3 zile prevăzut de lege (respectiv 24 de ore în cazul formei agravate a infracţiunii), fie
prin inacţiune atunci când militarul învoit, delegat, detaşat, concediu etc. sau când este
transferat sau numit la o altă unitate sau serviciu, nu se prezintă după trecerea timpului
prevăzut de lege.
Trăsăturile caracteristice ale acestei infracţiuni sunt realizate în momentul în care
termenul de 3 zile (respectiv 24 de ore în timp de război) a expirat, lipsa nemotivată de
la unitate sau serviciu durând în timp până la înapoierea de bunăvoie sau până la
prinderea făptuitorului de către autorităţi.
Prezentarea de bună-voie a făptuitorului la unitate sau serviciu sau în faţa
autorităţilor echivalează cu încetarea stării de dezertare. De asemenea prinderea
făptuitorului de către autorităţi va fi considerat momentul încetării stării de dezertare.
Nu are importanţă când militarul va fi predat efectiv la unitate.
Infracţiunea de dezertare presupune o absenţă din unitate sau de la serviciu
prelungită peste termenul stabilit de lege şi numai dacă militarul a acţionat în mod liber,
având posibilitatea de a opta între revenirea la unitate sau rămânerea în poziţia de
dezertor.
Dacă însă un militar este arestat, în momentul în care mai avea posibilitatea să se
întoarcă de bună-voie în unitate înainte de expirarea termenului, el nu va mai răspunde
pentru infracţiunea de dezertare întrucât se află la dispoziţia organelor care au dispus
arestarea.85
Nu săvârşeşte infracţiunea de dezertare militarul care se găseşte arestat
preventiv în faza urmăririi penale sau a judecăţii, sau care execută o pedeapsă mai mare de
2 ani, deoarece el se află la dispoziţia organelor care au dispus arestarea, iar absenţa este
justificată.
O soluţie discutabilă a fost pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, care a
condamnat, în mod greşit, la o pedeapsă privativă de libertate pe sg. maj. R.P., pentru
infracţiunea de dezertare.

83
D. Cojocaru, Infracţiuni contra capacităţii de apărare, p. 47
84
Tribunalul Militar de Regiune Militară Bucureşti, Decizia nr. 366/1964 (nepublicată)
85
D. Cojocaru, op. cit., p. 48

40
 Instanţa a reţinut că în ziua de 13.09.2004 militarul a părăsit fără voie unitatea
din care făcea parte şi, înainte de împlinirea celor 24 de ore de la plecarea din cazarmă, a
fost arestat pentru infracţiunea de furt şi condamnat la un an închisoare de către o
instanţă civilă. Inculpatul a executat pedeapsa până la 21.04.2005, când s-a dispus
eliberarea sa în mod condiţionat.
S-a considerat de către instanţa militară din Timişoara că perioada de la
22.04.2005 (a doua zi după punerea acestuia în libertate) până la 16.05.2005 (când a fost
reţinut) constituie infracţiunea de dezertare.
În recurs, militarul a fost achitat pentru această faptă, considerându-se că nu sunt
temeiuri legale care să impună unei persoane condamnate la o pedeapsă cu executarea în
locuri de deţinere comune, ca imediat după expirarea sancţiunii aplicate să se prezinte
la unitatea militară din care a făcut parte.86
De asemenea, nu săvârşeşte infracţiunea de dezertare militarul care (evadează în
timpul cât se găseşte reţinut sau arestat preventiv şi nici militarul condamnat care
evadează din penitenciar, chiar dacă absenţa depăşeşte termenul stabilit de art. 332 al. 1
C. pen., deoarece în asemenea cazuri se aduce atingere numai relaţiilor sociale
referitoare la înfăptuirea justiţiei nu şi celor referitoare la ordinea şi disciplina
militară, fapta constituind numai infracţiunea de evadare87.
Într-o altă opinie, faţă de militarul care se găsea în executarea unei sancţiuni
penale într-o închisoare militară şi lipseşte nejustificat mai mult de 3 zile,
răspunderea sa penală se stabileşte atât pentru infracţiunea de evadare cât şi pentru
infracţiunea de dezertare.
Astfel, militarul care a executat pedeapsa într-un loc de deţinere nu are
obligaţia, după executare, să se prezinte la unitatea de origine în vederea continuării
serviciului88.
Elementul material al dezertării este înfăptuit atunci când un militar, care execută
în unitate o sancţiune disciplinară sau care execută o pedeapsă de până la 2 ani închisoare
într-o unitate militară disciplinară, se sustrage de la executare, absentând nejustificat mai
mult de 3 zile89.
Militarii aflaţi în executarea unor (sancţiuni disciplinare pentru fapte care lezează
ordinea şi disciplina militară, în cazul în care părăsesc fără voie arestul, lipsind mai mult
de 3 zile, vor răspunde pentru comiterea infracţiunii de dezertare.
Părăsirea fără învoire a arestului unităţii pentru mai puţin de 3 zile nu poate fi
considerată evadare în sensul art. 269 C. pen.90, ci doar absenţă nejustificată dacă sunt
îndeplinite condiţiile de la art. 331 C. pen., iar dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite,
constituie doar o abatere disciplinară91.
Dacă sunt depăşite cele 3 zile de absenţă nejustificată şi sunt îndeplinite
condiţiile de la art. 332 C. pen., fapta constituie infracţiunea de dezertare.

86
Sentinţa nr. 287/2005 a Tribunalului Militar Timişoara
87
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, Decizia nr. 877/2005 (nepublicată)
88
idem
89
V. Dongoroz, op. cit., p. 780
90
Art. 269. – Evadarea
Evadarea din starea legala de reţinere sau de deţinere se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Daca fapta este săvârşită prin folosire de violente, de arme sau de alte instrumente ori de către doua sau
mai multe persoane împreuna, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 8 ani.
Pedeapsa aplicata pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se executa, fără a se putea
depăşi maximul general al închisorii.
Tentativa se pedepseşte.
91
losif Fodor şi colectivul, op. cit., voi. IV, p. 778

41
 Comite infracţiunea de dezertare şi militarul care, trecând fraudulos
frontiera, este arestat de autorităţile străine la mai puţin de 3 zile de la părăsirea unităţii şi
ca urmare a arestării şi sancţionării sale, de către autorităţile statului în care a intrat ilegal,
lipseşte din unitate mai mult de 3 zile. Este evident că orice persoană care trece fraudulos
frontiera, indiferent în ce scop, prevede şi, implicit, acceptă posibilitatea de a fi arestată şi
pedepsită de autorităţile statului pe teritoriul căruia a ajuns, prin încălcarea legilor acelui
stat; astfel fiind, trebuie să se considere că inculpatul a lipsit nejustificat din unitate în tot
timpul cât a fost deţinut în executarea pedepsei şi până la predarea sa de către autorităţile
statului străin celor române, iar nu numai în intervalul de timp de la părăsirea unităţii
şi până la arestarea sa de către autorităţile străine.
Împotriva acestei soluţii s-ar putea susţine că reţinerea militarului în termen de
către organele statului străin constituie o cauză de întrerupere forţată a continuităţii
infracţiunii prin intervenţia unui organ de stat competent. În această ipoteză ar trebui luată
în considerare durata până la arestare şi aceasta ar putea constitui o absenţă propriu-zisă
nejustificată din unitate, care, fiind mai redusă decât cea prevăzută de art. 332 C.
pen., militarul ar putea răspunde numai pentru infracţiunea prevăzută de art. 331 C.
pen.
Este de observat faptul că odată cu aplicarea pedepsei militarului i se deduce din
durată perioada cât a fost reţinut de organele statului străin (art. 89 C. pen. 92), fapt ce
vine în contradicţie cu concluzia că în această perioadă militarul a continuat să comită
fapta imputată. Considerăm că nu are nicio relevanţă că în cugetul inculpatului a
existat reprezentarea că va lipsi din unitate o perioadă mai lungă şi că ar putea fi reţinut
de organele statului străin dacă în fapt a intervenit o întrerupere forţată a continuităţii
infracţiunii. În acest caz este esenţială durata efectivă de absenţă din unitate şi nu modul
cum a conceput inculpatul executarea infracţiunii.
Acordarea de permisii, învoiri sau concedii de către alte persoane decât cele care
au calitatea de a le aproba, nu poate constitui pentru militarii care au beneficiat de
ele, infracţiunea de dezertare sau, după caz, de absenţă nejustificată, dacă beneficiarii lor
au fost de bună-credinţă.
Dacă acordarea s-a făcut în baza unei înţelegeri incorecte între militari şi şefii
lor suntem în prezenţa faptei de dezertare sau absenţă nejustificată93.
În unele situaţii infracţiunea de dezertare se realizează în concurs cu alte
infracţiuni. Astfel, dacă militarul în termen a părăsit fără aprobare unitatea, în timp ce se
afla în gardă ori de pază, acesta va răspunde atât pentru infracţiunea de dezertare, cât
şi pentru cea de călcare de consemn (art. 333 C. pen.)94.
Astfel, prin rechizitoriul Parchetului Militar Teritorial Bucureşti inculpatul sg. maj.
C. D. din U.M. 02246 Caracal a fost trimis în judecată pentru săvârşirea în concurs a
infracţiunilor de evadare prevăzută de art. 269 al. 1 C. pen. şi dezertare prevăzută de art.
332 al. 1 C. pen., cu reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit.
a C. pen.95 În sarcina inculpatului s-a reţinut că aflându-se în executarea pedepsei cu 8

92
Art. 89. - Computarea privaţiunii de libertate executata în afara tarii
În cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 4, 5 sau 6, partea din pedeapsa, precum si reţinerea si
arestarea preventiva executate în afara teritoriului tarii se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi
infracţiune de instanţele române.
93
V. Dongoroz, op. cit., p. 780
94
Iosif Fodor şi colectivul, op. cit., vol. IV, p. 778
95
Art. 37. – Recidiva în cazul persoanei fizice
Existã recidivã pentru persoana fizicã în următoarele cazuri:
a) când după rămânerea definitiva a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de
6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în
timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune

42
luni închisoare aplicate prin sentinţa definitivă nr. 11/2005 a Tribunalului Militar
Bucureşti pentru infracţiunea de absenţă nejustificată prevăzută de art. 331 al. 1 C. pen., a
evadat din starea legală de deţinere, deplasându-se la domiciliul său în oraşul Simeria,
jud. Hunedoara, de unde apoi a revenit la unitate din proprie iniţiativă. Inculpatul a fost
condamnat la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evadare prevăzută de art.
269 al. 1 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen. pe care în baza art. 269 al. 3 C.
pen., a adăugat-o la restul de 4 luni şi 28 de zile închisoare rămase neexecutate din
pedeapsa de 8 luni aplicate inculpatului prin sentinţa nr. 11/2005 a Tribunalului Militar
Bucureşti. De asemenea a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
de dezertare prevăzută de art. 332 al. 1 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen., iar în
baza art. 33 lit. a C. pen. şi art. 34 lit. a C. pen. inculpatul urmând să execute pedeapsa
cea mai grea, de 2 ani închisoare.96
În practica judiciară s-a decis că există concurs de infracţiuni şi în cazul în care
militarul în termen, aflat în executarea unei pedepse privative de libertate într-o închisoare
militară (în condiţiile prevăzute de art. 62 C. pen.) şi părăseşte, fără drept, acea unitate,
lipsind nejustificat peste limitele stabilite de art. 332 C. pen., va fi tras la răspundere
penală atât pentru infracţiunea de evadare cât şi pentru cea de dezertare97.
În timp ce se afla în executarea unei pedepse de 1 an şi 6 luni pentru
săvârşirea infracţiunii de dezertare, pedeapsă ce era executată în U.M. 02246 Caracal,
condamnatul C. A. a evadat la data de 26.09.2005, după o înţelegere prealabilă, împreună
cu un alt militar condamnat. Fiind prins în data de 13.07.2005 inculpatul C. A. a fost trimis
în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de evadare prevăzută de art. 269
al. 2 C. pen. în condiţiile recidivei postexecutorii prevăzute. de art. 37 lit. a C. pen.
Conform art. 269 al. 3 C. pen. pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare a
fost adăugată la zilele de închisoare rămase neexecutate din pedeapsa aplicată pentru
infracţiunea de dezertare săvârşită anterior, rămasă definitivă prin neapelare.
De asemenea condamnatului i s-a aplicat o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de dezertare prevăzută de art. 332 al. 1 C. pen. în condiţiile recidivei
postcondamnatorii prevăzută de art. 37 lit. a C. pen.98
Există opinii diferite şi în legătură cu situaţia acelor militari care absentează de
mai multe ori din unitate, dar de fiecare dată săvârşeşte o nouă infracţiune de dezertare. În
doctrină s-a motivat că în asemenea situaţii nu poate exista decât o pluralitate de
dezertări şi nu o infracţiune unică continuă, deoarece fapta de dezertare presupune, de
regulă, o nouă rezoluţie infracţională, determinată de împrejurări şi situaţii noi99.
Nu în toate cazurile însă ar putea fi înlăturate prevederile art. 41 al. 2 C. pen.100:
de exemplu în situaţia în care militarul şi-a propus să lipsească în mod repetat de la unitate,
de fiecare dată mai mult de 3 zile, pentru a se duce să-şi vadă familia. În această situaţie
evident sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la infracţiunea continuă şi respectiv
infracţiunea continuată.

este închisoarea mai mare de un an;

96
Sentinţei penală nr. 108/1996 a T.M.T. Bucureşti (nepublicată)
97
D. Cojocarii, op. cit., p. 46
98
Sentinţa penală nr. 156/2005 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti
99
Iosif Foilor şi colectivul, op. cit., voi. IV, p. 78
100
Art. 41. - Unitatea infracţiunii continuate si a celei complexe
În cazul infracţiunii continuate si al infracţiunii complexe nu exista pluralitate de infracţiuni.
Infracţiunea este continuata când o persoana săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

43
 În practica judiciară s-a decis că acţiunile repetate de dezertare realizate la intervale
scurte de timp constituie o singură infracţiune (continuată) deoarece ar avea la bază
aceeaşi rezoluţie infracţională101.
În situaţia în care în timpul absentării din unitate militarul se întoarce pentru câteva
ore în scopul rezolvării unor probleme, exclusiv personale, fără a se înfăţişa la organul
competent a lua act de prezentarea sa şi a fi oficializată această reîntoarcere prin ordin
pe unitate, în practică s-a statuat că nu are loc încetarea stării de dezertare, deoarece
din conduita militarului nu a rezultat că a luat hotărârea de a curma această stare.
Într-o opinie contrară acestei soluţii s-ar putea susţine că pe perioada în care
militarul s-a aflat în unitate, chiar fără să se prezinte la organul competent să constate
reîntoarcerea din dezertare, nu poate fi considerat absent nejustificat din unitate sau
serviciu; ar fi o ficţiune juridică deoarece în fapt militarul se găsea în unitate. Unitatea era
aceea care avea datoria să ia măsurile care se impuneau pentru a-1 determina pe militar să
se prezinte imediat la organele competente. Nu este necesar ca pentru încetarea stării de
dezertare militarul să acţioneze cu această intenţie pentru că încetarea infracţiunii poate fi
şi silită prin intervenţia autorităţii interesate să restabilească legalitatea.
În această opinie prezenţa în unitate de bună-voie a militarului a întrerupt
continuitatea infracţiunii de dezertare, iar plecarea, ulterioară, şi absenţa pe o durată
mai mare de 3 zile ar putea echivala cu săvârşirea unei noi infracţiuni de dezertare în
concurs cu cea anterioară.
În ce ne priveşte achiesăm la prima opinie, în sensul că prezenţa în unitate a
militarului se datorează nu intenţiei acestuia de a reveni de bună-voie la unitate, revenirea
fiind făcută în scopul rezolvării problemelor personale şi nicidecum întoarcerii şi
prezentării de bună-voie în unitate. Or infracţiunea de dezertare este o faptă săvârşită cu
intenţie prin comisiune sau omisiune, iar simpla prezenţă în unitate a militarului nu
denotă intenţia acestuia de a întrerupe starea de absenţă nejustificată din unitate. Este drept
că unitatea este în măsură să acţioneze pentru a restabili legalitatea, iar faptul că nu a
acţionat nu i se datorează în niciun caz militarului, ci neluării măsurilor corespunzătoare
de către unitate.

Urmarea imediată în cazul infracţiunii de dezertare, se produce odată cu

absentarea militarului din unitate pe o durată mai mare de 3 zile. Ea constă în starea
de pericol accentuat pe care o produce prin lipsa nejustificată şi prelungită a militarului de
la unitate.

Legătura de cauzalitate se produce în momentul împlinirii celor 3 zile de absenţă

nejustificată, iar legătura de la cauză la efect nu are nevoie să fie dovedită.

Latura subiectivă. Întrucât este o infracţiune ce se comite prin inacţiune,

dezertarea poate fi săvârşită atât cu intenţie (directă sau indirectă), cât şi din culpă (simplă
sau cu prevedere).
Fapta este săvârşită cu intenţie atunci când elementul material se realizează printr-
o acţiune (omisiune prin acţiune), iar din culpă este atunci când fapta de dezertare este
săvârşită printr-o simplă inacţiune.
În literatura juridică a fost exprimată opinia că infracţiunea de dezertare poate
fi săvârşită numai cu intenţie directă, aceasta rezultând din împrejurarea că orice militar
care absentează de la unitate sau serviciu mai mult de 3 zile (24 de ore în timp de război)
prevede urmările socialmente periculoase ale faptei sale şi urmăreşte producerea lor102.

101
D. Cojocaru, op. cit., p. 47

44
 În ceea ce priveşte scopul urmărit de făptuitor, acesta deşi nu are relevanţă juridică,
de el se ţine seama la individualizarea pedepsei.
Scopul urmărit de făptuitor în cazul dezertării constă în faptul că militarul urmăreşte
să se sustragă de la unele activităţi pe timp nelimitat, spre deosebire de scopul pe care-1
urmăreşte făptuitorul în cazul absenţei nejustificate, unde făptuitorul urmăreşte să se
înapoieze la unitate sau serviciu.
Motivele comiterii faptei pot fi variate, iar atunci când sunt cunoscute, de ele se
poate ţine seama la stabilirea gravităţii faptei şi la aplicarea pedepsei.

3.2.3. Forme, modalităţi, sancţiuni

Forme
Dezertarea, ca şi absenţa nejustificată, este o infracţiune ce se realizează prin
omisiune (inacţiune), ea nefiind susceptibilă de forme imperfecte (acte pregătitoare sau
tentativă).
Din acest motiv, ca şi în cazul absenţei nejustificate, în cazul dezertării nu se poate
vorbi de acte preparatorii sau tentativă.
Este posibil însă în cazul în care dezertarea se realizează printr-o acţiune (părăsirea
unităţii, trecerea frauduloasă a frontierei), infracţiunea să poată fi susceptibilă de acte
de pregătire, acestea căpătând un caracter penal (ex.: sustragerea unei foi de drum,
necesară deplasării militarului; înlesniri sau ajutoare obţinute de autor din partea altor
persoane în scopul săvârşirii infracţiunii).

Consumare
Infracţiunea de dezertare, ca şi infracţiunea de absenţă nejustificată, fiind o
infracţiune continuă, se consumă atunci când durata absenţei nejustificate de la unitate
sau serviciu a depăşit 3 zile şi se epuizează atunci când această absenţă încetează103.
Potrivit art. 331 al. 1 C. pen., subiect al infracţiunii de dezertare poate fi numai
persoana care are calitatea de militar, inclusiv militar concentrat, iar fapta constă în absenţa
nejustificată a autorului de la unitate sau serviciu o perioadă care depăşeşte 3 zile. Din
cuprinsul textului rezultă că dezertarea este o infracţiune continuă, a cărei săvârşire
începe în momentul părăsirii nejustificate a unităţii sau serviciului şi ia sfârşit când absenţa
nejustificată este curmată (militarul se prezintă de bună voie la unitate sau serviciu, ori în
faţa autorităţii competente, sau este prins de organele forţei publice) ori în momentul în
care autorul îşi pierde calitatea de militar în condiţiile prevăzute de lege.
Cât timp, în speţă, absenţa nejustificată din unitate a inculpatului- militar concentrat
- a fost curmată abia după 1 an şi 3 luni de la părăsirea unităţii, fără ca între timp el să-şi fi
pierdut calitatea de militar în condiţiile prevăzute de lege, urmează a se conchide că în
toată această perioadă inculpatul s-a aflat în poziţia de dezertor, indiferent de durata de
timp pentru care putea fi concentrat.
Faptul că absenţa nejustificată se prelungeşte în timp, ceea ce produce o
amplificare a urmării imediate, nu modifică caracterul de unitate al infracţiunii, în cazul
în care în timpul continuării se produc şi alte urmări care constituie prin ele însele o altă
faptă penală, atunci va exista un concurs de infracţiuni.
Infracţiunea de dezertare se epuizează când absenţa, care constituie elementul
material al faptei, ia sfârşit fie prin predarea făptuitorului, fie prin prinderea şi aducerea la
unitate.

102
Tribunalul Militar Cluj, sentinţa penală 112/2002 şi Tribunalul de Regiune Militară Bucureşti, decizia
penală nr. 387/2002
103
Tribunalul Militar Cluj, sentinţa penală nr.24/2005

45
 Modalităţile infracţiunii
Infracţiunea de dezertare are două modalităţi: o modalitate simplă (tipică),
prevăzută de art. 332 al. 1 C. pen., şi o modalitate agravată, prevăzută de art. 332 al. 2 C.
pen.

Modalitatea simplă există atunci când fapta este comisă în timp de pace şi potrivit
al. 1 absenţa militarului trebuie să depăşească 3 zile: „Absenta nejustificatã de la unitate
sau serviciu, care depăşeşte 3 zile, a oricărui militar, se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 7 ani.”

Modalitatea agravată prevăzută de al. 2 conţine două elemente de

circumstanţiere şi anume: fapta să fie săvârşită în timp de război, iar absenţa nejustificată
să fi depăşit 24 de ore. Circumstanţa agravantă a stării de război se explică prin aceea că
fapta prezintă în acest caz un pericol social mult mai mare: „În timp de război, absenta
nejustificatã a oricărui militar de la unitate sau serviciu, care a depăşit 24 ore, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani.”
Faptul că timpul avut în vedere este mult mai scurt, 24 de ore când fapta este
săvârşită pe timp de război, evidenţiază pericolul social sporit.
În situaţia în care fapta s-a consumat pe timp de pace, dar a continuat şi după
începerea războiului, ea va fi încadrată în modalitatea agravată. Dacă a început în timpul
războiului şi s-a continuat pe timp de pace, fapta rămâne ca fiind săvârşită în modalitatea
agravată.

Sancţiuni. Infracţiunea de dezertare în forma simplă, prevăzută de art. 332 al. 1 C.

pen., se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 7 ani. Dacă fapta este săvârşită în timp de
război (art. 332 al. 2 C. pen.) pedeapsa prevăzută de lege este de la 3 la 12 ani.
La stabilirea pedepsei vor fi avute în vedere prevederile art. 72 C. pen.,
referitoare la criteriile generale de individualizare104.
Atunci când există circumstanţe atenuante (militarul s-a întors de bună-voie după o
absenţă de scurtă durată) pedeapsa va fi coborâtă până la minimul general (art. 76 lit.
d)105, iar în cazul circumstanţelor agravante se va aplica o pedeapsă până la maximul
special, iar dacă acesta este neîndestulător se va adăuga un spor de 2 ani şi 4 luni (art. 78).
În caz de concurs între cauzele de agravare şi cauzele de atenuare pedeapsa se
stabileşte ţinându-se cont de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi

104
Art. 72 - Criteriile generale de individualizare
(1) La stabilirea si aplicarea pedepselor se tine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de
limitele de pedeapsa fixate în partea speciala, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana
infractorului si de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penala.
(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se tine seama de
dispoziţiile alineatului precedent atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi pentru
proporţionalizarea acesteia.
(3) La stabilirea si aplicarea pedepselor pentru persoana juridicã se tine seama de dispoziţiile părţii
generale a prezentului cod, de limitele de pedeapsã fixate în partea specialã pentru persoana fizicã, de
gravitatea faptei săvârşite şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penalã.
105
Art. 76 - Efectele circumstanţelor atenuante
d) când minimul special al pedepsei închisorii este de un an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub
acest minim, până la minimul general;

46
de starea de recidivă (art. 80 al. 1 C. pen.) 106. Dacă există concurs între circumstanţele
agravante şi atenuante coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie.
În cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţele
agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 de ani,
dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic, şi de 30 de
ani, dacă maximul special pentru cel puţin una dintre infracţiuni este mai mare de 10 ani107.
Fapta de dezertare săvârşită în timp de război se pedepseşte cu închisoare de la 3 la
12 ani.
În cazul în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa se coboară sub 3 ani, dar
nu mai jos de 3 luni (art. 76 lit. c), iar dacă există circumstanţe agravante, pedeapsa aplicată
va urca până la maximul special, la care se poate adăuga un spor de până la 3 ani (art. 78),
când este considerată neîndestulătoare.
Dacă pedeapsa pronunţată este mai mare de 2 ani, în afară de pedeapsa
principală se poate aplica şi pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi până la
10 ani şi degradarea militară.
Pedeapsa complimentară a degradării militare este obligatorie atunci când pedeapsa
principală este închisoarea mai mare de 10 ani (art. 67 al. 2 C. pen.).
Cercetarea penală se efectuează personal de către comandant, de ofiţeri anume
desemnaţi de către comandantul unităţii sau de procurorul militar (art. 208 lit. a, art. 209
al. 3 C. p. p.).
Procurorul militar este cel care pune în mişcare şi exercită acţiunea penală, dar
numai la sesizarea comandantului (art. 337 C. pen.108 şi art. 226 al. 2 C.p.p.109).
Refuzul comandantului de a sesiza organul de urmărire penală pentru
săvârşirea faptei de dezertare de către un militar subordonat este susceptibil de a fi atacat la
comandantul unităţii superioare şi, în mod succesiv, până la ministrul Apărării Naţionale.
Competenţa judecării cauzei în primă instanţă revine tribunalului militar (art. 26 pct.
1 C.p.p.) şi tribunalului militar teritorial (art. 28 pct. 1 C.p.p.).

3.2.4. Scurt istoric

În cadrul justiţiei militare de la 1881, dezertarea era incriminată în articolele 225-
233. Pedeapsa prevăzută varia după gravitatea dezertării (închisoare de 2 până la 6 luni
pentru dezertare pe timp de pace în ţară şi de 2 până la 5 ani în timp de război). Pentru
dezertări în străinătate sau la inamic erau prevăzute pedepse mai grave.
Codul justiţiei militare de la 1937 incrimina dezertarea la art. 520. Pedeapsa era
închisoarea corecţională de la 3 la 10 ani, iar când fapta era săvârşită pe timp de război,
pedeapsa era munca silnică de la 5 la 25 de ani.
Dezertarea la inamic era reglementată de acelaşi cod la art. 522 şi era
pedepsită cu pedeapsa capitală şi confiscarea averii.
În actualul cod penal dezertarea la inamic este considerată infracţiune contra
securităţii statului şi este reglementată de art. 156 lit. d C. pen.

106
Art. 80 - Concursul între cauzele de agravare si de atenuare
În caz de concurs între cauzele de agravare si cauzele de atenuare, pedeapsa se stabileşte ţinându-se
seama de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante si de starea de recidiva.
107
Tribunalul Militar Cluj, sentinţa penală nr. 121/9 decembrie 2004
108
Art. 337. - Punerea în mişcare a acţiunii penale
Acţiunea penalã pentru infracţiunile prevăzute în art. 331-334 se pune în mişcare numai la
sesizarea comandantului.
109
ART. 226 (2) Pentru infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 331 - 336, 348, 353 şi 354,
urmărirea penală poate începe numai la sesizarea comandantului.

47
 Art. 555 al aceluiaşi cod al justiţiei militare din 1937, incrimina fapta oricărui
militar sau marinar, care, fiind îmbarcat, părăseşte fără autorizaţie nava.
De asemenea art. 589 incrimina dezertarea săvârşită de militarii din aviaţie, iar art.
590 incrimina dezertarea militarilor din aviaţie, săvârşită în timp de război. Şi în
reglementările menţionate, pedepsele prevăzute pentru faptele săvârşite pe timp de pace
erau mai reduse faţă de cele săvârşite pe timp de război.
Noul Cod penal are un conţinut cuprinzător, în care sunt încadrate toate variantele
din abrogatul Cod al justiţiei militare, fiind evitate incriminări paralele pentru aceeaşi faptă
comisă însă de militari din arme diferite.

3.3. Călcarea de consemn

3.3.1. Aspecte generale.

A. Concept şi caracterizare

Călcarea de consemn este fapta militarului care încalcă regulile serviciului de

gardă, de pază, de însoţire sau de securitate. Călcarea de consemn, din punctul de vedere al
legii penale, este şi fapta de părăsire a comenzii sau a ori cărui alt post de către un militar.

a) În organizarea unităţilor şi formaţiunilor militare funcţionează servicii speciale, a

căror sarcină (misiune) este aceea de a asigura paza unor obiective militare (de exemplu:
paza şi apărarea sediului unităţii), a transportului militar, când ar fi necesară paza acestuia
sau pentru a asigura escorta şi securitatea, în cazurile în care persoane sau situaţii anumite
justifică luarea unor măsuri de escortare şi securitate.

48
 Aceste diferite servicii îşi desfăşoară întreaga activitate în conformitate cu
dispoziţiile regulamentare speciale110 care stabilesc amănunţit modul de organizare şi
funcţionare, precum şi îndatoririle militarilor ce le compun.
Militarii aflaţi în servicii de gardă, de pază, de însoţire sau de securitate sunt
consideraţi în misiune şi au datoria, cât timp se găsesc în executarea acesteia, să
îndeplinească cu stricteţe îndatoririle cu caracter general şi permanent, stabilite de
prevederile guvernamentale, cât şi de îndatoririle speciale, stabilite prin ordinele primite de
la şefi, ordine care imprimă o notă specifică (particulară) misiunii încredinţate.
Prin urmare, misiunea este adusă la îndeplinire numai atunci când militarii din
respectivele servicii execută întocmai atât obligaţiile generale, cu caracter permanent, ce
sunt prevăzute în regulament, cât şi cele particulare, trasate de şefi, obligaţii cunoscute în
armată sub denumirea de consemn general şi consemn particular.

b) Nerespectarea cu atenţie şi întocmai al consemnului general sau al celui

particular este de natură să pericliteze asigurarea pazei şi apărării necesare; această situaţie
poate expune unitatea sau formaţiunea la consecinţe din cele mai grave, ceea ce justifică
incriminarea şi sancţionarea de legea penală a unor atare conduite din partea militarului
aflat în vreunul din serviciile mai sus menţionate.
Dacă la infracţiunile de absenţă nejustificată şi dezertare raportul de serviciu militar
este nesocotit prin lipsa nejustificată a militarului de la unitate sau serviciu, la călcarea de
consemn raportul de serviciu militar este nesocotit sub aspectul neîndeplinirii unor
îndatoriri (obligaţii) specifice unuia dintre serviciile care asigură paza şi apărarea necesare
obiectivelor şi operaţiilor interesând capacitatea de apărare a ţării.
La toate aceste fapte este incriminată atitudinea omisivă a militarului faţă de ceea
ce legea îi impune: să fie prezent la locul unde efectuează serviciul militar (absenţa
nejustificată, dezertarea), să execute întocmai obligaţiile specifice misiunii încredinţate în
serviciile de pază şi apărare a unităţii (călcarea de consemn).

c) Nu orice nerespectare a îndatoririlor care revin, în general, militarilor constituie

o călcare de consemn, ci numai nerespectarea obligaţiilor referitoare la serviciul de gardă,
de pază, de însoţire sau de securitate, îndatoriri circumscrise deci la executarea acestor
servicii.

Prin săvârşirea infracţiunii de călcarea a consemnului se încalcă unele

îndatoriri specifice prevăzute în regulamentele militare (R.G.-2 -Regulamentul
serviciului interior).
Privite prin prisma exigenţei îndeplinirii îndatoririlor militare, serviciile prevăzute
în art. 333 C. pen. sunt importante puncte în care se realizează pregătirea pentru luptă
a militarilor care asigură paza şi apărarea bunurilor militare, a tehnicii de luptă, ca şi
a oricăror obiective ale armatei, inclusiv asigurarea exercitării comenzii unei unităţi sau a
oricărui alt post de interes deosebit încredinţat unui militar.
Executarea serviciului de pază, gardă, de însoţire sau de securitate generează
pentru militari misiuni care impun îndeplinirea cu stricteţe a unor îndatoriri speciale care
de regulă, sunt concretizate într-un consemn general şi unul particular.
Cu privire la noţiunea de consemn subliniem că aceasta nu a fost definită nici de
codul justiţiei militare, abrogat şi nici de codul penal actual. Lămurirea conceptului
acestei noţiuni este făcută însă de regulamentul R.G.-2, în ale cărui dispoziţiuni se
precizează că prin consemn general se înţeleg toate îndatoririle cu caracter permanent
110
Dispoziţiuni prevăzute de Regulamente serviciului interior al Forţelor Armate, Bucureşti, editura Militară,
M.F.A. 2002

49
prevăzute de acest regulament, ce revin militarilor cu prilejul executării unei misiuni,
care se referă la serviciul de gardă, de pază, însoţire, precum şi orice dispoziţie scrisă ori
verbală transmisă în îndeplinirea acestor misiuni. La articolul 42 se prevăd următoarele:
„Santinelele din serviciul de gardă au acelaşi consemn general. În afară de
acesta, fiecare santinelă are şi un consemn particular specific postului său."
Art. 43: „Consemnul general cuprinde îndatoririle santinelei, indiferent de
postul încredinţat, care sunt următoarele:
- ia în primire de la santinela care a ieşit din serviciu tot ce se
prevede în consemnul particular; dacă constată nereguli, le raportează comandantului
gărzii sau ajutorului acestuia;
- veghează permanent sectorul terestru, cercetează şi observă
continuu spaţiul aerian stabilit prin consemnul particular, păzeşte şi apără postul
încredinţat, folosind după caz, orice procedeu de acţiune;
- nu părăseşte postul chiar dacă viaţa îi este în pericol, până când
nu este ridicată de către una din persoanele care au acest drept;
- nu permite nimănui apropierea de post la o distanţă mai mică decât
cea fixată prin consemnul particular, cu excepţia persoanelor cărora se subordonează
sau a celor însoţite de acestea şi nu se depărtează de post mai mult decât
distanţa stabilită;
- este permanent în măsură să facă uz de armamentul din dotare,
pe care-l ţine numai asupra sa, nu-l dă nimănui, nici chiar
persoanelor cărora le este subordonată, şi nu-l îndreaptă împotriva
altei persoane decât în condiţiile prevederilor Art. 47 referitoare la
uzul de armă;
- când în zona obiectivului de păzit şi apărat intră anumite persoane
suspecte şi autovehicule cu numere de înmatriculare străine, care fac investigaţii,
înregistrează sub diferite forme, fotografiază sau filmează obiectivul, le opreşte, fără a
face uz de armă, iar dacă acestea nu se supun, reţine semnalmentele şi numerele
de înmatriculare, raportând imediat comandantului gărzii;
- somează, identifică şi reţine persoanele care intră (ies) în (din)
raza postului său, conform Art. 49, 50 şi face uz de armă potrivit
reglementărilor;
- se adăposteşte în gheretă sau sub umbrela- ciupercă, numai pe
timp nefavorabil, fără a întrerupe supravegherea postului;
- cheamă imediat comandantul gărzii, ori de câte ori constată încălcarea
regulilor stabilite prin consemnul particular;
- nu vorbeşte cu nicio persoană decât în prezenţa comandantului
gărzii, ajutorului acestuia; la întrebările comandanţilor sau superiorilor în grad aflaţi
în control răspunde scurt, fără a întrerupe supravegherea postului;
- dă onorul din locul în care se află, poartă şi păstrează armamentul
în condiţiile prevăzute în prezentul regulament;
- cunoaşte comportamentul câinilor de pază, acolo unde paza se
execută cu câini, luând măsuri pentru chemarea comandantului gărzii atunci când
situaţia o impune;
- este în măsură să mânuiască mijloacele tehnice de pază şi
alarmare, legătură, iluminare, stins incendii pe care le are în primire;
- nu-şi acoperă ochii şi urechile cu coifura, nu ţine gulerul mantalei
ridicat;
- nu consumă băuturi alcoolice sau de altă natură, în afară de apă

50
potabilă din bidonul aflat asupra sa, nu stă rezemat, nu se aşează, nu fumează, nu
mănâncă, nu scrie, nu citeşte, nu cântă, nu joacă, nu face înscrisuri pe amenajările
existente la postul său, nu primeşte sau transmite obiecte, nu se preocupă de alte activităţi
care să sustragă de la îndeplinirea misiunii;
- la izbucnirea unui incendiu sau în caz de calamitate naturală
cheamă comandantul gărzii şi fără a întrerupe supravegherea postului, ia măsuri de
limitare a urmărilor, folosind în acest scop mijloacele aflate la post;
- dacă se îmbolnăveşte sau este rănit, cheamă prin orice mijloace comandantul
gărzii, continuând să-şi îndeplinească misiunea până la sosirea acestuia;
- la schimbarea sa, predă paza şi apărarea postului fără nereguli.
În ceea ce priveşte consemnul particular, acesta se referă la
îndatoririle specifice care au determinat înfiinţarea postului, a serviciilor menţionate
şi care sunt cuprinse în ordinul de înfiinţare a postului.
Consemnul particular variază, sub raportul conţinutului, de la post la post şi în funcţie de
diferitele obiective militare.
În art. 44 din acelaşi regulament se prevăd următoarele: „Consemnul
particular al santinelei cuprinde îndatoririle specifice postului pe care îl are în primire.
El se stabileşte, în detaliu, de şeful de stat major al unităţii (comandantul comenduirii
garnizoanei, cu acordul scris al şefilor de armă- similari- pentru posturile care îl
interesează nemijlocit, precum şi cel al comandantului obiectivului de păzit şi apărat) şi
este scris în tabelul posturilor. La subunităţile izolate consemnul particular se
stabileşte de comandanţii acestora.
De regulă consemnul particular cuprinde următoarele prevederi:
1. Denumirea postului şi locul de dispunere al acestuia;
2. Ce are în pază şi apărare;
3. Cu ce armament şi muniţie execută serviciul;
4. Locul unde se dispune santinela;
5. Sectorul de observare şi de tragere;
6. Procedeele prin care îşi îndeplineşte consemnul;
7. Cum se face accesul în raza postului;
8. Limitele de patrulare;
9. Modul cum acţionează când este atacată, în caz de incendiu sau calamităţi
naturale;
10. Mijloacele prin care ţine legătura cu corpul de gardă, regulile care trebuie
respectate când execută convorbiri cu acestea.
În consemnul particular al santinelei de la drapelul de luptă, depozitele de
armament, muniţie, carburanţi-lubrifianţi sau alte materiale periculoase, arest şi de la
intrarea în corpul de gardă, pe lângă îndatoririle specifice se mai includ:
a) Santinela de la drapelul de luptă al unităţii stă în poziţia „Drepţi", lateral
faţă de acesta, ţine pistolul-mitralieră în poziţia „la piept", carabina sau puşca la picior,
având voie să îndoaie genunchiul piciorului drept sau stâng, când ia în primire postul,
santinele este obligată să verifice starea husei (vitrinei) şi a sigiliului, permite scoaterea
drapelului numai la ordinul şi în prezenţa comandantului gărzii; dacă postul său este în
primejdie din cauza unui incendiu sau a unei calamităţi naturale, santinela duce drapelul
de luptă într-un loc aflat în afara oricărui pericol şi cheamă comandantul gărzii;
b) Santinela de la depozit, magazie de armament, muniţie, carburanţi- lubrifianţi
ori alte materiale periculoase precum şi cea care face paza transportului acestora nu
permite: să se fumeze, să se aprindă focul, să se tragă cu armament, să se folosească
exploziv, mijloace de iluminare cu foc deschis, în apropierea sau în interiorul
obiectivului păzit, la o distanţă mai mică decât cea prevăzută în consemnul particular; să

51
se intre în depozit (magazie) cu armament sau fără încălţăminte sau îmbrăcăminte
specială- prevăzută în consemnul particular al postului;
c) Santinela de la intrarea în corpul de gardă nu permite să se intre în corpul de
gardă numai personalului gărzii; la apropierea persoanelor care au dreptul să controleze
garda (art. 86) ori a celor însoţite de ofiţerul de serviciu sau ajutorul acestuia, santinela
anunţă comandantul gărzii prin semnalul stabilit; opreşte pe celelalte persoane la
distanţa stabilită şi cheamă pe comandantul gărzii; este atentă la semnalele pe care le
dau santinelele din celelalte posturi şi le raportează imediat comandantului gărzii; ţine
legătura permanent cu plantonul din corpul de gardă; raportează imediat comandantului
gărzii cazurile de dezordine şi indisciplina observată în apropierea corpului de gardă.
Prin „uz de armă” în sensul prevederilor Legii 17/1996 (privind regimul
armelor de foc şi al muniţiilor)se înţelege executarea tragerii cu arme de foc asupra
persoanelor sau bunurilor. (Art. 46 ).
La Art. 47 se prevăd următoarele:
„Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă pentru
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare în următoarele situaţii:
a) împotriva acelora care atacă militarii aflaţi în serviciul de gardă,
pază, escortă, protecţie, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept
precum şi împotriva celor care, prin actul săvârşit prin surprindere
pun în pericol obiectivul păzit.
b) împotriva celor care atacă persoanele investite cu exerciţiul
autorităţii publice sau cărora potrivit legii li se asigură protecţie.
c) împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă sau să iasă în
mod ilegal în sau din unităţile, subunităţile militare ori din perimetrele
sau zonele păzite- vizibil delimitate- stabilite prin consemn.
d) Pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor
infracţiuni încearcă să fugă.
e) împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele
prevăzute la litera a) şi c) precum şi împotriva conducătorilor
acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale
organelor abilitate, existând indicii temeinice că au săvârşit o
infracţiune ori că este iminentă săvârşirea unei infracţiuni.
f) Pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care
sunt probe ori indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care
ripostează ori încearcă să riposteze cu arma, cu alte obiecte pot
pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei.
g) Pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor
aflaţi în stare legală de reţinere.
h) împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să
pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice.
i) împotriva celora care atacă sau împiedică militarii să execute misiuni de
luptă.
j) în executarea intervenţiei antiteroriste asupra obiectivelor
atacate sau capturate de terorişti, în scopul reţinerii sau anihilării acestora, eliberării
ostaticilor şi restabilirii ordinii publice. Persoanele autorizate să deţină, să poarte şi să
folosească arme pentru pază sau autoapărare pot face uz de armă, în legitimă apărare
sau în stare de necesitate, potrivit legii.

Din punctul de vedere al materialităţii lor, faptele de călcare de consemn sunt foarte
variate; cu toată diversitatea pe care o prezintă (explicabilă prin faptul că fiecare serviciu,

52
având îndatoriri specifice, şi faptele de încălcare vor avea un anumit specific, care le
diferenţiază), aceste fapte îşi găsesc, totuşi, încadrarea în aceeaşi dispoziţie incriminatoare,
deoarece există un element de omogenitate şi anume, fiecare dintre aceste fapte reprezintă
încălcarea unui consemn (general sau particular) şi aduce atingere ordinii şi disciplinei
militare.
Este asimilată faptei de călcare de consemn părăsirea comenzii sau oricărui alt post
de către militar, deoarece acela care deţine comanda sau se găseşte în post execută o
misiune, având deci un consemn, de care este dator să ţină seama, executându-l astfel cum
a fost dat.
Părăsirea comenzii sau a postului, fiind o variantă a încălcării de consemn, aduce
implicit atingere ordinii şi disciplinei militare şi este explicabil ca fapta să fie incriminată
prin dispoziţiile privitoare la infracţiunile privind ordinea şi disciplina militară.
În aliniatul 3 al articolului 333 este prevăzută o formă agravată a infracţiunii şi
anume: călcarea consemnului de către santinela aflată în serviciu de gardă sau de pază pe
lângă depozitele de armament, muniţii sau alte materiale explozive, la frontieră şi în alte
posturi de un deosebit interes militar sau de stat ori dacă fapta ar fi putut avea urmări
grave.
Ca şi la alte infracţiuni din această categorie şi în cazul călcării de consemn (în
articolul 333 aliniatul 4 Cod penal) se prevede o formă agravată care priveşte săvârşirea
faptelor arătate mai sus în timp de război.

B. Obiectul juridic al infracţiunii

- Obiectul juridic generic al ocrotirii instituite prin incriminarea faptei de călcare

de consemn îl formează relaţiile sociale a căror existenţă şi dezvoltare sunt asigurate prin
buna organizare şi funcţionare a unităţilor şi serviciilor militare, prin care se realizează
valoarea socială a capacităţii de apărare a ţării.

- Obiectul juridic special al ocrotirii asigurate prin incriminarea faptei de călcare de

consemn îl formează grupul de relaţii sociale a căror normală formare şi desfăşurare sunt
condiţionate de existenţa şi menţinerea ordinii şi disciplinei militare. Acest grup restrâns de
relaţii sociale îşi găsesc o convenabilă dezvoltare numai dacă regulile statornicite pentru
serviciile de gardă, pază, însoţire sau securitate sunt îndeplinite întocmai, iar militarii nu
părăsesc comanda sau postul încredinţat.
Prin incriminarea faptelor care constituie atingeri ale acestor reguli se asigură
disciplină şi odinea militară şi- în ultimă analiză- capacitatea de apărare a ţării.
Dacă fapta săvârşită aduce adiacent atingeri diferite în cadrul aceleiaşi valori
sociale (de exemplu, militarul care calcă consemnul şi insultă superiorul prin aceeaşi faptă)
sau în cadrul unei alte valori sociale (de exemplu, militarul care înlesneşte evadarea, unui
deţinut, călcând consemnul), existând mai multe urmări periculoase, produse prin
comiterea aceleaşi fapte, va exista un concurs de infracţiuni.
Deci, obiectul juridic special al infracţiunii este constituit din relaţiile sociale
referitoare la ordinea şi disciplina militară, relaţii a căror normală dezvoltare este asigurată
numai prin respectarea de către militar a regulilor desfăşurării serviciului de gardă, de
pază, de însoţire sau securitate.111
- Obiectul material al infracţiunii
Observaţiile făcute la infracţiunile de absenţă nejustificată şi dezertare îşi au
aplicaţie şi la călcarea de consemn, care de regulă nu are un obiect material. Cu toate
111
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, ş.a. „Drept Penal Special”, editura Europa Nova, Bucureşti-1999,
pag.633

53
acestea, în fapt nu este exclusă posibilitatea ca sancţiunea de călcare de consemn să se
răsfrângă asupra unui lucru care devine obiectul material al infracţiunii (de exemplu: bunul
asupra căruia se efectuează serviciul de pază, bun care a suferit degradări din cauza
nerespectării consemnului).

C. Subiecţii infracţiunii

- Subiect activ. Infracţiunea de călcare de consemn are ca subiect activ nemijlocit

(autor) pe militarul care face parte din serviciul de gardă, de pază, de însoţire sau de
securitate, sau pe militarul care are comanda sau orice alt post, militari care şi-au încălcat
misiunea (obligaţiile) ce le revine.
Subiectul activ nemijlocit este deci calificat, trebuind să îndeplinească pe lângă
calitatea de militar şi cerinţa de a face parte dintr-unul din serviciile arătate ori să aibă
comanda sau oricare alt post.
Participaţiunea este posibilă sub forma complicităţii sau a instigării nu şi sub forma
coautoratului, deoarece fapta nu poate avea decât un singur subiect nemijlocit (infracţiune
cu subiect activ unic).
Chiar şi în cazul în care misiunea încredinţată este aceeaşi pentru mai mulţi
militari, iar între ei a existat o înţelegere, răspunderea pentru încălcarea consemnului va fi
pentru fiecare ca autor al faptei, întrucât obligaţiunea este personală pentru fiecare dintre
ei.112 Se va ţine însă seama de conexitatea cu faptele celorlalţi militari.

- Subiectul special al infracţiunii de călcare de consemn nu poate fi orice militar,

ci numai acela care în momentul săvârşirii faptei face parte din personalul gărzii sau
din serviciul de pază, însoţire sau securitate, ori acela căruia i s-a încredinţat o comandă
sau orice alt post, pentru care poartă răspunderea consemnului primit.
Subiectul activ special este aşadar, de două ori calificat, trebuind să aibă
calitatea de militar şi să îndeplinească cerinţa de a avea una dintre îndatoririle arătate mai
sus.
Legiuitorul actual, ca şi cel anterior, nu a definit noţiunile de post şi de
comandă. În legătură cu lămurirea acestor noţiuni subliniem că, potrivit
regulamentelor militare în vigoare, prin post se înţelege locul ori porţiunea de teren în
care santinela, orice alt militar de paza sau o unitate constituită îşi îndeplineşte
sarcinile, misiunile sau orice obligaţii ce-i revin pentru pază ori apărare, iar prin
comandă se înţelege funcţia care conferă unui militar conducerea unei trupe sau
unităţi constituite (inclusiv garda), în unele situaţii chiar conducerea unei subunităţi
trimise în executarea unei misiuni.
În ceea ce priveşte expresia „oricărui alt post” sau „ori în alte posturi" din
cuprinsul Art. 333 alin. 2 şi 3 C. pen. este firesc a se înţelege că în conţinutul acestora
se include şi postul de santinelă.
Autor al infracţiunii de călcare de consemn poate fi şi militarul care face parte din
personalul serviciului interior de zi pe unitate (ofiţer de serviciu, ajutorul acestuia,
sergent de serviciu pe subunitate, gradat de serviciu pe punctul de control, etc.) care are
obligaţii speciale (menţinerea ordinii interioare, paza tehnicii de luptă, paza încăperilor,
a localului, etc.) deoarece asemenea sarcini reprezintă în înţelesul art. 333 C. pen.
adevărate consemne generale şi particulare ce trebuie să fie executate întocmai.
Aceeaşi situaţie, adică subiect activ al infracţiunii de călcare de consemn, prevăzută
însă de art. 333 alin 3 C. pen. poate fi şi militarul care are misiunea de a asigura paza
frontierei în orice post, chiar dacă nu îndeplineşte serviciul în denumirea de santinelă.
112
D. Cojocaru, op. cit., pag. 56.

54
 În ceea ce priveşte fapta plantonului, de a părăsi postul încredinţat, practica a
confirmat punctul de vedere că acesta nu are calităţile cerute de lege ca să poată săvârşi o
călcare de consemn, deoarece nu face parte din serviciul de gardă, de pază, de însoţire sau
securitate, astfel încât în asemenea situaţii ne găsim în faţa unei simple abateri
disciplinare. Plantonul are numai atribuţii pe linie gospodărească şi acestea nu echivalează
cu cele menţionate de art. 333 alin. 1 C. pen.
O problemă ivită în practica judiciară a fost cea referitoare la încadrarea juridică a
faptei unei santinele care a fost găsită dormind în post, în sensul de a şti dacă există
infracţiunea de călcare de consemn sau o simplă abatere disciplinară. Opinia justă,
credem, este aceea că, în asemenea situaţii există infracţiunea de călcare de consemn,
deoarece militarul în cadrul consemnului său general, avea obligaţia să fie vigilent pe
tot timpul cât se găseşte în post. Nu se poate susţine că păzirea postului respectiv- prin
supraveghere vizuală permanentă în jurul postului- nu este o îndatorire generală a
santinelei. În astfel de cazuri este vorba de săvârşirea unei infracţiuni momentane iar
nu continue.
Santinela ca subiect activ calificat al infracţiunii reiese din calitatea acestui
militar de a executa în momentul săvârşirii infracţiunii serviciul de gardă în postul de
santinelă, care atrage realizarea conţinutului calificat (agravat) al acestei infracţiuni.
Ca şi la infracţiunile de absenţă nejustificată şi dezertare, la călcarea de consemn
participaţia penală sub forma coautoratului nu este posibilă, fapta neputând avea decât un
subiect activ unic. Este posibilă participaţia sub forma complicităţii sau a instigării. Nu
are relevanţă faptul că misiunea a fost încredinţată concomitent mai multor militari;
fiecare va răspunde ca autor al infracţiunii de călcare de consemn, chiar dacă în timpul
misiunii s-au abătut în comun de la îndatoririle prevăzute în consemnul primit.
Sub aspectul săvârşirii infracţiunii de către un militar aflat în post sau serviciu
ordonat este demnă de reţinut fapta săvârşită de către plt.( r) L.T.113 în luna ianuarie
2001, pedepsită prin Sentinţa nr. 65 din 12 aprilie 2001 a Tribunalului Militar Cluj.
Militarul a intrat în serviciu, după care a părăsit raza postului, s-a întâlnit cu
coinculpatul, au jefuit sub ameninţarea armei casa de schimb valutar din Cluj-Napoca
de pe strada Napoca. Pentru realizarea rezoluţiei infracţionale a implicat în comiterea
faptei un prieten- coinculpat pe care l-a pus să sune şi să îl cheme de la serviciu.
Instanţa, în urma materialului probator prezentat a constatat săvârşirea în concurs a
infracţiunilor de tâlhărie în formă agravată şi călcare de consemn. Tâlhăria ca infracţiune
complexă se evidenţiază mai ales sub aspectul laturii obiective, mai exact în privinţa
elementului material al acestuia. Pentru pericolul social al faptei, inculpatului i s-a
aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, alături de pedeapsa
privativă de libertate.

- Subiect pasiv este unitatea din care face parte militarul care a încălcat consemnul.

D. Locul şi timpul comiterii faptei

Infracţiunea de călcare a consemnului nu se poate săvârşi decât în locul şi în timpul

cât militarul se află sub incidenţa consensului.
Uneori, factorii lor şi timpul circumstanţiază legal fapta de călcare de consemn,
agravând-o. Astfel, din punct de vedere al locului, constituie o circumstanţă agravantă a
faptei, când călcarea de consemn este comisă de o santinelă aflată în serviciu pe lângă un
depozit de armament, de muniţii sau de materiale explozive, ori de santinela de la post de

113
Tribunalul Militar Cluj, sentinţa penală nr. 65/ 12 aprilie 2001

55
frontieră, ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat (aliniatul 3,
articolul333).

3.3.2. Structura şi conţinutul juridic al infracţiunii

În structura infracţiunii de călcare de consemn intră- ca părţi componente- o

situaţie premisă şi un conţinut constitutiv, amândouă alcătuind conţinutul juridic al faptei.

A. Situaţia premisă

Realitatea preexistentă, care face posibilă comiterea infracţiunii, este apartenenţa

militarului la un serviciu de gardă, de pază, de însoţire sau de securitate, sau aflarea
militarului într-un post de comandă sau orice alt post.
Condiţia prealabilă şi indispensabilă este deci ca autorul faptei să fie un militar care
execută o misiune intr-unul din serviciile menţionate sau care deţine o comandă, ori i s-a
încredinţat un post oarecare.
Pentru existenţa situaţiei premisă nu are importanţă dacă militarul este însărcinat cu
serviciul de gardă, de pază, de însoţire sau de securitate, pe timp nedeterminat sau numai
temporar, ori dacă deţine comanda în mod permanent sau în mod provizoriu. De asemene,
nu importă pentru existenţa situaţiei premisă numărul militarilor afectaţi unui serviciu sau
cât de mare este formaţiunea militară de sub comandă.
În privinţa postului nu există nicio restricţie, din redactarea textului reieşind explicit
că poate fi oricare post în cadrul organizării armatei.

B. Conţinutul constitutiv
Conţinutul constitutiv al infracţiunii este alcătuit din fapta incriminată, adică latura
obiectivă, şi, în raport cu aceasta, din atitudinea subiectivă a autorului, adică latura
subiectivă.
Acest conţinut este prevăzut în dispoziţiile din aliniatul 1 şi 2 al articolului 333 Cod
penal : “Călcarea regulilor serviciului de gardă, de pază, de însoţire sau de securitate, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi
părăsirea comenzii sau oricărui alt post de către militar”.
În aliniatul 1 este prevăzută varianta tip a infracţiunii de călcare a consemnului, iar
în aliniatul 2 varianta asimilată.

1. Latura obiectivă este formată din elementul material, urmarea imediată şi

legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată.
a) Elementul material constă, în cazul variantei tip, din nerespectarea (călcarea) de
către militarul din serviciul de gardă, de pază, de însoţire sau securitate a regulilor stabilite
pentru executarea acestor servicii.
Acest element material se înfăptuieşte fie printr-o comportare comisivă, acţiune (de
exemplu, fiind în misiune militarul dintr-un serviciu de pază îşi descarcă arma; militarul
care divulgă parola etc.), fie printr-o atitudine omisivă, inacţiune (militarul manifestă o
atitudine pasivă, de exemplu nu acţionează în caz de incendiu sau atac întreprins asupra
obiectivului păzit, adoarme în timpul executării misiunii, lasă ca persoane străine să se
apropie de obiectivul unde efectuează paza deşi acest lucru fusese interzis prin consemnul
particular pe care îl primise etc.).

56
 Pentru varianta asimilată din aliniatul 2 elementul material constă în acţiunea de
părăsire a comenzi sau a postului. Este suficient ca militarul să părăsească comanda sau
postul încredinţat. Pentru existenţa elementului material nu importă la ce interval s-a
produs părăsirea postului şi cât timp a durat aceasta. Contează, aşadar, acţiunea de părăsire
şi nu cât lipseşte militarul. Se realizează o astfel de modalitate a elementului material, de
exemplu, de către militarul care, având sub comandă o grupă de militari, după executarea
unei misiuni, şi-a întrerupt deplasarea spre unitate, a părăsit pe militari şi a mers acasă să-şi
viziteze familia; militarul era obligat să urmeze cu stricteţe itinerarul stabilit şi nu avea
voie să se abată de la consemnul primit şi anume, acela de a nu pune în pericol subunitatea
pe care o comandă.114
b) Cerinţe esenţiale.
Pentru realizarea elementului material trebuie să fie îndeplinite două cerinţe
esenţiale, şi anume:
- autorul acţiunii sau inacţiunii de călcare a îndatoririi să fie un militar
însărcinat cu serviciul de gardă, de pază, etc., sau un militar având un post de comandă sau
aflat în orice alt post;
- iar a doua cerinţă este ca acţiunea sau inacţiunea de încălcare a misiunii să
privească un consemn.
Aceste cerinţe reprezintă reflectarea situaţiei permisă în conţinutul constitutiv al
infracţiunii. S-a arătat că nu orice nesocotire a obligaţiilor care- de regulă, revin unui
militar este o călcare de consemn, şi doar a obligaţiilor derivând din consemnul general sau
particular.
Obligaţiile derivând din consemnul general sau particular, variind în funcţie de
serviciul executat, este firesc ca elementul material să varieze la rândul său, fiind foarte
diferit la fapta de călcare de consemn.

c) Urmarea imediată
Acţiunea sau inacţiunea, prin care militarul din serviciile de pază şi apărare încalcă
consemnul primit în vederea executării misiunii sale, are ca urmare imediată producerea
unei stări de pericol, constând în aceea că unitatea este lipsită de pază şi apărarea necesară,
care se realizează în condiţii nesatisfăcătoare datorită încălcării obligaţiilor specifice
serviciului respectiv.
Urmarea imediată se produce în momentul când este comisă acţiunea sau inacţiunea
care constituie elementul material al faptei, adică atunci când militarul a călcat consemnul
general sau particular, când a părăsit comanda sau postul.

d) Legătura de cauzalitate
Urmarea imediată constând dintr-o stare inerentă săvârşirii faptei, legătura dintre
elementul material şi urmarea imediată este implicit dovedită prin însuşi faptul comiterii
elementului material al infracţiunii.

2. Latura subiectivă constă în atitudinea psihică pe care trebuie să o aibă autorul în

raport cu fapta săvârşită.
Elementul subiectiv trebuie verificat sub dublu aspect: dacă a existat voinţa
neconstrânsă de a săvârşi acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al
faptei (aspectul voliţional); dacă a existat prevederea urmărilor acţiunii sau inacţiunii, ori
dacă această prevedere a urmărilor, deşi a lipsit, totuşi, în condiţiile concrete, puteau şi
trebuiau să fie prevăzute.
114
Dragoş Cojocaru, „Probleme din practică judiciară a instanţelor militare”, RRD , nr. 7/1971, pag. 98

57
 Formele de vinovăţie la infracţiunea de călcare de consemn sunt intenţia (directă
sau indirectă), pentru fapta constând într-o acţiune (comisiune), şi intenţia (directă sau
indirectă) ori culpa (simplă sau cu previziune), atunci când fapta constă într-o inacţiune
(omisiune).
Fapta constând într-o acţiune (comisiune), săvârşită din culpă, nu constituie
infracţiune, deoarece norma legală nu prevede explicit posibilitatea comiterii din culpă a
faptei de călcare de consemn, materializată în acte comisive.
Mobilul sau scopul nu circumstanţiază legal fapta, dar la evaluarea periculozităţii
sociale a făptuitorului stabilirea mobilului sau scopului urmărit are o mare însemnătate.

3.3.3. Forme , modalităţi , sancţiuni

I. Formele infracţiunii

a) Actele preparatorii nu au relevanţă penală, nefiind incriminate. Chiar dacă ar fi

înfăptuite, aceste acte nu vor atrage pedepsirea făptuitorului, întrucât nu constituie o formă
a infracţiunii de călcare de consemn.
Totuşi, atunci când călcarea de consemn a fost comisă, actele de pregătire pot
dezvălui mobilul care a determinat pe militar să execute infracţiunea (mobilul şi scopul
urmărit influenţează atitudinea psihică în mod hotărâtor, iar cunoaşterea acestora
contribuie la justa încadrare a faptei şi corecta individualizare a pedepsei).
De asemenea, actele pregătitoare, efectuate de alte persoane decât autorul, conduc
la stabilirea eventualei participaţiuni prin contribuţii anterioare, care l-au determinat pe
autor sau l-au ajutat la săvârşirea faptei (instigatori sau complici la infracţiunea de călcare
de consemn).
Când actele preparatorii formează elementul material al unei alte infracţiuni, ele vor
fi urmărite şi pedepsite potrivit dispoziţiilor care incriminează respectiva faptă.

b) Tentativa
Practic nu este posibilă tentativa de călcare de consemn varianta tip, care este o
infracţiune omisivă (neîndeplinirea unor obligaţii determinate, impuse de legile militare);
de vreme ce tentativa nu este posibilă, căci nerespectarea obligaţiilor privind serviciile de
pază şi apărarea echivalează cu consemnarea faptei, apare de înţeles faptul că tentativa nu a
făcut obiectul incriminării, dispoziţia legală neprevăzând-o ca formă a infracţiunii.
La varianta asimilată a părăsirii postului, tentativa este posibilă, dar legea nu o
incriminează.

c) Consumare
Infracţiunea de călcare de consemn varianta tip se consumă în momentul în care
militarul, prin comportarea sa comisivă sau omisivă, încalcă consemnul general sau
special, iar varianta asimilată- în momentul când militarul părăseşte comanda sau postul
ce-l avea.
Dacă militarul încalcă obligaţiuni multiple derivând din consemnul general sau
particular, răspunderea sa va fi pentru săvârşirea unei singure infracţiuni. Împrejurarea că a
nesocotit mai multe obligaţiuni se cuvine să fie avută în vedere însă la individualizarea
pedepsei.115

d) Epuizare

115
V. Dongoroz, S. Kahane , ş.a., op. cit. vol. IV, pag. 791.

58
 Uneori, acţiunea şi, în mod frecvent, inacţiunea, prin care este realizat elementul
material al faptei, se pot prelungi în timp după consumarea faptei care imprimă acesteia
caracterul de infracţiune continuă (de exemplu, militarul care adoarme în post, comite o
călcare de consemn în momentul când a adormit; dacă însă lipsa de veghe durează mai
mult timp, fapta capătă o formă continuă). Prin repetare pe baza aceleiaşi rezoluţii, fapta
poate de asemenea căpăta caracterul de infracţiune continuată (de exemplu, santinela
îngăduie în mod repetat unui prieten să pătrundă într-un depozit în care accesul era interzis
prin consemn).
În situaţiile de prelungire în timp, infracţiunea se epuizează în momentul în care
acţiunea sau omisiunea au încetat.

II. Modalităţi
S-a explicat mai sus că infracţiunea de călcare de consemn are două variante, una
tip şi alta asimilată.

a) Modalităţi normative
Fiecare variantă prezintă normativ o modalitate simplă privind faptele comise în
timp de pace, şi o altă modalitate agravată (referitoare la faptele săvârşite în timp de
război).
Atât varianta tip, cât şi cea asimilată, au şi o a doua modalitate normativă agravată,
privind călcarea de consemn, săvârşită de către o santinelă aflată în serviciul de gardă sau
de pază, pe lângă anumite obiective sau posturi de un deosebit interes militar sau de stat,
precum şi călcarea de consemn care a avut urmări grave. Deci conform articolului 333
alineatul 3: „Călcarea consemnului de către santinela aflată în serviciul de gardă sau de
pază pe lângă depozitele de armament, muniţii sau materiale explozive, la frontieră ori în
alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat, ori dacă fapta ar fi putut avea urmări
grave, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani”. Această modalitate normativă agravată
îşi găseşte justificarea în interesul militar deosebit pe care îl au obiectivele unde se execută
serviciul de gardă sau de pază.
Călcarea de consemn săvârşită de santinela ce execută serviciul de gardă sau de
pază la depozitele de armament, de muniţii sau de materiale explozive este desigur mult
mai periculoasă decât dacă aceeaşi faptă ar fi săvârşită la un obiectiv militar mai puţin
important.
De altfel, enumerarea din textul de lege nu epuizează locurile care prin importanţa
lor fac ca fapta de călcare de consemn să fie încadrată în modalitatea agravată, în această
modalitate încadrându-se orice călcare de consemn privind orice serviciu de pază la
frontieră sau în vreun alt post de un deosebit interes militar sau de stat, ori indiferent de
importanţa obiectivului, dacă fapta ar fi putut avea urmări grave.
Aşadar modalitatea agravată poate privi posturi de un deosebit interes fie militar,
fie pentru stat (de exemplu, paza unor obiective industriale de o mare importanţă pentru o
ramură economică, efectuată de militari din serviciul de pază sau de gardă).
În ceea ce priveşte urmările grave, este suficient pentru încadrarea agravată ca
urmările să fi fost posibile, legea necerând efectiva lor producere.
În evaluarea urmărilor grave posibile se vor avea în vedere atât urmările imediate
cât şi consecinţele care ar fi fost ulterior posibile.
Aprecierea caracterului grav al urmărilor posibile aparţine organelor penale
chemate a soluţiona cauza.

59
 În sfârşit, în aliniatul 4, după cum s-a arătat mai sus, este prevăzută agravarea
determinată de comiterea faptei simple sau agravate (din aliniat 3) în timp de război.

b) Modalităţi faptice
Ca şi în dispoziţiile care prevăd modalităţile simple, şi în dispoziţia privitoare la
modalitatea agravată sunt incluse situaţii alternative (echivalente); realizarea în concret a
uneia sau a mai multora dintre aceste situaţii reprezintă modalităţile faptice ale infracţiunii.
În raport cu împrejurările concrete, modalităţile de fapt se deosebesc în primul rând
prin conţinutul activităţii infracţionale (exemplu, încălcări diferite ale unor obligaţii
diferite, toate privind însă consemnul), apoi prin particularităţile factorilor exteriori (timpul
şi locul săvârşirii, calitatea militarului, urmările subsecvente ale faptei etc.), care modifică
gradul de pericol al faptei în sensul măririi sau micşorării acestuia.
Cunoaşterea diferitelor modalităţi faptice are importanţă şi în evaluarea stării de
periculozitate a făptuitorului (în special cu privire la forma de vinovăţie, la mobilul şi
scopul urmărit, precum şi la eventuala participaţiune). Constatarea modalităţilor de fapt
este deci indispensabilă pentru justa soluţionare a cauzei.

III. Sancţiuni

Infracţiunea de călcare de consemn, săvârşită în una din modalităţile simple ale

celor două variante arătate în primele două aliniate ale articolului 333 Cod penal, este
pedepsită cu închisoare de la 3 luni la un an.
Pentru modalitatea agravată din aliniatul 3 pedeapsa este închisoarea de la un an la
5 ani.
Dacă fapta de călcare de consemn (simplă sau agravată) este săvârşită în timp de
război, pedeapsa este de la 3 la 12 ani. Între fapta simplă şi fapta real agravată, săvârşită în
timp de război, nu s-a mai făcut deosebire sub raportul sancţiunii, deoarece limitele
pedepsei fiind suficient distanţate, instanţa are posibilitatea să facă o justă aplicare a
sancţiunii în raport cu specificul faptei.
La stabilirea şi aplicarea pedepselor, se va ţine seama de criteriile generale de
individualizare prinse în articolul 72.
Potrivit dispoziţiilor din articolul 65 şi 67 Cod penal, instanţa va aplica, când va fi
cazul, ca pedepse complementare, interzicerea unor drepturi şi degradarea militară.

3.3.4. Aspecte procesuale

Urmărirea penală şi judecarea faptei de călcare de consemn se fac în aceleaşi

condiţii ca şi infracţiunea de dezertare.
Aşa dar, acţiunea penală este pusă în mişcare şi exercitată de către procurorul
militar la sesizarea comandantului unităţii. Fără această sesizare, nu poate fi declanşată
urmărirea penală şi nici nu se face trimiterea în judecată a unui militar care a comis o
călcare de consemn.
Actele de urmărire sunt efectuate fie de ofiţerii cu atribuţii speciale de a face
cercetarea, desemnaţi de comandantul unităţii militare, fie de comandantul personal (articol
208 Cod procesual penal), sau de către procurorul militar (articol 209, aliniatul 3, Cod
procesual penal).
Competent a soluţiona cauza este Tribunalul militar de mare unitate.

60
3.4. Elemente de drept comparat

În Codul Justiţiei militare franceze, în Titlul II- Infracţiuni de ordin militar, Secţiunea II
sunt prevăzute reglementările cu privire la dezertare. Sunt prevăzute mai multe modalităţi ale
acestei infracţiuni: 1. Dezertarea în interiorul ţării, 2. Dezertarea în străinătate, 3. Dezertarea în
bandă înarmată şi 4. Dezertarea la inamic sau în prezenţa inamicului. În Secţiunea III sunt
reglementate provocarea la dezertare şi ascunderea dezertorului.
Infracţiunea de dezertare în interiorul ţării poate fi săvârşită prin:
- părăsirea neautorizată a corpului, detaşamentului, formaţiei, navei etc. a oricărui militar
(se consideră infracţiune la 6 zile după constatarea absenţei);
- neprezentarea la timp din misiune, concediu sau permisie (se consideră infracţiune la 15
zile după termenul fixat pentru prezentarea la unitate);
- neprezentarea la timp la nava sau aeronava militară la plecarea în afara teritoriului ţării.
Se mai precizează că militarul care nu are trei luni de serviciu militar nu poate fi considerat
dezertor decât după o lună de absenţă şi că pe timp de război, toate termenele sunt reduse cu
două treimi.
Sancţiunile acordate sunt de închisoare între şase luni şi trei ani pe timp de pace şi până la
10 ani în timp de război, stare de urgenţă sau de asediu. Sunt prevăzute şi pedepse
complementare în cazul în care fapta este săvârşită de un ofiţer sau în complot.
Dezertarea în străinătate are aceleaşi posibilităţi de săvârşire ca şi infracţiunea de dezertare
în interiorul ţării, cu precizarea că militarul nu absentează nejustificat doar de la unitatea din care
aparţine ci părăseşte şi ţara, iar termenele absenţei prevăzute la dezertarea în ţară sunt
înjumătăţite şi pedepsele mărite. Varianta agravată a acestei infracţiuni constă în săvârşirea ei pe
timp de război sau pe timp de pace dar vinovatul are asupra lui o armă sau un material al statului,
a dezertat fiind de serviciu sau a dezertat printr-un complot.
Dezertarea în bandă înarmată este sancţionată cu închisoare de la 10 la 20 de ani. Dacă
vinovatul este ofiţer va primi maximul pedepsei. Pedeapsa este de închisoare pe viaţă dacă fapta
e săvârşită în complot sau dacă vinovaţii iau cu ei o armă sau muniţii.
Dezertarea la inamic este pedepsită cu închisoare pe viaţă dacă e săvârşită de orice militar
sau civil care face parte din echipajul unei nave sau aeronave militare sau al unei nave de comerţ
escortate. Cu pedeapsa de închisoare de la 10 la 20 de ani este sancţionat dezertorul în prezenţa
inamicului. Dacă infracţiunea este săvârşită de un ofiţer sau în complot, pedeapsa este de
închisoare pe viaţă.
În acelaşi Cod francez, în Capitolul IV- Infracţiuni contra consemnelor sunt prevăzute o
serie de variante ale infracţiunii de încălcare a consemnului. Pe lângă infracţiunea săvârşită în
varianta tip, sunt stipulate si o serie de variante: infracţiunea săvârşită pe timp de război, din
cauza neglijenţei, dacă vinovatul a fost surprins de inamic, dacă adoarme în post, dacă părăseşte
nava sau aeronava aflată în pericol sau în prezenţa inamicului, dacă comandantul navei nu acordă
asistenţă unui alt vas aflat în pericol etc.
În funcţie de gravitate şi de gradul militarului care săvârşeşte infracţiunea, pedepsele pot
ajunge până la închisoare pe viaţă.

Manualul pentru Curţile Marţiale ale Statelor Unite ale Americii reglementează în
articolul 9 infracţiunea de dezertare. Conform acestui articol, este dezertor:
a) orice membru al forţelor armate care
- fără autorizaţie pleacă sau absentează de la unitate sau de la locul datoriei cu intenţia de a
nu se mai întoarce;
- părăseşte unitatea sau locul datoriei cu intenţia de a se sustrage de la misiuni riscante sau
îndatoriri de serviciu importante;

61
 - fără a figura în evidenţe ca aflat în retragere din forţele armate se înrolează sau acceptă o
funcţie în aceeaşi sau în altă unitate a forţelor armate fără a aduce la cunoştinţă faptul că nu a fost
înregistrat ca retras ori acceptă o misiune armată străină cu excepţia cazului când există o
autorizaţie din partea Statelor Unite.
b) orice ofiţer aflat în exerciţiul funcţiunii în cadrul forţelor armate care, după prezentarea
demisiei şi înainte de a fi notificat despre primirea acesteia, îşi părăseşte postul sau îndatoririle
specifice fără permisiune, cu intenţia de a face acest lucru definitiv.
Un element de noutate, pe care nu îl întâlnim în dreptul român se referă la sancţiune,
aceasta nefiind reglementată ci lăsată la latitudinea Curţii Marţiale, cu precizarea că în cazul
săvârşirii infracţiunii pe timp de război, pedeapsa poate fi cu moartea. Pedepsele complementare
pot fi de destituire sau de pierderea drepturilor salariale şi a indemnizaţiilor.
Articolul 86 al aceluiaşi manual prezintă infracţiunea de absenţă neautorizată: „Orice
membru al forţelor armate care fără permisiune: omite să se prezinte în postul numit la un
moment dat, părăseşte respectivul loc sau absentează de la unitate sau de la locul unde ar fi
trebuit să fie la un moment dat, va fi pedepsit după cum decide Curtea Marţială.” Acest articol
prezintă varietăţi ale infracţiunii de absenţă neautorizată, varietăţi cu atât mai importante cu cât
reprezintă circumstanţe agravante: durata absenţei, o anumită îndatorire de la care se sustrage şi o
anumită intenţie ce însoţeşte absenţa. În aceste condiţii şi pedepsele vor fi diferenţiate. Astfel,
omisiunea de prezentare la post sau părăsirea acestuia se pedepseşte cu închisoare de până la o
lună şi confiscarea a două treimi din salariul lunar timp de o lună. Absenţa din unitate sau alt loc
de desfăşurare a activităţii pentru maximum 3 zile se pedepseşte cu maximum o lună de
închisoare şi confiscarea a două treimi din salariul lunar pentru o lună; pentru mai mult de 3 zile
dar nu mai mult de 30, cu închisoare de până la 6 luni şi confiscarea a două treimi din salariul
lunar pentru 6 luni; pentru mai mult de 30 de zile- destituirea disciplinară din funcţie, confiscarea
tuturor drepturilor salariale şi a primelor şi închisoare până la un an, absenţa de la pază şi
protecţie, cu închisoare până la 3 luni şi confiscarea a două treimi din drepturile salariale pentru
trei luni, de la pază şi protecţie cu intenţia de abandon, cu desfacerea disciplinară a contractului
de muncă şi confiscarea tuturor drepturilor salariale şi a primelor şi închisoare până la 6 luni.

În legislaţia spaniolă, infracţiunile care fac tema acestei lucrări, sunt reglementate în
Capitolul III- Infracţiuni la obligaţiile de prezenţă şi prestare a serviciului militar, Secţiunea I-
Abandonarea destinaţiei sau a domiciliului, reglementează în art. 119: „Militarul profesionist
care ar absenta în mod nejustificat de la unitatea sa, de la destinaţie sau de la domiciliu pentru o
perioada mai mare de trei zile sau dacă nu s-ar prezenta, putând să o facă, fiind expirat termenul
din momentul în care ar ti trebuit să se înapoieze, va fi pedepsit cu condamnarea la închisoare de
la trei luni şi o zi la trei ani. Pe timp de război, absenţa pe o perioadă mai mare de douăzeci şi
patru de ore, va fi pedepsită cu condamnarea la închisoare de la trei la zece ani.” şi art. 119 bis:
„Militarul în rezervă care ar absenta în mod nejustificat de la unitatea sa, de la destinaţie sau de la
domiciliu pentru o perioada mai mare de cincisprezece zile sau dacă nu s-ar prezenta, putând să o
facă, fiind expirat termenul din momentul în care ar fi trebuit să se incorporeze, va fi pedepsit cu
condamnarea la închisoare de la trei luni şi o zi la trei ani. Pe timp de război, absenţa pe o
perioadă mai mare de douăzeci şi patru de ore, va fi pedepsită cu condamnarea la închisoare de la
trei la zece ani.”. Infracţiunea de dezertare este reglementată în art. 120: „Comite dezertare acel
militar care, cu scopul de a se sustrage permanent de la îndeplinirea obligaţiilor militare lipseşte
de la Unitatea sa, de la destinaţie sau de la domiciliu. Va fi pedepsit cu condamnarea la
închisoare de la doi ani şi patru luni la şase ani. Pe timp de război, va fi pedepsit cu condamnarea
la închisoare de la şase la cincisprezece ani.”
Reglementările din legislaţia italiană, tratează în Codul penal italian infracţiunea de
încălcare a consemnului în trei articole: „art. 118: abandonarea postului şi încălcarea
consemnului de către un militar sau santinelă, observator sau gardă.

62
 Militarul care fiind de pază ca santinelă, observator sau gardă abandonează postul
consemnat este pedepsit cu închisoarea pană la 3 ani. Închisoarea militară este de la 1 la 5 ani
dacă fapta a fost comisă:
1. în gardă au rămas aeronave sau magazii sau depozite cu muniţii sau materiale
inflamabile sau explozibile;
2. la bordul unei nave sau aeronave
3. în orice circumstanţă de pericol grav.
În flecare caz, dacă în urma producerii faptei a rezultat o daună gravă pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 15 ani.”, „art. 119: Militarii ca santinelă, observator sau gardă, care
adoarme.
Militarul care fiind santinelă, observator sau gardă, în vreuna din circumstanţele din
alineatul a 2-lea al articolului precedent, adoarme, este pedepsit cu închisoarea militară de până la
1 an.
Dacă în urma săvârşirii faptei a rezultat o daună gravă, pedeapsa este închisoarea militară
de până la 1 an”, „art. 120: Abandonarea postului sau încălcarea consemnului aflat de gardă sau
de serviciu.
În afara cazurilor enumerate în cele 2 articole precedente, militarul care abandonează
postul în care se află de gardă sau de serviciu sau încalcă un consemn primit, este pedepsit cu
închisoarea militară de până la 1 an.
Dacă este vinovat comandantul corpului de armată sau militarul ales de serviciu sau
şeful de post sau este vorba de un serviciu sub arme, pedeapsa este majorată.”

Legislaţia Moldovei reglementată în Codul penal, „art. 371. Dezertarea:

(1) Dezertarea, adică părăsirea unităţii militare, a centrului de instrucţie sau a locului de
serviciu în scopul eschivării de la serviciul militar, de la pregătirea militară obligatorie sau de la
concentrări, precum şi neprezentarea din aceleaşi motive la serviciu sau la concentrare în cazurile
permisiei din unitatea militară sau din centrul de instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii
din misiune, din concediu sau dintr-o instituţie curativă, săvârşită de un militar, de o persoană
care trece pregătirea militară obligatorie sau de un rezervist, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la
7 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) cu armă;
b) de două sau mai multe persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă, se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani.
(4) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3), săvârşite de un militar care îşi execută
pedeapsa într-o unitate militară disciplinară, se pedepsesc cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
(5) Militarul care pentru prima dată a dezertat în condiţiile alin.(1) se liberează de
răspundere penală dacă dezertarea a fost săvârşită în urma unui concurs de împrejurări grele.”

63
 CAPITOLUL 4: CAZURI JUDECATE DE
TRIBUNALELE MILITARE

De-a lungul timpului, au fost aduşi în faţa instanţei militari care au încălcat legile
ţării. Doar într-un singur an, au loc aproximativ 300 de procese în care sunt implicaţi
militari care încalcă ordinea şi disciplina militară. Încălcarea acestor reglementări are în
multe cazuri urmări grave cu privire la capacitatea de apărare a ţării.
Infracţiunile care fac subiectul acestei lucrări: absenţa nejustificată, dezertarea,
călcarea de consemn, sunt cele mai frecvente infracţiuni din domeniul ordinii şi disciplinei
militare şi prezintă un grad ridicat de pericol social, prin urmarea socialmente periculoasă.
Lucrarea a fost structurată pe două părţi: una teoretică, în care am analizat în
detaliu infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare: Absenţa nejustificată, Dezertarea
şi Călcarea de consemn, prezentate în Codul penal la articolele 331, 332 respectiv 333; şi o
parte practică. Aceasta am realizat-o în două maniere: pe parcursul analizei făcute asupra
fiecărei infracţiuni în parte şi una la finalul lucrării, în prezentul capitol, în care am
prezentat câteva cazuri din practica juridică, în care am arătat numărul sentinţei şi data la
care a fost dată, situaţia de fapt, declaraţia învinuitului şi hotărârea tribunalului. Prima
modalitate de realizare a părţii practice am considerat a fi foarte importantă deoarece teoria
prezintă o mai mare importanţă şi poate fi mai bine valorificată şi înţeleasă dacă este
însoţită de exemple concrete care să evidenţieze aspectele aduse în discuţie.
Pentru o mai bună înţelegere a modului în care Tribunalul Militar ia decizii în
legătură cu gravitatea unor fapte aduse în faţa instanţei, consider oportună prezentarea
câtorva cazuri judecate la Tribunalele Militare Cluj şi Bucureşti.

Sentinţa penală nr. 66 din 12 ianuarie 2007

La data de 12 ianuarie 2006 Tribunalul Militar Bucureşti a pronunţat o hotărâre

definitivă împotriva plt. S. D. privitoare la încălcarea prevederilor art. 331 (Absenţă
nejustificată) Cod penal.

Situaţia de fapt:

Plt. maj. S. D., angajat la U.M. 0838 Buzău, a avut din data de 13 noiembrie până
în 15 noiembrie 2006 ora 07.00 liber după efectuarea serviciului de permanenţă.
Subofiţerul s-a prezentat la unitate în data de 17 noiembrie 2006 ora 09.30.

Declaraţia învinuitului:

În data de 13 noiembrie, după terminarea serviciului, învinuitul S. D. s-a hotărât să

plece pentru 2 zile în comuna Vânători, judeţul Vrancea pentru a-şi vizita rudele.
În data de 14 noiembrie, a intenţionat să se deplaseze spre domiciliul personal din
localitatea Buzău.
Inculpatul afirmă că din cauza ninsorilor abundente din ultimele 24 de ore, trenul
cu care trebuia să se întoarcă nu a mai circulat. Mai susţine că acesta era singurul tren cu
care putea ajunge la destinaţie şi că nu ar fi avut cu ce ajunge mai repede la unitate.

Hotărârea Tribunalului:

64
 Tribunalul Militar Bucureşti a hotărât că inculpatul S. D. a încălcat art. 331 C. pen.,
lit. a privind respectarea ordinii şi disciplinei militare. Inculpatul a primit 2 ani şi 5 luni de
închisoare pentru infracţiunea de absenţă nejustificată.

Lipsa nejustificată de la serviciu sau unitate, în funcţie de durata ei, poate

reprezenta o abatere disciplinară, infracţiunea de absenţă nejustificată (prezentată în
cazul expus mai sus) sau ca un caz agravat al acestei infracţiuni, este infracţiunea de
dezertare, faptă ce o voi prezenta în continuare.

Sentinţa penală nr. 121 din 9 decembrie 2006

La data de 12 decembrie 2006 Tribunalul Militar Cluj a pronunţat o hotărâre

definitivă împotriva plt. P.I.M. privitoare la încălcarea prevederilor art. 332 (Dezertare)
Cod penal.

Situaţia de fapt:

Plt. P.I.M., angajat la U.M. 01336 Zalău, a avut din data de 19 septembrie până în
21 septembrie 2006 ora 07.00 liber după efectuarea serviciului de permanenţă. Subofiţerul
s-a prezentat la unitate în data de 26 septembrie 2006 ora 09.00.
În data de 09 octombrie 2006, militarul a intrat în concediu, până în data de 26
octombrie 2006 ora 07.00 când trebuia să se prezinte la unitate. Acesta s-a prezentat în data
de 03 noiembrie 2007 orele 09.30.

Declaraţia învinuitului:

În data de 19 septembrie, după părăsirea unităţii învinuitul s-a hotărât să se

deplaseze cu automobilul proprietate personală în localitatea Arad de unde trebuia să aducă
100 de litri de vin din producţia părinţilor săi. În data de 20 septembrie în jurul orelor
19.00 P.I.M. s-a pregătit să se întoarcă în localitatea Zalău dar observând că este obosit, a
hotărât să doarmă până la 22.00, oră la care trebuia să se pornească spre localitatea de
destinaţie. Fiind prea obosit, nu a auzit alarma ceasului şi s-a trezit abia a doua zi la ora
08.30, iar la ora 09.30 s-a pornit spre Zalău.
După aproximativ 100 de km. de la pornire, s-a defectat maşina, rămânând în câmp
deschis fără posibilitatea de a anunţa pe cineva de incident sau de a ajunge la un service
auto.
Învinuitul a încercat să obţină ajutorul celorlalţi şoferi care erau în trecere prin acea
zonă, însă fără succes, fiind nevoit să efectueze reparaţiile survenite singur. În noapte zilei
de 21 septembrie a dormit în maşina proprie, în locul în care a avut loc defectarea.
În dimineaţa zilei de 22 septembrie, învinuitul se hotărăşte să pornească pe jos până
în cea mai apropiată localitate pentru a căuta ajutor. Ajuns în comuna Salonta, inculpatul a
căutat un service auto. A găsit în final în jurul orelor 17.00 un cetăţean care efectua
reparaţii auto în gospodăria proprie. Acesta neavând posibilităţi de tractare a automobilului
stricat, se hotărăsc să efectueze reparaţiile la locul incidentului, însă doar a doua zi.
În data de 23 septembrie, în jurul orelor 09.30, inculpatul, împreună cu cetăţeanul
care efectua reparaţia automobilului se pornesc spre locul unde rămăsese maşina defectată.
Repararea maşinii a durat întreaga zi, fiind necesare mai multe drumuri până la
domiciliul reparatorului auto pentru a aduce scule necesare. Maşina a devenit funcţională
în seara zilei de 23 septembrie. P.I.M. a hotărât ca în acea noapte să rămână în localitatea

65
Salonta pentru a evita un accident care putea să apară din cauza oboselii acumulate de-a
lungul celor 2 zile în care se afla pe drum.
În data de 24 septembrie în jurul orei 09.00 inculpatul P.I.M. se porneşte spre
localitatea Zalău, unde ajunge în jurul orei 16.00.
Acuzând probleme de sănătate, inculpatul în data de 25 septembrie face un control
medical la spitalul Zalău, prezentându-se la unitate abia în data de 26 septembrie 2006 ora
09.00.

Învinuitul P.I.M. pleacă în data de 09 octombrie în concediu, urmând să revină la

serviciu în data de 26 octombrie 2006 orele 07.00.
În data de 20 octombrie inculpatul susţine că s-a accidentat şi şi-a rupt piciorul.
S-a prezentat la unitate în data de 03 noiembrie 2007 orele 09.30.
Nu există acte medicale pentru a dovedi afirmaţiile lui P.I.M.

Comandantul U.M. 01336 Zalău a sesizat Tribunalul Militar Cluj asupra cazului.
Astfel, este vorba de săvârşirea a două infracţiuni de dezertare. În primul caz, lipsa
a fost de 5 zile şi 2 ore, iar în al doilea, inculpatul a lipsit 8 zile, 2 ore şi 30 minute.
Inculpatul, fiind motivat de faptul că după săvârşirea primei infracţiuni nu a fost
pedepsit decât disciplinar, a considerat că săvârşirea şi celei de-a doua, nu-i va aduce o altă
pedeapsă.

Hotărârea Tribunalului:

Tribunalul Militar a hotărât că inculpatul P.I.M. a încălcat în ambele cazuri art. 332
C. pen., lit. a privind respectarea ordinii şi disciplinei militare. Inculpatul a primit două
pedepse a câte 1 an şi 6 luni de închisoare.
Tribunalul a considerat că este vorba despre fapte concurente şi în temeiul art. 33
lit. a C. pen. şi art. 34 alin. 1 lit. b, dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea
pe care o sporeşte cu 2 luni, în final ajungându-se la 1 an şi 8 luni de închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de dezertare.

În rezolvarea acestui caz, s-a pus problema dacă ne găsim în prezenţa unui
concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni unice continuate. Unii au
considerat că săvârşirea a două sau mai multe dezertări de către acelaşi militar,
în mod repetat şi la intervale scurte de timp una de cealaltă, chiar dacă
militarul s-a întors de bună voie constituie o infracţiune unică, o infracţiune
continuată.
Considerăm ca neîntemeiat acest punct de vedere, pentru că simpla
afirmaţie sau presupunere că infractorul a luat hotărârea de a dezerta nu pune
în evidenţă unitatea de rezoluţie pentru întreaga activitate infracţională atâta
vreme cit nu se stabileşte că militarul a avut reprezentarea concretă a faptului
ce-1 va săvârşi prin dezertări repetate (adică nu a avut pentru fiecare dezertare în
parte imaginea concretă a modalităţilor şi procedeelor de folosit).
Ar fi şi foarte greu, dacă nu imposibil, să se stabilească unitatea de
rezoluţie pentru că, în general, militarul infractor, chiar dacă intenţionează să
dezerteze din nou după fiecare înapoiere de bună voie, această „hotărâre" este
o simplă idee infracţională, ce urmează a fi realizată în fapt printr-o rezoluţie
infracţională, în raport cu condiţiile concrete în care va acţiona autorul de
fiecare dată.

66
 În afară de aceasta, doctrina şi practica au admis că infracţiunile
continuate cuprind fapte repetate legate printr-o atitudine psihică unică, printr-
o hotărâre infracţională unică şi concretă, dar între care nu se interpune
renunţarea de bună voie. Faptul că hotărârea nouă este aidoma celei vechi nu
înseamnă că militarul nu a deliberat, nu a hotărât dacă şi cum să comită
infracţiunea.
Aşadar, în situaţia în care s-au săvârşit două sau mai multe dezertări
consecutive, repetate la intervale de timp relativ scurte una de cealaltă, chiar
dacă militarul s-a întors de bună voie după fiecare dezertare, apreciem că ne
găsim în prezenţa unui concurs de infracţiuni şi nu a unei infracţiuni unice,
continuate.

O altă încălcare a ordinii şi disciplinei militare se referă la încălcarea

consemnului dat unui militar căruia i s-a încredinţat o misiune (de pază, gardă, însoţire
sau securitate, de comandă). În cele ce urmează, voi expune un caz din practica judiciară
a Tribunalului Militar Cluj.

Sentinţa penală nr. 10 din 2 noiembrie 2006

În data de 2 noiembrie 2006, Tribunalul Militar Cluj a pronunţat o hotărâre

definitivă împotriva plt. B. A. privitoare la încălcarea prevederilor art. 333 alin.3 (Încălcare
de consemn a santinelei aflatã în serviciu de pazã pe lângă depozitele de armament) Cod
penal.

Situaţia de fapt:

Plt. B. A., angajat la U.M. 01455 Sintereag, în data de 28 septembrie 2006 a fost
numit în serviciul de pază la postul 2 lângă depozitul de armament, la U.M. 01455
Sintereag. În timpul serviciului, acesta trebuia să îndeplinească îndatoririle santinelei şi să
respecte consemnul general şi particular care i-a fost dat.
După instalarea s-a în post, acesta a răspuns la telefoanele de verificare date din 30
în 30 de minute, până la ora 04.00, când nu a mai răspuns nimeni la telefonul din postul 2.
A doua zi la ora 06.00 la schimbarea gărzii, în postul 2 nu a fost găsit plt. B. A. care
trebuia să efectueze serviciul de pază în acest post. A fost căutat de colegii săi şi găsit la
aproximativ 250 de metri de post, într-o construcţie care nu mai era în funcţiune, având
alături o sticlă de Vodkă şi una de bere.

Declaraţia învinuitului:

În data de 28 septembrie 2006 a fost numit în serviciul de pază la postul 2 al UM

01455 Sintereag. A intrat în serviciu la ora 20.00, urmând să-şi încheie serviciul a doua zi
la ora 06.00. A răspuns la primul apel de verificare, ştiind că următoarele se vor efectua din
jumătate în jumătate de oră.
„Când am intrat în garda eram deja zdrenţe, că o ţinusem toata ziua pe băutură. În
beţia mea, mi-a venit gândul ăla prost să-mi mai cumpăr ceva de băut.”
Aşa că, inculpatul a părăsit zona unităţii lăsând arma în interiorul gheretei pentru
adăpost şi îndreptându-se spre un magazin de unde şi-a cumpărat o sticlă de jumătate de
litru de Vodkă şi o sticlă de bere, după care s-a înapoiat în post. A răspuns la următorul

67
apel de verificare după care a părăsit postul, mergând să se adăpostească în interiorul
construcţiei dezafectate. Inculpatul a mai declarat că a revenit la post la fiecare jumătate de
oră pentru a răspunde la apelurile de verificare, până în jurul orei 04.00, când a adormit şi
nu s-a mai trezit decât a doua zi, când şi-a auzit colegii care îl căutau, strigându-l.
„Când a apărut comandantul pazei, io uitasem şi de somaţie şi de consemn. A-
nceput să zbiere: Bă, eşti beat! Io, mai al dracu': C-eşti nebun? Da' abia mă mai ţineam pe
picioare. A ieşit scandal: io înjuram, comandantul pazei şi ăilalţi din gardă trăgeau de
mine, să mă ducă la comandantul ăl mare. Am dat o sută de declaraţii, am răspuns la mii de
întrebări şi când să zic c-am scăpat, m-am trezit în Tribunalul Militar şi apoi aici, la bulău.”

Hotărârea Tribunalului:

Tribunalul Militar Cluj a hotărât că inculpatul plt. B. A. a încălcat art. 333 C. pen.,
lit. c privind respectarea consemnului de către santinela aflată în serviciul de pază pe lângă
depozitul de armament.
Inculpatul a primit 2 ani şi 5 luni de închisoare pentru infracţiunea de încălcare de
consemn de către santinela aflatã în serviciu de pazã pe lângă depozitul de armament .

CONCLUZII

În această lucrare am încercat să scot în evidenţă importanţa disciplinei militare şi

consecinţele ce apar în cazul nerespectării acesteia.
Tema a fost abordată datorită importanţei sale, fiind prezentate în această lucrare cele
mai frecvente infracţiuni din domeniul ordinii şi disciplinei militare. Aceste infracţiuni
prezintă un grad ridicat de pericol social, prin urmarea socialmente periculoasă. Prevenirea
acestora se realizează prin asigurarea ordinii şi disciplinei.
Disciplina militară este cel mai important factor al capacităţii de luptă a unei
armate. Ea defineşte subordonarea, asigură autoritatea şi este obligatorie pentru toţi
militarii, fără deosebire grad sau funcţie.
Disciplina militară constă în respectarea şi executarea cu stricteţe şi întocmai de către
militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare şi regulamentele
militare. Această datorie este legitimată prin jurământul militar pe care îl depune fiecare
cetăţean care are calitatea de militar.
Disciplina militară presupune o subordonare completă şi se bazează pe recunoaşterea
conştientă de către fiecare militar, a necesităţii îndeplinirii îndatoririlor sale militare şi pe
simţul răspunderii personale faţă de obligaţia ce-i revine de a se preocupa, permanent, de
ridicarea pregătirii sale militare şi de specialitate şi de întărirea capacităţii de luptă a
armatei.
Infracţiunile îndreptate împotriva ordinii şi disciplinei militare sunt de o mare
importanţă şi necesită o atenţie deosebită deoarece reprezintă încălcări grave aduse
îndatoririlor şi obligaţiilor pe care le presupune calitatea de militar, atât în raporturile
sale de serviciu cu formaţiunea militară în care este încadrat cât şi în relaţiile cu ceilalţi
militari.
Prin analizarea amănunţită a infracţiunilor care fac obiectul acestei lucrări, am
descoperit unele neajunsuri ale legislaţiei în vigoare. Astfel, fac unele propuneri:

68
 - să se ia exemplul reglementărilor franceze, astfel încât în cazul sancţiunilor
aplicate să fie prevăzute doar limitele maxime, lăsând la latitudinea judecătorului minimul
sancţiunii.

- în cazul infracţiunii de lipsă nejustificată: să nu mai fie reglementată această

infracţiune pe timp de pace, ci numai în timp de război, pe durata stării de asediu sau a
stării de urgenţă; în timp de pace lipsa de la unitate sau serviciu care nu depăşeşte trei zile
să fie considerată doar o abatere disciplinară. Mai mult, să nu mai existe reglementarea cu
privire la subiectul infracţiunii, nemaifiind făcută restricţia ca acesta să fie un militar până
la gradul de sergent inclusiv, ci să poată fi orice militar.

- în Codul penal să fie reglementate mai multe variante ale infracţiunilor de lipsă
nejustificată, dezertare sau călcare de consemn pentru a fi mai uşor pentru instanţă să
clasifice fapta săvârşită. Un alt motiv ar fi acela că astfel se poate înlătura subiectivismul
unor judecători care ar putea încadra diferit două fapte asemănătoare, aşa cum s-a întâlnit
în practica juridică.
Un exemplu poate fi sentinţa numărul 114 din 2006 a Tribunalului Militar Iaşi în care
inculpatul S. A. a părăsit postul în care îşi executa serviciul de pază pentru a cumpăra de la
un magazin băutură. Acesta a fost încadrat în articolul 333 aliniatul 2 care se referă la
părăsirea comenzii sau a oricărui post, cum este de exemplu părăsirea comenzii unui
pluton, a unei grupe sau părăsirea de către un militar a postului încredinţat privind dirijarea
circulaţiei într-un anumit punct, a maşinilor aparţinând unei unităţi militare. Această
încadrare nu este corespunzătoare cu fapta comisă, inculpatul încălcând art. 333 alin. 1 care
se referă la încălcarea regulilor serviciului de pază.

69