Concepte fundamentale în sociologie

Tematică curs: 1. Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale 2. Metode de cercetare în sociologie 3. Cultura 4. Socializarea şi construcţia sinelui 5. Instituţii sociale. Status şi rol 6. Familia - instituţie socială fundamentală 7. Grupul social. 8. Comunităţi teritoriale 9. Organizarea socială; Birocraţia 10. Devianţă şi control social 11. Rasă şi etnie

Tema 1 Sociologia şi cunoasterea vieţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. De la ştiinţa modernă la sociologie. Puncte de reper 2. Fondatorii sociologiei 3. Principalele perspective şi abordări în sociologie 4. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun În ajunul Crăciunului anului 1629 Galileo Galilei încheia redactarea celebrei sale lucrări “Dialogo”. Cartea era scrisă chiar în forma unui dialog între trei personaje, Salviati, care era chiar purtătorul ideilor lui Galilei, Sagredo, denumit după un personaj real, un negustor veneţian şi Simplicio, cel care reprezenta tipul tradiţional al adversarilor teoriilor lui Galilei. Simplicio era de fapt purtătorul de cuvânt al teoriei aristotelice, adică a concepţiei oficiale asupra lumii susţinută de Biserică. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, dar şi de reacţia promptă a bisericii. Astfel, la 1 octombrie 1632 Inchizitorul din Florenţa la somat pe Galilei să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în carte. Deşi se bucurase adeseori de o anumită toleranţă din partea înalţilor prelaţi, Papa Urban al VII-lea chiar, îi fusese cu mulţi ani în urmă coleg la Academia ei Linei, acum se considera că Galileo a trecut dincolo de limita toleranţei. Aşa cum era de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633 Galilei a fost obligat să pronunţe formula de abjurare. După aceasta a fost obligat să se retragă şi să trăiască la vila sa de lângă Florenţa fără posibilitatea de a mai putea publica. Cu toate acestea, Galilei este ultimul mare gânditor care este sancţionat de biserică. Chiar şi arestul sau la domiciliu nu a fost unul extrem de sever, permiţându-i, în ciuda interdicţiei, să publice chiar o lucrare în Olanda. A mai trăit încă nouă ani. Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care murea Galilei, avea să se nască, de data aceasta undeva în Anglia, în ziua de Crăciun a lui 1642, cel care a fost adesea considerat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii, sir Isaac Newton. Lucrarea sa capitală, Principiile matematice ale filosofiei naturale, apărută în 1687, avea şi ea să intre în conflict cu modelul oficial al lumii. De data aceasta însă 2

lucrurile stau complect diferit. Nimeni nu mai pune la index lucrarea, ba chiar Newton este la un moment dat gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care mai trata oarecum problema filosofică a sistemului lumii. Lucrarea avea trei părţi. Una era despre mişcarea corpurilor, o alta despre mişcarea corpurilor în mediu rezistent şi o a treia, total diferită ca şi conţinut, intitulată despre sistemul lumii. Întro scrisoare pe care a trimis-o celebrului astronom şi bunului său prieten Edmund Halley, chiar înainte de publicare, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să renunţe la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât de impertinentă încât este mai bine să fii încurcat în procese judiciare decât să ai de a face cu ea…”. De ce dorea Newton să renunţe? Pentru că într-adevăr ultima parte era mai degrabă un discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în Dialogo lui Galilei, în timp ce în primele două părţi era vorba de cu totul altceva. Era vorba de ştiinţă pur şi simplu. Principiile matematice ale filosofiei naturale ar putea fi considerată astfel certificatul de naştere a ştiinţei moderne.

De la ştiinţa modernă la sociologie
Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut practic în secolul XVII. Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers incomparabil mai dificil, dată fiind complexitatea domeniilor uman şi social. Această complexitate este dată în primul rând de dimensiunea subiectivă pe care o incumbă demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică . Acţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de valori şi norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice. Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul cunoaşterii lumii naturale. Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special mecanica cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să

3

inclusiv de exemplu descoperirea unei planete. care este constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii newtoniene. ci mai degrabă postula acest model. consacrate deja în fizică. Este vorba de cunoasterea empirică a realităţii. unul pozitiv. de stadiul metafizic şi în final de ultimul stadiu. Trecerea prin cele trei stadii. cel puţin ca moderni. este vorba de Neptun. a omului şi a cunoaşterii în general. era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. Ca şi la Newton trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii. este vorba de cunoaşterea “pozitivă”. ci doar cu ajutorul creionului. ca şi cea a secolului pe care îl parcurgea. care s-a concretizat într-un demers teoretic închegat. legea celor trei stadii. la propriile domenii de investigaţie. Fondatorii sociologiei Prima astfel de încercare. În cursul sau de filozofie pozitivă publicat în anii 30 ai secolului XIX el propune o fizică socială. care a şi fost numita aşa. într-o asemenea manieră. Evident perspectiva sa este una evoluţionistă. Este vorba de stadiul teologic. forma supremă de cunoaştere reprezentând-o metoda pozitivă. pentru ştiinţele sociale. unul meditativ metafizic în adolescenta şi în final. fiind una care trecea prin trei stadii universale. implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate. Pentru Comte cheia dezvoltării ştiinţelor o reprezenta metoda. la maturitate. mai precis evoluţia metodelor de cunoaştere. unul al credinţelor profunde şi nonraţionale în copilărie. evident 4 . hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în formule matematice. fără ajutorul nici unui instrument tehnic. Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizică. este vorba de măsurarea fenomenelor. Apare astfel evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice metodele de cunoaştere. ea cuprinde chiar un capitol de statică şi unul de dinamică. cel al gândirii pozitive.facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. Dar chiar şi dezvoltarea copilului pare a trece prin astfel de stadii. Trebuie să recunoaştem că am putea privi istoria universală destul de uşor. Ceea ce făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea corpurilor. Evident Comte nu demonstra. este aceea a sociologului francez Auguste Comte. aşa cum există o lege universală a mişcării corpurilor. Evoluţia societăţii. reprezenta pentru el tocmai această legitate universală.

De biologism însă da. consacrată şi omnipotentă în epocă. Termenul de sociologie este propus chiar de Comte. sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum să îl finalizeze.socială. El este primul care propune un model al construcţiei 5 . Societăţile evoluează asemănător speciilor. Aparent. În fapt. În fapt. aşa cum s-ar părea la prima vedere. datorită domeniului său. mulţime. Spencer începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul deceniului sase al secolului XIX. De fapt. Trebuie să spunem însă că nu este vorba în realitate de o aplicare a darwinismului în sociologie. şi pe care o va considera regina ştiinţelor. în cizelarea propriei teorii. Pentru el sociologia reprezintă această nouă ştiinţă. prea simplă pentru un domeniu atât de complex. ele cresc. atât Darwin cât şi Spencer se bazează pe o paradigmă culturală evoluţionistă. pentru Spencer. deşi poate nu foarte inspirat pentru un extrem de rafinat om de cultură cum era el. la fel ca la Comte. mai dezvoltate. Din acest motiv teoria sa a mai fost denumită şi darwinism social. Societăţile se comportă asemănător unor organisme. care sta pentru ştiinţă. însă nu este vorba în fapt de un darwinism autentic. Spencer caută aceleaşi legi universale ale evoluţiei societăţilor. Instrumentul metodologic de sprijin în demersul sau nu îl mai constituie însă fizica. Unul celebru. mergându-se în istorie spre societăţi tot mai evoluate. El pleacă din acest motiv de la modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie. de la latinescul “socios”. deci înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui Charles Darwin. demersul pare să se repete. societate şi grecescul “logos”. Este drept că ulterior. Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin. îmbătrânesc chiar. trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi. cea mai complexă dintre toate. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. Un autentic pas înainte îl va realiza însă un german. Este vorba de Karl Marx. trebuie să spunem că cel puţin parţial această trecere a reprezentat un tip de proces esenţial în constituirea societăţii moderne. Cu toate acestea el depăşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi cumva se apropie mai mult de natura socialului. Este evident că realizarea finală a lui Comte este departe de modelul de plecare. întrucât provine din două cuvinte cu origini diferite. se dezvolta. populaţie. Modelul biologist al lui Spencer nu este nici el unul care să fie susţinut empiric şi poate nici măcar unul foarte consistent teoretic. deşi nu pentru calitatea sa de fondator al sociologiei. lucrare apărută în 1859. Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o în istorie. Aceasta pentru că el este un barbarism. Un al doilea moment important în acest proces îl reprezintă cel marcat de Herbert Spencer.

În esenţă este vorba însă de conflictul de clasă. ca şi cel de lege. ci cu unul pur social. Acest lucru se va realiza doar prin intermediul unui alt gânditor german. Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în afara înţelegerii subiective. iar forţele care pun în mişcare societatea îşi au originea. care este mult prea filosofic şi utilizează conceptul de formaţiune social-economică. Abordarea sa este una economică. Fiecare societate istorică. Evoluţia socială este în principal dată de dialectica raporturilor conflictuale dintre aceste clase. şi oarecum în aceeaşi manieră. ca şi predecesorii. el este revendicat deopotrivă şi de filosofia socială. El renunţă chiar la conceptul de societate.teoretice a sociologiei care are o baza autentic socială. adică a sociologiei care consideră că procesul de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la comprehensiune. Weber renunţă din start la întreaga construcţie metodologică naturistă. Sociologia nici nu mai este pentru el o ştiinţă a societăţii. obiectul său de studiu fiind acţiunea socială. a cuprinderii semnificaţiei pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează. Deşi teoria sa. adică de la înţelegerea acţiunilor sociale. Simpla 6 . conceptul de forţă. Marx utilizează însă în continuare. Marx este considerat în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste. Ştiinţele naturii sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia. în fiecare formaţiune social-econmică există două clase aflate în relaţii antagonice. Metodele de cunoaştere a socialului nu pot să fie reduse la instrumentarul metodologic al ştiinţelor naturii. pe care o să o prezentam de altfel în cadrul altor teme. la baza dinamicii vieţii sociale stă conflictul. formaţiune social-economică. acesta compunându-se tocmai din dialectica relaţiei conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. în societate. Demersul constituirii sociologiei nu se opreşte la Marx şi de altfel. Nu mai avem evident de a face cu un model fizicalist şi nici cu unul biologic. el nu cuprinde şi nu asumă pe de–a întregul natura specifică acestuia. Este vorba de Max Weber. Natura antagonică a relaţiei este dată de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. are şi ea o dimensiune evoluţionistă. Este nevoie de o construcţie metodologică proprie sociologiei. Motorul vieţii sociale îl reprezintă conflictul social. Şi el caută o legitate universală a evoluţiei societale. Deşi se aproprie de social. însă nu poate fi postulată valoarea lor metodologică pentru ştiinţele sociale. ca şi predecesorii săi. deci care se află în conflict. dar şi natura. aceasta deoarece. pentru el. este caracterizată de un mod de producţie. El este autorul sociologiei interpretative. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie.

dar mai mult decât atât el a impus mai multe moduri de a face. Principalele perspective şi abordări în sociologie O dată cu Weber. aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale. aşa cum am menţionat deja. Se intră astfel într-o nouă etapă. Karl Marx este fondatorul unei alte perspective. Este centrală ideea de evoluţie. adică între clasa proprietarilor şi cea a 7 . Din acest motiv vorbim în sociologie de existenţa mai multor perspective de raportare la viaţa socială. dacă nu înţelegi şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea în cauza. prezentat deja. cantitativiste şi este evoluţionismul. cât evoluţia acesteia. şi cu sfârşitul secolului XIX putem spune că procesul constituirii sociologiei s-a încheiat. de la indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate. lansate o dată cu modelul propus de Weber. Şi pentru Marx societăţile evoluează. Şi Comte şi Spencer. Pornind de la subiecţi. Weber porneşte exclusiv de la indivizi şi de aceea metodologia lui s-a mai numit şi individualism metodologic. Secolul XIX a impus noua ştiinţă a societăţii. aparţine abordărilor obiective. Fiecare din aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare care se pot constitui ca şi perspective concrete de abordare a socialului. Acesta este înainte de toate conflictul între clasele sociale antagoniste. iar pe de altă parte este vorba de abordările interpretative. considerând că sociologia ar trebui să plece doar de la familie. Este vorba de anumite modele teoretice şi metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice. parţial însă şi Marx propun modele evoluţioniste. La modul general putem vorbi de două mari tipuri de abordări. primul astfel de model.observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le săvârşeşte nu îţi poate spune mare lucru. însă în cadrul modelului sau nu. La baza vieţii sociale stă pentru el conflictul social. Cu toate acestea. Istoric. o a doua din punct de vedere istoric. care era pentru el cea mai simplă componentă de natură socială. Dacă Comte refuza indivizii cu totul. Perspectiva evoluţionistă în sociologie a reprezentat în fapt o dominantă culturală a întregului secol XIX. este vorba de conflictualism. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel. Pe de o parte este vorba de abordările obiective. fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii. de a constitui această ştiinţă. adică modele care urmăresc să explice nu atât societatea.

neproprietarilor de mijloace de producţie. Evoluţionismul este şi el o perspectivă mai degrabă istorică de analiză a socialului. nu mai contează chiar istoria ca atare. a fost martor la marile mişcări ale anului 1848. este secondat de multe alte tipuri de conflicte derivate din acesta. iar pe de alta de Robert K. Chiar şi modelul interpretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectivă distinctă care să facă carieră în noul secol. Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului german. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a doua jumătate a secolului XIX. a trăit experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări muncitoreşti din acel secol zbuciumat. o perioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. deşi copil. aparţinând quasiexclusiv secolului XIX. o soarta asemănătoare o au toate modelele sociologice lansate în secolul XIX. nu mai contează dacă ea se dezvoltă istoric. singurul sociolog semnificativ istoric. Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului XX şi a fost monetizată de doi mari sociologi americani. În fapt. care a fost propus prima dată în studiile lingvistice. cu Revoluţia franceză din 1830. Funcţionaliştii au preluat conceptul de funcţie din biologie şi l-au cuplat celui de structură. care însă nu pot fi dominanta vieţii sociale. în secolul XX. iar mai apoi în antropologie. Este vorba pe de o parte de Talcott Parsons. pe de alta parte. ci şi 8 . Două dintre acestea. Pentru structural-functionalişti nu mai contează evoluţia societăţii. care pune în mişcare pentru Marx toate societăţile. Cei mai importanţi conflictualişti fiind în fapt neomarxistii. totul fiind reductibil la aceste două concepte. El a fost contemporan. sau structural-funcţionalism. Secolul XX a adus alte noi perspective de analiza a vieţii sociale. din realitate. au avut o cariera cu mult mai semnificativă în ştiinţa socială. Conflictul şi critica socială fac parte practic în mod natural astfel din modelul sau. aparţinând celor două mari tipuri de abordări. cumva la fel ca şi predecesorii săi. Acest tip de conflict fundamental. ca tip de abordare interpretativă. ca tip de abordare obiectiva şi de interacţionalism. Merton. Societatea este gândită astfel ca un ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii. ci cel mult de disfuncţionalităţi. conflictualismul nu a avut după Marx un impact deosebit în sociologie. Marx nu face altceva decât să se inspire. ci doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor care le sunt ataşate acestora. În realitate. Este vorba pe de o parte de funcţionalism. Nu mai putem vorbi de conflict. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este unul nu doar ispititor. care aparţine acestei perspective conflictualiste este Wright Mills.

Interacţionalismul va deveni o perspectivă majoră de analiză în sociologie abia în anii `40 o dată cu lucrările lui Herbert Blumer. în cadrul “legii profeţiilor care se autorealizează”. Istoric cel puţin. înaintea funcţionalismului s-a impus. Pentru Cooley. Merton. mai mult decât atât. cel care propune o teorie consistentă de tip interactionalist. o altă perspectivă semnificativă de analiză a socialului. În vremea respectivă. acea situaţie va deveni tensionată doar pentru că a fost astfel definită. Mead fiind preocupat în primul rând de modul în care realitatea socială este construită de către subiecţi în cursul interacţiunilor dintre ei. Printre precursorii acestei perspective ar trebui să menţionam pe Charles Cooley cel care propune. este însă George Herbert Mead. anii ‘20-’30 ai secolului trecut. Este vorba de interacţionalism. Sunt preluate. indiscutabil.prolific pentru cercetarea socială şi el va fi exemplificat şi concretizat în multe din temele pe care le vom trata. al doilea precursor important al interacţionalismului. care dă şi un conţinut mai 9 . mai târziu. dacă un subiect sau mai mulţi îşi definesc o anumită situaţie ca fiind conflictuală. Lucrarea sa fundamentală “Mind. ilustrativă este legea lui Thomas. Cu alte cuvinte. oarecum în doi timpi. care sunt ca nişte oglinzi în care un individ se observă pe sine. Adevăratul creator al interacţionalismului. chiar la începutul secolului al XIX-lea o teorie de factură interacţionalistă. ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi reprezintă realitatea socială. însă ele se articulează într-o manieră mult mai armonioasă. şi apoi pentru ceilalţi interacţionalişti nu este importantă funcţionarea socialului. lege care mai este denumită şi ca lege a definirii situaţiei şi care spune că dacă o situaţie este definită ca reală. potrivit căreia sinele individului este format doar în interacţiunea cu ceilalţi. “Teoria sinelui oglindă”. fără a fi astfel în realitate. În acest sens. aceea de a genera la nivel obiectiv ceea ce nu a existat decât la nivel subiectiv. speculându-se aceeaşi caracteristică esenţială a socialului. Legea lui Thomas a căpătat o alta formă. iar exemplul profeţiei comunismului de către marxism este cel puţin interesant. Cu alte cuvinte o profeţie se realizează tocmai pentru ca a fost făcută. perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este formată şi este reductibilă la interacţiuni. ideile lui Weber. Mead a trecut relativ neobservat. atunci ea va deveni reală prin consecinţele definirii ei ca reală. să spunem. Se impune ideea construcţiei socialului de către actorii sociali. este vorba de o construcţie subiectivă care determină un anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. Self and Society” propune o nouă perspectivă în sociologie. la R.

Este vorba de prima mare şcoală de sociologie din America. definindu-i în primul rând natura comunicaţională. de cunoaşterea comună sau a simţului comun.precis ideii de interacţiune. Atunci când vom vorbi despre comunităţile urbane vom detalia contribuţia acestei scoli la istoria sociologiei în acest secol. care este şi astăzi. Pentru a vorbi de ştiinţă socială nu este suficient să luăm în calcul doar separarea metodologică şi totodată istorică de filosofia socială. Nu putem încheia acest capitol oarecum istoric şi nu doar teoretic fără a mai menţiona două momente istorice semnificative. este vorba de “Sinuciderea”. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren. Este vorba chiar de statutul de ştiinţă. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun Am observat în paragrafele precedente că întregul proces de constituire a ştiinţei sociale a fost unul eminamente metodologic. şcoala care propune considerarea oraşului ca laborator social. dar şi prima lucrare de sociologie care se bazează pe date empirice. reprezentată de R. iar uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi sociolog există numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. ci şi de cunoaşterea obişnuită. Primul este marcat. lucrare în care autorul francez analizează datele statistice privitoare la rata sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite populaţii din Franţa şi Germania. Toate aceste perspective au fost descrise evident sumar şi oarecum analitic. Interacţionalism simbolic pentru că interacţiunile dintre oameni sunt în fond interacţiuni în care se produc şi se schimbă semnificaţii. 10 . este necesar să asumăm şi o altă diferenţă. cel care propune primul curs universitar de sociologie. la nivelul oraşului.Park şi…Sumner. Şcoala de la Chicago. în anii ‘20 în SUA. de sociologul francez Emile Durkheim. alături de structuralism una dintre cele mai importante perspective de analiză a vieţii sociale. Este clar că de la un sociolog la altul. Metodologia nu ne ajuta doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică de cea speculativă.E. specifică filosofiei. Pe parcursul diferitelor teme le vom surprinde şi le vom particulariza. la începutul secolului XX. Este astfel consacrat termenul de interacţionalism simbolic pentru această perspectivă.

cât şi a celei sociale. de care nu aveam nevoie. cunoaşterea ştiinţifică este mijlocită întotdeauna de concepte. de preferinţele şi atitudinile acestuia. sistematică şi acumulativă. “hic et nunc”. Principiile de sistematizare a cunoaşterii există şi în cunoaşterea comună. de experienţă. Prin urmare cunoaşterea comună este esenţială pentru dezvoltarea umană şi ea nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea ştiinţifică. cea ştiinţifică. indiscutabil. Cunoaşterea comună este subiectivă şi 11 . un caracter înalt cuantificabil şi nu în ultimul rând informaţiile obţinute sunt sistematizate şi acumulate într-un corpus de cunoaştere care permite astfel evoluţia şi progresul acestui tip de cunoaştere. de metode şi tehnici. percepem extrem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva. Cu toate acestea. Ea nu se poate desfăşura altfel. constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva.Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a cunoaşte realitatea înconjurătoare. Această formă de cunoaştere este superioară datorită principalelor ei atribute care o şi diferenţiază de cea comună: a) Se bazează pe evidenţe verificabile. Instrumentele şi metodele îi asigură cunoaşterii ştiinţifice. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată. de nevoile imediate ale subiecţilor. Cunoaşterea comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţionată de orizonturile valorice. ci de interese pragmatice. de instrumente de măsurare. ştiinţa a propus prin demersurile sale metodologice un tip complementar de cunoaştere. pentru a avansa real în cunoaşterea lumii. de interesele pragmatice. Să ne gândim doar la banalul exemplu în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi. b) Are un caracter mijlocit. În afara unor asemenea competenţe de cunoaştere omul nu ar putea trăi nici în natură şi nici în societate. o mult mai mare precizie. iar dacă cineva ne întreabă după aceea dacă am văzut mărar spre exemplu. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice. c) Este precisă. adică întotdeauna aici şi acum. Cea mai importantă caracteristică este obiectivitatea. Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune ca obiectiv esenţial verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start orice tip de informaţii care nu se pot verifica. sau ne amintim vag de două trei persoane deşi în realitate numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi egal cu cel al celor care vindeau morcovi. d) Este obiectivă. Faţă de cunoaşterea comună care este întotdeauna nemijlocită. numai că în acel caz este vorba nu de principii logicraţionale.

aceasta este cea mai importantă limită a sa, care o face să difere esenţial de cunoaşterea ştiinţifică, care fiind la polul opus este obiectivă. Acest statut al cunoaşterii ştiinţifice face ca ea să fie independentă de subiectul care utilizează mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echivalenţa produselor de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, adică persoane diferite utilizând aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor ajunge la aceleaşi produse de cunoaştere. ÎNTREBĂRI DE VERIFICRE 1. Când a apărut sociologia şi care au fost primii fondatori? 2. Care sunt principalele abordări şi perspective în sociologie? 3. Care sunt diferenţele dintre realitatea naturală şi cea socială? 4. Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice în raport cu cea comună? 5. Care sunt principalele legi sociologice lansate în secolul XIX? 6. Ce reprezintă legea definirii situaţiei? 7. Care este prima lucrare de sociologie bazată pe date empirice?

12

Tema 2 Metodele de cercetare a realităţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Măsurarea şi scalarea 2. Eşantionarea 3. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie Nu ne propunem în cadrul acestei teme decât o trecere în revistă a metodelor care, aşa cum am văzut în tema precedentă, sunt esenţiale pentru a asigura ştiinţificitatea demersului de cunoaştere a realităţii sociale. Metodele, împreună cu tehnicile lor aferente, vor fi prezentate şi exemplificate detaliat, separat într-un alt curs. Este necesar însă, în cadrul cursului nostru, să prezentăm succint conceptele şi termenii de bază ale metodologiilor de cercetare.

Măsurare şi scalare
Orice proces sau fenomen social trebuie să fie măsurat, evaluat pentru a fi cunoscut. Măsurarea se referă la anumite caracteristici ale respectivului fenomen, caracteristici care pot să aibă valori diferite şi tocmai din acest motiv este necesară. O caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs social, poartă numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele ea poate varia, adică poate lua diverse valori. Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră discretă, adică luând doar anumite valori date pe un anumit interval, sau dimpotrivă putând lua într-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile discrete şi variabile continui. Un grup poate să fie caracterizat de exemplu de o variabilă discretă cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sau a unei populaţii doar două valori, bărbat, femeie), în timp ce o populaţie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate fi caracterizată de o variabilă atitudinală (preferinţă de exemplu foarte mare, mare, moderată, mică sau foarte mică pentru un anumit lucru) care pe un interval să spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

13

Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie ordonată şi atunci vom spune ca ele formează o scală. Scala reprezintă o distribuţie de valori. Scalele pot fi în principiu de patru tipuri. 1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de succesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o variabilă. Spre exemplu lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie (telefon, maşina de spălat, autoturism, frigider etc) poate forma o asemenea scală. Aşa cum se observă între valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi “achiziţii” sau “dotări casnice” nu există nici un fel de ordonare sau ierarhie. 2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare scala prezintă ordonat aceste valori. Spre exemplu “aprecierea” unei anumite acţiuni întreprinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord total. 3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc măsurarea unor variabile de tip continuu. Prin urmare, faţă de scalele ordinale ele propun un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le poate lua o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este indiscutabil scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea unui membru din populaţie poate avea orice fel de valoare într-un interval dat. 4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct natural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un punct natural de pornire, zero).

Eşantionarea
În ştiinţele sociale se lucrează însă rar cu populaţii întregi. Aceasta deoarece este greu să poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane. Pe de altă parte, deloc de neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri uriaşe şi în mare parte inutile. Inutile pentru că în baza legilor statistice şi al calcului probabilităţilor se pot elabora eşantioane, adică grupuri de subiecţi dintr-o populaţie, care să fie reprezentative pentru întreaga populaţie studiată. Metoda poartă numele de eşantionare, şi presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selecţie 14

aleatoare. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi ştiinţele sociale Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează însă cu precădere doar pentru un anumit grup de metode de cercetare. Alături de acestea. metode în cadrul cărora obiectivul central nu este numărarea unor caracteristici standardizate.5%. atunci când volumul eşantionului devine egal cu volumul populaţiei. adică se defineşte un interval limită în care se înscrie valoarea parametrului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului. Metodele cantitative sunt însă pe de departe cele mai clar consacrate în cercetarea socială şi de aceea cu ele vom începe. Valoarea acestui procent este dependentă în principal de numărul subiecţilor din eşantion. Aceste limite ale estimării sunt date de regula în sistemul +/-n%. a unui anumit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii populaţii. Precizia eşantioanelor nefiind dată de volumul populaţiei înseamnă că un eşantion de o anumită dimensiune are aceeaşi precizie fie că este elaborat pentru populaţia României fie pentru populaţia Chinei. Dacă o anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de parametru.3 %. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ. Este evident că limita devine 0 doar intr-un singur caz. măsurată la nivelul eşantionului. a) Ancheta sociologică b) Observaţia 15 . de care am vorbit mai devreme. şi nu de volumul populaţiei. în anumite limite de încredere. La cursurile de statistică şi de metodologie vor fi prezentate şi detaliate aceste aspecte. ci evaluarea lor. există şi metode calitative de cercetare. aceeaşi variabilă. aţa cum o să vedem. La un eşantion de circa 400 de persoane acest interval este de aproximativ +/. poartă numele de estimaţie. Pentru un eşantion de 1000 de persoane această limită este de aproximativ +/. valoarea parametrului. ne garantează că alegerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de încredere în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce astfel o estimaţie a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populaţiei). pentru că estimează. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal. adică valoarea unui anumit parametru este cuprinsă în realitate oriunde în intervalul de +/-5% faţă de estimator. Cu alte cuvinte legile statistice.

chestionarul. iar sondajul de opinie asta îşi propune să măsoare. iar întrebările unui astfel de chestionar. este sondajul de opinie. tocmai pentru uşurinţa cu care ele pot fi interpretate şi utilizate. nu pot măsura ceea ce nu există. În principiu. Evident distincţia este nuanţabilă. poate fi de tip structurat. Dacă Guvernul ia o anumită decizie de 16 .c) Experimentul d) Analiza documentelor sociale Ancheta sociologică Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare şi nu arareori ea este identificată cu cercetarea socială. adică la care nu există variante prestabilite de răspuns. în astfel de condiţii. sau nestructurat. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii publice. Este vorba de procedeul chestionării. focalizată pe o problematică limitată. Cu alte cuvinte atunci când o problematică se află în dezbaterea publică. Un tip special de anchetă. mai mult decât atât se încearcă estimarea opiniilor care au caracter public şi nu doar a opiniilor personale. Instrumentele de lucru sunt practic similare. punând uneori întrebări de clarificare care nu erau trecute în grilă. care utilizează ca instrument chestionarul şi intervievarea. care utilizează ca instrument ghidul de interviu. întrebări închise. pentru că el trebuie într-o măsură mult mai mare să se implice în procesul coordonării şi susţinerii investigaţiei. se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative pentru anumite populaţii. Este evident ca interviul. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor sociologice sunt relativ des făcute publice. caz în care avem de a face cu o metodă strict calitativă de investigaţie. în principal există două procedee care sunt utilizate în cadrul anchetei. Grila de interviu foloseşte prioritar întrebări deschise. Dacă un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama opinii care să aibă caracter public. are marea majoritate a întrebărilor. şi care este confundat adesea cu ancheta. iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii faţă de acea problemă atunci putem spune că opiniile lor au un caracter public. dar şi profesionalismul lui trebuie să fie mai ridicat. adică care au variante prestabilite de răspuns şi în care subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un răspuns din cele oferite în chestionar. în funcţie de cât de structurată este grila de interviu. semistructurat. Libertatea operatorului de interviu este mai mare. Sondajul de opinie este centrat însă doar pe întrebări care vizează opiniile subiecţilor. spre deosebire de grila de interviu.

Este 17 . în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează datele. În sociologie observaţia îşi propune. Observaţia sociologică. atunci o întrebare privind favorabilitatea populaţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public. Ea este indiscutabil cea mai veche metodă de cercetare ştiinţifică. Această caracteristică. se referă la precizia unei măsurători. Observaţia propriuzisă constă tocmai în notarea ordinii şi a numărului de comportamente de un anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă. Daca Guvernul ia însă o decizie strict tehnică. Avem de a face cu o metodă evident strict cantitativă în care esenţial este să identificam cantitativ anumite tipuri de comportamente. fidelitatea.interes public. Sunt utilizate de asemenea pe scară largă în campaniile electorale pentru a surprinde dinamica preferinţelor electorilor. comparativ cu ancheta. Observaţia sociologică Observaţia sociologică este o metodă de cercetare care este preluată direct din metodologiile de cercetare ale ştiinţelor naturii. structurată) diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observăm. adică cu corectitudinea măsurătorii. Precizia observaţiilor este extrem de mare şi deci putem spune că fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. decizie care nu vizează interesul larg. şi se află de multe ori în metodologie într-o relaţie inversă cu validitatea. poate fi: • • • observaţie structurată observaţie nedistorsionantă observaţie participativă Observaţia structurată poartă acest nume pentru că în cazul ei se utilizează în mod obligatoriu o grilă de observaţie (protocol de observaţie). analiza comportamentelor verbale şi nonverbale pe care oamenii le au în diferite situaţii. Cu alte cuvinte ne putem oricând întreba dacă ce s-a măsurat corespunde exact cu ce se dorea a fi măsurat. Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre” pentru a lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate. să zicem majorarea preţului la anumite produse care sunt de larg consum. de reorganizare a unor servicii proprii. care era focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor. cu siguranţă că se pot contura opinii cu caracter public faţă de aceasta măsură. Acesta este un instrument relativ simplu în care sunt trecute (într-o formă organizată.

de situaţii şi de indivizi unde avem deja o anumită cunoaştere prealabilă care ne face capabili să construim o grilă care să structureze observaţia. Din experienţa cotidiană ştim că practic întotdeauna oamenii. Principiul este simplu şi rezidă în utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi aparatura de înregistrare audio sau video. nu în ultimul rând. iar observatorul care aplică grila să nu poată identifica corect un anumit gest. atunci când se ştiu observaţi. pereţi speciali cu oglinzi semitransparente sau un sistem de televiziune cu circuit închis. Există posibilitatea ca grila să fie extrem de precisă şi să descrie un număr extrem de mare de comportamente. adică care nu distorsionează comportamentele celui observat.posibil de exemplu ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit tip de comportament. atunci se pune problema dacă nu cumva în realitate profesorul are anumite comportamente. Pentru o gamă relativ largă de subiecte de cercetare observaţia nedistorsionantă poate fi însă utilizată cu succes. Se pune însă problema dacă această prezenţă a observatorului nu influenţează comportamentele celui observat. în alte ştiinţe sociale. Observaţia structurată are două mari neajunsuri. ele ca atare pot să fie vizibile şi. Primul se leagă de ceea ce tocmai am prezentat. unde se studiază comunităţi total diferite de cele în care trăim noi. Aşa cum am spus. cu atât mai puţin alte tipuri de comportamente. însă tocmai acest lucru poate face ca identificarea şi notarea lor să fie disfuncţională. tind să îşi modifice comportamentele. Dacă vreau să studiez comportamentul nonverbal al profesorilor în timpul predării şi asist evident la ore. Pentru a înlătura un asemenea neajuns a fost propusă metoda observaţiei nedistorsionante. cum ar fi antropologia. ea poate fi utilizată doar pentru acele tipuri de domenii. O a doua problemă pe care o ridică observaţia structurată este aceea a limitării posibilităţii ei de utilizare. Există însă domenii de cercetare în care acest lucru nu este posibil. 18 . tocmai pentru că cineva îl observă. Este evident ca aceste procedee nu pot fi folosite oricând şi oriunde. Dacă dorim să cercetăm de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate în societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente ne putem aştepta în anumite situaţii. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar să fii întrun anume gen de contact cu aceea persoană. noi sau doar modificate. utilizarea lor fără ştirea subiecţilor ridică şi probleme de ordin deontologic. s-ar putea să nu înţelegem nici măcar limba. Mai mult.

Aceasta după numele uzinelor unde a fost descoperit la începutul secolului trecut de către unul dintre pionierii sociologiei industriale. fenomen sau comportament. Acest efect disturbator poartă un nume special. Din interior. adică numai observaţia în sine. este experimentul. Cercetarea participativă ne-a condus din nou în domeniul investigaţiilor de tip calitativ. ci participând la viaţa grupului sau a comunităţii în cauză. evident el va realiza. interviuri nestructurate cu acei membrii. aparatură de înregistrare etc. însă trebuie să reamintim că sunt în general valabile toate comentariile pe care le-am făcut deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei nedistorsionante. Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare. în realitate această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă. comunităţii pe care o studiază. pentru că observatorul nu doar va observa. El poate face acest lucru declinându-şi sau nu calitatea de observator. îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea. se leagă de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însuşi. Cea mai importanta observaţie. Elton Mayo. Experimentul O metodă specială care derivă direct din observaţie şi care mai este numită şi observaţie provocată. grupurile studiate. într-o perioadă de timp destul de mare. În principiu. treptat. într-o situaţie controlată de experimentator în care controlul presupune în fond manipularea unui factor (variabila independentă) pentru a observa modul în care variază caracteristicile pe care le urmărim şi care poarta numele de variabile dependente (pentru că depind de variabila independentă). asupra căreia insistăm în mod special. ca şi produsele culturale ale grupului în cauză. se încearcă observarea şi implicit măsurarea unei variabile care caracterizează un anumit proces. un astfel de observator este capabil să identifice şi să înţeleagă diversele comportamente. Experimentul presupune în mod normal condiţii speciale de realizare.În astfel de cazuri se poate utiliza observaţia participativă. Cercetătorul american a dorit să facă la uzinele amintite un experiment în care se cerceta modul în care productivitatea muncii (considerata variabila dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu. ea fiind o metodă eminamente calitativă şi deci implicit astfel este şi observaţia participativă. laboratoare. ca şi cercetare participativă. adică acel gen de observaţie în care subiectul participă direct la activităţile grupului. Se poate realiza însă şi in mediul în care subiecţii. efectul Howthorne. 19 . cel puţin.

etc. datele înregistrate este posibil să fie într-o anumită măsură expresia tocmai a metodei de investigaţie utilizate. Numai ca şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la acelaşi efect. hotărâri de divorţ.Era vorba de nivelul iluminării atelierelor respective. În realitate muncitorii respectivi reacţionau la schimbarea pur şi simplu a mediului. memorii etc) Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de conţinut. ca şi produsele culturale ale societăţilor trecute. cărţi). Documentele sociale pot fi: • • • publice (exemplu. Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de 20 . inclusiv contemporane. căldură.) personale (autobiografii. dincolo de experiment. cel puţin prin prezenţa sa comportamentul subiecţilor pe care îi studiază. Rezultatele au fost paradoxale. ci şi procesele şi fenomenele. după o perioadă de timp se ajungea relativ rapid la randamentul dinaintea schimbării respective. ca şi la observaţia structurată de altfel. putem spune că experimentul se studia pe sine. în special de Marea Britanie. lumină) ducea la creşterea productivităţii muncii. Evident acest tip de analiză este posibil de realizat faţă de documentele sociale ale oricărei societăţi. De acest efect trebuie să ţinem cont în orice tip de investigaţie socială în care observatorul poate influenţa. De fapt. variaţiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul mediului. Orice creştere a variabilei independente (zgomot. de temperatura. etc. care erau produse tocmai de experiment. Concluzia care poate fi trasă este aceea că în orice experiment. oficiale (acte. cv-uri. Ea a fost lansată în perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a investiga fenomenele politice din URSS (faţă de care exista o blocadă comunicaţională). este analiza documentelor sociale. ziare. pentru că ce se observa în final. fişe medicale. Analiza documentelor sociale Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar prezentul. dacă se schimbă nivelul luminii să zicem. Adică pur şi simplu participarea la experiment îi făcea pe oameni mai atenţi şi mai eficienţi. devenind mai atenţi din această cauză şi având implicit un randament mai bun. cât şi în al doilea război mondial. de nivelul zgomotelor. acte de proprietate. (toate variabile independente). De altfel. certificate de naştere. emisiuni tv/radio. de deces. scrisori.

adică de interviu de grup.analiză pe care le identificăm într-un anumit document. cuvintele (se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte. se pot face analize de documente (asupra conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului etc). “Monarhia a distrus cultura romanească”. care implică utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau complementare. etc. itemul Este în fapt un tip special de produs care este analizat ca atare. se pot aplica teste. editorialul. “Comunismul este de vină pentru starea naţiunii” etc. temele (sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. în care se pot reuni mai multe metode simultan. Un alt tip de investigaţie. Studiul de caz se realizează evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o problematică dată. Unităţile de analiză clasice sunt: spaţiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat anumitor probleme spre exemplu). Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă pe care am amintit-o deja şi in cadrul căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe baza de interviu. derivat din anchetă este focus grupul. el este un tip mult mai complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor experimente). Tipuri speciale de investigaţii Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de investigaţii. La limită. (dăm câteva exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru România”. care pe o perioadă de mai bine de un deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea americană. Se pot efectua însă şi analize de documente la fel de bine. este vorba de studiul de caz. studiind personajele feminine dintr-un serial ca Dallas. de exemplu de câte ori apare cuvântul dreptate într-un program electoral). este un tip de anchetă. articolul. Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă. de exemplu. Cu toate acestea. Putem spre exemplu studia evoluţia rolului femeii în societatea americană. Putem studia de exemplu modul în care s-au format relaţiile de 21 .) personajele Sunt utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj.

Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale şi evident sunt extrem de utile pentru analiza socială. într-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen. cu aceleaşi instrumente de investigaţie. Putem utiliza chestionare. În cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode. pe o anumită perioadă de timp. În fine. putem să facem observaţie participativă etc. asupra aceleiaşi populaţii. Care sunt principalele tipuri de investigaţii complexe în cercetarea socială? 22 . Ce este ancheta sociologică şi care sunt principalele tipuri de anchetă? 5. în timp ce în cazul panelului se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi eşantion. Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea că în cadrul analizei longitudinale se utilizează acelaşi instrument de cercetare (chestionar. Ce este analiza documentelor şi care sunt principalele tipuri de unităţi de analiză a conţinutului documentelor? 10. Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul panel. Ce sunt variabilele şi câte tipuri de variabile există? 2. ideea fiind aceea de a utiliza aceeaşi metodă. Ce este eşantionarea? 3. Care sunt avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de observaţie? 7. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Care sunt principalele tipuri de scale? 4. Ce este un experiment sociologic? 8. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare. pe o anumită perioadă de timp. Ce este efectul Hawthorne? 9.muncă într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse metode. o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă. putem realiza interviuri. ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se leagă de analiza temporală a unor procese sociale. Care sunt tipurile de observaţie sociologică? 6. grilă de observaţie etc) aplicat unor eşantioane similare decupate la nivelul aceleiaşi populaţii.

Cultura şi civilizaţia 3. Acum vreo două decenii cineva a numărat peste 2000 de definiţii date acesteia. doar gândirea fiind cea care l-a făcut capabil să poată supravieţui. Omul însă atacă absolut toate speciile.Tema 3 Cultura După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Cea mai simplă definiţie pe care o putem da. Este firesc pentru că. Omul este şi a fost mereu unul dintre cele mai puternice animale. de comportament şi de producţie. Este vorba de chiar mediul pe care şi l-a construit şi în care trăieşte şi care formează ceea ce sociologii numesc cultură. Tipologia culturii Există extrem de multe prejudecăţi pe care modernitatea le-a adus cu sine în istorie. s-a spus chiar. ci din totdeauna. Doar 20 de specii de animale atacă necondiţionat omul. În realitate lucrurile nu stau mai niciodată aşa cum cred filosofii. 23 . într-o formula atât de plastică că omul este o “trestie gânditoare”. în raport cu restul animalelor. În sine. Ce este cultura? Nu este deloc uşor să defineşti cultura. Structura culturii 4. Ce este cultura 2. prin natura sa animală. Dar dincolo de inteligenţă omul a creat ceva în jurul său care l-a făcut şi îl face cel mai puternic animal care a existat vreodată pe această planetă. transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc. omul este puternic. în forme diferite. cu excepţia celui genetic. Şi nu astăzi. Cu siguranţă inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori aceasta putere. în raport cu natura. orice ştiinţă socio-umană are de a face cu cultură sau cu produse culturale. Una dintre acestea este aceea legată de natura firavă a fiinţei umane. şi de la care plecăm în analiza noastră este următoarea: Cultura reprezintă toate modurile de gândire. omul a fost văzut de moderni într-o totală inferioritate.

este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc. Ambele producţii sunt producţii culturale şi atâta tot. apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin ţevi. care sunt produse culturale. Bunele maniere sunt indiscutabil un produs cultural. reprezintă cultura. spre exemplu. în sens ştiinţific cultura nu se refera doar la produsele de elită create într-o societate. este pompată. pentru ca învăţarea este procesul de bază prin care se poate asimila cultura şi indiscutabil că învăţarea este un substitut pentru genetică. Faţă de accepţiunea obişnuită a termenului. Spre exemplu. Mai mult. Că noi le acordăm o importanţă diferită în societate este o problema diferită. bem totuşi apă din pahare sau căni. chiar şi în cazul celor mai puternice instincte umane. dar experimentele aceloraşi etologi au arătat că un şoarece are capacitatea de exemplu să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se poate ieşi dintr-un labirint. bem în anumite locuri. însă şi scrierea de obscenităţi pe pereţii toaletelor sunt un produs cultural. etologii demonstrând. prin orice mijloace negenetice. Într-un fel aşa stau lucrurile. Majoritatea comportamentelor animalelor sunt condiţionate de instincte în timp ce în cazul oamenilor majoritatea comportamentelor sunt indiscutabil condiţionate de învăţare. Există cu siguranţă o baza instinctuală a comportamentelor şi în cazul omului numai că. trebuie să înţelegem că din punct de vedere strict cultural între “Luceafărul” lui Eminescu şi înjurăturile strigate pe stadioane nu există nici o diferenţă. rezultă că o condiţie a existentei culturii este aceea a capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. ci doar cu un rudiment. conducte. Mai mult. Prin urmare. Revenind la definiţie observam că genetica este pusă oarecum în opoziţie cu cultura. deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de supravieţuire. Evident că nu avem de a face cu o cultură în sensul propriu al termenului. care vine din limba latină şi care se referă mai mult la cultivarea spiritului (de la cultivarea pământului). Este evident că învăţarea este prezentă şi la animale. din ceea ce am prezentat. 24 . Dacă aşa stau lucrurile aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în care are capacitatea să înveţe şi să transmită unor urmaşi anumite comportamente învăţate. există permanent o “îmbrăcăminte” culturală a acestora.Cu alte cuvinte tot ceea ce este produs sau utilizat de către om şi care este susceptibil de a fii transmis generaţional. că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu vad înainte alţi prădători din propria specie cum vânează. ci la orice fel de produs.

şi spirituale (valori. Spre exemplu dacă forma fundamentală de transmitere este comunicarea orală. Este indiscutabil că putem împărţi produsele culturii în materiale. pe drept cuvânt. pentru că ceea ce nu se poate transmite nu aparţine culturii. respectiv societatea care o posedă. ambele componente. în timp ce civilizaţia pe cea spirituală. Dacă de exemplu ni se pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi au propria lor cultură. Acest gen de dihotomie este deci incorect pentru că postulează o imposibilitate. Transmiterea culturii este prin urmare un proces vital pentru orice societate.Un alt aspect interesant. La nivelul cunoaşterii comune a fost consacrată o diferenţă între cei doi termeni ca ţinând de natura materială sau spirituală a produselor etichetate cu cei doi temeni. în vechime. Cu alte cuvinte nu natura materială sau 25 . uneori chiar ca şi sinonim. Cu toate acestea în limbajul obişnuit. norme). sa aibă un anumit tip de profil. Modul prioritar în care această transmitere are loc face ca o cultură. este acela legat de faptul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională. idei. folosit în strânsa corelaţie cu termenul de cultură. societăţi în care evident bătrânii nu mai pot avea acelaşi statut. adică tangibile. atunci aceste societăţi vor avea un anumit tip de structură şi de produse culturale. norme de utilizare etc. Prin urmare expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” nu este în realitate decât expresia unor rudimente ale unei culturi rurale nemoderne. Nu poate exista producţie spirituală fără un suport material. relevat de definiţia pe care am utilizat-o. Într-o astfel de societate spre exemplu. Societăţile care practică scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi istorice. Cultura şi civilizaţia Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să încercăm să îl diferenţiem de un alt termen uzual. în proporţii diferite desigur. Numai că orice fel de produs cultural are prezente. structuri de conducere de genul “sfatului bătrânilor”. aşa cum orice producţie materială asumă în realitate idei. rolul bătrânilor este fundamental pentru că ei sunt principalele arhive ale tezaurului comunitar. facem distincţie între cei doi termeni. De aici. Este vorba de termenul de civilizaţie. parcă nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de civilizaţia din Ghimpaţi. Cu alte cuvinte cultura ar desemna în special latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate. În realitate diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea culturii şi nu de natura produselor sale.

anumite norme de organizare a locuinţei. Pe de o parte putem vorbi de norme ideale.spirituală este esenţială. Acestea sunt în fond modele prescrise de comportament pentru anumite situaţii sociale. Structura culturii Discuţia anterioară ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a culturii. vom descoperi trei componente majore ale culturii: ! componenta ideatică ! componenta normativă ! componenta obiectuală Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor. Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate. respectate şi care determină anumite reacţii ale membrilor unei comunităţi. Distincţia greşită pe care am prezentat-o mai devreme. modurile de fabricaţie. Există însă culturi “dezvoltate” ale căror produse culturale sunt preluate de alte societăţi. şi anumite norme şi tipuri de comportament. La fel. O categorie specială a acestora o formează valorile. dacă vom rafina analiza însă. Cu siguranţă însă că cel mai vizibil va rămâne evident aparatul ca atare. capătă astfel o explicaţie. Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci . adică a unităţilor de semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie) care sunt vehiculate într-o societate dată. diverse stiluri de viaţă etc. care sunt idei care sunt preţuite. miturile. putând spune chiar că trăim în permanenţă într-un univers normativ. decât ideile. Normele sociale sunt extrem de diverse. ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte comunităţi sau societăţi. În asemenea cazuri vorbim de civilizaţii. cultural vorbind. Orice fel ce comunitate sau societate are o cultură proprie. ca şi normele de utilizare care au fost preluate o dată cu amfora. adică de norme prescrise şi de regulă consfinţite formal. spre exemplu consacrarea limitei de viteză în localitate 26 . în lumea contemporană. pentru că în acest gen de împrumuturi culturale cele mai vizibile sunt indiscutabil produsele materiale. trebuie să înţelegem că o dată cu televizorul noi am importat. care deci “exportă” produsele culturale proprii. Am distins între o componentă materială şi una spirituală. Definirea normelor poate fi făcută însă în două maniere diferite. ceea care în fond îi dă identitate şi îi asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. Valorile ghidează în general acţiunile oamenilor şi totodată ele sunt o bază pentru marea majoritate a normelor sociale.

La nivel comun reducem tehnologia la nişte obiecte şi la nişte norme tehnice asociate. Într-o asemenea situaţie avem sigur de optat atunci când analizam cultura. Între modalităţile de asimilare a lor pot exista chiar diferenţe însemnate. Natura normativă a tehnologiilor trebuie să o înţelegem însă într-un cadru mai larg decât cel al cunoaşterii obişnuite. dar şi de norme sociale. Cu alte cuvinte trebuie să înţelegem că în fond orice tehnologie. care se referă la modul în care oamenii utilizează. Este vorba de normele pur tehnice. am putea să descoperim că nu este respectată şi că în fapt norma de viteză reală (statistică) este de 55 km la ora şi nu 50. Mai sunt necesare două precizări conceptuale. avem nevoie şi de norme de organizare (ex. valorifica şi îşi schimbă modul de viaţă datorită noului mijloc de transport. norme etc. dacă am sta să măsurăm viteza cu care merg în medie.Ogburn a lansat chiar o teorie în acest sens. în realitate. În realitate există cel puţin trei tipuri de norme asociate unei tehnologii. atunci trebuie să considerăm că. Putem extrapola aceste idei şi atunci am putea vorbi şi de o cultură ideală (definită în termeni normativi. Maşina poate fi proprietatea personală a cuiva. maşinile. iar pe de alta parte. La fel ca şi în cazul ideologiilor avem de a face cu definiţii generice pentru cei doi termeni. care se cheamă “Teoria devalajului cultural”. de normele de organizare şi de normele sociale ataşate respectivei tehnologii. Ea spune că la introducerea oricărei noi tehnologii se produce un decalaj între asimilarea normelor tehnice (primele asimilate pentru că fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie) şi normele de organizare şi cele sociale. cum ar trebui să fie anumite produse culturale. W. regulile de circulaţie). Numai că în viaţa socială se respectă de multe ori ceea ce am putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate de cei mai mulţi) adică norme care există în realitate în sensul în care ele se impun în practica socială.la 50 km la oră este o normă formală. orice asociere a unor obiecte şi a unor norme formează o tehnologie. Dacă luăm ca exemplu tehnologia automobilului.) şi de o cultură reală. însă tehnologia este un bun public şi de aceea toţi 27 . cultural se poate reduce la o asociaţie între anumite obiecte şi anumite norme. Ori de câte ori avem asociate idei şi norme vom spune că avem de a face cu ideologii (într-un sens evident mai larg decât sensul obişnuit. este lesne de înţeles. dincolo de normele strict tehnice de funcţionare a maşinilor. Limita de viteză definită ideal. dacă dorim să studiem cultura ideală sau pe cea reală. Tehnologiile în cadrul culturii ocupă un loc cu totul special. Aceste norme nu sunt învăţate însă doar de posesorii noii tehnologii. care gravitează doar în jurul teoriilor despre conducere).

Dacă luam în consideraţie aceste două caracteristici atunci putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri de norme sociale: Sancţiuni puternice Norme formale Norme informale Legi penale Morala. adică exprimabile într-o forma scrisă. adică de societăţi în care există o disoluţie a ordinii normative. Termenul de anomie în sens de disfuncţionalitate normativă a fost propus de Emile Durkheim fiind un concept esenţial în analiza sinuciderilor. pentru Ogburn. adică societăţi în care există un puternic cult al normelor sau există o mare toleranţă faţă de încălcarea normelor. care sunt asimilate mai greu faţă de cele tehnice. în prima săptămână ele s-au tamponat de trei ori şi să ţinem cont de faptul că viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor căruţe. Aceasta reprezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. La fel. Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. Pe de alta parte normele pot fi formale. cât şi recompensa. şi ei ştiu cum poate fi utilizată o maşină în societate. precisă (definite ideal).membri societăţii în care a pătruns aceasta tehnologie trebuie să cunoască aceste norme. adică fără o formă scrisă. care. impuse în practica socială reală. Este celebru cazul unui mic orăşel din Australia. Putem vorbi şi de societăţi anomice. sancţiuni. Putem vorbi de societăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe. în sensul că a sancţiona un act înseamnă ai da un anumit tip de calificativ. sau pot fi informale. se produce un decalaj cultural. Aceasta pentru că în sociologie prin sancţiune vom înţelege atât pedeapsa. în fapt pedepse. televiziunea la începuturile sale a produs extrem de multe efecte negative datorită în principal suprautilizării sale de către telespectatori. La debutul noilor tehnologii în special datorită normelor sociale. unde. este dealtfel cauza accidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care toate tehnologiile cu impact public le au în faza de iniţiere. fie pozitiv fie negativ. tradiţii Sancţiuni slabe Legi civile Obiceiuri 28 . Pedepsele pot fi puternice sau slabe (ca şi consecinţe în raport cu subiecţii). Nerespectarea normelor atrage în mod normal. deşi existau doar două maşini. Şi pietonii cunosc regulile de circulaţie. de la începutul secolului XX. în orice societate. şi ei sunt beneficierii acesteia etc.

Orice limbaj poate funcţiona doar pe baza a două tipuri de reguli. Când vorbim de limbaj avem în vedere în primul rând limba naturală. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco care definea semnele ca “orice este pus pentru altceva”. Evident aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale. Rezultă deci că limbajul este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură. Adică orice poate fi purtător de semnificaţie. dar putem vorbi şi de un limbaj nonverbal. aşa cum acelaşi tip de semnal poate avea asociate semnificaţii diferite. care sunt reguli de combinare a semnelor între ele (un caz particular pentru 29 .Această clasificare este indiscutabil una cu care operăm. ca orice sistem de semne şi de reguli de utilizare a acestora capabile de a transmite mesaje. alta decât cea referitoare la sine. Evident codul morse este un astfel de limbaj. Regulile sintactice. mergându-se până la izolarea totală (socială) a individului în comunitate. La baza oricărui limbaj stau semnele. care sunt unităţi de semnificaţie purtate de un semnal. Mai mult. normele morale au exprimate sancţiuni foarte dure. Studiul limbajului este din aceste motive un mijloc esenţial de analiză culturală. în timp ce pentru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există sancţiuni. Semnalul este suportul fizic al semnului. chiar dacă nu în aceasta manieră şi în viaţa cotidiană. de un limbaj al florilor (anumite flori au anumite semnificaţii şi sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi desigur putem continua. însă limbajul este definit mult mai larg. în timp ce legile civile au sancţiuni pecuniare moderate sau mici. Şi plasa pe care o punem în autobuz pe un scaun poate juca rolul de semn pentru ca ea semnifică o interdicţie de acces (locul acela este ocupat). Limbajul – pivotul culturii Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii de la începutul acestei teme ne aducem aminte că elementul fundamental de caracterizare al culturii îl reprezentă transmiterea culturală de la o generaţie la alta. La fel. formele şi modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profile ale culturilor în cauză. Dacă culoarea roşie a semaforului ne indică interdicţia accesului. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni privative de liberate sau penalităţi foarte mari. Această transmitere este în principal un proces de comunicare care are la bază limbajul. lumina roşie ca atare reprezintă semnalul.

o normă de salut etc. Cu alte cuvinte un român şi un japonez s-ar putea să vadă lumea în realitate diferit pentru că posedă limbi extrem de diferite. Edward Sapir şi Bejamin Whorf. care sunt reguli de corespondenţă între semne şi realităţile (sau unităţile culturale)1. Un lingvist chiar afirma că un copil chinez.Eco pentru a desemna intelesurile culturale ale semnelor. Cultura. adică fără limbaj.limba naturală este gramatica) şi reguli semantice. deci care nu au o baza comună de derivaţie care indiscutabil estompează diferenţele. adică în sisteme în care sunt asociate mai multe elemente. sunt exemple în acest sens. însă numai pentru limbi care sunt extrem de diferite. Un simplu obiect. datorită limbii pe care o învaţă încă din primii ani de viaţă. văd şi înţeleg lumea în forme diferite. versuri. Dar nici noi nu putem gândi realitatea în afara unor asemenea reguli şi evident în afara limbajului. dar au în schimb formule de relativizare pe care noi nu le posedăm. dar nici minotaurii sau ingerii. pentru simplu motiv ca el are un sens al relativismului asumat la nivelul limbii. Aceste elemente funcţionează într-o cultură integrate în anumite complexe culturale. o melodie. Desigur este o ipoteza provocatoare. norme pentru cei care dansează (o componentă strict tehnică prin urmare) şi cu siguranţă chiar şi o anume îmbrăcăminte 1 Termen utilizat in semiotica. nu exista in realitate. stiinta semnelor. Klingonieinii din filmele s. subcultura şi contracultura Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural. prin anii 30 ai secolului trecut au lansat o teorie extrem de şocantă. ar putea să înţeleagă teoria relativităţii a lui Einstein mai bine decât orice fizician european. chiar limbi naturale diferite. care reuneşte muzică. de U. Am putea să ne întrebăm bunăoară cum gândesc timpul chinezii. Ea poartă numele de teoria sau ipoteza relativismului lingvistic şi stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea. de a o înţelege şi de a ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedam.f. Cu ale cuvinte ipoteza spune că oamenii care au limbaje diferite. Gândirea nu poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele. Adica putem avea semne si pentru ceea ce nu exista in realitate si este definit doar culural. care nu au formule gramaticale pentru timp în limba lor. Ea poate fi corectă. În afara acestor reguli limbajul nu poate exista. 30 . Dansul spre exemplu este un complex cultural. Dar există o legătură între modul în care gândim şi limbajul pe care îl avem? Doi savanţi americani. Aceasta pentru ca un semn nu trebuie sa aiba o corespondenta obligatorie in relaitate.

ar veni în România pentru câteva zile şi ar trăi printre noi. norme şi stiluri proprii de viaţă. Subculturile pot să aparţină unor comunităţi profesionale (de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor. dezvoltă uzual contraculturi. însă pot avea complexe culturale proprii care să le diferenţieze. un anumit stil de viaţă etc. ca în fiecare dimineaţa spre exemplu îşi bagă un beţişor cu păr în gură. 31 . Comunităţile marginale. ci le iau gata moarte. mănâncă numai mortăciuni. ca femeile. dar vai cel mai sinistru lucru este că oamenii ăia albi nu sunt normali. Trebuie să precizăm însă foarte clar că termenul de subcultură nu are nici un fel de conotaţie peiorativă.ce prostie !!. Dacă complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent şi în cultura dominantă. Ar povesti de exemplu că oamenii ăia albi sunt tare ciudaţi. adică de culturile care aparţin unor comunităţi care şi-au dezvoltat complexe culturale proprii. el se referă exclusiv la ideea apartenenţei şi deci a raportării la o cultură dominantă şi nimic mai mult. Etnocentrism. continuaţi să vă închipuiţi. ca şi de subculturi. de considerare a propriei culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la realitate poarta numele de etnocentrism. grupurile deviante..etc. Orice societate tinde să considere că produsele din propria sa cultură sunt superioare celor din alte culturi. S-ar întoarce apoi în tribul său şi. vai vânate cu multe zile înainte. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază. Aceasta atitudine. unii spuneau ca era vorba chiar de săptămâni. care nu a văzut niciodată lumea civilizată. de subcultri ale unor comunităţi care au valori. absolut toate îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe . de exemplu subcultura rockerilor şi putem continua cu alte exemple. Putem vorbi atunci de o cultură dominantă. numai când pot fi considerate într-o relaţie polara (deci opuse) cu acestea atunci putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. El exista în orice cultură şi este unul din factorii fundamentali ai conservării identităţii culturale a unei comunităţi. Ce sinistru să mănânci cadavre!!! Cu siguranţă că şi nouă ni s-ar părea ciudate multe din produsele culturii tribului din care face parte tânărul bărbat de care vorbeam. în care pot să existe formule de comunicare proprii. de exemplu. că obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai corecte. ce ar putea povesti alor săi. ori sectele religioase. xenocentrism şi relativism cultural Închipuiţi-vă că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic de undeva din Oceania. Ei nu îşi omoară singuri animalele.

Ele sunt desemnate prin trei concepte care 32 . la fel ca şi mulţi occidentali de altfel etc. evoluţie care este determinată în fond de capacitatea de a prelua tot ce poate fi considerat valoros. la origine de antropologi. Trebuie însă să înţelegem că este greu să facem real diferenţieri între culturi. dar de ce să credem că lor li s-ar părea altfel modul în care tinerii dansează la noi rock sau modul în care bărbaţii şi femeile se săruta? Pentru noi anumite comportamente. Această atitudine. şerpi. însă trebuie să fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii pentru comportamentele lor. Atunci când două societăţi interacţionează. sau la un hamburger. Să ne gândim că fără xenocentrism astăzi în România nu am fi avut televiziune. Ni se pare stupid un dans sau modul în care se îmbracă sau se pictează nişte primitivi din Amazonia. Este vorba de exocentrism. vom spune. nu am fi avut autoturisme şi extrem de multe alte lucruri. aşa cum şi americanii preferă maşini japoneze. Contactul între culturi. poarta numele de relativism cultural. Evident exocentrismul este şi el important pentru că fără el nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor. creierul unei maimuţe omorâtă în faţa ta sau câini. Culturile diferitelor societăţi sunt astfel puse permanent în contact. ci au fost preluate de-a lungul timpului tocmai pe baza unei astfel de atitudini. culturile lor intră şi ele în contact. Dar la fel de sinistră este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc.Există însă şi o atitudine opusă. Aculturaţie. acomodare şi asimilare Este evident că oamenii din comunităţi şi din societăţi diferite interacţionează în permanenţă. de considerare a fiecărei culturi din propria ei perspectivă. nici radio şi nici ziare. Preferăm spre exemplu maşini occidentale. şi ea existentă în majoritatea societăţilor. care nu au fost inventate la noi. ieşim în oraş să mâncăm o pizza. impusă de cercetătorii sociali. pisici. au o semnificaţie. adică de atitudinea potrivit căreia produsele culturale ale unei alte culturi sunt superioare celor din propria cultură. Este oribil să mănânci “cadavre”. El exprimă faptul că toate culturile sunt evaluabile numai din punctul de vedere al unor criterii proprii şi că nu putem compara două culturi decât dacă ele admit criterii interne comune. şi asta practic în orice societate. Exista întotdeauna pentru anumite produse culturale străine credinţa că ele sunt mai bune decât cele din propria cultură. am vrea să ne petrecem concediul într-o ţară exotică. caz în care sunt posibile trei tipuri mari de situaţii. dar nici pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle.

acomodare şi asimilare. Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi definească graniţe clare şi să convieţuiască. care la rândul lor se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze. pentru că ei nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de origine. Conceptele prezentate ne ajută astfel să înţelegem aceste procese. Trebuie subliniat însă faptul că de multe ori noile complexe ajung să se impună şi să fie uitată cu totul originea lor şi atunci este greu să mai poată fi considerate produse ale aculturaţiei.au fost propuse de Fr. ei sunt cei mai americani dintre americani. sunt exemple de comunităţi care au culturi care s-au acomodat. Toate aceste trei procese sunt extrem de importante pentru evoluţia comunităţilor şi a societăţilor. mai mult. Un exemplu celebru îl oferă negrii din America. Cum poate fi definită cultura şi ce relaţie există între cultură şi civilizaţie? 2. cel care s-a monetizat într-o formă cu totul deosebită. proveniţi din Europa sau Asia au păstrat numeroase complexe culturale din culturile de origine. se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi care au în componenţă elemente din culturi diferite. respectiva populaţie ne mai păstrând decât anumite complexe culturale proprii şi deci cultura să nu mai existe decât ca o subcultură a culturii dominante. într-o analiza strălucită a civilizaţiei mediteraneene în Renaştere. în timp ce toţi ceilalţi americani. Comunităţile asiatice. Asimilarea este procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă.Braudel. însă trebuie să menţionăm faptul că dintre ele. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. în marile oraşe. Traista ţărănească cu fermuar. Este vorba de aculturaţie. aşa cum spunea cineva. Aculturaţia este procesul prin care. Ce este decalajul cultural? 33 . prin două populaţii diferite. practic ei nu mai păstrează nimic din cultura africană de origine. Care este structura culturii? 3. ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă sunt două exemple simple de aculturaţie. însă ambele şi păstrează identitatea. care şi-au pierdut cu totul cultura de origine. uneori chiar şi limba sau religia. Care este tipologia normelor sociale? 4. Între cele două culturi există numeroase împrumuturi. ca urmare a contactului dintre două culturi. în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie.

Ce este aculturaţia? 10. Ce relaţie este între etnocentrism şi exocentrism? 8. Ce sunt subculturile şi contraculturile? 34 . Ce rol are limbajul în cadrul culturii? 6. Ce este relativismul cultural? 9. Ce este ipoteza relativismului lingvistic 7.5. Ce sunt asimilarea şi acomodarea? 11.

Asemenea accidente sunt extrem de rare. Cu alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani. Ce este socializarea şi care sunt factorii ce o influenţează 2. De fapt este vorba de copii crescuţi de animale sălbatice. Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău. dar nu numai ele. Un caz diametral opus. ci ei sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc. Socializarea în viziunea interacţionismului simbolic 4.Tema 4 Socializarea şi construcţia sinelui După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. cel mai frecvent în jur de 10-12 ani. În special femelele de lup. Teorii ale formării personalităţii 3. Cum s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea civilizată? A ajuns profesoară la Sorbona. Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură sau răi. să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib arhaic de pe undeva din zona Amazonului şi să o aducă în lumea civilizată. în special medici. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri. nişte antropologi au avut curiozitatea. Tribul din care fata făcea parte se afla cumva la nivelul epocii pietrei. în primii ani de viaţă. în primul rând pentru că respectivii copii reproduceau extrem de bine comportamentele animalelor care îi crescuseră. aşa cum filosofii moderni credeau. sunt cele care în urma unor întâmplări nefericite au ajuns să crească “pui” de om. necunoscându-se prelucrarea nici unui metal. Agenţii de socializare Încă din secolul al XVIII mulţi oameni de ştiinţă. Încercarea de reintegrare socială fără excepţie a eşuat întotdeauna dacă copilul respectiv trăise mai mulţi ani în sălbăticie. 35 . au fost preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. dar în fiecare din ultimele trei secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. Interesant este faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră când trebuia. Poate şi mai curios toţi aceşti copii sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele care i-au crescut. puterea societăţii de a forma oameni. Pe la începutul secolului trecut. poate nu foarte deontologică.

existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor. Spre exemplu. Exista însă. chiar dacă aceştia trăiau în familii extrem de diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune. nenumărate definiţii ale socializării. asta reprezintă. este influenţată de anumite caracteristici biologice. în timp ce pentru interactionalism ea reprezintă procesul construcţiei sinelui. acest proces. Îi vom prezenta succint: a) determinantul biologic b) mediul fizic c) cultura d) experienţa de grup e) experienţa personală a. în conţinut. ca şi procesul de achiziţie a produselor culturii. Experimentul nu a dovedit acest lucru. Este evident că formarea personalităţii individului. pentru că într-adevăr. Ideea era că se dorea sublinierea rolului fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil. inclusiv ereditare. în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii foarte diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul în afara unor norme deontologice). fac ca individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială. Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea umană.Ce este socializarea? Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de socializare. ca şi în cazul culturii. 36 . socializarea poate fi văzută într-o perspectivă psiho-socială. Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin. Într-o abordare culturalistă socializarea reprezintă în schimb procesul de achiziţie a culturii unei societăţi. în afara oricărui determinant biologic. Un anumit tip de temperament. determinantul biologic. Factorii care influenţează procesul de socializare Exista mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. ca un proces de formare a personalităţii umane. formulate în funcţie de perspectiva de abordare. anumite caracteristici afective.

Stalin se pare că s-a supărat atât de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o disciplina interzisa în URSS şi în celelalte state socialiste câteva decenii. b. mediul fizic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru ca noi trebuie să ne adaptăm în permanenţă la el. Este dealtfel un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare etc. Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud al Nord, creste în general toleranţa faţă de normele restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă de exemplu femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un factor care influenţează procesul de socializare. c. cultura. Este evident ca profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi. Teoria spaţiului mioritic, a lui L. Blaga nu este decât o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie ca italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, ca arabii sunt extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi, etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt capitol, baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordam unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale. Unii sociologi au încercat să surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate de bază (profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite societăţi) la R.Linton, sau personalitate modală la de Bois, care se referă la acelaşi lucru în fond, modul fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o distribuţie, deci este cea mai des întâlnită. d. experienţa de grup Viaţa în grupuri este evident o caracteristică general umană. Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în mod deosebit. Când vom trata, în final, agenţii de socializare vom insista mai mult asupra rolului grupurilor în socializare. 37

e. experienţa personală Este practic de la sine înţeles că experienţa personală este un factor esenţial în procesul de socializare şi nu necesită în realitate multe comentarii. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu modul în care informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare. Aşa cum o să vedem puţin mai târziu una dintre cele mai importante perspective sociologice, interacţionalismul, face din activismul subiectului socializat un factor esenţial al socializării.

Etapele şi tipurile socializării
La modul general există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care constituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este vorba de: • • • socializarea primară socializarea secundară socializarea continuă Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de şapte ani. în această perioadă copilul asimilează limbajul, normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, care îl fac sî poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai important agent de socializare (instituţie sau grup social), aproape singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani mai intervin şi alţi agenţi importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri formate din membrii aceleiaşi generaţii). A doua etapă a socializării, cea secundară, porneşte deci în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie o dată cu adolescenţa. În această etapă de socializare copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi normal în societate. Cu toate acestea procesul de socializare nu se încheie aici. Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ mai achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale la modul general. 38

Spre exemplu el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ/soţie, ca părinte, ca bunic, ca şef etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de socializare. Această etapă de socializare poartă tocmai din acest motiv numele de socializare continuă. Este cea mai întinsă perioadă de socializare din viaţa unui individ, însă cu siguranţă că cele mai intense perioade sunt primele două. Aşa cum am spus aceste etape formează totodată şi trei tipuri de socializare. Alături de acest tipuri, definite strict temporal, mai există şi altele. Le vom prezenta succint. Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deţine în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adeseori şi anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces. Este vorba de jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copii se joacă de-a medicul sau de-a poliţistul se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona cu medici sau poliţişti în societate mai târziu. Socializarea anticipatoare se referă prin urmare inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de persoane le au în societate. Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă deja. În primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziţia unor produse culturale în principal de către un copil, deci în condiţiile în care nu preexistă comportamente, valori sau norme similare. în societate însă, de multe ori trebuie să înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe care le aveam deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care sub presiunea unor situaţii noi se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul cărora apar comportamente noi. Resocailizarea este întâlnită la un nivel cu totul deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie, închisori, armată etc. Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme

39

Următorul stadiu. este stadiul falic. Primul stadiu. personalitatea are trei componente majore. Cele mai multe teorii s-au lansat. regulile. nu mai există o manifestare a instinctului sexual la nici un nivel. dorinţele. Teorii ale formarii personalităţii Formarea personalităţii umane. în care instinctul sexual se localizează în zona anală. Pentru Freud. actul suptului este o forma de manifestare a instinctului sexual. de la trei la sase ani. este stadiul oral. super-ego reprezintă latura socială a personalităţii. La polul opus. id. adică latura manifestă a personalităţii individului. adică componenta care asumă normativitatea socială. În acest stadiu copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. ascunsă a personalităţii. Rezultanta celor două componente. pentru că. o reprezintă ego-ul.care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă. Acesta nu este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu există maturizare sexuală. Următorul stadiu este stadiul latent în care. este teoria psihanalitică a lui S. Este vorba deci de procesul de achiziţie a contraculturii. Putem spun deci că pentru Freud socializarea individului este văzută ca o socializare a instinctului sexual. nu a preocupat doar sociologia. pentru Freud. Id-ul este latura cea mai profundă. Acest proces stadial are loc 40 . ego şi superego. implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor noastre. în care instinctul sexual se manifestă normal la nivelul aparatului genital. el cuprinde pasiunile. de la unu la trei ani. Nu vom încerca decât să trecem în revistă câteva din teoriile cele mai cunoscute privitoare la formarea personalităţii. aşa cum era firesc. Freud. datele afective primare ale individului. După acest stadiu urmează ultimul stadiu. este stadiul anal. care se observă sunt într-o relaţie tensionată. Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial. cel genital. care are la bază evoluţia instinctului sexual. în primul an de viaţă. Următorul stadiu. între şase-şapte ani şi doisprezece-treisprezece ani. Multe dintre acestea au luat însă în considerare şi factorii sociali care intervin într-un asemenea proces. Aceste stadii sunt definite în funcţie de nivelul la care se localizează şi se manifestă instinctul sexual. în psihologie şi în psihologia socială. evident. Prima teorie asupra căreia insistăm. legile. şi care a asumat un important rol al socialului în formarea personalităţii. în care copilul începe să îşi descopere organele genitale şi să se joace cu ele.

cu alte cuvinte copilul începe să poate lucra cu abstracţii. Al treilea stadiu. să facă operaţii logice. iar formarea personalităţii este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care fiecare dintre noi o asumăm în procesul dezvoltării individuale. care poate rămâne localizat la stadii imature de dezvoltare. Ultimul stadiu. să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne. este un stadiu la care nu ajung obligatoriu toţi 41 . O teorie de factură strict psihologică a formarii personalităţii. Punctul de plecare al lui Piaget a fost acela că alături de dezvoltarea strict psihologică a copilului. Aşa se poate explica homosexualitatea. Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au suferit multiple redefiniri. Ele nu au însă o definiţie temporală întrucât evoluţia morală a individului are un alt algoritm. Paralel cu acest proces are loc procesul dezvoltării intelectuale. între unsprezece şi cincisprezece ani este stadiul definitivării procesului de dezvoltare intelectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor abstracte. în care copilul respectă normele sociale datorită fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa de a fi recompensat. care învaţă practic să perceapă lumea exterioară şi să se orienteze în ea. Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate sunt explicate de Freud tocmai prin tulburări în evoluţia instinctului sexual. de la doi la şapte ani este stadiul preoperaţional. tot întrun proces stadial. Al doilea stadiu. în care copilul începe să manevreze noţiunile. însă nu se pot face încă operaţii la nivel cognitiv. post-convenţional. de la şapte la unsprezece ani. masturbarea sau frigiditatea. Acest proces presupune doar trei stadii. şi care şi ea asumă o importantă componentă socială a acestui proces o reprezintă teoria lui J. în care copilul internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni.însă numai în baza relaţiei permanente dintre id şi superego. este stadiul operaţiilor concrete. este stadiul senzoriomotor. Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale există patru stadii de dezvoltare. Primul stadiu este cel preconvenţional. are loc şi dezvoltarea morală a acestuia. Primul. Esenţială a rămas însă întotdeauna componenta socială ca factor determinant al formarii personalităţii. Piaget privitoare la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului. Acesta este stadiul în care se achiziţionează limbajul de bază şi se formează abilităţile de bază de comunicare. Acesta este stadiul în care se dezvoltă funcţiile senzoriomotorii ale copilului. în primii doi ani de viaţă. Al doilea stadiu este stadiul convenţional. Al treilea stadiu.

cea a sinelui oglindă. stadiu în care copilul imită comportamentele altora. adică ale “oglinzilor” în care ne observăm şi în funcţie de care reacţionăm. el propune o teorie. la începutul secolului trecut.Mead. “Mind. şi chiar în această abordare este propusă şi prima teorie. El nu are bani suficienţi şi îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are. subiecţii pot fi înscrişi în una din cele trei categorii. Pentru interacţionalişti. fără a avea semnificaţie pentru el aceste comportamente. Procedează corect? În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează răspunsurile. a formării sinelui. strict sociologice. Ideea extrem de valoroasă a modelului lui Piaget este aceea a paralelismului necesar dintre dezvoltarea psihologică a copilului şi cea morală.indivizii. cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia să o desfăşoare. Există de la bun început două tipuri de stadii. Construcţia sinelui depinde nu numai de un dat interior. Acesta a aplicat chestionare cu situaţii dilematice copiilor de diferite vârste. Self and Society”. Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar de cercetările lui Piaget. cel al imitaţiei. Pentru el sinele se construieşte în procesul interacţiunilor cu ceilalţi indivizi. Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic Indiscutabil că şi sociologii au fost interesaţi de procesul de formare a personalităţii. Ele de fapt sunt autenticele stadii de 42 . evident însă într-o perspectivă strict socială. propusă de un precursor mai degrabă al interacţionalismului. ci şi de caracteristicile celorlalţi. Mai există însă încă două stadii. merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune că trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul: Un soţ are soţia foarte bolnavă. care pentru orice persoană reprezintă adevărate oglinzi în care acesta se observă. în lucrarea sa fundamentală. Cooley. este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să le compare între ele. Primul este unul strict psihologic. este vorba de Ch. din nou stadială. Una din perspectivele sociologice care s-a preocupat în mod deosebit de procesul de socializare a fost interacţionalismul simbolic. Acesta nu îi dă medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure.H. Aceste idei au fost dezvoltate la nivelul unei autentice teorii interacţionaliste de către G. socializarea este un proces de construcţie a sinelui.

ci şi rolurile tuturor celorlalţi participanţi la jocul social. cel al altuia generalizat. El nu practică un joc (game). în primul stadiu. pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea ce vede. Acesta este stadiul în care Mead spune că un copil se joacă (play). Este vorba de stadiul altuia semnificativ şi de cel al altuia generalizat. Primul dintre acestea este stadiul în care copilul ia ca şi referinţă comportamentele unui altuia semnificativ. ci va juca un anumit joc. Este exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani. Cu alte cuvinte copilul. Pentru a juca fotbal copiii trebuie să înveţe şi rolurile celorlalţi participanţi. în sensul că. ci doar imită comportamentele tatălui sau. adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri.socializare pe care Mead le ia în discuţie. el în realitate nu se joacă. Jocul poate să apară doar în celalalt stadiu. deci învaţă un rol social care pentru el are semnificaţie. Cel mai simplu putem înţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. atunci copilul se va scărpina şi el. El ştie că trebuie să dea cu piciorul în mingie. să înveţe să interacţioneze cu toţi aceştia. dar putem extrapola la orice individ. să dea cu piciorul în ea. ştie că trebuie ca mingea să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să facă. El nu conştientizează însă rolurile celorlalţi participanţi la joc. În stadiul altuia semnificativ copilul învaţă să se joace cu mingea. el doar se joacă. Rolul esenţial pe care ceilalţi din jurul acestora îl au în procesul educaţional. adică aşa numitul “fotbal stup”. reproduce comportamentele altuia semnificativ. Dacă întâmplător tatăl sau se scarpină în timp ce dă cu piciorul în mingie. Este evident că acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri sociale noi şi nu se referă doar la copii. Interacţionalismul este important însă şi pentru că el ne subliniază un lucru esenţial în formarea şi educarea copiilor. având semnificaţia acestora. lovitul mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie pentru el. deci reproduce comportamentele unei persoane. adică în stadiul în care copilul învaţă nu doar rolul sau. 43 . cel psihologic. Să zicem că un copil. Dacă acesta dă cu piciorul în mingie. Atunci el nu doar se va juca. Din acest motiv cele mai importante teorii în domeniul sociologiei educaţiei aparţin perspectivei interacţionaliste. El doar se joacă. la fel ca nişte albine. toţi se reped în acelaşi timp asupra mingii. ce fac portarii. dorind să facă acelaşi lucru. adică un joc. când este foarte mic se joacă cu o mingie cu total sau. dar nu joacă fotbal. încearcă şi el să facă acest lucru.

este familia. Socializarea. ca un proces în care se formează individul ca individ social. cum ar fi creşele.Agenţii de socializare Este evident că în procesul de socializare intervin mai mulţi agenţi care îşi asumă un rol în acest proces. cu toate schimbările din ultimi ani. Trebuie să facem însă câteva precizări. Unii agenţi de socializare i-am amintit la începutul acestui capitol. nu putem spune decât extrem de forţat. În această accepţiune şcoala. şcoala romanească a rămas una profund teoretică şi puţin socială. Alături de familie mai pot interveni şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional. în interiorul şcolii are loc un proces extrem de intens de socializare. menţionat deja. atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă aparţine culturii şi prin urmare tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de socializare. Este evident că aceste grupuri nu există numai în şcoală. a unor modele de comportament. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de “bloc”. de multe ori. pe care copii le realizează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al socializării realizată de şcoală. Este vorba de grupurile formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă. iar mai târziu şcoala. în special de joacă. Aceasta deoarece. adică le mai putem spune grupuri generaţionale. dacă o privim restrâns. Adevărul este că. până la vârsta 44 . a valorilor. nu mai este un agent al socializării atât de important pe cât apare la prima vedere. atunci nu orice achiziţie a acestuia reprezintă un proces de socializare. dar achiziţia unor informaţii. Rolul ei în socializarea primară este fundamental. mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial. dar care nu implică în realitate şcoala ca instituţie. nu mai fac parte din procesul de socializare. ele au de regulă o structură monosexuală. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate. adică a unor date strict cognitive. de “stradă”. Cel mai important agent de socializare. Acestea sunt micile grupuri. ca fiind procesul de achiziţie a culturii. grădiniţele. că el dobândeşte nişte deprinderi umane sau că i se formează personalitatea. constituie procese de socializare. Achiziţia normelor. Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării. cel puţin în România.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. dependent de diferite contexte în care se poate afla un individ. Care este raportul dintre joacă şi joc la G. Care sunt agenţii de socializare? 7. Mead? 45 . Ce tipuri de socializare cunoaşteţi? 4. iar uneori înaintea acesteia. Care este modelul interacţionalist de analiză a socializării? 8. trebuie să menţionăm unele instituţii totale cum ar fi armata pentru adolescenţi. la fel biserica poate juca un rol important în procesul de socializare. Care sunt etapele socializării? 3. Cum poate fi definit procesul de socializare? 2. Care sunt etapele formării personalităţii în teoria lui Freud? 5. Trebuie să menţionăm aici mass-media şi implicit producţia culturală cu caracter artistic.H. Care este relaţia dintre dezvoltarea intelectuală şi cea morală a copilului? 6. şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării alături de familie.adolescenţei. Alături de aceşti agenţi de socializare mai putem menţiona şi alţii care au un impact mai mare sau mai mic.

Putem într-adevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem exclusiv din perspectivă instituţională. ministere. Cu alte cuvinte există o importantă 46 . organizaţii internaţionale etc. Tipologia rolurilor sociale 3. Familia este spre exemplu o instituţie. iar la limită am putea vorbi şi de o perspectivă instituţională în cercetarea socială. ci şi multe altele.) În sociologie prin instituţii. Tipologia statusurilor Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o deţine într-o anumită structură socială. se înţelege ceva mai mult. ca şi religia sau statul. întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale. Tipologia şi structura instituţiilor sociale 4. oriunde în societate. ei având funcţia reglementarii circulaţiei monedei într-o societate. aşa cum o să vedem. în numite condiţii este susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. Tipologia statusurilor şi indicatorii de status 2. Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza statusului pe care îl deţine. oficii guvernamentale. Pentru noi nu doar instituţiile care există în forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale. Status şi rol După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru organizaţie sau întreprindere. dintr-un anumit punct de vedere. Putem spune că. Orice tip de practică instituită. Dar şi banii sunt o instituţie socială. Instituţiile totale În limbajul obişnuit instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna exact spaţial şi temporal. Pentru a înţelege toate aceste aspecte este necesar să clarificăm două concepte centrale ale sociologiei.Tema 5 Instituţii sociale. ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării. în fapt ale oricărei ştiinţe sociale. Conceptele de status şi de rol social.

Statusul de cetăţean. Este vorba de statusurile atribuite şi statusurile dobândite. în timp ce părinţii noştri să considere în statusul nostru global ca având rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere. În oricare asemenea situaţii este evident că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre oameni. în timp ce altele. putem observa că există două tipuri diferite de status. de fiu sau fiica. în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine. În exemplele menţionate mai devreme. Prin urmare putem vorbi de un status global al unei persoane. potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. dar poate avea în acelaşi timp şi statusul de bărbat sau de femeie. Cel puţin una a individului în cauză (am spus cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie de situaţia în care se află un individ). statusul rasial sau sexual. statusurile de vârsta. Vom trata mai întâi problematica statusurilor sociale. dar mai există şi ierarhii pe care le presupun persoanele cu care interacţionăm. de prieten. în timp ce ceilalţi aşteaptă alte comportamente (roluri). Avem deci de a face cu două mari tipuri de statusuri. Pe de o parte unele care pot fi dobândite de subiecţi. sunt exemple de statusuri atribuite. prin diferite procedee. de către societatea/comunitatea în care trăim. Din acest motiv cele două concepte pot fi definite şi după un algoritm asemănător. la fel. Este evident că. care cuprinde în fond ansamblul tuturor statusurilor pe care această persoană le deţine. nu pot fi dobândite. Statusurile atribuite sunt primite de un individ în afara unui efort voluntar de a le obţine. de cetăţean.corelaţie între status şi rol. dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi este atât de importantă în viaţa socială. Putem spune astfel că statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe care o are. 47 . Iată de ce analiza statusurilor. statusul de femeie. De fapt există mai multe ierarhii. Este evident că în statusul global există întotdeauna o ierarhie. Este evident că există extrem de multe statusuri pe care o persoană le poate deţine. Cineva poate avea statusul de student. ambele presupunându-se reciproc. un şef poate considera cel mai important status la o colegă. Este posibil ca noi să ne considerăm în primul rând studenţi. cum era de exemplu statusul sexual. de adolescent etc. în timp ce aceasta poate avea o cu totul altă ierarhie a statusurilor. pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul principal pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată.

care funcţionează prioritar pe principiul meritocraţiei. societăţile s-au diferenţiat extrem de mult între ele. al structurii statusurilor la nivelul unei societăţi. să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra. la nivel societal. Trebuie însă să mai menţionăm un aspect interesant. în orice societate. La limită. ele incumbă o anumită cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine. majoritatea statusurilor atribuite pot fi şi dobândite în condiţii speciale. istoric vorbind. să se raporteze faţă de acesta ca faţă de un status atribuit şi nu dobândit. considerabile adeseori. a reprezentat şi un status dobândit. tinde. La fel. Teoretic toţi copiii din România au aceleaşi 48 . există şi regi care au dobândit în cursul vieţii acest status în urma unor eforturi. Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general. să ne gândim de exemplu ca astăzi chiar şi statusul sexual poate fi dobândit dacă facem o operaţie de schimbare de sex. Tendinţa naturală pe care o au toţi indivizii. să se îndrepte spre un model gerontocratic. Din acest motiv putem spune că societăţile premoderne sunt mai degrabă gerontocratice. Majoritatea statusurilor sunt în societatea contemporană statusuri dobândite.Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort. istoric. Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite este covârşitoare. obţinut prin naştere. marea majoritate a statusurilor profesionale fiind atribuite. însă la fel. este aceea că odată ce au dobândit în urma unui efort un anumit status. vom observa imediat că. istoric. În legătură cu toate aceste aspecte ar mai trebui să precizăm un element important. dar şi astăzi poate reprezenta un astfel de tip pentru cei care si-o schimbă. Toate statusurile profesionale spre exemplu sunt dobândite şi nu atribuite. Societăţile premoderne sunt societăţi în care ponderea statusurilor atribuite este dominantă. Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine sau doar anumite categorii? Şi care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă că simpla permisiune legală nu este şi una socială. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic. deci sunt obţinute de copiii din familiile respective pe baza atribuirii. în timp ce cele moderne sunt mai degrabă meritocratice. şi mai mult. orice societate democratică. Cetăţenia. fără corecţiile politice şi civice necesare. datorită faptului că meseriile ca şi multe funcţii publice se păstrează în familie. Statusul de rege este unul atribuit. Este evident că această calitate a statusului de a fi atribuit sau dobândit depinde de modul în care el este definit într-o anume societate.

Pe de altă parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar. nefiind vizibilă. bijuterii. de multe ori dorim să ne precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv dorim să utilizăm orice tip de mijloace care ar putea să facă pe ceilalţi să ne recunoască statusul fără a-l preciza noi de fiecare dată. Femeile. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic toţi românii. chiar dacă doar se deplasează prin spital şi deci nu are ce face în realitate cu el. adică orice fel de elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane. Trebuie să înţelegem însă că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator de status. atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele instituţii le impun. În anumite situaţii sau contexte sociale. Indicatorii de status Aşa cum spuneam încă de la începutul acestui capitol. Evident şi salopeta unui muncitor dintr-o uzină este tot o uniformă şi are acelaşi rol ca indicator de status. Medicul poartă un halat alb în spital. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi. Prin urmare calitatea 49 . iar uneori mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de gât. Aceasta este obţinută doar situaţional şi numai într-un anume context social dat. fie că este vorba de închisoare. Iată de ce este extrem de important să fie analizate statusurile dobândite sau atribuite. dar şi involuntar. în care ele există. pentru a-şi accentua statusul de femei. status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor componente. există un status global pentru oricare persoană. pentru că şansa unui român obişnuit care are vârsta pentru a putea deveni Preşedinte este mai mare să moară în următoarele 24 de ore decât să ajungă la această funcţie. chiar dacă ele au nume şi semnificaţii sociale diferite. Fie că este vorba de armată. fie că este vorba de o mănăstire. au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. Pentru aceasta utilizăm indicatori de status. Dar şi verigheta nu desemnează nimic daca nu este purtată de o persoană. De exemplu cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o anumita situaţie dată. în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în buzunar. utilizează produse cosmetice. cu câteva excepţii legale. de exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există verigheta ca indicator de status. toate aceste instituţii impun în fond uniforme. întotdeauna în corelaţie cu un anume context social dat.drepturi la învăţământul superior. Dar din punct de vedere social au şanse reale toţi? Evident că nu. ca în exemplele menţionate. nu reprezintă nimic. anumite coafuri etc. poartă un ecuson.

un temperament introvertit. din acest motiv le vom spune roluri aşteptate. rolurile sociale reprezintă ansamblul de comportamente pe care o persoană le performează în baza unui anumit status pe care îl deţine. nu este nimic altceva înainte de a fi muncitorul. fie că este vorba de utilizarea voluntară. pentru că în mod normal unui status îi sunt asociate mai multe roluri. este puţin probabil să performeze la un nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei 50 . fie de cea involuntară. angajatul acelei instituţii. Dacă de exemplu o persoană nu este suficient de energică. bărbat sau femeie.esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel mai important pe care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment. cu administraţia instituţiei în care se află etc. În primul rând trebuie să menţionăm că pot exista dificultăţi în îndeplinirea rolurilor datorate lipsei de experienţă sau învăţării neadecvate a rolurilor. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai multe motive pe care o să le prezentam pe scurt. altele atunci când explică cazul bolnavului sau familiei. iar pe de altă parte. sau. Salopeta unui muncitor are evident şi o funcţie protectivă. are o personalitate “slabă”. în alte cazuri. însă ea are şi rolul de a sublinia că în acel spaţiu persoana x nu este mama sau tata. De la bun început trebuie să spunem că există două tipuri de roluri. Pe de o parte există rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi să fie perfomate. statusul pe care o instituţie în care se află acea persoană îl impune ca central. există rolurile real performate de o persoană şi din acest motiv le vom spune simplu roluri performate. altele în raport cu personalul medical. nu este prieten. Tipologia rolurilor sociale Aşa cum deja am precizat. Pe de altă parte pot exista dificultăţi tranzacţionale în trecerea de la un rol la altul. Spre exemplu doctorul are anumite comportamente atunci când consultă pacienţii. Mai trebuie să luăm în considerare însă şi faptul că este posibil să existe incompatibilităţi între personalitatea unui individ şi cerinţele comportamentale pe care le impune statusul pe care acesta îl deţine. Vorbim despre roluri şi nu despre rol. care implică comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în mod ilicit altora. Analiza modului în care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă.

lipsiţi de curaj şi de fermitate. care urmărea în fond să vadă în ce măsură studenţii respectivi. Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul aceluiaşi status. atunci avem un conflict de rol pentru că. Aceştia au fost împărţiţi aleator (adică absolut la întâmplare) în două grupe. prin urmare ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp 51 . Experimentul s-a oprit după circa o săptămână deoarece schimbările de personalitate deveniseră periculoase pentru subiecţi. poate conduce la schimbări. Studenţii detinuţi deveniseră extrem de rapid mult mai obedienţi. deţinuţi şi gardieni. umili. Mai există două situaţii cauzatoare a unor discrepanţe majore între rolurile aşteptate şi cele performate. în baza respectivului status. adică înaintea experimentului au fost evaluate cu aceleaşi teste pentru toţi subiecţii. rolul de profesor îi cere să fie intransigent şi deci să sancţioneze elevul. Dacă de exemplu un profesor are propriul copil ca elev şi. Dobândirea unui anumit status şi performarea unor roluri noi. adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de respectivul status. în timp ce studenţii gardieni deveniseră mult mai duri. şi teza opusă.organizaţii. performând rolurile de deţinut. Conflictul de rol apare atunci când există cerinţe contrare presupuse de două roluri care aparţin a două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. Au fost selectaţi studenţi voluntari care să participe la experiment. poate conduce la schimbări la nivelul personalităţii subiecţilor respectivi. care a amenajat într-o universitate un spaţiu de experimentare care reproducea perfect o închisoare standard din America. deci să nu îl sancţioneze. respectiv gardian. ajungeau să îşi schimbe personalitatea. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat. mai puţin indulgenţi sau toleranţi decât erau în viaţa obişnuită. Rezultă deci că pentru anumite roluri există uneori şi anumite cerinţe de profile de personalitate pentru ca aceste roluri să fie îndeplinite la un nivel optim. de multe ori majore. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al cărui sfârşit este iminent. pe de o parte. pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze. Este interesant de exemplu experimentul unui psiholog social american. într-o anumită situaţie particulară ar trebui să îl sancţioneze. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor roluri. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi pacienţii. Profilele de personalitate martor. în egală măsură. mai violenţi chiar. După care a început experimentul. achiziţia unui status. Prin urmare trebuie să luăm în considerare şi raportul invers. Trebuie însă să asumăm. la nivelul personalităţii indivizilor respectivi. Zimbardo.

La fel. profesorul poate ruga un alt coleg sa-i examineze copilul şi putem da numeroase alte exemple. Rolurile încordate. ca acţiune strict terapeutică în fond. În raport 52 . Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele de rol ca şi rolurile încordate. Medicul din exemplul dat mai devreme poate să comunice spre exemplu vestea extrem de tristă familiei. Pe de altă parte. Instituţiile sociale şi tipologia lor Aşa cum am precizat deja. dar şi in unele tradiţii populare de la noi. nu sunt întâlnite foarte frecvent. ele totuşi există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor. sau doar pretins raţională. care va trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. însă nu orice instituţie există în forma unei organizaţii. profesorul îşi poate redefini cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă firească a acestui rol şi deci astfel să dispară conflictul iniţial. instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem noi. este utilizată tocmai pentru a compartimenta rolul omului obişnuit de cel al personajului care este interpretat. Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de roluri sau de unul dintre ele către o altă persoană. limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă un sinonim pentru organizaţie. Masca spre exemplu. Este vorba de: • • • Raţionalizare Compartimentare Adjudecare Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă printr-o atitudine raţională. o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de a încuraja pacienţii. faţă de conflictul de rol. definindu-le strict situaţional. rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să exagereze comportamentele legate de aceste roluri. Adevărul este că orice organizaţie funcţionează pe baza unei instituţii.de trăit. Uneori sunt utilizaţi chiar indicatori de status care să sublinieze prioritatea unui anumit status într-un anumit moment. la nivelul limbajului obişnuit. să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură ca respectivul conflict să nu mai existe. mai mult sau mai puţin forţat. Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe. Spre exemplu. la populaţiile arhaice. Într-o situaţie ca cea descrisă este evident că orice ar face medicul el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său.

statul. reprezintă astfel o instituţie socială. Cea mai veche instituţie socială este familia. (ex. etc) instituţii culturale .se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie economică. Orice practică instituită. consilii locale etc) instituţii juridice . Cu siguranţă însă că putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale. Ea este totodată şi una dintre instituţiile sociale fundamentale. organizaţiile au o delimitare precisă spaţială şi temporală. Alături de familie mai avem religia şi statul. Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol.cu instituţiile. partidele. adulterul etc.se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex.administrează practicile şi ideologiile religioase (ex. 53 . etc) instituţii economice . interacţionează în vederea efectuării unei activităţi care îndeplineşte o anumită funcţie în societate. căsătoria. familia. Există câteva mari tipuri de instituţii care datorită importanţei lor le considerăm instituţii sociale fundamentale. iar ele presupun întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la organizaţie. sectele etc. orice mod definit de a face ceva în societate. ca şi asupra normelor în baza cărora ele funcţionează. având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor . Din acest motiv îi vom consacra o tema specială. În funcţie de tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc. Există chiar anumite raporturi prestabilite între acestea. Cu alte cuvinte. care au anumite statusuri. tribunale. mass-media etc) instituţii religioase biserica.privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex. care contribuie la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. ) instituţii ale vieţii private . oriunde mai mulţi oameni. putem spune ca instituţiile sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora.) Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. avocatură. spunem că avem o instituţie socială.asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex. teatrele. instituţiile pot fii: • • • • • • instituţii politice .privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii. Spre exemplu instituţia căsătoriei este dependentă de instituţia familiei.

orice instituţie socială presupune o serie de elemente componente obligatorii. pe de altă parte. Acestea sunt: • • • • • • Set de statusuri Rolurile ataşate acestor statusuri Activităţi care îndeplinesc anumite funcţii sociale Mijloace de îndeplinire a funcţiilor Scopuri/ obiective ale membrilor. dar şi şantajul sau excrocheria. nu sunt obligatoriu acceptate toate în societate. Unele pot fii considerate ilegale. cel puţin din perspectivă istorică. Prin urmare nu trebuie să valorizăm conceptul de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv). Când vorbim de o funcţie socială nu ne referim deci numai la cea ce societatea consacră public ca nevoi ale sale şi consideră acceptabil. ceea ce nu le face mai puţin instituţii sociale. de control social etc. chiar forma fundamentală am putea spune). politice. În raport cu o normativitate socială dată desigur. apar alte noi instituţii care preiau unele din funcţiile respective. adică atât funcţii religioase. În acest sens trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea qvasitotalitatea funcţiilor sociale. Este clar. Prostituţia este o instituţie socială. apariţia de noi instituţii sociale s-a manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională. cât şi economice. Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii deviante. În această perspectivă observăm mai clar de ce familia este. istoric. o instituţie socială fundamentală. Structura instituţiilor sociale Indiferent de forma în care exista şi de nivelul lor de cuprindere. Pe de altă parte instituţiile sociale. pentru că în realitate există o mare varietate a acestora precum şi multiple legături de determinare între ele. adică prin procesul prin care dintr-o instituţie socială care îndeplineşte mai multe funcţii într-o anumită societate. ci trebuie mai degrabă să îl înţelegem că un rol pe care cineva îl joacă în societate şi. că atunci când vorbim de instituţii economice o facem la modul general. nu toate rolurile sunt pozitive). Simboluri 54 .(una din formele de constituire a familiilor. ca şi practici instituite. ca şi în teatru. Ar mai trebui să spunem că.

Pe de altă parte. O scurtă precizare este necesară însă în raport cu mijloacele aferente unei instituţii. Adică putem aparţine unor instituţii fără să conştientizăm acest lucru. de regulă cele care au un rol public extrem de important. Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei. Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost prezentate deja. închisoarea. a unor biblioteci etc. simbolurile există doar pentru anumite instituţii. aşa cum o uniformă sau un imn pot fi simbolul unei organizaţii. Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea respectivelor activităţi. Instituţii totale Reprezintă un tip special de instituţii. la fel cum şi autoreflexivitatea asupra apartenenţei nu este obligatorie. Aceste instituţii exclud de regulă posibilitatea indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membrii unei instituţii.Goffman. în alte cazuri. care nu se reduc doar la anumite obiecte. Spre exemplu banii sunt o instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii unei instituţii bancare. ca şi posibilitatea de părăsire voluntară a instituţiei. Pentru orice instituţie socială este nevoie de anumite mijloace. Armata. care încearcă să îi controleze şi să îi influenţeze la un nivel maximal. Instituţiile totale sunt instituţii care încearcă să monopolizeze total viaţa membrilor lor. Este evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice necesare producerii de bunuri. chiar alte instituţii pot fi considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. ori. a unor acte normative. una din abordările interpretative lansate în secolul trecut. restricţionează comunicarea cu exteriorul. dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor clădiri. mănăstirea sunt câteva exemple de instituţii totale. oricum nu recunosc alte statusuri. ele pot fi şi produse culturale de natură ideatică. creatorul dramaturgiei sociale.Dintre toate aceste elemente doar ultimele două prezentate nu sunt obligatorii la nivelul tuturor instituţiilor sociale. care au fost desemnate cu acest termen de către sociologul E. 55 .

pentru că el nu o poate părăsii şi evident ea îi controlează total viaţa. evident total impersonale. ca în mănăstiri. Cu alte cuvinte. tot în baza exemplului anterior. pentru anumiţi membrii. sau se culcă. care poate exista în instituţie. sau caporal Ion Vasile. ori anumite particole de uniformizare. Există uneori însă chiar şi procedee de depersonalizare. care pentru orice copil mic reprezintă o instituţie totală. acolo unde nu eşti Ion Vasile. adică gradul respectiv. ca şi caracterul privat al vieţii acestuia. ceea ce în viaţa obişnuită depindea total de voinţa noastră. suprimând toate libertăţile obişnuite. atunci când ajungem într-o astfel de instituţie. sunt alte procedee care încearcă să violeze şi totodată să reducă intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite. ci când vrea instituţia. O unitate militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere pentru ofiţeri. Raportarea la un membru al unei unităţi militare se face cel mai adesea doar prin apelativul de uniformizare.Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii. spre exemplu în mănăstire. controalele medicale în grup etc. Este vorba de propria familie. ci unul dependent de funcţiile pe care le îndeplinesc membrii instituţiilor. Mai mult. ca în închisori. sau într-o unitate militară. cu atât mai puţin pentru personalul civil. la unicul status oferit de instituţia totală. de multe ori prin procedee speciale de invalidare a individualităţii acestora. acesta reprezintă tot o instituţie totală. practica băilor colective (se face dus cu mai mulţi). ori sunt alocate numere. care încearcă tocmai să reducă individul. dar există şi posibilitatea intrării voluntare. Trebuie să mai precizăm faptul că o instituţie nu are întotdeauna caracterul de instituţie totală pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. Prin urmare calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec. ci soldat. dar se şi scoală. în anumite situaţii. Spre exemplu într-o închisoare. Trebuie în această ordine de idei să spunem că orice individ a făcut parte cel puţin dintr-o instituţie totală. Din aceste motive uneori sunt utilizate alte nume. că foarte multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale. de exemplu prin rebotezare. Spre exemplu un spital. într-o instituţie totală nu mai depinde de noi. membrii sunt tunşi nu atunci când vor ei. ca în armată. Observăm că într-o instituţie totală se intră de regulă involuntar. pentru un bolnav cronic. Pe de altă parte trebuie să înţelegem. Un exemplu este acela al evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii. care îşi petrece o perioadă mare de timp în el. ori chiar în armată în unele ţări. sau fac baie doar atunci când instituţia le permite acest lucru. Dar şi vaporul pe 56 .

Ce reprezintă meritocraţia şi gerontocraţia? 3. Care sunt modalităţile de rezolvare a conflictelor de rol? 6. poate reprezenta pentru pasageri şi marinari o instituţie totală. Ce sunt conflictele de rol şi rolurile încordate? 5. Ce sunt rolurile sociale şi care este tipologia lor? 4. în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Instituţiile totale sunt importante în analiza socială pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor. Ce sunt instituţiile sociale? 7. Care este tipologia instituţiilor sociale? 9. Rezultă din tot ce am prezentat că în realitate numărul şi varietatea instituţiilor totale sunt cu totul deosebite. Care este tipologia statusurilor sociale? 2. Care este structura instituţiilor sociale? 8. în gestionarea controlului social.perioada unei călătorii oceanice. Ce sunt instituţiile totale? 57 . de mare durată.

Acea lume în care oricare familie avea propria ei religie este o lume diferită total de a noastră şi cu siguranţă familia popoarelor indo-europene este departe de modelul nostru. în fapt în faţa lui. Există elemente specifice ale instituţiei familiei în orice societate. Evident. relaţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi şi aceasta pentru că. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în consideraţie nu doar factorul temporal. Cu câteva mii de ani în urmă. este sfătuitorul familiei. în oricare societate din prezent sau trecut. Noi nu cunoaştem decât un singur tip de familie. iar abordarea noastră. copiii. el este consultat în diferite privinţe.Tema 6 Familia . dar mai mult. ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem. tatăl şi mama. nu am dat decât un exemplu. cine nu cunoaşte ce este o familie. care este în fapt modelul familiei creştine. Iată spre exemplu. Tipologia familiei 3. popoarele indoeuropene (cele care au venit din Asia în Europa şi au întemeiat mai târziu civilizaţii aici) au ca membri ai familiei toţi strămoşii care sunt consideraţi zei ai familiei. pentru că. Familia ca instituţie socială 2. Cu toate acestea noi nu cunoaştem decât o simplă faţetă a familiei. Normele şi tipologia căsătoriei Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de la sine înţelese. a cunoaşterii comune. care sunt tipurile de rudenie. Analiza normativă a familiei 4. istoric nici nu a fost cel mai răspândit. la urma urmei. ni se pare normal să considerăm ca membrii ai familiei părinţii. focul sacru din vatră este şi el un membru al familiei.instituţie socială fundamentală După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. dintre toate instituţiile sociale. bunicii. 58 . ci şi pe cel cultural. Acesta este însă un singur model de familie. Familia este. Alături de el. se săvârşesc toate acţiunile importante din interiorul familiei. aşa cum exista şi-n multe alte elemente care definesc un numitor comun. unchii şi mătuşile etc. nu ne ajută să înţelegem complexitatea şi universalitatea acestei instituţii.

Familia ca instituţie socială Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături de sânge. de multe ori ele conferind anumite drepturi pecuniare sau culturale. Acesta este un exemplu des întâlnit în oraşul modern. Funcţia afectivă se referă la faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul familiei. Mai mult decât atât. Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi. şi mai apoi de alte instituţii. atât datorită relaţiilor heterosexuale. prin urmare vom insista doar asupra unora dintre ele.cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv analiza ei este una esenţială în cunoasterea vieţii sociale. Vorbim în aceste condiţii de “neamuri fictive”. Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. Acestea sunt în fapt cele trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile. unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile familii. aceste statusuri sunt recunoscute şi au semnificaţie în societate. în primul rând de instituţia familiei. Pot exista grupuri de oameni care sa aibă relaţii afective puternice şi care să nu formeze o familie. în orice societate. Majoritatea acestor funcţii sunt evidente. cât ca şi consum. Funcţia de status se referă la faptul că principalele statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie. Acestea sunt: • • • • • • • funcţia de regulator sexual funcţia de reproducere funcţia de socializare funcţia afectivă funcţia de status funcţia protectivă funcţia economică Nu insistăm cu detalii redundante. Funcţia economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică. atât ca şi producţie. cât şi datorită prezenţei şi creşterii copiilor. 59 . mariaj sau adopţie.

Tipologia familiei
Este evident că cel puţin în dimensiune istorică există o tipologie variată a acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii (părinţi, copii), care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care este o familie nucleară formată din soţ - soţie (eventual şi copii). Alte tipuri de familii nucleare pot fi familiile monoparentale (familii în care copiii sunt crescuţi doar de unul din părinţi), familiile formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră etc), care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din membrii a mai mult de două generaţii, care, la fel, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Familia extinsă poate fi reală, adică existenţa ca atare într-o gospodărie, şi teoretică. Familia extinsă teoretică reprezintă de fapt ceea ce se cheamă în sociologie arborele genealogic. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în funcţie de un individ de referinţă ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta grafic, de aici şi numele, pentru că numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici opt străbunici plus toate celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci graficul se va asemăna cu un arbore.

Analiza normativă a familiei
O analiză complexă şi totodată relevantă a instituţiei familiei o oferă analiza sistemului complex de norme pe baza cărora funcţionează această instituţie. Cele mai importante norme, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest. Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie. Trebuie să înţelegem că istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca primă formă de organizare, au limitat accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale a fost istoric prima formă de organizare socială. Normele de incest, probabil primele norme sociale, interzic relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general 60

între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade de rudenie. În societăţile în care din condiţii speciale căsătoriile cu persoane din afara familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude de gradul doi (verişori). Normele de incest asigură, aşa cum am menţionat mai devreme, tocmai interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii spre relaţii extrafamiliale. Mai trebuie totuşi să precizăm că relaţiile sexuale, respectiv mariajele sunt interzise numai în relaţie cu neamurile considerate ca atare într-o societate particulară şi nu în funcţie de neamurile reale de sânge. Adică, în anumite societăţi, spre deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată, aşa cum o să vedem, după ambii părinţi, ci numai după unul şi prin urmare nu eşti rudă decât cu rudele acelui părinte. Norme de căsătorie Sunt unele dintre cele mai importante norme. Ele reglementează modalităţile şi formele de constituire a familiilor. În primul rând trebuie să distingem între normele de tip endogam şi exogam, adică intre căsătoriile de tip endogam şi cele de tip exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică într-un grup predefinit, în timp ce exogamia la “căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul este cel al rudelor, atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, doar puţine popoare, istoric, practicând endogamia în acest sens. Un exemplu este cel al triburilor semite în urmă cu aproape trei mii de ani, care trăind într-o zonă deşertică, cu puţine contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate. De aici, se pare, a apărut şi ritualul sacrificării primului născut. Primii născuţi probabil erau omorâţi. (Si există chiar o explicaţie ştiinţifică care ne spune că degenerarea genetică, datorită procreării de către rude apropiate, este maximă în cazul primului născut şi incomparabil mai mică pentru următorii copii). Experienţa probabil i-a învăţat să amelioreze efectul negativ al endogamiei în acest fel. Mai târziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu numai că nu mai erau necesare, datorită dezvoltării sociale şi a comunicării intertribale, ci erau chiar interzise, ritualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-a transferat doar la animalele născute în gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat de creştini şi să conducă la ritualul sacrificării mielului de Paşti. Grupul în funcţie de care judecam endogamia sau exogamia nu trebuie să fie doar cel de rudenie. Poate fi grupul rasial sau etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam. 61

Există pe de altă parte o serie de norme care reglementează numărul partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de căsătorii, respectiv familii: Căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam. Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi, însă ele ridică unele probleme. S-a invocat spre exemplu faptul că o căsătorie de tip monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii de la mai mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Din acest motiv, unii autori au preferat termenul de “monogamie serială”, pentru familia contemporană, pentru că avem de fapt mai multe căsătorii monogame consecutive, chiar dacă rezultatul acestora, copiii, succesiunea (motive, să nu uităm, esenţiale ale existentei familiilor) pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar doi. Poligamia este istoric, pe de departe cea mai răspândită normă de căsătorie, chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul extrem de răspândit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate căsătorii cu mai multe femei, poliandrie, atunci când o femeie se poate căsătorii cu mai mulţi bărbaţi şi căsătoriile de grup. Poliginia, dintre toate formele de poligamie, este, istoric, cea mai răspândită. Trebuie să specificăm însă că ea priveşte o normă ideală, se referă deci la o permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat poliginia majoritatea bărbaţilor nu aveau însă decât o singură soţie, uneori chiar nici una. Numai bărbaţii care puteau întreţine mai multe femei puteau să se căsătorească cu mai multe soţii, cea ce nu se întâmpla însă pentru un număr foarte mare de bărbaţi din acele societăţi. Mai mult, numărul, ca şi modul în care arătau soţiile, a constituit în toate societăţile de acest tip un indicator de status al prestigiului în societate. Poliandria este un tip extrem de rar întâlnit al poligamiei. A fost practicată de exemplu de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII, şi ca şi la alte comunităţi care au permis-o (exemplu în Tibet) ea s-a bazat strict pe considerente economice, fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine multe femei. La arabi bunăoară, de la care avem şi expresia “a muri de foame”, care la ei nu era o figură de stil, ci o realitate, datorită faptului că principala activitate aducătoare de resurse era războiul, numărul mare al femeilor nu se justifica, ele neputând fii întreţinute. Fetele 62

la care filiaţia după mamă este mult mai importantă decât cea după tată. evident. Normele de autoritate. De regulă ea se căsătorea cu mai mult fraţi. Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. După cum indica şi numele patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune potrivit cărora calcularea rudelor se face doar după tată. el ne mai fiind întâlnit astăzi. Matrilinearitatea. o familie păstrând de regulă o singură fată pe care o întreţineau chiar şi după căsătorie. exercitarea puterii la nivelul familiei. Această împărţire este însă rareori una egală şi de aceea este greu de definit o limită pentru acest tip de familie. o dată cu Mahomed. Matriarhatul reprezintă un tip de familie în care conducerea este exercitată de femei. Aceste norme sunt: patrilinearitatea. se referă la descendenţa exclusivă pe linie maternă. Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea. în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unui grup restrâns. adică copilul este rudă doar cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de descendenţă. După expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII. arabii renunţă la poliandrie şi trec treptat la poliginie. Ambele tipuri sunt însă mai degrabă istorice. Ambilinearitatea. Antropologii din secolul XIX au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu normele de autoritate. cum a fost spre exemplu mişcarea hippy. O mare parte a istoriei. matrilocatie. În societatea contemporană fiind mult mai des întâlnite cazurile de împărţire între soţi a autorităţii în familie. matrilinearitatea şi bilinearitatea. şi 63 . Aceste norme pot fi de patrilocatie. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii.erau astfel ucise la naştere. Cu alte cuvinte relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi femei. un rudiment al acesteia fiind întâlnit la evrei. Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric. Normele de locaţie. familiile au fost de tip patriarhal. Sunt normele potrivit cărora se calculează rudenia şi totodată succesiunea pecuniară sau spirituală (moştenirea). O formă aproximativă a acestui tip de familii a fost dată doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut. adică calcularea descendenţei după ambii părinţi este indiscutabil forma cea mai răspândită astăzi. El nu a existat niciodată în istorie. matriarhatul şi norme de exercitare comună a puterii. Normele descendenţei şi moştenirii. Ele sunt: patriarhatul. adică puterea fiind exercitată de bărbat în familie.

Una dintre aceste norme este homogamia. Cu alte cuvinte. economice şi culturale. În realitate. de obişnuinţa cu acestea. adică apropierea. într-o dimensiune istorică. iar în multe societăţi căsătoria se angaja cu mult timp înaintea maturizării copiilor. mai există o serie de norme importante pentru existenţa familiei. De regulă. s-au ceea ce în sociologie numim dragostea romantică. selecţia partenerilor nu îi priveşte direct pe aceştia. de educaţie. respectiv să întemeieze o nouă gospodărie. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor băiatului. sunt aleşi partenerii. Factori şi norme de selecţie a partenerului Alături de normele prezentate până acum. norme în baza cărora. până la modernitate alegerea partenerului s-a făcut pe baza unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri. Cu alte cuvinte preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi. Un cercetător a descoperit. că într-un cămin studenţesc studenţii care stăteau lângă 64 . apropierea (implicit obişnuinţa) sa constituie un factor al selecţiei partenerilor. că un element atât de banal. ai fetei. Homogamia reprezintă o normă potrivit căreia selecţia partenerilor în vederea căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe care le deţin. În societatea contemporană. al clasei sociale. considerăm ca atracţia reciprocă şi afectivitatea împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor. (al nivelului de instruire.neolocatie. Pare destul de tulburător pentru cei care cred în dragostea romantică. al religiei etc. spre exemplu. chiar şi astăzi există mai multe norme şi factori care reglementează această selecţie. Unul dintre aceştia este proximitatea. Selecţia era mai degrabă o problemă a familiilor copiilor respectivi. în marea majoritate a societăţilor. însă ea depinde în mod evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie. deşi nu sunt norme propriu-zis ale familiei. într-o societate. Neolocaţia este cea mai răspândită normă contemporană din cele trei. Selecţia partenerilor se face însă şi în baza altor norme (sau factori care influenţează decizia). Psihologii sociali au descoperit însă că în numeroase cazuri aprecierea faţă de anumiţi subiecţi (ca şi faţă de obiecte) este legată de apropierea.) Homogamia ne explică de ce marea majoritate a căsătoriilor se produc între persoane care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale.

pentru că evident nu exista un factor predeterminant de natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă. dar pot exista şi persoane specializate. sau chiar instituţii. Nu putem însă să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori. a unor nevoi mutuale şi.scară erau mai bine văzuţi decât cei care stăteau mai departe. atunci nu rămâne decât ca. tindem să apreciem şi deci să ne placă mai mult. Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. ca parte a acestui proces. Este vorba de existenţa unor profile de personalitate complementare. toată ziua şi nu putem să îl suportăm. Dacă Gicu îţi e vecin sau eşti obligat să lucrezi cu el. care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă. Trebuie spus că. În general. dacă căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice 65 . Familiile lor sunt la fel de prezente. însă şi divorţul este deopotrivă. oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim mai des). chiar procesul de socializare. Divorţ şi căsătorie Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care operează pe piaţa căsătoriilor. evident. Fie îl evităm.Festinger. spre exemplu. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea) căsătoriilor. să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. Cu alte cuvinte dacă îl vedem pe un coleg. un celebru psiholog social. sistemul nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau anula disonanţa. partenerii nu sunt singurii actanţi pe această piaţă. în timp. a explicat acest mecanism prin teoria disonanţei cognitive. să spunem Gicu. aşa cum este. nu în ultimul rând. este învăţat să-i placa anumite tipuri umane şi respectiv să îi displacă altele. Aşa cum am menţionat deja. L. pentru banalul motiv că erau văzuţi mai des. atunci vom avea o disonanţă cognitivă. Indiscutabil că mai există şi alţi factori pe care îi trecem rapid în revistă. instituţia peţitului. Trebuie să menţionăm astfel ca un factor extrem de important. care să negocieze sau să intermedieze căsătoriile. Căsătoria este o instituţie socială aşa cum am spus. Fiecare individ în decursul socializării. spre exemplu. Astfel Gicu începe să capete şi multe feţe bune şi chiar poate să ne placă. homogamia este un produs exclusiv al socializării. este vorba şi de atracţia fizică reciprocă. fie reconsiderăm aprecierea negativă faţă de el. Indiscutabil.

inclusiv în România. • Şocuri în familie. Paternurile cele mai stabile sunt cele în care bărbatul are o vârsta cu câţiva ani mai mare decât femeia (2-4 ani).societate. rata divorţialităţii practic s-a dublat în ţările dezvoltate. divorţul presupune un procedeu mult mai complicat. este un alt motiv de instabilitate. pot conduce la tensiuni care să crească instabilitatea familiei. constituie o sursă majoră a instabilităţii. mai ales când soţia este mai mare decât soţul. a unor rude foarte apropiate. crize de tranziţie sau procese sociale de o dinamică deosebită. în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 24 de ani. Dacă unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie. Există mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor. Creşterea ratei divorţialităţii sugerează uzual stări anomice în societate. spre exemplu. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei. pierderile materiale importante. reprezintă de regulă un alt patern instabil. moartea copiilor. Rata divorţialităţii este un indicator important al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. Îi vom trece în revistă: • Vârsta. Vârsta similară. Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă numărul de divorţuri la mia de căsătorii. Pentru ca o familie să ajungă la divorţ. • Nevoia de depărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin zece-cincisprezece ani). sau de cea a soţului/soţiei. care sunt semnificative. 66 . În ultimele decenii. • Diferenţe sociale. culturale majore intre cei doi soţi. Diferenţele de orice natură. în timp ce celalalt nu doreşte. cât să conducă la disoluţia familiei. ceea ce trădează de fapt şi incompatibilităţi de adaptare. ea trebuie mai întâi să treacă printr-un proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt. Acest lucru este firesc dacă ne gândim că orice societate caută să promoveze prin orice mijloace instituţia familiei şi deci este normal să fie uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea divorţului. Trebuie să spunem însă că circa 20% din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie. economice. existând chiar societăţi unde acesta este interzis. conduc întotdeauna la un potenţial mare de tensiune şi conflict.

Dinamica relaţiilor în familie Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei. implicarea şi care conduc la stabilitatea familiei. Dependenţa de orice natură.• Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. cât şi a celui de mamă. • Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. de asemenea. monoparentale. rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile şi mai ales ţinând de un mod de viaţă radical diferit faţă de cel standard. fiecare soţ având o viaţă proprie. Evident. Mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască. rutiniere. sau chiar tensiuni. cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect socializant. financiară. religioase. în familia de apartenenţă a unuia din soţi. materială. afectivă de una din familiile extinse este statistic un factor de instabilitate. adică un cuplu în care nu mai există real relaţii specifice celor dintre soţi şi în care căsătoria este menţinută pentru motive exterioare (economice. Explicaţia este relativ simplă. cuplul ritualizat. Modelele de familii conflictuale. Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost motivul fundamental al mariajului. atât a statusului de soţie. de status). ajunge la divorţ. cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească şi de aici probabilitatea unor reeditări a acestor motive. obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt. adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viata şi face parte din profilul acelei familii şi. • Regula celor şase luni şi a celor trei ani. poate constitui o situaţie extrem de frustrantă. Putem evalua relaţiile afective de la nivelul 67 . Alte forme de evoluţie sunt cuplul conflictual. De asemenea. • Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj. în timp ce dacă căsătoria a întârziat mai mult de trei ani înseamnă că au existat anumite motive pentru care. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire. al unei femei tinere nemăritate. ne referim în primul rând la relaţiile care exprimă afectivitatea. Trebuie să spunem însă că nu orice familie în care apar surse de instabilitate. acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. ceea ce evident nu este suficient.

valori diferite în funcţie de familie. Toate aceste variabile exprimă. de regulă mama. adică al familiilor în care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii. existând şi anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie. după care rămâne la acel nivel aproape fără nici o evoluţie ulterioară. însă şi în funcţie de durata existenţei acestor familii. angajamentul. în anii ’90. Intimitatea creşte constant până la un anumit nivel. pasiunea. a adus o serie de schimbări majore la nivelul funcţiilor familiei. dacă luăm în calcul doar primele trei variabile. circa 25% din femei. treptat. intimitatea şi pasiunea vom putea observa că ele au statistic o dinamică total diferită la nivelul unei familii. A rămas o funcţie importantă a familiei.familiei prin mai multe variabile. în special în a doua jumătate a secolului trecut. Spre exemplu. creşele. Spre exemplu. însă paternul este continuu ascendent. Cu toate acestea trebuie sa subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din funcţiile de socializare ale familiei. adică ele exprimă modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor. • funcţia de socializare. dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale. sau a unei opţiuni personale a unor femei de a avea copii. în momentul căsătoriei având deja o cotă foarte înaltă. comunicativitatea etc. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia schimbările majore produse. angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii. În SUA spre exemplu. dar de a nu se mărita. Putem lua în calcul. de exemplu. în special secolul XX. Familiile monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri. Există astăzi un număr mult mai mare de femei care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei. grădiniţele. până ajunge foarte aproape de zero. • Funcţia de regulator sexual. iar după câţiva ani ea va începe să scadă. empatia. Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relavate din analize statistice. angajamentul. instituţia baby-site-ului 68 . Prin urmare putem să spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul. Schimbarea funcţiilor familiei Societatea contemporană. Ea creste spectaculos de rapid. al morţii unuia din soţi. Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor sexuale au loc în afara familiei. intimitatea. puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie. • funcţia de reproducere. aveau experienţe sexuale premaritale. care măsoară anumite aspecte ale relaţiilor. Pasiunea are o cu totul alta evoluţie. evident.

Cu alte cuvinte indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care sunt mai importante social. familiilor li se limitează în realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor. în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. Alte modele. Unele din aceste modele sunt în fapt cele care evoluează. • funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită măsură. cea cunoscută de noi toţi? Există în orice societate încercări de forţare a modelelor clasice. este de fapt o familie de tip burghez. Cum o va face însă? Care sunt deci alternativele la familia clasică. Trebuie specificat însă şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei. altele sunt propuse ideologic sau programatic. • • funcţia afectivă. Alternative la familia clasică Există indiscutabil un mare semn de întrebare. • funcţia economică. de cele mai multe ori. Familia ca instituţie a evoluat permanent de la începuturile civilizaţiei umane. mai ales în protejarea copiilor foarte mici. a propus desfiinţarea familiei de tip monogam.. funcţia de status. nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv. decât statusurile conferite în familie. Mai mult. 69 . Spre exemplu chiar marxismul. dincolo de anumite limite definite de regulă prin legi. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea contemporană. care au preluat în mare măsură funcţia protectivă de la familie. Prin urmare trebuie să ne aşteptăm ca şi acest model să evolueze. Unele modele apar de la sine în decursul evoluţiei sociale fireşti. în mod firesc. instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea copiilor. care ne este cunoscută. care. de propunere a unor modele alternative pentru instituţiile sociale. A rămas o funcţie importantă a familiei. în societatea contemporană există însă numeroase instituţii moderne de control social. forma actuală.etc. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. dispar ca alternative nereuşite.Engels. însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. spunea el. de fapt F.

fie că este vorba de lesbianism. este radical diferită (generic vorbind). 4. În unele societăţi ea a devenit chiar legală. în afara unei căsătorii formale însă. 3. mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale. A fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70. fiind totuşi o formă a familiei. el având de fapt o altă sursă decât homosexualitatea masculină. 2. Coabitarea consensuală presupune ca două persoane să trăiască în comun. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. înaintea căsătoriei. ca o familie. şi de un stil de viaţă. Coabitare premaritală. Nu este vorba de adulter. Căsătoria de tip homosexual. atunci când cei doi trăiesc împreună o bucată de timp. Coabitarea consensuală este însă de două tipuri. Mariajul deschis.Prin urmare şi societatea contemporană. cea de reproducere nu poate fi asigurată. atunci când cei doi 70 . aceştia din urma fiind mult mai tentaţi biologic la aceste relaţii. acesta din urmă fiind considerat tolerabil. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie) Este un tip de familie care nu poate fi consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie). în majoritatea societăţilor. Coabitarea consensuală. ci doar de traiul în grupuri care practicau sexul liber (în interiorul grupului). În practică există însă în toate societăţile dezvoltate numeroase exemple ale unor forme de astfel de familii. În fapt nu era vorba de un mariaj autentic. cu siguranţă ea este cea mai răspândită dintre toate. Mariajul de grup. trebuie să spunem că ea nu poate deveni o formă alternativă reală. ne referim însă în special la a doua jumătate a secolului trecut. Dincolo de aceste experienţe. care ţine de un anumit caracter patologic. oarecum istorice. nu rareori membrii acestora refuzând total contactul cu familiile reale. în anumite limite. pentru ca ele s-au stins practic astăzi. Pe de altă parte. 5. a propus modele alternative la familia clasică. pentru că aici este vorba de un acord reciproc. Fie că este vorba de homosexualitate autentică. Nu este o formă foarte frecvent întâlnită. sau în vederea unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă. Încercăm să le trecem în revistă: 1. trebuie să spunem. fiind vorba de doi bărbaţi. Chiar dacă poate o alternativă discutabilă. între femei şi bărbaţi. grupuri care constituiau însă adevărate familii. există o diferenţă importantă între homosexualitate şi lesbianism. mai ales că o funcţie importantă. în cazul a două femei. în special ale unor relaţii stabile “in trei”. acest tip de alternativă nu a devenit una semnificativă. mai ales în afara cuplului.

Care sunt normele de căsătorie? 5. măcar pentru o perioadă de timp să trăiască astfel. Ce este coabitarea consensuală? 71 . Este evident că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care sunt principalele alternative ale familiei clasice? 12. Care este dinamica relaţiilor în familie? 10. Divorţul ca instituţie socială. Care sunt principalele tipuri de familii? 3. Ce sunt normele de incest? 4. Numărul coabitărilor consensule a crescut aproape constant în ultimele decenii. Ce este homogamia? 6.decid să trăiască permanent în acest mod. un număr foarte mare de cupluri decizând. uneori chiar secole. 8. foarte multe decenii. Care sunt principalele tendinţe în schimbarea funcţiilor familiei astăzi? 11. ci în multe. Care sunt factorii care intervin în selecţia partenerului? 7. Care sunt funcţiile familiei? 2. Care sunt factorii de instabilitate a cuplului? 9. Este evident că mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii precum cea a familiei nu se produc în câţiva ani.

ideea experimentului fiind preluată în mai multe filme americane. aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza competiţiei. Tipologia liderilor 4. ci şi pe cea mediatică. de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi interpretate complet diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau parte. Imediat după începerea experimentului copii au început să facă o distincţie clară între lumea din interiorul grupurilor şi cea din afară. fiind astfel puşi să formeze ad hoc grupuri. de 10-12 ani. un psiholog social american. Muzafer Sherif a realizat un experiment care a şocat nu doar lumea ştiinţifică. Într-o tabără de copii. Mai mult. După o săptămână Sherif a reunit cele două echipe şi le-a pus în 72 . el a organizat un experiment pentru a observa modul in care se structurează normele sociale la nivel de grup şi modul în care ele influenţează percepţia şi raportarea la realitate. realizând două echipe pe care le-a pus în competiţie. Tipologia grupurilor sociale 3. A organizat mai multe jocuri. Conducere. Dacă spre exemplu un baiat trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău” dacă făcea parte din grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă. Pentru aceasta el a împărţit aleator un grup de copii. Ce este grupul social 2. decizie şi efecte de grup Pe la mijlocul secolului trecut.Tema 7 Grupul social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. concursuri sportive şi activităţi. toate de echipă. Aceleaşi tipuri de comportamente. Copii nu se cunoşteau în prealabil.

pentru sociologie aceştia nu formează un grup social decât în anumite situaţii speciale. Se dovedea astfel că grupurile exercită o forţă cu totul deosebită asupra membrilor lor. respectivii copii fiind dintr-o dată consideraţi curajoşi. Dacă spre exemplu ni se pare normal să numim grup mai mulţă oameni care stau întro staţie de autobuz. “nesimţit”. O utilizăm aproape zilnic şi orice om. facându-i chiar să perceapă lumea complet diferit. eroii ai grupului nou format. Pe de altă parte. Spre exemplu atunci când este vorba de oamenii adunaţi la un miting spunem că ei formează o mulţime. Experimentul a dovedit astfel capacitatea extrordinară a grupurilor sociale de a genera norme şi de a schimba valorile în baza cărora se interpretează realitatea.competiţie cu o alta. fără a avea relaţii directe între ei. spunem că ei formează. care au anumite caracteristici comune la nivelul unei populaţii. iar atunci când este vorba de locuitorii unui sat spunem că ei formează o comunitate. Spre surprinderea tuturor. ştie la ce se referă. atunci când avem mai mulţi oameni. Dacă ţinem însă seama şi de faptul că oamenii nu pot trăii decât cu totul accidental şi excepţional în afara grupurilor înţelegem de ce este importantă cercetarea acestui tip de structuri sociale. practic imediat. Distincţia în grup . Cu toate acestea conceptul de grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei. Pe de altă parte. Dinstincţia în grup . Aceste interacţiuni sunt date în special de un proces de 73 . însă ea a fost retrasată.în afara grupului s-a păstrat. Dar şi profesorii dintr-un anumit oraş sau dintr-o regiune pot forma o comunitate. cu care copii nu se mai întâlniseră. Ce este grupul social? Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară. viteji. toate valorizrile negative acumulate şi concretizate în etichete ca “băiat rău”. în sociologie avem deja o serie de alte concepte care se referă la “grupuri de oameni“. o categorie socială sau statistică.în afara grupului a rămas una esenţială în cercetarea socială. Aceasta. Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste concepte? În primul rând trebuie să spunem că grupul social este format întotdeauna dintr-un număr de indivizi între care există interacţiuni. în primul rând. au fost reinterpretate pozitiv. “murdar” etc. din perspectiva analizei statistice a populaţiei. chiar şi cu puţină educaţie. pentru că el trebuie să fie cu mult mai restrictiv comparativ cu noţiunea uzuală.

comunicare. 74 . Cât de mic poate fi un grup. Spre exemplu ori de câte ori ne definim o situaţie ca periculoasă sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona. Parcă nici trei pietre nu formează o grămada. Anumite situaţii reclamă stringent comunicarea şi implicit relaţiile cu alţii. Avem nevoie să relaţionăm pentru a putea trăi. de compatibilitatea unor interese sau nevoi etc. Problema dimensiunilor grupului Definiţia pe care am dat-o nu este însă suficientă pentru a clarifica acest concept. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc valori şi norme proprii grupului respectiv. respectiv cât de mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al grămezii. se întrebau anticii. Alţi autori consideră însă că într-un astfel de caz nu ar fi vorba decât de o diadă. Simpla apropiere de alte persoane este si ea un factor care influenţează apariţia grupurilor. O problemă extrem de importantă este aceea a motivelor pentru care oamenii trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. Nu este însă suficient pentru o definiţie. de asemenea ei au scopuri şi obiective specifice. Dar atunci când exact apre grămada? La fel ne putem întereba de câţi oameni este nevoie pentru a forma un grup? În această privinţă autorii din domeniu au două puncte de vedere diferite. Există mai mulţi factori care determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în ele. Pe de altă parte situaţia în care ne aflăm este un alt factor stimulator al structurilor de tip grupal. iar de multe ori îşi dezvoltă simboluri proprii. adică de un tip particular de interacţiune. Un grup ar avea nevoie de cel puţin trei subiecţi pentru a exista o formă complexă de interacţiune specifică grupului social. O piatră nu formează o grămadă şi nici două. Nu există însă posibilitatea compatibilizării celor două accepţiuni pentru că ele sunt realizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare diferite. neexistând un consens. Unii cercetători consideă că interacţiunile apar în momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare doi oameni sunt suficienţi pentru a vorbi de un grup. Mai trebuie să răspundem la două întrebări esenţiale. În premanenţă avem nevoie atât biologic. cât şi social de alţi oameni. Un prim factor este dat de interdependenţa naturală şi socială a oamenilor. Evident mai putem identifica şi alţi factori care ţin de similaritatea indivizilor. definit în sens larg ca orice transfer de semnificaţii. “Când apare o grămadă?”.

concept construit ulterior pentru a 75 . la nivelul tuturor acestor tipuri de structuri interacţiunile care există între membri sunt destul de diferite de cerinţele pe care le-am prezentat ca fiind specifice grupurilor. mari si mici. O primă tipologie este aceea care distinge între grupurile primare şi grupurile secundare. Limita dintre cele două tipuri fiind undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori. Tipologia grupurilor sociale Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii pe care le utilizăm în raportarea la grupuri. Cooley. O primă clasificare am şi făcut-o. cea care împarte grupurile în mari şi mici. organizaţii. Grupurile secundare. Ele desemnează anumite structuri sociale pentru care avem deja concepte consacrate în sociologie. la începutul secolului trecut. Prin urmare sintagma “grup mic” ar fi chiar o tautologie. Grupurile primare sunt grupuri de tipul “faţă în faţă”. Grupurile mari ridică însă o problemă delicată. cu mult mai semnificative. El dorea să reliefeze importanţa relaţiilor de tip primar în formarea sinelui şi implicit a grupurilor primare. Cu alte cuvinte grupurile mari desemnează în realitate mulţimi. argumentul fiind acela că dincolo de acest număr apare tendinţa de a se forma alte structuri grupale interne prin spargerea grupului iniţial. Grupurile mici au considerată cel mai adesea ca limită superioară numărul de şapte opt membri. comunităţi. de sociologul american Ch. Aceasta pentru că în acest caz există şi mai multe accepţiuni. în funcţie de anumite teme de cercetare. după alţii la mai mult sau la mai puţin. Există însă şi alte clasificări. adică a grupurilor în care interacţiunile au în primul rând o bază afectivă. în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să consideri ca grup anumite structuri care există ca atare în realitate şi trebuie cercetate astfel. Există însă autori care au utilizat in experimente grupuri de 12-15 persoane. În primul rând unii autori vorbesc de două tipuri de grupuri. nemijlcit. Din acest motiv unii cercetători consideră că în realitate grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. chiar dacă nu una foarte importantă. grupuri în care membri comunică direct. Mai mult. Pe de altă parte. Spre exemplu este normal să consideri o clasă de elevi sau o grupă de studenţi ca un grup. sau populaţii şi nimic altceva în plus. unul din precursorii interacţionalismului. ele au o forţă persuasivă cu totul deosebită. Conceptul de grup primar a fost propus. desi evident ele presupun mai mult de 15 membri.Dimensiunile maxime ale unui grup ridică încă şi mai multe probleme.

O grupă de sindicat reprezintă un astfel de grup. iar cele formale celor secundare. spre exemplu. Lucrurile nu stau decât parţial aşa. format din mai mulţi studenţi care s-au reunit să lucreze la un proiect. care în principal va derula cu ceilalţi acelaşi tip de interacţiuni. sunt adesea grupuri de interese sau profesionale. Criteriul de clasificare este complet diferit. O grupă de muncitori sau un grup de studenţi care sunt puşi să rezolve o sarcină la seminar formează în schimb un grup secundar. Dacă într-un grup secundar. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt independente de subiecţii care le ocupă. 76 . O familie poate fi privită ca un grup primar. creată în mod normal de către o structură organizaţională. Este drept că multe grupuri primare sunt informale. Am spus mai devreme pozitiv sau negativ pentru că nu este vorba doar de relaţii afective pozitive şi doi soţi care se ceartă au între ei interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar. în timp ce cele formale sau informale din perspectiva predeterminării origanizaţionale a unei forme a interacţiunilor. Adică grupurile informale par a fii asociate celor primare. ci va fi ocupată de o altă persoană. Forma interacţiunilor interne este dependentă doar de proprii membri. care apar în decursul interacţiunilor dintre anumiţi subiecţi. Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite. O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative). Grupurile informale sunt grupuri “narturale”. Grupurile formale sunt grupuri care au o formă prestabilită. neexistând o formă organizaţională prestabilită. totuşi există o diferenţă esenţială. un grup informal nu poate să devină formal şi nici invers. în sensul că ele preexistă acestora şi se menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. Un grup de copii care se joacă în faţa blocului formează un grup informal. la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. părăseşte grupul. poziţia sa nu dispare. Ele sunt grupuri care au predefinite tipurile de relaţii şi poziţiile interne.desemna forma opusă grupurilor primare. Aceasta face de exemplu să existe cel puţin o difernţă majoră. Dacă grupurile secundare pot devenii primare şi invers. iar în cazul în care liderul. grupurile formale nu pot deveni informale. desemnează grupurile care nu se bazează pe interacţiuni afective. Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii relaţiilor. care au în mod uzual definite scopuri precise şi în care de cele mai multe ori interacţiunile sunt mijlocite de instrumente. La prima vedere pare a exista o corelaţie între cele două tipologii. la fel si o gaşcă de cartier. respectiv cele secundare sunt formale.

ele începeau să se raporteze la grupurile studentelor din anii mai mari. Treptat. Distincţia aceasta este importantă pentru că subliniază rolul extrem de persuasiv. normele si/sau simbolurile acestora. pe care grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal . după anul întâi. Am putea spune. treptat. Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte. Aceasta pentru că de multe ori subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste grupuri. dar totuşi luăm ca referinţă valorile. au chiar tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în afara grupurilor.O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă. Astfel. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile la care aparţinem la un moment dat. dar aceştia aşa cum am văzut chiar la începutul acestei teme. mai mult decât atât. ori în alte situaţii împrumutul valoric devine suficient de consistent pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile iniţial luate ca model să îşi piardă valoarea referenţială. cu mai bine de şapte decenii în urmă a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudiniilor şi opiniilor la tineri şi a studiat mai pentru mai mult timp un colegiu de fete. Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi anumite moduri de acţiune datorită presiunilor pe care le exercită orice fel de grup asupra propriilor membri. Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii. Cercetările sale au arătat că fetele veneau cu valori politice şi orientări conservatoare în colegiu. proces de care nu suntem întotdeauna conştienţi. Potrivit unui asemenea mecanism acţionăm în diverse situaţii potrivit unor norme instituite în grup fără să ne propunem voluntar anumite comportamente. dar şi crucial. dar şi o viaţă relativ scurtă. Spre exemplu. S-au observat 77 . împrumutând seturile de valori şi norme ale acestora. care erau în fond cele ale propriilor familii de origine. ele devenind astfel de referinţă. cel care a propus această clasificare. există chiar un proces de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual. un cercetator a încercat să observe modul în care un grup de medici şi asistenţi medicali acţionează într-o anumită situaţie dată. ele deveneau mult mai liberale în atitudiniile şi opiniile exprimate.valoric al indivizilor. Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită. Sociologul american Newcomb. Era vorba de un spital de urgenţă şi s-au analizat doar cazurile de atac de cord.

sau în situaţii în care indivizii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). aceasta a fost chemată abia după aproape jumătate de oră. Vecinii. Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a denumit efectul de aşteptare. El a fost descoperit de Bibb Latene în urma unui studiu de caz. Studiul său se referea la un viol. Acţiunea medicală. cu un puternic sentiment civic. procesul intervenţiei avea durate foarte diferite. atacul de cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că salvarea vieţii era o cerinţă mai presantă decât în cazul bătrânilor. unde o femeie a fost agresată. Acest efect apare în orice situaţii de grup. Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor. chemarea poliţiei. La scenă au fost martori zeci de vecini. dealtfel perfect sincronizată. Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de 78 . Prin urmare cu cât pot oferii mai puţini ajutorul. Evident în decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de mesaje privitoare la ritmul acţiunilor. totul ţinea de o presiune exercitată de grup asupra membrilor săi. dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie. pentru care se considera mai normal un eventual deces. care puteau urmării scena de la ferestre. În cazul persoanelor tinere. cel mai simplu posibil. de altfel problematic din punct de vedere deontologic. Deşi era vorba de fiecare dată de acelaş tip de caz medical. s-a făcut cu o mare întârziere. Efectul de aşteptare spune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie. produs într-un cartier din New York. Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta. Cercetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe femeie. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în cazul bătrânilor decât în cazul tinerilor. religioase. pentru persoanele vârstnice durata intervenţiei fiind practic dublă. cu atât acesta va fi oferit mai repede. Cu toate acestea ajutorul lor.modalităţile de intervenţie ale echipei medicale (grupul studiat) în toate cazurile de acest tip. apare într-un interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. Nimeni din echipa medicală nu conştientizase vreun moment acest lucru. erau persoane respectabile. Efectul de aşteptare. numai că în ritmuri diferite. ilustrativ pentru mecanismele prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor lor îl reprezintă efectul de aşteptare. Singura explicaţie pentru această situaţie nu era alta decât aceea că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. se producea la fel. Mai mult. Cercetarea a relevat un aspect extrem de interesant. chiar în faţa blocului unde locuia. marea majoritate. durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională cu vârsta pacienţilor.

El chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor că li se va aplica un test oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi testate. Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu reacţionau deloc. oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este mai mare. Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator. care au dovedit că acest mecanism se produce în orice situaţii de acest tip. forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi si mai mică decât suma celor patru forţe individuale. puşi să rezolve sarcini în condiţii de anonimat. Latene. în general. pleca într-o cameră alăturată. rămânând să aştepte în continuuare fără a face nimic. care a dat chiar o măsură temporală cantitativă aşteptării. creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi. Dacă vor trage patru persoane. dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună. aproape în toate cazurile acesta se ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat. aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa. Atunci când în sală se afla un singur subiect. la un moment dat. forţa lor reunită Fr va fi mai mică decât suma forţelor individuale (pentru cazul în care ar trage singuri). Acest efect care se produce la nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o sarcină de grup efortul individual pentru rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul participanţilor. din camera alăturată. Au fost organizate mai multe situaţii de experrimentare în care în sală se aflau un singur subiect. se auzeau nişte sunete puternice si un ţipăt al asistentului. Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de o sfoară legată de un dinamometru vom constata că acesta trage sfoara cu o forţă F. Explicaţia este aceea că. încercând evident să îşi ofere ajutorul. doi. Spre exemplu. Asistentul. în condiţii de anonimat al efortului individual. Dacă vom pune doi oameni să tragă de aceeaşi sfoară. Atunci cînd se aflau două persoane timpul de reacţie al acestora era mai mare. Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta este mecanismul producerii sale. efectul pierderii de vreme. Cu alte cuvinte. Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau. 79 .grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi a fii în poziţii superioare. adică F1+F2. Astfel. implicarea acestora va fii invers proporţională cu numărul membrilor. Latene a efectuat un experiment. cei mai mulţi. timp care. trei etc. rebotezat tot de B. Imediat. Efectul pierderii de vreme.

un student de anul II 80 . dat fiind faptul că pregătirea liderilor şi asigurarea competenţei conducerii reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei organizaţii sociale. la fel şi competentele de comunicare. Efectul mai ne sugerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi economice. sau cele de sarcină. Au existat şi există chiar. extrem de frecvent. Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o creştere a eficienţei proporţională cu numărul acestora. este semnalată nevoia unui lider. Prin urmare este imposibil să putem avea un lider care să poată deţine acest statut în orice tip de grup. adică a unei persoane care să conducă grupul respectiv. Pe de altă parte. cât şi de caracteristicile grupului din care liderul face parte. în care nu pot fii cuantificate eforturile individuale sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Spre exemplu. nu întotdeauna un grup reclamă un lider. Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă. Este vorba în principal de: ! Experienţă ! Competenţă de comunicare ! Competenţă profesională sau de sarcină ! Capacităţi empatice ! Personalitate puterncă ! Înalţimea ! Forţa Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular. dat fiind faptul că poziţia de lider depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia. ba mai mult.Acest efect ne explică de ce activităţile colective. Problematica liderilor constituie un subiect extrem de incitant. grup la nivelul căruia putem identifica aceste caracteristici. Cercetările au arătat că o serie de caracteristici sunt importante pentru a dobândi statutul de lider. în istoria ştiinţelor sociale. adevărate şcoli de cercetare a liderului şi a conducerii. dincolo de o anumită limită efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea respectivă Conducerea grupurilor şi liderii Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor. Prin urmare experienţa este raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută.

Conducerea implică deci un complex de calităţi. li s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să le dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei respective. dar nu dădeau sfaturi utile. capacitatea de a comunica şi implicit competenţele de comunicare par a fi de o importanţă capitală. Nu trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice.poate mai uşor să se impună ca lider într-un grup de studenţi de anul I. Cei mai apreciaţi în finalul experimentului erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult şi nu cei care dădeau sfaturi utile. este adevărat nu foarte multe. Pe de altă parte. care aveau de rezolvat o problemă. Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal şi deci ei pot exista doar în astfel de grupuri. dar probabil mult mai greu dacă aceştia sunt în anul III. pe de o parte. Liderii informali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza unor caracteristici personale. Dintre toate atributele semnalate. fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. Putem vorbi astfel de lideri formali şi de lideri informali. Cercetările au arătat că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre exemplu. La nivelul aceluiaş grup este posibil să existe atât lideri profesionali. înnaintea competenţelor profesionale. Spre exemplu. Unii. vorbeau foarte mult. Tipologia liderilor Există înnainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor grupurilor. cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează pe ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere acest drept). într-un experiment unor grupuri. Ei pot exista însă atât în grupuri informale. de multe ori chiar. care dădeau sfaturi pertinente. Existau două categorii de consilieri. o serie de caracteristici sunt discutabile în raport cu situaţii particulare. O regulă oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a necesităţii absenţei unor handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. dar vorbeau puţin şi alţii care. 81 . covârşitoarea majoritate a personalităţilor politice au avut mai puţin de un metru şaptezeci. dimpotrivă. Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri socioafectivi. dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie.

menţin un climat social şi afectiv optim în grup. Spre exemplu în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare. Cele două caracteristici pot să se reunească în una şi aceeaşi persoană. Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru aceste tipuri de presiuni de grup. Etichetele cu care operăm. Ei sunt cei care întreţin atmosfera.cei care conduc grupul în vederea rezolvării unor sarcini. în care nici nu mai avem de a face propriu-zis cu lideri. sunt din nou mai eficienţi liderii democaţi. ele se referă doar la stilul de conducere. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o situaţie. O alta clasificare a liderilor. Liderii democaraţi cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii. cât şi la nivelul conducerii ca atare. sunt liderii care îşi asumă întreaga răpspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup. Pentru anumite situaţii însă. o reprezintă liderii autoritari. Aceşti liderii au o funcţie mai degrabă integrativă. mediază conflictele. buna dispoziţie. Conducere. atunci când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie. nu intervin decât minimal în influenţarea acestora. Desemnează situaţii în care la nivelul unui grup. nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea conducerii. controlează doar parţial membrii. cât şi lideri care gestionează relaţiile afective. sunt mai eficienţi liderii democraţi. Dilemele sociale. Dacă spre 82 . comunitar) se gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii). La fel. Ultima categorie o reprezintă un caz oarecum limită. face distincţia între liderii autoritari. dar acest lucru nu este unul uzual. Cea mai eficientă categorie. la nivelul conducerii grupului. trebuie să menţionăm. democraţi şi “laissez-faire”. decizie şi efecte de grup Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât la nivelul modului în care se i-au decizii în grup. liderii democraţi sunt mai eficienţi. Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum vor ei. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi monopolizează total actul conducerii. din punctul de vedere al modului în care ei conduc grupul. (dar ele apar şi la un nivel mai larg. nu au nici un fel de încărcătură ideologică. Dilema socială apare atunci când un membru al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi.

la comunitate. la începutul lui 1990. Este vorba de un tip de dilemă socială în care nu mai se pune problema consumului în comun a unor resurse. comparativ cel puţin cu cei care consumă mai mult. În momentul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a patrimoniului fostelor cooperative imediat ceilalţi membri cooperatori au început să facă acest lucru. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se produce totuşi acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit nimic pentru el. Resursa (patrimoniul) a dispărut. în special în momente de criză. Situaţia este identică atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la producerea bunului respectiv. în care controlul grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient. Practic orice ar face un membru al grupului rezultatul poate fi unul distructiv. dacă majoritatea vor imita pe cel care a declanşat mecansimul. Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula.-lor. este posibil ca în final resursa să dispară şi cel în cauză să nici nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de ea. iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu au mai obţinut absolut nimic în final. atunci ele apar ca fiind chiar mult mai periculoase. iar din fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic. s-a făcut de cele mai multe ori pe baza unor mecanisme de genul dilemelor sociale. Dilemele sociale reprezintă unul din mecanismele sociale principale care pot explica cauzele epuizării resurselor limitate. şi eventual la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. Dacă spre exemplu locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la 83 .A. distrugerea rapidă şi practic totală a C. Dilema apare pentru ceilalţi membri care sunt puşi în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum. Dacă extindem dilemele de la grup. Mai mult decât atât. atunci resursa în cauză se va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. o dilemă socială apare atunci când unul dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. Spre exemplu în România.exemplu un grup de prieteni pun banii împreună pentru a-şi petrece vacanţa. ci a contribuţiei colective pentru a produce un bun public (utilizat de toţi membri). Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului. sau de a imita pe cel care a consumat mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult.P. Dilemele sociale apar însă. Dacă un membru al grupului păstrează norma de consum şi în acest caz el va pierde. Dacă însă comportamentul lui este imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic nulă. Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema bunurilor publice.

Termenul a fost propus de sociologul american Irving Janis care a analizat una dintre cele mai catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea război mondial. El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink. adică a unui efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri şi care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii. analiza lui Janis reliefând zeci de greşeli pe care specialişti. din 17 aprilie 1961. nu le-ar fi făcut în condiţii normale. Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public. care implică activităţi voluntare nu se realizează. subaprecierea adversarului. Este vorba de acţiunea de invadare a Cubei. toată tehnica militară americană fiind distrusă sau capturată. supraîncrederea. Operaţiunea presupunea debarcarea la Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi. Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat întro lucrare unsprezece ani mai târziu. chiar mult mai slabi profesional. Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia invulnerabilităţii. credinţa absolută în justeţea cauzei. şi sprijiniţi de armata americană ei trebuiau să producă revolte în provincie. de la Bay of Pigs. de a polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu poltica grupului. Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de americani după al doilea război mondial.Kennedy. Groupthink Este un efect care apare în grupurile decizionale datorită presiunii pe care grupurile le exercită asupra membrilor lor. Pe de altă parte acest efect 84 . Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedintele J. care evident însă va deservi şi pe cel care nu a contribuit.intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon. de a estompa atitudinile critice. tendinţa exagerată de asumare a riscului etc. iar în final să conducă la o revoltă aparent populară. Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura. care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro. care fuseseră pregătiţi de CIA. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe. care a planificat şi condus operaţiunile militare. Janis şi-a propus să explice cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit. asupra judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau luaţi prizonieri.

tocmai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele operaţiunilor. acolo unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă. Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial. Exemplele pot continuua. Care sunt limitele de mărime ale grupurilor sociale? 3. organizaţii publice etc. ci în oricare domeniu unde se iau decizii. Ce sunt grupurile de referinţă? 85 . Efectul se poate produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar. efecte negative majore. la rândul său. deşi avea loc o debarcare şi astfel debarcarea a întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu au putut ajunge. s-a institut chiar o poziţie specială în grupurile decizionale.este însoţit întotdeauna şi de o tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor. marketing. economie. adică a unui specialist care are sarcina să aducă contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup. cea a “avocatului răului”. datorită reliefului marin. în care administraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 cele mai importante crize. în special în grupurile decizionale din domeniul economic şi militar. efectul groupthik s-a produs în 37% din cazuri. care are şi ea. Nu s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină. Printre aceste măsuri menţionăm: ! Cunoaştera efectului groupthink de către membrii grupului de decizie ! Promovarea atitudinii critice ! Imparţialitatea totală a liderului ! Promovarea de soluţii alternative ! Apelul la experţi externi ! Munca în echipe decizionale paralele ! Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi reconsiderarea soluţiei finale Promovarea atitudinii critice este însă pe de departe cel mai important element tehnic care poate estompa efectele negative. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina acest efect. Din acest motiv. Cum poate fi definit un grup social? 2. mass media. Spre exemplu în cazul analizat de Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti dealtfel necesari. Ce sunt grupurile primare? 4.

Care sunt principalele atribute ale liderilor? 9. Ce distincţie există între grupurile formale-informale. Ce este efectul de aşteptare? 7. repsectiv secundare– primare? 6.5. Care sunt tehnicile de eliminare a efectelor distructive ale groupthink? 86 . Ce este efectul groupthink? 12. Care este tipologia liderilor? 10. Ce sunt dilemele sociale? 11. La ce se referă efectul pierderii de vreme? 8.

Sigur vă aflaţi în faţa unui calculator. faceţi probabil parte dintr-o altă organizaţie. chiar în acest moment. este şi ea o organizaţie. citiţi tema: “Organizarea socială. Este vorba de o organizaţie care nu mai este tot atât de vizibilă. cea mai mare parte a organizaţiilor care existau erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoaştem astăzi. Trăim se pare într-un univeres organizaţional. dar şi dacă vă duceţi acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să apelaţi la servicxiile unei organizaţii. fie ca beneficiari. Dar absolut tot confortul de acasă vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii. Dacă acum vă aflaţi la serviciu acesta cu siguraţă reprezintă un tip de organizaţie. acasă sau la un coleg. Acasă credeţi că sunteţi mai liber. fiecare dintre noi avem zilnic contacte. Birocraţia După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Probabil că acum vă aflaţi la servici. apelaţi în fond la o organizaţie. dumneavoastră faceţi parte şi dintr-o organizaţie. În epocile premoderne niumărul organizaţiilor cu care indivizii aveau contacte era incomparabil mai mic. cea la care plătiţi întreţinerea. Am putea spune fără să 87 . Birocraţia ca tip ideal (Max Weber) 4. cu extrem de multe organizaţii. Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Dumnevoastă. televiziunea prin cablu etc. însă ea este prezentă şi în realitate ea este cea care va impus lectura acestor rânduri. fie ca membri. Toate aceste lucruri sunt evidente. tot în acest moment. sistemul de învăţământ pentru care aţi optat reprezintă una din miile de organizaţii cu care dumneavoastră luaţi zilnic contact. Aşa de multe? Da. Cu toate acestea. Mai mult. Organizaţii şi instituţii 2. cele care vă furnizează apa. Birocraţia”. Pentru că pregătirea dumneavoastră la sistemul de învăţământ la distanţă presupune parcurgerea unor cursuri. dar nu uitaţi că dacă staţi la bloc. De ce faceţi acest lucru? Este simplu. Nu a fost întotdeauna aşa. pentru că asociaţia dumneavoastră. energia electrică. Şi dacă mergeţi la un magazin sau la un bar. Da. Formal şi informal în organizaţii 3.Tema 8 Organizarea socială.

anumite tipuri de practici sociale care au o funcţie socială. practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o dimensiune formală. De principiu orice organizaţie are la bază o instituţie socială. aşa cum am arătat. cadre care au întotdeauna o dimensiune comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională). Cu toate acestea organizaţiile sunt cu mult mai importante decât am putea crede. s-ar mai putea spune.grşim că astăzi organizaţiile ne domină existenţa. scopurile şi obiectivele acesteia. Există pe de altă parte. pentru că în realitate o organizaţie presupune în totdeauna un număr de oameni care deţin anumite statusuri şi anumite practici pe care aceştia le săvîrşesc într-un context organizatoric. Organizaţii şi instituţii Atunci când am vorbit despre instituţiile sociale am precizat că ele se află întrun raport special cu organizaţiile. Cum putem însă deosebi organizaţiile faţă de instituţiile sociale? Această distincţie o putem realiza dacă vom analiza câteva din elementele specifice acestora. neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “anormale” în care am construi o organizaţie care nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar îndeplinii vreo funcţie la nivelul societăţii. În cea mai mare parte umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul actual tocmai datorită organizaţiilor. un adevărat mediu de viaţă specific uman. mutaţiile radicale în istoria dezvoltării societăţilor moderne nu ar fi fost posibile. dar să şi fie conştienţi de normele acesteia. la fel şi în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile. numeroase tipuri de instituţii care nu au forme organizaţionale. este atât de important pentru orice ştiinţă socială. pe de altă parte. Cu alte cuvinte în orice organizaţie membri trebuie să respecte. Iată de ce studiul organizaţiilor. Instituţiile desemnează. Pe undeva suntem mai puţin liberi. precis delimitată spaţial şi temporal. Organizaţiile pe de altă parte presupun anumite cadre formale în care îşi desfăşoară activităţile. În afara lor. Formal şi informal în organizaţii 88 . Putem să ne gândim la astfel de exemple doar teoretic. Este vorba în primul rând de o caracteristică esenţială a organizaţiilor: autoreflexivitatea membrilor faţă de normele. evident înnainte de toate pentru sociologie.

Cu toate acestea. ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe în organizaţii. care este dată de propriile capacităţi de relaţionare socială şi de comunicare. Este evident că ceea ce poate fi interesant întro eventuală analiză este tocmai raportul dintre cele două structuri. Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă. Structura formală reprezintă organigrama unei organizaţii. în timp ce liderii informali deţin o anumită capacitate de influenţă. dar şi organizaţii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) unde gradul formalizării este incomparabil mai redus. autoritatea şi influenţa. adică au predefinite natura şi tipul de relaţii dintre membri. una formală şi alta informală. Prin urmare putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de structuri.Organizaţiile au în general o structură de tip formal. unde gradul formalizării este extrem de mare. Există posibilitatea ca persoana care deţine cea mai mare capacitate de influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de autoritate. situaţie care desigur este ideală. Există spre exemplu organizaţii. cel mai adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o coincidenţă între cele două tipuri de structuri. Primii se bucură de autoritate în timp ce cei informali se bucură de influenţă. Aceasta înseamnă că în orice organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri. în timp ce structura informală reprezintă sociograma acesteia. formali şi informali. la nivelul unei organizaţii nu există doar structuri de tip formal. Pe de altă parte organizaţiile pot să fie clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun. În multe cazuri există chiar poziţii şi tipuri de relaţii de natură informală care îndeplinesc funcţii la nivelul organizaţiilor. De fapt orice organizaţie poate fi considerată din punctul de vedere al gradului formalizării pe o scală continuuă şi putem astfel vorbi de organizaţii puternic sau slab formnalizate. Este evident că există multe tipuri de organizaţii şi că în realitate gradul formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. Ea se întâlneşte însă relativ rar. Distingem prin urmare la nivelul unei organizaţii două tipuri de atribute ale conducerii. cum sunt cele militare. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în baza poziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate). Şi la nivelul organigramei şi la nivelul unei sociograme putem identifica anumite poziţii importante. care au capacităţi persuasive în comunicare şi totodată responsabilităţi sau funcţii decizionale. De 89 .

Organizaţiile integrative sunt cele cu rol în controlul social şi în socializare. potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul american T.exemplu. la fel cum 90 . Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei organizaţiilor. sunt pe de departe unele dintre cele mai eficiente în istoria umanităţii. Factorii care determină o eficienţa organizaţiilor sunt însă mult mai diverşi şi nu toţi sunt determinaţi de formalizare. Cea mai importantă este aceea a eficienţei diferite pe care o pot avea organizaţiile. Dimensiunile optime depind de scopurile şi de natura activităţilor. etc). Din acest motiv organizaţiile specifice modernităţii. dominate de formalizare. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul societăţii (exemplu Guvernul. ministerele. însă întotdeauna eficientizarea activităţilor unei organizaţii este dependentă fundamental de acest factor. Flexibilitatea se referă la capacităţile organizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză. Eficienţa organizaţiilor Raportul dintre strucura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la nivelul oricărei organizaţii.Parsons există patru tipuri principale de organizaţii: ! Organizaţii economico-productive ! Organizaţii de putere ! Organizaţii integrative ! Organizaţii ale menţinerii modelelor Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din prima categorie. Parlamentul. mijloacelor şi a tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei. în timp ce ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale. în timp ce raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor. dar şi primăriile. Trecem în revistă pe cei mai importanţi: ! Unitatea elementelor ! Flexibilitatea ! Dimensiunile optime ! Raţionalitatea ! Comunicarea eficientă Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la măsura în care acestea formează un sistem funcţional.

niciodată în istoria premodernă. asta chiar cu mult înnainte ca birocraţia să devină subiect de analiză ştiinţifică. birocraţia nu doar că nu reprezintă un calificativ pentru lipsa de eficienţă a unei organizaţii. Balzac a definit poate cel mai plastic birocraţia. Înţelescul iniţial era chiar acesta în fond. adică ale oficialilor. dar şi cu exteriorul (în primul rând cu alte organizaţii). Este vorba de franţuzescul “bureau” şi de grecescul “krators”. cea care a reprezentat tipul cel mai important de organizaţie în modernitate şi totodată principalul instrument al schimbării societăţilor. Pentru sociologi. în secolul XIX. Cu siguranţă. ci dimpotrivă ea este principalul factor al dezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în modernitate. mai mult normativă. Birocraţia nu a atins nivelul. Pentru sociologie. El a definit birocraţia ca reprezentând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi pe undeva acesta este sensul pe care birocraţia l-a păstrat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi. Puterea acestor oficiali a fost semnalată în numeroase rânduri. semnificaţie pe care o utilizăm şi noi atunci când spunem de exemplu că “ar trebui redusă birocraţia” şi o alta. ca şi pentru toţi cercetătorii care studiază organizaţiile. exemplul cel mai reprezentativ fiind birocraţia romană. care nu pare să aibe o încărcătură valorizantă. una clasică şi alta modernă. 91 . Pentru el birocraţia reprezintă modul raţional de organizare a vieţii sociale în modernitate. chiar Weber recunoaşte. în special cea militară. înţeleasă ca un tip de organizare formală.este dependentă şi de realizarea unei comunicări eficiente în interiorul organizaţiei. Avem prin urmare două tipuri de accepţiuni. Birocratia ca tip ideal (Max Weber) Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată propus de Monsenior de Gournay pe la 1745. cea din exemplul precedent. Spre exemplu. sociale şi politice spectaculoase realizată în modernitate. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două cuvinte din două limbi diferite. Pot fi găsite uşor şi alte exemple însă un lucru rămâne evident. birocraţia este principalul factor al dezvoltării economice. acela de “reguli ale celor de la birou”. Primul sociolog care a propus o analiză consistentă a birocraţiei. organizaţii de tip birocratic au existat şi în societăţile premoderne. a fost sociologul german Max Weber. Una cu o profundă încărcătură peiorativă. ponderea şi importanţa pe care o deţine astăzi.

birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru. profesorii din universităţi. în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exeterioare birocraţiei. Birocartţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii. Faţă de epocile premoderne. adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne.Pentru Weber tipul ideal de birocraţie. Acestea. Orice organizaţie de tip birocratic presupune o ierarhie. Separarea are loc atât fizic. dar şi funcţional. 2. ci trăiesc din diferite alte surse. pe lângă alte activităţi. donaţii sau rente ale unor seniori. nu au salarii pentru munca de predare. presupune câteva elemente esenţiale: 1. care le şi asigură veniturile. 4. Deasemena se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste activităţi. birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organoizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta. În acest mod se garanteză caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizaţii. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin pe baza unor norme scrise. 92 . Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. 3. în evul mediu. Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. Acest principiu decurge direct din precedentul. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-economice. chiar când existau aveau doar o funcţie colaterală. În epocile premoderne cei care deseveau anumite intrese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare. cadouri de la studenţi. el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate. cel mai adesea într-o formă piramidală. adică modelul reprezentativ al acesteia. La fel. care prestează aceste servicii sporadic. în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional. din publicaţiile pe care le scot etc.

! Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ. şi sunt uzual determinate din exterior. cât şi faţă de resurse. pentru că acestea sunt ale lui. Spre exemplu militarul premodern dispune când vrea de propriile arme. armura. ! Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale.5. sau ale unor grupuri exteriorare aparatului birocratic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi. de sistemul politic spre 93 . sabia sau calul sunt obiecte de proprietate personală. De ce este eficientă birocraţia? Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. ca simplu individ el este chiar insignifiant. Astfel se elimină subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate. deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi. Birocartţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie. organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. mai mult chiar. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul. mai mult. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea. Militarul modern nu are arme personale. cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocartic. cum spunea Balzac. ! Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale. Trecem şi noi în revistă câţiva dintre factorii fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţa ridicată: ! Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. care nu mai este consdusă de militari. ! Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia.

de data aceasta american. din secolul trecut. prin definiţie. birocraţia nu are doar aspecte funcţionale. este cea a unui alt mare sociolog. La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. Merton. că pot exista şi cazuri de corupţie. El a definit-o în termeni ideali şi evident nu a exclus faptul că. dar odată definite scopurile. ci conţine. Pentru Merton. Doar birocraţia nu este aşa. deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de servici. Una dintre abordările cele mai semnificative. corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi pentru că. Trebuie să precizăm însă foarte exact faptul că Merton nu se referă la proasta 94 . ea poate funcţiona şi prost. este vorba de Robert K. independent de alte constrângeri externe.exemplu. de neprofesionalism etc. dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei. funcţiile reprezintă statusuri atribuite. cel mai adesea. chiar în bazele sale principiale. funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de acestre servicii. Abordarea lui Merton este cumva diferită faţă de cea a lui Weber. Probleme şi disfunctionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi totodată fundamentală în istoria sociologiei. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne. Cu siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor. La fel. Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. este acuzată mai mereu de corupţie. unul din reprezentanţii de bază ai funcţionalismului. aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber. Cu toate acestea în secolul XX s-au multiplicat la o cotă deosebită studiile şi cercetările asupra organizaţiilor de tip birocratic. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ. în practică. ci un aspect disfuncţional înregistrat într-o organizaţie particulară. anumite elemente de tip disfuncţional. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident.

se pot dovedi disfuncţionale. aşa cum am arătat dejaa sunt virtuţi de bază ale birocraţiilor. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a fost preluată de la economistul şi sociologul T. de la filosoful J. pentru cazul unei găini care învaţă să bage capul pe un mic orificiu pentru a se hrăni şi ajunge să facă acest lucru cu o precizie şi cu o rapiditate deosebită. Antrenarea incapacităţii desemnează procesul de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile.Veblen. care a dat un exemplu plastic de abilitate fatală. Este dacă vrem exact situaţia propusă de filozoful englez Burke. cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai mare. problema este însă aceea că implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi care reclamă alte practici sau competenţe este mai mare. Problema este însă aceea că tendinţa de supraspecializare poate să creeze un anumnit tip de dependeţă de anumite modele de practici şi activităţi care. Dacă un muncitor se superspecializează pentru anumite tipuri de operaţii. însă într-o bună zi pe acelaşi orificiu o mică ghilotină va tăia capul găinii în mod dramatic. ci el se referă la anumite disfuncţionalităţi care decurg din natura specifică organizaţiilor de tip birocratic. cu siguranţă că el va reuşi să fie extrem de eficient. Abilitatea găinii evident devenind astfel fatală. a) Pericolul antrenării incapacităţii.funcţionare a unei organizaţii particulare. în cele ce urmează vom insista doar asupra principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice. Cu cât specializarea este mai îngustă şi mai mult focalizată pe anumite tipuri de activităţi concrete.Dewey. singura deosebire faţă de Weber fiind doar aceea că Merton admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru structurile de tip birocratic. aşa cum aparele în concepţia lui Merton. Altfel spus din chiar elementele caracateristice care asigură eficienţa birocraţiei decurg o serie de disfuncţionalităţi potenţiale ale acesteia. Termenul de psihoză ocupaţională a fost preluat şi el de Merton. Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa structurilor formale sunt aceleaşi. Specializarea şi profesionalizarea. problemă care nu preocupă cercetarea fundamentală a birocraţiei. Aceste inadaptări pot fi fatale pentru eficienţa sistemului birocratic. în anumite condiţii. Climatul formalizat al birocraţiilor este 95 . Este sperăm evident faptul că abordarea lui Merton este una centrată prioritar tot asupra elementelor care dau eficienţă structurilor de tip formal. în timp ce în modelul ideal al lui Weber nu exista loc pentru asemenea tip de elemente. b) Pericolul psihozei ocupaţionale.

Acest efect se produce datorită tendinţei de a sacraliza normele. o valoare finală. ei sunt victime potenţiale ale unor tendinţe de formare a unui adevărat “spirit de corp”. pe care probabil dumneavoastră chiar l-aţi întâlnit în şcoală. tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”. normele ajung însă din simple mijloace să devină adevărate obiective ale activităţii funcţionarilor. iar cariera sa este definită doar de către aceste structuri. Prin urmare orice birocraţie dezvoltă un mediu “problematic”. reclamând întotdeauna un consum intens de resurse psihice (de adaptare. de orice sursă posibilă externă de intervenţie. dacă sunt consideraţi “neastâmpăraţi” au şanse mai mici de a promova. d) Pericolul “spiritului de corp” Aşa cum am precizat. care pune în pericol orice tip de activitate desfăşurată în aceste organizaţii. Cel mai bun exemplu. este acela al elevilor extrem de cuminţi şi liniştiţi care. în timp ce elevi chiar mai bine pregătiţi decât aceştia. Datorită rolului lor esenţial în funcţionarea eficientă a unei birocraţii. presupusă de restricţiile normative este şi ea un factor la fel de stresant. de a le considera într-o ordine a valorilor finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. respectarea normelor ar trebui să fie în orice asemenea organizaţie doar un mijloc pentru îndeplinirea scopurilor generale sau a obiectivelor specifice.unul extrem de stresant pentru funcţionar. aşa cum o să vedem. chiar dacă au performaţe şcolare extrem de slabe. este şi ea una tensionată. Nu în ultimul rând. prin definiţie. dată fiind conştiinţa destinului comun şi a intereselor reciproce. Pe de altă parte munca rutinieră. Ne aducem aminte că acesta era unul din elemenetele cele mai importante care asigurau eficienţă birocraţiei. Este evident un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o organizaţie nu poate avea ca scop central pe acela de a-şi respecta regulile. Aceasta în primul rând pentru că mediul social formalizat nu este unul “natural”. El depinde doar de structurile de tip birocratic. de timp etc). Din aceste motive funcţionarii birocraţiilor au tendinţa de a 96 . Respectarea normelor de către birocraţi este o cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. Accest lucru se întâmplă pentru că disciplina. deci un scop al activităţii şcoalre. fiind astfel considerat un criteriu de evaluare. adică supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare instrumentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic). dar mai mult. Birocraţii au conştiinţa acestei independenţe. c) Pericolul sacralizării normelor. energetice. Cu toate acestea. relaţia dintre birocrat şi clientul deservit de birocraţie. funcţionarul birocrat este total independent.

Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”. că ar trebui să fie deservit de birocraţie şi deci se aşteaptă să fie tratat în consecinţă. Care sunt principalele tipuri de disfuncţionalităţi ale birocraţiei la Robert Merton? 97 . mult mai mare experineţă faţă de client şi chiar deţine strategii special elaborate pentru a ieşii din asemenea situaţii problematice. pentru că el are. Care sunt factorii care eficientizeaza activitea organizaţiilor? 5.se autonomiza total. orice om doreşte să fie tratat cazul său în mod personalizat în relaţia cu orice serviciu public sau privat. de cele mai multe ori. În acelaşi timp însă. de cele mai multe ori iese câştigător birocratul. Din cele prezentate mai devreme a reieşit că în orice birocraţie există un pericol potenţial de conflict între birocrat şi client. În mod normal birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi trebuie să fie pentru a acţiona eficient. clientul consideră. Ce reprezintă “psihoza ocupaţională”? 9. Ce reprezintă “antrenarea incapacităţii”? 8. Pe de altă parte. El trebuie să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate. tot prin definiţie. să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă. Mai trebuie să spunem că atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze. Care sunt tipurile de organizaţii la T. chiar şi faţă de clienţii pe care îi deservesc. ci şi de o percepţie deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor. Ce reprezintă organigrama şi sociograma unei organizaţii? 4. În aceste condiţii ei tind să se autonomizeze totodată şi în raport cu obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească. Ce reprezintă “sacralizarea normelor”? 10. Parsons? 3. Care sunt deosebirile şi asemănările între instituţiile sociale şi organizaţii? 2. Care sunt caracteristicile tipului ideal de birocraţie la Max Weber? 6. prin natura muncii sale. Care sunt elementele care asigură eficienţa deosebită a structurilor de tip birocratic? 7. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. e) Pericolul potenţial al relaţiei cu clientul. Birocratul însă nu are voie.

doar câteva procente din populaţia umanităţii. majoritatea populaţiei a trăit în afara oraşelor. Qvasitotalitatea istoriei este urbană. Doar în secolul trecut balanţa dintre populaţia care trăieşte în comunităţile rurale şi cele urbane s-a echilibrat cât de cât. a artelor. psihologi sociali etc. Este probabil şocant faptul că o minoritate. şi am încerca să reliefăm raportul de care aminteam mai devreme. Dacă luăm ca referinţă întreaga istorie a umanităţii. Acest lucru s-a întâmplat în principal pentru că mediul de viaţă urban reprezintă de fapt mediul de viaţă specific uman. Cu alte cuvinte cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rău pentru istoria umanităţii sa săvârşit în oraşe. criminalitate şi devianţă a avut loc în principal tot în oraşe. progres.Tipologia comunităţilor teritoriale 2. tot ce a însemnat istorie politică şi economică. au la rândul lor diferenţe 98 .Tema 9 Comunităţi teritoriale După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. ca şi a culturii în general. ecologi sociali. Acest mediu este cu totul special şi din acest motiv el este studiat de către sociologi. cu toate societăţile cunoscute. că în cea mai mare parte a istoriei. deşi chiar în prezent talerul populaţiei urbane nu reprezintă nici pe de departe o jumătate a populaţiei planetare.Problematica comunităţilor urbane Oricine ştie ce sunt comunităţile urbane şi rurale. pentru toate societăţile civilizate. dezvoltare a ştiinţei. Ceea ce foarte puţini ştiu însă. Comunităţile umane care trăiesc în cele două medii tipice de viaţă. s-a produs practic doar în oraşe. “a scris” în principal istoria. de asemenea. Mai ştim. Trebuie să spunem însă că şi tot ce a fost dramatic.Comunităţile rurale şi tipologia lor 3. este faptul că tot ceea ce s-a întâmplat semnificativ în istorie. război. mediul urban şi cel rural. tot ce a însemnat suferinţă. atunci am observa cu uşurinţă că populaţia urbană nu a reprezentat în istorie mai mult de câteva procente.

aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare. de multe ori primele două zone erau. ca în cazul grupurilor. în fapt. cum sunt sociologia urbană şi cea rurală. Să ne amintim faptul că prima şcoală de sociologie americană. norme. Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie luată însă doar ca un simplu element de localizare. În cadrul acestei teme vom trata exclusiv comunităţile teritoriale. Problematica comunităţilor sociale Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni.semnificative care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei. anumite ocupaţii. ceea ce vom realiza în cadrul acestei teme. care împărtăşesc un fond cultural comun. comunităţile sunt dependente funcţional de respectivul teritoriu. care este dată de traseele pe care se deplasează membrii comunităţii între primele două zone. este una de sociologie urbană. dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie de procese speciale pe care le vom denumi procese ecologice. ritualuri 99 . ca şi la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului. a debutat tot cu analiza oraşului şi a comunităţilor urbane. Este evident că în practică cele trei zone pot fi distincte sau nu (de exemplu în comunităţile rurale de tip premodern. de teren. Acestea reprezintă comunităţi care locuiesc într-un anumit teritoriu. Între membrii unei comunităţi nu sunt necesare interacţiunile directe. au seturi de valori. cât şi medicii din România. mai mult. în sociologie. formează comunităţi. Iată doar câteva din argumentele pentru care este necesară studierea comunităţilor teritoriale. iar cercetarea empirică. Prima este zona de locuire. faţă de care există o relaţie de dependenţă şi în care distingem uzual trei zone specifice. comune). Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz avem un exemplu de comunităţi teritoriale. Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relaţii sociale. Aşa cum am precizat. După cum se observă din definiţie atât locuitorii unui sat. a doua este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale membrilor comunităţii) şi o a treia zonă. anumite tipuri de interacţiuni şi activităţi. Procesele ecologice se referă la modalitatăţile prin care comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu impuse de un teritoriu dat. Şcoala de la Chicago. care au totodată conştiinţa apartenenţei la comunitate. în timp ce în al doilea un caz este vorba de comunităţi de tip profesional.

oraşele au avut istoric cu totul alte funcţii sociale. cătune.etc. sate cu structură geometrică. Există întradevăr o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural întrunul urban. Există însă cu mult mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor teritoriale. el aparţinând mai degrabă modernităţii. cea care distinge două mari categorii de comunităţi teritoriale: comunităţile urbane şi comunităţile rurale. specific modernităţii. 100 . Mai mult. însă acest proces este relativ nou în istorie. oraşe turistice etc. În primul rând ar trebui spus că în cele mai numeroase cazuri oraşele nu au apărut din comunităţi de tip rural. În România spre exemplu. din punct de vedere al restricţiilor impuse de teritoriu. sate împrăştiate. de exemplu oraşe industriale. oraşe. să surprindem atât particularităţile fiecărui tip de comunitate. pot să fie realizate pe criterii administrative (spre exemplu în România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii de aşezări: municipii.). avem mai multe categorii de aşezări: sate de munte. în analiza pe care o vom desfăşura.). analiza ştiinţifică a celor două tipuri de comunităţi nu este la fel de facilă. şi în final. devine urbană. Aşa cum am precizat la începutul acestei teme această distincţie este una cunoscută de oricine. mai degrabă acest caz este doar excepţia. urbanizarea. prin dezvoltare. comune. faţă de comunităţile de tip rural. sate. cât şi elementele care le diferenţiază. însă diferenţele dintre rural şi urban sunt mult mai multe şi nu se reduc doar la o diferenţă de grad de dezvoltare. În cele ce urmează vom trata separat problematica celor două tipuri de comunităţi şi vom încerca. Până la un punct această teză este adevărată. proces care este dealtfel parte a unui proces mult mai amplu. Tipologia comunităţilor teritoriale Dincolo de clasificările exemplificate mai devreme trebuie să spunem că există o clasificare fundamentală. Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din punctul de vedere al naturii relaţiilor sociale). Mai mult decât atât. sate adunate etc. dar pot să se facă clasificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional (pe baza naturii activităţilor şi a funcţiilor oraşelor. Cu siguranţă însă. istoria din ultimii o sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei deosebiri de grad de dezvoltare între cele două tipuri de comunităţi. profile culturale diferite. comune suburbane. asumându-se tacit teza că lumea rurală.

indiferent de denumirile utilizate se referă la natura diferită a relaţiilor existente în comunităţile de tip urban şi cele de tip rural. al lui Durkheim. au diferenţieri importante.Tonnies. Dacă am prelua ideea “solidarităţii mecanice” a lui E. de asemenea dimensiunile sunt mai mici. Ele reprezintă un ansamblu de gospodării. Redfield. Prin urmare putem clasifica şi comunităţile rurale. unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai comunităţilor rurale. În fapt aceste distincţii. 101 . Este vorba de identitate. Durkheim am putea spune că membrii respectivi sunt interschimbabili. dar mult mai greu pentru o aşezare rurală din Europa de astăzi. F. la rândul lor. Cu alte cuvinte în comunităţile rurale conştiinţa identităţii membrilor este mult mai puterncă decât în comunitţile urbane. tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care îl au acest tip de comunităţi. ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri. Una dintre cele mai interesante analize a comunităţilor rurale este cea propusă de Robert Redfield. Tipologia comunităţilor rurale Comunităţile rurale însă. persoanele care au aceaşi vârstă şi acelaşi sex tind să aibă acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi ocupaţii.Comunităţile rurale Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi. a făcut distincţia între “comunitate” şi “societate” şi am putea continuua. la rândul lor. având vârsta umanităţii. la nivelul unei comunităţi rurale. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale: comunităţi sălbatice. sociologul francez amintit mai devreme făcea distincţia între “solidaritatea mecanică” şi “soclidaritatea organică”. comunităţile rurale se caracterizează întotdeauna printr-o omogenitate socială mult mai mare. deci se aseamnănă social foarte mult. de omogenitate şi de autonomie. care formează un tot uman. ar funcţiona foarte bine pentru o comunitate arhaică studiată de antropologi. de dimensiuni. Omogenitatea se referă la faptul că. ţărăneşti şi agricole. existente într-un mediu dat. Această distincţie a fost tratată de altfel în numeroase rânduri în istoria sociologiei. Conceptul de tot uman a fost utilizat de R. Pentru Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a universului rural faţă de cel urban. tot în secolul trecut. Modelul solidarităţii mecanice. şi poate cel mai important.

Stahl. spre exemplu.Redfield Comunităţi sălbatice Grad al autonomiei autosubzistenţă Atribuirea rolurilor Gradul intercunoaşterii Attudinea străini faţă de Refuz străinilor total al Toleranţă mică Acceptare faţă de străini Pe Total criterii de Pe criterii de grup Foarte mare Pe pieţei Foarte mic principiul rudenie. în special de tip medieval. pentru că evident comunităţile sălbatice care există astăzi sunt doar cele arhaice. Comunităţle de tip ţărănesc. trebuie să spunem că este greu să încadrăm total comunităţile rurale din România în categoria comunităţilor agricole.Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor criterii. Este cazul satelor devălmaşe. studiate de antropologi. în timp ce comunităţile agricole sunt mai de grabă tipuri contemporane de comunităţi rurale. deci care erau în mod clar comunităţi ţărăneşti. Aceste diferenţe istorice nu sunt însă absolute. până la începutul secolului trecut existau comunităţi autentic medievale. vârstă Completă Nivel al capacităţii de Completă Comunităţi ţărăneşti Relativă Relativă Comunităţi agricole Nu există Foarte mică După cum se observă există mai multe elemente de diferenţiere între cele trei tipuri de comunităţi. Sintetic putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel: Tabel: Tpologia comunităţilor rurale la R. sunt în fond comunităţi de tip premodern. care mai existau la noi la începutul secolului trecut. Mai există la noi. într-un fel. În satele devălmaşe. Mai mult. Devălmăşia se referă la proprietatea în comun asupra pământului. Ar mai trebui precizat totodată că această clasificare are. mult mai apropiate de comunităţile urbane. sex. studiate în special de profesorul H. organizarea era una bazată pe obşti săteşti. pe de altă parte. în perioada interbelică. Pornind de la clasificarea propusă şi gândindu-ne la cazul României. Obştea era o instituţie de conducere formată din cei mai reprezentativi membrii ai comunităţii (ceva în genul 102 . o dimensiune istorică. aşezări care sunt mai degrabă ţărăneşti decât agricole.

Oraşele au apărut din alte motive comparativ cu aşezările rurale. ele rămânând funcţionale în România pâna în perioada interbelică. în România s-a manifestat o tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de comunităţi rurale. Pământurile sunt schimbate în fiecare an. trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere. ! Diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată (comunităţile urbane sunt mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi profesiuni. în fiecare an. originar. ele având pretutindeni. ea are datoria de a repartiza fiecărei familii. Comunităţile urbane Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale. Evident că un asemenea tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona astăzi pe baza principiilor originare şi mai ales nu mai poate fi considerată într-o ordine a dezvoltării. ceea ce face ca importanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare. Dintre acestea cele mai semnificative caracteristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt: ! Volumul mare al populaţiei ! Densitate mare a activităţilor sociale. după 1990. unde locuirea a reprezentat întotdeauna obiectivul prioritar. Ar mai trebui să menţionăm că. pământurile agricole sau cele pentru păşunat. Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comunităţi rurale. de regulă izolate. ele fiind obiect de proprietate comună. funcţii religioase. sau mai general. Funcţia de locuire a oraşelor a fost la începuturi una secundară. comparativ cu aşezările rurale. sacre. Ea este singura instanţă de judecată pentru membri comunităţii. Există un număr mare de tipuri de activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu ruralul. importanţa universului urban este una net deosebită pentru întreaga istorie a umanităţii.sfatului bătrânilor existent la populaţiile vechi). Obştea reprezenta comunitatea în raporturile cu orice autoritate din afara comunităţii. în sesnul lui Redfield utilizat mai devreme) 103 . prezente inclusiv în societatea contemnporană. prin reînfiinţarea obştilor săteşti. Dacă istoric principala diferenţiere este dată de funcţia prioritară pe care aceste comunităţi au îndeplinit-o. de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra unor pământuri naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de comunişti. Acest tip de comunităţi rurale îşi au originea în evul mediu.

Spre exemplu la vechii romani cine atingea zidurile cetăţii trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare. Ele au apărut ca aşezări fortificate menite a proteja obiectele. şi abia după ce erau “sfinţite” populaţia se muta în ele. sau chiar mai mult. doar în sensul locuirii de către divinităţi. mai mult chiar acestea au şi ele un caracter sacru. comunităţiile urbane fiind dominate de organizaţi formale. sau la romani în faza regalităţii. sau la popoarele indo-europene. volumul populaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş. cum sunt de exemplu oraşele turistice. opt mii de ani. cât şi ca dimensiuni. Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. Momentul este dificil de precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o perioadă mare de timp. nu doar de sacerdoţi. atât ca populaţie. iar mai ulterior de către sacerdoţi. şi locurile sacre ale unor comunităţi. au avut o funcţie sacră. primele oraşe din istorie nu erau mai mari decât aşezările rurale. mai târziu. elitele politice. alţii merg pâna la şapte. iar atunci când arheologii au descoperit devezi concrete ale existenţei unor oraşe. locuitorii oraşelor au fost oameni din clase superiorare. Dacă vrem putem spune că ele au fost destinate locuirii. Toate oraşele cunoscute. chiar mai mici. dar şi cele culturale. ci de multe ori. oraşele erau construite dintr-o dată. Conducerea societăţilor. dar pot exista şi oraşe care să aibă dimensiuni mici. iar mai târziu templele.! Dominanţa organizării de tip formal. au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe. Primele oraşe au avut dimensiuni foarte mici. Mai mult. oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de doar câteva hectare. în raport cu dovezile găsite. Permanent în istorie însă. atât la mesopotamieni. la egipteni. Spre exemplu. Încă din antichitate oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de populaţie. oameni cu rang mai înalt decât cei care locuiau în mediul rural. Unii vorbesc de circa 5000 de ani în urmă. Momente semnificative în istoria oraşului Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor în istorie. de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de foarte mult timp. până la modernitate. 104 . Toate oraşele vechi au ziduri de apărare. în timp ce alţi istorici readuc această dată mai aproape de noi. Acesta este motivul pentru care la vechii greci.

Dinamica populaţiei. mai ales în secolul XIX. Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. Există mai multe tipuri de procese de creştere urbană care au fost analizate de sociologi. iar pe de altă parte este vorba de un alt proces. inclusiv în construcţii. De la bun început acestea nu au mai avut ziduri de apărare şi au manifestat implicit o deschidere maximă faţă de exterior. Proccesul a fost unul dublu. într-unul urban şi apariţia astfel de noi oraşe. Aceasta din mai multe motive. de dezvoltare industrială. Procese de creştere urbană Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii. Ele au fost studiate adesea în sociologia urbană (ramură a sociologiei dezvoltată încă de la începutul secolului trecut). Acest lucru este posibil prin 105 . În primul rând caracterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor a fost pusă sub semnul întrebării.Trebuie să spunem că până la modernitate oraşele au avut un caracter închis. acela de transformare treptată a modului de viaţă rural. cum sunt cele industriale. inurbaţia. Au apărut din necesităţi strict economice. a putut pe de altă parte să crească în dimensiuni. În primul rând zidurile de apărare au început treptat să dispară pentru că utilitatea lor militară a fost minimalizată de apariţia noilor arme moderne de asediu (în primul rând tunul). Pe de altă parte. El reprezintă un proces de creştere urbană în limitele unui teritoriu dat. au devenit brusc exponenţiale. Alături de exurbaţie avem un alt proces. este vorba de oraşele industriale. dar şi datorită existenţei zidurilor de apărare care permiteau protecţia faţă de exterior. şi în transporturi. Explozia urbană s-a produs o dată cu acest secol (alXIX-lea) şi ea mai poartă şi numele de urbanizare. tocmai datorită carcterului originar sacru. Distingem în primul rând exurbaţia. care nu au mai avut o funcţie administrativă sau religioasă. Revoluţia industrială a adus mutaţii mult mai semnificative. pentru că procesul se referă în principiul la orice tip de localitate). pe baza unor comunităţi rurale. ca şi ritmul de creştre urbană. datorită inovaţiilor tehnice. Oraşul modern. Pe de o parte este vorba de creşterea în dimensiuni a oraşelor vechi sau apariţia de noi oraşe. care reprezintă un proces de creştere urbană realizat prin expansiunea dincolo de un teritoriu dat al oraşului (aşezării de fapt. noi tipuri de oraşe.

Există însă şi un al treilea proces de creştere întâlnit în situaţiile în care două sau mai multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc graniţele. dacă nu mai mari. care au devenit în final cartiere ale oraşului mai mare. Inurbaţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a oraşelor în afara limitelor teritoriale date. care se bazează pe conurbaţie. sau prin creşterea pe verticală a oraşului. care are o populaţie apropiată de cea a României. Dacă luăm spre exemplu doar consumul de produse de bază. care reuneşte mai multe oraşe de dimensiuni foarte mari. acolo unde creşterea oraşelor s-a făcut costant până la limitele altor aşezări. Este vorba de complexe urbane gigantice care pe baza conurbaţiei. Numai asigurarea zilnică a transportului acestor produse reprezintă o întreprindere extrem de complexă. atunci situaţia devine cu mult mai complexă. care leagă Los Angeles de cel San Francisco. are problme comparabile. În unele cazuri conurbaţia a sfârşit prin asimilarea unor oraşe mai mici. Magalopolisul reprezintă un complex urban foarte mare. Mai există o situaţie specială de creştere urbană. de-a lungul unor căi de comunicaţie. alături de oraşe mai mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. Megalopolisul.revalorificarea zonelor urbane libere. ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari. Să ne gândim că pentru asigurarea necesităţilor unei populaţii de peste 17 milioane de oameni eforturile zilnice sunt considerabile. zeci de mii de tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi de cel puţin câteva zeci de ori mai multă apă. Conurbaţia este întâlnită foarte des în societăţile dezvoltate. lapte. pâine. Un exemplu celebru de megalopolis este complexul de oraşe din SUA. au ajus să formeze un megalopolis. 106 . ridică proibleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor. Un oraş precum New York-ul. atunci trebuie să ne gândim că trebuie asigurat trasnportul zilnic a mai multe zeci de milioane de ouă. ca şi al controlului social. Ea este specifică zonelor industriale. Cele două procese de creştere se pot întâlni concomitent la nivelul aceluiaş oraş. să spunem de ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate). cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic din oraş şi distrus. apă. dar în care sunt implicate oraşe foarte mari. În alte situaţii cele două oraşe şi-au păstrat identitatea. Dacă mai lăum în considerare şi alte aspecte ecologice. Acest proces poartă numele de conurbaţie.

şi se numeşte modelul cercurilor concentrice. În sociologie s-au studiat toate aceste procese de creştere urbană. ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone puţin poluate. dar şi mai mulţi locuitori ai oraşului). Este vorba de “fuga în afara oraşului”. date fiind contextele sociale. Procesul se repetă pentru că vechea zonă de locuire devine şi ea treptat insuficientă şi se manifestă imediat presiuni în direcţia apariţiei unui nou cerc concentric. Elita care locuia iniţial în centru. iar al doilea de reconstrucţia centrelor oraşelor mari (care nu aveau valoare istorică de regulă). după acest cerc a apărut un altul concentric care este dat de o zonă de locuire (dezvoltarea industriei presupunând mai multe locuri de muncă. istorice. de jur în prejurul oraşului. aplicabil în realitate multor oraşe mari. Acest ciclu se poate repreta de mai multe ori. Primul model de analiză este chiar modelul oraşului Chicago. Aceste model de dezvoltare. cu fenomenele conexe caracteristice. dincolo de ultimele cercuri concentrice. foarte diferite. pentru a asigura un confort şi standarde de un nivel deosebit. politice şi nu în ultimul rând ecologice. de condiţii de locuit. a mai produs un fenomen. Şcoala de la Chicago a propus mai multe modele de analiză a oraşului. 107 . Modelul cercurilor concentrice consideră oraşul ca având un nucleu care are funcţii de centru administrativ şi cultural. Fondatorrii acesteia. La acest nucleu. Park şi W. pe un nou cerc concentric.Modele ale dezvoltării oraşelor Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme extrem de diverse. de această dată cu funcţii de locuire. R. Noua zonă de locuire. Sumner.G. Este vorba de fenomenul “înapoi în oraş”. sunt totodată pionierii cercetărilor empirice dezvoltate la nivelul oraşului. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasărilor intraurbane. a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului.E. fenomen care s-a manifestat datorită a doi factori. datorită unui necesar mai mare de spaţiu. Prima şcoală de sociologie a oraşului este Şcoala de la Chicago. pe măsura dezvoltării s-au adăugat o serie de cercuri concentrice. având şi o funcţie specială rezidenţială (de lux iniţial). face ca expansiunea industrială să fie limitată din nou teritorial şi din acest motiv apare la un noment dat o nouă zonă industrială. încă de la începutul secolului trecut. Mai întâi un cerc care reprezintă o zonă industrială. Acest fenomen a fost însoţit în anii optzeci şi de un fenomen contrar. semnificativ în special după al doilea război mondial.

de regulă considerate centre ale noului oraş. Acest model corespunde în special marilor oraşe. Aceasta deoarece în mod obişnuit posibilităţile de expansiune nu sunt uniforme. În acest mod apar fenomene de întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor industriale şi de servicii. de regulă după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice.. care a rămas cu mai multe nuclee de origine. servicii care pot funcţiona şi în cadrul unor zone de locuire. ceea ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex. Fiecare din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală. O variantă a acestor modele de creştere o reprezintă modelul nucleelor multiple. ca şi zonele de locuire şi cele industriale. El este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentrice. Ce sunt comunităţile teritoriale? 108 . ape. ele neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau de resurse. zone improprii locuirii etc. de regulă mai mici ca dimensiuni şi care în timp au devenit cartiere. Modelul cercurilorconcentrice Nucleu Zonă industrială Zonă de locuire Zonă industrială ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1.Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană. În practică creşterea absolut concentrică este mai mult o excepţie. care favorizează creşterea în ritmuri diferite a diverselor zone. alteori este vorba de existenţa unor căi de comunicaţie sau a unor zone cu resurse deosebite. În acest caz avem mai degarbă sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis cercuri. până în momentul în care ele au format un singur oraş de dimensiuni mai mari. care au “înghiţit” aşezările satelit din jur. Pe de altă parte distincţia dintre cele două tipuri de zone industriale şi de locuire. Acest model se întâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe baza conurbaţiei. Este şi cel mai răspândit model de creştere urbană. s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dezvoltării extraordinare a serviciilor. Uneori este vorba de o serie de restricţii fizice.

Care este tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield? 4.2. Ce este conurbaţia? 10. Care sunt principalele careacteristici ale comunităţilor urbane? 6. Care sunt caracteristicile specifice ale oraşului premodern în raport cu cel modern? 7. Care sunt principalele modele de analiză a oraşului? 109 . Ce este un megalopolis? 11. Ce este satul devălmaş? 5. Ce este inurbaţia? 8. Ce este exurbaţia? 9. Care sunt criteriile de diferenţiere între comunităţile urbane şi cele rurale? 3.

un asasinat la comandă şi omorîrea unui poliţist în timpul unei misiuni de către o bandă înarmată. aveţi pe acesta diferite soft-uri pentru care nu aveţi licenţă. Pe de o parte un omor. numai că lucrurile pentru cercetătorii sociali nu stau chiar aşa. ci la fel ca şi în spaţiul juridic. la un nivel individual. pentru că aţi încălcat legea proprietăţii intelectuale. dat fiind că indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient. Exemplele anterioare sunt foarte diferite. Ce este comun la aceste cazuri? Cu siguranţă omorârea unei persoane este numitorul comun. Există diferenţe? Cineva ar putea să spună că o crimă rămâne o crimă. ceea ce nu este foarte improbabil. 110 .Tema 10 Devianţă şi control social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Nici unei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional sau grupal al devianţei (adică încălcărea normelor sociale) şi încearcă astfel să reducă fenomenele deviante de tip instituţional sau grupal.Abordarea sociologică a criminalităţii 4. Atunci când vorbim de criminalitate.Controlul social şi peoblematica managementului instituţiilor de control social Să ne gândim la câteva exemple de crimă. Juridic. care presupune existenţa instituţiei asasinului plătit. atunci şi dumneavoastră. dar şi sociologic.Teorii asupra criminalităţii 3. ca în exemplul crimei la comandă. soft-ul fiind proprietatea cuiva care nu va permis să îl utilizaţi. la orice infracţiune socială gravă. nu există de fapt o diferenţă între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără acordul proprietrului acestreia. Unele se referă la o crimă săvârşită la nivel individual. şi în fine există un nivel instituţionalal al devianţei. altele au o dimensiune grupală (în sensul că este vorba de grupuri deviante sau infracţionale).Devianţă şi criminalitate 2. sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal. ca un tip major de devinaţă nu ne referim în sociologie doar la omor. săvârşit de un nebun aflat în criză. o crimă a unui tânăr gelos. Dacă dumneavoastră care citiţi aceste rânduri utilizînd un calculator.

Pe de altă parte trebuie spus că putem avea norme formale şi norme informale. atât normele formale. Un act deviant reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încălcă o normă socială determinată. Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea sancţiunii) putem construi o matrice care să permită analiza actelor deviante. La modul general se observă că am făcut distincţia între normele juridice şi normele morale. Încălcarea normelor juridice. ci ele reglementează acţiunile oamenilor în anumite situaţii. există forme diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor. Spre exemplu normele care reglementează salutul dintre colegi nu au aceaşi importanţă ca şi normele care reglementează traficul rutier sau ca a normelor de tip moral. Pe de altă parte. Avem. Criminalitatea nu se referă în sociologie la omucidere. în sensul că normele formale sunt exprimate în forme standardizate (sunt scrise întotdeauna). încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant. care poartă numele de criminalitate. pot avea prevăzute sacţiuni puternice sau slabe. Criminalitatea reprezintă 111 .Devianţă şi criminalitate Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. exprimabile întotdeauna în formă scrisă. aşa cum la nivelul limbajului comun utilizăm acest termen frecvent. După cum se observă. reprezintă un tip special de devianţă. Sancţiuni asociate dure Norme formale Norme informale Legi penale Morala Sancţiuni asociate uşuare Legi civile Obiceiuri După cum se observă în matricea de mai sus. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele întro anumită situaţie şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă furăm un anumit bun. Este evident faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate aceeaşi importanţă în viaţa socială. iar pe de altă parte avem norme care au asociate sancţiuni uşuare sau uneori chiar nici nu se prevăd sacţiuni pentru încălcarea respectivelor norme. în timp ce normele informale nu au o expresie scrisă. încălcarea oricăror norme sociale constituie acte deviante. cum sunt cele care presupun privarea de libertate. sau cutumiare (care se referă la obiceiuri). de exemplu sancţiuni dure. cât şi cele informale. sau excluderea relaţională din comunitate (oprobiul public care însoţeşte încălcarea unor norme morale grave).

psihologi. spre exemplu. homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în trecut.orice încălcare a unei norme juridice scrise. Acesta din urmă este un concept care aparţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din sfera normalităţii psihice (boli psihice. ea nu mai este considerată o crimă. Putem spune că aceste persoane au un stigmat. în multe ţări din Europa. Prin urmare dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de situaţie. Omorârea unei persoane nu este considerată. Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. sau de tip al ordinii normative specifice unei comunităţi. nu pot fi considerate independent de normativitatea şi mai ales dinamica acesteia într-o societate dată. ci de către toţi cei implicaţi în studierea criminalităţii. Evident abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost propuse doar de către sociologi. fiind legată de anumite norme instituite într-o societate sau chiar într-un grup. Ea este întotdeauna relativă. Spre exemplu. ci doar o încălcare a unor reguli morale. doar în baza unor norme care sunt. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite norme şi depinde de existenţa acestora. Astăzi. aşa cum am precizat. Rezultă ca devianţa. instituite la nivelul unei colectivităţi. Din acest motiv primele tipuri de teorii pe care o să le 112 . a fost şi este un subiect de analiză extrem de disputat. în anumite situaţii cel care omoară o persoană poate fi considerat erou (de exemplu în război) sau o persoană care şi-a făcut datoria (un poliţist) etc. Studiul criminalităţii este de o importanţă vitală în ştiinţele sociale dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă un pericol cu mult mai mare pentru orice societate decât actele simple de devianţă. ci şi la diferenţele istorice. Teorii asupra criminalităţii Criminaitatea. jurişti. Devianţa nu este o calitate însă a unor comportamente sau acţiuni particulare. Prin urmare unul şi acelaş act poate fi considerat deviant. o infracţiune gravă. Teorii care să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte mult timp. implicit criminalitatea. sancţionată în consecinţă. adică un atribut de depreciere publică. criminologi etc. sau nu. Actul în sine al curmării vieţii unei persoane nu reprezintă în sine o crimă. crimă decâît în anumite situaţii. sau nu. dar nu putem vorbi de acte devinate pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale. handicapuri etc). Dimpotrivă. ci doar de deviaţii de la normalitatea psihologică.

Criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este însă doar un singur tip de criminalitate. teoria cromozomului suplimentar. Această teorie genetică este desigur mult mai consistentă ştiinţific decât precedentele teorii prezentate. este tipul uman înalt. pe studiile efectuate pe el asupra criminalilor mai bine de câteva decenii. Desigur şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă. la începutul secolului trecut. gras. cu membre scurte. Pentru Sheldon tipul mesomorf este tipul uman predispus la criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii. În primul rând ei au o fizionomie specifică. pentru simplu motiv cel puţin. cel mesomorf. Ea este însă destul de uşor atacabilă. în perioada interbelică. şi oricum ispititoare. Vom începe prezentarea cu teoria criminalului înnăscut. 113 . Stratisticile au arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai predispuşi la acte deviante decât ceilalţi. Cowen. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de vedere al constituţiei lor fizice. Lombroso s-a bazat în lucrarea sa. dar mult mai consistentă. a lansat o teorie potrivit căreia criminalii au un profil biologic predeterminat. O teorie mult mai modernă. cu o înălţime şi o greutate păroporţionale. criminalul înnăscut are fruntea teşită şi proeminentă. spre exemplu. pe la sfârşitul deceniului opt. O teorie tot de factură biologistă. Sheldon. elaborată şi mai recent. tipul endomorf este dimpotrivă tipul uman mic de statură. Cu siguranţă teoria sa este interesantă. este o teorie de factură genetică. publicată în 1911. este tipul atletic. slab. sprâncene groase. maxilarul puternic etc. Al treilea tip. cu membre lungi. Este pe undeva firesc ca cei puternici să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii. elaborată de Cesare Lombroso. de profesie criminalist. cel puţin pentru faptul că ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. Lombroso. părul roşcat. a elaborat W. propusă de W. Tipul ectomorf. Pentru Lombroso. Geneticienii au observat că o parte a bărbaţilor deţin un cromozom y suplimentar. cu osatură şi muşchiulatură puternice. considerând trei tipuri umane fundamentale. Corelaţiia dintre prezenţa cromozomului y suplimentar şi devianţă fiind semnificativă. care îi distinge de oamenii obişniuiţi.prezentăm sunt de factură biologistă. decât cei care nu pot avea un asemenea avantaj. dat de faptul că aceeaşi practică criminalistă ne arată că există nenumărate alte tipuri de criminali. Cu alte cuvinte aceste teorii asumă o bază biologică a comportamentelor devainte.

a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate.Cu toate acestea se poate spune despre toate aceste abordări biologiste că au o limită fundamentală. aşa cum am mai spus. ci doar anumite tipuri de criminalitate. în special în lumea contemporană. contrar poate credinţelor pe 114 . sportiv în general? Evident că un posibil profil biologic agresiv predeterminant poate fi valorificat în societate în variate forme. Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii. în special prin Freud. La urma urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este frică de foc. în special în copilărie. chiar este fascinat de el. care le face inoperante în explicarea criminalităţii. Există desigur criminali psihopaţi. trebuie să ajungă piroman şi nu pompier? O altă categorie de teorii sunt cele de factură psihologică şi psihanalitică. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al bazei psihice pe care o au actele criminale. concept propus de sociologul american E. ci mai mult inteligenţa. sau de anumite caracteristici fizice sau psihice. cele de natură psihopatologică. Al doilea şi cel mai important argument este însă acela că. cele mai multe acceptate şi uneori valorizate pozitiv în societate. nu implică agresivitatea sau forţa fizică. Ele. o mare parte a actelor criminale. pentru a desemna criminalitatea persoanelor cu un nivel educaţional ridicat. mai multe variante de cariere. militar. De ce cineva cu o predispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist. Psihanaliza. nu implică în mod necesar un profil de criminal. anumite predispoziţii agresive. societatea oferă celor care eventual au un anumit profil somatic. O anumită predispoziţie agresivă. în absolut toate cazurile. de fapt. Există două tipuri mari de argumente care contrazic toate aceste abordări. boxier. altele fiind dobândite social. care utilizează mijloce tehnice şi informatice pentru acţiuni de tip criminal şi care nu corespund sub nici o formă profilelor indicate de aceste abordări. dată de un anume profil somataic. deci care au anumite tulburări de personalitate. ea. are o dimensiune relativă. Pe de o parte. personalitate care are baze ce se regăsesc în anumite conflicte şi tensiuni produse la nivelul experienţei individuale frustrante trăită de indivizi. Putem vorbi chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”. Trebuie să mai spunem însă că. un anumit tip de personalitate. unele având chiar baze genetice. trebuie doar să spunem că ele îşi propun să explice.Sutherland. Mai mult decât atât. criminalitatea este definită social. asumă un postulat tacit care în realitate este doar o teză falsă şi anume că agresivitatea ridicată a unei persoane implică criminalitatea. dată de un context comunitar sau societal dat. nu criminalitatea.

Vom încerca în continuuare să prezentăm succint două asemenea teorii clasice asupra criminalităţii. Mijlocaele pot fi şi ele acceptate. Este vorba de conceptele de scop şi de mijloc. scopul de “a produce bani” este unul legitim (deci acceptat în societate). Cel care îşi 115 . pot să fie acceptate de societate. atunci putem construi o matrice în care să avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială: Tipul uman Conformistul Inovatorul Ritualistul Anarhistul Revoluţionarul Scopuri Legitime Legitime Ilegitime Ilegitime Ilegitime/legitime Mijloace Legitime Ilegitime Legitime Ilegitime Ilegitime/legitime Primul tip este cel al conformistului. de exemplu comerţul este un mijloc legitim de a produce bani. foarte prolifică ştiinţific. este furtul. Abordarea sociologică a criminalităţii Criminalitatea. în acţiunile sale. Pe de altă parte însă. asupra criminalităţii. Practic în toate perspectivele tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. în timp un mijloc neacceptat pentru acelaşi scop. atât scopurile.care le au mulţi oameni datorită mai ales mass mediei. cât şi mijloacele pe care le alegem. Pe la mijlocul secolului trecut. este un fenomen social extrem de semnificativ în orice societate şi a preocupat firesc şi cercetătorii sociali. prin definiţie. îşi defineşte atât scopuri. Acesta. Spre exemplu. în timp ce scopul de a da foc unei şcoli nu este unul acceptat. El a plecat de la două concepte cheie necesare analizei comportamentelor de tip deviant. Robert Merton a elaborat o teorie. cât şi mijloace legitime şi prin urmare este un tip nedeviant. acceptate sau nu. sau nu. ponderea acestor cazuri în cazuistica criminalităţii este una foarte redusă. iar pentru a le îndeplini alegem evident anumite mijloace cu ajutorul cărora să putem să atingem obiectivele propuse. Pentru a acţiona în viaţa socială ne propunem anumite scopuri. Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile între scopuri şi mijloce. una aparţinând perspectivei funcţionaliste şi alta interacţionalismului simbolic.

care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre persoane. În această categorie poate intra însă atât cel care descperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet). protestul faţă de regimul politic era un scop ilegitim social. Anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale în acţiunile pe care le întreprinde. Acţiunile respective spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei pentru ele (adică ele nu au scopuri aceptate). era şi ea considerată ilegitimă. În acest mod. ceea ce a fost considerat ilegitim. În Decembrie 89. Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul activităţilor ce nu mai sunt necesare. sau citirea corespondenţei personale. dar care se săvârşesc încă. Astfel. pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un scop legitim (achiziţia de bani). Evident şi ritualistul este un tip deviant. Cu toatea acestea ele mai sunt solicitate în numeroase rânduri. În vechiul regim aceste formulare existau şi erau utilizate pentru înscrierea la concursuri pentru adminterea în învăţământul universitar. Evident inovaţia este un tip de devinaţă. Ritualistul este persoana care. comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice. devine aceptat şi astfel actul devaint se transformă într-unul normal. Datele care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment. deşi utilizează mijloace legale. despre şcoala pe care a urmat-o şi despre multe altele. deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai pentru că nu sunt necesare astăzi nimănui). În multe situaţii în viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe. Aceasta sunt mijloace acceptate social. este un inovator. în regimul comunist. cât şi hoţul. Prin urmare completarea unor formulare reprezintă un mijloc legitim. care nu necesită comentarii speciale. Acţiunile din Decembrie au condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii. scopurile acţiunilor sale nu sunt legitime. ca scop sau mijloace. Completarea unor formulare pentru obţinerea de date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat în nenumărate locuri. 116 . Cazul revoluţionarului este însă mai intersant. O parte a informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru instituţiile de învăţământ superior. dar utilizează alte mijloce decât cele acceptate social. la angajare. manifestaţia de stradă. la depunerea unor dosare de bursă etc). Este evident un tip clasic de devainţă. tocmai datorită acţiunilor devinate. pentru că inventează mijloace. Iată un exemplu de acţiuni ritualice. de a afla informaţii despre familia candiadtului. Mijlocul de protest.defineşte scopuri legitime. nu sunt acceptate în societate.

care sunt operate în baza normativităţii existente într-o anume societate. noi toţi ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. Mai mult. Aşa cum am arătat. la rândul ei. 117 . dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ. O altă teorie sociologică ce şi-a propus analiza devianţei. care şi ea s-a bucurat de un mare succes. iar dacă nu învinge în mod necesar şi normal participanţii vor fi consideraţi criminali. aceea a caracterului relativ al acesteia. etichetele având propria dinamică. etichetarea este un proces întotdeuna contextual şi situaţional. Cu alte cuvinte noi aplicăm etichete anumitor persoane şi ne şi comportăm faţă de acestea doar în baza respectivelor etichete. neştiindu-se acest lucru. În general în viaţa socială permanent aplicăm etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur în baza acestor etichete. Rezultă deci că etichetele se învaţă şi că devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care etichetează anumite acţiuni ca fiind deviante. una din formele de reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. Aceasta depinde de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. Teoria etichetării aparţine perspectivei interacţionaliste. indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat. Teoria etichetării. comportamentele deviante nu sunt deviante în sine. În esenţă această teorie porneşte de la caracteristica definitorie a devianţei. ci doar prin raportarea la o anumită normativitate socială. de exemplu. Putem raţiona şi într-o manieră inversă. Prin urmare. Prin urmare orice revoluţie este ilegală până învinge. adică ea ţine de conjuncrura şi contextul social şi nu de calitatea inrtrinsecă a scopurilor sau mijlocaelor acţiunilor respective. atunci vom aplica eticheta de hoţ pentru respectivul şi ne vom comporta ca atare. că o anumită persoană a furat ceva. ca atribute ale unor acte. a devenit legitimă. Dacă noi credem. Mai mult decât atât. Etichetarea funcţionează însă doar pe baza interacţiunilor dintre oameni. prin urmare inclusiv devianţa are un asemenea caracter. pentru această abordare ideea centrală este aceea că devianţa este întotdeauna produsul unor etichetări. Procesul de etichetare este unul continuu. După cum se observă diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una conjuncturală şi contextuală.protestul împotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim. iar manifestaţia de stradă. este teoria etichetării.

dintre cele mai diverse. instituţii precum poliţia. în special cele rurale) au şi ele numeroase mecansime instituţionale prin care realizează direct controlul social. tribunalele. acestea. cât şi prin realizarea directă a controlului asupra membrilor proprii. implicit funcţie principală. pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii. Mai mult. şi putem porni de la aramată. civice). în procesele de migraţie din Romînia anilor ‘70-’80. are un rol central în controlul social. realizarea controlului social. sau platformele industriale. dar şi asupra celor cu care aceştia interacţionează. Din acest motiv. au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţional. care au şi alte funcţii de control social. şcoală. (instituţii religioase. Există alături de aceste instituţii un număr cu mult mai mare de instituţii.). culturale. contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele. spre exemplu. Mass media are şi ea funcţii importante de control social. Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici. Desigur. instituţii 118 . vecinătăţilor. insituţiile media ar trebui să asigure caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie.Controlul social Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor. fără să îşi propună în mod prioritar acest lucru. care au funcţii de control social. Prin urmare el se referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea normelor sociale. Controlul social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. Trebuie să distingem de la bun început între instituţiile de control social şi instituţiile care au funcţii de control social. sunt instituţii care îşi propun prioritar realizarea controlului social. tocmai datorită faptului că pentru respectivele persoane a dispărut în mod brusc controlul social realizat de instituţiile de la nivelul comunităţilor de origine (în primul rînd cele ale familiilor. prin definiţie. Din acest motiv controlul social este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii sociale. închisorile etc. Familia. practicilor şi procedeelor prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant.. Primele sunt instituţii care au ca obiectiv central. fiind necesar să aibă un asemenea caracter. bisericii etc. Spre exemplu. în primul rând în ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante. atât prin atribuţiile ei în domeniul socializării.

Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă administrarea juistiţiei are un carcater public. Indiscutabil în societatea contemporană media reprezintă principalul instrument care poate da un adevărat caracter public justiţiei. preocupări sistematice de cercetare sociologică a acestor instituţii existând în special după al doilea război mondial. un proces de potenţare a încrederii în norme. Întotdeauna în istorie. asigurarea caracterului public al justiţiei a fost considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al funcţionării sistemului judiciar. Tot de controlul social se leagă toate procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii. acordarea unui caracter public actelor de administrare a justiţiei. Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. în orice societate. promovarea mecanismelor prin care se asigură vizibilitate actelor devianate. Din păcate în România 119 . administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public.economice şi putem ajunge până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip particular de instituţie socială. În cele ce urmează prezentăm doar două din problemele centrale care au preocupat specialiştii. închisoarea. Probleme ale managementului instituţiilor de control social Este evident că un rol central în administrarea controlului social îl deţin instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. este aceea a asigurării caracterului public al justiţiei. Nu trebuie să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă normele. Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că pentru a fi utilă din punct de vedere social. ea trebuie totodată să dea satisfacţie victimelor şi implicit comunităţilor. Din acest motiv şedinţele de judecată sunt publice. Studiul acestor instituţii este relativ recent. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante. Prima dintre acestea. Aceasta pentru că orice sancţionare a unui comportment infreacţional ar trebui să fie valorificată social. ci întotdeauna ea trebuie să fie şi un proces de reafirmare şi revalidare a normativităţii. Justiţia nu îşi propune niciodată doar sancţionarea unor criminali. ceea ce se realizează spre exemplu cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip militar.

toate se realizau public şi deci detenţia deşi era posibilă. etc. procurorii.există numeroase aspecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se realizează. este mai degrabă aceea de a mediatiza actele deviante ca atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei. nu era o sacnţiune în sine. mai întâi sub forma unor “case de muncă”. Spre exemplu în majoritatea societăţilor occidentale media (în primul rând cinematografia. Este vorba de funcţia pe care închisorile o deţin în sistemul de control social. O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit numeroase dispute în ultimele decenii între specialişti. fie. s-a ridicat problema utilităţii acestor instituţii. închisorile au avut un rol minor în sistemul de control social. cât mai ales o modalitate de a reţine pe termen scurt. pentru anchetă. ca persoanje pozitive. Încă din secolul trecut. schingiurea. Fie că era vorba de omorârea criminalilor. fie din varii motive nu exista un drept de sancţionare severă a acestora. persoane foarte bătrâne. teatrele. etc) prezintă poliţiştii. toţi aceia care erau “anormali”. avocaţii. dar şi de hadicapaţi (cu afecţiuni importante). este drept nu doar la noi. fie avea un statut de prizonier (numai pentru persoane care erau importante social). cel puţin poliţiştii fiind prezentaţi de regulă într-o manieră negativă. izolaţi totodată de societate. de bolnavii incurabili. Tendinţa contemporană. bătaia sau însemnarea acestora. administrate public. când deja putem spune că existau închisori autentice (în sensul actual) şi chiar cea mai mare parte a sancţiunilor erau deja cele privative de libertate. un criminal. Aceasta deoarece majoritatea sancţiunilor erau sancţiuni directe. locuri în care erau strânşi. Într-o societate în care media propune un erou televiziv de tipul poliţistului Garcea. Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă natura produselor mediatice care privesc fenoemenele infracţionale. La noi acest lucru nu se întâmplă. Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. televiziunea. O altă formă de detenţie era cea care reţinea o persoană pentru că. pentru infracţiuni minore. Uneori cei închişi erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp doar pentru a presta anumite servicii la nivelul unor instituţii. care nu erau îngrijite de nimeni etc. Mai mult. dedectivii. judecătorii. Este vorba de criminali. putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social funcţionează prost. adevăraţi eroi comunitari. Ea a apărut în secolul XVII. Trebuie să spunem că până la modernitate. Mulţi din cei care au studiat închisorile au constatat că foarte adesea acestea erau în fapt adevărate universităţi ale 120 .

Care este diferenţa dintre instituţiile de control social şi cele care au funcţii de control social? 8. Atât timp cât mediul este compus din infractori. Din aceste motive a apărut o tendinţă puternică de a ridica permanent calitatea ecologică a închisorilor. Aceasta pentru că în realitate. aceleaşi tipuri de comportamente deviante. Efectele acestor politici sunt însă discutabile. datorită influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic. Ce reprezintă caracterul public al justiţiei? 9. S-a pus tot mai pregnant problema drepturilor deţinuţilor. care au aceleaşi seturi de valori. este dificil de gândit că procesele de socializare negativă. Contactul cu un mediu de tip infracţional conduce la o socializare de acest tip. a libertăţilor lor spirituale. Care sunt principalele teorii de factură biologistă privitoare la devianţă? 5. Care sunt principalele tipuri de devainţă? 4. cel mai adesea chiar mai grav. Care sunt principalele probleme ale închisorilor moderne? 121 . ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Statele respective au început totodată să cheltuie pentru deţinuţi sume mai mari decât cele pentru alte categorii sociale defavorizate (şi care ar trebui ajutate). ajungându-se de multe ori ca cel puţin o parte a deţinuţilor să aibă condiţii de viaţă mai bune decât în libertate. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii recidivau.Merton asupra devianţei? 6. socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de relaţii sociale.infraţionalităţii. În ce constă abordarea lui R. Cum se raportează teoria etichetării la devianţă? 7. de întărire a comportamentelor infracţionale. a nevoii de confort. Care este diferenţa dintre devinaţă şi crimă? 2. chiar şi pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni majore. Care sunt nivelurile la care putem judeca devianţa? 3. Prima explicaţie care s-a dat a fost de natură ecologică. şi chiar se specialzare infracţională au cum să dispară. Astfel a început o adevărată campanie de “umanizare” a condiţiilor de viaţă din închisoare.

ori alte aspecte anatomice. Mai mult decât atât.Conceptul de rasă. Cu toate acestea rasismul este o cucerire extrem de recentă a umanităţii. politic sau cultural diferenţele dintre rase. Cineva era străin pentru că credea în alţi zei. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu ar fi avut cum să apară.Rasism şi naţionalism Diferenţele dintre rasele umane sunt evidente pentru oricine intră în contact cu ele. Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi nu au fost valorificate politic sau militar. Cu alte cuvinte. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos în lumină diferenţele biologice dintre rase.Tema 11 Rasă şi etnie După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. se ruga şi respecta alte divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii. aşa cum o să vedem în cadrul acestei teme. Până la modernitate oamenii nu valorificau social.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale 3. Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produis al ştiinţei moderne. în antichitate. ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate este o altă idee a ştiinţei moderne. Mai mult. acest protecţionism al rasei a născut şi a alimentat ideologii de tipul rasismului. De ce se întâmpla acest lucru? Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios şi nu biologic. Evident. pentru vechiul grec. de la Dunăre spre exemplu.Stereotipurile 4. care era alb. Ostilitatea oamenilor în raport cu cei ce au o altă rasă decât ei a reprezentat în istorierecentă sursa a unor conflicte de proporţii. nu trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor 122 . numindu-i pe toţi. reportul dintre rasă şi etnie 2. uneori chiar blond. barbari. un negru din sudul Egiptului (de aici denimirea de Sudan a tării de la sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un locuitor din Nordul Greciei. şi sigur avea o cu totul altă conformaţie a corpului. nediferenţiat. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între străini.

unde în evul mediu desemna apa care curgea printr-un jgheab. Este vorba de rasele: oceaniană. cât şi rasă. De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”. este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei. de fapt. fie din punct de vedere geografic. Conceptul de rasă Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei moderne de a clasifica lumea animală. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este una extrem de recentă din punbct de vedere istoric. El provine din limba engleză. atunci când se referă la oameni. morfologice. mongoloidă (asiaticii) şi negroidă (negrii). atât cursă. În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi. deşi sunt de natură morfologică. nu este un concept biologic. forma şi culoarea părului. Aşa cum există mai multe rase de animale practic pentru orice specie. şi 123 . adică de vechii locuitori ai celor două Americi. cum este cazul porumbelului de scorbură. care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerinndieni. existent la morile de apă. geografice sau de esocistem. de exemplu vultur pleşuv. ele nu sunt biologic semnificative. Cu alte cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite. pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi care “curg” din acelaş loc). întrecere de viteză. Principalele trei rase de oameni. considerate cel mai adesea. Atunci când ne raportăm la rase luăm în calcul. Avem definiţii ale raselor construite în baza unor caracteristici. Deşi aceste clase au fost propuse în perimetrul ştiinţific al biologiei. fie sunt definite din punctul de vedere al unor caracteristici morfologice. forma feţei. Unii cercetători consideră că ar trebui să considerăm încă două rase umane. sunt: caucaziană (albii). ci unul social.superioare. doar câteva criterii: culoarea pielii. implicit şi unele diferenţe morfologice. se coinsideră totuşi că rasa. de exemplu elefant african sau elefant indian. fie din punctul de vedere al unor caracteristici ale ecosistemului unde se întâlnesc rasele în cauză. Este clar că în realitate cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate. reprezentată de locuitorii din zona Oceaniei. la fel avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. una din ele chiar pe cale de dispariţie. Aceasta deoarece principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm atunci când vorbim de rasele umane. ci doar social. pentru că deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem.

În realitate negrii sunt mult mai asemănători cu caucazienii.într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime. în cazul grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba. mai toleraţi decât negroizii. O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici biologice care sunt valorificate social. asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi. Etnia se referă la grupurile de oameni care au o origine comună. fiind albi şi nu negri. stilul de viaţă. 124 . aparţin toate culturii). În mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ mare de etnii componente. De altfel culoarea pielii. comparatic cu altele. pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă. Evident îi luăm în calcul doar pe cei care cultural. cel mai sensibil criteriu social. nefiind vizibile. lingvistic şi spiritual aparţin respectivei etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt emigranţi). Există însă şi situaţia inversă. ei despărţindu-se din acelaşi “trunchi” destul de recent. spre exemplu. Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt însă relevante. împărtăşesc acelaş fond cultural şi posedă aceeaşi limbă. spiritualitatea etc. vorbesc româna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene. comparativ cu mongoloizii de care ne despart peste un milion de ani de evoluţe separată. existând un adevărat continuum de nuanţe. pentru europeni. Dacă în cazul raselor criteriiile sunt de natură biologică (valorificate social). este discutabilă ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg. dar evident ele se referă la două tipuri diferite de clasificare. mai ales în ultimii ani au apărut numeroşi copii care s-au născut aici. În America trăiesc şi sunt autentic americani şi albi şi negrii şi asiatici.). nu ne influenţează în raportarea obişnuită la rase. Din punct de vedere biologic şi chiar genetic lucrurile nu stau de loc aşa.. lungimea membrelor etc. Şi în România. poate fi dată de faptul că. care deşi sunt mult mai importante. Raportul dintre rasă şi etnie Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie. într-un grup etnic pot să trăiască la un moment dat mai multe rase. După cum se poate observa diferenţa principală între cele două concepte rezidă în natura criteriului de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial.

Genocidul. mergînd până la unele tolerante. de care am amintit mai devreme. Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este genocidul. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie). de către nazişti. Există mai multe paternuri ale acestor raporturi interrasiale sau/şi interetnice. El presupune omorârea sistematică. Dacă într-o acţiune militară. Aceste raporturi sunt cu atât mai semnificative cu cât grupurile minoritare. Expulzările se referă la alungarea unor populaţii de pe propriul teritoriu de către o altă populaţie. Atât americanii. rasiale sau etnice. în special în perioada conducerii 125 . mor membrii unei populaţii. Numeroase exemple de mare amploare de genocid le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor africane. în special în secolele XVII şi XVIII. Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. constituie un alt exemplu de genocid. sunt mai numeroase. Expulzările. Acestea pornesc de la modele foarte dure ale acestor raporturi. Încercarea de eliminare a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial. cât şi naziştii sau sovieticii. nu avem automat un genocid. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un caz cantitativ (adică ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia). inclusiv civili. Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. El este mai puţin dur comparativ cu genocidul. Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program sistmatic de exterminare a unei întregi populaţii. Exemple de expulzări avem relativ multe în istorie. Nu avem însă expulzări decât în cazul unor eforturi programatice care vizează mutarea populaţiilor de pe un teritoriu şi nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare. într-un război să spunem. programatică a unei întregi populaţii de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de tip militar sau paramilitar). Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe grupuri etnice. Este necesar să fii existat intenţia politică şi un program care să vizeze exterminarea populaţiei respective. de către europeni.

a unor cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe. doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi. aşa cum a existat doctrina “separaţi dar egali” până la începutul anilor şaizeci. la nivelul cunoaşterii comune. Sclavia modernă a fost însă mult mai sălbatică decât cea antică. dar evident unul care rămâne deosebit de dur. în timp ce în antichitate ea doar în situaţii izolate (anumite perioade din istoria Grecieie şi Romei) a avut un rol economic central. cât şi involuntară. mai tolerant decât primele. aşa cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul anilor optzeci. Segregaţia. De regulă. 126 . Exemplul tipic îl oferă ghetoul.lui Stalin. aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale lumii (dar şi alte grupuri etnice). care să legitimeze segregarea. Cu alte cuvinte segregarea poate fi atât de drept. Sclavia este o instituţie socială istorică. ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat. În Statele Unite. adică este vorba de locuri de muncă. Există însă şi segregarea involuntară. servicii publice etc. dar şi pentru motive strict economice. sau in Statele Unite pîna la începutul anilor şaizeci. Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele. atât la nivel instituţional. Sclavia. Reprezintă un alt patern de relaţionare. au operat numeroase expulzări. instituită prin legi. dar poate fi şi una reală. expulzările vizează atât eliberarea unor teritorii pentru diverse motive importante pentru cei care operează respectivele acţiuni. cât şi la nivelul unui teritoriu dat. ci şi una instituţională. În primul rând motivele ei au fost fundamental economice. Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. Segregarea nu este însă doar una teritorială. atunci când o populaţie este obligată să trăiască izolat faţă de o alta. de acaparare a bunurilor deţinute de populaţia expulzată. Segregaţia se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta. Cea mai cunoscută formă de sclavie însă. voluntară sau involuntară. Cu toate acestea în realitate mai există cazuri de segregare instituţională. delimitându-şi cartiere proprii. Caracterul sălbatic se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a utiliza proprietatea (sclavul). O populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o populaţie majoritară. şcoli. a fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist american de până la războiul civil). nu mai există astăzi nici o normă juridică. Segregaţia poate fi atât voluntară. În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii. spre exemplu. Ea a fost o instituţie socială foarte importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial. în absenţa unor norme juridice.

Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lingvistice de către una din populaţii. Stereotipurile există atât faţă de grupurile etnice sau rasiale majoritare. de convieţuire îndelungată într-un teritoriu. Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup. este necesar ca el să fie vizibil pentru membri populaţiei care utilizează respectivele sterotipuri. 127 . Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente informaţii despre o anumită persoană. trădători etc. Stereotipurile variază prin urmare de la o populaţie la alta. delincvenţi. dar nu faţă de un popor african particular. cât şi minoritare. buni muzicanţi. finanţele. în România. Pentru evrei avem stereotipuri potrivit cărora îi considerăm vicleni. Aşa cum am precizat orice populaţie are şi propriile stereotipuri de raportare. Asmilarea poate fii rezultatul unui proces natural. de regulă pozitive. rasial. Ţiganii sunt hoţi. dar este greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. controlează afacerile. Ne referim la procesul prin care treptat o populaţie este asimilată pe baza împrumuturilor culturale reciproce. inteligenţi.Asimilarea. Putem avea. haioşi. dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact. dar şi un rezultat al unei campanii politice. care îşi propune programatic acest lucru. în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le consideră ca relevante. despre care nu ştim aproape nimic. murdari. cu puternic spirit de familie. Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul interetnic sau interrasial. inclusiv lingvistice. că au control asupra mediei. Stereotipurile pot fii atât pozitive cât şi negative. Stereotipurile Stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei lor la numite grupuri. dar şi profesional. pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice. faţă de propriul grup etnic sau rasial. Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic. şi tocmai din acest motiv îi atribuim anumite caracteristici pe care le considerăm comune pentru toţi membrii grupului din care acesta face parte. Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri. Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi interrasiale. Am putea avea stereotipuri faţă de negrii cel mult. stereotipuri faţă de ţigani (romi) sau faţă de evrei. nu sunt de încredere.

nu spunem că o prejudiciem. care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cuvântului. consideră negrii ca fiind murdari. Merton. un alt exemplu. Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii sociale. categoria din care face parte respectiva persoană. nepunctuali etc. Atât prejudiciul. în care vom identifica patru tipuri de situaţii: Prejudiciază Discriminează Bigot adevărat Nu prejudiciază Liberal slab 128 . Dacă luăm în calcul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice. Aşa cum am arătat aceste grupuri pot fii şi unele profesionale. hoţi. pentru că nu avem stereotipuri. poliţişti. bun baschetbalişti etc. hipersexuali. ci informaţii despre acţiunile respectivei persoane. ca cea propusă de R. implicit avem anumite comportamente faţă de aceea persoană. doar în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul. Ambele procese se presupun în anumite situaţii. buni atleţi. Stereotipurile au de regulă o bază reală. cât şi pozitive. doar în baza stereotipurilor. Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o populaţie intră sistematic în contact există sterotipuri. avocaţi. Dacă cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru. legaţi de natură. Prejudiciile şi discriminările pot fii atât negative. există doar în baza sterotipurilor. Prejudiciu şi discriminare În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. Americanii. la nivelul fiecărui membru al unui grup. Prejudiciul se referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană. Este însă evident că transferul unor atribute generice. artişti. Avem spre exemplu în România stereotipuri faţă de blonde. cât şi discriminarea.Românii sunt descurcăreţi. ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici. ci şi al unor procese comparative existente la nivelul populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri. faţă de handicapaţi etc. în numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe caracteristice pentru o populaţie. nu este obligatoriu corect. dar au propria autonomie. leneşi. ospitalieri. Discrimnarea se referă la un tratament (deci un comportament sau un complex de comportamente) pe care îl avem faţă de cineva. Mai mult.

controlul şi intervenţiile în raport 129 . şi care justifică conducerea. în baza sterotipurilor. dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă publică. dacă ceilalţi din jurul nostru fac discriminări. De multe ori nu avem o opinie. într-un anumit context. sunt vicleni. Deşi nu avem spre exemplu o părere proastă faţă de un anume grup etnic. nu ajunge să transpună în comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. de regulă. cât şi prejudiciază. le facem şi noi pentru a nu fii respinşi de membrii propriului grup. care aparţine unui anumit grup. Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv. Bigotrul precaut este cel care. În general sunt mai uşor de polarizat opiniile decât comportamentele. atât discriminează. deşi prejudiciază. dar totuşi o discriminăm. Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. decât am fii dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente. Deoarece considerăm că avocaţii sunt buni oratori.Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană. deci are anumite atitudini pozitive sau negative faţă de o anumită persoană. chiar dacă nu prejudiciem. De regulă aceste persoane nu operează nici cu stereotipuri. datorită presiunilor spre conformism pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. Acest lucru se întâmplă. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă de o problemă. putem să avem o opinie favorabilă şi să şi delegăm o astfel de personă să ne reprezinte (chiar dacă nu o cunoaştem bine) într-o anume situaţie. Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru interzicerea homosexualităţii. Cineva poate avea o părere proastă despre ţigani (romi) şi în acelaşi rând să şi evite să relaţioneze cu ei. întotdeauna vom fii mult mai tranşanţi în formularea acesteia. Rasism si naţionalism Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor rase sau grupuri etnice. doar pe baza acestor sterotipuri. în baza acelei atitudini sau opinii. au o mare capacitate persuasivă. sau atitudini speciale faţă de o persoană.

Adolf Hitler a întemeiat mai întâi. o cucerire ideologică relativ recentă.cu rasele sau etniile mai puţin dezvoltate. Iluminismul. faţă de care este necesar să intervenim. Acesta era pentru filozofii germani cazul evreilor. Rasismul. pe care a condus-o mai mult de două decenii. în special al celor antisemite. care îşi pierduseră de circa două mii de ani teritoriul. în 1922. Benito Musolini a fost membru al Partidului Socialist Italian. Rasismul reprezintă. implcit ideea unor rase sau etnii mai puţin dezvoltate. Fascismul a fost la origine un tip de dizidenţă socialistă (uneori chiar marxistă). care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o ordine evolutivă. a fost permis de câţiva factori. în urma căruia Musolini a preluat conducerea Italiei. Partidul Muncitorilor Germani. Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial socialişti sau chiar marxişti. în urma celebrului “Marş asupra Romei”. Rasismul a ajuns însă politică de stat în Germania hitleristă. un posibil alt factor. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor rasiste. un alt exemplu. rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. în 1933. ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri rasiale. în 1919. Rasismul. a ajuns în secolul XX o ideologie oficială şi o practică politică prin intermediul fascismului italian şi al nazismului german. (partid de stânga). inferioare nouă. ca mişcare culturală. a fost un loc comun în istoria europeană a secolului al XIX-lea. în secolul XIX. Rasismul. Fascismul a apărut mai întâi în Italia. Este vorba în primul rând de dezvoltarea ştiinţei moderne. Mai mult. Acesta este într-o relaţie de dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. aceea a ordonării ierarhice a raselor. Hitler a ajuns la putere în Germania. de aici teoria spaţiului vital propusă de nazişti în secolul XX. inducându-se ideea decalajului de dezvoltare ântre rase sau etnii. dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi pierde de fapt sufletul. a adus şi el ideea iluminării celor inferiori. de la o doctrină culturală şi o ideologie teoretică. Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. aşa cum am amintit la începutul acestei teme. Ambele reflectă o formă radicală de etnocentrism. în timp ce. şi a trasnpus în practică ideologia rasistă. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu 130 . Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o dimeniune ideologică de tip rasist. De aici o altă idee. elaborate şi ele în secolul XIX. Un rol important în geneza rasimului l-au avut şi teoriile moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei. Un popor mare are un suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare.

S. Mai mult. M. cele mai multe din ororile săvârşite de nazişti au fost cunoscute în realitate doar după război. ci şi a ţiganilor. Există pe de altă parte forme de rasism îndreptate împotriva negrilor. Această accepţiune a naţionalismului se referă la o practică politică care este respinsă de legislaţia internaţională şi considerată dăunătoare pentru orice societate. apărută odată cu promovarea politică a naţiunilor în modernitate. Spengler. aşa cum uneori se întâmplă în diverse lucrări. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism antiamerican. în raport cu interesele unor comunităţi sau grupuri minoritare.Heidegger. chiar naziştii nu au acţionat doar împotriva evreilor. germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii. Acest lucru realizându-se de cele mai multe ori în detrimentul intereselor culturale. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme. violări ale proprietăţii. Spre deosebire de rasism. Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale în politica fascistă. Există mai întâi o accepţiune clasică.milioane de morţi. nu doar politic. atrocităţile efectuate de nazişti au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă. 131 . L. ci şi social. O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional. cu extrem de multe deportări. foarte mulţi din intelectuali de marcă ai vremii au fost fascişti. în special în Africa. şi care se referă la promovarea culturii şi a intereselor naţionale. Naţionalismul. Croce. care a influenţat multe societăţi din Europa. termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două tipuri de accepţiuni. J. nici măcar în Germania şi deci nu pentru acestea fascismul a avut foarte mulţi simpatizanţi. de un rasism antiarab sau antiasiatic etc. polonezilor. spre exemplu în Africa. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva albilor. O. Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal. T. politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare. ruşilor etc. Există multe tipuri de rasism. dăm câteva exemple: B. Ch.Cocteau. Eliot. Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism.Pirandello. Au existat milioane de simpatizanţi ai fascismului în Europa. mult mai semnificative istoric. În această accepţiune naţionalismul este mai de grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor regionale medievale. încălcări ale celor mai elementare drepturi ale omului. Maurras.

Ce este etnia? 5. Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi interetnică? 7.Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare. sunt acelea ale libertăţilor umane fundamentale. De ce este rasa un concept social? 2. Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la R. Ce sunt stereotipurile? 8. Valorile centrale care trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport. Merton? 11. Ce este rasismul? 12. Care este deosebirea între conceptele de rasă şi rasism? 4. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Care este originea termenului de rasă? 3. Ce este prejudiciul? 9. ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu în ultimul rând este vorba de valorile şi normele care fundamentează viaţa statală. trebuie să fie fundamentat pe respect reciproc (deci obligatoriu de ambele părţi). Ce este discriminarea? 10. Ce este naţionalismul? ©Alfred Bulai 2001 132 . Care este raportul dintre rasă şi etnie? 6.

1998. Polirom. 1985. 1975. Sociological Theory. ♦ Max Weber. Chestionarul în investigaţia sociologică. Imaginaţia sociologică. Institutul European. 1982. 1992. 1993. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. ♦ Dicţionar de Sociologie.Bibliografie: ♦ Traian Rotariu şi Petre Iluţ. Introducere în sociologia contemporană. ♦ Ion Ungureanu. Metodologia cercetării sociologice. 133 . 1992. Despre sinucidere. Humanitas.Wright Mills. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Babel. ♦ George Ritzer. 1975. ♦ Lazăr Vlăsceanu. ♦ Septimiu Chelcea. Idei contemporane. 1993. ♦ Emile Durkheim. McGraw-Hill. ♦ C. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Sociologie.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful