Concepte fundamentale în sociologie

Tematică curs: 1. Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale 2. Metode de cercetare în sociologie 3. Cultura 4. Socializarea şi construcţia sinelui 5. Instituţii sociale. Status şi rol 6. Familia - instituţie socială fundamentală 7. Grupul social. 8. Comunităţi teritoriale 9. Organizarea socială; Birocraţia 10. Devianţă şi control social 11. Rasă şi etnie

Tema 1 Sociologia şi cunoasterea vieţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. De la ştiinţa modernă la sociologie. Puncte de reper 2. Fondatorii sociologiei 3. Principalele perspective şi abordări în sociologie 4. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun În ajunul Crăciunului anului 1629 Galileo Galilei încheia redactarea celebrei sale lucrări “Dialogo”. Cartea era scrisă chiar în forma unui dialog între trei personaje, Salviati, care era chiar purtătorul ideilor lui Galilei, Sagredo, denumit după un personaj real, un negustor veneţian şi Simplicio, cel care reprezenta tipul tradiţional al adversarilor teoriilor lui Galilei. Simplicio era de fapt purtătorul de cuvânt al teoriei aristotelice, adică a concepţiei oficiale asupra lumii susţinută de Biserică. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, dar şi de reacţia promptă a bisericii. Astfel, la 1 octombrie 1632 Inchizitorul din Florenţa la somat pe Galilei să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în carte. Deşi se bucurase adeseori de o anumită toleranţă din partea înalţilor prelaţi, Papa Urban al VII-lea chiar, îi fusese cu mulţi ani în urmă coleg la Academia ei Linei, acum se considera că Galileo a trecut dincolo de limita toleranţei. Aşa cum era de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633 Galilei a fost obligat să pronunţe formula de abjurare. După aceasta a fost obligat să se retragă şi să trăiască la vila sa de lângă Florenţa fără posibilitatea de a mai putea publica. Cu toate acestea, Galilei este ultimul mare gânditor care este sancţionat de biserică. Chiar şi arestul sau la domiciliu nu a fost unul extrem de sever, permiţându-i, în ciuda interdicţiei, să publice chiar o lucrare în Olanda. A mai trăit încă nouă ani. Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care murea Galilei, avea să se nască, de data aceasta undeva în Anglia, în ziua de Crăciun a lui 1642, cel care a fost adesea considerat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii, sir Isaac Newton. Lucrarea sa capitală, Principiile matematice ale filosofiei naturale, apărută în 1687, avea şi ea să intre în conflict cu modelul oficial al lumii. De data aceasta însă 2

lucrurile stau complect diferit. Nimeni nu mai pune la index lucrarea, ba chiar Newton este la un moment dat gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care mai trata oarecum problema filosofică a sistemului lumii. Lucrarea avea trei părţi. Una era despre mişcarea corpurilor, o alta despre mişcarea corpurilor în mediu rezistent şi o a treia, total diferită ca şi conţinut, intitulată despre sistemul lumii. Întro scrisoare pe care a trimis-o celebrului astronom şi bunului său prieten Edmund Halley, chiar înainte de publicare, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să renunţe la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât de impertinentă încât este mai bine să fii încurcat în procese judiciare decât să ai de a face cu ea…”. De ce dorea Newton să renunţe? Pentru că într-adevăr ultima parte era mai degrabă un discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în Dialogo lui Galilei, în timp ce în primele două părţi era vorba de cu totul altceva. Era vorba de ştiinţă pur şi simplu. Principiile matematice ale filosofiei naturale ar putea fi considerată astfel certificatul de naştere a ştiinţei moderne.

De la ştiinţa modernă la sociologie
Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut practic în secolul XVII. Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers incomparabil mai dificil, dată fiind complexitatea domeniilor uman şi social. Această complexitate este dată în primul rând de dimensiunea subiectivă pe care o incumbă demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică . Acţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de valori şi norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice. Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul cunoaşterii lumii naturale. Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special mecanica cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să

3

Fondatorii sociologiei Prima astfel de încercare. Evident Comte nu demonstra. Pentru Comte cheia dezvoltării ştiinţelor o reprezenta metoda. Trecerea prin cele trei stadii. a omului şi a cunoaşterii în general. aşa cum există o lege universală a mişcării corpurilor. care a şi fost numita aşa. Evident perspectiva sa este una evoluţionistă. Este vorba de stadiul teologic. Ca şi la Newton trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii. implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate. care este constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii newtoniene. ci doar cu ajutorul creionului. la maturitate. fără ajutorul nici unui instrument tehnic. era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. evident 4 . legea celor trei stadii. este aceea a sociologului francez Auguste Comte. inclusiv de exemplu descoperirea unei planete. într-o asemenea manieră. Apare astfel evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice metodele de cunoaştere. Dar chiar şi dezvoltarea copilului pare a trece prin astfel de stadii. fiind una care trecea prin trei stadii universale. Evoluţia societăţii. care s-a concretizat într-un demers teoretic închegat. reprezenta pentru el tocmai această legitate universală. de stadiul metafizic şi în final de ultimul stadiu. ci mai degrabă postula acest model. consacrate deja în fizică. În cursul sau de filozofie pozitivă publicat în anii 30 ai secolului XIX el propune o fizică socială. cel al gândirii pozitive. Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizică. la propriile domenii de investigaţie. mai precis evoluţia metodelor de cunoaştere. este vorba de măsurarea fenomenelor. este vorba de cunoaşterea “pozitivă”. Trebuie să recunoaştem că am putea privi istoria universală destul de uşor. pentru ştiinţele sociale. Este vorba de cunoasterea empirică a realităţii. unul pozitiv. cel puţin ca moderni. Ceea ce făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea corpurilor. ea cuprinde chiar un capitol de statică şi unul de dinamică. unul meditativ metafizic în adolescenta şi în final. este vorba de Neptun.facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. unul al credinţelor profunde şi nonraţionale în copilărie. hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în formule matematice. ca şi cea a secolului pe care îl parcurgea. forma supremă de cunoaştere reprezentând-o metoda pozitivă.

de la latinescul “socios”.socială. ele cresc. pentru Spencer. Trebuie să spunem însă că nu este vorba în realitate de o aplicare a darwinismului în sociologie. trebuie să spunem că cel puţin parţial această trecere a reprezentat un tip de proces esenţial în constituirea societăţii moderne. Este vorba de Karl Marx. la fel ca la Comte. atât Darwin cât şi Spencer se bazează pe o paradigmă culturală evoluţionistă. De biologism însă da. Din acest motiv teoria sa a mai fost denumită şi darwinism social. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin. Spencer începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul deceniului sase al secolului XIX. Instrumentul metodologic de sprijin în demersul sau nu îl mai constituie însă fizica. Spencer caută aceleaşi legi universale ale evoluţiei societăţilor. Modelul biologist al lui Spencer nu este nici el unul care să fie susţinut empiric şi poate nici măcar unul foarte consistent teoretic. Este evident că realizarea finală a lui Comte este departe de modelul de plecare. întrucât provine din două cuvinte cu origini diferite. Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o în istorie. care sta pentru ştiinţă. deşi poate nu foarte inspirat pentru un extrem de rafinat om de cultură cum era el. consacrată şi omnipotentă în epocă. El este primul care propune un model al construcţiei 5 . Pentru el sociologia reprezintă această nouă ştiinţă. Cu toate acestea el depăşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi cumva se apropie mai mult de natura socialului. Un al doilea moment important în acest proces îl reprezintă cel marcat de Herbert Spencer. Aceasta pentru că el este un barbarism. mulţime. Termenul de sociologie este propus chiar de Comte. îmbătrânesc chiar. În fapt. prea simplă pentru un domeniu atât de complex. populaţie. datorită domeniului său. Aparent. se dezvolta. societate şi grecescul “logos”. Unul celebru. În fapt. El pleacă din acest motiv de la modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie. Un autentic pas înainte îl va realiza însă un german. Societăţile se comportă asemănător unor organisme. deci înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui Charles Darwin. De fapt. mergându-se în istorie spre societăţi tot mai evoluate. Este drept că ulterior. lucrare apărută în 1859. sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum să îl finalizeze. mai dezvoltate. deşi nu pentru calitatea sa de fondator al sociologiei. aşa cum s-ar părea la prima vedere. demersul pare să se repete. cea mai complexă dintre toate. însă nu este vorba în fapt de un darwinism autentic. trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi. şi pe care o va considera regina ştiinţelor. în cizelarea propriei teorii. Societăţile evoluează asemănător speciilor.

ca şi predecesorii. Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în afara înţelegerii subiective. Deşi teoria sa. Ştiinţele naturii sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia. el este revendicat deopotrivă şi de filosofia socială. ca şi cel de lege. Simpla 6 . pe care o să o prezentam de altfel în cadrul altor teme. ci cu unul pur social. în fiecare formaţiune social-econmică există două clase aflate în relaţii antagonice. adică a sociologiei care consideră că procesul de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la comprehensiune. şi oarecum în aceeaşi manieră. iar forţele care pun în mişcare societatea îşi au originea. este caracterizată de un mod de producţie. Motorul vieţii sociale îl reprezintă conflictul social. Marx utilizează însă în continuare. Evoluţia socială este în principal dată de dialectica raporturilor conflictuale dintre aceste clase. Sociologia nici nu mai este pentru el o ştiinţă a societăţii. El renunţă chiar la conceptul de societate. Fiecare societate istorică. a cuprinderii semnificaţiei pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează. Marx este considerat în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste. conceptul de forţă. Demersul constituirii sociologiei nu se opreşte la Marx şi de altfel. Natura antagonică a relaţiei este dată de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie.teoretice a sociologiei care are o baza autentic socială. la baza dinamicii vieţii sociale stă conflictul. Este vorba de Max Weber. care este mult prea filosofic şi utilizează conceptul de formaţiune social-economică. El este autorul sociologiei interpretative. are şi ea o dimensiune evoluţionistă. Deşi se aproprie de social. obiectul său de studiu fiind acţiunea socială. Acest lucru se va realiza doar prin intermediul unui alt gânditor german. formaţiune social-economică. Metodele de cunoaştere a socialului nu pot să fie reduse la instrumentarul metodologic al ştiinţelor naturii. Şi el caută o legitate universală a evoluţiei societale. pentru el. adică de la înţelegerea acţiunilor sociale. Abordarea sa este una economică. aceasta deoarece. el nu cuprinde şi nu asumă pe de–a întregul natura specifică acestuia. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie. acesta compunându-se tocmai din dialectica relaţiei conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. În esenţă este vorba însă de conflictul de clasă. ca şi predecesorii săi. Weber renunţă din start la întreaga construcţie metodologică naturistă. deci care se află în conflict. însă nu poate fi postulată valoarea lor metodologică pentru ştiinţele sociale. Este nevoie de o construcţie metodologică proprie sociologiei. dar şi natura. în societate. Nu mai avem evident de a face cu un model fizicalist şi nici cu unul biologic.

La baza vieţii sociale stă pentru el conflictul social. şi cu sfârşitul secolului XIX putem spune că procesul constituirii sociologiei s-a încheiat. este vorba de conflictualism. cantitativiste şi este evoluţionismul. Pe de o parte este vorba de abordările obiective. fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii. Este vorba de anumite modele teoretice şi metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice. însă în cadrul modelului sau nu. Weber porneşte exclusiv de la indivizi şi de aceea metodologia lui s-a mai numit şi individualism metodologic. Acesta este înainte de toate conflictul între clasele sociale antagoniste. dar mai mult decât atât el a impus mai multe moduri de a face. considerând că sociologia ar trebui să plece doar de la familie. Perspectiva evoluţionistă în sociologie a reprezentat în fapt o dominantă culturală a întregului secol XIX. primul astfel de model. dacă nu înţelegi şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea în cauza. de la indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate. care era pentru el cea mai simplă componentă de natură socială. parţial însă şi Marx propun modele evoluţioniste. Karl Marx este fondatorul unei alte perspective. Istoric. lansate o dată cu modelul propus de Weber. o a doua din punct de vedere istoric. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel.observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le săvârşeşte nu îţi poate spune mare lucru. La modul general putem vorbi de două mari tipuri de abordări. prezentat deja. adică între clasa proprietarilor şi cea a 7 . Principalele perspective şi abordări în sociologie O dată cu Weber. Cu toate acestea. cât evoluţia acesteia. Fiecare din aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare care se pot constitui ca şi perspective concrete de abordare a socialului. Secolul XIX a impus noua ştiinţă a societăţii. iar pe de altă parte este vorba de abordările interpretative. Din acest motiv vorbim în sociologie de existenţa mai multor perspective de raportare la viaţa socială. Se intră astfel într-o nouă etapă. aparţine abordărilor obiective. adică modele care urmăresc să explice nu atât societatea. Şi pentru Marx societăţile evoluează. Şi Comte şi Spencer. Este centrală ideea de evoluţie. de a constitui această ştiinţă. Pornind de la subiecţi. aşa cum am menţionat deja. aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale. Dacă Comte refuza indivizii cu totul.

iar mai apoi în antropologie. Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului XX şi a fost monetizată de doi mari sociologi americani.neproprietarilor de mijloace de producţie. Două dintre acestea. nu mai contează chiar istoria ca atare. Este vorba pe de o parte de funcţionalism. ci cel mult de disfuncţionalităţi. aparţinând quasiexclusiv secolului XIX. au avut o cariera cu mult mai semnificativă în ştiinţa socială. Chiar şi modelul interpretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectivă distinctă care să facă carieră în noul secol. iar pe de alta de Robert K. este secondat de multe alte tipuri de conflicte derivate din acesta. Secolul XX a adus alte noi perspective de analiza a vieţii sociale. În realitate. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a doua jumătate a secolului XIX. aparţinând celor două mari tipuri de abordări. sau structural-funcţionalism. Conflictul şi critica socială fac parte practic în mod natural astfel din modelul sau. ci doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor care le sunt ataşate acestora. în secolul XX. care aparţine acestei perspective conflictualiste este Wright Mills. cumva la fel ca şi predecesorii săi. Acest tip de conflict fundamental. deşi copil. ca tip de abordare obiectiva şi de interacţionalism. care pune în mişcare pentru Marx toate societăţile. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este unul nu doar ispititor. Marx nu face altceva decât să se inspire. Pentru structural-functionalişti nu mai contează evoluţia societăţii. pe de alta parte. Este vorba pe de o parte de Talcott Parsons. care însă nu pot fi dominanta vieţii sociale. a trăit experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări muncitoreşti din acel secol zbuciumat. Evoluţionismul este şi el o perspectivă mai degrabă istorică de analiză a socialului. Funcţionaliştii au preluat conceptul de funcţie din biologie şi l-au cuplat celui de structură. Cei mai importanţi conflictualişti fiind în fapt neomarxistii. care a fost propus prima dată în studiile lingvistice. a fost martor la marile mişcări ale anului 1848. Societatea este gândită astfel ca un ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii. o soarta asemănătoare o au toate modelele sociologice lansate în secolul XIX. cu Revoluţia franceză din 1830. În fapt. o perioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. ci şi 8 . conflictualismul nu a avut după Marx un impact deosebit în sociologie. El a fost contemporan. Nu mai putem vorbi de conflict. Merton. Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului german. totul fiind reductibil la aceste două concepte. din realitate. singurul sociolog semnificativ istoric. ca tip de abordare interpretativă. nu mai contează dacă ea se dezvoltă istoric.

Istoric cel puţin. însă ele se articulează într-o manieră mult mai armonioasă. Lucrarea sa fundamentală “Mind. acea situaţie va deveni tensionată doar pentru că a fost astfel definită. Merton. anii ‘20-’30 ai secolului trecut.prolific pentru cercetarea socială şi el va fi exemplificat şi concretizat în multe din temele pe care le vom trata. Se impune ideea construcţiei socialului de către actorii sociali. cel care propune o teorie consistentă de tip interactionalist. al doilea precursor important al interacţionalismului. Interacţionalismul va deveni o perspectivă majoră de analiză în sociologie abia în anii `40 o dată cu lucrările lui Herbert Blumer. Cu alte cuvinte o profeţie se realizează tocmai pentru ca a fost făcută. Cu alte cuvinte. potrivit căreia sinele individului este format doar în interacţiunea cu ceilalţi. care dă şi un conţinut mai 9 . mai mult decât atât. care sunt ca nişte oglinzi în care un individ se observă pe sine. o altă perspectivă semnificativă de analiză a socialului. înaintea funcţionalismului s-a impus. chiar la începutul secolului al XIX-lea o teorie de factură interacţionalistă. ideile lui Weber. la R. Legea lui Thomas a căpătat o alta formă. Este vorba de interacţionalism. atunci ea va deveni reală prin consecinţele definirii ei ca reală. speculându-se aceeaşi caracteristică esenţială a socialului. oarecum în doi timpi. să spunem. ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi reprezintă realitatea socială. ilustrativă este legea lui Thomas. Printre precursorii acestei perspective ar trebui să menţionam pe Charles Cooley cel care propune. este vorba de o construcţie subiectivă care determină un anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. este însă George Herbert Mead. iar exemplul profeţiei comunismului de către marxism este cel puţin interesant. în cadrul “legii profeţiilor care se autorealizează”. Sunt preluate. “Teoria sinelui oglindă”. Mead fiind preocupat în primul rând de modul în care realitatea socială este construită de către subiecţi în cursul interacţiunilor dintre ei. indiscutabil. şi apoi pentru ceilalţi interacţionalişti nu este importantă funcţionarea socialului. În acest sens. mai târziu. Pentru Cooley. Mead a trecut relativ neobservat. aceea de a genera la nivel obiectiv ceea ce nu a existat decât la nivel subiectiv. Adevăratul creator al interacţionalismului. perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este formată şi este reductibilă la interacţiuni. În vremea respectivă. lege care mai este denumită şi ca lege a definirii situaţiei şi care spune că dacă o situaţie este definită ca reală. dacă un subiect sau mai mulţi îşi definesc o anumită situaţie ca fiind conflictuală. fără a fi astfel în realitate. Self and Society” propune o nouă perspectivă în sociologie.

cel care propune primul curs universitar de sociologie. specifică filosofiei. dar şi prima lucrare de sociologie care se bazează pe date empirice. ci şi de cunoaşterea obişnuită. iar uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi sociolog există numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. alături de structuralism una dintre cele mai importante perspective de analiză a vieţii sociale. Toate aceste perspective au fost descrise evident sumar şi oarecum analitic.Park şi…Sumner. definindu-i în primul rând natura comunicaţională. Atunci când vom vorbi despre comunităţile urbane vom detalia contribuţia acestei scoli la istoria sociologiei în acest secol. şcoala care propune considerarea oraşului ca laborator social. reprezentată de R. Este astfel consacrat termenul de interacţionalism simbolic pentru această perspectivă. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun Am observat în paragrafele precedente că întregul proces de constituire a ştiinţei sociale a fost unul eminamente metodologic. Primul este marcat. Este vorba chiar de statutul de ştiinţă. Şcoala de la Chicago. este necesar să asumăm şi o altă diferenţă.E. 10 . Pentru a vorbi de ştiinţă socială nu este suficient să luăm în calcul doar separarea metodologică şi totodată istorică de filosofia socială. de cunoaşterea comună sau a simţului comun. lucrare în care autorul francez analizează datele statistice privitoare la rata sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite populaţii din Franţa şi Germania. la începutul secolului XX. este vorba de “Sinuciderea”. Metodologia nu ne ajuta doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică de cea speculativă. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren. Interacţionalism simbolic pentru că interacţiunile dintre oameni sunt în fond interacţiuni în care se produc şi se schimbă semnificaţii. care este şi astăzi. Este clar că de la un sociolog la altul. la nivelul oraşului. în anii ‘20 în SUA. Nu putem încheia acest capitol oarecum istoric şi nu doar teoretic fără a mai menţiona două momente istorice semnificative. Este vorba de prima mare şcoală de sociologie din America.precis ideii de interacţiune. Pe parcursul diferitelor teme le vom surprinde şi le vom particulariza. de sociologul francez Emile Durkheim.

d) Este obiectivă. sau ne amintim vag de două trei persoane deşi în realitate numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi egal cu cel al celor care vindeau morcovi. indiscutabil. Această formă de cunoaştere este superioară datorită principalelor ei atribute care o şi diferenţiază de cea comună: a) Se bazează pe evidenţe verificabile. Cunoaşterea comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţionată de orizonturile valorice. de care nu aveam nevoie. o mult mai mare precizie. adică întotdeauna aici şi acum. “hic et nunc”. b) Are un caracter mijlocit. constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva. Cea mai importantă caracteristică este obiectivitatea. cât şi a celei sociale. ci de interese pragmatice. Să ne gândim doar la banalul exemplu în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi. Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune ca obiectiv esenţial verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start orice tip de informaţii care nu se pot verifica. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată. de experienţă. În afara unor asemenea competenţe de cunoaştere omul nu ar putea trăi nici în natură şi nici în societate. de metode şi tehnici. pentru a avansa real în cunoaşterea lumii. Cu toate acestea. cunoaşterea ştiinţifică este mijlocită întotdeauna de concepte. Prin urmare cunoaşterea comună este esenţială pentru dezvoltarea umană şi ea nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea ştiinţifică. c) Este precisă. de preferinţele şi atitudinile acestuia. sistematică şi acumulativă. de nevoile imediate ale subiecţilor. numai că în acel caz este vorba nu de principii logicraţionale. iar dacă cineva ne întreabă după aceea dacă am văzut mărar spre exemplu. un caracter înalt cuantificabil şi nu în ultimul rând informaţiile obţinute sunt sistematizate şi acumulate într-un corpus de cunoaştere care permite astfel evoluţia şi progresul acestui tip de cunoaştere. Faţă de cunoaşterea comună care este întotdeauna nemijlocită. Principiile de sistematizare a cunoaşterii există şi în cunoaşterea comună. Cunoaşterea comună este subiectivă şi 11 . de instrumente de măsurare. de interesele pragmatice. Instrumentele şi metodele îi asigură cunoaşterii ştiinţifice. ştiinţa a propus prin demersurile sale metodologice un tip complementar de cunoaştere. percepem extrem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva.Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a cunoaşte realitatea înconjurătoare. Ea nu se poate desfăşura altfel. cea ştiinţifică. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice.

aceasta este cea mai importantă limită a sa, care o face să difere esenţial de cunoaşterea ştiinţifică, care fiind la polul opus este obiectivă. Acest statut al cunoaşterii ştiinţifice face ca ea să fie independentă de subiectul care utilizează mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echivalenţa produselor de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, adică persoane diferite utilizând aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor ajunge la aceleaşi produse de cunoaştere. ÎNTREBĂRI DE VERIFICRE 1. Când a apărut sociologia şi care au fost primii fondatori? 2. Care sunt principalele abordări şi perspective în sociologie? 3. Care sunt diferenţele dintre realitatea naturală şi cea socială? 4. Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice în raport cu cea comună? 5. Care sunt principalele legi sociologice lansate în secolul XIX? 6. Ce reprezintă legea definirii situaţiei? 7. Care este prima lucrare de sociologie bazată pe date empirice?

12

Tema 2 Metodele de cercetare a realităţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Măsurarea şi scalarea 2. Eşantionarea 3. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie Nu ne propunem în cadrul acestei teme decât o trecere în revistă a metodelor care, aşa cum am văzut în tema precedentă, sunt esenţiale pentru a asigura ştiinţificitatea demersului de cunoaştere a realităţii sociale. Metodele, împreună cu tehnicile lor aferente, vor fi prezentate şi exemplificate detaliat, separat într-un alt curs. Este necesar însă, în cadrul cursului nostru, să prezentăm succint conceptele şi termenii de bază ale metodologiilor de cercetare.

Măsurare şi scalare
Orice proces sau fenomen social trebuie să fie măsurat, evaluat pentru a fi cunoscut. Măsurarea se referă la anumite caracteristici ale respectivului fenomen, caracteristici care pot să aibă valori diferite şi tocmai din acest motiv este necesară. O caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs social, poartă numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele ea poate varia, adică poate lua diverse valori. Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră discretă, adică luând doar anumite valori date pe un anumit interval, sau dimpotrivă putând lua într-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile discrete şi variabile continui. Un grup poate să fie caracterizat de exemplu de o variabilă discretă cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sau a unei populaţii doar două valori, bărbat, femeie), în timp ce o populaţie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate fi caracterizată de o variabilă atitudinală (preferinţă de exemplu foarte mare, mare, moderată, mică sau foarte mică pentru un anumit lucru) care pe un interval să spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

13

Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie ordonată şi atunci vom spune ca ele formează o scală. Scala reprezintă o distribuţie de valori. Scalele pot fi în principiu de patru tipuri. 1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de succesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o variabilă. Spre exemplu lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie (telefon, maşina de spălat, autoturism, frigider etc) poate forma o asemenea scală. Aşa cum se observă între valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi “achiziţii” sau “dotări casnice” nu există nici un fel de ordonare sau ierarhie. 2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare scala prezintă ordonat aceste valori. Spre exemplu “aprecierea” unei anumite acţiuni întreprinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord total. 3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc măsurarea unor variabile de tip continuu. Prin urmare, faţă de scalele ordinale ele propun un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le poate lua o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este indiscutabil scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea unui membru din populaţie poate avea orice fel de valoare într-un interval dat. 4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct natural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un punct natural de pornire, zero).

Eşantionarea
În ştiinţele sociale se lucrează însă rar cu populaţii întregi. Aceasta deoarece este greu să poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane. Pe de altă parte, deloc de neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri uriaşe şi în mare parte inutile. Inutile pentru că în baza legilor statistice şi al calcului probabilităţilor se pot elabora eşantioane, adică grupuri de subiecţi dintr-o populaţie, care să fie reprezentative pentru întreaga populaţie studiată. Metoda poartă numele de eşantionare, şi presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selecţie 14

ne garantează că alegerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de încredere în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce astfel o estimaţie a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populaţiei). aţa cum o să vedem.3 %.aleatoare. atunci când volumul eşantionului devine egal cu volumul populaţiei. Aceste limite ale estimării sunt date de regula în sistemul +/-n%. ci evaluarea lor. Alături de acestea.5%. Este evident că limita devine 0 doar intr-un singur caz. Metodele cantitative sunt însă pe de departe cele mai clar consacrate în cercetarea socială şi de aceea cu ele vom începe. La un eşantion de circa 400 de persoane acest interval este de aproximativ +/. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi ştiinţele sociale Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează însă cu precădere doar pentru un anumit grup de metode de cercetare. La cursurile de statistică şi de metodologie vor fi prezentate şi detaliate aceste aspecte. Dacă o anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de parametru. de care am vorbit mai devreme. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal. în anumite limite de încredere. există şi metode calitative de cercetare. pentru că estimează. aceeaşi variabilă. adică valoarea unui anumit parametru este cuprinsă în realitate oriunde în intervalul de +/-5% faţă de estimator. valoarea parametrului. Valoarea acestui procent este dependentă în principal de numărul subiecţilor din eşantion. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ. Precizia eşantioanelor nefiind dată de volumul populaţiei înseamnă că un eşantion de o anumită dimensiune are aceeaşi precizie fie că este elaborat pentru populaţia României fie pentru populaţia Chinei. Cu alte cuvinte legile statistice. şi nu de volumul populaţiei. a) Ancheta sociologică b) Observaţia 15 . Pentru un eşantion de 1000 de persoane această limită este de aproximativ +/. adică se defineşte un interval limită în care se înscrie valoarea parametrului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului. măsurată la nivelul eşantionului. poartă numele de estimaţie. metode în cadrul cărora obiectivul central nu este numărarea unor caracteristici standardizate. a unui anumit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii populaţii.

iar întrebările unui astfel de chestionar. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor sociologice sunt relativ des făcute publice. Dacă Guvernul ia o anumită decizie de 16 . tocmai pentru uşurinţa cu care ele pot fi interpretate şi utilizate. Libertatea operatorului de interviu este mai mare. Un tip special de anchetă. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii publice. Este evident ca interviul. pentru că el trebuie într-o măsură mult mai mare să se implice în procesul coordonării şi susţinerii investigaţiei. care utilizează ca instrument ghidul de interviu. Instrumentele de lucru sunt practic similare. care utilizează ca instrument chestionarul şi intervievarea. se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative pentru anumite populaţii. în astfel de condiţii. punând uneori întrebări de clarificare care nu erau trecute în grilă. iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii faţă de acea problemă atunci putem spune că opiniile lor au un caracter public. adică la care nu există variante prestabilite de răspuns. întrebări închise. mai mult decât atât se încearcă estimarea opiniilor care au caracter public şi nu doar a opiniilor personale. şi care este confundat adesea cu ancheta. este sondajul de opinie. dar şi profesionalismul lui trebuie să fie mai ridicat. Dacă un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama opinii care să aibă caracter public. Este vorba de procedeul chestionării. chestionarul. în funcţie de cât de structurată este grila de interviu. focalizată pe o problematică limitată. Cu alte cuvinte atunci când o problematică se află în dezbaterea publică. Grila de interviu foloseşte prioritar întrebări deschise.c) Experimentul d) Analiza documentelor sociale Ancheta sociologică Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare şi nu arareori ea este identificată cu cercetarea socială. caz în care avem de a face cu o metodă strict calitativă de investigaţie. În principiu. în principal există două procedee care sunt utilizate în cadrul anchetei. are marea majoritate a întrebărilor. iar sondajul de opinie asta îşi propune să măsoare. nu pot măsura ceea ce nu există. adică care au variante prestabilite de răspuns şi în care subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un răspuns din cele oferite în chestionar. spre deosebire de grila de interviu. Evident distincţia este nuanţabilă. semistructurat. poate fi de tip structurat. Sondajul de opinie este centrat însă doar pe întrebări care vizează opiniile subiecţilor. sau nestructurat.

Daca Guvernul ia însă o decizie strict tehnică.interes public. şi se află de multe ori în metodologie într-o relaţie inversă cu validitatea. structurată) diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observăm. Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre” pentru a lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate. Avem de a face cu o metodă evident strict cantitativă în care esenţial este să identificam cantitativ anumite tipuri de comportamente. atunci o întrebare privind favorabilitatea populaţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public. fidelitatea. care era focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor. În sociologie observaţia îşi propune. Este 17 . comparativ cu ancheta. Observaţia sociologică Observaţia sociologică este o metodă de cercetare care este preluată direct din metodologiile de cercetare ale ştiinţelor naturii. în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează datele. se referă la precizia unei măsurători. Ea este indiscutabil cea mai veche metodă de cercetare ştiinţifică. Precizia observaţiilor este extrem de mare şi deci putem spune că fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. cu siguranţă că se pot contura opinii cu caracter public faţă de aceasta măsură. adică cu corectitudinea măsurătorii. analiza comportamentelor verbale şi nonverbale pe care oamenii le au în diferite situaţii. să zicem majorarea preţului la anumite produse care sunt de larg consum. Observaţia sociologică. Observaţia propriuzisă constă tocmai în notarea ordinii şi a numărului de comportamente de un anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă. Cu alte cuvinte ne putem oricând întreba dacă ce s-a măsurat corespunde exact cu ce se dorea a fi măsurat. decizie care nu vizează interesul larg. de reorganizare a unor servicii proprii. Sunt utilizate de asemenea pe scară largă în campaniile electorale pentru a surprinde dinamica preferinţelor electorilor. poate fi: • • • observaţie structurată observaţie nedistorsionantă observaţie participativă Observaţia structurată poartă acest nume pentru că în cazul ei se utilizează în mod obligatoriu o grilă de observaţie (protocol de observaţie). Acesta este un instrument relativ simplu în care sunt trecute (într-o formă organizată. Această caracteristică.

pereţi speciali cu oglinzi semitransparente sau un sistem de televiziune cu circuit închis. atunci când se ştiu observaţi. Dacă dorim să cercetăm de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate în societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente ne putem aştepta în anumite situaţii. tind să îşi modifice comportamentele. Pentru a înlătura un asemenea neajuns a fost propusă metoda observaţiei nedistorsionante. Dacă vreau să studiez comportamentul nonverbal al profesorilor în timpul predării şi asist evident la ore. O a doua problemă pe care o ridică observaţia structurată este aceea a limitării posibilităţii ei de utilizare. 18 . unde se studiază comunităţi total diferite de cele în care trăim noi. Aşa cum am spus. în alte ştiinţe sociale. nu în ultimul rând. iar observatorul care aplică grila să nu poată identifica corect un anumit gest. ele ca atare pot să fie vizibile şi. s-ar putea să nu înţelegem nici măcar limba. însă tocmai acest lucru poate face ca identificarea şi notarea lor să fie disfuncţională. Primul se leagă de ceea ce tocmai am prezentat. adică care nu distorsionează comportamentele celui observat. Din experienţa cotidiană ştim că practic întotdeauna oamenii. Mai mult. Există posibilitatea ca grila să fie extrem de precisă şi să descrie un număr extrem de mare de comportamente. Pentru o gamă relativ largă de subiecte de cercetare observaţia nedistorsionantă poate fi însă utilizată cu succes. cum ar fi antropologia. utilizarea lor fără ştirea subiecţilor ridică şi probleme de ordin deontologic.posibil de exemplu ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit tip de comportament. Principiul este simplu şi rezidă în utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi aparatura de înregistrare audio sau video. tocmai pentru că cineva îl observă. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar să fii întrun anume gen de contact cu aceea persoană. Există însă domenii de cercetare în care acest lucru nu este posibil. de situaţii şi de indivizi unde avem deja o anumită cunoaştere prealabilă care ne face capabili să construim o grilă care să structureze observaţia. atunci se pune problema dacă nu cumva în realitate profesorul are anumite comportamente. Este evident ca aceste procedee nu pot fi folosite oricând şi oriunde. Observaţia structurată are două mari neajunsuri. Se pune însă problema dacă această prezenţă a observatorului nu influenţează comportamentele celui observat. noi sau doar modificate. cu atât mai puţin alte tipuri de comportamente. ea poate fi utilizată doar pentru acele tipuri de domenii.

se leagă de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însuşi. în realitate această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă. adică numai observaţia în sine. ea fiind o metodă eminamente calitativă şi deci implicit astfel este şi observaţia participativă. însă trebuie să reamintim că sunt în general valabile toate comentariile pe care le-am făcut deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei nedistorsionante. efectul Howthorne. ci participând la viaţa grupului sau a comunităţii în cauză. Aceasta după numele uzinelor unde a fost descoperit la începutul secolului trecut de către unul dintre pionierii sociologiei industriale. este experimentul. Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare. Din interior. ca şi cercetare participativă. Acest efect disturbator poartă un nume special. comunităţii pe care o studiază. El poate face acest lucru declinându-şi sau nu calitatea de observator. Experimentul O metodă specială care derivă direct din observaţie şi care mai este numită şi observaţie provocată. Cercetătorul american a dorit să facă la uzinele amintite un experiment în care se cerceta modul în care productivitatea muncii (considerata variabila dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu. Cea mai importanta observaţie. cel puţin. grupurile studiate. interviuri nestructurate cu acei membrii. într-o situaţie controlată de experimentator în care controlul presupune în fond manipularea unui factor (variabila independentă) pentru a observa modul în care variază caracteristicile pe care le urmărim şi care poarta numele de variabile dependente (pentru că depind de variabila independentă). asupra căreia insistăm în mod special. se încearcă observarea şi implicit măsurarea unei variabile care caracterizează un anumit proces. Se poate realiza însă şi in mediul în care subiecţii. pentru că observatorul nu doar va observa. Elton Mayo. laboratoare. aparatură de înregistrare etc. treptat. evident el va realiza. ca şi produsele culturale ale grupului în cauză. adică acel gen de observaţie în care subiectul participă direct la activităţile grupului. într-o perioadă de timp destul de mare. În principiu. îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea. un astfel de observator este capabil să identifice şi să înţeleagă diversele comportamente. Experimentul presupune în mod normal condiţii speciale de realizare.În astfel de cazuri se poate utiliza observaţia participativă. fenomen sau comportament. 19 . Cercetarea participativă ne-a condus din nou în domeniul investigaţiilor de tip calitativ.

dincolo de experiment. (toate variabile independente). putem spune că experimentul se studia pe sine. acte de proprietate. ci şi procesele şi fenomenele. de nivelul zgomotelor. dacă se schimbă nivelul luminii să zicem. pentru că ce se observa în final. etc. De fapt. Documentele sociale pot fi: • • • publice (exemplu.) personale (autobiografii. De acest efect trebuie să ţinem cont în orice tip de investigaţie socială în care observatorul poate influenţa. variaţiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul mediului. În realitate muncitorii respectivi reacţionau la schimbarea pur şi simplu a mediului. etc. Orice creştere a variabilei independente (zgomot. de temperatura. certificate de naştere. ca şi produsele culturale ale societăţilor trecute. Ea a fost lansată în perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a investiga fenomenele politice din URSS (faţă de care exista o blocadă comunicaţională). cât şi în al doilea război mondial. Analiza documentelor sociale Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar prezentul. Concluzia care poate fi trasă este aceea că în orice experiment. care erau produse tocmai de experiment. ca şi la observaţia structurată de altfel. cel puţin prin prezenţa sa comportamentul subiecţilor pe care îi studiază. datele înregistrate este posibil să fie într-o anumită măsură expresia tocmai a metodei de investigaţie utilizate. oficiale (acte. hotărâri de divorţ. cv-uri. inclusiv contemporane. Numai ca şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la acelaşi efect. memorii etc) Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de conţinut. Adică pur şi simplu participarea la experiment îi făcea pe oameni mai atenţi şi mai eficienţi. cărţi). Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de 20 . emisiuni tv/radio. după o perioadă de timp se ajungea relativ rapid la randamentul dinaintea schimbării respective.Era vorba de nivelul iluminării atelierelor respective. căldură. Rezultatele au fost paradoxale. ziare. fişe medicale. scrisori. Evident acest tip de analiză este posibil de realizat faţă de documentele sociale ale oricărei societăţi. devenind mai atenţi din această cauză şi având implicit un randament mai bun. în special de Marea Britanie. De altfel. de deces. este analiza documentelor sociale. lumină) ducea la creşterea productivităţii muncii.

care pe o perioadă de mai bine de un deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea americană. de exemplu de câte ori apare cuvântul dreptate într-un program electoral). Putem studia de exemplu modul în care s-au format relaţiile de 21 . el este un tip mult mai complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor experimente). este un tip de anchetă. itemul Este în fapt un tip special de produs care este analizat ca atare. (dăm câteva exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru România”. Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă pe care am amintit-o deja şi in cadrul căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe baza de interviu. La limită. “Monarhia a distrus cultura romanească”. cuvintele (se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte.) personajele Sunt utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj. “Comunismul este de vină pentru starea naţiunii” etc. Studiul de caz se realizează evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o problematică dată. Se pot efectua însă şi analize de documente la fel de bine. se pot face analize de documente (asupra conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului etc). etc. Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă. Putem spre exemplu studia evoluţia rolului femeii în societatea americană. temele (sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. Unităţile de analiză clasice sunt: spaţiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat anumitor probleme spre exemplu). se pot aplica teste. adică de interviu de grup. care implică utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau complementare. derivat din anchetă este focus grupul. Tipuri speciale de investigaţii Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de investigaţii. studiind personajele feminine dintr-un serial ca Dallas. Cu toate acestea. editorialul. este vorba de studiul de caz.analiză pe care le identificăm într-un anumit document. în care se pot reuni mai multe metode simultan. Un alt tip de investigaţie. articolul. de exemplu.

Ce sunt variabilele şi câte tipuri de variabile există? 2. Care sunt avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de observaţie? 7. Ce este un experiment sociologic? 8. Care sunt tipurile de observaţie sociologică? 6. În fine. putem realiza interviuri. asupra aceleiaşi populaţii. în timp ce în cazul panelului se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi eşantion. Ce este ancheta sociologică şi care sunt principalele tipuri de anchetă? 5. Putem utiliza chestionare. o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă. Care sunt principalele tipuri de investigaţii complexe în cercetarea socială? 22 . Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul panel. Ce este efectul Hawthorne? 9. într-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen. putem să facem observaţie participativă etc. Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea că în cadrul analizei longitudinale se utilizează acelaşi instrument de cercetare (chestionar. pe o anumită perioadă de timp. grilă de observaţie etc) aplicat unor eşantioane similare decupate la nivelul aceleiaşi populaţii.muncă într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse metode. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale şi evident sunt extrem de utile pentru analiza socială. Ce este analiza documentelor şi care sunt principalele tipuri de unităţi de analiză a conţinutului documentelor? 10. În cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode. cu aceleaşi instrumente de investigaţie. Ce este eşantionarea? 3. pe o anumită perioadă de timp. Care sunt principalele tipuri de scale? 4. ideea fiind aceea de a utiliza aceeaşi metodă. ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se leagă de analiza temporală a unor procese sociale.

orice ştiinţă socio-umană are de a face cu cultură sau cu produse culturale. prin natura sa animală. doar gândirea fiind cea care l-a făcut capabil să poată supravieţui. Tipologia culturii Există extrem de multe prejudecăţi pe care modernitatea le-a adus cu sine în istorie. cu excepţia celui genetic. Doar 20 de specii de animale atacă necondiţionat omul. Structura culturii 4. ci din totdeauna. Şi nu astăzi. Este firesc pentru că.Tema 3 Cultura După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Omul însă atacă absolut toate speciile. transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc. În sine. s-a spus chiar. Cultura şi civilizaţia 3. într-o formula atât de plastică că omul este o “trestie gânditoare”. Una dintre acestea este aceea legată de natura firavă a fiinţei umane. şi de la care plecăm în analiza noastră este următoarea: Cultura reprezintă toate modurile de gândire. Ce este cultura? Nu este deloc uşor să defineşti cultura. în raport cu natura. Cu siguranţă inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori aceasta putere. Cea mai simplă definiţie pe care o putem da. Omul este şi a fost mereu unul dintre cele mai puternice animale. În realitate lucrurile nu stau mai niciodată aşa cum cred filosofii. omul a fost văzut de moderni într-o totală inferioritate. 23 . Ce este cultura 2. în raport cu restul animalelor. în forme diferite. Este vorba de chiar mediul pe care şi l-a construit şi în care trăieşte şi care formează ceea ce sociologii numesc cultură. Acum vreo două decenii cineva a numărat peste 2000 de definiţii date acesteia. Dar dincolo de inteligenţă omul a creat ceva în jurul său care l-a făcut şi îl face cel mai puternic animal care a existat vreodată pe această planetă. de comportament şi de producţie. omul este puternic.

Într-un fel aşa stau lucrurile. 24 . Revenind la definiţie observam că genetica este pusă oarecum în opoziţie cu cultura. există permanent o “îmbrăcăminte” culturală a acestora. bem în anumite locuri. chiar şi în cazul celor mai puternice instincte umane. Prin urmare. spre exemplu. Există cu siguranţă o baza instinctuală a comportamentelor şi în cazul omului numai că. care vine din limba latină şi care se referă mai mult la cultivarea spiritului (de la cultivarea pământului). este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc. Dacă aşa stau lucrurile aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în care are capacitatea să înveţe şi să transmită unor urmaşi anumite comportamente învăţate. Bunele maniere sunt indiscutabil un produs cultural. bem totuşi apă din pahare sau căni. apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin ţevi. Mai mult. deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de supravieţuire.Cu alte cuvinte tot ceea ce este produs sau utilizat de către om şi care este susceptibil de a fii transmis generaţional. Este evident că învăţarea este prezentă şi la animale. Ambele producţii sunt producţii culturale şi atâta tot. etologii demonstrând. care sunt produse culturale. însă şi scrierea de obscenităţi pe pereţii toaletelor sunt un produs cultural. că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu vad înainte alţi prădători din propria specie cum vânează. din ceea ce am prezentat. conducte. rezultă că o condiţie a existentei culturii este aceea a capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. dar experimentele aceloraşi etologi au arătat că un şoarece are capacitatea de exemplu să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se poate ieşi dintr-un labirint. Spre exemplu. Că noi le acordăm o importanţă diferită în societate este o problema diferită. reprezintă cultura. pentru ca învăţarea este procesul de bază prin care se poate asimila cultura şi indiscutabil că învăţarea este un substitut pentru genetică. Faţă de accepţiunea obişnuită a termenului. Mai mult. este pompată. în sens ştiinţific cultura nu se refera doar la produsele de elită create într-o societate. Majoritatea comportamentelor animalelor sunt condiţionate de instincte în timp ce în cazul oamenilor majoritatea comportamentelor sunt indiscutabil condiţionate de învăţare. ci la orice fel de produs. prin orice mijloace negenetice. Evident că nu avem de a face cu o cultură în sensul propriu al termenului. ci doar cu un rudiment. trebuie să înţelegem că din punct de vedere strict cultural între “Luceafărul” lui Eminescu şi înjurăturile strigate pe stadioane nu există nici o diferenţă.

parcă nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de civilizaţia din Ghimpaţi. Cu alte cuvinte cultura ar desemna în special latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate. adică tangibile. respectiv societatea care o posedă. societăţi în care evident bătrânii nu mai pot avea acelaşi statut.Un alt aspect interesant. idei. Cu alte cuvinte nu natura materială sau 25 . atunci aceste societăţi vor avea un anumit tip de structură şi de produse culturale. În realitate diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea culturii şi nu de natura produselor sale. Transmiterea culturii este prin urmare un proces vital pentru orice societate. este acela legat de faptul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională. Numai că orice fel de produs cultural are prezente. Dacă de exemplu ni se pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi au propria lor cultură. pentru că ceea ce nu se poate transmite nu aparţine culturii. uneori chiar ca şi sinonim. Acest gen de dihotomie este deci incorect pentru că postulează o imposibilitate. facem distincţie între cei doi termeni. relevat de definiţia pe care am utilizat-o. Prin urmare expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” nu este în realitate decât expresia unor rudimente ale unei culturi rurale nemoderne. Este vorba de termenul de civilizaţie. aşa cum orice producţie materială asumă în realitate idei. Modul prioritar în care această transmitere are loc face ca o cultură. Este indiscutabil că putem împărţi produsele culturii în materiale. pe drept cuvânt. norme). folosit în strânsa corelaţie cu termenul de cultură. rolul bătrânilor este fundamental pentru că ei sunt principalele arhive ale tezaurului comunitar. Nu poate exista producţie spirituală fără un suport material. ambele componente. în timp ce civilizaţia pe cea spirituală. Cultura şi civilizaţia Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să încercăm să îl diferenţiem de un alt termen uzual. în vechime. sa aibă un anumit tip de profil. şi spirituale (valori. norme de utilizare etc. Cu toate acestea în limbajul obişnuit. De aici. structuri de conducere de genul “sfatului bătrânilor”. Într-o astfel de societate spre exemplu. în proporţii diferite desigur. Societăţile care practică scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi istorice. Spre exemplu dacă forma fundamentală de transmitere este comunicarea orală. La nivelul cunoaşterii comune a fost consacrată o diferenţă între cei doi termeni ca ţinând de natura materială sau spirituală a produselor etichetate cu cei doi temeni.

Orice fel ce comunitate sau societate are o cultură proprie. vom descoperi trei componente majore ale culturii: ! componenta ideatică ! componenta normativă ! componenta obiectuală Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor. Valorile ghidează în general acţiunile oamenilor şi totodată ele sunt o bază pentru marea majoritate a normelor sociale. Distincţia greşită pe care am prezentat-o mai devreme. anumite norme de organizare a locuinţei. Am distins între o componentă materială şi una spirituală. Normele sociale sunt extrem de diverse. ceea care în fond îi dă identitate şi îi asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. dacă vom rafina analiza însă. Există însă culturi “dezvoltate” ale căror produse culturale sunt preluate de alte societăţi. trebuie să înţelegem că o dată cu televizorul noi am importat. miturile. O categorie specială a acestora o formează valorile. ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte comunităţi sau societăţi. putând spune chiar că trăim în permanenţă într-un univers normativ. adică a unităţilor de semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie) care sunt vehiculate într-o societate dată. cultural vorbind. Definirea normelor poate fi făcută însă în două maniere diferite. diverse stiluri de viaţă etc. care deci “exportă” produsele culturale proprii. Pe de o parte putem vorbi de norme ideale. Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci . capătă astfel o explicaţie. pentru că în acest gen de împrumuturi culturale cele mai vizibile sunt indiscutabil produsele materiale. ca şi normele de utilizare care au fost preluate o dată cu amfora. La fel. În asemenea cazuri vorbim de civilizaţii. modurile de fabricaţie. în lumea contemporană. respectate şi care determină anumite reacţii ale membrilor unei comunităţi. şi anumite norme şi tipuri de comportament. spre exemplu consacrarea limitei de viteză în localitate 26 . Structura culturii Discuţia anterioară ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a culturii. decât ideile. adică de norme prescrise şi de regulă consfinţite formal. care sunt idei care sunt preţuite.spirituală este esenţială. Cu siguranţă însă că cel mai vizibil va rămâne evident aparatul ca atare. Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate. Acestea sunt în fond modele prescrise de comportament pentru anumite situaţii sociale.

Natura normativă a tehnologiilor trebuie să o înţelegem însă într-un cadru mai larg decât cel al cunoaşterii obişnuite. valorifica şi îşi schimbă modul de viaţă datorită noului mijloc de transport. de normele de organizare şi de normele sociale ataşate respectivei tehnologii. am putea să descoperim că nu este respectată şi că în fapt norma de viteză reală (statistică) este de 55 km la ora şi nu 50. Putem extrapola aceste idei şi atunci am putea vorbi şi de o cultură ideală (definită în termeni normativi.) şi de o cultură reală. Tehnologiile în cadrul culturii ocupă un loc cu totul special. Numai că în viaţa socială se respectă de multe ori ceea ce am putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate de cei mai mulţi) adică norme care există în realitate în sensul în care ele se impun în practica socială. care gravitează doar în jurul teoriilor despre conducere). Dacă luăm ca exemplu tehnologia automobilului. dincolo de normele strict tehnice de funcţionare a maşinilor. dacă am sta să măsurăm viteza cu care merg în medie. Mai sunt necesare două precizări conceptuale. în realitate. dar şi de norme sociale. orice asociere a unor obiecte şi a unor norme formează o tehnologie. regulile de circulaţie). norme etc. Limita de viteză definită ideal. Este vorba de normele pur tehnice. La nivel comun reducem tehnologia la nişte obiecte şi la nişte norme tehnice asociate. atunci trebuie să considerăm că. Cu alte cuvinte trebuie să înţelegem că în fond orice tehnologie. avem nevoie şi de norme de organizare (ex. iar pe de alta parte. este lesne de înţeles. Între modalităţile de asimilare a lor pot exista chiar diferenţe însemnate. W. Ori de câte ori avem asociate idei şi norme vom spune că avem de a face cu ideologii (într-un sens evident mai larg decât sensul obişnuit. cultural se poate reduce la o asociaţie între anumite obiecte şi anumite norme. Într-o asemenea situaţie avem sigur de optat atunci când analizam cultura. Aceste norme nu sunt învăţate însă doar de posesorii noii tehnologii. care se referă la modul în care oamenii utilizează.la 50 km la oră este o normă formală. Maşina poate fi proprietatea personală a cuiva. La fel ca şi în cazul ideologiilor avem de a face cu definiţii generice pentru cei doi termeni. însă tehnologia este un bun public şi de aceea toţi 27 .Ogburn a lansat chiar o teorie în acest sens. În realitate există cel puţin trei tipuri de norme asociate unei tehnologii. maşinile. care se cheamă “Teoria devalajului cultural”. cum ar trebui să fie anumite produse culturale. dacă dorim să studiem cultura ideală sau pe cea reală. Ea spune că la introducerea oricărei noi tehnologii se produce un decalaj între asimilarea normelor tehnice (primele asimilate pentru că fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie) şi normele de organizare şi cele sociale.

deşi existau doar două maşini. Putem vorbi de societăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe. televiziunea la începuturile sale a produs extrem de multe efecte negative datorită în principal suprautilizării sale de către telespectatori. Dacă luam în consideraţie aceste două caracteristici atunci putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri de norme sociale: Sancţiuni puternice Norme formale Norme informale Legi penale Morala. Putem vorbi şi de societăţi anomice. sancţiuni. Aceasta pentru că în sociologie prin sancţiune vom înţelege atât pedeapsa. Aceasta reprezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. adică societăţi în care există un puternic cult al normelor sau există o mare toleranţă faţă de încălcarea normelor. de la începutul secolului XX. impuse în practica socială reală. este dealtfel cauza accidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care toate tehnologiile cu impact public le au în faza de iniţiere. Şi pietonii cunosc regulile de circulaţie. adică de societăţi în care există o disoluţie a ordinii normative. şi ei sunt beneficierii acesteia etc. Pe de alta parte normele pot fi formale. se produce un decalaj cultural. fie pozitiv fie negativ. Termenul de anomie în sens de disfuncţionalitate normativă a fost propus de Emile Durkheim fiind un concept esenţial în analiza sinuciderilor. unde. tradiţii Sancţiuni slabe Legi civile Obiceiuri 28 . în orice societate. adică exprimabile într-o forma scrisă. care sunt asimilate mai greu faţă de cele tehnice. Nerespectarea normelor atrage în mod normal. în prima săptămână ele s-au tamponat de trei ori şi să ţinem cont de faptul că viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor căruţe. Este celebru cazul unui mic orăşel din Australia. Pedepsele pot fi puternice sau slabe (ca şi consecinţe în raport cu subiecţii). precisă (definite ideal). şi ei ştiu cum poate fi utilizată o maşină în societate. cât şi recompensa. în fapt pedepse. pentru Ogburn. adică fără o formă scrisă. care. La fel.membri societăţii în care a pătruns aceasta tehnologie trebuie să cunoască aceste norme. în sensul că a sancţiona un act înseamnă ai da un anumit tip de calificativ. Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. La debutul noilor tehnologii în special datorită normelor sociale. sau pot fi informale.

Limbajul – pivotul culturii Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii de la începutul acestei teme ne aducem aminte că elementul fundamental de caracterizare al culturii îl reprezentă transmiterea culturală de la o generaţie la alta. Evident codul morse este un astfel de limbaj. formele şi modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profile ale culturilor în cauză. mergându-se până la izolarea totală (socială) a individului în comunitate. Evident aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale. aşa cum acelaşi tip de semnal poate avea asociate semnificaţii diferite. Dacă culoarea roşie a semaforului ne indică interdicţia accesului. Şi plasa pe care o punem în autobuz pe un scaun poate juca rolul de semn pentru ca ea semnifică o interdicţie de acces (locul acela este ocupat). Adică orice poate fi purtător de semnificaţie. însă limbajul este definit mult mai larg. lumina roşie ca atare reprezintă semnalul. alta decât cea referitoare la sine. ca orice sistem de semne şi de reguli de utilizare a acestora capabile de a transmite mesaje. Când vorbim de limbaj avem în vedere în primul rând limba naturală. La baza oricărui limbaj stau semnele. chiar dacă nu în aceasta manieră şi în viaţa cotidiană. Mai mult. Rezultă deci că limbajul este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură.Această clasificare este indiscutabil una cu care operăm. dar putem vorbi şi de un limbaj nonverbal. care sunt unităţi de semnificaţie purtate de un semnal. în timp ce legile civile au sancţiuni pecuniare moderate sau mici. normele morale au exprimate sancţiuni foarte dure. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco care definea semnele ca “orice este pus pentru altceva”. La fel. Orice limbaj poate funcţiona doar pe baza a două tipuri de reguli. Această transmitere este în principal un proces de comunicare care are la bază limbajul. Semnalul este suportul fizic al semnului. care sunt reguli de combinare a semnelor între ele (un caz particular pentru 29 . Studiul limbajului este din aceste motive un mijloc esenţial de analiză culturală. de un limbaj al florilor (anumite flori au anumite semnificaţii şi sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi desigur putem continua. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni privative de liberate sau penalităţi foarte mari. Regulile sintactice. în timp ce pentru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există sancţiuni.

Aceasta pentru ca un semn nu trebuie sa aiba o corespondenta obligatorie in relaitate. chiar limbi naturale diferite.f. Adica putem avea semne si pentru ceea ce nu exista in realitate si este definit doar culural. stiinta semnelor. Dar există o legătură între modul în care gândim şi limbajul pe care îl avem? Doi savanţi americani. de a o înţelege şi de a ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedam. pentru simplu motiv ca el are un sens al relativismului asumat la nivelul limbii. Ea poate fi corectă. văd şi înţeleg lumea în forme diferite. care nu au formule gramaticale pentru timp în limba lor. Cu alte cuvinte un român şi un japonez s-ar putea să vadă lumea în realitate diferit pentru că posedă limbi extrem de diferite. ar putea să înţeleagă teoria relativităţii a lui Einstein mai bine decât orice fizician european. care reuneşte muzică. Ea poartă numele de teoria sau ipoteza relativismului lingvistic şi stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea. datorită limbii pe care o învaţă încă din primii ani de viaţă. versuri. Klingonieinii din filmele s. Edward Sapir şi Bejamin Whorf. care sunt reguli de corespondenţă între semne şi realităţile (sau unităţile culturale)1. subcultura şi contracultura Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural. sunt exemple în acest sens. Un lingvist chiar afirma că un copil chinez. norme pentru cei care dansează (o componentă strict tehnică prin urmare) şi cu siguranţă chiar şi o anume îmbrăcăminte 1 Termen utilizat in semiotica. adică fără limbaj. Desigur este o ipoteza provocatoare. însă numai pentru limbi care sunt extrem de diferite. 30 . dar au în schimb formule de relativizare pe care noi nu le posedăm. Cu ale cuvinte ipoteza spune că oamenii care au limbaje diferite. o melodie. prin anii 30 ai secolului trecut au lansat o teorie extrem de şocantă. deci care nu au o baza comună de derivaţie care indiscutabil estompează diferenţele. adică în sisteme în care sunt asociate mai multe elemente. Un simplu obiect.limba naturală este gramatica) şi reguli semantice. nu exista in realitate. o normă de salut etc. Dar nici noi nu putem gândi realitatea în afara unor asemenea reguli şi evident în afara limbajului. Dansul spre exemplu este un complex cultural. de U. Aceste elemente funcţionează într-o cultură integrate în anumite complexe culturale. dar nici minotaurii sau ingerii. În afara acestor reguli limbajul nu poate exista. Am putea să ne întrebăm bunăoară cum gândesc timpul chinezii.Eco pentru a desemna intelesurile culturale ale semnelor. Gândirea nu poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele. Cultura.

ci le iau gata moarte. El exista în orice cultură şi este unul din factorii fundamentali ai conservării identităţii culturale a unei comunităţi. xenocentrism şi relativism cultural Închipuiţi-vă că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic de undeva din Oceania. el se referă exclusiv la ideea apartenenţei şi deci a raportării la o cultură dominantă şi nimic mai mult. dezvoltă uzual contraculturi. Etnocentrism. dar vai cel mai sinistru lucru este că oamenii ăia albi nu sunt normali. grupurile deviante. un anumit stil de viaţă etc. unii spuneau ca era vorba chiar de săptămâni. vai vânate cu multe zile înainte. 31 . de subcultri ale unor comunităţi care au valori. Comunităţile marginale. numai când pot fi considerate într-o relaţie polara (deci opuse) cu acestea atunci putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. Ce sinistru să mănânci cadavre!!! Cu siguranţă că şi nouă ni s-ar părea ciudate multe din produsele culturii tribului din care face parte tânărul bărbat de care vorbeam. ori sectele religioase. norme şi stiluri proprii de viaţă. Aceasta atitudine. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază. de exemplu subcultura rockerilor şi putem continua cu alte exemple. S-ar întoarce apoi în tribul său şi. Putem vorbi atunci de o cultură dominantă. ce ar putea povesti alor săi. Orice societate tinde să considere că produsele din propria sa cultură sunt superioare celor din alte culturi. adică de culturile care aparţin unor comunităţi care şi-au dezvoltat complexe culturale proprii. absolut toate îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe . în care pot să existe formule de comunicare proprii. ar veni în România pentru câteva zile şi ar trăi printre noi. mănâncă numai mortăciuni.etc. că obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai corecte.ce prostie !!. ca în fiecare dimineaţa spre exemplu îşi bagă un beţişor cu păr în gură. Dacă complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent şi în cultura dominantă. care nu a văzut niciodată lumea civilizată. ca femeile. însă pot avea complexe culturale proprii care să le diferenţieze. Subculturile pot să aparţină unor comunităţi profesionale (de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor. continuaţi să vă închipuiţi. de considerare a propriei culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la realitate poarta numele de etnocentrism.. ca şi de subculturi. de exemplu. Ei nu îşi omoară singuri animalele. Trebuie să precizăm însă foarte clar că termenul de subcultură nu are nici un fel de conotaţie peiorativă. Ar povesti de exemplu că oamenii ăia albi sunt tare ciudaţi.

şi asta practic în orice societate. însă trebuie să fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii pentru comportamentele lor. Să ne gândim că fără xenocentrism astăzi în România nu am fi avut televiziune. Culturile diferitelor societăţi sunt astfel puse permanent în contact. la origine de antropologi. nici radio şi nici ziare. Este vorba de exocentrism. Preferăm spre exemplu maşini occidentale. ci au fost preluate de-a lungul timpului tocmai pe baza unei astfel de atitudini. şerpi. dar de ce să credem că lor li s-ar părea altfel modul în care tinerii dansează la noi rock sau modul în care bărbaţii şi femeile se săruta? Pentru noi anumite comportamente. la fel ca şi mulţi occidentali de altfel etc. Contactul între culturi. Trebuie însă să înţelegem că este greu să facem real diferenţieri între culturi. dar nici pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle. Ele sunt desemnate prin trei concepte care 32 . de considerare a fiecărei culturi din propria ei perspectivă. Este oribil să mănânci “cadavre”. nu am fi avut autoturisme şi extrem de multe alte lucruri. Atunci când două societăţi interacţionează. ieşim în oraş să mâncăm o pizza. poarta numele de relativism cultural. aşa cum şi americanii preferă maşini japoneze. Ni se pare stupid un dans sau modul în care se îmbracă sau se pictează nişte primitivi din Amazonia. Aculturaţie. caz în care sunt posibile trei tipuri mari de situaţii. Evident exocentrismul este şi el important pentru că fără el nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor.Există însă şi o atitudine opusă. am vrea să ne petrecem concediul într-o ţară exotică. care nu au fost inventate la noi. Această atitudine. Exista întotdeauna pentru anumite produse culturale străine credinţa că ele sunt mai bune decât cele din propria cultură. şi ea existentă în majoritatea societăţilor. adică de atitudinea potrivit căreia produsele culturale ale unei alte culturi sunt superioare celor din propria cultură. creierul unei maimuţe omorâtă în faţa ta sau câini. acomodare şi asimilare Este evident că oamenii din comunităţi şi din societăţi diferite interacţionează în permanenţă. sau la un hamburger. pisici. El exprimă faptul că toate culturile sunt evaluabile numai din punctul de vedere al unor criterii proprii şi că nu putem compara două culturi decât dacă ele admit criterii interne comune. evoluţie care este determinată în fond de capacitatea de a prelua tot ce poate fi considerat valoros. Dar la fel de sinistră este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc. impusă de cercetătorii sociali. vom spune. au o semnificaţie. culturile lor intră şi ele în contact.

Ce este decalajul cultural? 33 .Braudel. Conceptele prezentate ne ajută astfel să înţelegem aceste procese. în timp ce toţi ceilalţi americani. Între cele două culturi există numeroase împrumuturi. Cum poate fi definită cultura şi ce relaţie există între cultură şi civilizaţie? 2. Un exemplu celebru îl oferă negrii din America. în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie. aşa cum spunea cineva. mai mult. în marile oraşe. Aculturaţia este procesul prin care. însă trebuie să menţionăm faptul că dintre ele. Traista ţărănească cu fermuar. ca urmare a contactului dintre două culturi. proveniţi din Europa sau Asia au păstrat numeroase complexe culturale din culturile de origine. Este vorba de aculturaţie. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1.au fost propuse de Fr. uneori chiar şi limba sau religia. care şi-au pierdut cu totul cultura de origine. Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi definească graniţe clare şi să convieţuiască. Comunităţile asiatice. pentru că ei nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de origine. prin două populaţii diferite. ei sunt cei mai americani dintre americani. sunt exemple de comunităţi care au culturi care s-au acomodat. se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi care au în componenţă elemente din culturi diferite. acomodare şi asimilare. care la rândul lor se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze. respectiva populaţie ne mai păstrând decât anumite complexe culturale proprii şi deci cultura să nu mai existe decât ca o subcultură a culturii dominante. Asimilarea este procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă. cel care s-a monetizat într-o formă cu totul deosebită. Care este structura culturii? 3. Trebuie subliniat însă faptul că de multe ori noile complexe ajung să se impună şi să fie uitată cu totul originea lor şi atunci este greu să mai poată fi considerate produse ale aculturaţiei. într-o analiza strălucită a civilizaţiei mediteraneene în Renaştere. Toate aceste trei procese sunt extrem de importante pentru evoluţia comunităţilor şi a societăţilor. Care este tipologia normelor sociale? 4. practic ei nu mai păstrează nimic din cultura africană de origine. însă ambele şi păstrează identitatea. ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă sunt două exemple simple de aculturaţie.

Ce sunt asimilarea şi acomodarea? 11. Ce este aculturaţia? 10. Ce sunt subculturile şi contraculturile? 34 . Ce este ipoteza relativismului lingvistic 7. Ce este relativismul cultural? 9. Ce rol are limbajul în cadrul culturii? 6.5. Ce relaţie este între etnocentrism şi exocentrism? 8.

Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură sau răi. Tribul din care fata făcea parte se afla cumva la nivelul epocii pietrei. Pe la începutul secolului trecut. Teorii ale formării personalităţii 3. ci ei sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc. Interesant este faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră când trebuia. Încercarea de reintegrare socială fără excepţie a eşuat întotdeauna dacă copilul respectiv trăise mai mulţi ani în sălbăticie.Tema 4 Socializarea şi construcţia sinelui După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib arhaic de pe undeva din zona Amazonului şi să o aducă în lumea civilizată. Asemenea accidente sunt extrem de rare. În special femelele de lup. dar în fiecare din ultimele trei secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. Cu alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani. Poate şi mai curios toţi aceşti copii sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele care i-au crescut. Cum s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea civilizată? A ajuns profesoară la Sorbona. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri. puterea societăţii de a forma oameni. Ce este socializarea şi care sunt factorii ce o influenţează 2. în primii ani de viaţă. 35 . Agenţii de socializare Încă din secolul al XVIII mulţi oameni de ştiinţă. necunoscându-se prelucrarea nici unui metal. în special medici. aşa cum filosofii moderni credeau. nişte antropologi au avut curiozitatea. poate nu foarte deontologică. Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău. în primul rând pentru că respectivii copii reproduceau extrem de bine comportamentele animalelor care îi crescuseră. Un caz diametral opus. sunt cele care în urma unor întâmplări nefericite au ajuns să crească “pui” de om. Socializarea în viziunea interacţionismului simbolic 4. De fapt este vorba de copii crescuţi de animale sălbatice. dar nu numai ele. au fost preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. cel mai frecvent în jur de 10-12 ani.

Spre exemplu. Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea umană. acest proces. fac ca individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială. 36 . în timp ce pentru interactionalism ea reprezintă procesul construcţiei sinelui. inclusiv ereditare. nenumărate definiţii ale socializării. anumite caracteristici afective. asta reprezintă. existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor. pentru că într-adevăr. în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii foarte diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul în afara unor norme deontologice). în conţinut. Este evident că formarea personalităţii individului. Exista însă. ca un proces de formare a personalităţii umane. determinantul biologic.Ce este socializarea? Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de socializare. Ideea era că se dorea sublinierea rolului fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil. este influenţată de anumite caracteristici biologice. ca şi procesul de achiziţie a produselor culturii. Un anumit tip de temperament. ca şi în cazul culturii. Experimentul nu a dovedit acest lucru. Într-o abordare culturalistă socializarea reprezintă în schimb procesul de achiziţie a culturii unei societăţi. socializarea poate fi văzută într-o perspectivă psiho-socială. Factorii care influenţează procesul de socializare Exista mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin. chiar dacă aceştia trăiau în familii extrem de diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune. în afara oricărui determinant biologic. Îi vom prezenta succint: a) determinantul biologic b) mediul fizic c) cultura d) experienţa de grup e) experienţa personală a. formulate în funcţie de perspectiva de abordare.

Stalin se pare că s-a supărat atât de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o disciplina interzisa în URSS şi în celelalte state socialiste câteva decenii. b. mediul fizic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru ca noi trebuie să ne adaptăm în permanenţă la el. Este dealtfel un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare etc. Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud al Nord, creste în general toleranţa faţă de normele restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă de exemplu femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un factor care influenţează procesul de socializare. c. cultura. Este evident ca profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi. Teoria spaţiului mioritic, a lui L. Blaga nu este decât o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie ca italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, ca arabii sunt extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi, etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt capitol, baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordam unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale. Unii sociologi au încercat să surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate de bază (profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite societăţi) la R.Linton, sau personalitate modală la de Bois, care se referă la acelaşi lucru în fond, modul fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o distribuţie, deci este cea mai des întâlnită. d. experienţa de grup Viaţa în grupuri este evident o caracteristică general umană. Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în mod deosebit. Când vom trata, în final, agenţii de socializare vom insista mai mult asupra rolului grupurilor în socializare. 37

e. experienţa personală Este practic de la sine înţeles că experienţa personală este un factor esenţial în procesul de socializare şi nu necesită în realitate multe comentarii. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu modul în care informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare. Aşa cum o să vedem puţin mai târziu una dintre cele mai importante perspective sociologice, interacţionalismul, face din activismul subiectului socializat un factor esenţial al socializării.

Etapele şi tipurile socializării
La modul general există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care constituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este vorba de: • • • socializarea primară socializarea secundară socializarea continuă Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de şapte ani. în această perioadă copilul asimilează limbajul, normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, care îl fac sî poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai important agent de socializare (instituţie sau grup social), aproape singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani mai intervin şi alţi agenţi importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri formate din membrii aceleiaşi generaţii). A doua etapă a socializării, cea secundară, porneşte deci în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie o dată cu adolescenţa. În această etapă de socializare copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi normal în societate. Cu toate acestea procesul de socializare nu se încheie aici. Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ mai achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale la modul general. 38

Spre exemplu el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ/soţie, ca părinte, ca bunic, ca şef etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de socializare. Această etapă de socializare poartă tocmai din acest motiv numele de socializare continuă. Este cea mai întinsă perioadă de socializare din viaţa unui individ, însă cu siguranţă că cele mai intense perioade sunt primele două. Aşa cum am spus aceste etape formează totodată şi trei tipuri de socializare. Alături de acest tipuri, definite strict temporal, mai există şi altele. Le vom prezenta succint. Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deţine în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adeseori şi anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces. Este vorba de jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copii se joacă de-a medicul sau de-a poliţistul se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona cu medici sau poliţişti în societate mai târziu. Socializarea anticipatoare se referă prin urmare inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de persoane le au în societate. Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă deja. În primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziţia unor produse culturale în principal de către un copil, deci în condiţiile în care nu preexistă comportamente, valori sau norme similare. în societate însă, de multe ori trebuie să înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe care le aveam deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care sub presiunea unor situaţii noi se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul cărora apar comportamente noi. Resocailizarea este întâlnită la un nivel cu totul deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie, închisori, armată etc. Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme

39

Prima teorie asupra căreia insistăm. care se observă sunt într-o relaţie tensionată. Nu vom încerca decât să trecem în revistă câteva din teoriile cele mai cunoscute privitoare la formarea personalităţii. Cele mai multe teorii s-au lansat. actul suptului este o forma de manifestare a instinctului sexual. ego şi superego. datele afective primare ale individului. de la trei la sase ani. care are la bază evoluţia instinctului sexual. adică latura manifestă a personalităţii individului. id. pentru Freud. nu mai există o manifestare a instinctului sexual la nici un nivel. aşa cum era firesc. este stadiul falic. Putem spun deci că pentru Freud socializarea individului este văzută ca o socializare a instinctului sexual. Multe dintre acestea au luat însă în considerare şi factorii sociali care intervin într-un asemenea proces. Rezultanta celor două componente. Este vorba deci de procesul de achiziţie a contraculturii. Acesta nu este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu există maturizare sexuală. pentru că. Acest proces stadial are loc 40 . cel genital. Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial. implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor noastre. de la unu la trei ani. Freud. regulile. adică componenta care asumă normativitatea socială. Pentru Freud. în care instinctul sexual se localizează în zona anală. Id-ul este latura cea mai profundă. legile. Următorul stadiu. Teorii ale formarii personalităţii Formarea personalităţii umane. în care copilul începe să îşi descopere organele genitale şi să se joace cu ele. După acest stadiu urmează ultimul stadiu. este stadiul oral. Primul stadiu. în care instinctul sexual se manifestă normal la nivelul aparatului genital. personalitatea are trei componente majore. Următorul stadiu este stadiul latent în care. şi care a asumat un important rol al socialului în formarea personalităţii. evident. în psihologie şi în psihologia socială. în primul an de viaţă. nu a preocupat doar sociologia. dorinţele. Următorul stadiu. super-ego reprezintă latura socială a personalităţii. este teoria psihanalitică a lui S. În acest stadiu copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. este stadiul anal. La polul opus. Aceste stadii sunt definite în funcţie de nivelul la care se localizează şi se manifestă instinctul sexual. el cuprinde pasiunile. o reprezintă ego-ul.care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă. între şase-şapte ani şi doisprezece-treisprezece ani. ascunsă a personalităţii.

iar formarea personalităţii este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care fiecare dintre noi o asumăm în procesul dezvoltării individuale. şi care şi ea asumă o importantă componentă socială a acestui proces o reprezintă teoria lui J. în care copilul internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni. în care copilul respectă normele sociale datorită fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa de a fi recompensat. Al doilea stadiu este stadiul convenţional. Ultimul stadiu. Esenţială a rămas însă întotdeauna componenta socială ca factor determinant al formarii personalităţii. cu alte cuvinte copilul începe să poate lucra cu abstracţii. Punctul de plecare al lui Piaget a fost acela că alături de dezvoltarea strict psihologică a copilului. Al treilea stadiu. între unsprezece şi cincisprezece ani este stadiul definitivării procesului de dezvoltare intelectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor abstracte. Acesta este stadiul în care se achiziţionează limbajul de bază şi se formează abilităţile de bază de comunicare. Ele nu au însă o definiţie temporală întrucât evoluţia morală a individului are un alt algoritm. Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate sunt explicate de Freud tocmai prin tulburări în evoluţia instinctului sexual. Al doilea stadiu. este un stadiu la care nu ajung obligatoriu toţi 41 . însă nu se pot face încă operaţii la nivel cognitiv.însă numai în baza relaţiei permanente dintre id şi superego. Al treilea stadiu. post-convenţional. care poate rămâne localizat la stadii imature de dezvoltare. de la doi la şapte ani este stadiul preoperaţional. în primii doi ani de viaţă. masturbarea sau frigiditatea. Acesta este stadiul în care se dezvoltă funcţiile senzoriomotorii ale copilului. Aşa se poate explica homosexualitatea. să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne. Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au suferit multiple redefiniri. Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale există patru stadii de dezvoltare. este stadiul operaţiilor concrete. Primul stadiu este cel preconvenţional. de la şapte la unsprezece ani. care învaţă practic să perceapă lumea exterioară şi să se orienteze în ea. să facă operaţii logice. Primul. Acest proces presupune doar trei stadii. este stadiul senzoriomotor. în care copilul începe să manevreze noţiunile. Piaget privitoare la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului. Paralel cu acest proces are loc procesul dezvoltării intelectuale. O teorie de factură strict psihologică a formarii personalităţii. tot întrun proces stadial. are loc şi dezvoltarea morală a acestuia.

Ele de fapt sunt autenticele stadii de 42 . stadiu în care copilul imită comportamentele altora. “Mind. El nu are bani suficienţi şi îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are. propusă de un precursor mai degrabă al interacţionalismului. Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul: Un soţ are soţia foarte bolnavă. Există de la bun început două tipuri de stadii. la începutul secolului trecut. Primul este unul strict psihologic.indivizii. ci şi de caracteristicile celorlalţi. Pentru interacţionalişti. Construcţia sinelui depinde nu numai de un dat interior. Pentru el sinele se construieşte în procesul interacţiunilor cu ceilalţi indivizi.Mead. adică ale “oglinzilor” în care ne observăm şi în funcţie de care reacţionăm. a formării sinelui. şi chiar în această abordare este propusă şi prima teorie. din nou stadială. Una din perspectivele sociologice care s-a preocupat în mod deosebit de procesul de socializare a fost interacţionalismul simbolic. Procedează corect? În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează răspunsurile. Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic Indiscutabil că şi sociologii au fost interesaţi de procesul de formare a personalităţii. Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar de cercetările lui Piaget. este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să le compare între ele. Acesta nu îi dă medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure. care pentru orice persoană reprezintă adevărate oglinzi în care acesta se observă. evident însă într-o perspectivă strict socială. este vorba de Ch. Self and Society”. merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune că trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. Mai există însă încă două stadii.H. Ideea extrem de valoroasă a modelului lui Piaget este aceea a paralelismului necesar dintre dezvoltarea psihologică a copilului şi cea morală. socializarea este un proces de construcţie a sinelui. el propune o teorie. în lucrarea sa fundamentală. Acesta a aplicat chestionare cu situaţii dilematice copiilor de diferite vârste. strict sociologice. cea a sinelui oglindă. Aceste idei au fost dezvoltate la nivelul unei autentice teorii interacţionaliste de către G. fără a avea semnificaţie pentru el aceste comportamente. Cooley. cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia să o desfăşoare. subiecţii pot fi înscrişi în una din cele trei categorii. cel al imitaţiei.

Să zicem că un copil. încearcă şi el să facă acest lucru. Pentru a juca fotbal copiii trebuie să înveţe şi rolurile celorlalţi participanţi. dorind să facă acelaşi lucru. el în realitate nu se joacă. Dacă întâmplător tatăl sau se scarpină în timp ce dă cu piciorul în mingie. dar putem extrapola la orice individ. deci reproduce comportamentele unei persoane. El nu practică un joc (game). la fel ca nişte albine. când este foarte mic se joacă cu o mingie cu total sau. Acesta este stadiul în care Mead spune că un copil se joacă (play). ştie că trebuie ca mingea să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să facă. deci învaţă un rol social care pentru el are semnificaţie. în primul stadiu.socializare pe care Mead le ia în discuţie. El doar se joacă. având semnificaţia acestora. toţi se reped în acelaşi timp asupra mingii. adică aşa numitul “fotbal stup”. ci doar imită comportamentele tatălui sau. să înveţe să interacţioneze cu toţi aceştia. Interacţionalismul este important însă şi pentru că el ne subliniază un lucru esenţial în formarea şi educarea copiilor. 43 . Din acest motiv cele mai importante teorii în domeniul sociologiei educaţiei aparţin perspectivei interacţionaliste. în sensul că. El nu conştientizează însă rolurile celorlalţi participanţi la joc. Cel mai simplu putem înţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. În stadiul altuia semnificativ copilul învaţă să se joace cu mingea. Primul dintre acestea este stadiul în care copilul ia ca şi referinţă comportamentele unui altuia semnificativ. cel psihologic. El ştie că trebuie să dea cu piciorul în mingie. Este evident că acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri sociale noi şi nu se referă doar la copii. Atunci el nu doar se va juca. Este vorba de stadiul altuia semnificativ şi de cel al altuia generalizat. adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri. Dacă acesta dă cu piciorul în mingie. ce fac portarii. adică în stadiul în care copilul învaţă nu doar rolul sau. ci va juca un anumit joc. Cu alte cuvinte copilul. Jocul poate să apară doar în celalalt stadiu. ci şi rolurile tuturor celorlalţi participanţi la jocul social. pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea ce vede. Este exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani. atunci copilul se va scărpina şi el. Rolul esenţial pe care ceilalţi din jurul acestora îl au în procesul educaţional. să dea cu piciorul în ea. cel al altuia generalizat. el doar se joacă. lovitul mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie pentru el. adică un joc. dar nu joacă fotbal. reproduce comportamentele altuia semnificativ.

Rolul ei în socializarea primară este fundamental. a unor modele de comportament. de “stradă”. că el dobândeşte nişte deprinderi umane sau că i se formează personalitatea. cum ar fi creşele. cel puţin în România. atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă aparţine culturii şi prin urmare tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de socializare.Agenţii de socializare Este evident că în procesul de socializare intervin mai mulţi agenţi care îşi asumă un rol în acest proces. În această accepţiune şcoala. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de “bloc”. iar mai târziu şcoala. până la vârsta 44 . Unii agenţi de socializare i-am amintit la începutul acestui capitol. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate. dar care nu implică în realitate şcoala ca instituţie. Alături de familie mai pot interveni şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional. şcoala romanească a rămas una profund teoretică şi puţin socială. nu mai este un agent al socializării atât de important pe cât apare la prima vedere. pe care copii le realizează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor. Socializarea. de multe ori. nu mai fac parte din procesul de socializare. Este vorba de grupurile formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă. atunci nu orice achiziţie a acestuia reprezintă un proces de socializare. în interiorul şcolii are loc un proces extrem de intens de socializare. Achiziţia normelor. Cel mai important agent de socializare. dacă o privim restrâns. nu putem spune decât extrem de forţat. grădiniţele. Trebuie să facem însă câteva precizări. menţionat deja. este familia. Adevărul este că. ca fiind procesul de achiziţie a culturii. Aceasta deoarece. adică a unor date strict cognitive. mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial. Este evident că aceste grupuri nu există numai în şcoală. ca un proces în care se formează individul ca individ social. a valorilor. în special de joacă. ele au de regulă o structură monosexuală. constituie procese de socializare. dar achiziţia unor informaţii. cu toate schimbările din ultimi ani. adică le mai putem spune grupuri generaţionale. Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării. Acestea sunt micile grupuri. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al socializării realizată de şcoală.

dependent de diferite contexte în care se poate afla un individ. Alături de aceşti agenţi de socializare mai putem menţiona şi alţii care au un impact mai mare sau mai mic. Mead? 45 . ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Cum poate fi definit procesul de socializare? 2.adolescenţei. Care sunt etapele formării personalităţii în teoria lui Freud? 5. Care este relaţia dintre dezvoltarea intelectuală şi cea morală a copilului? 6. Care sunt etapele socializării? 3. şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării alături de familie. Ce tipuri de socializare cunoaşteţi? 4.H. iar uneori înaintea acesteia. Care sunt agenţii de socializare? 7. Care este raportul dintre joacă şi joc la G. trebuie să menţionăm unele instituţii totale cum ar fi armata pentru adolescenţi. Care este modelul interacţionalist de analiză a socializării? 8. la fel biserica poate juca un rol important în procesul de socializare. Trebuie să menţionăm aici mass-media şi implicit producţia culturală cu caracter artistic.

Putem spune că. întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale. Pentru noi nu doar instituţiile care există în forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale. Tipologia şi structura instituţiilor sociale 4. se înţelege ceva mai mult. organizaţii internaţionale etc. Cu alte cuvinte există o importantă 46 . Conceptele de status şi de rol social. iar la limită am putea vorbi şi de o perspectivă instituţională în cercetarea socială. Putem într-adevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem exclusiv din perspectivă instituţională. ca şi religia sau statul. oriunde în societate. ministere. Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza statusului pe care îl deţine. Familia este spre exemplu o instituţie. Tipologia statusurilor Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o deţine într-o anumită structură socială. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru organizaţie sau întreprindere. Dar şi banii sunt o instituţie socială. Orice tip de practică instituită. ei având funcţia reglementarii circulaţiei monedei într-o societate. Status şi rol După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. oficii guvernamentale. Tipologia rolurilor sociale 3. dintr-un anumit punct de vedere. aşa cum o să vedem. în fapt ale oricărei ştiinţe sociale. ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării.Tema 5 Instituţii sociale. Instituţiile totale În limbajul obişnuit instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna exact spaţial şi temporal. în numite condiţii este susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. ci şi multe altele.) În sociologie prin instituţii. Tipologia statusurilor şi indicatorii de status 2. Pentru a înţelege toate aceste aspecte este necesar să clarificăm două concepte centrale ale sociologiei.

în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine. în timp ce ceilalţi aşteaptă alte comportamente (roluri). De fapt există mai multe ierarhii. statusul de femeie. Pe de o parte unele care pot fi dobândite de subiecţi. În oricare asemenea situaţii este evident că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre oameni. de către societatea/comunitatea în care trăim. Statusurile atribuite sunt primite de un individ în afara unui efort voluntar de a le obţine.corelaţie între status şi rol. în timp ce aceasta poate avea o cu totul altă ierarhie a statusurilor. Vom trata mai întâi problematica statusurilor sociale. sunt exemple de statusuri atribuite. nu pot fi dobândite. Statusul de cetăţean. Este evident că există extrem de multe statusuri pe care o persoană le poate deţine. 47 . de fiu sau fiica. potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. Este posibil ca noi să ne considerăm în primul rând studenţi. Din acest motiv cele două concepte pot fi definite şi după un algoritm asemănător. statusul rasial sau sexual. de prieten. În exemplele menţionate mai devreme. Cel puţin una a individului în cauză (am spus cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie de situaţia în care se află un individ). Avem deci de a face cu două mari tipuri de statusuri. la fel. Este vorba de statusurile atribuite şi statusurile dobândite. care cuprinde în fond ansamblul tuturor statusurilor pe care această persoană le deţine. prin diferite procedee. putem observa că există două tipuri diferite de status. pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul principal pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată. Cineva poate avea statusul de student. Este evident că. statusurile de vârsta. dar poate avea în acelaşi timp şi statusul de bărbat sau de femeie. dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi este atât de importantă în viaţa socială. cum era de exemplu statusul sexual. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere. un şef poate considera cel mai important status la o colegă. în timp ce altele. în timp ce părinţii noştri să considere în statusul nostru global ca având rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică. Este evident că în statusul global există întotdeauna o ierarhie. de cetăţean. dar mai există şi ierarhii pe care le presupun persoanele cu care interacţionăm. Putem spune astfel că statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe care o are. Iată de ce analiza statusurilor. ambele presupunându-se reciproc. de adolescent etc. Prin urmare putem vorbi de un status global al unei persoane.

Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine sau doar anumite categorii? Şi care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă că simpla permisiune legală nu este şi una socială. să se raporteze faţă de acesta ca faţă de un status atribuit şi nu dobândit. fără corecţiile politice şi civice necesare. istoric. în timp ce cele moderne sunt mai degrabă meritocratice. este aceea că odată ce au dobândit în urma unui efort un anumit status. care funcţionează prioritar pe principiul meritocraţiei. majoritatea statusurilor atribuite pot fi şi dobândite în condiţii speciale. societăţile s-au diferenţiat extrem de mult între ele. să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra.Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort. datorită faptului că meseriile ca şi multe funcţii publice se păstrează în familie. considerabile adeseori. marea majoritate a statusurilor profesionale fiind atribuite. În legătură cu toate aceste aspecte ar mai trebui să precizăm un element important. a reprezentat şi un status dobândit. La limită. în orice societate. ele incumbă o anumită cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine. dar şi astăzi poate reprezenta un astfel de tip pentru cei care si-o schimbă. obţinut prin naştere. orice societate democratică. istoric. Toate statusurile profesionale spre exemplu sunt dobândite şi nu atribuite. Din acest motiv putem spune că societăţile premoderne sunt mai degrabă gerontocratice. Este evident că această calitate a statusului de a fi atribuit sau dobândit depinde de modul în care el este definit într-o anume societate. al structurii statusurilor la nivelul unei societăţi. Trebuie însă să mai menţionăm un aspect interesant. însă la fel. Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general. la nivel societal. Cetăţenia. deci sunt obţinute de copiii din familiile respective pe baza atribuirii. Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite este covârşitoare. La fel. Majoritatea statusurilor sunt în societatea contemporană statusuri dobândite. să ne gândim de exemplu ca astăzi chiar şi statusul sexual poate fi dobândit dacă facem o operaţie de schimbare de sex. Tendinţa naturală pe care o au toţi indivizii. istoric vorbind. Societăţile premoderne sunt societăţi în care ponderea statusurilor atribuite este dominantă. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic. Statusul de rege este unul atribuit. există şi regi care au dobândit în cursul vieţii acest status în urma unor eforturi. Teoretic toţi copiii din România au aceleaşi 48 . şi mai mult. vom observa imediat că. să se îndrepte spre un model gerontocratic. tinde.

toate aceste instituţii impun în fond uniforme. atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele instituţii le impun. în care ele există. în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în buzunar. pentru a-şi accentua statusul de femei. anumite coafuri etc. întotdeauna în corelaţie cu un anume context social dat. Trebuie să înţelegem însă că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator de status.drepturi la învăţământul superior. Pentru aceasta utilizăm indicatori de status. poartă un ecuson. Pe de altă parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar. Femeile. Iată de ce este extrem de important să fie analizate statusurile dobândite sau atribuite. utilizează produse cosmetice. nefiind vizibilă. Dar din punct de vedere social au şanse reale toţi? Evident că nu. nu reprezintă nimic. ca în exemplele menţionate. Evident şi salopeta unui muncitor dintr-o uzină este tot o uniformă şi are acelaşi rol ca indicator de status. Prin urmare calitatea 49 . Indicatorii de status Aşa cum spuneam încă de la începutul acestui capitol. fie că este vorba de o mănăstire. dar şi involuntar. bijuterii. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic toţi românii. pentru că şansa unui român obişnuit care are vârsta pentru a putea deveni Preşedinte este mai mare să moară în următoarele 24 de ore decât să ajungă la această funcţie. chiar dacă ele au nume şi semnificaţii sociale diferite. există un status global pentru oricare persoană. fie că este vorba de închisoare. de exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există verigheta ca indicator de status. Medicul poartă un halat alb în spital. status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor componente. De exemplu cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o anumita situaţie dată. Aceasta este obţinută doar situaţional şi numai într-un anume context social dat. iar uneori mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de gât. În anumite situaţii sau contexte sociale. Fie că este vorba de armată. chiar dacă doar se deplasează prin spital şi deci nu are ce face în realitate cu el. Dar şi verigheta nu desemnează nimic daca nu este purtată de o persoană. au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. de multe ori dorim să ne precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv dorim să utilizăm orice tip de mijloace care ar putea să facă pe ceilalţi să ne recunoască statusul fără a-l preciza noi de fiecare dată. cu câteva excepţii legale. adică orice fel de elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi.

bărbat sau femeie. nu este nimic altceva înainte de a fi muncitorul. pentru că în mod normal unui status îi sunt asociate mai multe roluri. Salopeta unui muncitor are evident şi o funcţie protectivă. care implică comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în mod ilicit altora. angajatul acelei instituţii. cu administraţia instituţiei în care se află etc. are o personalitate “slabă”. Analiza modului în care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă. De la bun început trebuie să spunem că există două tipuri de roluri. Vorbim despre roluri şi nu despre rol. însă ea are şi rolul de a sublinia că în acel spaţiu persoana x nu este mama sau tata. altele atunci când explică cazul bolnavului sau familiei. este puţin probabil să performeze la un nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei 50 . sau. altele în raport cu personalul medical. nu este prieten. din acest motiv le vom spune roluri aşteptate. iar pe de altă parte. fie că este vorba de utilizarea voluntară. rolurile sociale reprezintă ansamblul de comportamente pe care o persoană le performează în baza unui anumit status pe care îl deţine.esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel mai important pe care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment. Tipologia rolurilor sociale Aşa cum deja am precizat. există rolurile real performate de o persoană şi din acest motiv le vom spune simplu roluri performate. Spre exemplu doctorul are anumite comportamente atunci când consultă pacienţii. în alte cazuri. Mai trebuie să luăm în considerare însă şi faptul că este posibil să existe incompatibilităţi între personalitatea unui individ şi cerinţele comportamentale pe care le impune statusul pe care acesta îl deţine. fie de cea involuntară. un temperament introvertit. Dacă de exemplu o persoană nu este suficient de energică. statusul pe care o instituţie în care se află acea persoană îl impune ca central. Pe de o parte există rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi să fie perfomate. În primul rând trebuie să menţionăm că pot exista dificultăţi în îndeplinirea rolurilor datorate lipsei de experienţă sau învăţării neadecvate a rolurilor. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai multe motive pe care o să le prezentam pe scurt. Pe de altă parte pot exista dificultăţi tranzacţionale în trecerea de la un rol la altul.

mai puţin indulgenţi sau toleranţi decât erau în viaţa obişnuită. Zimbardo. Experimentul s-a oprit după circa o săptămână deoarece schimbările de personalitate deveniseră periculoase pentru subiecţi. şi teza opusă. în baza respectivului status. lipsiţi de curaj şi de fermitate. Prin urmare trebuie să luăm în considerare şi raportul invers. care a amenajat într-o universitate un spaţiu de experimentare care reproducea perfect o închisoare standard din America. Dobândirea unui anumit status şi performarea unor roluri noi. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat. Mai există două situaţii cauzatoare a unor discrepanţe majore între rolurile aşteptate şi cele performate. Conflictul de rol apare atunci când există cerinţe contrare presupuse de două roluri care aparţin a două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. respectiv gardian. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al cărui sfârşit este iminent. într-o anumită situaţie particulară ar trebui să îl sancţioneze. atunci avem un conflict de rol pentru că. umili. poate conduce la schimbări. care urmărea în fond să vadă în ce măsură studenţii respectivi. mai violenţi chiar. deci să nu îl sancţioneze. în egală măsură. Rezultă deci că pentru anumite roluri există uneori şi anumite cerinţe de profile de personalitate pentru ca aceste roluri să fie îndeplinite la un nivel optim. la nivelul personalităţii indivizilor respectivi. prin urmare ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp 51 . Aceştia au fost împărţiţi aleator (adică absolut la întâmplare) în două grupe. poate conduce la schimbări la nivelul personalităţii subiecţilor respectivi. pe de o parte. de multe ori majore. performând rolurile de deţinut. Trebuie însă să asumăm. deţinuţi şi gardieni. achiziţia unui status. Dacă de exemplu un profesor are propriul copil ca elev şi. rolul de profesor îi cere să fie intransigent şi deci să sancţioneze elevul. După care a început experimentul. adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de respectivul status. adică înaintea experimentului au fost evaluate cu aceleaşi teste pentru toţi subiecţii. Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul aceluiaşi status. în timp ce studenţii gardieni deveniseră mult mai duri.organizaţii. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi pacienţii. Studenţii detinuţi deveniseră extrem de rapid mult mai obedienţi. Profilele de personalitate martor. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor roluri. Este interesant de exemplu experimentul unui psiholog social american. ajungeau să îşi schimbe personalitatea. pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze. Au fost selectaţi studenţi voluntari care să participe la experiment.

Într-o situaţie ca cea descrisă este evident că orice ar face medicul el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său. Este vorba de: • • • Raţionalizare Compartimentare Adjudecare Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă printr-o atitudine raţională. nu sunt întâlnite foarte frecvent. profesorul poate ruga un alt coleg sa-i examineze copilul şi putem da numeroase alte exemple. sau doar pretins raţională. Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de roluri sau de unul dintre ele către o altă persoană. însă nu orice instituţie există în forma unei organizaţii. Pe de altă parte. Medicul din exemplul dat mai devreme poate să comunice spre exemplu vestea extrem de tristă familiei. Rolurile încordate. Spre exemplu. limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă un sinonim pentru organizaţie. În raport 52 . rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să exagereze comportamentele legate de aceste roluri. dar şi in unele tradiţii populare de la noi. La fel. o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de a încuraja pacienţii. să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură ca respectivul conflict să nu mai existe. ele totuşi există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor.de trăit. mai mult sau mai puţin forţat. Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele de rol ca şi rolurile încordate. Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe. la nivelul limbajului obişnuit. este utilizată tocmai pentru a compartimenta rolul omului obişnuit de cel al personajului care este interpretat. profesorul îşi poate redefini cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă firească a acestui rol şi deci astfel să dispară conflictul iniţial. Adevărul este că orice organizaţie funcţionează pe baza unei instituţii. instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem noi. Masca spre exemplu. Uneori sunt utilizaţi chiar indicatori de status care să sublinieze prioritatea unui anumit status într-un anumit moment. definindu-le strict situaţional. Instituţiile sociale şi tipologia lor Aşa cum am precizat deja. care va trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. faţă de conflictul de rol. ca acţiune strict terapeutică în fond. la populaţiile arhaice.

Din acest motiv îi vom consacra o tema specială. adulterul etc. oriunde mai mulţi oameni.administrează practicile şi ideologiile religioase (ex. Spre exemplu instituţia căsătoriei este dependentă de instituţia familiei. mass-media etc) instituţii religioase biserica. Cea mai veche instituţie socială este familia. statul. care au anumite statusuri.cu instituţiile. spunem că avem o instituţie socială. ca şi asupra normelor în baza cărora ele funcţionează. tribunale. etc) instituţii economice . partidele. Alături de familie mai avem religia şi statul. iar ele presupun întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la organizaţie. având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor . (ex. etc) instituţii culturale . Cu siguranţă însă că putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale.privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii. ) instituţii ale vieţii private . putem spune ca instituţiile sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora. Cu alte cuvinte.se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex. orice mod definit de a face ceva în societate. 53 . care contribuie la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. familia. Există câteva mari tipuri de instituţii care datorită importanţei lor le considerăm instituţii sociale fundamentale. Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol. organizaţiile au o delimitare precisă spaţială şi temporală.) Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. Orice practică instituită. avocatură. teatrele.privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex.se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie economică. Ea este totodată şi una dintre instituţiile sociale fundamentale. Există chiar anumite raporturi prestabilite între acestea.asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex. instituţiile pot fii: • • • • • • instituţii politice . interacţionează în vederea efectuării unei activităţi care îndeplineşte o anumită funcţie în societate. sectele etc. căsătoria. În funcţie de tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc. consilii locale etc) instituţii juridice . reprezintă astfel o instituţie socială.

cât şi economice. În acest sens trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea qvasitotalitatea funcţiilor sociale. ca şi practici instituite. că atunci când vorbim de instituţii economice o facem la modul general. Structura instituţiilor sociale Indiferent de forma în care exista şi de nivelul lor de cuprindere. Simboluri 54 . Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii deviante. Prin urmare nu trebuie să valorizăm conceptul de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv). cel puţin din perspectivă istorică. chiar forma fundamentală am putea spune). politice. istoric. ca şi în teatru. ci trebuie mai degrabă să îl înţelegem că un rol pe care cineva îl joacă în societate şi. orice instituţie socială presupune o serie de elemente componente obligatorii. Când vorbim de o funcţie socială nu ne referim deci numai la cea ce societatea consacră public ca nevoi ale sale şi consideră acceptabil. Pe de altă parte instituţiile sociale. În raport cu o normativitate socială dată desigur. Acestea sunt: • • • • • • Set de statusuri Rolurile ataşate acestor statusuri Activităţi care îndeplinesc anumite funcţii sociale Mijloace de îndeplinire a funcţiilor Scopuri/ obiective ale membrilor. Ar mai trebui să spunem că. adică prin procesul prin care dintr-o instituţie socială care îndeplineşte mai multe funcţii într-o anumită societate. de control social etc. pe de altă parte. dar şi şantajul sau excrocheria.(una din formele de constituire a familiilor. pentru că în realitate există o mare varietate a acestora precum şi multiple legături de determinare între ele. nu toate rolurile sunt pozitive). Unele pot fii considerate ilegale. nu sunt obligatoriu acceptate toate în societate. apariţia de noi instituţii sociale s-a manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională. În această perspectivă observăm mai clar de ce familia este. Este clar. ceea ce nu le face mai puţin instituţii sociale. o instituţie socială fundamentală. Prostituţia este o instituţie socială. adică atât funcţii religioase. apar alte noi instituţii care preiau unele din funcţiile respective.

Spre exemplu banii sunt o instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii unei instituţii bancare.Goffman. a unor acte normative. una din abordările interpretative lansate în secolul trecut. Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea respectivelor activităţi. Adică putem aparţine unor instituţii fără să conştientizăm acest lucru. care încearcă să îi controleze şi să îi influenţeze la un nivel maximal. Pentru orice instituţie socială este nevoie de anumite mijloace. chiar alte instituţii pot fi considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. Aceste instituţii exclud de regulă posibilitatea indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele. Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei. mănăstirea sunt câteva exemple de instituţii totale. Instituţii totale Reprezintă un tip special de instituţii. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membrii unei instituţii. ca şi posibilitatea de părăsire voluntară a instituţiei. Pe de altă parte. dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor clădiri. care au fost desemnate cu acest termen de către sociologul E. care nu se reduc doar la anumite obiecte. Este evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice necesare producerii de bunuri. de regulă cele care au un rol public extrem de important. în alte cazuri. 55 . Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost prezentate deja. Armata. Instituţiile totale sunt instituţii care încearcă să monopolizeze total viaţa membrilor lor. la fel cum şi autoreflexivitatea asupra apartenenţei nu este obligatorie. a unor biblioteci etc. oricum nu recunosc alte statusuri.Dintre toate aceste elemente doar ultimele două prezentate nu sunt obligatorii la nivelul tuturor instituţiilor sociale. O scurtă precizare este necesară însă în raport cu mijloacele aferente unei instituţii. creatorul dramaturgiei sociale. ori. restricţionează comunicarea cu exteriorul. ele pot fi şi produse culturale de natură ideatică. închisoarea. simbolurile există doar pentru anumite instituţii. aşa cum o uniformă sau un imn pot fi simbolul unei organizaţii.

ceea ce în viaţa obişnuită depindea total de voinţa noastră. dar există şi posibilitatea intrării voluntare. Pe de altă parte trebuie să înţelegem. Spre exemplu într-o închisoare. Există uneori însă chiar şi procedee de depersonalizare. membrii sunt tunşi nu atunci când vor ei. ori anumite particole de uniformizare. ci soldat. sau caporal Ion Vasile. atunci când ajungem într-o astfel de instituţie. pentru un bolnav cronic. pentru că el nu o poate părăsii şi evident ea îi controlează total viaţa. de exemplu prin rebotezare. sau într-o unitate militară. suprimând toate libertăţile obişnuite. ca în mănăstiri. ca în armată. Dar şi vaporul pe 56 . spre exemplu în mănăstire. care îşi petrece o perioadă mare de timp în el. Observăm că într-o instituţie totală se intră de regulă involuntar. la unicul status oferit de instituţia totală. ca şi caracterul privat al vieţii acestuia. în anumite situaţii.Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii. într-o instituţie totală nu mai depinde de noi. cu atât mai puţin pentru personalul civil. Trebuie în această ordine de idei să spunem că orice individ a făcut parte cel puţin dintr-o instituţie totală. ori chiar în armată în unele ţări. sunt alte procedee care încearcă să violeze şi totodată să reducă intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite. Trebuie să mai precizăm faptul că o instituţie nu are întotdeauna caracterul de instituţie totală pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. acolo unde nu eşti Ion Vasile. tot în baza exemplului anterior. acesta reprezintă tot o instituţie totală. de multe ori prin procedee speciale de invalidare a individualităţii acestora. care poate exista în instituţie. Este vorba de propria familie. controalele medicale în grup etc. O unitate militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere pentru ofiţeri. care pentru orice copil mic reprezintă o instituţie totală. dar se şi scoală. Prin urmare calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec. adică gradul respectiv. Un exemplu este acela al evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii. Raportarea la un membru al unei unităţi militare se face cel mai adesea doar prin apelativul de uniformizare. Cu alte cuvinte. care încearcă tocmai să reducă individul. practica băilor colective (se face dus cu mai mulţi). ci când vrea instituţia. sau fac baie doar atunci când instituţia le permite acest lucru. ci unul dependent de funcţiile pe care le îndeplinesc membrii instituţiilor. Din aceste motive uneori sunt utilizate alte nume. că foarte multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale. ori sunt alocate numere. pentru anumiţi membrii. evident total impersonale. Mai mult. ca în închisori. Spre exemplu un spital. sau se culcă.

Ce sunt conflictele de rol şi rolurile încordate? 5. Instituţiile totale sunt importante în analiza socială pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor. de mare durată. Ce sunt rolurile sociale şi care este tipologia lor? 4. Ce reprezintă meritocraţia şi gerontocraţia? 3. poate reprezenta pentru pasageri şi marinari o instituţie totală. Rezultă din tot ce am prezentat că în realitate numărul şi varietatea instituţiilor totale sunt cu totul deosebite. Care sunt modalităţile de rezolvare a conflictelor de rol? 6. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Ce sunt instituţiile sociale? 7. Care este structura instituţiilor sociale? 8. în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale. în gestionarea controlului social. Care este tipologia instituţiilor sociale? 9. Care este tipologia statusurilor sociale? 2.perioada unei călătorii oceanice. Ce sunt instituţiile totale? 57 .

popoarele indoeuropene (cele care au venit din Asia în Europa şi au întemeiat mai târziu civilizaţii aici) au ca membri ai familiei toţi strămoşii care sunt consideraţi zei ai familiei. Normele şi tipologia căsătoriei Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de la sine înţelese. iar abordarea noastră. la urma urmei. focul sacru din vatră este şi el un membru al familiei. Acesta este însă un singur model de familie. relaţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi şi aceasta pentru că. pentru că. dar mai mult. este sfătuitorul familiei. Tipologia familiei 3. dintre toate instituţiile sociale. în fapt în faţa lui. Noi nu cunoaştem decât un singur tip de familie. tatăl şi mama.Tema 6 Familia . Familia ca instituţie socială 2. Familia este. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în consideraţie nu doar factorul temporal. el este consultat în diferite privinţe. se săvârşesc toate acţiunile importante din interiorul familiei. Acea lume în care oricare familie avea propria ei religie este o lume diferită total de a noastră şi cu siguranţă familia popoarelor indo-europene este departe de modelul nostru. aşa cum exista şi-n multe alte elemente care definesc un numitor comun. ci şi pe cel cultural.instituţie socială fundamentală După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Iată spre exemplu. 58 . Analiza normativă a familiei 4. a cunoaşterii comune. unchii şi mătuşile etc. Cu toate acestea noi nu cunoaştem decât o simplă faţetă a familiei. nu ne ajută să înţelegem complexitatea şi universalitatea acestei instituţii. Evident. bunicii. cine nu cunoaşte ce este o familie. nu am dat decât un exemplu. Cu câteva mii de ani în urmă. ni se pare normal să considerăm ca membrii ai familiei părinţii. care este în fapt modelul familiei creştine. în oricare societate din prezent sau trecut. care sunt tipurile de rudenie. Alături de el. copiii. istoric nici nu a fost cel mai răspândit. ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem. Există elemente specifice ale instituţiei familiei în orice societate.

Majoritatea acestor funcţii sunt evidente. Mai mult decât atât. în primul rând de instituţia familiei. Funcţia economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică. 59 . Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi. Pot exista grupuri de oameni care sa aibă relaţii afective puternice şi care să nu formeze o familie. mariaj sau adopţie. aceste statusuri sunt recunoscute şi au semnificaţie în societate. cât ca şi consum. Vorbim în aceste condiţii de “neamuri fictive”. prin urmare vom insista doar asupra unora dintre ele. unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile familii.cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv analiza ei este una esenţială în cunoasterea vieţii sociale. Funcţia afectivă se referă la faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul familiei. Acestea sunt în fapt cele trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile. atât ca şi producţie. Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. cât şi datorită prezenţei şi creşterii copiilor. Acesta este un exemplu des întâlnit în oraşul modern. şi mai apoi de alte instituţii. în orice societate. Funcţia de status se referă la faptul că principalele statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie. Familia ca instituţie socială Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături de sânge. Acestea sunt: • • • • • • • funcţia de regulator sexual funcţia de reproducere funcţia de socializare funcţia afectivă funcţia de status funcţia protectivă funcţia economică Nu insistăm cu detalii redundante. de multe ori ele conferind anumite drepturi pecuniare sau culturale. atât datorită relaţiilor heterosexuale.

Tipologia familiei
Este evident că cel puţin în dimensiune istorică există o tipologie variată a acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii (părinţi, copii), care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care este o familie nucleară formată din soţ - soţie (eventual şi copii). Alte tipuri de familii nucleare pot fi familiile monoparentale (familii în care copiii sunt crescuţi doar de unul din părinţi), familiile formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră etc), care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din membrii a mai mult de două generaţii, care, la fel, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Familia extinsă poate fi reală, adică existenţa ca atare într-o gospodărie, şi teoretică. Familia extinsă teoretică reprezintă de fapt ceea ce se cheamă în sociologie arborele genealogic. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în funcţie de un individ de referinţă ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta grafic, de aici şi numele, pentru că numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici opt străbunici plus toate celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci graficul se va asemăna cu un arbore.

Analiza normativă a familiei
O analiză complexă şi totodată relevantă a instituţiei familiei o oferă analiza sistemului complex de norme pe baza cărora funcţionează această instituţie. Cele mai importante norme, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest. Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie. Trebuie să înţelegem că istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca primă formă de organizare, au limitat accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale a fost istoric prima formă de organizare socială. Normele de incest, probabil primele norme sociale, interzic relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general 60

între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade de rudenie. În societăţile în care din condiţii speciale căsătoriile cu persoane din afara familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude de gradul doi (verişori). Normele de incest asigură, aşa cum am menţionat mai devreme, tocmai interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii spre relaţii extrafamiliale. Mai trebuie totuşi să precizăm că relaţiile sexuale, respectiv mariajele sunt interzise numai în relaţie cu neamurile considerate ca atare într-o societate particulară şi nu în funcţie de neamurile reale de sânge. Adică, în anumite societăţi, spre deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată, aşa cum o să vedem, după ambii părinţi, ci numai după unul şi prin urmare nu eşti rudă decât cu rudele acelui părinte. Norme de căsătorie Sunt unele dintre cele mai importante norme. Ele reglementează modalităţile şi formele de constituire a familiilor. În primul rând trebuie să distingem între normele de tip endogam şi exogam, adică intre căsătoriile de tip endogam şi cele de tip exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică într-un grup predefinit, în timp ce exogamia la “căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul este cel al rudelor, atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, doar puţine popoare, istoric, practicând endogamia în acest sens. Un exemplu este cel al triburilor semite în urmă cu aproape trei mii de ani, care trăind într-o zonă deşertică, cu puţine contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate. De aici, se pare, a apărut şi ritualul sacrificării primului născut. Primii născuţi probabil erau omorâţi. (Si există chiar o explicaţie ştiinţifică care ne spune că degenerarea genetică, datorită procreării de către rude apropiate, este maximă în cazul primului născut şi incomparabil mai mică pentru următorii copii). Experienţa probabil i-a învăţat să amelioreze efectul negativ al endogamiei în acest fel. Mai târziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu numai că nu mai erau necesare, datorită dezvoltării sociale şi a comunicării intertribale, ci erau chiar interzise, ritualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-a transferat doar la animalele născute în gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat de creştini şi să conducă la ritualul sacrificării mielului de Paşti. Grupul în funcţie de care judecam endogamia sau exogamia nu trebuie să fie doar cel de rudenie. Poate fi grupul rasial sau etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam. 61

Există pe de altă parte o serie de norme care reglementează numărul partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de căsătorii, respectiv familii: Căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam. Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi, însă ele ridică unele probleme. S-a invocat spre exemplu faptul că o căsătorie de tip monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii de la mai mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Din acest motiv, unii autori au preferat termenul de “monogamie serială”, pentru familia contemporană, pentru că avem de fapt mai multe căsătorii monogame consecutive, chiar dacă rezultatul acestora, copiii, succesiunea (motive, să nu uităm, esenţiale ale existentei familiilor) pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar doi. Poligamia este istoric, pe de departe cea mai răspândită normă de căsătorie, chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul extrem de răspândit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate căsătorii cu mai multe femei, poliandrie, atunci când o femeie se poate căsătorii cu mai mulţi bărbaţi şi căsătoriile de grup. Poliginia, dintre toate formele de poligamie, este, istoric, cea mai răspândită. Trebuie să specificăm însă că ea priveşte o normă ideală, se referă deci la o permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat poliginia majoritatea bărbaţilor nu aveau însă decât o singură soţie, uneori chiar nici una. Numai bărbaţii care puteau întreţine mai multe femei puteau să se căsătorească cu mai multe soţii, cea ce nu se întâmpla însă pentru un număr foarte mare de bărbaţi din acele societăţi. Mai mult, numărul, ca şi modul în care arătau soţiile, a constituit în toate societăţile de acest tip un indicator de status al prestigiului în societate. Poliandria este un tip extrem de rar întâlnit al poligamiei. A fost practicată de exemplu de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII, şi ca şi la alte comunităţi care au permis-o (exemplu în Tibet) ea s-a bazat strict pe considerente economice, fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine multe femei. La arabi bunăoară, de la care avem şi expresia “a muri de foame”, care la ei nu era o figură de stil, ci o realitate, datorită faptului că principala activitate aducătoare de resurse era războiul, numărul mare al femeilor nu se justifica, ele neputând fii întreţinute. Fetele 62

Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric. el ne mai fiind întâlnit astăzi. Aceste norme pot fi de patrilocatie. exercitarea puterii la nivelul familiei. Această împărţire este însă rareori una egală şi de aceea este greu de definit o limită pentru acest tip de familie. Antropologii din secolul XIX au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu normele de autoritate. adică calcularea descendenţei după ambii părinţi este indiscutabil forma cea mai răspândită astăzi. matrilocatie. Ambele tipuri sunt însă mai degrabă istorice. o dată cu Mahomed. adică puterea fiind exercitată de bărbat în familie. matrilinearitatea şi bilinearitatea. se referă la descendenţa exclusivă pe linie maternă. evident. arabii renunţă la poliandrie şi trec treptat la poliginie. familiile au fost de tip patriarhal. la care filiaţia după mamă este mult mai importantă decât cea după tată.erau astfel ucise la naştere. o familie păstrând de regulă o singură fată pe care o întreţineau chiar şi după căsătorie. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii. În societatea contemporană fiind mult mai des întâlnite cazurile de împărţire între soţi a autorităţii în familie. Normele de locaţie. După expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII. adică copilul este rudă doar cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de descendenţă. Sunt normele potrivit cărora se calculează rudenia şi totodată succesiunea pecuniară sau spirituală (moştenirea). O mare parte a istoriei. cum a fost spre exemplu mişcarea hippy. în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unui grup restrâns. După cum indica şi numele patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune potrivit cărora calcularea rudelor se face doar după tată. şi 63 . un rudiment al acesteia fiind întâlnit la evrei. Ambilinearitatea. De regulă ea se căsătorea cu mai mult fraţi. Matrilinearitatea. O formă aproximativă a acestui tip de familii a fost dată doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut. El nu a existat niciodată în istorie. Normele descendenţei şi moştenirii. Ele sunt: patriarhatul. Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea. Normele de autoritate. matriarhatul şi norme de exercitare comună a puterii. Aceste norme sunt: patrilinearitatea. Matriarhatul reprezintă un tip de familie în care conducerea este exercitată de femei. Cu alte cuvinte relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi femei. Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi.

Psihologii sociali au descoperit însă că în numeroase cazuri aprecierea faţă de anumiţi subiecţi (ca şi faţă de obiecte) este legată de apropierea. De regulă. Una dintre aceste norme este homogamia. al religiei etc. respectiv să întemeieze o nouă gospodărie. apropierea (implicit obişnuinţa) sa constituie un factor al selecţiei partenerilor. Neolocaţia este cea mai răspândită normă contemporană din cele trei. selecţia partenerilor nu îi priveşte direct pe aceştia. al clasei sociale. Un cercetător a descoperit. de educaţie. Cu alte cuvinte. norme în baza cărora. Homogamia reprezintă o normă potrivit căreia selecţia partenerilor în vederea căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe care le deţin. spre exemplu. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor băiatului. deşi nu sunt norme propriu-zis ale familiei.) Homogamia ne explică de ce marea majoritate a căsătoriilor se produc între persoane care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale. că într-un cămin studenţesc studenţii care stăteau lângă 64 . sunt aleşi partenerii. Factori şi norme de selecţie a partenerului Alături de normele prezentate până acum. Selecţia era mai degrabă o problemă a familiilor copiilor respectivi. economice şi culturale. iar în multe societăţi căsătoria se angaja cu mult timp înaintea maturizării copiilor. considerăm ca atracţia reciprocă şi afectivitatea împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor.neolocatie. că un element atât de banal. Pare destul de tulburător pentru cei care cred în dragostea romantică. într-o dimensiune istorică. într-o societate. până la modernitate alegerea partenerului s-a făcut pe baza unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri. În societatea contemporană. de obişnuinţa cu acestea. mai există o serie de norme importante pentru existenţa familiei. în marea majoritate a societăţilor. s-au ceea ce în sociologie numim dragostea romantică. însă ea depinde în mod evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie. În realitate. adică apropierea. Cu alte cuvinte preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi. ai fetei. (al nivelului de instruire. chiar şi astăzi există mai multe norme şi factori care reglementează această selecţie. Selecţia partenerilor se face însă şi în baza altor norme (sau factori care influenţează decizia). Unul dintre aceştia este proximitatea.

dacă căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice 65 . Dacă Gicu îţi e vecin sau eşti obligat să lucrezi cu el. un celebru psiholog social. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea) căsătoriilor. Fiecare individ în decursul socializării. Trebuie să menţionăm astfel ca un factor extrem de important. care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă. Indiscutabil. Astfel Gicu începe să capete şi multe feţe bune şi chiar poate să ne placă. atunci nu rămâne decât ca. a explicat acest mecanism prin teoria disonanţei cognitive. Cu alte cuvinte dacă îl vedem pe un coleg. în timp. evident. chiar procesul de socializare.Festinger. Indiscutabil că mai există şi alţi factori pe care îi trecem rapid în revistă. Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. Căsătoria este o instituţie socială aşa cum am spus. Aşa cum am menţionat deja. Fie îl evităm.scară erau mai bine văzuţi decât cei care stăteau mai departe. În general. homogamia este un produs exclusiv al socializării. sistemul nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau anula disonanţa. sau chiar instituţii. tindem să apreciem şi deci să ne placă mai mult. Divorţ şi căsătorie Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care operează pe piaţa căsătoriilor. L. atunci vom avea o disonanţă cognitivă. a unor nevoi mutuale şi. Nu putem însă să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori. pentru banalul motiv că erau văzuţi mai des. fie reconsiderăm aprecierea negativă faţă de el. însă şi divorţul este deopotrivă. spre exemplu. este vorba şi de atracţia fizică reciprocă. aşa cum este. toată ziua şi nu putem să îl suportăm. partenerii nu sunt singurii actanţi pe această piaţă. nu în ultimul rând. să spunem Gicu. să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim mai des). este învăţat să-i placa anumite tipuri umane şi respectiv să îi displacă altele. Familiile lor sunt la fel de prezente. pentru că evident nu exista un factor predeterminant de natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă. Trebuie spus că. spre exemplu. care să negocieze sau să intermedieze căsătoriile. dar pot exista şi persoane specializate. Este vorba de existenţa unor profile de personalitate complementare. ca parte a acestui proces. instituţia peţitului.

care sunt semnificative. divorţul presupune un procedeu mult mai complicat. pot conduce la tensiuni care să crească instabilitatea familiei. • Şocuri în familie. în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 24 de ani. este un alt motiv de instabilitate. constituie o sursă majoră a instabilităţii. Pentru ca o familie să ajungă la divorţ. existând chiar societăţi unde acesta este interzis. economice. Dacă unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie.societate. Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă numărul de divorţuri la mia de căsătorii. moartea copiilor. • Diferenţe sociale. reprezintă de regulă un alt patern instabil. În ultimele decenii. Paternurile cele mai stabile sunt cele în care bărbatul are o vârsta cu câţiva ani mai mare decât femeia (2-4 ani). a unor rude foarte apropiate. în timp ce celalalt nu doreşte. 66 . spre exemplu. inclusiv în România. Vârsta similară. sau de cea a soţului/soţiei. ea trebuie mai întâi să treacă printr-un proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt. Acest lucru este firesc dacă ne gândim că orice societate caută să promoveze prin orice mijloace instituţia familiei şi deci este normal să fie uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea divorţului. Trebuie să spunem însă că circa 20% din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin zece-cincisprezece ani). cât să conducă la disoluţia familiei. Rata divorţialităţii este un indicator important al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. conduc întotdeauna la un potenţial mare de tensiune şi conflict. crize de tranziţie sau procese sociale de o dinamică deosebită. rata divorţialităţii practic s-a dublat în ţările dezvoltate. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei. Creşterea ratei divorţialităţii sugerează uzual stări anomice în societate. ceea ce trădează de fapt şi incompatibilităţi de adaptare. mai ales când soţia este mai mare decât soţul. Îi vom trece în revistă: • Vârsta. culturale majore intre cei doi soţi. Există mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor. pierderile materiale importante. • Nevoia de depărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. Diferenţele de orice natură.

• Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. religioase. adică un cuplu în care nu mai există real relaţii specifice celor dintre soţi şi în care căsătoria este menţinută pentru motive exterioare (economice. cât şi a celui de mamă. • Regula celor şase luni şi a celor trei ani. cuplul ritualizat. • Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj. implicarea şi care conduc la stabilitatea familiei. rutiniere. Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost motivul fundamental al mariajului. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire. rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile şi mai ales ţinând de un mod de viaţă radical diferit faţă de cel standard. ne referim în primul rând la relaţiile care exprimă afectivitatea. ajunge la divorţ. Alte forme de evoluţie sunt cuplul conflictual. Mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască. acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. Dependenţa de orice natură. în familia de apartenenţă a unuia din soţi. de status). • Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. materială. în timp ce dacă căsătoria a întârziat mai mult de trei ani înseamnă că au existat anumite motive pentru care. Evident. adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viata şi face parte din profilul acelei familii şi. Dinamica relaţiilor în familie Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei. afectivă de una din familiile extinse este statistic un factor de instabilitate. cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească şi de aici probabilitatea unor reeditări a acestor motive. fiecare soţ având o viaţă proprie. monoparentale. sau chiar tensiuni. obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt. de asemenea. Modelele de familii conflictuale. Trebuie să spunem însă că nu orice familie în care apar surse de instabilitate. Putem evalua relaţiile afective de la nivelul 67 . financiară. Explicaţia este relativ simplă. cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect socializant. ceea ce evident nu este suficient. poate constitui o situaţie extrem de frustrantă. De asemenea. al unei femei tinere nemăritate. atât a statusului de soţie.

empatia. iar după câţiva ani ea va începe să scadă. Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relavate din analize statistice. care măsoară anumite aspecte ale relaţiilor. a adus o serie de schimbări majore la nivelul funcţiilor familiei. comunicativitatea etc. Toate aceste variabile exprimă. dacă luăm în calcul doar primele trei variabile. existând şi anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie. însă paternul este continuu ascendent. în momentul căsătoriei având deja o cotă foarte înaltă. Spre exemplu. după care rămâne la acel nivel aproape fără nici o evoluţie ulterioară. sau a unei opţiuni personale a unor femei de a avea copii. Există astăzi un număr mult mai mare de femei care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei. angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii. • funcţia de socializare. creşele. Intimitatea creşte constant până la un anumit nivel. dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale. Spre exemplu. • funcţia de reproducere. în anii ’90. puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie. pasiunea. • Funcţia de regulator sexual. Cu toate acestea trebuie sa subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din funcţiile de socializare ale familiei. până ajunge foarte aproape de zero. Schimbarea funcţiilor familiei Societatea contemporană. evident. adică ele exprimă modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor. angajamentul. Ea creste spectaculos de rapid. În SUA spre exemplu. Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor sexuale au loc în afara familiei. intimitatea. Prin urmare putem să spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul. angajamentul. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia schimbările majore produse. adică al familiilor în care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi.familiei prin mai multe variabile. Familiile monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri. Putem lua în calcul. de exemplu. instituţia baby-site-ului 68 . grădiniţele. în special în a doua jumătate a secolului trecut. de regulă mama. A rămas o funcţie importantă a familiei. Pasiunea are o cu totul alta evoluţie. treptat. valori diferite în funcţie de familie. al morţii unuia din soţi. intimitatea şi pasiunea vom putea observa că ele au statistic o dinamică total diferită la nivelul unei familii. dar de a nu se mărita. aveau experienţe sexuale premaritale. circa 25% din femei. însă şi în funcţie de durata existenţei acestor familii. în special secolul XX. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii.

de fapt F. instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea copiilor. dincolo de anumite limite definite de regulă prin legi. Cum o va face însă? Care sunt deci alternativele la familia clasică. Unele modele apar de la sine în decursul evoluţiei sociale fireşti. decât statusurile conferite în familie. Unele din aceste modele sunt în fapt cele care evoluează. care. Familia ca instituţie a evoluat permanent de la începuturile civilizaţiei umane. funcţia de status. cea cunoscută de noi toţi? Există în orice societate încercări de forţare a modelelor clasice. în societatea contemporană există însă numeroase instituţii moderne de control social. a propus desfiinţarea familiei de tip monogam. în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. mai ales în protejarea copiilor foarte mici. care au preluat în mare măsură funcţia protectivă de la familie. de propunere a unor modele alternative pentru instituţiile sociale.etc. Spre exemplu chiar marxismul. însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. de cele mai multe ori. Alte modele. forma actuală. altele sunt propuse ideologic sau programatic. 69 . dispar ca alternative nereuşite. Trebuie specificat însă şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei. Alternative la familia clasică Există indiscutabil un mare semn de întrebare. nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv.Engels. Mai mult. Prin urmare trebuie să ne aşteptăm ca şi acest model să evolueze. Cu alte cuvinte indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care sunt mai importante social. • • funcţia afectivă. • funcţia economică.. A rămas o funcţie importantă a familiei. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea contemporană. • funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită măsură. familiilor li se limitează în realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor. în mod firesc. este de fapt o familie de tip burghez. spunea el. care ne este cunoscută.

a propus modele alternative la familia clasică. mai ales că o funcţie importantă. ca o familie. mai ales în afara cuplului. Nu este vorba de adulter. acesta din urmă fiind considerat tolerabil. În practică există însă în toate societăţile dezvoltate numeroase exemple ale unor forme de astfel de familii. şi de un stil de viaţă. 3. fiind vorba de doi bărbaţi. între femei şi bărbaţi. ci doar de traiul în grupuri care practicau sexul liber (în interiorul grupului). Fie că este vorba de homosexualitate autentică. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie) Este un tip de familie care nu poate fi consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie). Coabitarea consensuală presupune ca două persoane să trăiască în comun. trebuie să spunem că ea nu poate deveni o formă alternativă reală. Încercăm să le trecem în revistă: 1. Mariajul deschis. oarecum istorice. 4. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. 5. fiind totuşi o formă a familiei. cea de reproducere nu poate fi asigurată. atunci când cei doi 70 . care ţine de un anumit caracter patologic. grupuri care constituiau însă adevărate familii. există o diferenţă importantă între homosexualitate şi lesbianism. acest tip de alternativă nu a devenit una semnificativă. el având de fapt o altă sursă decât homosexualitatea masculină. nu rareori membrii acestora refuzând total contactul cu familiile reale. Coabitarea consensuală este însă de două tipuri. A fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70. Mariajul de grup. Dincolo de aceste experienţe. pentru ca ele s-au stins practic astăzi. Coabitarea consensuală. În fapt nu era vorba de un mariaj autentic. pentru că aici este vorba de un acord reciproc. trebuie să spunem. atunci când cei doi trăiesc împreună o bucată de timp. Chiar dacă poate o alternativă discutabilă. cu siguranţă ea este cea mai răspândită dintre toate. înaintea căsătoriei. Nu este o formă foarte frecvent întâlnită. Pe de altă parte. în special ale unor relaţii stabile “in trei”. În unele societăţi ea a devenit chiar legală. în majoritatea societăţilor. aceştia din urma fiind mult mai tentaţi biologic la aceste relaţii. în afara unei căsătorii formale însă. sau în vederea unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă. în cazul a două femei. Coabitare premaritală. ne referim însă în special la a doua jumătate a secolului trecut.Prin urmare şi societatea contemporană. este radical diferită (generic vorbind). 2. mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale. fie că este vorba de lesbianism. Căsătoria de tip homosexual. în anumite limite.

Ce sunt normele de incest? 4. măcar pentru o perioadă de timp să trăiască astfel. ci în multe. Divorţul ca instituţie socială. Care sunt normele de căsătorie? 5. Care sunt factorii care intervin în selecţia partenerului? 7. Numărul coabitărilor consensule a crescut aproape constant în ultimele decenii. 8. foarte multe decenii. Este evident că mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii precum cea a familiei nu se produc în câţiva ani.decid să trăiască permanent în acest mod. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care sunt principalele tipuri de familii? 3. Care sunt factorii de instabilitate a cuplului? 9. Care sunt principalele tendinţe în schimbarea funcţiilor familiei astăzi? 11. Este evident că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. uneori chiar secole. Care sunt principalele alternative ale familiei clasice? 12. un număr foarte mare de cupluri decizând. Ce este coabitarea consensuală? 71 . Care sunt funcţiile familiei? 2. Ce este homogamia? 6. Care este dinamica relaţiilor în familie? 10.

Conducere. După o săptămână Sherif a reunit cele două echipe şi le-a pus în 72 . un psiholog social american. concursuri sportive şi activităţi. el a organizat un experiment pentru a observa modul in care se structurează normele sociale la nivel de grup şi modul în care ele influenţează percepţia şi raportarea la realitate. toate de echipă. realizând două echipe pe care le-a pus în competiţie. fiind astfel puşi să formeze ad hoc grupuri. Pentru aceasta el a împărţit aleator un grup de copii. Mai mult. ideea experimentului fiind preluată în mai multe filme americane. A organizat mai multe jocuri. Copii nu se cunoşteau în prealabil. Ce este grupul social 2. de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi interpretate complet diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau parte. Într-o tabără de copii. Aceleaşi tipuri de comportamente. Tipologia liderilor 4. aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza competiţiei. Muzafer Sherif a realizat un experiment care a şocat nu doar lumea ştiinţifică. ci şi pe cea mediatică.Tema 7 Grupul social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. decizie şi efecte de grup Pe la mijlocul secolului trecut. Tipologia grupurilor sociale 3. de 10-12 ani. Imediat după începerea experimentului copii au început să facă o distincţie clară între lumea din interiorul grupurilor şi cea din afară. Dacă spre exemplu un baiat trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău” dacă făcea parte din grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă.

“murdar” etc. Aceste interacţiuni sunt date în special de un proces de 73 . în sociologie avem deja o serie de alte concepte care se referă la “grupuri de oameni“. cu care copii nu se mai întâlniseră. eroii ai grupului nou format.competiţie cu o alta. fără a avea relaţii directe între ei. au fost reinterpretate pozitiv. Dar şi profesorii dintr-un anumit oraş sau dintr-o regiune pot forma o comunitate. ştie la ce se referă. viteji. Pe de altă parte. pentru că el trebuie să fie cu mult mai restrictiv comparativ cu noţiunea uzuală. practic imediat.în afara grupului a rămas una esenţială în cercetarea socială. spunem că ei formează. iar atunci când este vorba de locuitorii unui sat spunem că ei formează o comunitate. Pe de altă parte. însă ea a fost retrasată. “nesimţit”. Distincţia în grup . facându-i chiar să perceapă lumea complet diferit. din perspectiva analizei statistice a populaţiei. Spre exemplu atunci când este vorba de oamenii adunaţi la un miting spunem că ei formează o mulţime. Aceasta. toate valorizrile negative acumulate şi concretizate în etichete ca “băiat rău”. pentru sociologie aceştia nu formează un grup social decât în anumite situaţii speciale. Ce este grupul social? Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară. Dacă spre exemplu ni se pare normal să numim grup mai mulţă oameni care stau întro staţie de autobuz. care au anumite caracteristici comune la nivelul unei populaţii. atunci când avem mai mulţi oameni. chiar şi cu puţină educaţie. O utilizăm aproape zilnic şi orice om. Cu toate acestea conceptul de grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei. în primul rând. Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste concepte? În primul rând trebuie să spunem că grupul social este format întotdeauna dintr-un număr de indivizi între care există interacţiuni. Spre surprinderea tuturor. Experimentul a dovedit astfel capacitatea extrordinară a grupurilor sociale de a genera norme şi de a schimba valorile în baza cărora se interpretează realitatea.în afara grupului s-a păstrat. Se dovedea astfel că grupurile exercită o forţă cu totul deosebită asupra membrilor lor. respectivii copii fiind dintr-o dată consideraţi curajoşi. Dacă ţinem însă seama şi de faptul că oamenii nu pot trăii decât cu totul accidental şi excepţional în afara grupurilor înţelegem de ce este importantă cercetarea acestui tip de structuri sociale. Dinstincţia în grup . o categorie socială sau statistică.

Spre exemplu ori de câte ori ne definim o situaţie ca periculoasă sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona. definit în sens larg ca orice transfer de semnificaţii. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc valori şi norme proprii grupului respectiv. O problemă extrem de importantă este aceea a motivelor pentru care oamenii trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. Nu există însă posibilitatea compatibilizării celor două accepţiuni pentru că ele sunt realizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare diferite. Avem nevoie să relaţionăm pentru a putea trăi.comunicare. 74 . iar de multe ori îşi dezvoltă simboluri proprii. Simpla apropiere de alte persoane este si ea un factor care influenţează apariţia grupurilor. Unii cercetători consideă că interacţiunile apar în momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare doi oameni sunt suficienţi pentru a vorbi de un grup. Alţi autori consideră însă că într-un astfel de caz nu ar fi vorba decât de o diadă. Problema dimensiunilor grupului Definiţia pe care am dat-o nu este însă suficientă pentru a clarifica acest concept. cât şi social de alţi oameni. Există mai mulţi factori care determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în ele. Un prim factor este dat de interdependenţa naturală şi socială a oamenilor. de compatibilitatea unor interese sau nevoi etc. Cât de mic poate fi un grup. se întrebau anticii. Mai trebuie să răspundem la două întrebări esenţiale. Parcă nici trei pietre nu formează o grămada. În premanenţă avem nevoie atât biologic. Evident mai putem identifica şi alţi factori care ţin de similaritatea indivizilor. Un grup ar avea nevoie de cel puţin trei subiecţi pentru a exista o formă complexă de interacţiune specifică grupului social. Pe de altă parte situaţia în care ne aflăm este un alt factor stimulator al structurilor de tip grupal. Nu este însă suficient pentru o definiţie. de asemenea ei au scopuri şi obiective specifice. Dar atunci când exact apre grămada? La fel ne putem întereba de câţi oameni este nevoie pentru a forma un grup? În această privinţă autorii din domeniu au două puncte de vedere diferite. respectiv cât de mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al grămezii. Anumite situaţii reclamă stringent comunicarea şi implicit relaţiile cu alţii. neexistând un consens. O piatră nu formează o grămadă şi nici două. adică de un tip particular de interacţiune. “Când apare o grămadă?”.

desi evident ele presupun mai mult de 15 membri. concept construit ulterior pentru a 75 . ele au o forţă persuasivă cu totul deosebită. la începutul secolului trecut. în funcţie de anumite teme de cercetare. Grupurile secundare. Prin urmare sintagma “grup mic” ar fi chiar o tautologie. Mai mult. în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să consideri ca grup anumite structuri care există ca atare în realitate şi trebuie cercetate astfel. Spre exemplu este normal să consideri o clasă de elevi sau o grupă de studenţi ca un grup. unul din precursorii interacţionalismului. chiar dacă nu una foarte importantă. O primă clasificare am şi făcut-o. Pe de altă parte. organizaţii. mari si mici. Grupurile primare sunt grupuri de tipul “faţă în faţă”. sau populaţii şi nimic altceva în plus. Limita dintre cele două tipuri fiind undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori. de sociologul american Ch. grupuri în care membri comunică direct. cu mult mai semnificative. argumentul fiind acela că dincolo de acest număr apare tendinţa de a se forma alte structuri grupale interne prin spargerea grupului iniţial. În primul rând unii autori vorbesc de două tipuri de grupuri. El dorea să reliefeze importanţa relaţiilor de tip primar în formarea sinelui şi implicit a grupurilor primare. Grupurile mari ridică însă o problemă delicată. Ele desemnează anumite structuri sociale pentru care avem deja concepte consacrate în sociologie.Dimensiunile maxime ale unui grup ridică încă şi mai multe probleme. Există însă şi alte clasificări. Tipologia grupurilor sociale Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii pe care le utilizăm în raportarea la grupuri. comunităţi. cea care împarte grupurile în mari şi mici. Cooley. la nivelul tuturor acestor tipuri de structuri interacţiunile care există între membri sunt destul de diferite de cerinţele pe care le-am prezentat ca fiind specifice grupurilor. O primă tipologie este aceea care distinge între grupurile primare şi grupurile secundare. Conceptul de grup primar a fost propus. Există însă autori care au utilizat in experimente grupuri de 12-15 persoane. după alţii la mai mult sau la mai puţin. nemijlcit. Cu alte cuvinte grupurile mari desemnează în realitate mulţimi. Din acest motiv unii cercetători consideră că în realitate grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. adică a grupurilor în care interacţiunile au în primul rând o bază afectivă. Aceasta pentru că în acest caz există şi mai multe accepţiuni. Grupurile mici au considerată cel mai adesea ca limită superioară numărul de şapte opt membri.

76 . O grupă de muncitori sau un grup de studenţi care sunt puşi să rezolve o sarcină la seminar formează în schimb un grup secundar. un grup informal nu poate să devină formal şi nici invers. ci va fi ocupată de o altă persoană. iar în cazul în care liderul. Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite. Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii relaţiilor.desemna forma opusă grupurilor primare. sunt adesea grupuri de interese sau profesionale. O familie poate fi privită ca un grup primar. Lucrurile nu stau decât parţial aşa. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt independente de subiecţii care le ocupă. care au în mod uzual definite scopuri precise şi în care de cele mai multe ori interacţiunile sunt mijlocite de instrumente. Criteriul de clasificare este complet diferit. în timp ce cele formale sau informale din perspectiva predeterminării origanizaţionale a unei forme a interacţiunilor. Dacă grupurile secundare pot devenii primare şi invers. Ele sunt grupuri care au predefinite tipurile de relaţii şi poziţiile interne. părăseşte grupul. neexistând o formă organizaţională prestabilită. format din mai mulţi studenţi care s-au reunit să lucreze la un proiect. poziţia sa nu dispare. iar cele formale celor secundare. Grupurile formale sunt grupuri care au o formă prestabilită. care în principal va derula cu ceilalţi acelaşi tip de interacţiuni. Adică grupurile informale par a fii asociate celor primare. O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. creată în mod normal de către o structură organizaţională. La prima vedere pare a exista o corelaţie între cele două tipologii. Aceasta face de exemplu să existe cel puţin o difernţă majoră. desemnează grupurile care nu se bazează pe interacţiuni afective. totuşi există o diferenţă esenţială. O grupă de sindicat reprezintă un astfel de grup. la fel si o gaşcă de cartier. Un grup de copii care se joacă în faţa blocului formează un grup informal. Am spus mai devreme pozitiv sau negativ pentru că nu este vorba doar de relaţii afective pozitive şi doi soţi care se ceartă au între ei interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar. Dacă într-un grup secundar. spre exemplu. Grupurile informale sunt grupuri “narturale”. la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative). care apar în decursul interacţiunilor dintre anumiţi subiecţi. Forma interacţiunilor interne este dependentă doar de proprii membri. în sensul că ele preexistă acestora şi se menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. grupurile formale nu pot deveni informale. Este drept că multe grupuri primare sunt informale. respectiv cele secundare sunt formale.

împrumutând seturile de valori şi norme ale acestora. după anul întâi. dar şi o viaţă relativ scurtă. dar totuşi luăm ca referinţă valorile. ele deveneau mult mai liberale în atitudiniile şi opiniile exprimate. Treptat. mai mult decât atât. proces de care nu suntem întotdeauna conştienţi. S-au observat 77 . un cercetator a încercat să observe modul în care un grup de medici şi asistenţi medicali acţionează într-o anumită situaţie dată. cu mai bine de şapte decenii în urmă a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudiniilor şi opiniilor la tineri şi a studiat mai pentru mai mult timp un colegiu de fete. ele începeau să se raporteze la grupurile studentelor din anii mai mari. dar aceştia aşa cum am văzut chiar la începutul acestei teme. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile la care aparţinem la un moment dat. treptat. au chiar tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în afara grupurilor. cel care a propus această clasificare. Aceasta pentru că de multe ori subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste grupuri. Distincţia aceasta este importantă pentru că subliniază rolul extrem de persuasiv. normele si/sau simbolurile acestora. dar şi crucial.O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă.valoric al indivizilor. care erau în fond cele ale propriilor familii de origine. Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii. Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită. pe care grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal . Sociologul american Newcomb. Cercetările sale au arătat că fetele veneau cu valori politice şi orientări conservatoare în colegiu. Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi anumite moduri de acţiune datorită presiunilor pe care le exercită orice fel de grup asupra propriilor membri. Potrivit unui asemenea mecanism acţionăm în diverse situaţii potrivit unor norme instituite în grup fără să ne propunem voluntar anumite comportamente. Era vorba de un spital de urgenţă şi s-au analizat doar cazurile de atac de cord. Spre exemplu. ori în alte situaţii împrumutul valoric devine suficient de consistent pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile iniţial luate ca model să îşi piardă valoarea referenţială. Astfel. Am putea spune. ele devenind astfel de referinţă. există chiar un proces de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual. Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte.

ilustrativ pentru mecanismele prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor lor îl reprezintă efectul de aşteptare. Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor. marea majoritate. La scenă au fost martori zeci de vecini. numai că în ritmuri diferite. religioase. pentru care se considera mai normal un eventual deces. Deşi era vorba de fiecare dată de acelaş tip de caz medical. dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie. Efectul de aşteptare. Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a denumit efectul de aşteptare. s-a făcut cu o mare întârziere. Nimeni din echipa medicală nu conştientizase vreun moment acest lucru. El a fost descoperit de Bibb Latene în urma unui studiu de caz. pentru persoanele vârstnice durata intervenţiei fiind practic dublă. cel mai simplu posibil. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în cazul bătrânilor decât în cazul tinerilor. unde o femeie a fost agresată. durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională cu vârsta pacienţilor. În cazul persoanelor tinere. dealtfel perfect sincronizată. Acţiunea medicală. sau în situaţii în care indivizii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). atacul de cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că salvarea vieţii era o cerinţă mai presantă decât în cazul bătrânilor. Cercetarea a relevat un aspect extrem de interesant. Cercetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe femeie. Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de 78 . Cu toate acestea ajutorul lor. aceasta a fost chemată abia după aproape jumătate de oră. Mai mult. Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta. erau persoane respectabile. produs într-un cartier din New York. chiar în faţa blocului unde locuia.modalităţile de intervenţie ale echipei medicale (grupul studiat) în toate cazurile de acest tip. se producea la fel. de altfel problematic din punct de vedere deontologic. Acest efect apare în orice situaţii de grup. Efectul de aşteptare spune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie. Studiul său se referea la un viol. totul ţinea de o presiune exercitată de grup asupra membrilor săi. Singura explicaţie pentru această situaţie nu era alta decât aceea că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. Prin urmare cu cât pot oferii mai puţini ajutorul. care puteau urmării scena de la ferestre. cu un puternic sentiment civic. apare într-un interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. Evident în decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de mesaje privitoare la ritmul acţiunilor. Vecinii. procesul intervenţiei avea durate foarte diferite. cu atât acesta va fi oferit mai repede. chemarea poliţiei.

rebotezat tot de B. Spre exemplu. Latene a efectuat un experiment. oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este mai mare. Imediat. pleca într-o cameră alăturată. trei etc. Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu reacţionau deloc. implicarea acestora va fii invers proporţională cu numărul membrilor. adică F1+F2. forţa lor reunită Fr va fi mai mică decât suma forţelor individuale (pentru cazul în care ar trage singuri). aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa. care au dovedit că acest mecanism se produce în orice situaţii de acest tip. din camera alăturată. puşi să rezolve sarcini în condiţii de anonimat. Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau. doi. Dacă vor trage patru persoane. în general. în condiţii de anonimat al efortului individual. Efectul pierderii de vreme. cei mai mulţi. efectul pierderii de vreme. încercând evident să îşi ofere ajutorul.grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi a fii în poziţii superioare. Latene. Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta este mecanismul producerii sale. Acest efect care se produce la nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o sarcină de grup efortul individual pentru rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul participanţilor. Astfel. Asistentul. timp care. Atunci când în sală se afla un singur subiect. se auzeau nişte sunete puternice si un ţipăt al asistentului. 79 . rămânând să aştepte în continuuare fără a face nimic. la un moment dat. Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator. forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi si mai mică decât suma celor patru forţe individuale. Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de o sfoară legată de un dinamometru vom constata că acesta trage sfoara cu o forţă F. Au fost organizate mai multe situaţii de experrimentare în care în sală se aflau un singur subiect. El chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor că li se va aplica un test oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi testate. creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi. aproape în toate cazurile acesta se ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat. Explicaţia este aceea că. dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună. Dacă vom pune doi oameni să tragă de aceeaşi sfoară. care a dat chiar o măsură temporală cantitativă aşteptării. Cu alte cuvinte. Atunci cînd se aflau două persoane timpul de reacţie al acestora era mai mare.

Au existat şi există chiar. Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă. în istoria ştiinţelor sociale. este semnalată nevoia unui lider. grup la nivelul căruia putem identifica aceste caracteristici. dat fiind faptul că pregătirea liderilor şi asigurarea competenţei conducerii reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei organizaţii sociale. nu întotdeauna un grup reclamă un lider. extrem de frecvent. Prin urmare este imposibil să putem avea un lider care să poată deţine acest statut în orice tip de grup. sau cele de sarcină. adică a unei persoane care să conducă grupul respectiv. în care nu pot fii cuantificate eforturile individuale sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. un student de anul II 80 . Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o creştere a eficienţei proporţională cu numărul acestora. Problematica liderilor constituie un subiect extrem de incitant. la fel şi competentele de comunicare.Acest efect ne explică de ce activităţile colective. ba mai mult. dat fiind faptul că poziţia de lider depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia. adevărate şcoli de cercetare a liderului şi a conducerii. Pe de altă parte. cât şi de caracteristicile grupului din care liderul face parte. Spre exemplu. Prin urmare experienţa este raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută. dincolo de o anumită limită efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea respectivă Conducerea grupurilor şi liderii Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor. Cercetările au arătat că o serie de caracteristici sunt importante pentru a dobândi statutul de lider. Efectul mai ne sugerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi economice. Este vorba în principal de: ! Experienţă ! Competenţă de comunicare ! Competenţă profesională sau de sarcină ! Capacităţi empatice ! Personalitate puterncă ! Înalţimea ! Forţa Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular.

o serie de caracteristici sunt discutabile în raport cu situaţii particulare. este adevărat nu foarte multe. covârşitoarea majoritate a personalităţilor politice au avut mai puţin de un metru şaptezeci. O regulă oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a necesităţii absenţei unor handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal şi deci ei pot exista doar în astfel de grupuri. dar nu dădeau sfaturi utile. dar probabil mult mai greu dacă aceştia sunt în anul III. într-un experiment unor grupuri. Ei pot exista însă atât în grupuri informale. care dădeau sfaturi pertinente. Spre exemplu. Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri socioafectivi. dimpotrivă. Cei mai apreciaţi în finalul experimentului erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult şi nu cei care dădeau sfaturi utile. Pe de altă parte. dar vorbeau puţin şi alţii care. pe de o parte. Putem vorbi astfel de lideri formali şi de lideri informali. Liderii informali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza unor caracteristici personale. li s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să le dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei respective. 81 . fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează pe ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere acest drept). de multe ori chiar. La nivelul aceluiaş grup este posibil să existe atât lideri profesionali. Existau două categorii de consilieri. înnaintea competenţelor profesionale.poate mai uşor să se impună ca lider într-un grup de studenţi de anul I. Nu trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice. Unii. dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie. Tipologia liderilor Există înnainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor grupurilor. Conducerea implică deci un complex de calităţi. vorbeau foarte mult. capacitatea de a comunica şi implicit competenţele de comunicare par a fi de o importanţă capitală. care aveau de rezolvat o problemă. Dintre toate atributele semnalate. Cercetările au arătat că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre exemplu.

decizie şi efecte de grup Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât la nivelul modului în care se i-au decizii în grup. comunitar) se gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii). nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea conducerii. sunt mai eficienţi liderii democraţi. liderii democraţi sunt mai eficienţi. o reprezintă liderii autoritari. ele se referă doar la stilul de conducere. Dacă spre 82 . democraţi şi “laissez-faire”. cât şi la nivelul conducerii ca atare. atunci când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie. Ei sunt cei care întreţin atmosfera. dar acest lucru nu este unul uzual. La fel. sunt din nou mai eficienţi liderii democaţi. nu intervin decât minimal în influenţarea acestora. Ultima categorie o reprezintă un caz oarecum limită. Spre exemplu în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare. sunt liderii care îşi asumă întreaga răpspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup. face distincţia între liderii autoritari. menţin un climat social şi afectiv optim în grup. Liderii democaraţi cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii. Dilema socială apare atunci când un membru al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. Dilemele sociale. Desemnează situaţii în care la nivelul unui grup. (dar ele apar şi la un nivel mai larg. mediază conflictele. Cele două caracteristici pot să se reunească în una şi aceeaşi persoană. Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru aceste tipuri de presiuni de grup. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi monopolizează total actul conducerii. buna dispoziţie. Conducere. cât şi lideri care gestionează relaţiile afective. în care nici nu mai avem de a face propriu-zis cu lideri. Pentru anumite situaţii însă. din punctul de vedere al modului în care ei conduc grupul. O alta clasificare a liderilor. nu au nici un fel de încărcătură ideologică. controlează doar parţial membrii. Etichetele cu care operăm. la nivelul conducerii grupului.cei care conduc grupul în vederea rezolvării unor sarcini. Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum vor ei. Aceşti liderii au o funcţie mai degrabă integrativă. Cea mai eficientă categorie. trebuie să menţionăm. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o situaţie.

şi eventual la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. în care controlul grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient. comparativ cel puţin cu cei care consumă mai mult. Dacă însă comportamentul lui este imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic nulă. Dacă un membru al grupului păstrează norma de consum şi în acest caz el va pierde. Dacă extindem dilemele de la grup. atunci ele apar ca fiind chiar mult mai periculoase. în special în momente de criză. Situaţia este identică atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la producerea bunului respectiv. Este vorba de un tip de dilemă socială în care nu mai se pune problema consumului în comun a unor resurse.P. Dilemele sociale apar însă. iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu au mai obţinut absolut nimic în final.A. Dilemele sociale reprezintă unul din mecanismele sociale principale care pot explica cauzele epuizării resurselor limitate. Practic orice ar face un membru al grupului rezultatul poate fi unul distructiv. distrugerea rapidă şi practic totală a C. este posibil ca în final resursa să dispară şi cel în cauză să nici nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de ea. Resursa (patrimoniul) a dispărut. atunci resursa în cauză se va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. Mai mult decât atât. Spre exemplu în România. Dilema apare pentru ceilalţi membri care sunt puşi în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum. ci a contribuţiei colective pentru a produce un bun public (utilizat de toţi membri). s-a făcut de cele mai multe ori pe baza unor mecanisme de genul dilemelor sociale. la comunitate. Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema bunurilor publice. o dilemă socială apare atunci când unul dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. la începutul lui 1990.exemplu un grup de prieteni pun banii împreună pentru a-şi petrece vacanţa. dacă majoritatea vor imita pe cel care a declanşat mecansimul. sau de a imita pe cel care a consumat mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult. Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului. Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se produce totuşi acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit nimic pentru el.-lor. În momentul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a patrimoniului fostelor cooperative imediat ceilalţi membri cooperatori au început să facă acest lucru. iar din fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic. Dacă spre exemplu locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la 83 .

subaprecierea adversarului. El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink. nu le-ar fi făcut în condiţii normale. Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura. de a polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu poltica grupului. Groupthink Este un efect care apare în grupurile decizionale datorită presiunii pe care grupurile le exercită asupra membrilor lor. asupra judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive. care fuseseră pregătiţi de CIA. toată tehnica militară americană fiind distrusă sau capturată. Pe de altă parte acest efect 84 . care a planificat şi condus operaţiunile militare. Operaţiunea presupunea debarcarea la Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi. credinţa absolută în justeţea cauzei. Este vorba de acţiunea de invadare a Cubei. Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedintele J.intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon. supraîncrederea. Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de americani după al doilea război mondial. iar în final să conducă la o revoltă aparent populară. Termenul a fost propus de sociologul american Irving Janis care a analizat una dintre cele mai catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea război mondial. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe. şi sprijiniţi de armata americană ei trebuiau să producă revolte în provincie. din 17 aprilie 1961.Kennedy. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau luaţi prizonieri. Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat întro lucrare unsprezece ani mai târziu. care implică activităţi voluntare nu se realizează. tendinţa exagerată de asumare a riscului etc. care evident însă va deservi şi pe cel care nu a contribuit. Janis şi-a propus să explice cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit. de la Bay of Pigs. adică a unui efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri şi care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii. Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public. de a estompa atitudinile critice. chiar mult mai slabi profesional. analiza lui Janis reliefând zeci de greşeli pe care specialişti. Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia invulnerabilităţii. care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro.

Din acest motiv. cea a “avocatului răului”. datorită reliefului marin. în care administraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 cele mai importante crize. Cum poate fi definit un grup social? 2. Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial. economie. la rândul său. efectul groupthik s-a produs în 37% din cazuri. s-a institut chiar o poziţie specială în grupurile decizionale. Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina acest efect. tocmai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele operaţiunilor. acolo unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă.este însoţit întotdeauna şi de o tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor. Care sunt limitele de mărime ale grupurilor sociale? 3. marketing. adică a unui specialist care are sarcina să aducă contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup. în special în grupurile decizionale din domeniul economic şi militar. organizaţii publice etc. Exemplele pot continuua. Ce sunt grupurile de referinţă? 85 . efecte negative majore. Efectul se poate produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar. Ce sunt grupurile primare? 4. Printre aceste măsuri menţionăm: ! Cunoaştera efectului groupthink de către membrii grupului de decizie ! Promovarea atitudinii critice ! Imparţialitatea totală a liderului ! Promovarea de soluţii alternative ! Apelul la experţi externi ! Munca în echipe decizionale paralele ! Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi reconsiderarea soluţiei finale Promovarea atitudinii critice este însă pe de departe cel mai important element tehnic care poate estompa efectele negative. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Spre exemplu în cazul analizat de Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti dealtfel necesari. ci în oricare domeniu unde se iau decizii. care are şi ea. mass media. deşi avea loc o debarcare şi astfel debarcarea a întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu au putut ajunge. Nu s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină.

Ce distincţie există între grupurile formale-informale. Ce este efectul groupthink? 12. repsectiv secundare– primare? 6. Care sunt principalele atribute ale liderilor? 9. La ce se referă efectul pierderii de vreme? 8. Care este tipologia liderilor? 10. Care sunt tehnicile de eliminare a efectelor distructive ale groupthink? 86 . Ce este efectul de aşteptare? 7.5. Ce sunt dilemele sociale? 11.

cele care vă furnizează apa. tot în acest moment. fiecare dintre noi avem zilnic contacte. este şi ea o organizaţie. faceţi probabil parte dintr-o altă organizaţie. Acasă credeţi că sunteţi mai liber. cea la care plătiţi întreţinerea. dar nu uitaţi că dacă staţi la bloc. Birocraţia”. cea mai mare parte a organizaţiilor care existau erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoaştem astăzi.Tema 8 Organizarea socială. Formal şi informal în organizaţii 3. Aşa de multe? Da. Dacă acum vă aflaţi la serviciu acesta cu siguraţă reprezintă un tip de organizaţie. Şi dacă mergeţi la un magazin sau la un bar. fie ca membri. Dar absolut tot confortul de acasă vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii. Birocraţia După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. însă ea este prezentă şi în realitate ea este cea care va impus lectura acestor rânduri. Pentru că pregătirea dumneavoastră la sistemul de învăţământ la distanţă presupune parcurgerea unor cursuri. Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Dumnevoastă. Cu toate acestea. chiar în acest moment. Da. Mai mult. citiţi tema: “Organizarea socială. Am putea spune fără să 87 . Birocraţia ca tip ideal (Max Weber) 4. dumneavoastră faceţi parte şi dintr-o organizaţie. Sigur vă aflaţi în faţa unui calculator. Nu a fost întotdeauna aşa. dar şi dacă vă duceţi acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să apelaţi la servicxiile unei organizaţii. apelaţi în fond la o organizaţie. Trăim se pare într-un univeres organizaţional. acasă sau la un coleg. De ce faceţi acest lucru? Este simplu. sistemul de învăţământ pentru care aţi optat reprezintă una din miile de organizaţii cu care dumneavoastră luaţi zilnic contact. Organizaţii şi instituţii 2. Este vorba de o organizaţie care nu mai este tot atât de vizibilă. Toate aceste lucruri sunt evidente. televiziunea prin cablu etc. În epocile premoderne niumărul organizaţiilor cu care indivizii aveau contacte era incomparabil mai mic. fie ca beneficiari. Probabil că acum vă aflaţi la servici. energia electrică. pentru că asociaţia dumneavoastră. cu extrem de multe organizaţii.

Instituţiile desemnează. Formal şi informal în organizaţii 88 . precis delimitată spaţial şi temporal. aşa cum am arătat. mutaţiile radicale în istoria dezvoltării societăţilor moderne nu ar fi fost posibile. În cea mai mare parte umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul actual tocmai datorită organizaţiilor. Iată de ce studiul organizaţiilor. Cum putem însă deosebi organizaţiile faţă de instituţiile sociale? Această distincţie o putem realiza dacă vom analiza câteva din elementele specifice acestora. Putem să ne gândim la astfel de exemple doar teoretic. cadre care au întotdeauna o dimensiune comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională). scopurile şi obiectivele acesteia. Cu alte cuvinte în orice organizaţie membri trebuie să respecte. pentru că în realitate o organizaţie presupune în totdeauna un număr de oameni care deţin anumite statusuri şi anumite practici pe care aceştia le săvîrşesc într-un context organizatoric. Este vorba în primul rând de o caracteristică esenţială a organizaţiilor: autoreflexivitatea membrilor faţă de normele. dar să şi fie conştienţi de normele acesteia. s-ar mai putea spune. Pe undeva suntem mai puţin liberi. evident înnainte de toate pentru sociologie. la fel şi în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile. anumite tipuri de practici sociale care au o funcţie socială. numeroase tipuri de instituţii care nu au forme organizaţionale. pe de altă parte. De principiu orice organizaţie are la bază o instituţie socială. Organizaţii şi instituţii Atunci când am vorbit despre instituţiile sociale am precizat că ele se află întrun raport special cu organizaţiile. este atât de important pentru orice ştiinţă socială. neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “anormale” în care am construi o organizaţie care nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar îndeplinii vreo funcţie la nivelul societăţii. Cu toate acestea organizaţiile sunt cu mult mai importante decât am putea crede. În afara lor. Organizaţiile pe de altă parte presupun anumite cadre formale în care îşi desfăşoară activităţile. practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o dimensiune formală.grşim că astăzi organizaţiile ne domină existenţa. un adevărat mediu de viaţă specific uman. Există pe de altă parte.

Este evident că există multe tipuri de organizaţii şi că în realitate gradul formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. în timp ce liderii informali deţin o anumită capacitate de influenţă. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în baza poziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate). De 89 . Pe de altă parte organizaţiile pot să fie clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun. Structura formală reprezintă organigrama unei organizaţii. În multe cazuri există chiar poziţii şi tipuri de relaţii de natură informală care îndeplinesc funcţii la nivelul organizaţiilor. Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă. situaţie care desigur este ideală.Organizaţiile au în general o structură de tip formal. adică au predefinite natura şi tipul de relaţii dintre membri. Aceasta înseamnă că în orice organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri. cum sunt cele militare. Cu toate acestea. unde gradul formalizării este extrem de mare. Există posibilitatea ca persoana care deţine cea mai mare capacitate de influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de autoritate. formali şi informali. Ea se întâlneşte însă relativ rar. Primii se bucură de autoritate în timp ce cei informali se bucură de influenţă. Prin urmare putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de structuri. care au capacităţi persuasive în comunicare şi totodată responsabilităţi sau funcţii decizionale. ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe în organizaţii. De fapt orice organizaţie poate fi considerată din punctul de vedere al gradului formalizării pe o scală continuuă şi putem astfel vorbi de organizaţii puternic sau slab formnalizate. Şi la nivelul organigramei şi la nivelul unei sociograme putem identifica anumite poziţii importante. cel mai adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o coincidenţă între cele două tipuri de structuri. care este dată de propriile capacităţi de relaţionare socială şi de comunicare. autoritatea şi influenţa. Distingem prin urmare la nivelul unei organizaţii două tipuri de atribute ale conducerii. în timp ce structura informală reprezintă sociograma acesteia. una formală şi alta informală. dar şi organizaţii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) unde gradul formalizării este incomparabil mai redus. la nivelul unei organizaţii nu există doar structuri de tip formal. Este evident că ceea ce poate fi interesant întro eventuală analiză este tocmai raportul dintre cele două structuri. Există spre exemplu organizaţii.

exemplu. Eficienţa organizaţiilor Raportul dintre strucura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la nivelul oricărei organizaţii. dominate de formalizare. la fel cum 90 . Cea mai importantă este aceea a eficienţei diferite pe care o pot avea organizaţiile. Din acest motiv organizaţiile specifice modernităţii. mijloacelor şi a tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei. ministerele. dar şi primăriile. Trecem în revistă pe cei mai importanţi: ! Unitatea elementelor ! Flexibilitatea ! Dimensiunile optime ! Raţionalitatea ! Comunicarea eficientă Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la măsura în care acestea formează un sistem funcţional. etc). sunt pe de departe unele dintre cele mai eficiente în istoria umanităţii. însă întotdeauna eficientizarea activităţilor unei organizaţii este dependentă fundamental de acest factor. Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei organizaţiilor. în timp ce ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale. Parlamentul. în timp ce raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul societăţii (exemplu Guvernul. Flexibilitatea se referă la capacităţile organizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză. Factorii care determină o eficienţa organizaţiilor sunt însă mult mai diverşi şi nu toţi sunt determinaţi de formalizare. Organizaţiile integrative sunt cele cu rol în controlul social şi în socializare. potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul american T.Parsons există patru tipuri principale de organizaţii: ! Organizaţii economico-productive ! Organizaţii de putere ! Organizaţii integrative ! Organizaţii ale menţinerii modelelor Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din prima categorie. Dimensiunile optime depind de scopurile şi de natura activităţilor.

ponderea şi importanţa pe care o deţine astăzi. sociale şi politice spectaculoase realizată în modernitate. Birocraţia nu a atins nivelul. ca şi pentru toţi cercetătorii care studiază organizaţiile. dar şi cu exteriorul (în primul rând cu alte organizaţii). Este vorba de franţuzescul “bureau” şi de grecescul “krators”. asta chiar cu mult înnainte ca birocraţia să devină subiect de analiză ştiinţifică. acela de “reguli ale celor de la birou”. niciodată în istoria premodernă. în special cea militară. Primul sociolog care a propus o analiză consistentă a birocraţiei. Birocratia ca tip ideal (Max Weber) Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată propus de Monsenior de Gournay pe la 1745. chiar Weber recunoaşte. mai mult normativă. semnificaţie pe care o utilizăm şi noi atunci când spunem de exemplu că “ar trebui redusă birocraţia” şi o alta. Una cu o profundă încărcătură peiorativă. ci dimpotrivă ea este principalul factor al dezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în modernitate. Puterea acestor oficiali a fost semnalată în numeroase rânduri. cea din exemplul precedent. exemplul cel mai reprezentativ fiind birocraţia romană. care nu pare să aibe o încărcătură valorizantă. Înţelescul iniţial era chiar acesta în fond. Pot fi găsite uşor şi alte exemple însă un lucru rămâne evident. una clasică şi alta modernă. Spre exemplu. înţeleasă ca un tip de organizare formală. Pentru sociologi. Avem prin urmare două tipuri de accepţiuni. Pentru el birocraţia reprezintă modul raţional de organizare a vieţii sociale în modernitate.este dependentă şi de realizarea unei comunicări eficiente în interiorul organizaţiei. 91 . Pentru sociologie. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două cuvinte din două limbi diferite. cea care a reprezentat tipul cel mai important de organizaţie în modernitate şi totodată principalul instrument al schimbării societăţilor. El a definit birocraţia ca reprezentând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi pe undeva acesta este sensul pe care birocraţia l-a păstrat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi. organizaţii de tip birocratic au existat şi în societăţile premoderne. a fost sociologul german Max Weber. Balzac a definit poate cel mai plastic birocraţia. adică ale oficialilor. birocraţia nu doar că nu reprezintă un calificativ pentru lipsa de eficienţă a unei organizaţii. birocraţia este principalul factor al dezvoltării economice. în secolul XIX. Cu siguranţă.

În epocile premoderne cei care deseveau anumite intrese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare. profesorii din universităţi. care le şi asigură veniturile. Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organoizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta. adică modelul reprezentativ al acesteia. Deasemena se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. Acestea.Pentru Weber tipul ideal de birocraţie. în evul mediu. 3. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-economice. 92 . nu au salarii pentru munca de predare. pe lângă alte activităţi. 4. în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exeterioare birocraţiei. ci trăiesc din diferite alte surse. Acest principiu decurge direct din precedentul. cadouri de la studenţi. din publicaţiile pe care le scot etc. 2. presupune câteva elemente esenţiale: 1. cel mai adesea într-o formă piramidală. adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin pe baza unor norme scrise. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate. În acest mod se garanteză caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizaţii. care prestează aceste servicii sporadic. chiar când existau aveau doar o funcţie colaterală. în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional. Separarea are loc atât fizic. donaţii sau rente ale unor seniori. Birocartţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste activităţi. Faţă de epocile premoderne. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. dar şi funcţional. La fel. birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru. Orice organizaţie de tip birocratic presupune o ierarhie. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale. el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne.

! Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia. ! Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale. organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. Spre exemplu militarul premodern dispune când vrea de propriile arme. deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi. ! Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ. cât şi faţă de resurse. Trecem şi noi în revistă câţiva dintre factorii fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţa ridicată: ! Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. mai mult. ca simplu individ el este chiar insignifiant. pentru că acestea sunt ale lui. de sistemul politic spre 93 . Astfel se elimină subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice. cum spunea Balzac. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi. care nu mai este consdusă de militari. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate. Militarul modern nu are arme personale. şi sunt uzual determinate din exterior. armura. De ce este eficientă birocraţia? Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. sau ale unor grupuri exteriorare aparatului birocratic. sabia sau calul sunt obiecte de proprietate personală. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea. ! Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale. Birocartţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie.5. cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocartic. mai mult chiar.

Merton. dar odată definite scopurile. este cea a unui alt mare sociolog. independent de alte constrângeri externe. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident. dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei. Doar birocraţia nu este aşa. Abordarea lui Merton este cumva diferită faţă de cea a lui Weber. anumite elemente de tip disfuncţional. de neprofesionalism etc. Cu toate acestea în secolul XX s-au multiplicat la o cotă deosebită studiile şi cercetările asupra organizaţiilor de tip birocratic. ea poate funcţiona şi prost. Una dintre abordările cele mai semnificative. aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei. este acuzată mai mereu de corupţie. El a definit-o în termeni ideali şi evident nu a exclus faptul că. La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. de data aceasta american. este vorba de Robert K. funcţiile reprezintă statusuri atribuite. că pot exista şi cazuri de corupţie. funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de acestre servicii. chiar în bazele sale principiale. din secolul trecut. în practică. prin definiţie. cel mai adesea. ci conţine. unul din reprezentanţii de bază ai funcţionalismului. Trebuie să precizăm însă foarte exact faptul că Merton nu se referă la proasta 94 . ci un aspect disfuncţional înregistrat într-o organizaţie particulară. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. La fel. corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi pentru că.exemplu. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de servici. Pentru Merton. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne. deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ. Cu siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor. birocraţia nu are doar aspecte funcţionale. Probleme şi disfunctionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi totodată fundamentală în istoria sociologiei. Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne.

Altfel spus din chiar elementele caracateristice care asigură eficienţa birocraţiei decurg o serie de disfuncţionalităţi potenţiale ale acesteia. se pot dovedi disfuncţionale. cu siguranţă că el va reuşi să fie extrem de eficient.funcţionare a unei organizaţii particulare. Cu cât specializarea este mai îngustă şi mai mult focalizată pe anumite tipuri de activităţi concrete. Aceste inadaptări pot fi fatale pentru eficienţa sistemului birocratic. cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai mare. Este sperăm evident faptul că abordarea lui Merton este una centrată prioritar tot asupra elementelor care dau eficienţă structurilor de tip formal.Veblen. în timp ce în modelul ideal al lui Weber nu exista loc pentru asemenea tip de elemente. Problema este însă aceea că tendinţa de supraspecializare poate să creeze un anumnit tip de dependeţă de anumite modele de practici şi activităţi care. în anumite condiţii. Dacă un muncitor se superspecializează pentru anumite tipuri de operaţii. problemă care nu preocupă cercetarea fundamentală a birocraţiei. Termenul de psihoză ocupaţională a fost preluat şi el de Merton. ci el se referă la anumite disfuncţionalităţi care decurg din natura specifică organizaţiilor de tip birocratic. Climatul formalizat al birocraţiilor este 95 . problema este însă aceea că implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi care reclamă alte practici sau competenţe este mai mare. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a fost preluată de la economistul şi sociologul T. aşa cum am arătat dejaa sunt virtuţi de bază ale birocraţiilor. însă într-o bună zi pe acelaşi orificiu o mică ghilotină va tăia capul găinii în mod dramatic.Dewey. b) Pericolul psihozei ocupaţionale. care a dat un exemplu plastic de abilitate fatală. Abilitatea găinii evident devenind astfel fatală. pentru cazul unei găini care învaţă să bage capul pe un mic orificiu pentru a se hrăni şi ajunge să facă acest lucru cu o precizie şi cu o rapiditate deosebită. Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa structurilor formale sunt aceleaşi. singura deosebire faţă de Weber fiind doar aceea că Merton admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru structurile de tip birocratic. în cele ce urmează vom insista doar asupra principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice. aşa cum aparele în concepţia lui Merton. a) Pericolul antrenării incapacităţii. de la filosoful J. Specializarea şi profesionalizarea. Este dacă vrem exact situaţia propusă de filozoful englez Burke. Antrenarea incapacităţii desemnează procesul de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile.

de a le considera într-o ordine a valorilor finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. Acest efect se produce datorită tendinţei de a sacraliza normele. Cel mai bun exemplu. Este evident un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o organizaţie nu poate avea ca scop central pe acela de a-şi respecta regulile. Nu în ultimul rând. este şi ea una tensionată. care pune în pericol orice tip de activitate desfăşurată în aceste organizaţii. în timp ce elevi chiar mai bine pregătiţi decât aceştia. Aceasta în primul rând pentru că mediul social formalizat nu este unul “natural”. presupusă de restricţiile normative este şi ea un factor la fel de stresant. dacă sunt consideraţi “neastâmpăraţi” au şanse mai mici de a promova. chiar dacă au performaţe şcolare extrem de slabe. adică supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare instrumentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic). Din aceste motive funcţionarii birocraţiilor au tendinţa de a 96 . Ne aducem aminte că acesta era unul din elemenetele cele mai importante care asigurau eficienţă birocraţiei. dar mai mult. iar cariera sa este definită doar de către aceste structuri.unul extrem de stresant pentru funcţionar. Pe de altă parte munca rutinieră. relaţia dintre birocrat şi clientul deservit de birocraţie. energetice. El depinde doar de structurile de tip birocratic. fiind astfel considerat un criteriu de evaluare. de orice sursă posibilă externă de intervenţie. este acela al elevilor extrem de cuminţi şi liniştiţi care. deci un scop al activităţii şcoalre. d) Pericolul “spiritului de corp” Aşa cum am precizat. reclamând întotdeauna un consum intens de resurse psihice (de adaptare. Respectarea normelor de către birocraţi este o cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. ei sunt victime potenţiale ale unor tendinţe de formare a unui adevărat “spirit de corp”. pe care probabil dumneavoastră chiar l-aţi întâlnit în şcoală. dată fiind conştiinţa destinului comun şi a intereselor reciproce. respectarea normelor ar trebui să fie în orice asemenea organizaţie doar un mijloc pentru îndeplinirea scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. normele ajung însă din simple mijloace să devină adevărate obiective ale activităţii funcţionarilor. aşa cum o să vedem. Datorită rolului lor esenţial în funcţionarea eficientă a unei birocraţii. Prin urmare orice birocraţie dezvoltă un mediu “problematic”. tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”. c) Pericolul sacralizării normelor. de timp etc). Birocraţii au conştiinţa acestei independenţe. Accest lucru se întâmplă pentru că disciplina. Cu toate acestea. funcţionarul birocrat este total independent. prin definiţie. o valoare finală.

În acelaşi timp însă. Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”. În mod normal birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi trebuie să fie pentru a acţiona eficient. mult mai mare experineţă faţă de client şi chiar deţine strategii special elaborate pentru a ieşii din asemenea situaţii problematice. orice om doreşte să fie tratat cazul său în mod personalizat în relaţia cu orice serviciu public sau privat. să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă. Pe de altă parte. Ce reprezintă “psihoza ocupaţională”? 9.se autonomiza total. de cele mai multe ori. chiar şi faţă de clienţii pe care îi deservesc. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. clientul consideră. În aceste condiţii ei tind să se autonomizeze totodată şi în raport cu obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească. pentru că el are. Ce reprezintă “sacralizarea normelor”? 10. Mai trebuie să spunem că atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze. El trebuie să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate. Birocratul însă nu are voie. Ce reprezintă “antrenarea incapacităţii”? 8. tot prin definiţie. Parsons? 3. e) Pericolul potenţial al relaţiei cu clientul. ci şi de o percepţie deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor. de cele mai multe ori iese câştigător birocratul. prin natura muncii sale. Care sunt principalele tipuri de disfuncţionalităţi ale birocraţiei la Robert Merton? 97 . Care sunt tipurile de organizaţii la T. Ce reprezintă organigrama şi sociograma unei organizaţii? 4. Care sunt deosebirile şi asemănările între instituţiile sociale şi organizaţii? 2. că ar trebui să fie deservit de birocraţie şi deci se aşteaptă să fie tratat în consecinţă. Din cele prezentate mai devreme a reieşit că în orice birocraţie există un pericol potenţial de conflict între birocrat şi client. Care sunt elementele care asigură eficienţa deosebită a structurilor de tip birocratic? 7. Care sunt caracteristicile tipului ideal de birocraţie la Max Weber? 6. Care sunt factorii care eficientizeaza activitea organizaţiilor? 5.

Tema 9 Comunităţi teritoriale După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. mediul urban şi cel rural. Mai ştim. Comunităţile umane care trăiesc în cele două medii tipice de viaţă. Cu alte cuvinte cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rău pentru istoria umanităţii sa săvârşit în oraşe. Acest mediu este cu totul special şi din acest motiv el este studiat de către sociologi. a artelor.Comunităţile rurale şi tipologia lor 3. “a scris” în principal istoria.Problematica comunităţilor urbane Oricine ştie ce sunt comunităţile urbane şi rurale. Este probabil şocant faptul că o minoritate. Ceea ce foarte puţini ştiu însă. s-a produs practic doar în oraşe. ca şi a culturii în general. Qvasitotalitatea istoriei este urbană. progres. cu toate societăţile cunoscute. război. Doar în secolul trecut balanţa dintre populaţia care trăieşte în comunităţile rurale şi cele urbane s-a echilibrat cât de cât. ecologi sociali. criminalitate şi devianţă a avut loc în principal tot în oraşe. atunci am observa cu uşurinţă că populaţia urbană nu a reprezentat în istorie mai mult de câteva procente. Dacă luăm ca referinţă întreaga istorie a umanităţii. tot ce a însemnat suferinţă. deşi chiar în prezent talerul populaţiei urbane nu reprezintă nici pe de departe o jumătate a populaţiei planetare. Trebuie să spunem însă că şi tot ce a fost dramatic. doar câteva procente din populaţia umanităţii. dezvoltare a ştiinţei. de asemenea. pentru toate societăţile civilizate. au la rândul lor diferenţe 98 . este faptul că tot ceea ce s-a întâmplat semnificativ în istorie. majoritatea populaţiei a trăit în afara oraşelor. şi am încerca să reliefăm raportul de care aminteam mai devreme. Acest lucru s-a întâmplat în principal pentru că mediul de viaţă urban reprezintă de fapt mediul de viaţă specific uman. tot ce a însemnat istorie politică şi economică. psihologi sociali etc.Tipologia comunităţilor teritoriale 2. că în cea mai mare parte a istoriei.

în fapt. de multe ori primele două zone erau. Este evident că în practică cele trei zone pot fi distincte sau nu (de exemplu în comunităţile rurale de tip premodern. formează comunităţi. cum sunt sociologia urbană şi cea rurală. ca în cazul grupurilor. Prima este zona de locuire. comunităţile sunt dependente funcţional de respectivul teritoriu. Să ne amintim faptul că prima şcoală de sociologie americană. Acestea reprezintă comunităţi care locuiesc într-un anumit teritoriu. dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie de procese speciale pe care le vom denumi procese ecologice. care au totodată conştiinţa apartenenţei la comunitate. norme. Problematica comunităţilor sociale Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni. aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare. ca şi la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului. ritualuri 99 . este una de sociologie urbană. Aşa cum am precizat. Între membrii unei comunităţi nu sunt necesare interacţiunile directe. care împărtăşesc un fond cultural comun. cât şi medicii din România.semnificative care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei. În cadrul acestei teme vom trata exclusiv comunităţile teritoriale. a doua este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale membrilor comunităţii) şi o a treia zonă. anumite ocupaţii. care este dată de traseele pe care se deplasează membrii comunităţii între primele două zone. După cum se observă din definiţie atât locuitorii unui sat. anumite tipuri de interacţiuni şi activităţi. în sociologie. ceea ce vom realiza în cadrul acestei teme. au seturi de valori. Iată doar câteva din argumentele pentru care este necesară studierea comunităţilor teritoriale. mai mult. de teren. în timp ce în al doilea un caz este vorba de comunităţi de tip profesional. Şcoala de la Chicago. faţă de care există o relaţie de dependenţă şi în care distingem uzual trei zone specifice. comune). Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relaţii sociale. Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz avem un exemplu de comunităţi teritoriale. Procesele ecologice se referă la modalitatăţile prin care comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu impuse de un teritoriu dat. Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie luată însă doar ca un simplu element de localizare. a debutat tot cu analiza oraşului şi a comunităţilor urbane. iar cercetarea empirică.

însă diferenţele dintre rural şi urban sunt mult mai multe şi nu se reduc doar la o diferenţă de grad de dezvoltare. cătune. oraşe turistice etc. sate adunate etc. sate împrăştiate. Cu siguranţă însă. oraşele au avut istoric cu totul alte funcţii sociale. să surprindem atât particularităţile fiecărui tip de comunitate. Aşa cum am precizat la începutul acestei teme această distincţie este una cunoscută de oricine. cea care distinge două mari categorii de comunităţi teritoriale: comunităţile urbane şi comunităţile rurale. faţă de comunităţile de tip rural. comune.). istoria din ultimii o sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei deosebiri de grad de dezvoltare între cele două tipuri de comunităţi. Există întradevăr o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural întrunul urban. din punct de vedere al restricţiilor impuse de teritoriu. Tipologia comunităţilor teritoriale Dincolo de clasificările exemplificate mai devreme trebuie să spunem că există o clasificare fundamentală. În România spre exemplu. mai degrabă acest caz este doar excepţia. cât şi elementele care le diferenţiază. Mai mult decât atât. Mai mult. Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din punctul de vedere al naturii relaţiilor sociale). dar pot să se facă clasificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional (pe baza naturii activităţilor şi a funcţiilor oraşelor. Până la un punct această teză este adevărată.etc. sate cu structură geometrică. în analiza pe care o vom desfăşura. Există însă cu mult mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor teritoriale. de exemplu oraşe industriale. şi în final. însă acest proces este relativ nou în istorie. el aparţinând mai degrabă modernităţii. analiza ştiinţifică a celor două tipuri de comunităţi nu este la fel de facilă.). devine urbană. În cele ce urmează vom trata separat problematica celor două tipuri de comunităţi şi vom încerca. În primul rând ar trebui spus că în cele mai numeroase cazuri oraşele nu au apărut din comunităţi de tip rural. 100 . pot să fie realizate pe criterii administrative (spre exemplu în România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii de aşezări: municipii. asumându-se tacit teza că lumea rurală. proces care este dealtfel parte a unui proces mult mai amplu. specific modernităţii. oraşe. avem mai multe categorii de aşezări: sate de munte. sate. urbanizarea. prin dezvoltare. profile culturale diferite. comune suburbane.

Comunităţile rurale Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi. ar funcţiona foarte bine pentru o comunitate arhaică studiată de antropologi. În fapt aceste distincţii. Pentru Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a universului rural faţă de cel urban. care formează un tot uman. Ele reprezintă un ansamblu de gospodării. comunităţile rurale se caracterizează întotdeauna printr-o omogenitate socială mult mai mare. Redfield. F. dar mult mai greu pentru o aşezare rurală din Europa de astăzi. ţărăneşti şi agricole. au diferenţieri importante. persoanele care au aceaşi vârstă şi acelaşi sex tind să aibă acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi ocupaţii. Durkheim am putea spune că membrii respectivi sunt interschimbabili. la rândul lor. a făcut distincţia între “comunitate” şi “societate” şi am putea continuua. 101 . deci se aseamnănă social foarte mult. tot în secolul trecut. de dimensiuni. la rândul lor. Această distincţie a fost tratată de altfel în numeroase rânduri în istoria sociologiei. Omogenitatea se referă la faptul că. Cu alte cuvinte în comunităţile rurale conştiinţa identităţii membrilor este mult mai puterncă decât în comunitţile urbane. sociologul francez amintit mai devreme făcea distincţia între “solidaritatea mecanică” şi “soclidaritatea organică”. indiferent de denumirile utilizate se referă la natura diferită a relaţiilor existente în comunităţile de tip urban şi cele de tip rural. ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri. unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai comunităţilor rurale. de omogenitate şi de autonomie. existente într-un mediu dat. Conceptul de tot uman a fost utilizat de R. Este vorba de identitate. Una dintre cele mai interesante analize a comunităţilor rurale este cea propusă de Robert Redfield.Tonnies. Dacă am prelua ideea “solidarităţii mecanice” a lui E. de asemenea dimensiunile sunt mai mici. la nivelul unei comunităţi rurale. al lui Durkheim. Modelul solidarităţii mecanice. Prin urmare putem clasifica şi comunităţile rurale. tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care îl au acest tip de comunităţi. şi poate cel mai important. având vârsta umanităţii. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale: comunităţi sălbatice. Tipologia comunităţilor rurale Comunităţile rurale însă.

Mai există la noi. Ar mai trebui precizat totodată că această clasificare are. deci care erau în mod clar comunităţi ţărăneşti. Este cazul satelor devălmaşe. Pornind de la clasificarea propusă şi gândindu-ne la cazul României. În satele devălmaşe. aşezări care sunt mai degrabă ţărăneşti decât agricole. care mai existau la noi la începutul secolului trecut. studiate de antropologi. trebuie să spunem că este greu să încadrăm total comunităţile rurale din România în categoria comunităţilor agricole. spre exemplu. sex. studiate în special de profesorul H. o dimensiune istorică. pentru că evident comunităţile sălbatice care există astăzi sunt doar cele arhaice. într-un fel. sunt în fond comunităţi de tip premodern.Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor criterii. în timp ce comunităţile agricole sunt mai de grabă tipuri contemporane de comunităţi rurale. până la începutul secolului trecut existau comunităţi autentic medievale. Mai mult.Stahl. Obştea era o instituţie de conducere formată din cei mai reprezentativi membrii ai comunităţii (ceva în genul 102 .Redfield Comunităţi sălbatice Grad al autonomiei autosubzistenţă Atribuirea rolurilor Gradul intercunoaşterii Attudinea străini faţă de Refuz străinilor total al Toleranţă mică Acceptare faţă de străini Pe Total criterii de Pe criterii de grup Foarte mare Pe pieţei Foarte mic principiul rudenie. Sintetic putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel: Tabel: Tpologia comunităţilor rurale la R. Comunităţle de tip ţărănesc. organizarea era una bazată pe obşti săteşti. Devălmăşia se referă la proprietatea în comun asupra pământului. în special de tip medieval. mult mai apropiate de comunităţile urbane. pe de altă parte. în perioada interbelică. Aceste diferenţe istorice nu sunt însă absolute. vârstă Completă Nivel al capacităţii de Completă Comunităţi ţărăneşti Relativă Relativă Comunităţi agricole Nu există Foarte mică După cum se observă există mai multe elemente de diferenţiere între cele trei tipuri de comunităţi.

Pământurile sunt schimbate în fiecare an. Comunităţile urbane Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale. originar. ceea ce face ca importanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare. ! Diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată (comunităţile urbane sunt mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi profesiuni. prin reînfiinţarea obştilor săteşti. ea are datoria de a repartiza fiecărei familii. trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere. sacre. funcţii religioase. Funcţia de locuire a oraşelor a fost la începuturi una secundară. Acest tip de comunităţi rurale îşi au originea în evul mediu. de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra unor pământuri naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de comunişti. importanţa universului urban este una net deosebită pentru întreaga istorie a umanităţii. comparativ cu aşezările rurale. Oraşele au apărut din alte motive comparativ cu aşezările rurale. pământurile agricole sau cele pentru păşunat. Obştea reprezenta comunitatea în raporturile cu orice autoritate din afara comunităţii. Dacă istoric principala diferenţiere este dată de funcţia prioritară pe care aceste comunităţi au îndeplinit-o.sfatului bătrânilor existent la populaţiile vechi). Evident că un asemenea tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona astăzi pe baza principiilor originare şi mai ales nu mai poate fi considerată într-o ordine a dezvoltării. Dintre acestea cele mai semnificative caracteristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt: ! Volumul mare al populaţiei ! Densitate mare a activităţilor sociale. în fiecare an. sau mai general. Ar mai trebui să menţionăm că. ele rămânând funcţionale în România pâna în perioada interbelică. prezente inclusiv în societatea contemnporană. Există un număr mare de tipuri de activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu ruralul. în sesnul lui Redfield utilizat mai devreme) 103 . unde locuirea a reprezentat întotdeauna obiectivul prioritar. Ea este singura instanţă de judecată pentru membri comunităţii. după 1990. în România s-a manifestat o tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de comunităţi rurale. de regulă izolate. ele fiind obiect de proprietate comună. ele având pretutindeni. Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comunităţi rurale.

Momentul este dificil de precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o perioadă mare de timp. au avut o funcţie sacră. Primele oraşe au avut dimensiuni foarte mici. atât ca populaţie. primele oraşe din istorie nu erau mai mari decât aşezările rurale. sau la popoarele indo-europene. opt mii de ani. cum sunt de exemplu oraşele turistice. Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. şi locurile sacre ale unor comunităţi. oraşele erau construite dintr-o dată. oameni cu rang mai înalt decât cei care locuiau în mediul rural. elitele politice. dar pot exista şi oraşe care să aibă dimensiuni mici. Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. Spre exemplu la vechii romani cine atingea zidurile cetăţii trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare. ci de multe ori. volumul populaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş. mai târziu. atât la mesopotamieni. locuitorii oraşelor au fost oameni din clase superiorare. în raport cu dovezile găsite. comunităţiile urbane fiind dominate de organizaţi formale. Conducerea societăţilor. Acesta este motivul pentru care la vechii greci. Spre exemplu. au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe. Încă din antichitate oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de populaţie. Permanent în istorie însă. Dacă vrem putem spune că ele au fost destinate locuirii. iar mai târziu templele. iar mai ulterior de către sacerdoţi. în timp ce alţi istorici readuc această dată mai aproape de noi. oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de doar câteva hectare. până la modernitate.! Dominanţa organizării de tip formal. şi abia după ce erau “sfinţite” populaţia se muta în ele. Momente semnificative în istoria oraşului Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor în istorie. de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de foarte mult timp. Unii vorbesc de circa 5000 de ani în urmă. doar în sensul locuirii de către divinităţi. chiar mai mici. sau la romani în faza regalităţii. Ele au apărut ca aşezări fortificate menite a proteja obiectele. mai mult chiar acestea au şi ele un caracter sacru. 104 . Toate oraşele vechi au ziduri de apărare. sau chiar mai mult. alţii merg pâna la şapte. Toate oraşele cunoscute. iar atunci când arheologii au descoperit devezi concrete ale existenţei unor oraşe. Mai mult. la egipteni. cât şi ca dimensiuni. nu doar de sacerdoţi. dar şi cele culturale.

şi în transporturi. acela de transformare treptată a modului de viaţă rural. dar şi datorită existenţei zidurilor de apărare care permiteau protecţia faţă de exterior. Aceasta din mai multe motive. Oraşul modern. într-unul urban şi apariţia astfel de noi oraşe. care reprezintă un proces de creştere urbană realizat prin expansiunea dincolo de un teritoriu dat al oraşului (aşezării de fapt. inclusiv în construcţii. Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. au devenit brusc exponenţiale. inurbaţia. În primul rând zidurile de apărare au început treptat să dispară pentru că utilitatea lor militară a fost minimalizată de apariţia noilor arme moderne de asediu (în primul rând tunul). pentru că procesul se referă în principiul la orice tip de localitate). iar pe de altă parte este vorba de un alt proces.Trebuie să spunem că până la modernitate oraşele au avut un caracter închis. Pe de o parte este vorba de creşterea în dimensiuni a oraşelor vechi sau apariţia de noi oraşe. cum sunt cele industriale. Distingem în primul rând exurbaţia. De la bun început acestea nu au mai avut ziduri de apărare şi au manifestat implicit o deschidere maximă faţă de exterior. Alături de exurbaţie avem un alt proces. datorită inovaţiilor tehnice. noi tipuri de oraşe. Revoluţia industrială a adus mutaţii mult mai semnificative. mai ales în secolul XIX. este vorba de oraşele industriale. Ele au fost studiate adesea în sociologia urbană (ramură a sociologiei dezvoltată încă de la începutul secolului trecut). Există mai multe tipuri de procese de creştere urbană care au fost analizate de sociologi. a putut pe de altă parte să crească în dimensiuni. Dinamica populaţiei. pe baza unor comunităţi rurale. Explozia urbană s-a produs o dată cu acest secol (alXIX-lea) şi ea mai poartă şi numele de urbanizare. Proccesul a fost unul dublu. În primul rând caracterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor a fost pusă sub semnul întrebării. tocmai datorită carcterului originar sacru. Pe de altă parte. El reprezintă un proces de creştere urbană în limitele unui teritoriu dat. Acest lucru este posibil prin 105 . de dezvoltare industrială. care nu au mai avut o funcţie administrativă sau religioasă. Procese de creştere urbană Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii. Au apărut din necesităţi strict economice. ca şi ritmul de creştre urbană.

Să ne gândim că pentru asigurarea necesităţilor unei populaţii de peste 17 milioane de oameni eforturile zilnice sunt considerabile. atunci trebuie să ne gândim că trebuie asigurat trasnportul zilnic a mai multe zeci de milioane de ouă. au ajus să formeze un megalopolis. acolo unde creşterea oraşelor s-a făcut costant până la limitele altor aşezări. ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari. care au devenit în final cartiere ale oraşului mai mare. alături de oraşe mai mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. Conurbaţia este întâlnită foarte des în societăţile dezvoltate. dacă nu mai mari. cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic din oraş şi distrus. 106 . atunci situaţia devine cu mult mai complexă. care leagă Los Angeles de cel San Francisco. pâine. are problme comparabile. Megalopolisul. apă. Cele două procese de creştere se pot întâlni concomitent la nivelul aceluiaş oraş. Un exemplu celebru de megalopolis este complexul de oraşe din SUA. Este vorba de complexe urbane gigantice care pe baza conurbaţiei. ca şi al controlului social. ridică proibleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor. Numai asigurarea zilnică a transportului acestor produse reprezintă o întreprindere extrem de complexă. sau prin creşterea pe verticală a oraşului. Mai există o situaţie specială de creştere urbană. care se bazează pe conurbaţie. să spunem de ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate). Ea este specifică zonelor industriale. Magalopolisul reprezintă un complex urban foarte mare. lapte. În alte situaţii cele două oraşe şi-au păstrat identitatea. Există însă şi un al treilea proces de creştere întâlnit în situaţiile în care două sau mai multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc graniţele. care reuneşte mai multe oraşe de dimensiuni foarte mari. care are o populaţie apropiată de cea a României. Un oraş precum New York-ul. zeci de mii de tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi de cel puţin câteva zeci de ori mai multă apă. dar în care sunt implicate oraşe foarte mari. de-a lungul unor căi de comunicaţie. În unele cazuri conurbaţia a sfârşit prin asimilarea unor oraşe mai mici.revalorificarea zonelor urbane libere. Dacă luăm spre exemplu doar consumul de produse de bază. Inurbaţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a oraşelor în afara limitelor teritoriale date. Acest proces poartă numele de conurbaţie. Dacă mai lăum în considerare şi alte aspecte ecologice.

date fiind contextele sociale. politice şi nu în ultimul rând ecologice. de condiţii de locuit. Este vorba de fenomenul “înapoi în oraş”. Park şi W. Modelul cercurilor concentrice consideră oraşul ca având un nucleu care are funcţii de centru administrativ şi cultural. cu fenomenele conexe caracteristice. semnificativ în special după al doilea război mondial. R. pe măsura dezvoltării s-au adăugat o serie de cercuri concentrice. Fondatorrii acesteia. având şi o funcţie specială rezidenţială (de lux iniţial). pe un nou cerc concentric. face ca expansiunea industrială să fie limitată din nou teritorial şi din acest motiv apare la un noment dat o nouă zonă industrială. Mai întâi un cerc care reprezintă o zonă industrială.G.Modele ale dezvoltării oraşelor Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme extrem de diverse. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasărilor intraurbane. Noua zonă de locuire. Elita care locuia iniţial în centru. încă de la începutul secolului trecut. ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone puţin poluate. În sociologie s-au studiat toate aceste procese de creştere urbană. pentru a asigura un confort şi standarde de un nivel deosebit. iar al doilea de reconstrucţia centrelor oraşelor mari (care nu aveau valoare istorică de regulă). Procesul se repetă pentru că vechea zonă de locuire devine şi ea treptat insuficientă şi se manifestă imediat presiuni în direcţia apariţiei unui nou cerc concentric. Primul model de analiză este chiar modelul oraşului Chicago. şi se numeşte modelul cercurilor concentrice. a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului. Acest fenomen a fost însoţit în anii optzeci şi de un fenomen contrar. 107 . foarte diferite. Şcoala de la Chicago a propus mai multe modele de analiză a oraşului. de jur în prejurul oraşului. a mai produs un fenomen. Acest ciclu se poate repreta de mai multe ori. Sumner.E. aplicabil în realitate multor oraşe mari. de această dată cu funcţii de locuire. sunt totodată pionierii cercetărilor empirice dezvoltate la nivelul oraşului. după acest cerc a apărut un altul concentric care este dat de o zonă de locuire (dezvoltarea industriei presupunând mai multe locuri de muncă. La acest nucleu. fenomen care s-a manifestat datorită a doi factori. datorită unui necesar mai mare de spaţiu. Aceste model de dezvoltare. dincolo de ultimele cercuri concentrice. istorice. Este vorba de “fuga în afara oraşului”. Prima şcoală de sociologie a oraşului este Şcoala de la Chicago. dar şi mai mulţi locuitori ai oraşului).

Acest model corespunde în special marilor oraşe.Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană. ele neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau de resurse. Modelul cercurilorconcentrice Nucleu Zonă industrială Zonă de locuire Zonă industrială ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. de regulă considerate centre ale noului oraş. Uneori este vorba de o serie de restricţii fizice.. Ce sunt comunităţile teritoriale? 108 . servicii care pot funcţiona şi în cadrul unor zone de locuire. zone improprii locuirii etc. Acest model se întâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe baza conurbaţiei. alteori este vorba de existenţa unor căi de comunicaţie sau a unor zone cu resurse deosebite. Fiecare din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală. până în momentul în care ele au format un singur oraş de dimensiuni mai mari. care favorizează creşterea în ritmuri diferite a diverselor zone. Pe de altă parte distincţia dintre cele două tipuri de zone industriale şi de locuire. În acest caz avem mai degarbă sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis cercuri. În practică creşterea absolut concentrică este mai mult o excepţie. care a rămas cu mai multe nuclee de origine. În acest mod apar fenomene de întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor industriale şi de servicii. care au “înghiţit” aşezările satelit din jur. ca şi zonele de locuire şi cele industriale. Aceasta deoarece în mod obişnuit posibilităţile de expansiune nu sunt uniforme. de regulă după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice. El este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentrice. de regulă mai mici ca dimensiuni şi care în timp au devenit cartiere. O variantă a acestor modele de creştere o reprezintă modelul nucleelor multiple. ape. ceea ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex. Este şi cel mai răspândit model de creştere urbană. s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dezvoltării extraordinare a serviciilor.

Care sunt principalele careacteristici ale comunităţilor urbane? 6. Care sunt criteriile de diferenţiere între comunităţile urbane şi cele rurale? 3. Ce este inurbaţia? 8. Care este tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield? 4. Ce este exurbaţia? 9. Care sunt principalele modele de analiză a oraşului? 109 .2. Ce este satul devălmaş? 5. Ce este conurbaţia? 10. Ce este un megalopolis? 11. Care sunt caracteristicile specifice ale oraşului premodern în raport cu cel modern? 7.

ca în exemplul crimei la comandă. Unele se referă la o crimă săvârşită la nivel individual. ca un tip major de devinaţă nu ne referim în sociologie doar la omor. Dacă dumneavoastră care citiţi aceste rânduri utilizînd un calculator. ci la fel ca şi în spaţiul juridic. numai că lucrurile pentru cercetătorii sociali nu stau chiar aşa.Abordarea sociologică a criminalităţii 4. pentru că aţi încălcat legea proprietăţii intelectuale. care presupune existenţa instituţiei asasinului plătit.Devianţă şi criminalitate 2. dar şi sociologic. Nici unei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional sau grupal al devianţei (adică încălcărea normelor sociale) şi încearcă astfel să reducă fenomenele deviante de tip instituţional sau grupal. sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal.Controlul social şi peoblematica managementului instituţiilor de control social Să ne gândim la câteva exemple de crimă. Juridic. atunci şi dumneavoastră. ceea ce nu este foarte improbabil. soft-ul fiind proprietatea cuiva care nu va permis să îl utilizaţi. săvârşit de un nebun aflat în criză.Tema 10 Devianţă şi control social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. altele au o dimensiune grupală (în sensul că este vorba de grupuri deviante sau infracţionale). Există diferenţe? Cineva ar putea să spună că o crimă rămâne o crimă. o crimă a unui tânăr gelos. şi în fine există un nivel instituţionalal al devianţei.Teorii asupra criminalităţii 3. la orice infracţiune socială gravă. aveţi pe acesta diferite soft-uri pentru care nu aveţi licenţă. nu există de fapt o diferenţă între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără acordul proprietrului acestreia. Pe de o parte un omor. la un nivel individual. un asasinat la comandă şi omorîrea unui poliţist în timpul unei misiuni de către o bandă înarmată. Atunci când vorbim de criminalitate. 110 . Exemplele anterioare sunt foarte diferite. Ce este comun la aceste cazuri? Cu siguranţă omorârea unei persoane este numitorul comun. dat fiind că indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient.

aşa cum la nivelul limbajului comun utilizăm acest termen frecvent. în timp ce normele informale nu au o expresie scrisă. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele întro anumită situaţie şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă furăm un anumit bun. ci ele reglementează acţiunile oamenilor în anumite situaţii. Criminalitatea reprezintă 111 . sau cutumiare (care se referă la obiceiuri). Sancţiuni asociate dure Norme formale Norme informale Legi penale Morala Sancţiuni asociate uşuare Legi civile Obiceiuri După cum se observă în matricea de mai sus. Pe de altă parte trebuie spus că putem avea norme formale şi norme informale. După cum se observă. Pe de altă parte. încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant. Este evident faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate aceeaşi importanţă în viaţa socială. atât normele formale. cât şi cele informale. care poartă numele de criminalitate. iar pe de altă parte avem norme care au asociate sancţiuni uşuare sau uneori chiar nici nu se prevăd sacţiuni pentru încălcarea respectivelor norme. Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea sancţiunii) putem construi o matrice care să permită analiza actelor deviante. reprezintă un tip special de devianţă. Criminalitatea nu se referă în sociologie la omucidere. pot avea prevăzute sacţiuni puternice sau slabe. Spre exemplu normele care reglementează salutul dintre colegi nu au aceaşi importanţă ca şi normele care reglementează traficul rutier sau ca a normelor de tip moral. Încălcarea normelor juridice. Un act deviant reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încălcă o normă socială determinată. încălcarea oricăror norme sociale constituie acte deviante. de exemplu sancţiuni dure. există forme diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor. în sensul că normele formale sunt exprimate în forme standardizate (sunt scrise întotdeauna). sau excluderea relaţională din comunitate (oprobiul public care însoţeşte încălcarea unor norme morale grave). Avem. exprimabile întotdeauna în formă scrisă.Devianţă şi criminalitate Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. La modul general se observă că am făcut distincţia între normele juridice şi normele morale. cum sunt cele care presupun privarea de libertate.

jurişti. Prin urmare dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de situaţie. aşa cum am precizat. în anumite situaţii cel care omoară o persoană poate fi considerat erou (de exemplu în război) sau o persoană care şi-a făcut datoria (un poliţist) etc. nu pot fi considerate independent de normativitatea şi mai ales dinamica acesteia într-o societate dată. Astăzi. Teorii care să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte mult timp. criminologi etc. ci doar o încălcare a unor reguli morale. în multe ţări din Europa. adică un atribut de depreciere publică. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite norme şi depinde de existenţa acestora. ci de către toţi cei implicaţi în studierea criminalităţii. Teorii asupra criminalităţii Criminaitatea. Dimpotrivă. Putem spune că aceste persoane au un stigmat. Rezultă ca devianţa. Studiul criminalităţii este de o importanţă vitală în ştiinţele sociale dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă un pericol cu mult mai mare pentru orice societate decât actele simple de devianţă. handicapuri etc). Actul în sine al curmării vieţii unei persoane nu reprezintă în sine o crimă. Prin urmare unul şi acelaş act poate fi considerat deviant. a fost şi este un subiect de analiză extrem de disputat. ci şi la diferenţele istorice. instituite la nivelul unei colectivităţi. Devianţa nu este o calitate însă a unor comportamente sau acţiuni particulare. Acesta din urmă este un concept care aparţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din sfera normalităţii psihice (boli psihice. implicit criminalitatea. Omorârea unei persoane nu este considerată. ci doar de deviaţii de la normalitatea psihologică.orice încălcare a unei norme juridice scrise. Spre exemplu. Evident abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost propuse doar de către sociologi. o infracţiune gravă. dar nu putem vorbi de acte devinate pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale. Ea este întotdeauna relativă. Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. sau nu. homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în trecut. Din acest motiv primele tipuri de teorii pe care o să le 112 . crimă decâît în anumite situaţii. sau nu. fiind legată de anumite norme instituite într-o societate sau chiar într-un grup. ea nu mai este considerată o crimă. psihologi. sau de tip al ordinii normative specifice unei comunităţi. doar în baza unor norme care sunt. sancţionată în consecinţă. spre exemplu.

Lombroso. 113 . pe la sfârşitul deceniului opt. Este pe undeva firesc ca cei puternici să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii. Desigur şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă. Vom începe prezentarea cu teoria criminalului înnăscut. slab. Cu alte cuvinte aceste teorii asumă o bază biologică a comportamentelor devainte. elaborată şi mai recent. cu membre scurte. criminalul înnăscut are fruntea teşită şi proeminentă. decât cei care nu pot avea un asemenea avantaj. În primul rând ei au o fizionomie specifică. şi oricum ispititoare. cu o înălţime şi o greutate păroporţionale. Pentru Lombroso. publicată în 1911. cel mesomorf. este o teorie de factură genetică. Corelaţiia dintre prezenţa cromozomului y suplimentar şi devianţă fiind semnificativă. cu osatură şi muşchiulatură puternice.prezentăm sunt de factură biologistă. Al treilea tip. de profesie criminalist. maxilarul puternic etc. care îi distinge de oamenii obişniuiţi. Ea este însă destul de uşor atacabilă. tipul endomorf este dimpotrivă tipul uman mic de statură. O teorie tot de factură biologistă. Pentru Sheldon tipul mesomorf este tipul uman predispus la criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii. cu membre lungi. este tipul uman înalt. Această teorie genetică este desigur mult mai consistentă ştiinţific decât precedentele teorii prezentate. dat de faptul că aceeaşi practică criminalistă ne arată că există nenumărate alte tipuri de criminali. dar mult mai consistentă. Cu siguranţă teoria sa este interesantă. considerând trei tipuri umane fundamentale. este tipul atletic. la începutul secolului trecut. a elaborat W. Lombroso s-a bazat în lucrarea sa. elaborată de Cesare Lombroso. Criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este însă doar un singur tip de criminalitate. Stratisticile au arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai predispuşi la acte deviante decât ceilalţi. în perioada interbelică. propusă de W. O teorie mult mai modernă. a lansat o teorie potrivit căreia criminalii au un profil biologic predeterminat. Cowen. cel puţin pentru faptul că ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. pe studiile efectuate pe el asupra criminalilor mai bine de câteva decenii. Sheldon. spre exemplu. sprâncene groase. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de vedere al constituţiei lor fizice. Geneticienii au observat că o parte a bărbaţilor deţin un cromozom y suplimentar. părul roşcat. Tipul ectomorf. teoria cromozomului suplimentar. gras. pentru simplu motiv cel puţin.

un anumit tip de personalitate. nu implică agresivitatea sau forţa fizică. o mare parte a actelor criminale. La urma urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este frică de foc. în absolut toate cazurile. de fapt. care le face inoperante în explicarea criminalităţii. Ele. militar. Putem vorbi chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”. ea. O anumită predispoziţie agresivă. Există desigur criminali psihopaţi. dată de un anume profil somataic. unele având chiar baze genetice. cele de natură psihopatologică. anumite predispoziţii agresive. Al doilea şi cel mai important argument este însă acela că. aşa cum am mai spus. Pe de o parte. societatea oferă celor care eventual au un anumit profil somatic. care utilizează mijloce tehnice şi informatice pentru acţiuni de tip criminal şi care nu corespund sub nici o formă profilelor indicate de aceste abordări. mai multe variante de cariere. trebuie să ajungă piroman şi nu pompier? O altă categorie de teorii sunt cele de factură psihologică şi psihanalitică. nu implică în mod necesar un profil de criminal. în special în copilărie. nu criminalitatea. personalitate care are baze ce se regăsesc în anumite conflicte şi tensiuni produse la nivelul experienţei individuale frustrante trăită de indivizi. deci care au anumite tulburări de personalitate. Mai mult decât atât. în special în lumea contemporană. chiar este fascinat de el. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al bazei psihice pe care o au actele criminale. trebuie doar să spunem că ele îşi propun să explice. ci doar anumite tipuri de criminalitate. sportiv în general? Evident că un posibil profil biologic agresiv predeterminant poate fi valorificat în societate în variate forme. are o dimensiune relativă. cele mai multe acceptate şi uneori valorizate pozitiv în societate. Psihanaliza. concept propus de sociologul american E. sau de anumite caracteristici fizice sau psihice. altele fiind dobândite social. ci mai mult inteligenţa. pentru a desemna criminalitatea persoanelor cu un nivel educaţional ridicat.Cu toate acestea se poate spune despre toate aceste abordări biologiste că au o limită fundamentală. asumă un postulat tacit care în realitate este doar o teză falsă şi anume că agresivitatea ridicată a unei persoane implică criminalitatea. dată de un context comunitar sau societal dat. boxier. contrar poate credinţelor pe 114 .Sutherland. Trebuie să mai spunem însă că. Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii. Există două tipuri mari de argumente care contrazic toate aceste abordări. a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate. în special prin Freud. criminalitatea este definită social. De ce cineva cu o predispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist.

Vom încerca în continuuare să prezentăm succint două asemenea teorii clasice asupra criminalităţii. este furtul. Practic în toate perspectivele tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. Mijlocaele pot fi şi ele acceptate. Robert Merton a elaborat o teorie.care le au mulţi oameni datorită mai ales mass mediei. ponderea acestor cazuri în cazuistica criminalităţii este una foarte redusă. de exemplu comerţul este un mijloc legitim de a produce bani. Este vorba de conceptele de scop şi de mijloc. foarte prolifică ştiinţific. Spre exemplu. scopul de “a produce bani” este unul legitim (deci acceptat în societate). cât şi mijloacele pe care le alegem. în timp ce scopul de a da foc unei şcoli nu este unul acceptat. cât şi mijloace legitime şi prin urmare este un tip nedeviant. în timp un mijloc neacceptat pentru acelaşi scop. Pentru a acţiona în viaţa socială ne propunem anumite scopuri. una aparţinând perspectivei funcţionaliste şi alta interacţionalismului simbolic. pot să fie acceptate de societate. iar pentru a le îndeplini alegem evident anumite mijloace cu ajutorul cărora să putem să atingem obiectivele propuse. Abordarea sociologică a criminalităţii Criminalitatea. prin definiţie. Acesta. atunci putem construi o matrice în care să avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială: Tipul uman Conformistul Inovatorul Ritualistul Anarhistul Revoluţionarul Scopuri Legitime Legitime Ilegitime Ilegitime Ilegitime/legitime Mijloace Legitime Ilegitime Legitime Ilegitime Ilegitime/legitime Primul tip este cel al conformistului. sau nu. Cel care îşi 115 . îşi defineşte atât scopuri. Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile între scopuri şi mijloce. El a plecat de la două concepte cheie necesare analizei comportamentelor de tip deviant. este un fenomen social extrem de semnificativ în orice societate şi a preocupat firesc şi cercetătorii sociali. acceptate sau nu. atât scopurile. în acţiunile sale. Pe de altă parte însă. asupra criminalităţii. Pe la mijlocul secolului trecut.

Astfel. la depunerea unor dosare de bursă etc). Evident inovaţia este un tip de devinaţă. Datele care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment. Cazul revoluţionarului este însă mai intersant. este un inovator. cât şi hoţul. Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul activităţilor ce nu mai sunt necesare. O parte a informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru instituţiile de învăţământ superior. la angajare. pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un scop legitim (achiziţia de bani). de a afla informaţii despre familia candiadtului. nu sunt acceptate în societate. Iată un exemplu de acţiuni ritualice. dar care se săvârşesc încă. era şi ea considerată ilegitimă. În acest mod. scopurile acţiunilor sale nu sunt legitime. deşi utilizează mijloace legale. dar utilizează alte mijloce decât cele acceptate social. care nu necesită comentarii speciale. Acţiunile din Decembrie au condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii. Ritualistul este persoana care. Aceasta sunt mijloace acceptate social. Mijlocul de protest. sau citirea corespondenţei personale. Anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale în acţiunile pe care le întreprinde.defineşte scopuri legitime. Acţiunile respective spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei pentru ele (adică ele nu au scopuri aceptate). deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai pentru că nu sunt necesare astăzi nimănui). Cu toatea acestea ele mai sunt solicitate în numeroase rânduri. despre şcoala pe care a urmat-o şi despre multe altele. Este evident un tip clasic de devainţă. pentru că inventează mijloace. În această categorie poate intra însă atât cel care descperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet). tocmai datorită acţiunilor devinate. în regimul comunist. comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice. ceea ce a fost considerat ilegitim. În Decembrie 89. Prin urmare completarea unor formulare reprezintă un mijloc legitim. Evident şi ritualistul este un tip deviant. devine aceptat şi astfel actul devaint se transformă într-unul normal. manifestaţia de stradă. protestul faţă de regimul politic era un scop ilegitim social. În multe situaţii în viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe. În vechiul regim aceste formulare existau şi erau utilizate pentru înscrierea la concursuri pentru adminterea în învăţământul universitar. 116 . care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre persoane. ca scop sau mijloace. Completarea unor formulare pentru obţinerea de date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat în nenumărate locuri.

O altă teorie sociologică ce şi-a propus analiza devianţei. atunci vom aplica eticheta de hoţ pentru respectivul şi ne vom comporta ca atare. etichetarea este un proces întotdeuna contextual şi situaţional. că o anumită persoană a furat ceva. Aşa cum am arătat. etichetele având propria dinamică. 117 . este teoria etichetării.care sunt operate în baza normativităţii existente într-o anume societate. iar manifestaţia de stradă. aceea a caracterului relativ al acesteia. a devenit legitimă. În esenţă această teorie porneşte de la caracteristica definitorie a devianţei. de exemplu. Aceasta depinde de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. Rezultă deci că etichetele se învaţă şi că devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care etichetează anumite acţiuni ca fiind deviante. După cum se observă diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una conjuncturală şi contextuală. Mai mult. pentru această abordare ideea centrală este aceea că devianţa este întotdeauna produsul unor etichetări. iar dacă nu învinge în mod necesar şi normal participanţii vor fi consideraţi criminali. Prin urmare. Teoria etichetării. ca atribute ale unor acte. la rândul ei. Prin urmare orice revoluţie este ilegală până învinge. Dacă noi credem. Teoria etichetării aparţine perspectivei interacţionaliste. noi toţi ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. În general în viaţa socială permanent aplicăm etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur în baza acestor etichete. indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat. Procesul de etichetare este unul continuu. care şi ea s-a bucurat de un mare succes. ci doar prin raportarea la o anumită normativitate socială. comportamentele deviante nu sunt deviante în sine. Etichetarea funcţionează însă doar pe baza interacţiunilor dintre oameni. Putem raţiona şi într-o manieră inversă. neştiindu-se acest lucru. Cu alte cuvinte noi aplicăm etichete anumitor persoane şi ne şi comportăm faţă de acestea doar în baza respectivelor etichete. Mai mult decât atât. una din formele de reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. prin urmare inclusiv devianţa are un asemenea caracter.protestul împotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim. adică ea ţine de conjuncrura şi contextul social şi nu de calitatea inrtrinsecă a scopurilor sau mijlocaelor acţiunilor respective. dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ.

Prin urmare el se referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea normelor sociale.Controlul social Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor. cât şi prin realizarea directă a controlului asupra membrilor proprii. dintre cele mai diverse. tocmai datorită faptului că pentru respectivele persoane a dispărut în mod brusc controlul social realizat de instituţiile de la nivelul comunităţilor de origine (în primul rînd cele ale familiilor. în procesele de migraţie din Romînia anilor ‘70-’80. Trebuie să distingem de la bun început între instituţiile de control social şi instituţiile care au funcţii de control social. Din acest motiv controlul social este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii sociale. în primul rând în ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante. Desigur. practicilor şi procedeelor prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant. contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele. implicit funcţie principală. dar şi asupra celor cu care aceştia interacţionează. instituţii 118 . au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţional. închisorile etc. Mass media are şi ea funcţii importante de control social. acestea. care au funcţii de control social. pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii. Spre exemplu. culturale. şi putem porni de la aramată. Familia. spre exemplu. instituţii precum poliţia. Controlul social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. prin definiţie. Din acest motiv. vecinătăţilor. fără să îşi propună în mod prioritar acest lucru.. Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici. civice).). care au şi alte funcţii de control social. (instituţii religioase. şcoală. în special cele rurale) au şi ele numeroase mecansime instituţionale prin care realizează direct controlul social. bisericii etc. Mai mult. Primele sunt instituţii care au ca obiectiv central. atât prin atribuţiile ei în domeniul socializării. tribunalele. sau platformele industriale. insituţiile media ar trebui să asigure caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie. fiind necesar să aibă un asemenea caracter. are un rol central în controlul social. realizarea controlului social. Există alături de aceste instituţii un număr cu mult mai mare de instituţii. sunt instituţii care îşi propun prioritar realizarea controlului social.

Întotdeauna în istorie. Probleme ale managementului instituţiilor de control social Este evident că un rol central în administrarea controlului social îl deţin instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. în orice societate. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip particular de instituţie socială. Justiţia nu îşi propune niciodată doar sancţionarea unor criminali. Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă administrarea juistiţiei are un carcater public. promovarea mecanismelor prin care se asigură vizibilitate actelor devianate. În cele ce urmează prezentăm doar două din problemele centrale care au preocupat specialiştii. asigurarea caracterului public al justiţiei a fost considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al funcţionării sistemului judiciar. preocupări sistematice de cercetare sociologică a acestor instituţii existând în special după al doilea război mondial.economice şi putem ajunge până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier. acordarea unui caracter public actelor de administrare a justiţiei. Aceasta pentru că orice sancţionare a unui comportment infreacţional ar trebui să fie valorificată social. Nu trebuie să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă normele. ci întotdeauna ea trebuie să fie şi un proces de reafirmare şi revalidare a normativităţii. este aceea a asigurării caracterului public al justiţiei. Prima dintre acestea. Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante. Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că pentru a fi utilă din punct de vedere social. ceea ce se realizează spre exemplu cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip militar. ea trebuie totodată să dea satisfacţie victimelor şi implicit comunităţilor. administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public. Indiscutabil în societatea contemporană media reprezintă principalul instrument care poate da un adevărat caracter public justiţiei. Tot de controlul social se leagă toate procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii. Din păcate în România 119 . un proces de potenţare a încrederii în norme. Din acest motiv şedinţele de judecată sunt publice. închisoarea. Studiul acestor instituţii este relativ recent.

Încă din secolul trecut. pentru infracţiuni minore. Fie că era vorba de omorârea criminalilor. Mai mult. O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit numeroase dispute în ultimele decenii între specialişti. Ea a apărut în secolul XVII. Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă natura produselor mediatice care privesc fenoemenele infracţionale. care nu erau îngrijite de nimeni etc. etc. schingiurea. etc) prezintă poliţiştii. s-a ridicat problema utilităţii acestor instituţii. bătaia sau însemnarea acestora. Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. cel puţin poliţiştii fiind prezentaţi de regulă într-o manieră negativă. fie avea un statut de prizonier (numai pentru persoane care erau importante social). Trebuie să spunem că până la modernitate. este mai degrabă aceea de a mediatiza actele deviante ca atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei. dar şi de hadicapaţi (cu afecţiuni importante). locuri în care erau strânşi. Este vorba de funcţia pe care închisorile o deţin în sistemul de control social. fie din varii motive nu exista un drept de sancţionare severă a acestora. teatrele. putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social funcţionează prost. Tendinţa contemporană. Spre exemplu în majoritatea societăţilor occidentale media (în primul rând cinematografia.există numeroase aspecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se realizează. Uneori cei închişi erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp doar pentru a presta anumite servicii la nivelul unor instituţii. mai întâi sub forma unor “case de muncă”. administrate public. adevăraţi eroi comunitari. închisorile au avut un rol minor în sistemul de control social. ca persoanje pozitive. de bolnavii incurabili. procurorii. O altă formă de detenţie era cea care reţinea o persoană pentru că. La noi acest lucru nu se întâmplă. cât mai ales o modalitate de a reţine pe termen scurt. Este vorba de criminali. avocaţii. când deja putem spune că existau închisori autentice (în sensul actual) şi chiar cea mai mare parte a sancţiunilor erau deja cele privative de libertate. un criminal. fie. pentru anchetă. izolaţi totodată de societate. televiziunea. toţi aceia care erau “anormali”. Mulţi din cei care au studiat închisorile au constatat că foarte adesea acestea erau în fapt adevărate universităţi ale 120 . Aceasta deoarece majoritatea sancţiunilor erau sancţiuni directe. toate se realizau public şi deci detenţia deşi era posibilă. este drept nu doar la noi. nu era o sacnţiune în sine. dedectivii. Într-o societate în care media propune un erou televiziv de tipul poliţistului Garcea. persoane foarte bătrâne. judecătorii.

aceleaşi tipuri de comportamente deviante. Contactul cu un mediu de tip infracţional conduce la o socializare de acest tip. Astfel a început o adevărată campanie de “umanizare” a condiţiilor de viaţă din închisoare. a nevoii de confort. şi chiar se specialzare infracţională au cum să dispară. Atât timp cât mediul este compus din infractori. ajungându-se de multe ori ca cel puţin o parte a deţinuţilor să aibă condiţii de viaţă mai bune decât în libertate. chiar şi pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni majore. de întărire a comportamentelor infracţionale. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Care sunt principalele teorii de factură biologistă privitoare la devianţă? 5. Ce reprezintă caracterul public al justiţiei? 9. Care sunt principalele probleme ale închisorilor moderne? 121 . În ce constă abordarea lui R. Care este diferenţa dintre instituţiile de control social şi cele care au funcţii de control social? 8. datorită influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic.Merton asupra devianţei? 6. Efectele acestor politici sunt însă discutabile. Prima explicaţie care s-a dat a fost de natură ecologică. Statele respective au început totodată să cheltuie pentru deţinuţi sume mai mari decât cele pentru alte categorii sociale defavorizate (şi care ar trebui ajutate). Din aceste motive a apărut o tendinţă puternică de a ridica permanent calitatea ecologică a închisorilor. Care este diferenţa dintre devinaţă şi crimă? 2. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii recidivau. Care sunt principalele tipuri de devainţă? 4. a libertăţilor lor spirituale. Cum se raportează teoria etichetării la devianţă? 7. este dificil de gândit că procesele de socializare negativă.infraţionalităţii. socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de relaţii sociale. Aceasta pentru că în realitate. Care sunt nivelurile la care putem judeca devianţa? 3. care au aceleaşi seturi de valori. cel mai adesea chiar mai grav. S-a pus tot mai pregnant problema drepturilor deţinuţilor.

Până la modernitate oamenii nu valorificau social. Cineva era străin pentru că credea în alţi zei. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între străini. Cu alte cuvinte.Rasism şi naţionalism Diferenţele dintre rasele umane sunt evidente pentru oricine intră în contact cu ele.Conceptul de rasă. uneori chiar blond. Mai mult.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale 3. se ruga şi respecta alte divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii. politic sau cultural diferenţele dintre rase. Ostilitatea oamenilor în raport cu cei ce au o altă rasă decât ei a reprezentat în istorierecentă sursa a unor conflicte de proporţii. pentru vechiul grec. ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate este o altă idee a ştiinţei moderne. Mai mult decât atât. De ce se întâmpla acest lucru? Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios şi nu biologic. acest protecţionism al rasei a născut şi a alimentat ideologii de tipul rasismului. reportul dintre rasă şi etnie 2. barbari. nu trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor 122 . aşa cum o să vedem în cadrul acestei teme. Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produis al ştiinţei moderne. şi sigur avea o cu totul altă conformaţie a corpului.Stereotipurile 4. nediferenţiat.Tema 11 Rasă şi etnie După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. de la Dunăre spre exemplu. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos în lumină diferenţele biologice dintre rase. Cu toate acestea rasismul este o cucerire extrem de recentă a umanităţii. care era alb. Evident. numindu-i pe toţi. ori alte aspecte anatomice. Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi nu au fost valorificate politic sau militar. un negru din sudul Egiptului (de aici denimirea de Sudan a tării de la sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un locuitor din Nordul Greciei. în antichitate. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu ar fi avut cum să apară.

la fel avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. sunt: caucaziană (albii). Este clar că în realitate cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate. întrecere de viteză. este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei. se coinsideră totuşi că rasa. Avem definiţii ale raselor construite în baza unor caracteristici. ci doar social.superioare. existent la morile de apă. considerate cel mai adesea. Cu alte cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite. De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”. morfologice. ci unul social. implicit şi unele diferenţe morfologice. cum este cazul porumbelului de scorbură. Aşa cum există mai multe rase de animale practic pentru orice specie. cât şi rasă. reprezentată de locuitorii din zona Oceaniei. geografice sau de esocistem. fie din punct de vedere geografic. El provine din limba engleză. Atunci când ne raportăm la rase luăm în calcul. adică de vechii locuitori ai celor două Americi. unde în evul mediu desemna apa care curgea printr-un jgheab. ele nu sunt biologic semnificative. de fapt. Aceasta deoarece principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm atunci când vorbim de rasele umane. una din ele chiar pe cale de dispariţie. fie sunt definite din punctul de vedere al unor caracteristici morfologice. doar câteva criterii: culoarea pielii. nu este un concept biologic. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este una extrem de recentă din punbct de vedere istoric. Este vorba de rasele: oceaniană. forma şi culoarea părului. fie din punctul de vedere al unor caracteristici ale ecosistemului unde se întâlnesc rasele în cauză. de exemplu elefant african sau elefant indian. deşi sunt de natură morfologică. atât cursă. Principalele trei rase de oameni. Deşi aceste clase au fost propuse în perimetrul ştiinţific al biologiei. şi 123 . forma feţei. pentru că deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem. atunci când se referă la oameni. Conceptul de rasă Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei moderne de a clasifica lumea animală. În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi. pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi care “curg” din acelaş loc). mongoloidă (asiaticii) şi negroidă (negrii). Unii cercetători consideră că ar trebui să considerăm încă două rase umane. de exemplu vultur pleşuv. care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerinndieni.

într-un grup etnic pot să trăiască la un moment dat mai multe rase. este discutabilă ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg. mai ales în ultimii ani au apărut numeroşi copii care s-au născut aici. O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici biologice care sunt valorificate social. nu ne influenţează în raportarea obişnuită la rase. lungimea membrelor etc. împărtăşesc acelaş fond cultural şi posedă aceeaşi limbă. Din punct de vedere biologic şi chiar genetic lucrurile nu stau de loc aşa. spiritualitatea etc. Raportul dintre rasă şi etnie Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie. spre exemplu. Etnia se referă la grupurile de oameni care au o origine comună. aparţin toate culturii).. Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt însă relevante. Şi în România. În America trăiesc şi sunt autentic americani şi albi şi negrii şi asiatici. fiind albi şi nu negri. pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă. cel mai sensibil criteriu social. În realitate negrii sunt mult mai asemănători cu caucazienii.într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime. Există însă şi situaţia inversă. În mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ mare de etnii componente. mai toleraţi decât negroizii. 124 . Evident îi luăm în calcul doar pe cei care cultural. Dacă în cazul raselor criteriiile sunt de natură biologică (valorificate social). comparativ cu mongoloizii de care ne despart peste un milion de ani de evoluţe separată. asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi. nefiind vizibile. dar evident ele se referă la două tipuri diferite de clasificare. pentru europeni. stilul de viaţă.). După cum se poate observa diferenţa principală între cele două concepte rezidă în natura criteriului de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial. De altfel culoarea pielii. lingvistic şi spiritual aparţin respectivei etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt emigranţi). ei despărţindu-se din acelaşi “trunchi” destul de recent. vorbesc româna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene. care deşi sunt mult mai importante. în cazul grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba. poate fi dată de faptul că. existând un adevărat continuum de nuanţe. comparatic cu altele.

El presupune omorârea sistematică. inclusiv civili. mergînd până la unele tolerante. El este mai puţin dur comparativ cu genocidul. de care am amintit mai devreme. constituie un alt exemplu de genocid. Încercarea de eliminare a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial. Este necesar să fii existat intenţia politică şi un program care să vizeze exterminarea populaţiei respective. cât şi naziştii sau sovieticii. Expulzările. Aceste raporturi sunt cu atât mai semnificative cu cât grupurile minoritare. Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. Numeroase exemple de mare amploare de genocid le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor africane. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie). Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este genocidul. Dacă într-o acţiune militară. nu avem automat un genocid. mor membrii unei populaţii. Nu avem însă expulzări decât în cazul unor eforturi programatice care vizează mutarea populaţiilor de pe un teritoriu şi nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare. în special în perioada conducerii 125 . de către nazişti. Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. Genocidul. sunt mai numeroase. programatică a unei întregi populaţii de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de tip militar sau paramilitar).Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe grupuri etnice. de către europeni. Acestea pornesc de la modele foarte dure ale acestor raporturi. Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program sistmatic de exterminare a unei întregi populaţii. Atât americanii. Expulzările se referă la alungarea unor populaţii de pe propriul teritoriu de către o altă populaţie. Există mai multe paternuri ale acestor raporturi interrasiale sau/şi interetnice. rasiale sau etnice. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un caz cantitativ (adică ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia). Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple. în special în secolele XVII şi XVIII. Exemple de expulzări avem relativ multe în istorie. într-un război să spunem.

dar poate fi şi una reală. voluntară sau involuntară. Sclavia. servicii publice etc. ci şi una instituţională. atât la nivel instituţional. atunci când o populaţie este obligată să trăiască izolat faţă de o alta. Segregaţia se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta. nu mai există astăzi nici o normă juridică. Segregaţia. 126 . şcoli. la nivelul cunoaşterii comune. aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale lumii (dar şi alte grupuri etnice). Sclavia este o instituţie socială istorică. O populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o populaţie majoritară. Segregarea nu este însă doar una teritorială. Ea a fost o instituţie socială foarte importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. a unor cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe. aşa cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul anilor optzeci. Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. Caracterul sălbatic se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a utiliza proprietatea (sclavul). aşa cum a existat doctrina “separaţi dar egali” până la începutul anilor şaizeci. În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii. spre exemplu. în absenţa unor norme juridice. Cea mai cunoscută formă de sclavie însă. au operat numeroase expulzări. şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial. care să legitimeze segregarea. dar evident unul care rămâne deosebit de dur. ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat. sau in Statele Unite pîna la începutul anilor şaizeci. Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele. Cu toate acestea în realitate mai există cazuri de segregare instituţională. de acaparare a bunurilor deţinute de populaţia expulzată. cât şi involuntară. Sclavia modernă a fost însă mult mai sălbatică decât cea antică. delimitându-şi cartiere proprii. a fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist american de până la războiul civil). Reprezintă un alt patern de relaţionare. expulzările vizează atât eliberarea unor teritorii pentru diverse motive importante pentru cei care operează respectivele acţiuni. dar şi pentru motive strict economice. De regulă. În Statele Unite. doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi. instituită prin legi.lui Stalin. Exemplul tipic îl oferă ghetoul. mai tolerant decât primele. adică este vorba de locuri de muncă. Există însă şi segregarea involuntară. Cu alte cuvinte segregarea poate fi atât de drept. Segregaţia poate fi atât voluntară. cât şi la nivelul unui teritoriu dat. În primul rând motivele ei au fost fundamental economice. în timp ce în antichitate ea doar în situaţii izolate (anumite perioade din istoria Grecieie şi Romei) a avut un rol economic central.

care îşi propune programatic acest lucru. Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi interrasiale. de convieţuire îndelungată într-un teritoriu. dar nu faţă de un popor african particular. inclusiv lingvistice. faţă de propriul grup etnic sau rasial. controlează afacerile. că au control asupra mediei. Stereotipurile există atât faţă de grupurile etnice sau rasiale majoritare. Stereotipurile variază prin urmare de la o populaţie la alta. pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice. stereotipuri faţă de ţigani (romi) sau faţă de evrei. Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente informaţii despre o anumită persoană. buni muzicanţi. Stereotipurile pot fii atât pozitive cât şi negative. este necesar ca el să fie vizibil pentru membri populaţiei care utilizează respectivele sterotipuri. cât şi minoritare. Aşa cum am precizat orice populaţie are şi propriile stereotipuri de raportare. murdari. 127 . dar şi un rezultat al unei campanii politice. haioşi. nu sunt de încredere. în România. rasial. Asmilarea poate fii rezultatul unui proces natural. Pentru evrei avem stereotipuri potrivit cărora îi considerăm vicleni. finanţele. Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri. de regulă pozitive. trădători etc. cu puternic spirit de familie.Asimilarea. Stereotipurile Stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei lor la numite grupuri. Am putea avea stereotipuri faţă de negrii cel mult. în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le consideră ca relevante. dar şi profesional. Ţiganii sunt hoţi. delincvenţi. inteligenţi. Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup. Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lingvistice de către una din populaţii. dar este greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact. Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul interetnic sau interrasial. Putem avea. şi tocmai din acest motiv îi atribuim anumite caracteristici pe care le considerăm comune pentru toţi membrii grupului din care acesta face parte. despre care nu ştim aproape nimic. Ne referim la procesul prin care treptat o populaţie este asimilată pe baza împrumuturilor culturale reciproce. Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic.

leneşi. buni atleţi. doar în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul. implicit avem anumite comportamente faţă de aceea persoană. Stereotipurile au de regulă o bază reală. doar în baza stereotipurilor.Românii sunt descurcăreţi. categoria din care face parte respectiva persoană. Prejudiciu şi discriminare În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii sociale. poliţişti. Prejudiciul se referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană. hoţi. Dacă luăm în calcul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice. Este însă evident că transferul unor atribute generice. nu spunem că o prejudiciem. Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. ospitalieri. Prejudiciile şi discriminările pot fii atât negative. pentru că nu avem stereotipuri. bun baschetbalişti etc. există doar în baza sterotipurilor. în numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe caracteristice pentru o populaţie. Ambele procese se presupun în anumite situaţii. în care vom identifica patru tipuri de situaţii: Prejudiciază Discriminează Bigot adevărat Nu prejudiciază Liberal slab 128 . ca cea propusă de R. Mai mult. Avem spre exemplu în România stereotipuri faţă de blonde. Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o populaţie intră sistematic în contact există sterotipuri. Discrimnarea se referă la un tratament (deci un comportament sau un complex de comportamente) pe care îl avem faţă de cineva. Aşa cum am arătat aceste grupuri pot fii şi unele profesionale. la nivelul fiecărui membru al unui grup. Atât prejudiciul. cât şi discriminarea. legaţi de natură. faţă de handicapaţi etc. care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cuvântului. cât şi pozitive. artişti. nu este obligatoriu corect. Merton. avocaţi. dar au propria autonomie. hipersexuali. ci informaţii despre acţiunile respectivei persoane. Americanii. consideră negrii ca fiind murdari. ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici. un alt exemplu. nepunctuali etc. ci şi al unor procese comparative existente la nivelul populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri. Dacă cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru.

Deoarece considerăm că avocaţii sunt buni oratori. Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru interzicerea homosexualităţii. dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă publică. Deşi nu avem spre exemplu o părere proastă faţă de un anume grup etnic. sau atitudini speciale faţă de o persoană. în baza sterotipurilor. de regulă. cât şi prejudiciază. nu ajunge să transpună în comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). datorită presiunilor spre conformism pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. şi care justifică conducerea. deşi prejudiciază. chiar dacă nu prejudiciem. într-un anumit context. au o mare capacitate persuasivă. atât discriminează. În general sunt mai uşor de polarizat opiniile decât comportamentele. dacă ceilalţi din jurul nostru fac discriminări. controlul şi intervenţiile în raport 129 . Acest lucru se întâmplă. sunt vicleni. le facem şi noi pentru a nu fii respinşi de membrii propriului grup. Cineva poate avea o părere proastă despre ţigani (romi) şi în acelaşi rând să şi evite să relaţioneze cu ei. De regulă aceste persoane nu operează nici cu stereotipuri. putem să avem o opinie favorabilă şi să şi delegăm o astfel de personă să ne reprezinte (chiar dacă nu o cunoaştem bine) într-o anume situaţie. De multe ori nu avem o opinie. doar pe baza acestor sterotipuri. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă de o problemă. Rasism si naţionalism Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor rase sau grupuri etnice. Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv. deci are anumite atitudini pozitive sau negative faţă de o anumită persoană. care aparţine unui anumit grup. Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. întotdeauna vom fii mult mai tranşanţi în formularea acesteia. dar totuşi o discriminăm. decât am fii dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente.Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană. Bigotrul precaut este cel care. în baza acelei atitudini sau opinii.

aşa cum am amintit la începutul acestei teme. în secolul XIX. Este vorba în primul rând de dezvoltarea ştiinţei moderne. Un popor mare are un suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare. implcit ideea unor rase sau etnii mai puţin dezvoltate. a ajuns în secolul XX o ideologie oficială şi o practică politică prin intermediul fascismului italian şi al nazismului german. de la o doctrină culturală şi o ideologie teoretică. inducându-se ideea decalajului de dezvoltare ântre rase sau etnii. Acesta este într-o relaţie de dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. Adolf Hitler a întemeiat mai întâi. faţă de care este necesar să intervenim. Ambele reflectă o formă radicală de etnocentrism. Fascismul a fost la origine un tip de dizidenţă socialistă (uneori chiar marxistă). Rasismul. rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. a fost un loc comun în istoria europeană a secolului al XIX-lea. o cucerire ideologică relativ recentă. Rasismul. Rasismul reprezintă.cu rasele sau etniile mai puţin dezvoltate. Benito Musolini a fost membru al Partidului Socialist Italian. care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o ordine evolutivă. un posibil alt factor. Un rol important în geneza rasimului l-au avut şi teoriile moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei. Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial socialişti sau chiar marxişti. Rasismul. a adus şi el ideea iluminării celor inferiori. în urma celebrului “Marş asupra Romei”. a fost permis de câţiva factori. şi a trasnpus în practică ideologia rasistă. de aici teoria spaţiului vital propusă de nazişti în secolul XX. elaborate şi ele în secolul XIX. (partid de stânga). Acesta era pentru filozofii germani cazul evreilor. un alt exemplu. ca mişcare culturală. în urma căruia Musolini a preluat conducerea Italiei. Partidul Muncitorilor Germani. ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri rasiale. în 1922. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu 130 . Iluminismul. Rasismul a ajuns însă politică de stat în Germania hitleristă. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o dimeniune ideologică de tip rasist. în timp ce. în 1919. pe care a condus-o mai mult de două decenii. inferioare nouă. Mai mult. Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. în special al celor antisemite. De aici o altă idee. Hitler a ajuns la putere în Germania. Fascismul a apărut mai întâi în Italia. care îşi pierduseră de circa două mii de ani teritoriul. dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi pierde de fapt sufletul. în 1933. aceea a ordonării ierarhice a raselor. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor rasiste.

Eliot.milioane de morţi. cele mai multe din ororile săvârşite de nazişti au fost cunoscute în realitate doar după război. ruşilor etc. nici măcar în Germania şi deci nu pentru acestea fascismul a avut foarte mulţi simpatizanţi. de un rasism antiarab sau antiasiatic etc. Maurras. Există multe tipuri de rasism. şi care se referă la promovarea culturii şi a intereselor naţionale. ci şi social. chiar naziştii nu au acţionat doar împotriva evreilor. mult mai semnificative istoric. Spengler. Mai mult. Spre deosebire de rasism. M. Această accepţiune a naţionalismului se referă la o practică politică care este respinsă de legislaţia internaţională şi considerată dăunătoare pentru orice societate. spre exemplu în Africa. în raport cu interesele unor comunităţi sau grupuri minoritare. termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două tipuri de accepţiuni.Cocteau. Naţionalismul. 131 . L.S. care a influenţat multe societăţi din Europa. Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale în politica fascistă. foarte mulţi din intelectuali de marcă ai vremii au fost fascişti. În această accepţiune naţionalismul este mai de grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor regionale medievale. Acest lucru realizându-se de cele mai multe ori în detrimentul intereselor culturale. J. violări ale proprietăţii. aşa cum uneori se întâmplă în diverse lucrări. O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional. Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism. ci şi a ţiganilor. politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare. apărută odată cu promovarea politică a naţiunilor în modernitate. O. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva albilor. dăm câteva exemple: B.Pirandello. nu doar politic. Ch. Există pe de altă parte forme de rasism îndreptate împotriva negrilor. germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii. Există mai întâi o accepţiune clasică. Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal. Au existat milioane de simpatizanţi ai fascismului în Europa. cu extrem de multe deportări. Croce. atrocităţile efectuate de nazişti au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă.Heidegger. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism antiamerican. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme. încălcări ale celor mai elementare drepturi ale omului. polonezilor. în special în Africa. T.

sunt acelea ale libertăţilor umane fundamentale. ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu în ultimul rând este vorba de valorile şi normele care fundamentează viaţa statală. Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la R. Ce este discriminarea? 10. Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi interetnică? 7. Ce sunt stereotipurile? 8. Care este originea termenului de rasă? 3. De ce este rasa un concept social? 2. Ce este rasismul? 12. Care este deosebirea între conceptele de rasă şi rasism? 4. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Ce este naţionalismul? ©Alfred Bulai 2001 132 . Ce este prejudiciul? 9. Care este raportul dintre rasă şi etnie? 6. Valorile centrale care trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport. Ce este etnia? 5.Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare. trebuie să fie fundamentat pe respect reciproc (deci obligatoriu de ambele părţi). Merton? 11.

Sociologie. ♦ C. 1975. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. 1993. Despre sinucidere. 1992. Sociological Theory. Institutul European. Humanitas. Polirom. Ştiinţifică şi Enciclopedică. ♦ Max Weber. ♦ Lazăr Vlăsceanu. Chestionarul în investigaţia sociologică. Introducere în sociologia contemporană.Wright Mills. 1998. 1975. McGraw-Hill. 1985. Ştiinţifică şi Enciclopedică. ♦ Septimiu Chelcea. ♦ Emile Durkheim. 1993. ♦ George Ritzer. Babel. Idei contemporane. ♦ Ion Ungureanu. Ştiinţifică şi Enciclopedică. ♦ Dicţionar de Sociologie. 133 . 1982. 1992.Bibliografie: ♦ Traian Rotariu şi Petre Iluţ. Metodologia cercetării sociologice. Imaginaţia sociologică.