P. 1
Suport Curs Sociologie

Suport Curs Sociologie

|Views: 7|Likes:
Published by Alina Caradeanu

More info:

Published by: Alina Caradeanu on Sep 14, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/10/2013

pdf

text

original

Sections

  • Tema 1 Sociologia şi cunoasterea vieţii sociale
  • Tema 2 Metodele de cercetare a realităţii sociale
  • Tema 3 Cultura
  • Tema 4 Socializarea şi construcţia sinelui
  • Tema 5 Instituţii sociale. Status şi rol
  • Tema 6 Familia - instituţie socială fundamentală
  • Tema 7 Grupul social
  • Tema 8 Organizarea socială. Birocraţia
  • Tema 9 Comunităţi teritoriale
  • Tema 10 Devianţă şi control social
  • Tema 11 Rasă şi etnie

Concepte fundamentale în sociologie

Tematică curs: 1. Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale 2. Metode de cercetare în sociologie 3. Cultura 4. Socializarea şi construcţia sinelui 5. Instituţii sociale. Status şi rol 6. Familia - instituţie socială fundamentală 7. Grupul social. 8. Comunităţi teritoriale 9. Organizarea socială; Birocraţia 10. Devianţă şi control social 11. Rasă şi etnie

Tema 1 Sociologia şi cunoasterea vieţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. De la ştiinţa modernă la sociologie. Puncte de reper 2. Fondatorii sociologiei 3. Principalele perspective şi abordări în sociologie 4. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun În ajunul Crăciunului anului 1629 Galileo Galilei încheia redactarea celebrei sale lucrări “Dialogo”. Cartea era scrisă chiar în forma unui dialog între trei personaje, Salviati, care era chiar purtătorul ideilor lui Galilei, Sagredo, denumit după un personaj real, un negustor veneţian şi Simplicio, cel care reprezenta tipul tradiţional al adversarilor teoriilor lui Galilei. Simplicio era de fapt purtătorul de cuvânt al teoriei aristotelice, adică a concepţiei oficiale asupra lumii susţinută de Biserică. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, dar şi de reacţia promptă a bisericii. Astfel, la 1 octombrie 1632 Inchizitorul din Florenţa la somat pe Galilei să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în carte. Deşi se bucurase adeseori de o anumită toleranţă din partea înalţilor prelaţi, Papa Urban al VII-lea chiar, îi fusese cu mulţi ani în urmă coleg la Academia ei Linei, acum se considera că Galileo a trecut dincolo de limita toleranţei. Aşa cum era de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633 Galilei a fost obligat să pronunţe formula de abjurare. După aceasta a fost obligat să se retragă şi să trăiască la vila sa de lângă Florenţa fără posibilitatea de a mai putea publica. Cu toate acestea, Galilei este ultimul mare gânditor care este sancţionat de biserică. Chiar şi arestul sau la domiciliu nu a fost unul extrem de sever, permiţându-i, în ciuda interdicţiei, să publice chiar o lucrare în Olanda. A mai trăit încă nouă ani. Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care murea Galilei, avea să se nască, de data aceasta undeva în Anglia, în ziua de Crăciun a lui 1642, cel care a fost adesea considerat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii, sir Isaac Newton. Lucrarea sa capitală, Principiile matematice ale filosofiei naturale, apărută în 1687, avea şi ea să intre în conflict cu modelul oficial al lumii. De data aceasta însă 2

lucrurile stau complect diferit. Nimeni nu mai pune la index lucrarea, ba chiar Newton este la un moment dat gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care mai trata oarecum problema filosofică a sistemului lumii. Lucrarea avea trei părţi. Una era despre mişcarea corpurilor, o alta despre mişcarea corpurilor în mediu rezistent şi o a treia, total diferită ca şi conţinut, intitulată despre sistemul lumii. Întro scrisoare pe care a trimis-o celebrului astronom şi bunului său prieten Edmund Halley, chiar înainte de publicare, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să renunţe la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât de impertinentă încât este mai bine să fii încurcat în procese judiciare decât să ai de a face cu ea…”. De ce dorea Newton să renunţe? Pentru că într-adevăr ultima parte era mai degrabă un discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în Dialogo lui Galilei, în timp ce în primele două părţi era vorba de cu totul altceva. Era vorba de ştiinţă pur şi simplu. Principiile matematice ale filosofiei naturale ar putea fi considerată astfel certificatul de naştere a ştiinţei moderne.

De la ştiinţa modernă la sociologie
Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut practic în secolul XVII. Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers incomparabil mai dificil, dată fiind complexitatea domeniilor uman şi social. Această complexitate este dată în primul rând de dimensiunea subiectivă pe care o incumbă demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică . Acţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de valori şi norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice. Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul cunoaşterii lumii naturale. Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special mecanica cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să

3

hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în formule matematice. inclusiv de exemplu descoperirea unei planete. fiind una care trecea prin trei stadii universale. implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate. este vorba de Neptun. ca şi cea a secolului pe care îl parcurgea. Trebuie să recunoaştem că am putea privi istoria universală destul de uşor. Este vorba de cunoasterea empirică a realităţii. forma supremă de cunoaştere reprezentând-o metoda pozitivă. Trecerea prin cele trei stadii. legea celor trei stadii. a omului şi a cunoaşterii în general.facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. reprezenta pentru el tocmai această legitate universală. unul pozitiv. fără ajutorul nici unui instrument tehnic. Evident Comte nu demonstra. Este vorba de stadiul teologic. într-o asemenea manieră. care a şi fost numita aşa. Apare astfel evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice metodele de cunoaştere. este vorba de măsurarea fenomenelor. ci mai degrabă postula acest model. la propriile domenii de investigaţie. este vorba de cunoaşterea “pozitivă”. este aceea a sociologului francez Auguste Comte. Fondatorii sociologiei Prima astfel de încercare. era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. ea cuprinde chiar un capitol de statică şi unul de dinamică. unul al credinţelor profunde şi nonraţionale în copilărie. Evident perspectiva sa este una evoluţionistă. ci doar cu ajutorul creionului. consacrate deja în fizică. pentru ştiinţele sociale. la maturitate. Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizică. Evoluţia societăţii. mai precis evoluţia metodelor de cunoaştere. În cursul sau de filozofie pozitivă publicat în anii 30 ai secolului XIX el propune o fizică socială. aşa cum există o lege universală a mişcării corpurilor. care s-a concretizat într-un demers teoretic închegat. evident 4 . unul meditativ metafizic în adolescenta şi în final. cel puţin ca moderni. cel al gândirii pozitive. de stadiul metafizic şi în final de ultimul stadiu. Pentru Comte cheia dezvoltării ştiinţelor o reprezenta metoda. Ca şi la Newton trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii. Ceea ce făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea corpurilor. care este constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii newtoniene. Dar chiar şi dezvoltarea copilului pare a trece prin astfel de stadii.

populaţie. trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi. atât Darwin cât şi Spencer se bazează pe o paradigmă culturală evoluţionistă. Cu toate acestea el depăşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi cumva se apropie mai mult de natura socialului. întrucât provine din două cuvinte cu origini diferite. deci înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui Charles Darwin. mai dezvoltate. Pentru el sociologia reprezintă această nouă ştiinţă. Termenul de sociologie este propus chiar de Comte. De fapt. El este primul care propune un model al construcţiei 5 . În fapt. societate şi grecescul “logos”. deşi poate nu foarte inspirat pentru un extrem de rafinat om de cultură cum era el. Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin. sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum să îl finalizeze. de la latinescul “socios”. Este vorba de Karl Marx.socială. îmbătrânesc chiar. însă nu este vorba în fapt de un darwinism autentic. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. la fel ca la Comte. Este evident că realizarea finală a lui Comte este departe de modelul de plecare. trebuie să spunem că cel puţin parţial această trecere a reprezentat un tip de proces esenţial în constituirea societăţii moderne. În fapt. datorită domeniului său. De biologism însă da. se dezvolta. mergându-se în istorie spre societăţi tot mai evoluate. Aceasta pentru că el este un barbarism. demersul pare să se repete. care sta pentru ştiinţă. Este drept că ulterior. deşi nu pentru calitatea sa de fondator al sociologiei. Unul celebru. Spencer începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul deceniului sase al secolului XIX. aşa cum s-ar părea la prima vedere. Instrumentul metodologic de sprijin în demersul sau nu îl mai constituie însă fizica. Trebuie să spunem însă că nu este vorba în realitate de o aplicare a darwinismului în sociologie. Societăţile evoluează asemănător speciilor. Aparent. cea mai complexă dintre toate. El pleacă din acest motiv de la modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie. consacrată şi omnipotentă în epocă. şi pe care o va considera regina ştiinţelor. Societăţile se comportă asemănător unor organisme. Un autentic pas înainte îl va realiza însă un german. Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o în istorie. Spencer caută aceleaşi legi universale ale evoluţiei societăţilor. prea simplă pentru un domeniu atât de complex. Un al doilea moment important în acest proces îl reprezintă cel marcat de Herbert Spencer. Modelul biologist al lui Spencer nu este nici el unul care să fie susţinut empiric şi poate nici măcar unul foarte consistent teoretic. ele cresc. Din acest motiv teoria sa a mai fost denumită şi darwinism social. pentru Spencer. mulţime. lucrare apărută în 1859. în cizelarea propriei teorii.

teoretice a sociologiei care are o baza autentic socială. ci cu unul pur social. dar şi natura. adică de la înţelegerea acţiunilor sociale. Ştiinţele naturii sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia. Fiecare societate istorică. aceasta deoarece. ca şi predecesorii. iar forţele care pun în mişcare societatea îşi au originea. pe care o să o prezentam de altfel în cadrul altor teme. la baza dinamicii vieţii sociale stă conflictul. Deşi se aproprie de social. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie. Weber renunţă din start la întreaga construcţie metodologică naturistă. ca şi predecesorii săi. Deşi teoria sa. formaţiune social-economică. pentru el. conceptul de forţă. El renunţă chiar la conceptul de societate. deci care se află în conflict. Evoluţia socială este în principal dată de dialectica raporturilor conflictuale dintre aceste clase. Demersul constituirii sociologiei nu se opreşte la Marx şi de altfel. În esenţă este vorba însă de conflictul de clasă. Este nevoie de o construcţie metodologică proprie sociologiei. acesta compunându-se tocmai din dialectica relaţiei conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. Abordarea sa este una economică. ca şi cel de lege. care este mult prea filosofic şi utilizează conceptul de formaţiune social-economică. Simpla 6 . Este vorba de Max Weber. a cuprinderii semnificaţiei pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează. în fiecare formaţiune social-econmică există două clase aflate în relaţii antagonice. Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în afara înţelegerii subiective. Marx utilizează însă în continuare. el este revendicat deopotrivă şi de filosofia socială. Metodele de cunoaştere a socialului nu pot să fie reduse la instrumentarul metodologic al ştiinţelor naturii. este caracterizată de un mod de producţie. şi oarecum în aceeaşi manieră. obiectul său de studiu fiind acţiunea socială. Natura antagonică a relaţiei este dată de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. adică a sociologiei care consideră că procesul de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la comprehensiune. El este autorul sociologiei interpretative. Şi el caută o legitate universală a evoluţiei societale. Acest lucru se va realiza doar prin intermediul unui alt gânditor german. în societate. are şi ea o dimensiune evoluţionistă. Nu mai avem evident de a face cu un model fizicalist şi nici cu unul biologic. însă nu poate fi postulată valoarea lor metodologică pentru ştiinţele sociale. Motorul vieţii sociale îl reprezintă conflictul social. el nu cuprinde şi nu asumă pe de–a întregul natura specifică acestuia. Marx este considerat în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste. Sociologia nici nu mai este pentru el o ştiinţă a societăţii.

La baza vieţii sociale stă pentru el conflictul social. dacă nu înţelegi şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea în cauza. parţial însă şi Marx propun modele evoluţioniste. iar pe de altă parte este vorba de abordările interpretative. şi cu sfârşitul secolului XIX putem spune că procesul constituirii sociologiei s-a încheiat. de a constitui această ştiinţă. Weber porneşte exclusiv de la indivizi şi de aceea metodologia lui s-a mai numit şi individualism metodologic. Secolul XIX a impus noua ştiinţă a societăţii. Perspectiva evoluţionistă în sociologie a reprezentat în fapt o dominantă culturală a întregului secol XIX. La modul general putem vorbi de două mari tipuri de abordări. Istoric. adică modele care urmăresc să explice nu atât societatea. Se intră astfel într-o nouă etapă. fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii. Pe de o parte este vorba de abordările obiective. Şi pentru Marx societăţile evoluează. cât evoluţia acesteia. aparţine abordărilor obiective. cantitativiste şi este evoluţionismul. de la indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate. Este vorba de anumite modele teoretice şi metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice.observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le săvârşeşte nu îţi poate spune mare lucru. este vorba de conflictualism. însă în cadrul modelului sau nu. Principalele perspective şi abordări în sociologie O dată cu Weber. primul astfel de model. o a doua din punct de vedere istoric. Şi Comte şi Spencer. aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale. Acesta este înainte de toate conflictul între clasele sociale antagoniste. adică între clasa proprietarilor şi cea a 7 . lansate o dată cu modelul propus de Weber. considerând că sociologia ar trebui să plece doar de la familie. Este centrală ideea de evoluţie. Dacă Comte refuza indivizii cu totul. Cu toate acestea. prezentat deja. Pornind de la subiecţi. dar mai mult decât atât el a impus mai multe moduri de a face. Karl Marx este fondatorul unei alte perspective. Din acest motiv vorbim în sociologie de existenţa mai multor perspective de raportare la viaţa socială. Fiecare din aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare care se pot constitui ca şi perspective concrete de abordare a socialului. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel. care era pentru el cea mai simplă componentă de natură socială. aşa cum am menţionat deja.

Merton. nu mai contează dacă ea se dezvoltă istoric. În realitate. El a fost contemporan. cu Revoluţia franceză din 1830. Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului XX şi a fost monetizată de doi mari sociologi americani. care pune în mişcare pentru Marx toate societăţile. ci cel mult de disfuncţionalităţi. ci doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor care le sunt ataşate acestora. Acest tip de conflict fundamental. Societatea este gândită astfel ca un ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii. care aparţine acestei perspective conflictualiste este Wright Mills. Două dintre acestea. a fost martor la marile mişcări ale anului 1848. Pentru structural-functionalişti nu mai contează evoluţia societăţii. Evoluţionismul este şi el o perspectivă mai degrabă istorică de analiză a socialului. singurul sociolog semnificativ istoric. Este vorba pe de o parte de Talcott Parsons. conflictualismul nu a avut după Marx un impact deosebit în sociologie. Funcţionaliştii au preluat conceptul de funcţie din biologie şi l-au cuplat celui de structură. din realitate. au avut o cariera cu mult mai semnificativă în ştiinţa socială. Secolul XX a adus alte noi perspective de analiza a vieţii sociale. ci şi 8 . iar pe de alta de Robert K. Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului german. în secolul XX. care însă nu pot fi dominanta vieţii sociale. este secondat de multe alte tipuri de conflicte derivate din acesta. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a doua jumătate a secolului XIX. iar mai apoi în antropologie. nu mai contează chiar istoria ca atare. Marx nu face altceva decât să se inspire.neproprietarilor de mijloace de producţie. deşi copil. ca tip de abordare interpretativă. Conflictul şi critica socială fac parte practic în mod natural astfel din modelul sau. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este unul nu doar ispititor. aparţinând celor două mari tipuri de abordări. pe de alta parte. Chiar şi modelul interpretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectivă distinctă care să facă carieră în noul secol. o perioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. cumva la fel ca şi predecesorii săi. În fapt. a trăit experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări muncitoreşti din acel secol zbuciumat. aparţinând quasiexclusiv secolului XIX. o soarta asemănătoare o au toate modelele sociologice lansate în secolul XIX. care a fost propus prima dată în studiile lingvistice. sau structural-funcţionalism. Este vorba pe de o parte de funcţionalism. totul fiind reductibil la aceste două concepte. Nu mai putem vorbi de conflict. ca tip de abordare obiectiva şi de interacţionalism. Cei mai importanţi conflictualişti fiind în fapt neomarxistii.

potrivit căreia sinele individului este format doar în interacţiunea cu ceilalţi. Cu alte cuvinte o profeţie se realizează tocmai pentru ca a fost făcută. Self and Society” propune o nouă perspectivă în sociologie. atunci ea va deveni reală prin consecinţele definirii ei ca reală. Legea lui Thomas a căpătat o alta formă. Cu alte cuvinte. oarecum în doi timpi. Este vorba de interacţionalism. chiar la începutul secolului al XIX-lea o teorie de factură interacţionalistă. la R. o altă perspectivă semnificativă de analiză a socialului. înaintea funcţionalismului s-a impus. să spunem. Interacţionalismul va deveni o perspectivă majoră de analiză în sociologie abia în anii `40 o dată cu lucrările lui Herbert Blumer. Istoric cel puţin.prolific pentru cercetarea socială şi el va fi exemplificat şi concretizat în multe din temele pe care le vom trata. Pentru Cooley. al doilea precursor important al interacţionalismului. aceea de a genera la nivel obiectiv ceea ce nu a existat decât la nivel subiectiv. perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este formată şi este reductibilă la interacţiuni. ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi reprezintă realitatea socială. este vorba de o construcţie subiectivă care determină un anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. care sunt ca nişte oglinzi în care un individ se observă pe sine. Sunt preluate. iar exemplul profeţiei comunismului de către marxism este cel puţin interesant. speculându-se aceeaşi caracteristică esenţială a socialului. indiscutabil. Mead a trecut relativ neobservat. care dă şi un conţinut mai 9 . ideile lui Weber. “Teoria sinelui oglindă”. ilustrativă este legea lui Thomas. dacă un subiect sau mai mulţi îşi definesc o anumită situaţie ca fiind conflictuală. fără a fi astfel în realitate. este însă George Herbert Mead. şi apoi pentru ceilalţi interacţionalişti nu este importantă funcţionarea socialului. cel care propune o teorie consistentă de tip interactionalist. Merton. mai târziu. Printre precursorii acestei perspective ar trebui să menţionam pe Charles Cooley cel care propune. Se impune ideea construcţiei socialului de către actorii sociali. Adevăratul creator al interacţionalismului. în cadrul “legii profeţiilor care se autorealizează”. În vremea respectivă. Lucrarea sa fundamentală “Mind. lege care mai este denumită şi ca lege a definirii situaţiei şi care spune că dacă o situaţie este definită ca reală. mai mult decât atât. Mead fiind preocupat în primul rând de modul în care realitatea socială este construită de către subiecţi în cursul interacţiunilor dintre ei. anii ‘20-’30 ai secolului trecut. însă ele se articulează într-o manieră mult mai armonioasă. acea situaţie va deveni tensionată doar pentru că a fost astfel definită. În acest sens.

ci şi de cunoaşterea obişnuită. de cunoaşterea comună sau a simţului comun. în anii ‘20 în SUA. Şcoala de la Chicago. Este vorba de prima mare şcoală de sociologie din America. Este astfel consacrat termenul de interacţionalism simbolic pentru această perspectivă. lucrare în care autorul francez analizează datele statistice privitoare la rata sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite populaţii din Franţa şi Germania. Metodologia nu ne ajuta doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică de cea speculativă.Park şi…Sumner. 10 .precis ideii de interacţiune. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren. Pentru a vorbi de ştiinţă socială nu este suficient să luăm în calcul doar separarea metodologică şi totodată istorică de filosofia socială. la începutul secolului XX. de sociologul francez Emile Durkheim. definindu-i în primul rând natura comunicaţională. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun Am observat în paragrafele precedente că întregul proces de constituire a ştiinţei sociale a fost unul eminamente metodologic. dar şi prima lucrare de sociologie care se bazează pe date empirice. cel care propune primul curs universitar de sociologie. la nivelul oraşului. Este clar că de la un sociolog la altul. Pe parcursul diferitelor teme le vom surprinde şi le vom particulariza. este vorba de “Sinuciderea”. Este vorba chiar de statutul de ştiinţă. care este şi astăzi. iar uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi sociolog există numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. Toate aceste perspective au fost descrise evident sumar şi oarecum analitic. Interacţionalism simbolic pentru că interacţiunile dintre oameni sunt în fond interacţiuni în care se produc şi se schimbă semnificaţii. alături de structuralism una dintre cele mai importante perspective de analiză a vieţii sociale. Atunci când vom vorbi despre comunităţile urbane vom detalia contribuţia acestei scoli la istoria sociologiei în acest secol.E. este necesar să asumăm şi o altă diferenţă. Nu putem încheia acest capitol oarecum istoric şi nu doar teoretic fără a mai menţiona două momente istorice semnificative. specifică filosofiei. reprezentată de R. şcoala care propune considerarea oraşului ca laborator social. Primul este marcat.

c) Este precisă. sau ne amintim vag de două trei persoane deşi în realitate numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi egal cu cel al celor care vindeau morcovi. indiscutabil. Cu toate acestea. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată. d) Este obiectivă. Faţă de cunoaşterea comună care este întotdeauna nemijlocită. cea ştiinţifică. iar dacă cineva ne întreabă după aceea dacă am văzut mărar spre exemplu. Cea mai importantă caracteristică este obiectivitatea. Ea nu se poate desfăşura altfel. Această formă de cunoaştere este superioară datorită principalelor ei atribute care o şi diferenţiază de cea comună: a) Se bazează pe evidenţe verificabile. ştiinţa a propus prin demersurile sale metodologice un tip complementar de cunoaştere. Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune ca obiectiv esenţial verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start orice tip de informaţii care nu se pot verifica. o mult mai mare precizie. Să ne gândim doar la banalul exemplu în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice. de nevoile imediate ale subiecţilor. cât şi a celei sociale. Instrumentele şi metodele îi asigură cunoaşterii ştiinţifice. de metode şi tehnici. sistematică şi acumulativă. de preferinţele şi atitudinile acestuia. Prin urmare cunoaşterea comună este esenţială pentru dezvoltarea umană şi ea nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea ştiinţifică. de experienţă. Cunoaşterea comună este subiectivă şi 11 . Cunoaşterea comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţionată de orizonturile valorice. constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva. un caracter înalt cuantificabil şi nu în ultimul rând informaţiile obţinute sunt sistematizate şi acumulate într-un corpus de cunoaştere care permite astfel evoluţia şi progresul acestui tip de cunoaştere. b) Are un caracter mijlocit. de care nu aveam nevoie. Principiile de sistematizare a cunoaşterii există şi în cunoaşterea comună. de interesele pragmatice. ci de interese pragmatice. adică întotdeauna aici şi acum. numai că în acel caz este vorba nu de principii logicraţionale. cunoaşterea ştiinţifică este mijlocită întotdeauna de concepte. În afara unor asemenea competenţe de cunoaştere omul nu ar putea trăi nici în natură şi nici în societate. pentru a avansa real în cunoaşterea lumii. de instrumente de măsurare.Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a cunoaşte realitatea înconjurătoare. percepem extrem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva. “hic et nunc”.

aceasta este cea mai importantă limită a sa, care o face să difere esenţial de cunoaşterea ştiinţifică, care fiind la polul opus este obiectivă. Acest statut al cunoaşterii ştiinţifice face ca ea să fie independentă de subiectul care utilizează mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echivalenţa produselor de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, adică persoane diferite utilizând aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor ajunge la aceleaşi produse de cunoaştere. ÎNTREBĂRI DE VERIFICRE 1. Când a apărut sociologia şi care au fost primii fondatori? 2. Care sunt principalele abordări şi perspective în sociologie? 3. Care sunt diferenţele dintre realitatea naturală şi cea socială? 4. Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice în raport cu cea comună? 5. Care sunt principalele legi sociologice lansate în secolul XIX? 6. Ce reprezintă legea definirii situaţiei? 7. Care este prima lucrare de sociologie bazată pe date empirice?

12

Tema 2 Metodele de cercetare a realităţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Măsurarea şi scalarea 2. Eşantionarea 3. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie Nu ne propunem în cadrul acestei teme decât o trecere în revistă a metodelor care, aşa cum am văzut în tema precedentă, sunt esenţiale pentru a asigura ştiinţificitatea demersului de cunoaştere a realităţii sociale. Metodele, împreună cu tehnicile lor aferente, vor fi prezentate şi exemplificate detaliat, separat într-un alt curs. Este necesar însă, în cadrul cursului nostru, să prezentăm succint conceptele şi termenii de bază ale metodologiilor de cercetare.

Măsurare şi scalare
Orice proces sau fenomen social trebuie să fie măsurat, evaluat pentru a fi cunoscut. Măsurarea se referă la anumite caracteristici ale respectivului fenomen, caracteristici care pot să aibă valori diferite şi tocmai din acest motiv este necesară. O caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs social, poartă numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele ea poate varia, adică poate lua diverse valori. Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră discretă, adică luând doar anumite valori date pe un anumit interval, sau dimpotrivă putând lua într-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile discrete şi variabile continui. Un grup poate să fie caracterizat de exemplu de o variabilă discretă cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sau a unei populaţii doar două valori, bărbat, femeie), în timp ce o populaţie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate fi caracterizată de o variabilă atitudinală (preferinţă de exemplu foarte mare, mare, moderată, mică sau foarte mică pentru un anumit lucru) care pe un interval să spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

13

Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie ordonată şi atunci vom spune ca ele formează o scală. Scala reprezintă o distribuţie de valori. Scalele pot fi în principiu de patru tipuri. 1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de succesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o variabilă. Spre exemplu lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie (telefon, maşina de spălat, autoturism, frigider etc) poate forma o asemenea scală. Aşa cum se observă între valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi “achiziţii” sau “dotări casnice” nu există nici un fel de ordonare sau ierarhie. 2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare scala prezintă ordonat aceste valori. Spre exemplu “aprecierea” unei anumite acţiuni întreprinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord total. 3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc măsurarea unor variabile de tip continuu. Prin urmare, faţă de scalele ordinale ele propun un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le poate lua o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este indiscutabil scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea unui membru din populaţie poate avea orice fel de valoare într-un interval dat. 4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct natural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un punct natural de pornire, zero).

Eşantionarea
În ştiinţele sociale se lucrează însă rar cu populaţii întregi. Aceasta deoarece este greu să poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane. Pe de altă parte, deloc de neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri uriaşe şi în mare parte inutile. Inutile pentru că în baza legilor statistice şi al calcului probabilităţilor se pot elabora eşantioane, adică grupuri de subiecţi dintr-o populaţie, care să fie reprezentative pentru întreaga populaţie studiată. Metoda poartă numele de eşantionare, şi presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selecţie 14

Este evident că limita devine 0 doar intr-un singur caz. măsurată la nivelul eşantionului. de care am vorbit mai devreme. aceeaşi variabilă. ci evaluarea lor. pentru că estimează. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal. Dacă o anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de parametru. a unui anumit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii populaţii. a) Ancheta sociologică b) Observaţia 15 . Valoarea acestui procent este dependentă în principal de numărul subiecţilor din eşantion. atunci când volumul eşantionului devine egal cu volumul populaţiei. în anumite limite de încredere. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ. aţa cum o să vedem. Alături de acestea.aleatoare. Aceste limite ale estimării sunt date de regula în sistemul +/-n%. şi nu de volumul populaţiei. Metodele cantitative sunt însă pe de departe cele mai clar consacrate în cercetarea socială şi de aceea cu ele vom începe. La cursurile de statistică şi de metodologie vor fi prezentate şi detaliate aceste aspecte. Pentru un eşantion de 1000 de persoane această limită este de aproximativ +/. adică valoarea unui anumit parametru este cuprinsă în realitate oriunde în intervalul de +/-5% faţă de estimator. adică se defineşte un interval limită în care se înscrie valoarea parametrului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului. Cu alte cuvinte legile statistice. metode în cadrul cărora obiectivul central nu este numărarea unor caracteristici standardizate. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi ştiinţele sociale Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează însă cu precădere doar pentru un anumit grup de metode de cercetare. valoarea parametrului. poartă numele de estimaţie.5%.3 %. ne garantează că alegerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de încredere în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce astfel o estimaţie a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populaţiei). Precizia eşantioanelor nefiind dată de volumul populaţiei înseamnă că un eşantion de o anumită dimensiune are aceeaşi precizie fie că este elaborat pentru populaţia României fie pentru populaţia Chinei. există şi metode calitative de cercetare. La un eşantion de circa 400 de persoane acest interval este de aproximativ +/.

În principiu. sau nestructurat. în astfel de condiţii.c) Experimentul d) Analiza documentelor sociale Ancheta sociologică Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare şi nu arareori ea este identificată cu cercetarea socială. în funcţie de cât de structurată este grila de interviu. în principal există două procedee care sunt utilizate în cadrul anchetei. care utilizează ca instrument chestionarul şi intervievarea. Este evident ca interviul. chestionarul. care utilizează ca instrument ghidul de interviu. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor sociologice sunt relativ des făcute publice. semistructurat. Libertatea operatorului de interviu este mai mare. şi care este confundat adesea cu ancheta. se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative pentru anumite populaţii. adică la care nu există variante prestabilite de răspuns. dar şi profesionalismul lui trebuie să fie mai ridicat. focalizată pe o problematică limitată. Grila de interviu foloseşte prioritar întrebări deschise. spre deosebire de grila de interviu. Este vorba de procedeul chestionării. Evident distincţia este nuanţabilă. poate fi de tip structurat. iar întrebările unui astfel de chestionar. mai mult decât atât se încearcă estimarea opiniilor care au caracter public şi nu doar a opiniilor personale. tocmai pentru uşurinţa cu care ele pot fi interpretate şi utilizate. caz în care avem de a face cu o metodă strict calitativă de investigaţie. Dacă Guvernul ia o anumită decizie de 16 . întrebări închise. pentru că el trebuie într-o măsură mult mai mare să se implice în procesul coordonării şi susţinerii investigaţiei. Cu alte cuvinte atunci când o problematică se află în dezbaterea publică. Un tip special de anchetă. Dacă un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama opinii care să aibă caracter public. adică care au variante prestabilite de răspuns şi în care subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un răspuns din cele oferite în chestionar. iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii faţă de acea problemă atunci putem spune că opiniile lor au un caracter public. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii publice. Sondajul de opinie este centrat însă doar pe întrebări care vizează opiniile subiecţilor. are marea majoritate a întrebărilor. este sondajul de opinie. Instrumentele de lucru sunt practic similare. nu pot măsura ceea ce nu există. iar sondajul de opinie asta îşi propune să măsoare. punând uneori întrebări de clarificare care nu erau trecute în grilă.

Observaţia sociologică Observaţia sociologică este o metodă de cercetare care este preluată direct din metodologiile de cercetare ale ştiinţelor naturii. analiza comportamentelor verbale şi nonverbale pe care oamenii le au în diferite situaţii. Este 17 . de reorganizare a unor servicii proprii. fidelitatea. poate fi: • • • observaţie structurată observaţie nedistorsionantă observaţie participativă Observaţia structurată poartă acest nume pentru că în cazul ei se utilizează în mod obligatoriu o grilă de observaţie (protocol de observaţie).interes public. Precizia observaţiilor este extrem de mare şi deci putem spune că fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. adică cu corectitudinea măsurătorii. comparativ cu ancheta. şi se află de multe ori în metodologie într-o relaţie inversă cu validitatea. se referă la precizia unei măsurători. atunci o întrebare privind favorabilitatea populaţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public. cu siguranţă că se pot contura opinii cu caracter public faţă de aceasta măsură. Observaţia sociologică. Observaţia propriuzisă constă tocmai în notarea ordinii şi a numărului de comportamente de un anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă. în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează datele. decizie care nu vizează interesul larg. Sunt utilizate de asemenea pe scară largă în campaniile electorale pentru a surprinde dinamica preferinţelor electorilor. Avem de a face cu o metodă evident strict cantitativă în care esenţial este să identificam cantitativ anumite tipuri de comportamente. Acesta este un instrument relativ simplu în care sunt trecute (într-o formă organizată. Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre” pentru a lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate. În sociologie observaţia îşi propune. care era focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor. structurată) diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observăm. Daca Guvernul ia însă o decizie strict tehnică. Ea este indiscutabil cea mai veche metodă de cercetare ştiinţifică. Această caracteristică. Cu alte cuvinte ne putem oricând întreba dacă ce s-a măsurat corespunde exact cu ce se dorea a fi măsurat. să zicem majorarea preţului la anumite produse care sunt de larg consum.

atunci se pune problema dacă nu cumva în realitate profesorul are anumite comportamente. cum ar fi antropologia. cu atât mai puţin alte tipuri de comportamente. însă tocmai acest lucru poate face ca identificarea şi notarea lor să fie disfuncţională. Din experienţa cotidiană ştim că practic întotdeauna oamenii. Observaţia structurată are două mari neajunsuri. Dacă vreau să studiez comportamentul nonverbal al profesorilor în timpul predării şi asist evident la ore. s-ar putea să nu înţelegem nici măcar limba. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar să fii întrun anume gen de contact cu aceea persoană. tocmai pentru că cineva îl observă. adică care nu distorsionează comportamentele celui observat. Este evident ca aceste procedee nu pot fi folosite oricând şi oriunde. 18 . Se pune însă problema dacă această prezenţă a observatorului nu influenţează comportamentele celui observat. în alte ştiinţe sociale. Primul se leagă de ceea ce tocmai am prezentat. unde se studiază comunităţi total diferite de cele în care trăim noi. ele ca atare pot să fie vizibile şi. Există însă domenii de cercetare în care acest lucru nu este posibil.posibil de exemplu ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit tip de comportament. utilizarea lor fără ştirea subiecţilor ridică şi probleme de ordin deontologic. pereţi speciali cu oglinzi semitransparente sau un sistem de televiziune cu circuit închis. atunci când se ştiu observaţi. iar observatorul care aplică grila să nu poată identifica corect un anumit gest. Aşa cum am spus. Principiul este simplu şi rezidă în utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi aparatura de înregistrare audio sau video. tind să îşi modifice comportamentele. Pentru o gamă relativ largă de subiecte de cercetare observaţia nedistorsionantă poate fi însă utilizată cu succes. O a doua problemă pe care o ridică observaţia structurată este aceea a limitării posibilităţii ei de utilizare. Mai mult. Dacă dorim să cercetăm de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate în societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente ne putem aştepta în anumite situaţii. Pentru a înlătura un asemenea neajuns a fost propusă metoda observaţiei nedistorsionante. noi sau doar modificate. nu în ultimul rând. Există posibilitatea ca grila să fie extrem de precisă şi să descrie un număr extrem de mare de comportamente. ea poate fi utilizată doar pentru acele tipuri de domenii. de situaţii şi de indivizi unde avem deja o anumită cunoaştere prealabilă care ne face capabili să construim o grilă care să structureze observaţia.

În principiu. într-o situaţie controlată de experimentator în care controlul presupune în fond manipularea unui factor (variabila independentă) pentru a observa modul în care variază caracteristicile pe care le urmărim şi care poarta numele de variabile dependente (pentru că depind de variabila independentă). adică acel gen de observaţie în care subiectul participă direct la activităţile grupului. fenomen sau comportament. cel puţin. ca şi produsele culturale ale grupului în cauză. comunităţii pe care o studiază. în realitate această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă. 19 . Experimentul presupune în mod normal condiţii speciale de realizare. Cercetătorul american a dorit să facă la uzinele amintite un experiment în care se cerceta modul în care productivitatea muncii (considerata variabila dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu. este experimentul. laboratoare. treptat. Aceasta după numele uzinelor unde a fost descoperit la începutul secolului trecut de către unul dintre pionierii sociologiei industriale. ea fiind o metodă eminamente calitativă şi deci implicit astfel este şi observaţia participativă. Cea mai importanta observaţie. Experimentul O metodă specială care derivă direct din observaţie şi care mai este numită şi observaţie provocată. Se poate realiza însă şi in mediul în care subiecţii. evident el va realiza. ci participând la viaţa grupului sau a comunităţii în cauză. se leagă de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însuşi. se încearcă observarea şi implicit măsurarea unei variabile care caracterizează un anumit proces. îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea.În astfel de cazuri se poate utiliza observaţia participativă. ca şi cercetare participativă. asupra căreia insistăm în mod special. Elton Mayo. Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare. într-o perioadă de timp destul de mare. interviuri nestructurate cu acei membrii. Din interior. Acest efect disturbator poartă un nume special. un astfel de observator este capabil să identifice şi să înţeleagă diversele comportamente. efectul Howthorne. grupurile studiate. însă trebuie să reamintim că sunt în general valabile toate comentariile pe care le-am făcut deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei nedistorsionante. pentru că observatorul nu doar va observa. aparatură de înregistrare etc. Cercetarea participativă ne-a condus din nou în domeniul investigaţiilor de tip calitativ. El poate face acest lucru declinându-şi sau nu calitatea de observator. adică numai observaţia în sine.

ziare. devenind mai atenţi din această cauză şi având implicit un randament mai bun. dacă se schimbă nivelul luminii să zicem. Ea a fost lansată în perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a investiga fenomenele politice din URSS (faţă de care exista o blocadă comunicaţională). De acest efect trebuie să ţinem cont în orice tip de investigaţie socială în care observatorul poate influenţa. scrisori. căldură. după o perioadă de timp se ajungea relativ rapid la randamentul dinaintea schimbării respective. (toate variabile independente). putem spune că experimentul se studia pe sine. ci şi procesele şi fenomenele.) personale (autobiografii. este analiza documentelor sociale. lumină) ducea la creşterea productivităţii muncii. etc. Numai ca şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la acelaşi efect. Documentele sociale pot fi: • • • publice (exemplu.Era vorba de nivelul iluminării atelierelor respective. În realitate muncitorii respectivi reacţionau la schimbarea pur şi simplu a mediului. certificate de naştere. care erau produse tocmai de experiment. acte de proprietate. Adică pur şi simplu participarea la experiment îi făcea pe oameni mai atenţi şi mai eficienţi. de deces. Analiza documentelor sociale Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar prezentul. inclusiv contemporane. Orice creştere a variabilei independente (zgomot. memorii etc) Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de conţinut. ca şi produsele culturale ale societăţilor trecute. Evident acest tip de analiză este posibil de realizat faţă de documentele sociale ale oricărei societăţi. cărţi). fişe medicale. Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de 20 . cât şi în al doilea război mondial. Rezultatele au fost paradoxale. De altfel. emisiuni tv/radio. de nivelul zgomotelor. dincolo de experiment. Concluzia care poate fi trasă este aceea că în orice experiment. pentru că ce se observa în final. ca şi la observaţia structurată de altfel. cel puţin prin prezenţa sa comportamentul subiecţilor pe care îi studiază. oficiale (acte. de temperatura. De fapt. etc. cv-uri. variaţiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul mediului. datele înregistrate este posibil să fie într-o anumită măsură expresia tocmai a metodei de investigaţie utilizate. hotărâri de divorţ. în special de Marea Britanie.

care pe o perioadă de mai bine de un deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea americană. în care se pot reuni mai multe metode simultan. “Monarhia a distrus cultura romanească”. care implică utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau complementare. Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă. este vorba de studiul de caz. (dăm câteva exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru România”. temele (sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. Se pot efectua însă şi analize de documente la fel de bine. articolul. Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă pe care am amintit-o deja şi in cadrul căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe baza de interviu. itemul Este în fapt un tip special de produs care este analizat ca atare. Putem studia de exemplu modul în care s-au format relaţiile de 21 . adică de interviu de grup. el este un tip mult mai complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor experimente). Cu toate acestea. se pot aplica teste. editorialul. de exemplu. derivat din anchetă este focus grupul. Unităţile de analiză clasice sunt: spaţiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat anumitor probleme spre exemplu). Tipuri speciale de investigaţii Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de investigaţii. cuvintele (se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte. Un alt tip de investigaţie. se pot face analize de documente (asupra conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului etc). studiind personajele feminine dintr-un serial ca Dallas. “Comunismul este de vină pentru starea naţiunii” etc. de exemplu de câte ori apare cuvântul dreptate într-un program electoral).) personajele Sunt utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj.analiză pe care le identificăm într-un anumit document. este un tip de anchetă. Putem spre exemplu studia evoluţia rolului femeii în societatea americană. etc. La limită. Studiul de caz se realizează evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o problematică dată.

Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea că în cadrul analizei longitudinale se utilizează acelaşi instrument de cercetare (chestionar. grilă de observaţie etc) aplicat unor eşantioane similare decupate la nivelul aceleiaşi populaţii. Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale şi evident sunt extrem de utile pentru analiza socială. putem să facem observaţie participativă etc. Ce este un experiment sociologic? 8. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1.muncă într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse metode. pe o anumită perioadă de timp. în timp ce în cazul panelului se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi eşantion. asupra aceleiaşi populaţii. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare. Ce este eşantionarea? 3. ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se leagă de analiza temporală a unor procese sociale. putem realiza interviuri. Care sunt principalele tipuri de investigaţii complexe în cercetarea socială? 22 . o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă. Ce este ancheta sociologică şi care sunt principalele tipuri de anchetă? 5. În fine. În cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode. ideea fiind aceea de a utiliza aceeaşi metodă. Putem utiliza chestionare. Ce sunt variabilele şi câte tipuri de variabile există? 2. cu aceleaşi instrumente de investigaţie. Ce este analiza documentelor şi care sunt principalele tipuri de unităţi de analiză a conţinutului documentelor? 10. Care sunt avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de observaţie? 7. Care sunt principalele tipuri de scale? 4. Ce este efectul Hawthorne? 9. Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul panel. Care sunt tipurile de observaţie sociologică? 6. într-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen. pe o anumită perioadă de timp.

în raport cu restul animalelor.Tema 3 Cultura După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Tipologia culturii Există extrem de multe prejudecăţi pe care modernitatea le-a adus cu sine în istorie. doar gândirea fiind cea care l-a făcut capabil să poată supravieţui. Omul este şi a fost mereu unul dintre cele mai puternice animale. transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc. prin natura sa animală. omul a fost văzut de moderni într-o totală inferioritate. Cu siguranţă inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori aceasta putere. Ce este cultura 2. Este vorba de chiar mediul pe care şi l-a construit şi în care trăieşte şi care formează ceea ce sociologii numesc cultură. Şi nu astăzi. Este firesc pentru că. 23 . omul este puternic. Cea mai simplă definiţie pe care o putem da. Doar 20 de specii de animale atacă necondiţionat omul. în forme diferite. ci din totdeauna. Una dintre acestea este aceea legată de natura firavă a fiinţei umane. cu excepţia celui genetic. Acum vreo două decenii cineva a numărat peste 2000 de definiţii date acesteia. Cultura şi civilizaţia 3. în raport cu natura. s-a spus chiar. În sine. de comportament şi de producţie. într-o formula atât de plastică că omul este o “trestie gânditoare”. Structura culturii 4. orice ştiinţă socio-umană are de a face cu cultură sau cu produse culturale. Dar dincolo de inteligenţă omul a creat ceva în jurul său care l-a făcut şi îl face cel mai puternic animal care a existat vreodată pe această planetă. Omul însă atacă absolut toate speciile. În realitate lucrurile nu stau mai niciodată aşa cum cred filosofii. şi de la care plecăm în analiza noastră este următoarea: Cultura reprezintă toate modurile de gândire. Ce este cultura? Nu este deloc uşor să defineşti cultura.

prin orice mijloace negenetice. ci doar cu un rudiment. este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc. Ambele producţii sunt producţii culturale şi atâta tot.Cu alte cuvinte tot ceea ce este produs sau utilizat de către om şi care este susceptibil de a fii transmis generaţional. etologii demonstrând. Prin urmare. conducte. Spre exemplu. Faţă de accepţiunea obişnuită a termenului. Că noi le acordăm o importanţă diferită în societate este o problema diferită. pentru ca învăţarea este procesul de bază prin care se poate asimila cultura şi indiscutabil că învăţarea este un substitut pentru genetică. Bunele maniere sunt indiscutabil un produs cultural. în sens ştiinţific cultura nu se refera doar la produsele de elită create într-o societate. chiar şi în cazul celor mai puternice instincte umane. Este evident că învăţarea este prezentă şi la animale. bem totuşi apă din pahare sau căni. apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin ţevi. ci la orice fel de produs. Revenind la definiţie observam că genetica este pusă oarecum în opoziţie cu cultura. Dacă aşa stau lucrurile aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în care are capacitatea să înveţe şi să transmită unor urmaşi anumite comportamente învăţate. 24 . Evident că nu avem de a face cu o cultură în sensul propriu al termenului. însă şi scrierea de obscenităţi pe pereţii toaletelor sunt un produs cultural. Într-un fel aşa stau lucrurile. Există cu siguranţă o baza instinctuală a comportamentelor şi în cazul omului numai că. Majoritatea comportamentelor animalelor sunt condiţionate de instincte în timp ce în cazul oamenilor majoritatea comportamentelor sunt indiscutabil condiţionate de învăţare. că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu vad înainte alţi prădători din propria specie cum vânează. este pompată. care sunt produse culturale. dar experimentele aceloraşi etologi au arătat că un şoarece are capacitatea de exemplu să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se poate ieşi dintr-un labirint. din ceea ce am prezentat. există permanent o “îmbrăcăminte” culturală a acestora. Mai mult. trebuie să înţelegem că din punct de vedere strict cultural între “Luceafărul” lui Eminescu şi înjurăturile strigate pe stadioane nu există nici o diferenţă. bem în anumite locuri. deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de supravieţuire. reprezintă cultura. Mai mult. spre exemplu. rezultă că o condiţie a existentei culturii este aceea a capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. care vine din limba latină şi care se referă mai mult la cultivarea spiritului (de la cultivarea pământului).

folosit în strânsa corelaţie cu termenul de cultură. societăţi în care evident bătrânii nu mai pot avea acelaşi statut. Acest gen de dihotomie este deci incorect pentru că postulează o imposibilitate. facem distincţie între cei doi termeni. Societăţile care practică scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi istorice. adică tangibile. pe drept cuvânt. structuri de conducere de genul “sfatului bătrânilor”. Modul prioritar în care această transmitere are loc face ca o cultură. parcă nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de civilizaţia din Ghimpaţi. Nu poate exista producţie spirituală fără un suport material. Într-o astfel de societate spre exemplu. respectiv societatea care o posedă. La nivelul cunoaşterii comune a fost consacrată o diferenţă între cei doi termeni ca ţinând de natura materială sau spirituală a produselor etichetate cu cei doi temeni. în proporţii diferite desigur. este acela legat de faptul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională. Dacă de exemplu ni se pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi au propria lor cultură. relevat de definiţia pe care am utilizat-o. în vechime. aşa cum orice producţie materială asumă în realitate idei. atunci aceste societăţi vor avea un anumit tip de structură şi de produse culturale. De aici. ambele componente. Numai că orice fel de produs cultural are prezente. uneori chiar ca şi sinonim. Transmiterea culturii este prin urmare un proces vital pentru orice societate. Cu alte cuvinte nu natura materială sau 25 . rolul bătrânilor este fundamental pentru că ei sunt principalele arhive ale tezaurului comunitar. Este vorba de termenul de civilizaţie. norme de utilizare etc. şi spirituale (valori. Prin urmare expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” nu este în realitate decât expresia unor rudimente ale unei culturi rurale nemoderne. sa aibă un anumit tip de profil. idei.Un alt aspect interesant. norme). Cu toate acestea în limbajul obişnuit. Este indiscutabil că putem împărţi produsele culturii în materiale. pentru că ceea ce nu se poate transmite nu aparţine culturii. Cultura şi civilizaţia Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să încercăm să îl diferenţiem de un alt termen uzual. Spre exemplu dacă forma fundamentală de transmitere este comunicarea orală. Cu alte cuvinte cultura ar desemna în special latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate. în timp ce civilizaţia pe cea spirituală. În realitate diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea culturii şi nu de natura produselor sale.

adică a unităţilor de semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie) care sunt vehiculate într-o societate dată. Pe de o parte putem vorbi de norme ideale. capătă astfel o explicaţie. Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci . Structura culturii Discuţia anterioară ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a culturii. Cu siguranţă însă că cel mai vizibil va rămâne evident aparatul ca atare. ca şi normele de utilizare care au fost preluate o dată cu amfora. diverse stiluri de viaţă etc. în lumea contemporană. dacă vom rafina analiza însă. anumite norme de organizare a locuinţei. Normele sociale sunt extrem de diverse. cultural vorbind. respectate şi care determină anumite reacţii ale membrilor unei comunităţi. Există însă culturi “dezvoltate” ale căror produse culturale sunt preluate de alte societăţi. pentru că în acest gen de împrumuturi culturale cele mai vizibile sunt indiscutabil produsele materiale. decât ideile. Acestea sunt în fond modele prescrise de comportament pentru anumite situaţii sociale. putând spune chiar că trăim în permanenţă într-un univers normativ. Distincţia greşită pe care am prezentat-o mai devreme. care deci “exportă” produsele culturale proprii. Am distins între o componentă materială şi una spirituală. vom descoperi trei componente majore ale culturii: ! componenta ideatică ! componenta normativă ! componenta obiectuală Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor. Valorile ghidează în general acţiunile oamenilor şi totodată ele sunt o bază pentru marea majoritate a normelor sociale. La fel. trebuie să înţelegem că o dată cu televizorul noi am importat. spre exemplu consacrarea limitei de viteză în localitate 26 . ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte comunităţi sau societăţi. Orice fel ce comunitate sau societate are o cultură proprie. ceea care în fond îi dă identitate şi îi asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. O categorie specială a acestora o formează valorile. modurile de fabricaţie. şi anumite norme şi tipuri de comportament. Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate. În asemenea cazuri vorbim de civilizaţii. adică de norme prescrise şi de regulă consfinţite formal. Definirea normelor poate fi făcută însă în două maniere diferite.spirituală este esenţială. miturile. care sunt idei care sunt preţuite.

atunci trebuie să considerăm că. norme etc. care se referă la modul în care oamenii utilizează. Tehnologiile în cadrul culturii ocupă un loc cu totul special. însă tehnologia este un bun public şi de aceea toţi 27 . Putem extrapola aceste idei şi atunci am putea vorbi şi de o cultură ideală (definită în termeni normativi. Maşina poate fi proprietatea personală a cuiva. care gravitează doar în jurul teoriilor despre conducere). Între modalităţile de asimilare a lor pot exista chiar diferenţe însemnate. Dacă luăm ca exemplu tehnologia automobilului. care se cheamă “Teoria devalajului cultural”. În realitate există cel puţin trei tipuri de norme asociate unei tehnologii. Limita de viteză definită ideal. Ea spune că la introducerea oricărei noi tehnologii se produce un decalaj între asimilarea normelor tehnice (primele asimilate pentru că fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie) şi normele de organizare şi cele sociale. dacă am sta să măsurăm viteza cu care merg în medie. La fel ca şi în cazul ideologiilor avem de a face cu definiţii generice pentru cei doi termeni. iar pe de alta parte. regulile de circulaţie). cultural se poate reduce la o asociaţie între anumite obiecte şi anumite norme.) şi de o cultură reală. dar şi de norme sociale. La nivel comun reducem tehnologia la nişte obiecte şi la nişte norme tehnice asociate. Numai că în viaţa socială se respectă de multe ori ceea ce am putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate de cei mai mulţi) adică norme care există în realitate în sensul în care ele se impun în practica socială. dincolo de normele strict tehnice de funcţionare a maşinilor. Aceste norme nu sunt învăţate însă doar de posesorii noii tehnologii. Ori de câte ori avem asociate idei şi norme vom spune că avem de a face cu ideologii (într-un sens evident mai larg decât sensul obişnuit. Într-o asemenea situaţie avem sigur de optat atunci când analizam cultura. dacă dorim să studiem cultura ideală sau pe cea reală. am putea să descoperim că nu este respectată şi că în fapt norma de viteză reală (statistică) este de 55 km la ora şi nu 50. cum ar trebui să fie anumite produse culturale. Mai sunt necesare două precizări conceptuale. W. Este vorba de normele pur tehnice. maşinile. avem nevoie şi de norme de organizare (ex. în realitate. orice asociere a unor obiecte şi a unor norme formează o tehnologie. Natura normativă a tehnologiilor trebuie să o înţelegem însă într-un cadru mai larg decât cel al cunoaşterii obişnuite. valorifica şi îşi schimbă modul de viaţă datorită noului mijloc de transport.la 50 km la oră este o normă formală. de normele de organizare şi de normele sociale ataşate respectivei tehnologii. Cu alte cuvinte trebuie să înţelegem că în fond orice tehnologie. este lesne de înţeles.Ogburn a lansat chiar o teorie în acest sens.

adică fără o formă scrisă. precisă (definite ideal). impuse în practica socială reală. Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. şi ei sunt beneficierii acesteia etc. adică exprimabile într-o forma scrisă. deşi existau doar două maşini. Şi pietonii cunosc regulile de circulaţie. Putem vorbi de societăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe. La debutul noilor tehnologii în special datorită normelor sociale. cât şi recompensa. în sensul că a sancţiona un act înseamnă ai da un anumit tip de calificativ. care. Putem vorbi şi de societăţi anomice. Aceasta pentru că în sociologie prin sancţiune vom înţelege atât pedeapsa. Dacă luam în consideraţie aceste două caracteristici atunci putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri de norme sociale: Sancţiuni puternice Norme formale Norme informale Legi penale Morala. pentru Ogburn. care sunt asimilate mai greu faţă de cele tehnice. în fapt pedepse. Nerespectarea normelor atrage în mod normal. Este celebru cazul unui mic orăşel din Australia.membri societăţii în care a pătruns aceasta tehnologie trebuie să cunoască aceste norme. de la începutul secolului XX. sau pot fi informale. este dealtfel cauza accidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care toate tehnologiile cu impact public le au în faza de iniţiere. Termenul de anomie în sens de disfuncţionalitate normativă a fost propus de Emile Durkheim fiind un concept esenţial în analiza sinuciderilor. adică de societăţi în care există o disoluţie a ordinii normative. în prima săptămână ele s-au tamponat de trei ori şi să ţinem cont de faptul că viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor căruţe. televiziunea la începuturile sale a produs extrem de multe efecte negative datorită în principal suprautilizării sale de către telespectatori. sancţiuni. Pedepsele pot fi puternice sau slabe (ca şi consecinţe în raport cu subiecţii). Pe de alta parte normele pot fi formale. tradiţii Sancţiuni slabe Legi civile Obiceiuri 28 . adică societăţi în care există un puternic cult al normelor sau există o mare toleranţă faţă de încălcarea normelor. unde. se produce un decalaj cultural. La fel. în orice societate. fie pozitiv fie negativ. Aceasta reprezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. şi ei ştiu cum poate fi utilizată o maşină în societate.

în timp ce pentru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există sancţiuni. Evident codul morse este un astfel de limbaj. alta decât cea referitoare la sine. La baza oricărui limbaj stau semnele. normele morale au exprimate sancţiuni foarte dure. formele şi modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profile ale culturilor în cauză. de un limbaj al florilor (anumite flori au anumite semnificaţii şi sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi desigur putem continua. mergându-se până la izolarea totală (socială) a individului în comunitate. Şi plasa pe care o punem în autobuz pe un scaun poate juca rolul de semn pentru ca ea semnifică o interdicţie de acces (locul acela este ocupat). Când vorbim de limbaj avem în vedere în primul rând limba naturală. care sunt reguli de combinare a semnelor între ele (un caz particular pentru 29 . Această transmitere este în principal un proces de comunicare care are la bază limbajul. însă limbajul este definit mult mai larg. ca orice sistem de semne şi de reguli de utilizare a acestora capabile de a transmite mesaje. dar putem vorbi şi de un limbaj nonverbal. Regulile sintactice. care sunt unităţi de semnificaţie purtate de un semnal. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco care definea semnele ca “orice este pus pentru altceva”. La fel.Această clasificare este indiscutabil una cu care operăm. aşa cum acelaşi tip de semnal poate avea asociate semnificaţii diferite. chiar dacă nu în aceasta manieră şi în viaţa cotidiană. Semnalul este suportul fizic al semnului. Limbajul – pivotul culturii Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii de la începutul acestei teme ne aducem aminte că elementul fundamental de caracterizare al culturii îl reprezentă transmiterea culturală de la o generaţie la alta. Studiul limbajului este din aceste motive un mijloc esenţial de analiză culturală. Rezultă deci că limbajul este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură. Orice limbaj poate funcţiona doar pe baza a două tipuri de reguli. lumina roşie ca atare reprezintă semnalul. Adică orice poate fi purtător de semnificaţie. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni privative de liberate sau penalităţi foarte mari. în timp ce legile civile au sancţiuni pecuniare moderate sau mici. Mai mult. Evident aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale. Dacă culoarea roşie a semaforului ne indică interdicţia accesului.

o normă de salut etc. sunt exemple în acest sens. versuri. deci care nu au o baza comună de derivaţie care indiscutabil estompează diferenţele. Dar nici noi nu putem gândi realitatea în afara unor asemenea reguli şi evident în afara limbajului. subcultura şi contracultura Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural. pentru simplu motiv ca el are un sens al relativismului asumat la nivelul limbii. însă numai pentru limbi care sunt extrem de diferite. care nu au formule gramaticale pentru timp în limba lor. 30 .Eco pentru a desemna intelesurile culturale ale semnelor. dar au în schimb formule de relativizare pe care noi nu le posedăm. Ea poartă numele de teoria sau ipoteza relativismului lingvistic şi stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea. În afara acestor reguli limbajul nu poate exista. care reuneşte muzică. Dansul spre exemplu este un complex cultural. Edward Sapir şi Bejamin Whorf. de a o înţelege şi de a ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedam. Klingonieinii din filmele s. norme pentru cei care dansează (o componentă strict tehnică prin urmare) şi cu siguranţă chiar şi o anume îmbrăcăminte 1 Termen utilizat in semiotica.f. Desigur este o ipoteza provocatoare. văd şi înţeleg lumea în forme diferite. Cultura. Ea poate fi corectă. adică fără limbaj. Adica putem avea semne si pentru ceea ce nu exista in realitate si este definit doar culural. nu exista in realitate. Gândirea nu poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele. Am putea să ne întrebăm bunăoară cum gândesc timpul chinezii. Cu ale cuvinte ipoteza spune că oamenii care au limbaje diferite. Cu alte cuvinte un român şi un japonez s-ar putea să vadă lumea în realitate diferit pentru că posedă limbi extrem de diferite. Aceasta pentru ca un semn nu trebuie sa aiba o corespondenta obligatorie in relaitate. Un simplu obiect.limba naturală este gramatica) şi reguli semantice. care sunt reguli de corespondenţă între semne şi realităţile (sau unităţile culturale)1. chiar limbi naturale diferite. stiinta semnelor. de U. Aceste elemente funcţionează într-o cultură integrate în anumite complexe culturale. o melodie. ar putea să înţeleagă teoria relativităţii a lui Einstein mai bine decât orice fizician european. prin anii 30 ai secolului trecut au lansat o teorie extrem de şocantă. adică în sisteme în care sunt asociate mai multe elemente. dar nici minotaurii sau ingerii. Un lingvist chiar afirma că un copil chinez. datorită limbii pe care o învaţă încă din primii ani de viaţă. Dar există o legătură între modul în care gândim şi limbajul pe care îl avem? Doi savanţi americani.

ca femeile. de considerare a propriei culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la realitate poarta numele de etnocentrism. ca în fiecare dimineaţa spre exemplu îşi bagă un beţişor cu păr în gură. xenocentrism şi relativism cultural Închipuiţi-vă că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic de undeva din Oceania. de subcultri ale unor comunităţi care au valori. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază. El exista în orice cultură şi este unul din factorii fundamentali ai conservării identităţii culturale a unei comunităţi. continuaţi să vă închipuiţi. Comunităţile marginale. ar veni în România pentru câteva zile şi ar trăi printre noi. ori sectele religioase. Aceasta atitudine.ce prostie !!. numai când pot fi considerate într-o relaţie polara (deci opuse) cu acestea atunci putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. de exemplu. S-ar întoarce apoi în tribul său şi. însă pot avea complexe culturale proprii care să le diferenţieze..etc. Ei nu îşi omoară singuri animalele. Ce sinistru să mănânci cadavre!!! Cu siguranţă că şi nouă ni s-ar părea ciudate multe din produsele culturii tribului din care face parte tânărul bărbat de care vorbeam. Orice societate tinde să considere că produsele din propria sa cultură sunt superioare celor din alte culturi. Putem vorbi atunci de o cultură dominantă. Etnocentrism. dar vai cel mai sinistru lucru este că oamenii ăia albi nu sunt normali. ce ar putea povesti alor săi. ca şi de subculturi. un anumit stil de viaţă etc. vai vânate cu multe zile înainte. mănâncă numai mortăciuni. Trebuie să precizăm însă foarte clar că termenul de subcultură nu are nici un fel de conotaţie peiorativă. grupurile deviante. unii spuneau ca era vorba chiar de săptămâni. 31 . dezvoltă uzual contraculturi. Ar povesti de exemplu că oamenii ăia albi sunt tare ciudaţi. el se referă exclusiv la ideea apartenenţei şi deci a raportării la o cultură dominantă şi nimic mai mult. care nu a văzut niciodată lumea civilizată. de exemplu subcultura rockerilor şi putem continua cu alte exemple. că obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai corecte. ci le iau gata moarte. absolut toate îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe . Subculturile pot să aparţină unor comunităţi profesionale (de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor. adică de culturile care aparţin unor comunităţi care şi-au dezvoltat complexe culturale proprii. Dacă complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent şi în cultura dominantă. norme şi stiluri proprii de viaţă. în care pot să existe formule de comunicare proprii.

Evident exocentrismul este şi el important pentru că fără el nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor. Preferăm spre exemplu maşini occidentale. Ele sunt desemnate prin trei concepte care 32 . ieşim în oraş să mâncăm o pizza. Această atitudine. culturile lor intră şi ele în contact. Să ne gândim că fără xenocentrism astăzi în România nu am fi avut televiziune. nici radio şi nici ziare. însă trebuie să fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii pentru comportamentele lor. au o semnificaţie. sau la un hamburger. Culturile diferitelor societăţi sunt astfel puse permanent în contact. am vrea să ne petrecem concediul într-o ţară exotică. caz în care sunt posibile trei tipuri mari de situaţii. Atunci când două societăţi interacţionează. şi ea existentă în majoritatea societăţilor. acomodare şi asimilare Este evident că oamenii din comunităţi şi din societăţi diferite interacţionează în permanenţă. poarta numele de relativism cultural. creierul unei maimuţe omorâtă în faţa ta sau câini. Este oribil să mănânci “cadavre”. Contactul între culturi. ci au fost preluate de-a lungul timpului tocmai pe baza unei astfel de atitudini. de considerare a fiecărei culturi din propria ei perspectivă. pisici. nu am fi avut autoturisme şi extrem de multe alte lucruri. evoluţie care este determinată în fond de capacitatea de a prelua tot ce poate fi considerat valoros. aşa cum şi americanii preferă maşini japoneze. Aculturaţie. şerpi. adică de atitudinea potrivit căreia produsele culturale ale unei alte culturi sunt superioare celor din propria cultură. la origine de antropologi. şi asta practic în orice societate. care nu au fost inventate la noi. Este vorba de exocentrism. la fel ca şi mulţi occidentali de altfel etc. impusă de cercetătorii sociali. Trebuie însă să înţelegem că este greu să facem real diferenţieri între culturi. dar nici pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle. Ni se pare stupid un dans sau modul în care se îmbracă sau se pictează nişte primitivi din Amazonia. vom spune. Exista întotdeauna pentru anumite produse culturale străine credinţa că ele sunt mai bune decât cele din propria cultură.Există însă şi o atitudine opusă. Dar la fel de sinistră este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc. El exprimă faptul că toate culturile sunt evaluabile numai din punctul de vedere al unor criterii proprii şi că nu putem compara două culturi decât dacă ele admit criterii interne comune. dar de ce să credem că lor li s-ar părea altfel modul în care tinerii dansează la noi rock sau modul în care bărbaţii şi femeile se săruta? Pentru noi anumite comportamente.

însă ambele şi păstrează identitatea. Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi definească graniţe clare şi să convieţuiască.au fost propuse de Fr. în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie. se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi care au în componenţă elemente din culturi diferite. cel care s-a monetizat într-o formă cu totul deosebită. ca urmare a contactului dintre două culturi. respectiva populaţie ne mai păstrând decât anumite complexe culturale proprii şi deci cultura să nu mai existe decât ca o subcultură a culturii dominante. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1.Braudel. ei sunt cei mai americani dintre americani. Ce este decalajul cultural? 33 . Între cele două culturi există numeroase împrumuturi. în marile oraşe. mai mult. prin două populaţii diferite. care la rândul lor se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze. într-o analiza strălucită a civilizaţiei mediteraneene în Renaştere. practic ei nu mai păstrează nimic din cultura africană de origine. Asimilarea este procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă. Un exemplu celebru îl oferă negrii din America. ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă sunt două exemple simple de aculturaţie. Care este tipologia normelor sociale? 4. Care este structura culturii? 3. pentru că ei nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de origine. Conceptele prezentate ne ajută astfel să înţelegem aceste procese. uneori chiar şi limba sau religia. Cum poate fi definită cultura şi ce relaţie există între cultură şi civilizaţie? 2. Este vorba de aculturaţie. în timp ce toţi ceilalţi americani. aşa cum spunea cineva. Comunităţile asiatice. însă trebuie să menţionăm faptul că dintre ele. Aculturaţia este procesul prin care. acomodare şi asimilare. sunt exemple de comunităţi care au culturi care s-au acomodat. Traista ţărănească cu fermuar. Toate aceste trei procese sunt extrem de importante pentru evoluţia comunităţilor şi a societăţilor. proveniţi din Europa sau Asia au păstrat numeroase complexe culturale din culturile de origine. Trebuie subliniat însă faptul că de multe ori noile complexe ajung să se impună şi să fie uitată cu totul originea lor şi atunci este greu să mai poată fi considerate produse ale aculturaţiei. care şi-au pierdut cu totul cultura de origine.

Ce este aculturaţia? 10. Ce este relativismul cultural? 9. Ce sunt subculturile şi contraculturile? 34 .5. Ce rol are limbajul în cadrul culturii? 6. Ce relaţie este între etnocentrism şi exocentrism? 8. Ce este ipoteza relativismului lingvistic 7. Ce sunt asimilarea şi acomodarea? 11.

Agenţii de socializare Încă din secolul al XVIII mulţi oameni de ştiinţă. Cu alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani. au fost preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. În special femelele de lup. dar nu numai ele. Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău. Asemenea accidente sunt extrem de rare. Un caz diametral opus. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri. 35 .Tema 4 Socializarea şi construcţia sinelui După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. poate nu foarte deontologică. Interesant este faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră când trebuia. ci ei sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc. în primii ani de viaţă. Socializarea în viziunea interacţionismului simbolic 4. dar în fiecare din ultimele trei secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. Ce este socializarea şi care sunt factorii ce o influenţează 2. aşa cum filosofii moderni credeau. Pe la începutul secolului trecut. nişte antropologi au avut curiozitatea. puterea societăţii de a forma oameni. Teorii ale formării personalităţii 3. să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib arhaic de pe undeva din zona Amazonului şi să o aducă în lumea civilizată. De fapt este vorba de copii crescuţi de animale sălbatice. necunoscându-se prelucrarea nici unui metal. Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură sau răi. Poate şi mai curios toţi aceşti copii sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele care i-au crescut. cel mai frecvent în jur de 10-12 ani. în special medici. Tribul din care fata făcea parte se afla cumva la nivelul epocii pietrei. în primul rând pentru că respectivii copii reproduceau extrem de bine comportamentele animalelor care îi crescuseră. Cum s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea civilizată? A ajuns profesoară la Sorbona. Încercarea de reintegrare socială fără excepţie a eşuat întotdeauna dacă copilul respectiv trăise mai mulţi ani în sălbăticie. sunt cele care în urma unor întâmplări nefericite au ajuns să crească “pui” de om.

nenumărate definiţii ale socializării. inclusiv ereditare. asta reprezintă. 36 . formulate în funcţie de perspectiva de abordare. în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii foarte diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul în afara unor norme deontologice). existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor. Îi vom prezenta succint: a) determinantul biologic b) mediul fizic c) cultura d) experienţa de grup e) experienţa personală a. este influenţată de anumite caracteristici biologice. pentru că într-adevăr. acest proces. în timp ce pentru interactionalism ea reprezintă procesul construcţiei sinelui. Factorii care influenţează procesul de socializare Exista mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. ca şi în cazul culturii. Ideea era că se dorea sublinierea rolului fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil. ca şi procesul de achiziţie a produselor culturii. Este evident că formarea personalităţii individului. în conţinut. determinantul biologic. Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin. Un anumit tip de temperament. fac ca individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială. socializarea poate fi văzută într-o perspectivă psiho-socială. chiar dacă aceştia trăiau în familii extrem de diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune. în afara oricărui determinant biologic. Experimentul nu a dovedit acest lucru. Spre exemplu. Într-o abordare culturalistă socializarea reprezintă în schimb procesul de achiziţie a culturii unei societăţi.Ce este socializarea? Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de socializare. anumite caracteristici afective. ca un proces de formare a personalităţii umane. Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea umană. Exista însă.

Stalin se pare că s-a supărat atât de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o disciplina interzisa în URSS şi în celelalte state socialiste câteva decenii. b. mediul fizic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru ca noi trebuie să ne adaptăm în permanenţă la el. Este dealtfel un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare etc. Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud al Nord, creste în general toleranţa faţă de normele restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă de exemplu femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un factor care influenţează procesul de socializare. c. cultura. Este evident ca profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi. Teoria spaţiului mioritic, a lui L. Blaga nu este decât o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie ca italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, ca arabii sunt extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi, etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt capitol, baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordam unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale. Unii sociologi au încercat să surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate de bază (profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite societăţi) la R.Linton, sau personalitate modală la de Bois, care se referă la acelaşi lucru în fond, modul fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o distribuţie, deci este cea mai des întâlnită. d. experienţa de grup Viaţa în grupuri este evident o caracteristică general umană. Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în mod deosebit. Când vom trata, în final, agenţii de socializare vom insista mai mult asupra rolului grupurilor în socializare. 37

e. experienţa personală Este practic de la sine înţeles că experienţa personală este un factor esenţial în procesul de socializare şi nu necesită în realitate multe comentarii. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu modul în care informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare. Aşa cum o să vedem puţin mai târziu una dintre cele mai importante perspective sociologice, interacţionalismul, face din activismul subiectului socializat un factor esenţial al socializării.

Etapele şi tipurile socializării
La modul general există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care constituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este vorba de: • • • socializarea primară socializarea secundară socializarea continuă Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de şapte ani. în această perioadă copilul asimilează limbajul, normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, care îl fac sî poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai important agent de socializare (instituţie sau grup social), aproape singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani mai intervin şi alţi agenţi importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri formate din membrii aceleiaşi generaţii). A doua etapă a socializării, cea secundară, porneşte deci în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie o dată cu adolescenţa. În această etapă de socializare copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi normal în societate. Cu toate acestea procesul de socializare nu se încheie aici. Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ mai achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale la modul general. 38

Spre exemplu el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ/soţie, ca părinte, ca bunic, ca şef etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de socializare. Această etapă de socializare poartă tocmai din acest motiv numele de socializare continuă. Este cea mai întinsă perioadă de socializare din viaţa unui individ, însă cu siguranţă că cele mai intense perioade sunt primele două. Aşa cum am spus aceste etape formează totodată şi trei tipuri de socializare. Alături de acest tipuri, definite strict temporal, mai există şi altele. Le vom prezenta succint. Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deţine în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adeseori şi anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces. Este vorba de jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copii se joacă de-a medicul sau de-a poliţistul se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona cu medici sau poliţişti în societate mai târziu. Socializarea anticipatoare se referă prin urmare inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de persoane le au în societate. Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă deja. În primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziţia unor produse culturale în principal de către un copil, deci în condiţiile în care nu preexistă comportamente, valori sau norme similare. în societate însă, de multe ori trebuie să înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe care le aveam deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care sub presiunea unor situaţii noi se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul cărora apar comportamente noi. Resocailizarea este întâlnită la un nivel cu totul deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie, închisori, armată etc. Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme

39

care se observă sunt într-o relaţie tensionată. Următorul stadiu este stadiul latent în care. Acesta nu este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu există maturizare sexuală. în psihologie şi în psihologia socială. este stadiul anal. Nu vom încerca decât să trecem în revistă câteva din teoriile cele mai cunoscute privitoare la formarea personalităţii. între şase-şapte ani şi doisprezece-treisprezece ani. Teorii ale formarii personalităţii Formarea personalităţii umane. pentru Freud. nu mai există o manifestare a instinctului sexual la nici un nivel. Este vorba deci de procesul de achiziţie a contraculturii. Aceste stadii sunt definite în funcţie de nivelul la care se localizează şi se manifestă instinctul sexual. adică componenta care asumă normativitatea socială. super-ego reprezintă latura socială a personalităţii. pentru că. şi care a asumat un important rol al socialului în formarea personalităţii. este stadiul falic.care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă. Primul stadiu. o reprezintă ego-ul. implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor noastre. în care instinctul sexual se manifestă normal la nivelul aparatului genital. este teoria psihanalitică a lui S. Pentru Freud. ascunsă a personalităţii. în care instinctul sexual se localizează în zona anală. id. el cuprinde pasiunile. de la trei la sase ani. nu a preocupat doar sociologia. ego şi superego. adică latura manifestă a personalităţii individului. În acest stadiu copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. Putem spun deci că pentru Freud socializarea individului este văzută ca o socializare a instinctului sexual. Multe dintre acestea au luat însă în considerare şi factorii sociali care intervin într-un asemenea proces. Id-ul este latura cea mai profundă. care are la bază evoluţia instinctului sexual. datele afective primare ale individului. Următorul stadiu. După acest stadiu urmează ultimul stadiu. de la unu la trei ani. Următorul stadiu. aşa cum era firesc. în care copilul începe să îşi descopere organele genitale şi să se joace cu ele. dorinţele. personalitatea are trei componente majore. regulile. evident. Rezultanta celor două componente. este stadiul oral. Cele mai multe teorii s-au lansat. Acest proces stadial are loc 40 . Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial. Freud. legile. actul suptului este o forma de manifestare a instinctului sexual. Prima teorie asupra căreia insistăm. La polul opus. cel genital. în primul an de viaţă.

să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne. care învaţă practic să perceapă lumea exterioară şi să se orienteze în ea. în care copilul respectă normele sociale datorită fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa de a fi recompensat. Esenţială a rămas însă întotdeauna componenta socială ca factor determinant al formarii personalităţii. Piaget privitoare la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului. de la doi la şapte ani este stadiul preoperaţional. să facă operaţii logice. Al doilea stadiu este stadiul convenţional. între unsprezece şi cincisprezece ani este stadiul definitivării procesului de dezvoltare intelectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor abstracte. este stadiul senzoriomotor. Al treilea stadiu. Aşa se poate explica homosexualitatea. care poate rămâne localizat la stadii imature de dezvoltare.însă numai în baza relaţiei permanente dintre id şi superego. Primul stadiu este cel preconvenţional. Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale există patru stadii de dezvoltare. în care copilul internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni. O teorie de factură strict psihologică a formarii personalităţii. tot întrun proces stadial. Al treilea stadiu. în care copilul începe să manevreze noţiunile. post-convenţional. este un stadiu la care nu ajung obligatoriu toţi 41 . şi care şi ea asumă o importantă componentă socială a acestui proces o reprezintă teoria lui J. Ultimul stadiu. este stadiul operaţiilor concrete. Paralel cu acest proces are loc procesul dezvoltării intelectuale. Primul. Punctul de plecare al lui Piaget a fost acela că alături de dezvoltarea strict psihologică a copilului. Acesta este stadiul în care se achiziţionează limbajul de bază şi se formează abilităţile de bază de comunicare. Acest proces presupune doar trei stadii. în primii doi ani de viaţă. Ele nu au însă o definiţie temporală întrucât evoluţia morală a individului are un alt algoritm. Acesta este stadiul în care se dezvoltă funcţiile senzoriomotorii ale copilului. Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au suferit multiple redefiniri. însă nu se pot face încă operaţii la nivel cognitiv. are loc şi dezvoltarea morală a acestuia. cu alte cuvinte copilul începe să poate lucra cu abstracţii. iar formarea personalităţii este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care fiecare dintre noi o asumăm în procesul dezvoltării individuale. Al doilea stadiu. de la şapte la unsprezece ani. masturbarea sau frigiditatea. Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate sunt explicate de Freud tocmai prin tulburări în evoluţia instinctului sexual.

Mead. Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul: Un soţ are soţia foarte bolnavă. subiecţii pot fi înscrişi în una din cele trei categorii. Cooley. Primul este unul strict psihologic. Self and Society”. ci şi de caracteristicile celorlalţi. merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune că trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. cel al imitaţiei. cea a sinelui oglindă. el propune o teorie. “Mind. Construcţia sinelui depinde nu numai de un dat interior. Procedează corect? În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează răspunsurile. a formării sinelui. Ideea extrem de valoroasă a modelului lui Piaget este aceea a paralelismului necesar dintre dezvoltarea psihologică a copilului şi cea morală. şi chiar în această abordare este propusă şi prima teorie. evident însă într-o perspectivă strict socială. care pentru orice persoană reprezintă adevărate oglinzi în care acesta se observă. propusă de un precursor mai degrabă al interacţionalismului. este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să le compare între ele. El nu are bani suficienţi şi îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are. Pentru interacţionalişti. Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic Indiscutabil că şi sociologii au fost interesaţi de procesul de formare a personalităţii. la începutul secolului trecut. este vorba de Ch. stadiu în care copilul imită comportamentele altora. Una din perspectivele sociologice care s-a preocupat în mod deosebit de procesul de socializare a fost interacţionalismul simbolic. din nou stadială. Aceste idei au fost dezvoltate la nivelul unei autentice teorii interacţionaliste de către G. Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar de cercetările lui Piaget. Există de la bun început două tipuri de stadii. Pentru el sinele se construieşte în procesul interacţiunilor cu ceilalţi indivizi. socializarea este un proces de construcţie a sinelui. Acesta a aplicat chestionare cu situaţii dilematice copiilor de diferite vârste. Mai există însă încă două stadii. Acesta nu îi dă medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure. adică ale “oglinzilor” în care ne observăm şi în funcţie de care reacţionăm. strict sociologice. în lucrarea sa fundamentală.H. fără a avea semnificaţie pentru el aceste comportamente. Ele de fapt sunt autenticele stadii de 42 .indivizii. cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia să o desfăşoare.

dar nu joacă fotbal. deci reproduce comportamentele unei persoane. el doar se joacă. Atunci el nu doar se va juca.socializare pe care Mead le ia în discuţie. dorind să facă acelaşi lucru. atunci copilul se va scărpina şi el. În stadiul altuia semnificativ copilul învaţă să se joace cu mingea. Din acest motiv cele mai importante teorii în domeniul sociologiei educaţiei aparţin perspectivei interacţionaliste. Acesta este stadiul în care Mead spune că un copil se joacă (play). adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri. când este foarte mic se joacă cu o mingie cu total sau. Jocul poate să apară doar în celalalt stadiu. El nu conştientizează însă rolurile celorlalţi participanţi la joc. având semnificaţia acestora. încearcă şi el să facă acest lucru. lovitul mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie pentru el. 43 . ce fac portarii. dar putem extrapola la orice individ. Primul dintre acestea este stadiul în care copilul ia ca şi referinţă comportamentele unui altuia semnificativ. Dacă acesta dă cu piciorul în mingie. în primul stadiu. Este evident că acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri sociale noi şi nu se referă doar la copii. Interacţionalismul este important însă şi pentru că el ne subliniază un lucru esenţial în formarea şi educarea copiilor. Este exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani. să dea cu piciorul în ea. el în realitate nu se joacă. Pentru a juca fotbal copiii trebuie să înveţe şi rolurile celorlalţi participanţi. adică aşa numitul “fotbal stup”. toţi se reped în acelaşi timp asupra mingii. la fel ca nişte albine. pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea ce vede. Este vorba de stadiul altuia semnificativ şi de cel al altuia generalizat. ştie că trebuie ca mingea să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să facă. cel psihologic. Rolul esenţial pe care ceilalţi din jurul acestora îl au în procesul educaţional. Cu alte cuvinte copilul. adică un joc. reproduce comportamentele altuia semnificativ. în sensul că. deci învaţă un rol social care pentru el are semnificaţie. Cel mai simplu putem înţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. adică în stadiul în care copilul învaţă nu doar rolul sau. El nu practică un joc (game). să înveţe să interacţioneze cu toţi aceştia. ci doar imită comportamentele tatălui sau. Dacă întâmplător tatăl sau se scarpină în timp ce dă cu piciorul în mingie. ci va juca un anumit joc. El doar se joacă. cel al altuia generalizat. Să zicem că un copil. ci şi rolurile tuturor celorlalţi participanţi la jocul social. El ştie că trebuie să dea cu piciorul în mingie.

constituie procese de socializare. a unor modele de comportament. Rolul ei în socializarea primară este fundamental. este familia. iar mai târziu şcoala. Acestea sunt micile grupuri. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al socializării realizată de şcoală. Alături de familie mai pot interveni şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional. cum ar fi creşele. dacă o privim restrâns. cel puţin în România. în special de joacă. pe care copii le realizează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor. mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial. de multe ori. până la vârsta 44 . Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de “bloc”. ca fiind procesul de achiziţie a culturii. Adevărul este că. Cel mai important agent de socializare. dar achiziţia unor informaţii. atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă aparţine culturii şi prin urmare tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de socializare. dar care nu implică în realitate şcoala ca instituţie. şcoala romanească a rămas una profund teoretică şi puţin socială. în interiorul şcolii are loc un proces extrem de intens de socializare. adică a unor date strict cognitive. cu toate schimbările din ultimi ani. că el dobândeşte nişte deprinderi umane sau că i se formează personalitatea. adică le mai putem spune grupuri generaţionale. Socializarea. de “stradă”. Aceasta deoarece. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. menţionat deja. Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării. a valorilor. nu mai fac parte din procesul de socializare. ca un proces în care se formează individul ca individ social. Este vorba de grupurile formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă. În această accepţiune şcoala. nu putem spune decât extrem de forţat. ele au de regulă o structură monosexuală. atunci nu orice achiziţie a acestuia reprezintă un proces de socializare. nu mai este un agent al socializării atât de important pe cât apare la prima vedere. grădiniţele.Agenţii de socializare Este evident că în procesul de socializare intervin mai mulţi agenţi care îşi asumă un rol în acest proces. Unii agenţi de socializare i-am amintit la începutul acestui capitol. Achiziţia normelor. Este evident că aceste grupuri nu există numai în şcoală. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate. Trebuie să facem însă câteva precizări.

Ce tipuri de socializare cunoaşteţi? 4. Trebuie să menţionăm aici mass-media şi implicit producţia culturală cu caracter artistic. la fel biserica poate juca un rol important în procesul de socializare. iar uneori înaintea acesteia. Care sunt etapele formării personalităţii în teoria lui Freud? 5.H. Care este raportul dintre joacă şi joc la G.adolescenţei. Cum poate fi definit procesul de socializare? 2. Care sunt etapele socializării? 3. trebuie să menţionăm unele instituţii totale cum ar fi armata pentru adolescenţi. Care sunt agenţii de socializare? 7. Mead? 45 . Care este relaţia dintre dezvoltarea intelectuală şi cea morală a copilului? 6. dependent de diferite contexte în care se poate afla un individ. Care este modelul interacţionalist de analiză a socializării? 8. Alături de aceşti agenţi de socializare mai putem menţiona şi alţii care au un impact mai mare sau mai mic. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării alături de familie.

Tipologia şi structura instituţiilor sociale 4. ci şi multe altele. Familia este spre exemplu o instituţie. în numite condiţii este susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. Tipologia rolurilor sociale 3. Instituţiile totale În limbajul obişnuit instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna exact spaţial şi temporal. ei având funcţia reglementarii circulaţiei monedei într-o societate. Tipologia statusurilor Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o deţine într-o anumită structură socială. organizaţii internaţionale etc. iar la limită am putea vorbi şi de o perspectivă instituţională în cercetarea socială. Orice tip de practică instituită. Pentru a înţelege toate aceste aspecte este necesar să clarificăm două concepte centrale ale sociologiei. oriunde în societate. Tipologia statusurilor şi indicatorii de status 2. aşa cum o să vedem. ca şi religia sau statul. dintr-un anumit punct de vedere.) În sociologie prin instituţii. întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale. Putem spune că. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru organizaţie sau întreprindere. Pentru noi nu doar instituţiile care există în forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale.Tema 5 Instituţii sociale. oficii guvernamentale. în fapt ale oricărei ştiinţe sociale. se înţelege ceva mai mult. Cu alte cuvinte există o importantă 46 . Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza statusului pe care îl deţine. ministere. ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării. Putem într-adevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem exclusiv din perspectivă instituţională. Dar şi banii sunt o instituţie socială. Status şi rol După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Conceptele de status şi de rol social.

statusurile de vârsta. de prieten. Putem spune astfel că statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe care o are. dar poate avea în acelaşi timp şi statusul de bărbat sau de femeie. în timp ce aceasta poate avea o cu totul altă ierarhie a statusurilor. nu pot fi dobândite. de fiu sau fiica. statusul de femeie. Cineva poate avea statusul de student. Vom trata mai întâi problematica statusurilor sociale. în timp ce ceilalţi aşteaptă alte comportamente (roluri). Statusurile atribuite sunt primite de un individ în afara unui efort voluntar de a le obţine. Iată de ce analiza statusurilor. Este evident că. prin diferite procedee. Statusul de cetăţean. dar mai există şi ierarhii pe care le presupun persoanele cu care interacţionăm. în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine. Este vorba de statusurile atribuite şi statusurile dobândite. de cetăţean. Este evident că există extrem de multe statusuri pe care o persoană le poate deţine. sunt exemple de statusuri atribuite. De fapt există mai multe ierarhii. Cel puţin una a individului în cauză (am spus cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie de situaţia în care se află un individ). Avem deci de a face cu două mari tipuri de statusuri. în timp ce părinţii noştri să considere în statusul nostru global ca având rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică. putem observa că există două tipuri diferite de status. potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul principal pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată. la fel. dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi este atât de importantă în viaţa socială. cum era de exemplu statusul sexual. 47 . Ele sunt de regulă atribuite prin naştere. care cuprinde în fond ansamblul tuturor statusurilor pe care această persoană le deţine. statusul rasial sau sexual.corelaţie între status şi rol. de adolescent etc. de către societatea/comunitatea în care trăim. Este evident că în statusul global există întotdeauna o ierarhie. În exemplele menţionate mai devreme. în timp ce altele. Prin urmare putem vorbi de un status global al unei persoane. În oricare asemenea situaţii este evident că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre oameni. un şef poate considera cel mai important status la o colegă. Pe de o parte unele care pot fi dobândite de subiecţi. ambele presupunându-se reciproc. Este posibil ca noi să ne considerăm în primul rând studenţi. Din acest motiv cele două concepte pot fi definite şi după un algoritm asemănător.

este aceea că odată ce au dobândit în urma unui efort un anumit status. Este evident că această calitate a statusului de a fi atribuit sau dobândit depinde de modul în care el este definit într-o anume societate. Trebuie însă să mai menţionăm un aspect interesant. Statusul de rege este unul atribuit. La fel. datorită faptului că meseriile ca şi multe funcţii publice se păstrează în familie.Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic. vom observa imediat că. La limită. şi mai mult. care funcţionează prioritar pe principiul meritocraţiei. să se raporteze faţă de acesta ca faţă de un status atribuit şi nu dobândit. Majoritatea statusurilor sunt în societatea contemporană statusuri dobândite. Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general. În legătură cu toate aceste aspecte ar mai trebui să precizăm un element important. istoric vorbind. Teoretic toţi copiii din România au aceleaşi 48 . al structurii statusurilor la nivelul unei societăţi. Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine sau doar anumite categorii? Şi care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă că simpla permisiune legală nu este şi una socială. a reprezentat şi un status dobândit. în timp ce cele moderne sunt mai degrabă meritocratice. Tendinţa naturală pe care o au toţi indivizii. marea majoritate a statusurilor profesionale fiind atribuite. Din acest motiv putem spune că societăţile premoderne sunt mai degrabă gerontocratice. însă la fel. fără corecţiile politice şi civice necesare. Cetăţenia. să se îndrepte spre un model gerontocratic. să ne gândim de exemplu ca astăzi chiar şi statusul sexual poate fi dobândit dacă facem o operaţie de schimbare de sex. dar şi astăzi poate reprezenta un astfel de tip pentru cei care si-o schimbă. Societăţile premoderne sunt societăţi în care ponderea statusurilor atribuite este dominantă. obţinut prin naştere. există şi regi care au dobândit în cursul vieţii acest status în urma unor eforturi. istoric. să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra. societăţile s-au diferenţiat extrem de mult între ele. istoric. Toate statusurile profesionale spre exemplu sunt dobândite şi nu atribuite. considerabile adeseori. tinde. majoritatea statusurilor atribuite pot fi şi dobândite în condiţii speciale. deci sunt obţinute de copiii din familiile respective pe baza atribuirii. la nivel societal. Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite este covârşitoare. în orice societate. orice societate democratică. ele incumbă o anumită cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine.

Prin urmare calitatea 49 . Iată de ce este extrem de important să fie analizate statusurile dobândite sau atribuite. bijuterii. ca în exemplele menţionate. Femeile. De exemplu cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o anumita situaţie dată. nu reprezintă nimic. Indicatorii de status Aşa cum spuneam încă de la începutul acestui capitol. fie că este vorba de închisoare. de multe ori dorim să ne precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv dorim să utilizăm orice tip de mijloace care ar putea să facă pe ceilalţi să ne recunoască statusul fără a-l preciza noi de fiecare dată. chiar dacă ele au nume şi semnificaţii sociale diferite. toate aceste instituţii impun în fond uniforme. chiar dacă doar se deplasează prin spital şi deci nu are ce face în realitate cu el. pentru a-şi accentua statusul de femei. au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. iar uneori mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de gât. Fie că este vorba de armată. fie că este vorba de o mănăstire. În anumite situaţii sau contexte sociale. atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele instituţii le impun. de exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există verigheta ca indicator de status. adică orice fel de elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane. dar şi involuntar. Dar şi verigheta nu desemnează nimic daca nu este purtată de o persoană. Dar din punct de vedere social au şanse reale toţi? Evident că nu. în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în buzunar. Pe de altă parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar. poartă un ecuson. Medicul poartă un halat alb în spital. Aceasta este obţinută doar situaţional şi numai într-un anume context social dat. anumite coafuri etc. Pentru aceasta utilizăm indicatori de status. cu câteva excepţii legale. pentru că şansa unui român obişnuit care are vârsta pentru a putea deveni Preşedinte este mai mare să moară în următoarele 24 de ore decât să ajungă la această funcţie. utilizează produse cosmetice. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic toţi românii. întotdeauna în corelaţie cu un anume context social dat. Evident şi salopeta unui muncitor dintr-o uzină este tot o uniformă şi are acelaşi rol ca indicator de status. există un status global pentru oricare persoană. în care ele există. nefiind vizibilă. status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor componente. Trebuie să înţelegem însă că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator de status. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi.drepturi la învăţământul superior.

un temperament introvertit. are o personalitate “slabă”. care implică comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în mod ilicit altora. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai multe motive pe care o să le prezentam pe scurt. în alte cazuri. nu este prieten. Analiza modului în care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă. iar pe de altă parte. din acest motiv le vom spune roluri aşteptate. statusul pe care o instituţie în care se află acea persoană îl impune ca central. De la bun început trebuie să spunem că există două tipuri de roluri. altele în raport cu personalul medical. Dacă de exemplu o persoană nu este suficient de energică. fie de cea involuntară. fie că este vorba de utilizarea voluntară. sau. altele atunci când explică cazul bolnavului sau familiei.esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel mai important pe care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment. Mai trebuie să luăm în considerare însă şi faptul că este posibil să existe incompatibilităţi între personalitatea unui individ şi cerinţele comportamentale pe care le impune statusul pe care acesta îl deţine. Pe de altă parte pot exista dificultăţi tranzacţionale în trecerea de la un rol la altul. Tipologia rolurilor sociale Aşa cum deja am precizat. angajatul acelei instituţii. Pe de o parte există rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi să fie perfomate. Vorbim despre roluri şi nu despre rol. însă ea are şi rolul de a sublinia că în acel spaţiu persoana x nu este mama sau tata. există rolurile real performate de o persoană şi din acest motiv le vom spune simplu roluri performate. Salopeta unui muncitor are evident şi o funcţie protectivă. cu administraţia instituţiei în care se află etc. În primul rând trebuie să menţionăm că pot exista dificultăţi în îndeplinirea rolurilor datorate lipsei de experienţă sau învăţării neadecvate a rolurilor. rolurile sociale reprezintă ansamblul de comportamente pe care o persoană le performează în baza unui anumit status pe care îl deţine. pentru că în mod normal unui status îi sunt asociate mai multe roluri. nu este nimic altceva înainte de a fi muncitorul. este puţin probabil să performeze la un nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei 50 . bărbat sau femeie. Spre exemplu doctorul are anumite comportamente atunci când consultă pacienţii.

la nivelul personalităţii indivizilor respectivi. Trebuie însă să asumăm. care urmărea în fond să vadă în ce măsură studenţii respectivi. Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul aceluiaşi status. Dacă de exemplu un profesor are propriul copil ca elev şi. mai violenţi chiar. Profilele de personalitate martor. Prin urmare trebuie să luăm în considerare şi raportul invers. Este interesant de exemplu experimentul unui psiholog social american. în timp ce studenţii gardieni deveniseră mult mai duri. poate conduce la schimbări. Conflictul de rol apare atunci când există cerinţe contrare presupuse de două roluri care aparţin a două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. achiziţia unui status. şi teza opusă. deci să nu îl sancţioneze. ajungeau să îşi schimbe personalitatea. rolul de profesor îi cere să fie intransigent şi deci să sancţioneze elevul. pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze. După care a început experimentul. Au fost selectaţi studenţi voluntari care să participe la experiment. în baza respectivului status. deţinuţi şi gardieni. Zimbardo. în egală măsură. umili. mai puţin indulgenţi sau toleranţi decât erau în viaţa obişnuită. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi pacienţii. Dobândirea unui anumit status şi performarea unor roluri noi. Studenţii detinuţi deveniseră extrem de rapid mult mai obedienţi. Experimentul s-a oprit după circa o săptămână deoarece schimbările de personalitate deveniseră periculoase pentru subiecţi. adică înaintea experimentului au fost evaluate cu aceleaşi teste pentru toţi subiecţii. adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de respectivul status. performând rolurile de deţinut. respectiv gardian.organizaţii. de multe ori majore. Aceştia au fost împărţiţi aleator (adică absolut la întâmplare) în două grupe. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor roluri. pe de o parte. atunci avem un conflict de rol pentru că. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat. lipsiţi de curaj şi de fermitate. Rezultă deci că pentru anumite roluri există uneori şi anumite cerinţe de profile de personalitate pentru ca aceste roluri să fie îndeplinite la un nivel optim. Mai există două situaţii cauzatoare a unor discrepanţe majore între rolurile aşteptate şi cele performate. într-o anumită situaţie particulară ar trebui să îl sancţioneze. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al cărui sfârşit este iminent. prin urmare ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp 51 . care a amenajat într-o universitate un spaţiu de experimentare care reproducea perfect o închisoare standard din America. poate conduce la schimbări la nivelul personalităţii subiecţilor respectivi.

nu sunt întâlnite foarte frecvent. Este vorba de: • • • Raţionalizare Compartimentare Adjudecare Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă printr-o atitudine raţională. să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură ca respectivul conflict să nu mai existe. sau doar pretins raţională. Masca spre exemplu. definindu-le strict situaţional. ele totuşi există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor. Într-o situaţie ca cea descrisă este evident că orice ar face medicul el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său. la nivelul limbajului obişnuit. Pe de altă parte. limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă un sinonim pentru organizaţie. instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem noi. este utilizată tocmai pentru a compartimenta rolul omului obişnuit de cel al personajului care este interpretat. Medicul din exemplul dat mai devreme poate să comunice spre exemplu vestea extrem de tristă familiei. Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe. Uneori sunt utilizaţi chiar indicatori de status care să sublinieze prioritatea unui anumit status într-un anumit moment. ca acţiune strict terapeutică în fond. Adevărul este că orice organizaţie funcţionează pe baza unei instituţii. Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de roluri sau de unul dintre ele către o altă persoană. Rolurile încordate. care va trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de a încuraja pacienţii. Instituţiile sociale şi tipologia lor Aşa cum am precizat deja. În raport 52 . profesorul poate ruga un alt coleg sa-i examineze copilul şi putem da numeroase alte exemple. mai mult sau mai puţin forţat.de trăit. profesorul îşi poate redefini cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă firească a acestui rol şi deci astfel să dispară conflictul iniţial. însă nu orice instituţie există în forma unei organizaţii. Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele de rol ca şi rolurile încordate. Spre exemplu. la populaţiile arhaice. faţă de conflictul de rol. dar şi in unele tradiţii populare de la noi. La fel. rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să exagereze comportamentele legate de aceste roluri.

etc) instituţii economice . etc) instituţii culturale . (ex. căsătoria. consilii locale etc) instituţii juridice . Cu siguranţă însă că putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale. organizaţiile au o delimitare precisă spaţială şi temporală. mass-media etc) instituţii religioase biserica. 53 . familia. Există câteva mari tipuri de instituţii care datorită importanţei lor le considerăm instituţii sociale fundamentale. ) instituţii ale vieţii private . oriunde mai mulţi oameni. Cea mai veche instituţie socială este familia.administrează practicile şi ideologiile religioase (ex. adulterul etc.asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex. ca şi asupra normelor în baza cărora ele funcţionează.privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex. partidele. spunem că avem o instituţie socială. avocatură.se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex.) Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor . care contribuie la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. teatrele.se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie economică. Alături de familie mai avem religia şi statul. Există chiar anumite raporturi prestabilite între acestea. Din acest motiv îi vom consacra o tema specială. putem spune ca instituţiile sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora. În funcţie de tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc. Spre exemplu instituţia căsătoriei este dependentă de instituţia familiei. instituţiile pot fii: • • • • • • instituţii politice .privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii. Orice practică instituită. statul. reprezintă astfel o instituţie socială. Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol. Ea este totodată şi una dintre instituţiile sociale fundamentale. Cu alte cuvinte. tribunale. interacţionează în vederea efectuării unei activităţi care îndeplineşte o anumită funcţie în societate. orice mod definit de a face ceva în societate. iar ele presupun întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la organizaţie. care au anumite statusuri.cu instituţiile. sectele etc.

În această perspectivă observăm mai clar de ce familia este. În raport cu o normativitate socială dată desigur. pe de altă parte. apar alte noi instituţii care preiau unele din funcţiile respective. Simboluri 54 . că atunci când vorbim de instituţii economice o facem la modul general. Pe de altă parte instituţiile sociale. o instituţie socială fundamentală. ca şi în teatru. Ar mai trebui să spunem că. Structura instituţiilor sociale Indiferent de forma în care exista şi de nivelul lor de cuprindere. cât şi economice. de control social etc. chiar forma fundamentală am putea spune). dar şi şantajul sau excrocheria. Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii deviante. adică atât funcţii religioase. istoric. Prin urmare nu trebuie să valorizăm conceptul de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv). Când vorbim de o funcţie socială nu ne referim deci numai la cea ce societatea consacră public ca nevoi ale sale şi consideră acceptabil. adică prin procesul prin care dintr-o instituţie socială care îndeplineşte mai multe funcţii într-o anumită societate. nu sunt obligatoriu acceptate toate în societate. apariţia de noi instituţii sociale s-a manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională. politice.(una din formele de constituire a familiilor. Acestea sunt: • • • • • • Set de statusuri Rolurile ataşate acestor statusuri Activităţi care îndeplinesc anumite funcţii sociale Mijloace de îndeplinire a funcţiilor Scopuri/ obiective ale membrilor. nu toate rolurile sunt pozitive). ci trebuie mai degrabă să îl înţelegem că un rol pe care cineva îl joacă în societate şi. ceea ce nu le face mai puţin instituţii sociale. cel puţin din perspectivă istorică. În acest sens trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea qvasitotalitatea funcţiilor sociale. Prostituţia este o instituţie socială. ca şi practici instituite. Este clar. Unele pot fii considerate ilegale. pentru că în realitate există o mare varietate a acestora precum şi multiple legături de determinare între ele. orice instituţie socială presupune o serie de elemente componente obligatorii.

Goffman. care nu se reduc doar la anumite obiecte. Este evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice necesare producerii de bunuri.Dintre toate aceste elemente doar ultimele două prezentate nu sunt obligatorii la nivelul tuturor instituţiilor sociale. Aceste instituţii exclud de regulă posibilitatea indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele. care au fost desemnate cu acest termen de către sociologul E. oricum nu recunosc alte statusuri. Pe de altă parte. ca şi posibilitatea de părăsire voluntară a instituţiei. Instituţii totale Reprezintă un tip special de instituţii. Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost prezentate deja. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membrii unei instituţii. una din abordările interpretative lansate în secolul trecut. mănăstirea sunt câteva exemple de instituţii totale. a unor biblioteci etc. care încearcă să îi controleze şi să îi influenţeze la un nivel maximal. în alte cazuri. aşa cum o uniformă sau un imn pot fi simbolul unei organizaţii. Spre exemplu banii sunt o instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii unei instituţii bancare. dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor clădiri. Adică putem aparţine unor instituţii fără să conştientizăm acest lucru. O scurtă precizare este necesară însă în raport cu mijloacele aferente unei instituţii. 55 . Armata. închisoarea. chiar alte instituţii pot fi considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. ori. Pentru orice instituţie socială este nevoie de anumite mijloace. de regulă cele care au un rol public extrem de important. simbolurile există doar pentru anumite instituţii. Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei. Instituţiile totale sunt instituţii care încearcă să monopolizeze total viaţa membrilor lor. ele pot fi şi produse culturale de natură ideatică. la fel cum şi autoreflexivitatea asupra apartenenţei nu este obligatorie. restricţionează comunicarea cu exteriorul. creatorul dramaturgiei sociale. a unor acte normative. Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea respectivelor activităţi.

Cu alte cuvinte. ori anumite particole de uniformizare. adică gradul respectiv. care îşi petrece o perioadă mare de timp în el.Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii. ci soldat. pentru că el nu o poate părăsii şi evident ea îi controlează total viaţa. Un exemplu este acela al evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii. spre exemplu în mănăstire. de exemplu prin rebotezare. Există uneori însă chiar şi procedee de depersonalizare. ci când vrea instituţia. ca în armată. cu atât mai puţin pentru personalul civil. ceea ce în viaţa obişnuită depindea total de voinţa noastră. care încearcă tocmai să reducă individul. sunt alte procedee care încearcă să violeze şi totodată să reducă intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite. Trebuie să mai precizăm faptul că o instituţie nu are întotdeauna caracterul de instituţie totală pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. Raportarea la un membru al unei unităţi militare se face cel mai adesea doar prin apelativul de uniformizare. pentru un bolnav cronic. Observăm că într-o instituţie totală se intră de regulă involuntar. Trebuie în această ordine de idei să spunem că orice individ a făcut parte cel puţin dintr-o instituţie totală. controalele medicale în grup etc. sau fac baie doar atunci când instituţia le permite acest lucru. de multe ori prin procedee speciale de invalidare a individualităţii acestora. ci unul dependent de funcţiile pe care le îndeplinesc membrii instituţiilor. care pentru orice copil mic reprezintă o instituţie totală. la unicul status oferit de instituţia totală. dar se şi scoală. sau caporal Ion Vasile. tot în baza exemplului anterior. suprimând toate libertăţile obişnuite. Din aceste motive uneori sunt utilizate alte nume. dar există şi posibilitatea intrării voluntare. evident total impersonale. acolo unde nu eşti Ion Vasile. atunci când ajungem într-o astfel de instituţie. O unitate militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere pentru ofiţeri. că foarte multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale. acesta reprezintă tot o instituţie totală. sau într-o unitate militară. Dar şi vaporul pe 56 . Spre exemplu într-o închisoare. Mai mult. ca în închisori. Este vorba de propria familie. Prin urmare calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec. ori chiar în armată în unele ţări. într-o instituţie totală nu mai depinde de noi. în anumite situaţii. practica băilor colective (se face dus cu mai mulţi). membrii sunt tunşi nu atunci când vor ei. Spre exemplu un spital. ca şi caracterul privat al vieţii acestuia. ca în mănăstiri. pentru anumiţi membrii. ori sunt alocate numere. Pe de altă parte trebuie să înţelegem. care poate exista în instituţie. sau se culcă.

Instituţiile totale sunt importante în analiza socială pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Care este tipologia statusurilor sociale? 2. în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale. Care sunt modalităţile de rezolvare a conflictelor de rol? 6. Ce sunt instituţiile sociale? 7. Rezultă din tot ce am prezentat că în realitate numărul şi varietatea instituţiilor totale sunt cu totul deosebite. în gestionarea controlului social. Ce sunt conflictele de rol şi rolurile încordate? 5. Care este structura instituţiilor sociale? 8. de mare durată. Ce sunt rolurile sociale şi care este tipologia lor? 4. Ce sunt instituţiile totale? 57 . Ce reprezintă meritocraţia şi gerontocraţia? 3. Care este tipologia instituţiilor sociale? 9. poate reprezenta pentru pasageri şi marinari o instituţie totală.perioada unei călătorii oceanice.

Cu câteva mii de ani în urmă. Acesta este însă un singur model de familie. Există elemente specifice ale instituţiei familiei în orice societate. Familia este. Evident. bunicii. iar abordarea noastră. Acea lume în care oricare familie avea propria ei religie este o lume diferită total de a noastră şi cu siguranţă familia popoarelor indo-europene este departe de modelul nostru. istoric nici nu a fost cel mai răspândit. Cu toate acestea noi nu cunoaştem decât o simplă faţetă a familiei. popoarele indoeuropene (cele care au venit din Asia în Europa şi au întemeiat mai târziu civilizaţii aici) au ca membri ai familiei toţi strămoşii care sunt consideraţi zei ai familiei. unchii şi mătuşile etc. ni se pare normal să considerăm ca membrii ai familiei părinţii. nu am dat decât un exemplu. dar mai mult. copiii. Normele şi tipologia căsătoriei Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de la sine înţelese. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în consideraţie nu doar factorul temporal. el este consultat în diferite privinţe. care sunt tipurile de rudenie. relaţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi şi aceasta pentru că. Analiza normativă a familiei 4. pentru că. se săvârşesc toate acţiunile importante din interiorul familiei. nu ne ajută să înţelegem complexitatea şi universalitatea acestei instituţii. Iată spre exemplu. Alături de el. Noi nu cunoaştem decât un singur tip de familie. Familia ca instituţie socială 2. focul sacru din vatră este şi el un membru al familiei.Tema 6 Familia . aşa cum exista şi-n multe alte elemente care definesc un numitor comun. care este în fapt modelul familiei creştine. dintre toate instituţiile sociale. în fapt în faţa lui. cine nu cunoaşte ce este o familie. ci şi pe cel cultural. în oricare societate din prezent sau trecut. Tipologia familiei 3.instituţie socială fundamentală După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. 58 . este sfătuitorul familiei. tatăl şi mama. la urma urmei. a cunoaşterii comune. ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem.

Funcţia de status se referă la faptul că principalele statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie. Pot exista grupuri de oameni care sa aibă relaţii afective puternice şi care să nu formeze o familie. de multe ori ele conferind anumite drepturi pecuniare sau culturale. Acestea sunt în fapt cele trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile. Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi. Familia ca instituţie socială Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături de sânge. atât datorită relaţiilor heterosexuale. cât ca şi consum. mariaj sau adopţie. Vorbim în aceste condiţii de “neamuri fictive”. Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile familii. şi mai apoi de alte instituţii.cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv analiza ei este una esenţială în cunoasterea vieţii sociale. Majoritatea acestor funcţii sunt evidente. Funcţia economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică. în primul rând de instituţia familiei. prin urmare vom insista doar asupra unora dintre ele. atât ca şi producţie. Acestea sunt: • • • • • • • funcţia de regulator sexual funcţia de reproducere funcţia de socializare funcţia afectivă funcţia de status funcţia protectivă funcţia economică Nu insistăm cu detalii redundante. Acesta este un exemplu des întâlnit în oraşul modern. Mai mult decât atât. aceste statusuri sunt recunoscute şi au semnificaţie în societate. 59 . Funcţia afectivă se referă la faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul familiei. în orice societate. cât şi datorită prezenţei şi creşterii copiilor.

Tipologia familiei
Este evident că cel puţin în dimensiune istorică există o tipologie variată a acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii (părinţi, copii), care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care este o familie nucleară formată din soţ - soţie (eventual şi copii). Alte tipuri de familii nucleare pot fi familiile monoparentale (familii în care copiii sunt crescuţi doar de unul din părinţi), familiile formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră etc), care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din membrii a mai mult de două generaţii, care, la fel, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Familia extinsă poate fi reală, adică existenţa ca atare într-o gospodărie, şi teoretică. Familia extinsă teoretică reprezintă de fapt ceea ce se cheamă în sociologie arborele genealogic. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în funcţie de un individ de referinţă ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta grafic, de aici şi numele, pentru că numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici opt străbunici plus toate celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci graficul se va asemăna cu un arbore.

Analiza normativă a familiei
O analiză complexă şi totodată relevantă a instituţiei familiei o oferă analiza sistemului complex de norme pe baza cărora funcţionează această instituţie. Cele mai importante norme, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest. Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie. Trebuie să înţelegem că istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca primă formă de organizare, au limitat accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale a fost istoric prima formă de organizare socială. Normele de incest, probabil primele norme sociale, interzic relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general 60

între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade de rudenie. În societăţile în care din condiţii speciale căsătoriile cu persoane din afara familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude de gradul doi (verişori). Normele de incest asigură, aşa cum am menţionat mai devreme, tocmai interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii spre relaţii extrafamiliale. Mai trebuie totuşi să precizăm că relaţiile sexuale, respectiv mariajele sunt interzise numai în relaţie cu neamurile considerate ca atare într-o societate particulară şi nu în funcţie de neamurile reale de sânge. Adică, în anumite societăţi, spre deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată, aşa cum o să vedem, după ambii părinţi, ci numai după unul şi prin urmare nu eşti rudă decât cu rudele acelui părinte. Norme de căsătorie Sunt unele dintre cele mai importante norme. Ele reglementează modalităţile şi formele de constituire a familiilor. În primul rând trebuie să distingem între normele de tip endogam şi exogam, adică intre căsătoriile de tip endogam şi cele de tip exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică într-un grup predefinit, în timp ce exogamia la “căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul este cel al rudelor, atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, doar puţine popoare, istoric, practicând endogamia în acest sens. Un exemplu este cel al triburilor semite în urmă cu aproape trei mii de ani, care trăind într-o zonă deşertică, cu puţine contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate. De aici, se pare, a apărut şi ritualul sacrificării primului născut. Primii născuţi probabil erau omorâţi. (Si există chiar o explicaţie ştiinţifică care ne spune că degenerarea genetică, datorită procreării de către rude apropiate, este maximă în cazul primului născut şi incomparabil mai mică pentru următorii copii). Experienţa probabil i-a învăţat să amelioreze efectul negativ al endogamiei în acest fel. Mai târziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu numai că nu mai erau necesare, datorită dezvoltării sociale şi a comunicării intertribale, ci erau chiar interzise, ritualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-a transferat doar la animalele născute în gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat de creştini şi să conducă la ritualul sacrificării mielului de Paşti. Grupul în funcţie de care judecam endogamia sau exogamia nu trebuie să fie doar cel de rudenie. Poate fi grupul rasial sau etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam. 61

Există pe de altă parte o serie de norme care reglementează numărul partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de căsătorii, respectiv familii: Căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam. Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi, însă ele ridică unele probleme. S-a invocat spre exemplu faptul că o căsătorie de tip monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii de la mai mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Din acest motiv, unii autori au preferat termenul de “monogamie serială”, pentru familia contemporană, pentru că avem de fapt mai multe căsătorii monogame consecutive, chiar dacă rezultatul acestora, copiii, succesiunea (motive, să nu uităm, esenţiale ale existentei familiilor) pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar doi. Poligamia este istoric, pe de departe cea mai răspândită normă de căsătorie, chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul extrem de răspândit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate căsătorii cu mai multe femei, poliandrie, atunci când o femeie se poate căsătorii cu mai mulţi bărbaţi şi căsătoriile de grup. Poliginia, dintre toate formele de poligamie, este, istoric, cea mai răspândită. Trebuie să specificăm însă că ea priveşte o normă ideală, se referă deci la o permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat poliginia majoritatea bărbaţilor nu aveau însă decât o singură soţie, uneori chiar nici una. Numai bărbaţii care puteau întreţine mai multe femei puteau să se căsătorească cu mai multe soţii, cea ce nu se întâmpla însă pentru un număr foarte mare de bărbaţi din acele societăţi. Mai mult, numărul, ca şi modul în care arătau soţiile, a constituit în toate societăţile de acest tip un indicator de status al prestigiului în societate. Poliandria este un tip extrem de rar întâlnit al poligamiei. A fost practicată de exemplu de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII, şi ca şi la alte comunităţi care au permis-o (exemplu în Tibet) ea s-a bazat strict pe considerente economice, fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine multe femei. La arabi bunăoară, de la care avem şi expresia “a muri de foame”, care la ei nu era o figură de stil, ci o realitate, datorită faptului că principala activitate aducătoare de resurse era războiul, numărul mare al femeilor nu se justifica, ele neputând fii întreţinute. Fetele 62

matriarhatul şi norme de exercitare comună a puterii.erau astfel ucise la naştere. se referă la descendenţa exclusivă pe linie maternă. După expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII. Matriarhatul reprezintă un tip de familie în care conducerea este exercitată de femei. După cum indica şi numele patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune potrivit cărora calcularea rudelor se face doar după tată. familiile au fost de tip patriarhal. o familie păstrând de regulă o singură fată pe care o întreţineau chiar şi după căsătorie. un rudiment al acesteia fiind întâlnit la evrei. Ambilinearitatea. la care filiaţia după mamă este mult mai importantă decât cea după tată. în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unui grup restrâns. matrilocatie. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii. Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric. exercitarea puterii la nivelul familiei. Aceste norme pot fi de patrilocatie. Antropologii din secolul XIX au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu normele de autoritate. El nu a existat niciodată în istorie. Cu alte cuvinte relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi femei. el ne mai fiind întâlnit astăzi. De regulă ea se căsătorea cu mai mult fraţi. cum a fost spre exemplu mişcarea hippy. Ele sunt: patriarhatul. Această împărţire este însă rareori una egală şi de aceea este greu de definit o limită pentru acest tip de familie. Matrilinearitatea. şi 63 . adică copilul este rudă doar cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de descendenţă. Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. evident. matrilinearitatea şi bilinearitatea. Normele de locaţie. Sunt normele potrivit cărora se calculează rudenia şi totodată succesiunea pecuniară sau spirituală (moştenirea). Ambele tipuri sunt însă mai degrabă istorice. Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea. Normele de autoritate. Normele descendenţei şi moştenirii. adică calcularea descendenţei după ambii părinţi este indiscutabil forma cea mai răspândită astăzi. adică puterea fiind exercitată de bărbat în familie. O mare parte a istoriei. arabii renunţă la poliandrie şi trec treptat la poliginie. O formă aproximativă a acestui tip de familii a fost dată doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut. o dată cu Mahomed. Aceste norme sunt: patrilinearitatea. În societatea contemporană fiind mult mai des întâlnite cazurile de împărţire între soţi a autorităţii în familie.

Selecţia partenerilor se face însă şi în baza altor norme (sau factori care influenţează decizia). iar în multe societăţi căsătoria se angaja cu mult timp înaintea maturizării copiilor. (al nivelului de instruire. Un cercetător a descoperit. economice şi culturale. Psihologii sociali au descoperit însă că în numeroase cazuri aprecierea faţă de anumiţi subiecţi (ca şi faţă de obiecte) este legată de apropierea. selecţia partenerilor nu îi priveşte direct pe aceştia. norme în baza cărora.neolocatie. Unul dintre aceştia este proximitatea. chiar şi astăzi există mai multe norme şi factori care reglementează această selecţie. ai fetei. În societatea contemporană. mai există o serie de norme importante pentru existenţa familiei. s-au ceea ce în sociologie numim dragostea romantică. al religiei etc. spre exemplu. adică apropierea. de educaţie. că un element atât de banal. Cu alte cuvinte. Selecţia era mai degrabă o problemă a familiilor copiilor respectivi. al clasei sociale. În realitate. Factori şi norme de selecţie a partenerului Alături de normele prezentate până acum. apropierea (implicit obişnuinţa) sa constituie un factor al selecţiei partenerilor. de obişnuinţa cu acestea. deşi nu sunt norme propriu-zis ale familiei. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor băiatului. respectiv să întemeieze o nouă gospodărie. De regulă. considerăm ca atracţia reciprocă şi afectivitatea împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor. Homogamia reprezintă o normă potrivit căreia selecţia partenerilor în vederea căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe care le deţin. că într-un cămin studenţesc studenţii care stăteau lângă 64 . sunt aleşi partenerii. până la modernitate alegerea partenerului s-a făcut pe baza unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri.) Homogamia ne explică de ce marea majoritate a căsătoriilor se produc între persoane care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale. într-o societate. într-o dimensiune istorică. Pare destul de tulburător pentru cei care cred în dragostea romantică. Cu alte cuvinte preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi. însă ea depinde în mod evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie. Neolocaţia este cea mai răspândită normă contemporană din cele trei. în marea majoritate a societăţilor. Una dintre aceste norme este homogamia.

pentru că evident nu exista un factor predeterminant de natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă. atunci vom avea o disonanţă cognitivă. este învăţat să-i placa anumite tipuri umane şi respectiv să îi displacă altele. sau chiar instituţii. Fie îl evităm. Aşa cum am menţionat deja. Este vorba de existenţa unor profile de personalitate complementare. Dacă Gicu îţi e vecin sau eşti obligat să lucrezi cu el. pentru banalul motiv că erau văzuţi mai des. să spunem Gicu. Indiscutabil că mai există şi alţi factori pe care îi trecem rapid în revistă. Căsătoria este o instituţie socială aşa cum am spus. care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă. spre exemplu. În general. sistemul nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau anula disonanţa. atunci nu rămâne decât ca. spre exemplu. un celebru psiholog social. nu în ultimul rând. ca parte a acestui proces. homogamia este un produs exclusiv al socializării. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea) căsătoriilor. Divorţ şi căsătorie Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care operează pe piaţa căsătoriilor. dacă căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice 65 . este vorba şi de atracţia fizică reciprocă. toată ziua şi nu putem să îl suportăm.scară erau mai bine văzuţi decât cei care stăteau mai departe. fie reconsiderăm aprecierea negativă faţă de el. a unor nevoi mutuale şi. Familiile lor sunt la fel de prezente. Nu putem însă să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori. Astfel Gicu începe să capete şi multe feţe bune şi chiar poate să ne placă. Trebuie să menţionăm astfel ca un factor extrem de important. instituţia peţitului. Fiecare individ în decursul socializării. partenerii nu sunt singurii actanţi pe această piaţă. oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim mai des).Festinger. Indiscutabil. care să negocieze sau să intermedieze căsătoriile. a explicat acest mecanism prin teoria disonanţei cognitive. să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. Cu alte cuvinte dacă îl vedem pe un coleg. aşa cum este. chiar procesul de socializare. tindem să apreciem şi deci să ne placă mai mult. Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. Trebuie spus că. însă şi divorţul este deopotrivă. evident. L. dar pot exista şi persoane specializate. în timp.

ceea ce trădează de fapt şi incompatibilităţi de adaptare. culturale majore intre cei doi soţi. Pentru ca o familie să ajungă la divorţ. în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 24 de ani. Rata divorţialităţii este un indicator important al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. sau de cea a soţului/soţiei. inclusiv în România. reprezintă de regulă un alt patern instabil. rata divorţialităţii practic s-a dublat în ţările dezvoltate. • Diferenţe sociale. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin zece-cincisprezece ani). spre exemplu. Diferenţele de orice natură.societate. • Şocuri în familie. Trebuie să spunem însă că circa 20% din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie. existând chiar societăţi unde acesta este interzis. economice. Vârsta similară. divorţul presupune un procedeu mult mai complicat. crize de tranziţie sau procese sociale de o dinamică deosebită. Există mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor. pot conduce la tensiuni care să crească instabilitatea familiei. ea trebuie mai întâi să treacă printr-un proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt. constituie o sursă majoră a instabilităţii. cât să conducă la disoluţia familiei. • Nevoia de depărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. a unor rude foarte apropiate. Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă numărul de divorţuri la mia de căsătorii. Creşterea ratei divorţialităţii sugerează uzual stări anomice în societate. Dacă unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie. Îi vom trece în revistă: • Vârsta. în timp ce celalalt nu doreşte. moartea copiilor. mai ales când soţia este mai mare decât soţul. pierderile materiale importante. În ultimele decenii. 66 . Paternurile cele mai stabile sunt cele în care bărbatul are o vârsta cu câţiva ani mai mare decât femeia (2-4 ani). este un alt motiv de instabilitate. care sunt semnificative. Acest lucru este firesc dacă ne gândim că orice societate caută să promoveze prin orice mijloace instituţia familiei şi deci este normal să fie uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea divorţului. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei. conduc întotdeauna la un potenţial mare de tensiune şi conflict.

• Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. de asemenea. Alte forme de evoluţie sunt cuplul conflictual. religioase. Dependenţa de orice natură. ne referim în primul rând la relaţiile care exprimă afectivitatea. Evident. • Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj. afectivă de una din familiile extinse este statistic un factor de instabilitate. De asemenea. în timp ce dacă căsătoria a întârziat mai mult de trei ani înseamnă că au existat anumite motive pentru care. financiară. implicarea şi care conduc la stabilitatea familiei. • Regula celor şase luni şi a celor trei ani. cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească şi de aici probabilitatea unor reeditări a acestor motive. materială. monoparentale. cât şi a celui de mamă. rutiniere. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire. poate constitui o situaţie extrem de frustrantă. rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile şi mai ales ţinând de un mod de viaţă radical diferit faţă de cel standard. cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect socializant. în familia de apartenenţă a unuia din soţi. adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viata şi face parte din profilul acelei familii şi. adică un cuplu în care nu mai există real relaţii specifice celor dintre soţi şi în care căsătoria este menţinută pentru motive exterioare (economice.• Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. ajunge la divorţ. Putem evalua relaţiile afective de la nivelul 67 . sau chiar tensiuni. de status). Trebuie să spunem însă că nu orice familie în care apar surse de instabilitate. Dinamica relaţiilor în familie Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei. ceea ce evident nu este suficient. obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt. Modelele de familii conflictuale. fiecare soţ având o viaţă proprie. cuplul ritualizat. atât a statusului de soţie. Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost motivul fundamental al mariajului. al unei femei tinere nemăritate. Mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască. Explicaţia este relativ simplă.

în momentul căsătoriei având deja o cotă foarte înaltă. al morţii unuia din soţi. Spre exemplu. Cu toate acestea trebuie sa subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din funcţiile de socializare ale familiei. intimitatea. Pasiunea are o cu totul alta evoluţie. angajamentul. • funcţia de socializare. Intimitatea creşte constant până la un anumit nivel. adică al familiilor în care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii. instituţia baby-site-ului 68 . însă paternul este continuu ascendent. Putem lua în calcul. grădiniţele. circa 25% din femei. Spre exemplu. evident. Ea creste spectaculos de rapid. care măsoară anumite aspecte ale relaţiilor. adică ele exprimă modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor. empatia. în special secolul XX. • Funcţia de regulator sexual. de exemplu. de regulă mama. Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor sexuale au loc în afara familiei. sau a unei opţiuni personale a unor femei de a avea copii. până ajunge foarte aproape de zero. iar după câţiva ani ea va începe să scadă. dar de a nu se mărita. pasiunea. intimitatea şi pasiunea vom putea observa că ele au statistic o dinamică total diferită la nivelul unei familii. creşele. treptat. Există astăzi un număr mult mai mare de femei care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei.familiei prin mai multe variabile. însă şi în funcţie de durata existenţei acestor familii. dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale. angajamentul. în special în a doua jumătate a secolului trecut. Schimbarea funcţiilor familiei Societatea contemporană. • funcţia de reproducere. existând şi anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie. angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii. Familiile monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia schimbările majore produse. în anii ’90. aveau experienţe sexuale premaritale. Prin urmare putem să spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul. În SUA spre exemplu. a adus o serie de schimbări majore la nivelul funcţiilor familiei. după care rămâne la acel nivel aproape fără nici o evoluţie ulterioară. Toate aceste variabile exprimă. A rămas o funcţie importantă a familiei. valori diferite în funcţie de familie. puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie. Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relavate din analize statistice. dacă luăm în calcul doar primele trei variabile. comunicativitatea etc.

instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea copiilor.Engels. însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. Cu alte cuvinte indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care sunt mai importante social. Alte modele. spunea el. în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv. Familia ca instituţie a evoluat permanent de la începuturile civilizaţiei umane. Unele modele apar de la sine în decursul evoluţiei sociale fireşti. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. • funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită măsură. familiilor li se limitează în realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor. Mai mult. Trebuie specificat însă şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei. Prin urmare trebuie să ne aşteptăm ca şi acest model să evolueze. de propunere a unor modele alternative pentru instituţiile sociale. forma actuală. în mod firesc. • funcţia economică. funcţia de status.etc. care. dispar ca alternative nereuşite. cea cunoscută de noi toţi? Există în orice societate încercări de forţare a modelelor clasice. A rămas o funcţie importantă a familiei. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea contemporană. de cele mai multe ori. 69 . • • funcţia afectivă. a propus desfiinţarea familiei de tip monogam.. este de fapt o familie de tip burghez. altele sunt propuse ideologic sau programatic. care au preluat în mare măsură funcţia protectivă de la familie. Unele din aceste modele sunt în fapt cele care evoluează. de fapt F. în societatea contemporană există însă numeroase instituţii moderne de control social. Spre exemplu chiar marxismul. care ne este cunoscută. Cum o va face însă? Care sunt deci alternativele la familia clasică. dincolo de anumite limite definite de regulă prin legi. mai ales în protejarea copiilor foarte mici. Alternative la familia clasică Există indiscutabil un mare semn de întrebare. decât statusurile conferite în familie.

ci doar de traiul în grupuri care practicau sexul liber (în interiorul grupului). este radical diferită (generic vorbind). Nu este o formă foarte frecvent întâlnită. atunci când cei doi trăiesc împreună o bucată de timp. fie că este vorba de lesbianism. există o diferenţă importantă între homosexualitate şi lesbianism. mai ales că o funcţie importantă. grupuri care constituiau însă adevărate familii. Coabitarea consensuală presupune ca două persoane să trăiască în comun. în cazul a două femei. nu rareori membrii acestora refuzând total contactul cu familiile reale. în special ale unor relaţii stabile “in trei”. Coabitarea consensuală. în afara unei căsătorii formale însă. Pe de altă parte. Coabitarea consensuală este însă de două tipuri. el având de fapt o altă sursă decât homosexualitatea masculină. A fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70. În unele societăţi ea a devenit chiar legală. pentru ca ele s-au stins practic astăzi. Căsătoria de tip homosexual. trebuie să spunem. mai ales în afara cuplului. cea de reproducere nu poate fi asigurată. Coabitare premaritală. a propus modele alternative la familia clasică. Chiar dacă poate o alternativă discutabilă. acesta din urmă fiind considerat tolerabil. în majoritatea societăţilor. Mariajul de grup. în anumite limite. Dincolo de aceste experienţe. mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale. fiind vorba de doi bărbaţi. 4. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. Încercăm să le trecem în revistă: 1. În practică există însă în toate societăţile dezvoltate numeroase exemple ale unor forme de astfel de familii. fiind totuşi o formă a familiei. oarecum istorice. 2. şi de un stil de viaţă. acest tip de alternativă nu a devenit una semnificativă. 3. ca o familie. În fapt nu era vorba de un mariaj autentic. aceştia din urma fiind mult mai tentaţi biologic la aceste relaţii. înaintea căsătoriei. atunci când cei doi 70 . cu siguranţă ea este cea mai răspândită dintre toate. Nu este vorba de adulter.Prin urmare şi societatea contemporană. Mariajul deschis. între femei şi bărbaţi. Fie că este vorba de homosexualitate autentică. care ţine de un anumit caracter patologic. pentru că aici este vorba de un acord reciproc. 5. ne referim însă în special la a doua jumătate a secolului trecut. trebuie să spunem că ea nu poate deveni o formă alternativă reală. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie) Este un tip de familie care nu poate fi consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie). sau în vederea unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă.

Este evident că mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii precum cea a familiei nu se produc în câţiva ani. Care sunt principalele tipuri de familii? 3. foarte multe decenii.decid să trăiască permanent în acest mod. Care sunt principalele alternative ale familiei clasice? 12. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care sunt normele de căsătorie? 5. Care este dinamica relaţiilor în familie? 10. Care sunt principalele tendinţe în schimbarea funcţiilor familiei astăzi? 11. 8. Este evident că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. un număr foarte mare de cupluri decizând. Ce sunt normele de incest? 4. Numărul coabitărilor consensule a crescut aproape constant în ultimele decenii. Care sunt factorii de instabilitate a cuplului? 9. Ce este homogamia? 6. Ce este coabitarea consensuală? 71 . Care sunt factorii care intervin în selecţia partenerului? 7. ci în multe. măcar pentru o perioadă de timp să trăiască astfel. uneori chiar secole. Divorţul ca instituţie socială. Care sunt funcţiile familiei? 2.

aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza competiţiei. Tipologia grupurilor sociale 3. Mai mult. Ce este grupul social 2. toate de echipă. ideea experimentului fiind preluată în mai multe filme americane. ci şi pe cea mediatică. el a organizat un experiment pentru a observa modul in care se structurează normele sociale la nivel de grup şi modul în care ele influenţează percepţia şi raportarea la realitate. un psiholog social american. de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi interpretate complet diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau parte. Conducere. Copii nu se cunoşteau în prealabil. realizând două echipe pe care le-a pus în competiţie. Imediat după începerea experimentului copii au început să facă o distincţie clară între lumea din interiorul grupurilor şi cea din afară. fiind astfel puşi să formeze ad hoc grupuri. de 10-12 ani. A organizat mai multe jocuri. Tipologia liderilor 4. decizie şi efecte de grup Pe la mijlocul secolului trecut. concursuri sportive şi activităţi. Într-o tabără de copii. Dacă spre exemplu un baiat trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău” dacă făcea parte din grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă.Tema 7 Grupul social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Pentru aceasta el a împărţit aleator un grup de copii. După o săptămână Sherif a reunit cele două echipe şi le-a pus în 72 . Aceleaşi tipuri de comportamente. Muzafer Sherif a realizat un experiment care a şocat nu doar lumea ştiinţifică.

atunci când avem mai mulţi oameni. facându-i chiar să perceapă lumea complet diferit. eroii ai grupului nou format. Distincţia în grup . Pe de altă parte. Se dovedea astfel că grupurile exercită o forţă cu totul deosebită asupra membrilor lor. care au anumite caracteristici comune la nivelul unei populaţii. au fost reinterpretate pozitiv. Dacă ţinem însă seama şi de faptul că oamenii nu pot trăii decât cu totul accidental şi excepţional în afara grupurilor înţelegem de ce este importantă cercetarea acestui tip de structuri sociale. în sociologie avem deja o serie de alte concepte care se referă la “grupuri de oameni“. pentru sociologie aceştia nu formează un grup social decât în anumite situaţii speciale. Dar şi profesorii dintr-un anumit oraş sau dintr-o regiune pot forma o comunitate. fără a avea relaţii directe între ei. ştie la ce se referă.în afara grupului s-a păstrat. “murdar” etc. Experimentul a dovedit astfel capacitatea extrordinară a grupurilor sociale de a genera norme şi de a schimba valorile în baza cărora se interpretează realitatea. “nesimţit”. Cu toate acestea conceptul de grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei. spunem că ei formează. cu care copii nu se mai întâlniseră.competiţie cu o alta. din perspectiva analizei statistice a populaţiei. iar atunci când este vorba de locuitorii unui sat spunem că ei formează o comunitate. toate valorizrile negative acumulate şi concretizate în etichete ca “băiat rău”. Dacă spre exemplu ni se pare normal să numim grup mai mulţă oameni care stau întro staţie de autobuz.în afara grupului a rămas una esenţială în cercetarea socială. Pe de altă parte. viteji. practic imediat. chiar şi cu puţină educaţie. pentru că el trebuie să fie cu mult mai restrictiv comparativ cu noţiunea uzuală. respectivii copii fiind dintr-o dată consideraţi curajoşi. Aceste interacţiuni sunt date în special de un proces de 73 . Ce este grupul social? Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară. Spre exemplu atunci când este vorba de oamenii adunaţi la un miting spunem că ei formează o mulţime. Aceasta. Dinstincţia în grup . însă ea a fost retrasată. Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste concepte? În primul rând trebuie să spunem că grupul social este format întotdeauna dintr-un număr de indivizi între care există interacţiuni. o categorie socială sau statistică. O utilizăm aproape zilnic şi orice om. Spre surprinderea tuturor. în primul rând.

se întrebau anticii. Există mai mulţi factori care determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în ele. Anumite situaţii reclamă stringent comunicarea şi implicit relaţiile cu alţii. 74 . cât şi social de alţi oameni. În premanenţă avem nevoie atât biologic. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc valori şi norme proprii grupului respectiv. Dar atunci când exact apre grămada? La fel ne putem întereba de câţi oameni este nevoie pentru a forma un grup? În această privinţă autorii din domeniu au două puncte de vedere diferite. O piatră nu formează o grămadă şi nici două. O problemă extrem de importantă este aceea a motivelor pentru care oamenii trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. adică de un tip particular de interacţiune. iar de multe ori îşi dezvoltă simboluri proprii. Cât de mic poate fi un grup. Problema dimensiunilor grupului Definiţia pe care am dat-o nu este însă suficientă pentru a clarifica acest concept. de compatibilitatea unor interese sau nevoi etc. respectiv cât de mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al grămezii. Parcă nici trei pietre nu formează o grămada. Unii cercetători consideă că interacţiunile apar în momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare doi oameni sunt suficienţi pentru a vorbi de un grup. Nu există însă posibilitatea compatibilizării celor două accepţiuni pentru că ele sunt realizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare diferite. Simpla apropiere de alte persoane este si ea un factor care influenţează apariţia grupurilor. Spre exemplu ori de câte ori ne definim o situaţie ca periculoasă sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona. Alţi autori consideră însă că într-un astfel de caz nu ar fi vorba decât de o diadă. Un prim factor este dat de interdependenţa naturală şi socială a oamenilor.comunicare. “Când apare o grămadă?”. Un grup ar avea nevoie de cel puţin trei subiecţi pentru a exista o formă complexă de interacţiune specifică grupului social. definit în sens larg ca orice transfer de semnificaţii. Avem nevoie să relaţionăm pentru a putea trăi. Mai trebuie să răspundem la două întrebări esenţiale. de asemenea ei au scopuri şi obiective specifice. neexistând un consens. Evident mai putem identifica şi alţi factori care ţin de similaritatea indivizilor. Pe de altă parte situaţia în care ne aflăm este un alt factor stimulator al structurilor de tip grupal. Nu este însă suficient pentru o definiţie.

Există însă autori care au utilizat in experimente grupuri de 12-15 persoane. Grupurile primare sunt grupuri de tipul “faţă în faţă”. comunităţi. Grupurile mari ridică însă o problemă delicată. unul din precursorii interacţionalismului. la începutul secolului trecut. concept construit ulterior pentru a 75 . Cu alte cuvinte grupurile mari desemnează în realitate mulţimi. O primă clasificare am şi făcut-o. Din acest motiv unii cercetători consideră că în realitate grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. cea care împarte grupurile în mari şi mici. Cooley. în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să consideri ca grup anumite structuri care există ca atare în realitate şi trebuie cercetate astfel. nemijlcit. în funcţie de anumite teme de cercetare. Grupurile secundare. argumentul fiind acela că dincolo de acest număr apare tendinţa de a se forma alte structuri grupale interne prin spargerea grupului iniţial. Limita dintre cele două tipuri fiind undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori. Spre exemplu este normal să consideri o clasă de elevi sau o grupă de studenţi ca un grup. adică a grupurilor în care interacţiunile au în primul rând o bază afectivă. Mai mult. Pe de altă parte. Ele desemnează anumite structuri sociale pentru care avem deja concepte consacrate în sociologie. sau populaţii şi nimic altceva în plus. ele au o forţă persuasivă cu totul deosebită. În primul rând unii autori vorbesc de două tipuri de grupuri. Tipologia grupurilor sociale Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii pe care le utilizăm în raportarea la grupuri. organizaţii. la nivelul tuturor acestor tipuri de structuri interacţiunile care există între membri sunt destul de diferite de cerinţele pe care le-am prezentat ca fiind specifice grupurilor. El dorea să reliefeze importanţa relaţiilor de tip primar în formarea sinelui şi implicit a grupurilor primare. cu mult mai semnificative. de sociologul american Ch. grupuri în care membri comunică direct. O primă tipologie este aceea care distinge între grupurile primare şi grupurile secundare. Aceasta pentru că în acest caz există şi mai multe accepţiuni. Grupurile mici au considerată cel mai adesea ca limită superioară numărul de şapte opt membri. Conceptul de grup primar a fost propus. Există însă şi alte clasificări.Dimensiunile maxime ale unui grup ridică încă şi mai multe probleme. mari si mici. Prin urmare sintagma “grup mic” ar fi chiar o tautologie. după alţii la mai mult sau la mai puţin. chiar dacă nu una foarte importantă. desi evident ele presupun mai mult de 15 membri.

Dacă grupurile secundare pot devenii primare şi invers. 76 . care în principal va derula cu ceilalţi acelaşi tip de interacţiuni. Dacă într-un grup secundar. Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii relaţiilor. O familie poate fi privită ca un grup primar. La prima vedere pare a exista o corelaţie între cele două tipologii. respectiv cele secundare sunt formale. O grupă de muncitori sau un grup de studenţi care sunt puşi să rezolve o sarcină la seminar formează în schimb un grup secundar. Ele sunt grupuri care au predefinite tipurile de relaţii şi poziţiile interne. creată în mod normal de către o structură organizaţională. părăseşte grupul. Forma interacţiunilor interne este dependentă doar de proprii membri. spre exemplu. Criteriul de clasificare este complet diferit. în timp ce cele formale sau informale din perspectiva predeterminării origanizaţionale a unei forme a interacţiunilor. la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. la fel si o gaşcă de cartier. neexistând o formă organizaţională prestabilită. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt independente de subiecţii care le ocupă. Adică grupurile informale par a fii asociate celor primare. desemnează grupurile care nu se bazează pe interacţiuni afective. Lucrurile nu stau decât parţial aşa. O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. sunt adesea grupuri de interese sau profesionale. format din mai mulţi studenţi care s-au reunit să lucreze la un proiect. Am spus mai devreme pozitiv sau negativ pentru că nu este vorba doar de relaţii afective pozitive şi doi soţi care se ceartă au între ei interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar. Grupurile formale sunt grupuri care au o formă prestabilită. Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite. Grupurile informale sunt grupuri “narturale”. care au în mod uzual definite scopuri precise şi în care de cele mai multe ori interacţiunile sunt mijlocite de instrumente. ci va fi ocupată de o altă persoană. Un grup de copii care se joacă în faţa blocului formează un grup informal. care apar în decursul interacţiunilor dintre anumiţi subiecţi. iar cele formale celor secundare. Este drept că multe grupuri primare sunt informale. totuşi există o diferenţă esenţială. pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative). O grupă de sindicat reprezintă un astfel de grup. în sensul că ele preexistă acestora şi se menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. grupurile formale nu pot deveni informale. iar în cazul în care liderul. Aceasta face de exemplu să existe cel puţin o difernţă majoră.desemna forma opusă grupurilor primare. un grup informal nu poate să devină formal şi nici invers. poziţia sa nu dispare.

ele începeau să se raporteze la grupurile studentelor din anii mai mari. există chiar un proces de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual. S-au observat 77 . Spre exemplu. un cercetator a încercat să observe modul în care un grup de medici şi asistenţi medicali acţionează într-o anumită situaţie dată. au chiar tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în afara grupurilor. Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită. Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi anumite moduri de acţiune datorită presiunilor pe care le exercită orice fel de grup asupra propriilor membri. împrumutând seturile de valori şi norme ale acestora. treptat. care erau în fond cele ale propriilor familii de origine. Era vorba de un spital de urgenţă şi s-au analizat doar cazurile de atac de cord. ele devenind astfel de referinţă. pe care grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal . Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile la care aparţinem la un moment dat. Treptat. Potrivit unui asemenea mecanism acţionăm în diverse situaţii potrivit unor norme instituite în grup fără să ne propunem voluntar anumite comportamente. ele deveneau mult mai liberale în atitudiniile şi opiniile exprimate. mai mult decât atât. Am putea spune. Distincţia aceasta este importantă pentru că subliniază rolul extrem de persuasiv. ori în alte situaţii împrumutul valoric devine suficient de consistent pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile iniţial luate ca model să îşi piardă valoarea referenţială.valoric al indivizilor. normele si/sau simbolurile acestora. Cercetările sale au arătat că fetele veneau cu valori politice şi orientări conservatoare în colegiu.O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă. proces de care nu suntem întotdeauna conştienţi. Aceasta pentru că de multe ori subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste grupuri. Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte. dar şi crucial. Astfel. cel care a propus această clasificare. dar şi o viaţă relativ scurtă. după anul întâi. dar aceştia aşa cum am văzut chiar la începutul acestei teme. Sociologul american Newcomb. dar totuşi luăm ca referinţă valorile. cu mai bine de şapte decenii în urmă a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudiniilor şi opiniilor la tineri şi a studiat mai pentru mai mult timp un colegiu de fete.

Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a denumit efectul de aşteptare. marea majoritate. Nimeni din echipa medicală nu conştientizase vreun moment acest lucru. Singura explicaţie pentru această situaţie nu era alta decât aceea că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. Acţiunea medicală. totul ţinea de o presiune exercitată de grup asupra membrilor săi. cu atât acesta va fi oferit mai repede. Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta. cu un puternic sentiment civic. La scenă au fost martori zeci de vecini. religioase. atacul de cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că salvarea vieţii era o cerinţă mai presantă decât în cazul bătrânilor. unde o femeie a fost agresată. Cercetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe femeie. pentru persoanele vârstnice durata intervenţiei fiind practic dublă. Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de 78 . durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională cu vârsta pacienţilor. erau persoane respectabile. dealtfel perfect sincronizată. Acest efect apare în orice situaţii de grup. Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor. procesul intervenţiei avea durate foarte diferite. Efectul de aşteptare spune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie.modalităţile de intervenţie ale echipei medicale (grupul studiat) în toate cazurile de acest tip. se producea la fel. Mai mult. Studiul său se referea la un viol. Efectul de aşteptare. sau în situaţii în care indivizii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). chiar în faţa blocului unde locuia. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în cazul bătrânilor decât în cazul tinerilor. În cazul persoanelor tinere. Prin urmare cu cât pot oferii mai puţini ajutorul. pentru care se considera mai normal un eventual deces. aceasta a fost chemată abia după aproape jumătate de oră. El a fost descoperit de Bibb Latene în urma unui studiu de caz. de altfel problematic din punct de vedere deontologic. Vecinii. numai că în ritmuri diferite. cel mai simplu posibil. Evident în decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de mesaje privitoare la ritmul acţiunilor. Cu toate acestea ajutorul lor. produs într-un cartier din New York. Cercetarea a relevat un aspect extrem de interesant. Deşi era vorba de fiecare dată de acelaş tip de caz medical. ilustrativ pentru mecanismele prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor lor îl reprezintă efectul de aşteptare. apare într-un interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. s-a făcut cu o mare întârziere. dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie. chemarea poliţiei. care puteau urmării scena de la ferestre.

Atunci cînd se aflau două persoane timpul de reacţie al acestora era mai mare. creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi. Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator. oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este mai mare. cei mai mulţi. trei etc. încercând evident să îşi ofere ajutorul. dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună. Latene a efectuat un experiment. forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi si mai mică decât suma celor patru forţe individuale. Acest efect care se produce la nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o sarcină de grup efortul individual pentru rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul participanţilor. Dacă vor trage patru persoane. Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau. în general. din camera alăturată. Explicaţia este aceea că. la un moment dat. El chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor că li se va aplica un test oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi testate.grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi a fii în poziţii superioare. rebotezat tot de B. Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu reacţionau deloc. Au fost organizate mai multe situaţii de experrimentare în care în sală se aflau un singur subiect. Asistentul. Dacă vom pune doi oameni să tragă de aceeaşi sfoară. Efectul pierderii de vreme. efectul pierderii de vreme. Atunci când în sală se afla un singur subiect. Imediat. Cu alte cuvinte. pleca într-o cameră alăturată. forţa lor reunită Fr va fi mai mică decât suma forţelor individuale (pentru cazul în care ar trage singuri). care au dovedit că acest mecanism se produce în orice situaţii de acest tip. se auzeau nişte sunete puternice si un ţipăt al asistentului. în condiţii de anonimat al efortului individual. doi. Spre exemplu. Latene. aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa. Astfel. implicarea acestora va fii invers proporţională cu numărul membrilor. adică F1+F2. aproape în toate cazurile acesta se ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat. Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta este mecanismul producerii sale. 79 . Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de o sfoară legată de un dinamometru vom constata că acesta trage sfoara cu o forţă F. puşi să rezolve sarcini în condiţii de anonimat. timp care. rămânând să aştepte în continuuare fără a face nimic. care a dat chiar o măsură temporală cantitativă aşteptării.

sau cele de sarcină. în care nu pot fii cuantificate eforturile individuale sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Spre exemplu. în istoria ştiinţelor sociale. dincolo de o anumită limită efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea respectivă Conducerea grupurilor şi liderii Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor. cât şi de caracteristicile grupului din care liderul face parte.Acest efect ne explică de ce activităţile colective. Problematica liderilor constituie un subiect extrem de incitant. Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o creştere a eficienţei proporţională cu numărul acestora. Efectul mai ne sugerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi economice. la fel şi competentele de comunicare. grup la nivelul căruia putem identifica aceste caracteristici. Pe de altă parte. Cercetările au arătat că o serie de caracteristici sunt importante pentru a dobândi statutul de lider. Este vorba în principal de: ! Experienţă ! Competenţă de comunicare ! Competenţă profesională sau de sarcină ! Capacităţi empatice ! Personalitate puterncă ! Înalţimea ! Forţa Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular. este semnalată nevoia unui lider. un student de anul II 80 . adică a unei persoane care să conducă grupul respectiv. Au existat şi există chiar. nu întotdeauna un grup reclamă un lider. Prin urmare experienţa este raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută. dat fiind faptul că pregătirea liderilor şi asigurarea competenţei conducerii reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei organizaţii sociale. adevărate şcoli de cercetare a liderului şi a conducerii. ba mai mult. dat fiind faptul că poziţia de lider depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia. Prin urmare este imposibil să putem avea un lider care să poată deţine acest statut în orice tip de grup. extrem de frecvent. Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă.

care aveau de rezolvat o problemă. într-un experiment unor grupuri. Pe de altă parte. Nu trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice. Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri socioafectivi. covârşitoarea majoritate a personalităţilor politice au avut mai puţin de un metru şaptezeci. vorbeau foarte mult. capacitatea de a comunica şi implicit competenţele de comunicare par a fi de o importanţă capitală. dar probabil mult mai greu dacă aceştia sunt în anul III. dar vorbeau puţin şi alţii care. de multe ori chiar. o serie de caracteristici sunt discutabile în raport cu situaţii particulare. li s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să le dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei respective. Conducerea implică deci un complex de calităţi. Spre exemplu. cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează pe ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere acest drept). 81 . La nivelul aceluiaş grup este posibil să existe atât lideri profesionali. Dintre toate atributele semnalate. este adevărat nu foarte multe. care dădeau sfaturi pertinente. Putem vorbi astfel de lideri formali şi de lideri informali. pe de o parte. înnaintea competenţelor profesionale. dar nu dădeau sfaturi utile. Unii. Ei pot exista însă atât în grupuri informale. Existau două categorii de consilieri. Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal şi deci ei pot exista doar în astfel de grupuri.poate mai uşor să se impună ca lider într-un grup de studenţi de anul I. dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie. Cercetările au arătat că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre exemplu. Cei mai apreciaţi în finalul experimentului erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult şi nu cei care dădeau sfaturi utile. O regulă oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a necesităţii absenţei unor handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. dimpotrivă. Tipologia liderilor Există înnainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor grupurilor. Liderii informali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza unor caracteristici personale.

Cele două caracteristici pot să se reunească în una şi aceeaşi persoană. Etichetele cu care operăm. sunt din nou mai eficienţi liderii democaţi. dar acest lucru nu este unul uzual. Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum vor ei. la nivelul conducerii grupului. mediază conflictele. atunci când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie. Pentru anumite situaţii însă. comunitar) se gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii). ele se referă doar la stilul de conducere. în care nici nu mai avem de a face propriu-zis cu lideri. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o situaţie. sunt mai eficienţi liderii democraţi. buna dispoziţie. Cea mai eficientă categorie. Dilema socială apare atunci când un membru al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. O alta clasificare a liderilor. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi monopolizează total actul conducerii. nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea conducerii. Dacă spre 82 . menţin un climat social şi afectiv optim în grup. Conducere. sunt liderii care îşi asumă întreaga răpspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup. Desemnează situaţii în care la nivelul unui grup. o reprezintă liderii autoritari. Spre exemplu în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare. democraţi şi “laissez-faire”.cei care conduc grupul în vederea rezolvării unor sarcini. Ultima categorie o reprezintă un caz oarecum limită. Dilemele sociale. nu au nici un fel de încărcătură ideologică. decizie şi efecte de grup Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât la nivelul modului în care se i-au decizii în grup. cât şi la nivelul conducerii ca atare. controlează doar parţial membrii. liderii democraţi sunt mai eficienţi. Aceşti liderii au o funcţie mai degrabă integrativă. din punctul de vedere al modului în care ei conduc grupul. Liderii democaraţi cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii. La fel. nu intervin decât minimal în influenţarea acestora. (dar ele apar şi la un nivel mai larg. face distincţia între liderii autoritari. cât şi lideri care gestionează relaţiile afective. trebuie să menţionăm. Ei sunt cei care întreţin atmosfera. Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru aceste tipuri de presiuni de grup.

iar din fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic. distrugerea rapidă şi practic totală a C. Resursa (patrimoniul) a dispărut. Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula. ci a contribuţiei colective pentru a produce un bun public (utilizat de toţi membri). iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu au mai obţinut absolut nimic în final. Situaţia este identică atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la producerea bunului respectiv.P. o dilemă socială apare atunci când unul dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. atunci ele apar ca fiind chiar mult mai periculoase. este posibil ca în final resursa să dispară şi cel în cauză să nici nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de ea. în care controlul grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient. Dilemele sociale apar însă. Este vorba de un tip de dilemă socială în care nu mai se pune problema consumului în comun a unor resurse. În momentul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a patrimoniului fostelor cooperative imediat ceilalţi membri cooperatori au început să facă acest lucru. sau de a imita pe cel care a consumat mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult. atunci resursa în cauză se va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. Dacă extindem dilemele de la grup. în special în momente de criză. Practic orice ar face un membru al grupului rezultatul poate fi unul distructiv. şi eventual la presiuni exercitate de grup asupra membrilor.A.-lor. Dilema apare pentru ceilalţi membri care sunt puşi în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum. la începutul lui 1990. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se produce totuşi acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit nimic pentru el.exemplu un grup de prieteni pun banii împreună pentru a-şi petrece vacanţa. la comunitate. Dacă spre exemplu locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la 83 . Spre exemplu în România. Mai mult decât atât. Dacă însă comportamentul lui este imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic nulă. Dilemele sociale reprezintă unul din mecanismele sociale principale care pot explica cauzele epuizării resurselor limitate. Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema bunurilor publice. s-a făcut de cele mai multe ori pe baza unor mecanisme de genul dilemelor sociale. comparativ cel puţin cu cei care consumă mai mult. Dacă un membru al grupului păstrează norma de consum şi în acest caz el va pierde. dacă majoritatea vor imita pe cel care a declanşat mecansimul. Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului.

Este vorba de acţiunea de invadare a Cubei. Pe de altă parte acest efect 84 . Termenul a fost propus de sociologul american Irving Janis care a analizat una dintre cele mai catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea război mondial. care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro. nu le-ar fi făcut în condiţii normale. Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de americani după al doilea război mondial. din 17 aprilie 1961. care evident însă va deservi şi pe cel care nu a contribuit. analiza lui Janis reliefând zeci de greşeli pe care specialişti. care a planificat şi condus operaţiunile militare. chiar mult mai slabi profesional. Janis şi-a propus să explice cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit. Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia invulnerabilităţii. tendinţa exagerată de asumare a riscului etc. supraîncrederea. de a estompa atitudinile critice. El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink. Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public. Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedintele J. şi sprijiniţi de armata americană ei trebuiau să producă revolte în provincie. iar în final să conducă la o revoltă aparent populară. care implică activităţi voluntare nu se realizează. Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat întro lucrare unsprezece ani mai târziu.Kennedy. Operaţiunea presupunea debarcarea la Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi. asupra judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive. toată tehnica militară americană fiind distrusă sau capturată. Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura. Groupthink Este un efect care apare în grupurile decizionale datorită presiunii pe care grupurile le exercită asupra membrilor lor. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau luaţi prizonieri. adică a unui efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri şi care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii. subaprecierea adversarului. de la Bay of Pigs.intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe. care fuseseră pregătiţi de CIA. credinţa absolută în justeţea cauzei. de a polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu poltica grupului.

care are şi ea. Efectul se poate produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar. datorită reliefului marin. economie. tocmai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele operaţiunilor.este însoţit întotdeauna şi de o tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor. efectul groupthik s-a produs în 37% din cazuri. marketing. Cum poate fi definit un grup social? 2. mass media. cea a “avocatului răului”. organizaţii publice etc. Printre aceste măsuri menţionăm: ! Cunoaştera efectului groupthink de către membrii grupului de decizie ! Promovarea atitudinii critice ! Imparţialitatea totală a liderului ! Promovarea de soluţii alternative ! Apelul la experţi externi ! Munca în echipe decizionale paralele ! Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi reconsiderarea soluţiei finale Promovarea atitudinii critice este însă pe de departe cel mai important element tehnic care poate estompa efectele negative. în care administraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 cele mai importante crize. Ce sunt grupurile primare? 4. în special în grupurile decizionale din domeniul economic şi militar. Exemplele pot continuua. adică a unui specialist care are sarcina să aducă contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup. Ce sunt grupurile de referinţă? 85 . deşi avea loc o debarcare şi astfel debarcarea a întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu au putut ajunge. Spre exemplu în cazul analizat de Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti dealtfel necesari. s-a institut chiar o poziţie specială în grupurile decizionale. Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina acest efect. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Din acest motiv. efecte negative majore. acolo unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă. Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial. ci în oricare domeniu unde se iau decizii. la rândul său. Care sunt limitele de mărime ale grupurilor sociale? 3. Nu s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină.

La ce se referă efectul pierderii de vreme? 8. Care sunt tehnicile de eliminare a efectelor distructive ale groupthink? 86 . Ce sunt dilemele sociale? 11. Ce este efectul de aşteptare? 7. Care este tipologia liderilor? 10. Ce distincţie există între grupurile formale-informale. Ce este efectul groupthink? 12.5. Care sunt principalele atribute ale liderilor? 9. repsectiv secundare– primare? 6.

Mai mult. chiar în acest moment. cea la care plătiţi întreţinerea. acasă sau la un coleg. Organizaţii şi instituţii 2. fiecare dintre noi avem zilnic contacte. dar şi dacă vă duceţi acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să apelaţi la servicxiile unei organizaţii. Pentru că pregătirea dumneavoastră la sistemul de învăţământ la distanţă presupune parcurgerea unor cursuri. tot în acest moment. În epocile premoderne niumărul organizaţiilor cu care indivizii aveau contacte era incomparabil mai mic. Nu a fost întotdeauna aşa. Trăim se pare într-un univeres organizaţional. Birocraţia”. fie ca membri. Da. apelaţi în fond la o organizaţie. Am putea spune fără să 87 . Acasă credeţi că sunteţi mai liber. faceţi probabil parte dintr-o altă organizaţie. Aşa de multe? Da. Cu toate acestea. Toate aceste lucruri sunt evidente. este şi ea o organizaţie. Probabil că acum vă aflaţi la servici. Birocraţia ca tip ideal (Max Weber) 4. fie ca beneficiari.Tema 8 Organizarea socială. Sigur vă aflaţi în faţa unui calculator. Este vorba de o organizaţie care nu mai este tot atât de vizibilă. Dacă acum vă aflaţi la serviciu acesta cu siguraţă reprezintă un tip de organizaţie. dumneavoastră faceţi parte şi dintr-o organizaţie. pentru că asociaţia dumneavoastră. dar nu uitaţi că dacă staţi la bloc. însă ea este prezentă şi în realitate ea este cea care va impus lectura acestor rânduri. energia electrică. citiţi tema: “Organizarea socială. Birocraţia După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. cele care vă furnizează apa. Formal şi informal în organizaţii 3. Şi dacă mergeţi la un magazin sau la un bar. cea mai mare parte a organizaţiilor care existau erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoaştem astăzi. De ce faceţi acest lucru? Este simplu. Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Dumnevoastă. cu extrem de multe organizaţii. televiziunea prin cablu etc. Dar absolut tot confortul de acasă vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii. sistemul de învăţământ pentru care aţi optat reprezintă una din miile de organizaţii cu care dumneavoastră luaţi zilnic contact.

la fel şi în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile. Formal şi informal în organizaţii 88 . anumite tipuri de practici sociale care au o funcţie socială. În afara lor. pentru că în realitate o organizaţie presupune în totdeauna un număr de oameni care deţin anumite statusuri şi anumite practici pe care aceştia le săvîrşesc într-un context organizatoric. Organizaţiile pe de altă parte presupun anumite cadre formale în care îşi desfăşoară activităţile.grşim că astăzi organizaţiile ne domină existenţa. Există pe de altă parte. Pe undeva suntem mai puţin liberi. În cea mai mare parte umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul actual tocmai datorită organizaţiilor. Instituţiile desemnează. Cu toate acestea organizaţiile sunt cu mult mai importante decât am putea crede. De principiu orice organizaţie are la bază o instituţie socială. mutaţiile radicale în istoria dezvoltării societăţilor moderne nu ar fi fost posibile. Este vorba în primul rând de o caracteristică esenţială a organizaţiilor: autoreflexivitatea membrilor faţă de normele. scopurile şi obiectivele acesteia. practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o dimensiune formală. pe de altă parte. neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “anormale” în care am construi o organizaţie care nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar îndeplinii vreo funcţie la nivelul societăţii. Cum putem însă deosebi organizaţiile faţă de instituţiile sociale? Această distincţie o putem realiza dacă vom analiza câteva din elementele specifice acestora. Putem să ne gândim la astfel de exemple doar teoretic. Cu alte cuvinte în orice organizaţie membri trebuie să respecte. evident înnainte de toate pentru sociologie. este atât de important pentru orice ştiinţă socială. precis delimitată spaţial şi temporal. numeroase tipuri de instituţii care nu au forme organizaţionale. un adevărat mediu de viaţă specific uman. Organizaţii şi instituţii Atunci când am vorbit despre instituţiile sociale am precizat că ele se află întrun raport special cu organizaţiile. cadre care au întotdeauna o dimensiune comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională). dar să şi fie conştienţi de normele acesteia. Iată de ce studiul organizaţiilor. aşa cum am arătat. s-ar mai putea spune.

care este dată de propriile capacităţi de relaţionare socială şi de comunicare. una formală şi alta informală. Există spre exemplu organizaţii. De 89 . autoritatea şi influenţa. ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe în organizaţii. care au capacităţi persuasive în comunicare şi totodată responsabilităţi sau funcţii decizionale. formali şi informali. Prin urmare putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de structuri. dar şi organizaţii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) unde gradul formalizării este incomparabil mai redus. unde gradul formalizării este extrem de mare. De fapt orice organizaţie poate fi considerată din punctul de vedere al gradului formalizării pe o scală continuuă şi putem astfel vorbi de organizaţii puternic sau slab formnalizate. Există posibilitatea ca persoana care deţine cea mai mare capacitate de influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de autoritate. Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă. cum sunt cele militare. Aceasta înseamnă că în orice organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri. cel mai adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o coincidenţă între cele două tipuri de structuri. Pe de altă parte organizaţiile pot să fie clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun. Primii se bucură de autoritate în timp ce cei informali se bucură de influenţă. Ea se întâlneşte însă relativ rar. Distingem prin urmare la nivelul unei organizaţii două tipuri de atribute ale conducerii. situaţie care desigur este ideală. Structura formală reprezintă organigrama unei organizaţii. Cu toate acestea. În multe cazuri există chiar poziţii şi tipuri de relaţii de natură informală care îndeplinesc funcţii la nivelul organizaţiilor. la nivelul unei organizaţii nu există doar structuri de tip formal. în timp ce liderii informali deţin o anumită capacitate de influenţă. Este evident că ceea ce poate fi interesant întro eventuală analiză este tocmai raportul dintre cele două structuri. Este evident că există multe tipuri de organizaţii şi că în realitate gradul formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. Şi la nivelul organigramei şi la nivelul unei sociograme putem identifica anumite poziţii importante. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în baza poziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate). adică au predefinite natura şi tipul de relaţii dintre membri.Organizaţiile au în general o structură de tip formal. în timp ce structura informală reprezintă sociograma acesteia.

însă întotdeauna eficientizarea activităţilor unei organizaţii este dependentă fundamental de acest factor. în timp ce ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale.exemplu. la fel cum 90 . în timp ce raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor. Trecem în revistă pe cei mai importanţi: ! Unitatea elementelor ! Flexibilitatea ! Dimensiunile optime ! Raţionalitatea ! Comunicarea eficientă Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la măsura în care acestea formează un sistem funcţional. dar şi primăriile. dominate de formalizare. Organizaţiile integrative sunt cele cu rol în controlul social şi în socializare.Parsons există patru tipuri principale de organizaţii: ! Organizaţii economico-productive ! Organizaţii de putere ! Organizaţii integrative ! Organizaţii ale menţinerii modelelor Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din prima categorie. Dimensiunile optime depind de scopurile şi de natura activităţilor. Flexibilitatea se referă la capacităţile organizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză. Cea mai importantă este aceea a eficienţei diferite pe care o pot avea organizaţiile. Eficienţa organizaţiilor Raportul dintre strucura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la nivelul oricărei organizaţii. Factorii care determină o eficienţa organizaţiilor sunt însă mult mai diverşi şi nu toţi sunt determinaţi de formalizare. potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul american T. Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei organizaţiilor. ministerele. Parlamentul. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul societăţii (exemplu Guvernul. Din acest motiv organizaţiile specifice modernităţii. sunt pe de departe unele dintre cele mai eficiente în istoria umanităţii. mijloacelor şi a tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei. etc).

Pentru sociologie.este dependentă şi de realizarea unei comunicări eficiente în interiorul organizaţiei. Puterea acestor oficiali a fost semnalată în numeroase rânduri. exemplul cel mai reprezentativ fiind birocraţia romană. birocraţia nu doar că nu reprezintă un calificativ pentru lipsa de eficienţă a unei organizaţii. Spre exemplu. Balzac a definit poate cel mai plastic birocraţia. Birocratia ca tip ideal (Max Weber) Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată propus de Monsenior de Gournay pe la 1745. Avem prin urmare două tipuri de accepţiuni. El a definit birocraţia ca reprezentând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi pe undeva acesta este sensul pe care birocraţia l-a păstrat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi. în secolul XIX. acela de “reguli ale celor de la birou”. Pot fi găsite uşor şi alte exemple însă un lucru rămâne evident. ca şi pentru toţi cercetătorii care studiază organizaţiile. ci dimpotrivă ea este principalul factor al dezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în modernitate. Birocraţia nu a atins nivelul. Cu siguranţă. Pentru el birocraţia reprezintă modul raţional de organizare a vieţii sociale în modernitate. sociale şi politice spectaculoase realizată în modernitate. înţeleasă ca un tip de organizare formală. 91 . Înţelescul iniţial era chiar acesta în fond. Pentru sociologi. organizaţii de tip birocratic au existat şi în societăţile premoderne. dar şi cu exteriorul (în primul rând cu alte organizaţii). asta chiar cu mult înnainte ca birocraţia să devină subiect de analiză ştiinţifică. birocraţia este principalul factor al dezvoltării economice. chiar Weber recunoaşte. adică ale oficialilor. una clasică şi alta modernă. ponderea şi importanţa pe care o deţine astăzi. cea care a reprezentat tipul cel mai important de organizaţie în modernitate şi totodată principalul instrument al schimbării societăţilor. în special cea militară. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două cuvinte din două limbi diferite. niciodată în istoria premodernă. Una cu o profundă încărcătură peiorativă. semnificaţie pe care o utilizăm şi noi atunci când spunem de exemplu că “ar trebui redusă birocraţia” şi o alta. care nu pare să aibe o încărcătură valorizantă. a fost sociologul german Max Weber. Primul sociolog care a propus o analiză consistentă a birocraţiei. cea din exemplul precedent. Este vorba de franţuzescul “bureau” şi de grecescul “krators”. mai mult normativă.

birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organoizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta. presupune câteva elemente esenţiale: 1. adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin pe baza unor norme scrise. Deasemena se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. cadouri de la studenţi. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-economice. Separarea are loc atât fizic. cel mai adesea într-o formă piramidală. Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. în evul mediu. Acestea. din publicaţiile pe care le scot etc. Orice organizaţie de tip birocratic presupune o ierarhie. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. Birocartţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii. în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional. Acest principiu decurge direct din precedentul. care le şi asigură veniturile. în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exeterioare birocraţiei. chiar când existau aveau doar o funcţie colaterală. adică modelul reprezentativ al acesteia. el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste activităţi. 3. 2. 92 . care prestează aceste servicii sporadic.Pentru Weber tipul ideal de birocraţie. În acest mod se garanteză caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizaţii. ci trăiesc din diferite alte surse. pe lângă alte activităţi. profesorii din universităţi. La fel. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate. adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne. donaţii sau rente ale unor seniori. dar şi funcţional. În epocile premoderne cei care deseveau anumite intrese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare. nu au salarii pentru munca de predare. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. 4. Faţă de epocile premoderne. birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale.

mai mult. pentru că acestea sunt ale lui. sabia sau calul sunt obiecte de proprietate personală. Trecem şi noi în revistă câţiva dintre factorii fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţa ridicată: ! Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. ca simplu individ el este chiar insignifiant. Militarul modern nu are arme personale. Spre exemplu militarul premodern dispune când vrea de propriile arme. cum spunea Balzac. şi sunt uzual determinate din exterior. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul. mai mult chiar. armura. de sistemul politic spre 93 . Birocartţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie. ! Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale. cât şi faţă de resurse. ! Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia. cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocartic. De ce este eficientă birocraţia? Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. ! Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate.5. deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi. sau ale unor grupuri exteriorare aparatului birocratic. organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea. care nu mai este consdusă de militari. Astfel se elimină subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice. ! Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ.

Pentru Merton. chiar în bazele sale principiale. anumite elemente de tip disfuncţional. ci un aspect disfuncţional înregistrat într-o organizaţie particulară. dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei. Una dintre abordările cele mai semnificative. cel mai adesea. Trebuie să precizăm însă foarte exact faptul că Merton nu se referă la proasta 94 . unul din reprezentanţii de bază ai funcţionalismului. Cu toate acestea în secolul XX s-au multiplicat la o cotă deosebită studiile şi cercetările asupra organizaţiilor de tip birocratic. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber. ea poate funcţiona şi prost. deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. Abordarea lui Merton este cumva diferită faţă de cea a lui Weber. este acuzată mai mereu de corupţie. în practică. ci conţine. funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de acestre servicii. Doar birocraţia nu este aşa. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident. Merton. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de servici. dar odată definite scopurile. independent de alte constrângeri externe. corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi pentru că. din secolul trecut. birocraţia nu are doar aspecte funcţionale. Probleme şi disfunctionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi totodată fundamentală în istoria sociologiei. aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei. este vorba de Robert K. Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ. La fel. prin definiţie. de neprofesionalism etc. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. că pot exista şi cazuri de corupţie. funcţiile reprezintă statusuri atribuite.exemplu. El a definit-o în termeni ideali şi evident nu a exclus faptul că. este cea a unui alt mare sociolog. de data aceasta american. La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. Cu siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne.

pentru cazul unei găini care învaţă să bage capul pe un mic orificiu pentru a se hrăni şi ajunge să facă acest lucru cu o precizie şi cu o rapiditate deosebită. Antrenarea incapacităţii desemnează procesul de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile. Dacă un muncitor se superspecializează pentru anumite tipuri de operaţii. de la filosoful J. cu siguranţă că el va reuşi să fie extrem de eficient. Aceste inadaptări pot fi fatale pentru eficienţa sistemului birocratic. în cele ce urmează vom insista doar asupra principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice. în anumite condiţii. Termenul de psihoză ocupaţională a fost preluat şi el de Merton. Specializarea şi profesionalizarea. Cu cât specializarea este mai îngustă şi mai mult focalizată pe anumite tipuri de activităţi concrete. Abilitatea găinii evident devenind astfel fatală.Dewey. însă într-o bună zi pe acelaşi orificiu o mică ghilotină va tăia capul găinii în mod dramatic. problema este însă aceea că implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi care reclamă alte practici sau competenţe este mai mare. aşa cum am arătat dejaa sunt virtuţi de bază ale birocraţiilor. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a fost preluată de la economistul şi sociologul T. b) Pericolul psihozei ocupaţionale. a) Pericolul antrenării incapacităţii. Altfel spus din chiar elementele caracateristice care asigură eficienţa birocraţiei decurg o serie de disfuncţionalităţi potenţiale ale acesteia. Problema este însă aceea că tendinţa de supraspecializare poate să creeze un anumnit tip de dependeţă de anumite modele de practici şi activităţi care. în timp ce în modelul ideal al lui Weber nu exista loc pentru asemenea tip de elemente.funcţionare a unei organizaţii particulare. Climatul formalizat al birocraţiilor este 95 . aşa cum aparele în concepţia lui Merton.Veblen. Este sperăm evident faptul că abordarea lui Merton este una centrată prioritar tot asupra elementelor care dau eficienţă structurilor de tip formal. Este dacă vrem exact situaţia propusă de filozoful englez Burke. problemă care nu preocupă cercetarea fundamentală a birocraţiei. ci el se referă la anumite disfuncţionalităţi care decurg din natura specifică organizaţiilor de tip birocratic. cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai mare. se pot dovedi disfuncţionale. care a dat un exemplu plastic de abilitate fatală. Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa structurilor formale sunt aceleaşi. singura deosebire faţă de Weber fiind doar aceea că Merton admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru structurile de tip birocratic.

care pune în pericol orice tip de activitate desfăşurată în aceste organizaţii. presupusă de restricţiile normative este şi ea un factor la fel de stresant. dată fiind conştiinţa destinului comun şi a intereselor reciproce. Prin urmare orice birocraţie dezvoltă un mediu “problematic”. deci un scop al activităţii şcoalre. este acela al elevilor extrem de cuminţi şi liniştiţi care. Aceasta în primul rând pentru că mediul social formalizat nu este unul “natural”. ei sunt victime potenţiale ale unor tendinţe de formare a unui adevărat “spirit de corp”. Accest lucru se întâmplă pentru că disciplina. fiind astfel considerat un criteriu de evaluare. funcţionarul birocrat este total independent. Din aceste motive funcţionarii birocraţiilor au tendinţa de a 96 . Cel mai bun exemplu. este şi ea una tensionată. relaţia dintre birocrat şi clientul deservit de birocraţie. d) Pericolul “spiritului de corp” Aşa cum am precizat. aşa cum o să vedem. energetice. de a le considera într-o ordine a valorilor finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. dar mai mult. Este evident un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o organizaţie nu poate avea ca scop central pe acela de a-şi respecta regulile. chiar dacă au performaţe şcolare extrem de slabe. reclamând întotdeauna un consum intens de resurse psihice (de adaptare.unul extrem de stresant pentru funcţionar. pe care probabil dumneavoastră chiar l-aţi întâlnit în şcoală. Acest efect se produce datorită tendinţei de a sacraliza normele. de timp etc). tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”. dacă sunt consideraţi “neastâmpăraţi” au şanse mai mici de a promova. o valoare finală. prin definiţie. Ne aducem aminte că acesta era unul din elemenetele cele mai importante care asigurau eficienţă birocraţiei. iar cariera sa este definită doar de către aceste structuri. Pe de altă parte munca rutinieră. Datorită rolului lor esenţial în funcţionarea eficientă a unei birocraţii. în timp ce elevi chiar mai bine pregătiţi decât aceştia. normele ajung însă din simple mijloace să devină adevărate obiective ale activităţii funcţionarilor. Nu în ultimul rând. respectarea normelor ar trebui să fie în orice asemenea organizaţie doar un mijloc pentru îndeplinirea scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. El depinde doar de structurile de tip birocratic. Cu toate acestea. adică supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare instrumentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic). Respectarea normelor de către birocraţi este o cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. Birocraţii au conştiinţa acestei independenţe. de orice sursă posibilă externă de intervenţie. c) Pericolul sacralizării normelor.

orice om doreşte să fie tratat cazul său în mod personalizat în relaţia cu orice serviciu public sau privat. că ar trebui să fie deservit de birocraţie şi deci se aşteaptă să fie tratat în consecinţă. de cele mai multe ori iese câştigător birocratul. El trebuie să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate.se autonomiza total. Birocratul însă nu are voie. Care sunt principalele tipuri de disfuncţionalităţi ale birocraţiei la Robert Merton? 97 . Parsons? 3. În mod normal birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi trebuie să fie pentru a acţiona eficient. e) Pericolul potenţial al relaţiei cu clientul. Mai trebuie să spunem că atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze. pentru că el are. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. În acelaşi timp însă. Pe de altă parte. chiar şi faţă de clienţii pe care îi deservesc. În aceste condiţii ei tind să se autonomizeze totodată şi în raport cu obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească. Care sunt tipurile de organizaţii la T. Din cele prezentate mai devreme a reieşit că în orice birocraţie există un pericol potenţial de conflict între birocrat şi client. Care sunt caracteristicile tipului ideal de birocraţie la Max Weber? 6. Care sunt factorii care eficientizeaza activitea organizaţiilor? 5. tot prin definiţie. Ce reprezintă “psihoza ocupaţională”? 9. Care sunt deosebirile şi asemănările între instituţiile sociale şi organizaţii? 2. Ce reprezintă “sacralizarea normelor”? 10. prin natura muncii sale. Care sunt elementele care asigură eficienţa deosebită a structurilor de tip birocratic? 7. ci şi de o percepţie deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor. clientul consideră. mult mai mare experineţă faţă de client şi chiar deţine strategii special elaborate pentru a ieşii din asemenea situaţii problematice. Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”. Ce reprezintă organigrama şi sociograma unei organizaţii? 4. Ce reprezintă “antrenarea incapacităţii”? 8. să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă. de cele mai multe ori.

Mai ştim. s-a produs practic doar în oraşe. Trebuie să spunem însă că şi tot ce a fost dramatic. mediul urban şi cel rural. Acest lucru s-a întâmplat în principal pentru că mediul de viaţă urban reprezintă de fapt mediul de viaţă specific uman. tot ce a însemnat istorie politică şi economică. că în cea mai mare parte a istoriei.Tipologia comunităţilor teritoriale 2. de asemenea. Dacă luăm ca referinţă întreaga istorie a umanităţii. psihologi sociali etc. atunci am observa cu uşurinţă că populaţia urbană nu a reprezentat în istorie mai mult de câteva procente. Doar în secolul trecut balanţa dintre populaţia care trăieşte în comunităţile rurale şi cele urbane s-a echilibrat cât de cât. Este probabil şocant faptul că o minoritate. Ceea ce foarte puţini ştiu însă. majoritatea populaţiei a trăit în afara oraşelor. a artelor. progres. Acest mediu este cu totul special şi din acest motiv el este studiat de către sociologi. cu toate societăţile cunoscute. criminalitate şi devianţă a avut loc în principal tot în oraşe. Cu alte cuvinte cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rău pentru istoria umanităţii sa săvârşit în oraşe.Comunităţile rurale şi tipologia lor 3. deşi chiar în prezent talerul populaţiei urbane nu reprezintă nici pe de departe o jumătate a populaţiei planetare. dezvoltare a ştiinţei. Qvasitotalitatea istoriei este urbană. este faptul că tot ceea ce s-a întâmplat semnificativ în istorie. Comunităţile umane care trăiesc în cele două medii tipice de viaţă. şi am încerca să reliefăm raportul de care aminteam mai devreme. ecologi sociali.Tema 9 Comunităţi teritoriale După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. tot ce a însemnat suferinţă.Problematica comunităţilor urbane Oricine ştie ce sunt comunităţile urbane şi rurale. pentru toate societăţile civilizate. au la rândul lor diferenţe 98 . ca şi a culturii în general. doar câteva procente din populaţia umanităţii. “a scris” în principal istoria. război.

Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relaţii sociale. Procesele ecologice se referă la modalitatăţile prin care comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu impuse de un teritoriu dat. Între membrii unei comunităţi nu sunt necesare interacţiunile directe. faţă de care există o relaţie de dependenţă şi în care distingem uzual trei zone specifice. Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz avem un exemplu de comunităţi teritoriale. ritualuri 99 . Prima este zona de locuire. norme.semnificative care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei. aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare. formează comunităţi. în timp ce în al doilea un caz este vorba de comunităţi de tip profesional. anumite tipuri de interacţiuni şi activităţi. au seturi de valori. iar cercetarea empirică. dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie de procese speciale pe care le vom denumi procese ecologice. comunităţile sunt dependente funcţional de respectivul teritoriu. ca şi la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului. Acestea reprezintă comunităţi care locuiesc într-un anumit teritoriu. anumite ocupaţii. a debutat tot cu analiza oraşului şi a comunităţilor urbane. în fapt. ceea ce vom realiza în cadrul acestei teme. mai mult. În cadrul acestei teme vom trata exclusiv comunităţile teritoriale. Aşa cum am precizat. comune). Şcoala de la Chicago. de multe ori primele două zone erau. ca în cazul grupurilor. de teren. care împărtăşesc un fond cultural comun. cum sunt sociologia urbană şi cea rurală. Să ne amintim faptul că prima şcoală de sociologie americană. a doua este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale membrilor comunităţii) şi o a treia zonă. în sociologie. Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie luată însă doar ca un simplu element de localizare. care au totodată conştiinţa apartenenţei la comunitate. cât şi medicii din România. Este evident că în practică cele trei zone pot fi distincte sau nu (de exemplu în comunităţile rurale de tip premodern. Problematica comunităţilor sociale Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni. După cum se observă din definiţie atât locuitorii unui sat. Iată doar câteva din argumentele pentru care este necesară studierea comunităţilor teritoriale. este una de sociologie urbană. care este dată de traseele pe care se deplasează membrii comunităţii între primele două zone.

etc. pot să fie realizate pe criterii administrative (spre exemplu în România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii de aşezări: municipii. profile culturale diferite. Mai mult decât atât. În cele ce urmează vom trata separat problematica celor două tipuri de comunităţi şi vom încerca. oraşele au avut istoric cu totul alte funcţii sociale. proces care este dealtfel parte a unui proces mult mai amplu. Tipologia comunităţilor teritoriale Dincolo de clasificările exemplificate mai devreme trebuie să spunem că există o clasificare fundamentală. 100 . mai degrabă acest caz este doar excepţia. comune suburbane. Mai mult. dar pot să se facă clasificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional (pe baza naturii activităţilor şi a funcţiilor oraşelor. însă acest proces este relativ nou în istorie. să surprindem atât particularităţile fiecărui tip de comunitate. cătune. de exemplu oraşe industriale. sate adunate etc. cea care distinge două mari categorii de comunităţi teritoriale: comunităţile urbane şi comunităţile rurale. devine urbană. însă diferenţele dintre rural şi urban sunt mult mai multe şi nu se reduc doar la o diferenţă de grad de dezvoltare. analiza ştiinţifică a celor două tipuri de comunităţi nu este la fel de facilă. specific modernităţii. În România spre exemplu. cât şi elementele care le diferenţiază. Există întradevăr o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural întrunul urban. Aşa cum am precizat la începutul acestei teme această distincţie este una cunoscută de oricine.). şi în final.). în analiza pe care o vom desfăşura. faţă de comunităţile de tip rural. sate cu structură geometrică. istoria din ultimii o sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei deosebiri de grad de dezvoltare între cele două tipuri de comunităţi. comune. urbanizarea. avem mai multe categorii de aşezări: sate de munte. Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din punctul de vedere al naturii relaţiilor sociale). el aparţinând mai degrabă modernităţii. asumându-se tacit teza că lumea rurală. Există însă cu mult mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor teritoriale. oraşe turistice etc. În primul rând ar trebui spus că în cele mai numeroase cazuri oraşele nu au apărut din comunităţi de tip rural. Cu siguranţă însă. sate. sate împrăştiate. din punct de vedere al restricţiilor impuse de teritoriu. oraşe. Până la un punct această teză este adevărată. prin dezvoltare.

a făcut distincţia între “comunitate” şi “societate” şi am putea continuua. Dacă am prelua ideea “solidarităţii mecanice” a lui E. la nivelul unei comunităţi rurale. Pentru Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a universului rural faţă de cel urban. ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri. la rândul lor. ţărăneşti şi agricole. Modelul solidarităţii mecanice. unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai comunităţilor rurale. tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care îl au acest tip de comunităţi. Conceptul de tot uman a fost utilizat de R. sociologul francez amintit mai devreme făcea distincţia între “solidaritatea mecanică” şi “soclidaritatea organică”. persoanele care au aceaşi vârstă şi acelaşi sex tind să aibă acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi ocupaţii. dar mult mai greu pentru o aşezare rurală din Europa de astăzi. Tipologia comunităţilor rurale Comunităţile rurale însă. Ele reprezintă un ansamblu de gospodării. F. tot în secolul trecut. Această distincţie a fost tratată de altfel în numeroase rânduri în istoria sociologiei. În fapt aceste distincţii. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale: comunităţi sălbatice. de omogenitate şi de autonomie. Este vorba de identitate. având vârsta umanităţii.Comunităţile rurale Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi. şi poate cel mai important. de asemenea dimensiunile sunt mai mici. Una dintre cele mai interesante analize a comunităţilor rurale este cea propusă de Robert Redfield. au diferenţieri importante. Cu alte cuvinte în comunităţile rurale conştiinţa identităţii membrilor este mult mai puterncă decât în comunitţile urbane. 101 . comunităţile rurale se caracterizează întotdeauna printr-o omogenitate socială mult mai mare. existente într-un mediu dat. Redfield.Tonnies. la rândul lor. al lui Durkheim. Prin urmare putem clasifica şi comunităţile rurale. ar funcţiona foarte bine pentru o comunitate arhaică studiată de antropologi. indiferent de denumirile utilizate se referă la natura diferită a relaţiilor existente în comunităţile de tip urban şi cele de tip rural. Omogenitatea se referă la faptul că. care formează un tot uman. deci se aseamnănă social foarte mult. Durkheim am putea spune că membrii respectivi sunt interschimbabili. de dimensiuni.

Aceste diferenţe istorice nu sunt însă absolute. Comunităţle de tip ţărănesc. Pornind de la clasificarea propusă şi gândindu-ne la cazul României. în timp ce comunităţile agricole sunt mai de grabă tipuri contemporane de comunităţi rurale. trebuie să spunem că este greu să încadrăm total comunităţile rurale din România în categoria comunităţilor agricole. pentru că evident comunităţile sălbatice care există astăzi sunt doar cele arhaice. în special de tip medieval. În satele devălmaşe. Devălmăşia se referă la proprietatea în comun asupra pământului. Mai există la noi. vârstă Completă Nivel al capacităţii de Completă Comunităţi ţărăneşti Relativă Relativă Comunităţi agricole Nu există Foarte mică După cum se observă există mai multe elemente de diferenţiere între cele trei tipuri de comunităţi. într-un fel. aşezări care sunt mai degrabă ţărăneşti decât agricole. Este cazul satelor devălmaşe. deci care erau în mod clar comunităţi ţărăneşti. pe de altă parte. sex. o dimensiune istorică. Ar mai trebui precizat totodată că această clasificare are. studiate în special de profesorul H. până la începutul secolului trecut existau comunităţi autentic medievale. sunt în fond comunităţi de tip premodern.Redfield Comunităţi sălbatice Grad al autonomiei autosubzistenţă Atribuirea rolurilor Gradul intercunoaşterii Attudinea străini faţă de Refuz străinilor total al Toleranţă mică Acceptare faţă de străini Pe Total criterii de Pe criterii de grup Foarte mare Pe pieţei Foarte mic principiul rudenie. Sintetic putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel: Tabel: Tpologia comunităţilor rurale la R. în perioada interbelică. organizarea era una bazată pe obşti săteşti. studiate de antropologi. Mai mult. Obştea era o instituţie de conducere formată din cei mai reprezentativi membrii ai comunităţii (ceva în genul 102 .Stahl.Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor criterii. spre exemplu. mult mai apropiate de comunităţile urbane. care mai existau la noi la începutul secolului trecut.

Funcţia de locuire a oraşelor a fost la începuturi una secundară. Oraşele au apărut din alte motive comparativ cu aşezările rurale. de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra unor pământuri naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de comunişti. pământurile agricole sau cele pentru păşunat. ele având pretutindeni. comparativ cu aşezările rurale. în fiecare an. ele fiind obiect de proprietate comună. Acest tip de comunităţi rurale îşi au originea în evul mediu. importanţa universului urban este una net deosebită pentru întreaga istorie a umanităţii. Există un număr mare de tipuri de activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu ruralul. ea are datoria de a repartiza fiecărei familii. unde locuirea a reprezentat întotdeauna obiectivul prioritar. trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere. sacre. în România s-a manifestat o tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de comunităţi rurale. ceea ce face ca importanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare. Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comunităţi rurale. Obştea reprezenta comunitatea în raporturile cu orice autoritate din afara comunităţii. ! Diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată (comunităţile urbane sunt mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi profesiuni. Ar mai trebui să menţionăm că. funcţii religioase.sfatului bătrânilor existent la populaţiile vechi). Comunităţile urbane Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale. prezente inclusiv în societatea contemnporană. în sesnul lui Redfield utilizat mai devreme) 103 . prin reînfiinţarea obştilor săteşti. Pământurile sunt schimbate în fiecare an. ele rămânând funcţionale în România pâna în perioada interbelică. Evident că un asemenea tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona astăzi pe baza principiilor originare şi mai ales nu mai poate fi considerată într-o ordine a dezvoltării. după 1990. Dacă istoric principala diferenţiere este dată de funcţia prioritară pe care aceste comunităţi au îndeplinit-o. Ea este singura instanţă de judecată pentru membri comunităţii. originar. de regulă izolate. Dintre acestea cele mai semnificative caracteristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt: ! Volumul mare al populaţiei ! Densitate mare a activităţilor sociale. sau mai general.

locuitorii oraşelor au fost oameni din clase superiorare. şi abia după ce erau “sfinţite” populaţia se muta în ele. Ele au apărut ca aşezări fortificate menite a proteja obiectele. până la modernitate. iar mai ulterior de către sacerdoţi. chiar mai mici. Toate oraşele vechi au ziduri de apărare. volumul populaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş. Dacă vrem putem spune că ele au fost destinate locuirii. 104 . mai mult chiar acestea au şi ele un caracter sacru. au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe. Încă din antichitate oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de populaţie. Toate oraşele cunoscute. atât ca populaţie. în raport cu dovezile găsite. elitele politice. Unii vorbesc de circa 5000 de ani în urmă. Momente semnificative în istoria oraşului Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor în istorie. oraşele erau construite dintr-o dată. Spre exemplu la vechii romani cine atingea zidurile cetăţii trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare. Permanent în istorie însă. Conducerea societăţilor. Spre exemplu. sau la romani în faza regalităţii. oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de doar câteva hectare. de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de foarte mult timp. atât la mesopotamieni.! Dominanţa organizării de tip formal. primele oraşe din istorie nu erau mai mari decât aşezările rurale. nu doar de sacerdoţi. sau la popoarele indo-europene. Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. alţii merg pâna la şapte. Momentul este dificil de precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o perioadă mare de timp. Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. în timp ce alţi istorici readuc această dată mai aproape de noi. doar în sensul locuirii de către divinităţi. cum sunt de exemplu oraşele turistice. iar mai târziu templele. oameni cu rang mai înalt decât cei care locuiau în mediul rural. au avut o funcţie sacră. şi locurile sacre ale unor comunităţi. ci de multe ori. la egipteni. dar pot exista şi oraşe care să aibă dimensiuni mici. dar şi cele culturale. sau chiar mai mult. Primele oraşe au avut dimensiuni foarte mici. mai târziu. Mai mult. iar atunci când arheologii au descoperit devezi concrete ale existenţei unor oraşe. cât şi ca dimensiuni. comunităţiile urbane fiind dominate de organizaţi formale. opt mii de ani. Acesta este motivul pentru care la vechii greci.

Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. Ele au fost studiate adesea în sociologia urbană (ramură a sociologiei dezvoltată încă de la începutul secolului trecut). Există mai multe tipuri de procese de creştere urbană care au fost analizate de sociologi. Proccesul a fost unul dublu. într-unul urban şi apariţia astfel de noi oraşe. Aceasta din mai multe motive. inclusiv în construcţii. Dinamica populaţiei. Acest lucru este posibil prin 105 . Procese de creştere urbană Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii. inurbaţia. În primul rând caracterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor a fost pusă sub semnul întrebării. Explozia urbană s-a produs o dată cu acest secol (alXIX-lea) şi ea mai poartă şi numele de urbanizare. acela de transformare treptată a modului de viaţă rural. noi tipuri de oraşe. au devenit brusc exponenţiale. De la bun început acestea nu au mai avut ziduri de apărare şi au manifestat implicit o deschidere maximă faţă de exterior. care reprezintă un proces de creştere urbană realizat prin expansiunea dincolo de un teritoriu dat al oraşului (aşezării de fapt. şi în transporturi. care nu au mai avut o funcţie administrativă sau religioasă. Revoluţia industrială a adus mutaţii mult mai semnificative. a putut pe de altă parte să crească în dimensiuni. mai ales în secolul XIX. Oraşul modern. Alături de exurbaţie avem un alt proces. ca şi ritmul de creştre urbană. pentru că procesul se referă în principiul la orice tip de localitate). El reprezintă un proces de creştere urbană în limitele unui teritoriu dat. dar şi datorită existenţei zidurilor de apărare care permiteau protecţia faţă de exterior. Pe de o parte este vorba de creşterea în dimensiuni a oraşelor vechi sau apariţia de noi oraşe. cum sunt cele industriale. iar pe de altă parte este vorba de un alt proces. datorită inovaţiilor tehnice. Au apărut din necesităţi strict economice. de dezvoltare industrială. pe baza unor comunităţi rurale. Pe de altă parte. Distingem în primul rând exurbaţia. este vorba de oraşele industriale.Trebuie să spunem că până la modernitate oraşele au avut un caracter închis. tocmai datorită carcterului originar sacru. În primul rând zidurile de apărare au început treptat să dispară pentru că utilitatea lor militară a fost minimalizată de apariţia noilor arme moderne de asediu (în primul rând tunul).

sau prin creşterea pe verticală a oraşului. ridică proibleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor. ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari. lapte. ca şi al controlului social. Conurbaţia este întâlnită foarte des în societăţile dezvoltate. În alte situaţii cele două oraşe şi-au păstrat identitatea. Este vorba de complexe urbane gigantice care pe baza conurbaţiei. 106 . au ajus să formeze un megalopolis. care are o populaţie apropiată de cea a României. care leagă Los Angeles de cel San Francisco. alături de oraşe mai mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. pâine. are problme comparabile. Magalopolisul reprezintă un complex urban foarte mare. care se bazează pe conurbaţie. Mai există o situaţie specială de creştere urbană. Megalopolisul. Dacă mai lăum în considerare şi alte aspecte ecologice.revalorificarea zonelor urbane libere. Dacă luăm spre exemplu doar consumul de produse de bază. atunci trebuie să ne gândim că trebuie asigurat trasnportul zilnic a mai multe zeci de milioane de ouă. Ea este specifică zonelor industriale. Să ne gândim că pentru asigurarea necesităţilor unei populaţii de peste 17 milioane de oameni eforturile zilnice sunt considerabile. de-a lungul unor căi de comunicaţie. să spunem de ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate). Acest proces poartă numele de conurbaţie. În unele cazuri conurbaţia a sfârşit prin asimilarea unor oraşe mai mici. Numai asigurarea zilnică a transportului acestor produse reprezintă o întreprindere extrem de complexă. dacă nu mai mari. Inurbaţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a oraşelor în afara limitelor teritoriale date. Un oraş precum New York-ul. dar în care sunt implicate oraşe foarte mari. zeci de mii de tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi de cel puţin câteva zeci de ori mai multă apă. cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic din oraş şi distrus. apă. care reuneşte mai multe oraşe de dimensiuni foarte mari. Există însă şi un al treilea proces de creştere întâlnit în situaţiile în care două sau mai multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc graniţele. care au devenit în final cartiere ale oraşului mai mare. atunci situaţia devine cu mult mai complexă. Cele două procese de creştere se pot întâlni concomitent la nivelul aceluiaş oraş. Un exemplu celebru de megalopolis este complexul de oraşe din SUA. acolo unde creşterea oraşelor s-a făcut costant până la limitele altor aşezări.

Elita care locuia iniţial în centru. Şcoala de la Chicago a propus mai multe modele de analiză a oraşului. foarte diferite. La acest nucleu. Prima şcoală de sociologie a oraşului este Şcoala de la Chicago. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasărilor intraurbane.Modele ale dezvoltării oraşelor Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme extrem de diverse. dar şi mai mulţi locuitori ai oraşului). Este vorba de fenomenul “înapoi în oraş”. dincolo de ultimele cercuri concentrice. şi se numeşte modelul cercurilor concentrice. semnificativ în special după al doilea război mondial. pe măsura dezvoltării s-au adăugat o serie de cercuri concentrice. politice şi nu în ultimul rând ecologice. iar al doilea de reconstrucţia centrelor oraşelor mari (care nu aveau valoare istorică de regulă). aplicabil în realitate multor oraşe mari. Acest ciclu se poate repreta de mai multe ori. fenomen care s-a manifestat datorită a doi factori. pentru a asigura un confort şi standarde de un nivel deosebit. după acest cerc a apărut un altul concentric care este dat de o zonă de locuire (dezvoltarea industriei presupunând mai multe locuri de muncă. Sumner. ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone puţin poluate. Modelul cercurilor concentrice consideră oraşul ca având un nucleu care are funcţii de centru administrativ şi cultural. datorită unui necesar mai mare de spaţiu. încă de la începutul secolului trecut. Aceste model de dezvoltare. Procesul se repetă pentru că vechea zonă de locuire devine şi ea treptat insuficientă şi se manifestă imediat presiuni în direcţia apariţiei unui nou cerc concentric. de această dată cu funcţii de locuire. date fiind contextele sociale. de jur în prejurul oraşului. Primul model de analiză este chiar modelul oraşului Chicago. R. având şi o funcţie specială rezidenţială (de lux iniţial). a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului. Acest fenomen a fost însoţit în anii optzeci şi de un fenomen contrar. de condiţii de locuit. istorice. În sociologie s-au studiat toate aceste procese de creştere urbană. face ca expansiunea industrială să fie limitată din nou teritorial şi din acest motiv apare la un noment dat o nouă zonă industrială. Fondatorrii acesteia. a mai produs un fenomen.G. Noua zonă de locuire. Park şi W. Mai întâi un cerc care reprezintă o zonă industrială. cu fenomenele conexe caracteristice. Este vorba de “fuga în afara oraşului”.E. pe un nou cerc concentric. sunt totodată pionierii cercetărilor empirice dezvoltate la nivelul oraşului. 107 .

O variantă a acestor modele de creştere o reprezintă modelul nucleelor multiple. care favorizează creşterea în ritmuri diferite a diverselor zone. ceea ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex. Aceasta deoarece în mod obişnuit posibilităţile de expansiune nu sunt uniforme. care au “înghiţit” aşezările satelit din jur.Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană. Uneori este vorba de o serie de restricţii fizice. de regulă după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice. Este şi cel mai răspândit model de creştere urbană. În acest caz avem mai degarbă sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis cercuri. Acest model corespunde în special marilor oraşe. În acest mod apar fenomene de întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor industriale şi de servicii. zone improprii locuirii etc. care a rămas cu mai multe nuclee de origine. ele neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau de resurse. El este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentrice. În practică creşterea absolut concentrică este mai mult o excepţie. Modelul cercurilorconcentrice Nucleu Zonă industrială Zonă de locuire Zonă industrială ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. servicii care pot funcţiona şi în cadrul unor zone de locuire. ape. alteori este vorba de existenţa unor căi de comunicaţie sau a unor zone cu resurse deosebite. s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dezvoltării extraordinare a serviciilor. Ce sunt comunităţile teritoriale? 108 . ca şi zonele de locuire şi cele industriale.. de regulă mai mici ca dimensiuni şi care în timp au devenit cartiere. Fiecare din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală. de regulă considerate centre ale noului oraş. până în momentul în care ele au format un singur oraş de dimensiuni mai mari. Acest model se întâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe baza conurbaţiei. Pe de altă parte distincţia dintre cele două tipuri de zone industriale şi de locuire.

Ce este conurbaţia? 10. Care sunt caracteristicile specifice ale oraşului premodern în raport cu cel modern? 7.2. Ce este exurbaţia? 9. Ce este satul devălmaş? 5. Ce este un megalopolis? 11. Care sunt criteriile de diferenţiere între comunităţile urbane şi cele rurale? 3. Care este tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield? 4. Care sunt principalele modele de analiză a oraşului? 109 . Ce este inurbaţia? 8. Care sunt principalele careacteristici ale comunităţilor urbane? 6.

Abordarea sociologică a criminalităţii 4. un asasinat la comandă şi omorîrea unui poliţist în timpul unei misiuni de către o bandă înarmată. ci la fel ca şi în spaţiul juridic. ca în exemplul crimei la comandă. sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal.Controlul social şi peoblematica managementului instituţiilor de control social Să ne gândim la câteva exemple de crimă. Unele se referă la o crimă săvârşită la nivel individual. ca un tip major de devinaţă nu ne referim în sociologie doar la omor. la un nivel individual. Juridic.Teorii asupra criminalităţii 3. care presupune existenţa instituţiei asasinului plătit. pentru că aţi încălcat legea proprietăţii intelectuale. o crimă a unui tânăr gelos. numai că lucrurile pentru cercetătorii sociali nu stau chiar aşa. Atunci când vorbim de criminalitate. săvârşit de un nebun aflat în criză. Exemplele anterioare sunt foarte diferite. şi în fine există un nivel instituţionalal al devianţei.Tema 10 Devianţă şi control social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. 110 . soft-ul fiind proprietatea cuiva care nu va permis să îl utilizaţi. atunci şi dumneavoastră. Ce este comun la aceste cazuri? Cu siguranţă omorârea unei persoane este numitorul comun. Dacă dumneavoastră care citiţi aceste rânduri utilizînd un calculator. Există diferenţe? Cineva ar putea să spună că o crimă rămâne o crimă. nu există de fapt o diferenţă între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără acordul proprietrului acestreia. Nici unei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional sau grupal al devianţei (adică încălcărea normelor sociale) şi încearcă astfel să reducă fenomenele deviante de tip instituţional sau grupal. aveţi pe acesta diferite soft-uri pentru care nu aveţi licenţă. Pe de o parte un omor.Devianţă şi criminalitate 2. dar şi sociologic. altele au o dimensiune grupală (în sensul că este vorba de grupuri deviante sau infracţionale). dat fiind că indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient. la orice infracţiune socială gravă. ceea ce nu este foarte improbabil.

iar pe de altă parte avem norme care au asociate sancţiuni uşuare sau uneori chiar nici nu se prevăd sacţiuni pentru încălcarea respectivelor norme. După cum se observă. în sensul că normele formale sunt exprimate în forme standardizate (sunt scrise întotdeauna). reprezintă un tip special de devianţă. pot avea prevăzute sacţiuni puternice sau slabe. Pe de altă parte. în timp ce normele informale nu au o expresie scrisă. aşa cum la nivelul limbajului comun utilizăm acest termen frecvent. Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea sancţiunii) putem construi o matrice care să permită analiza actelor deviante. Spre exemplu normele care reglementează salutul dintre colegi nu au aceaşi importanţă ca şi normele care reglementează traficul rutier sau ca a normelor de tip moral. Sancţiuni asociate dure Norme formale Norme informale Legi penale Morala Sancţiuni asociate uşuare Legi civile Obiceiuri După cum se observă în matricea de mai sus. cât şi cele informale. încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant. Este evident faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate aceeaşi importanţă în viaţa socială.Devianţă şi criminalitate Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. Pe de altă parte trebuie spus că putem avea norme formale şi norme informale. încălcarea oricăror norme sociale constituie acte deviante. Încălcarea normelor juridice. atât normele formale. exprimabile întotdeauna în formă scrisă. La modul general se observă că am făcut distincţia între normele juridice şi normele morale. Un act deviant reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încălcă o normă socială determinată. de exemplu sancţiuni dure. ci ele reglementează acţiunile oamenilor în anumite situaţii. Avem. Criminalitatea nu se referă în sociologie la omucidere. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele întro anumită situaţie şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă furăm un anumit bun. Criminalitatea reprezintă 111 . sau cutumiare (care se referă la obiceiuri). sau excluderea relaţională din comunitate (oprobiul public care însoţeşte încălcarea unor norme morale grave). care poartă numele de criminalitate. există forme diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor. cum sunt cele care presupun privarea de libertate.

fiind legată de anumite norme instituite într-o societate sau chiar într-un grup. dar nu putem vorbi de acte devinate pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale. ci de către toţi cei implicaţi în studierea criminalităţii. aşa cum am precizat. Prin urmare unul şi acelaş act poate fi considerat deviant. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite norme şi depinde de existenţa acestora. Studiul criminalităţii este de o importanţă vitală în ştiinţele sociale dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă un pericol cu mult mai mare pentru orice societate decât actele simple de devianţă. doar în baza unor norme care sunt. sau nu. adică un atribut de depreciere publică. Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. crimă decâît în anumite situaţii. sau de tip al ordinii normative specifice unei comunităţi. Astăzi. Teorii care să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte mult timp. Dimpotrivă. în multe ţări din Europa. homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în trecut. Ea este întotdeauna relativă. Devianţa nu este o calitate însă a unor comportamente sau acţiuni particulare. ci doar o încălcare a unor reguli morale. a fost şi este un subiect de analiză extrem de disputat. instituite la nivelul unei colectivităţi. ci doar de deviaţii de la normalitatea psihologică.orice încălcare a unei norme juridice scrise. Rezultă ca devianţa. psihologi. Teorii asupra criminalităţii Criminaitatea. nu pot fi considerate independent de normativitatea şi mai ales dinamica acesteia într-o societate dată. implicit criminalitatea. Prin urmare dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de situaţie. spre exemplu. Acesta din urmă este un concept care aparţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din sfera normalităţii psihice (boli psihice. o infracţiune gravă. sancţionată în consecinţă. criminologi etc. Din acest motiv primele tipuri de teorii pe care o să le 112 . sau nu. ea nu mai este considerată o crimă. Omorârea unei persoane nu este considerată. ci şi la diferenţele istorice. Spre exemplu. jurişti. Putem spune că aceste persoane au un stigmat. handicapuri etc). Actul în sine al curmării vieţii unei persoane nu reprezintă în sine o crimă. în anumite situaţii cel care omoară o persoană poate fi considerat erou (de exemplu în război) sau o persoană care şi-a făcut datoria (un poliţist) etc. Evident abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost propuse doar de către sociologi.

maxilarul puternic etc. pe la sfârşitul deceniului opt. Este pe undeva firesc ca cei puternici să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii. Desigur şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă. a elaborat W. Criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este însă doar un singur tip de criminalitate. slab. Cu siguranţă teoria sa este interesantă. elaborată şi mai recent. a lansat o teorie potrivit căreia criminalii au un profil biologic predeterminat. de profesie criminalist. tipul endomorf este dimpotrivă tipul uman mic de statură. este tipul uman înalt. care îi distinge de oamenii obişniuiţi. este tipul atletic. Geneticienii au observat că o parte a bărbaţilor deţin un cromozom y suplimentar. Ea este însă destul de uşor atacabilă. cu membre scurte. Al treilea tip. propusă de W. în perioada interbelică. cu osatură şi muşchiulatură puternice. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de vedere al constituţiei lor fizice. teoria cromozomului suplimentar. cel mesomorf. cu o înălţime şi o greutate păroporţionale. gras. la începutul secolului trecut. Cu alte cuvinte aceste teorii asumă o bază biologică a comportamentelor devainte. Această teorie genetică este desigur mult mai consistentă ştiinţific decât precedentele teorii prezentate. Stratisticile au arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai predispuşi la acte deviante decât ceilalţi. cu membre lungi. Lombroso. sprâncene groase. Tipul ectomorf. dar mult mai consistentă. pe studiile efectuate pe el asupra criminalilor mai bine de câteva decenii. În primul rând ei au o fizionomie specifică. elaborată de Cesare Lombroso. decât cei care nu pot avea un asemenea avantaj. Lombroso s-a bazat în lucrarea sa. 113 . şi oricum ispititoare. este o teorie de factură genetică. O teorie mult mai modernă. O teorie tot de factură biologistă. spre exemplu. Sheldon. publicată în 1911. criminalul înnăscut are fruntea teşită şi proeminentă. Vom începe prezentarea cu teoria criminalului înnăscut. Pentru Sheldon tipul mesomorf este tipul uman predispus la criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii. Pentru Lombroso.prezentăm sunt de factură biologistă. Cowen. considerând trei tipuri umane fundamentale. dat de faptul că aceeaşi practică criminalistă ne arată că există nenumărate alte tipuri de criminali. părul roşcat. Corelaţiia dintre prezenţa cromozomului y suplimentar şi devianţă fiind semnificativă. cel puţin pentru faptul că ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. pentru simplu motiv cel puţin.

Al doilea şi cel mai important argument este însă acela că. ci mai mult inteligenţa. anumite predispoziţii agresive. O anumită predispoziţie agresivă. deci care au anumite tulburări de personalitate. altele fiind dobândite social. societatea oferă celor care eventual au un anumit profil somatic. Ele. nu implică agresivitatea sau forţa fizică. trebuie să ajungă piroman şi nu pompier? O altă categorie de teorii sunt cele de factură psihologică şi psihanalitică. La urma urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este frică de foc. în absolut toate cazurile. Trebuie să mai spunem însă că. unele având chiar baze genetice. militar. sau de anumite caracteristici fizice sau psihice. ci doar anumite tipuri de criminalitate. are o dimensiune relativă. mai multe variante de cariere. ea. Putem vorbi chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”. trebuie doar să spunem că ele îşi propun să explice. de fapt. personalitate care are baze ce se regăsesc în anumite conflicte şi tensiuni produse la nivelul experienţei individuale frustrante trăită de indivizi. Psihanaliza. Există desigur criminali psihopaţi. a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate. în special în lumea contemporană. contrar poate credinţelor pe 114 . Mai mult decât atât. sportiv în general? Evident că un posibil profil biologic agresiv predeterminant poate fi valorificat în societate în variate forme. cele de natură psihopatologică. Pe de o parte. criminalitatea este definită social. chiar este fascinat de el. concept propus de sociologul american E. care le face inoperante în explicarea criminalităţii. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al bazei psihice pe care o au actele criminale. în special în copilărie. Există două tipuri mari de argumente care contrazic toate aceste abordări. un anumit tip de personalitate. cele mai multe acceptate şi uneori valorizate pozitiv în societate. dată de un anume profil somataic. De ce cineva cu o predispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist. nu criminalitatea. o mare parte a actelor criminale. nu implică în mod necesar un profil de criminal.Cu toate acestea se poate spune despre toate aceste abordări biologiste că au o limită fundamentală. aşa cum am mai spus. care utilizează mijloce tehnice şi informatice pentru acţiuni de tip criminal şi care nu corespund sub nici o formă profilelor indicate de aceste abordări. boxier. pentru a desemna criminalitatea persoanelor cu un nivel educaţional ridicat. în special prin Freud.Sutherland. dată de un context comunitar sau societal dat. asumă un postulat tacit care în realitate este doar o teză falsă şi anume că agresivitatea ridicată a unei persoane implică criminalitatea. Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii.

este furtul. prin definiţie. foarte prolifică ştiinţific. în acţiunile sale. atât scopurile. Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile între scopuri şi mijloce. El a plecat de la două concepte cheie necesare analizei comportamentelor de tip deviant. Este vorba de conceptele de scop şi de mijloc. pot să fie acceptate de societate. cât şi mijloacele pe care le alegem. îşi defineşte atât scopuri. Practic în toate perspectivele tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. Pe la mijlocul secolului trecut. sau nu.care le au mulţi oameni datorită mai ales mass mediei. Pe de altă parte însă. asupra criminalităţii. Robert Merton a elaborat o teorie. este un fenomen social extrem de semnificativ în orice societate şi a preocupat firesc şi cercetătorii sociali. în timp un mijloc neacceptat pentru acelaşi scop. iar pentru a le îndeplini alegem evident anumite mijloace cu ajutorul cărora să putem să atingem obiectivele propuse. Acesta. Mijlocaele pot fi şi ele acceptate. scopul de “a produce bani” este unul legitim (deci acceptat în societate). Vom încerca în continuuare să prezentăm succint două asemenea teorii clasice asupra criminalităţii. acceptate sau nu. Abordarea sociologică a criminalităţii Criminalitatea. de exemplu comerţul este un mijloc legitim de a produce bani. Pentru a acţiona în viaţa socială ne propunem anumite scopuri. Cel care îşi 115 . în timp ce scopul de a da foc unei şcoli nu este unul acceptat. cât şi mijloace legitime şi prin urmare este un tip nedeviant. ponderea acestor cazuri în cazuistica criminalităţii este una foarte redusă. una aparţinând perspectivei funcţionaliste şi alta interacţionalismului simbolic. atunci putem construi o matrice în care să avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială: Tipul uman Conformistul Inovatorul Ritualistul Anarhistul Revoluţionarul Scopuri Legitime Legitime Ilegitime Ilegitime Ilegitime/legitime Mijloace Legitime Ilegitime Legitime Ilegitime Ilegitime/legitime Primul tip este cel al conformistului. Spre exemplu.

comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice. Este evident un tip clasic de devainţă. care nu necesită comentarii speciale. Aceasta sunt mijloace acceptate social. la angajare. Acţiunile din Decembrie au condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii. ca scop sau mijloace. Prin urmare completarea unor formulare reprezintă un mijloc legitim. ceea ce a fost considerat ilegitim. În Decembrie 89. pentru că inventează mijloace. deşi utilizează mijloace legale. Evident inovaţia este un tip de devinaţă. În acest mod. deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai pentru că nu sunt necesare astăzi nimănui). de a afla informaţii despre familia candiadtului. Astfel. Completarea unor formulare pentru obţinerea de date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat în nenumărate locuri. sau citirea corespondenţei personale. dar care se săvârşesc încă. care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre persoane. Anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale în acţiunile pe care le întreprinde. dar utilizează alte mijloce decât cele acceptate social. Iată un exemplu de acţiuni ritualice.defineşte scopuri legitime. Cazul revoluţionarului este însă mai intersant. manifestaţia de stradă. Datele care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment. Cu toatea acestea ele mai sunt solicitate în numeroase rânduri. Mijlocul de protest. devine aceptat şi astfel actul devaint se transformă într-unul normal. tocmai datorită acţiunilor devinate. 116 . nu sunt acceptate în societate. Evident şi ritualistul este un tip deviant. Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul activităţilor ce nu mai sunt necesare. la depunerea unor dosare de bursă etc). În această categorie poate intra însă atât cel care descperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet). despre şcoala pe care a urmat-o şi despre multe altele. este un inovator. În vechiul regim aceste formulare existau şi erau utilizate pentru înscrierea la concursuri pentru adminterea în învăţământul universitar. cât şi hoţul. O parte a informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru instituţiile de învăţământ superior. protestul faţă de regimul politic era un scop ilegitim social. scopurile acţiunilor sale nu sunt legitime. Ritualistul este persoana care. pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un scop legitim (achiziţia de bani). era şi ea considerată ilegitimă. în regimul comunist. În multe situaţii în viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe. Acţiunile respective spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei pentru ele (adică ele nu au scopuri aceptate).

Prin urmare. În general în viaţa socială permanent aplicăm etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur în baza acestor etichete. Teoria etichetării aparţine perspectivei interacţionaliste. etichetele având propria dinamică.care sunt operate în baza normativităţii existente într-o anume societate. neştiindu-se acest lucru. Aşa cum am arătat. comportamentele deviante nu sunt deviante în sine.protestul împotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim. ca atribute ale unor acte. aceea a caracterului relativ al acesteia. Aceasta depinde de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. O altă teorie sociologică ce şi-a propus analiza devianţei. Procesul de etichetare este unul continuu. noi toţi ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. Mai mult. prin urmare inclusiv devianţa are un asemenea caracter. Etichetarea funcţionează însă doar pe baza interacţiunilor dintre oameni. Prin urmare orice revoluţie este ilegală până învinge. care şi ea s-a bucurat de un mare succes. ci doar prin raportarea la o anumită normativitate socială. a devenit legitimă. Rezultă deci că etichetele se învaţă şi că devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care etichetează anumite acţiuni ca fiind deviante. adică ea ţine de conjuncrura şi contextul social şi nu de calitatea inrtrinsecă a scopurilor sau mijlocaelor acţiunilor respective. Putem raţiona şi într-o manieră inversă. Mai mult decât atât. etichetarea este un proces întotdeuna contextual şi situaţional. pentru această abordare ideea centrală este aceea că devianţa este întotdeauna produsul unor etichetări. Cu alte cuvinte noi aplicăm etichete anumitor persoane şi ne şi comportăm faţă de acestea doar în baza respectivelor etichete. După cum se observă diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una conjuncturală şi contextuală. la rândul ei. dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ. Teoria etichetării. indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat. iar dacă nu învinge în mod necesar şi normal participanţii vor fi consideraţi criminali. Dacă noi credem. iar manifestaţia de stradă. că o anumită persoană a furat ceva. una din formele de reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. 117 . În esenţă această teorie porneşte de la caracteristica definitorie a devianţei. de exemplu. este teoria etichetării. atunci vom aplica eticheta de hoţ pentru respectivul şi ne vom comporta ca atare.

(instituţii religioase. are un rol central în controlul social. dar şi asupra celor cu care aceştia interacţionează. spre exemplu. sunt instituţii care îşi propun prioritar realizarea controlului social. vecinătăţilor. Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici. realizarea controlului social.). Din acest motiv controlul social este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii sociale. Trebuie să distingem de la bun început între instituţiile de control social şi instituţiile care au funcţii de control social. şi putem porni de la aramată. Din acest motiv. în primul rând în ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante. culturale. insituţiile media ar trebui să asigure caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie. practicilor şi procedeelor prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant.. sau platformele industriale. cât şi prin realizarea directă a controlului asupra membrilor proprii. bisericii etc. pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii. Spre exemplu. prin definiţie. în special cele rurale) au şi ele numeroase mecansime instituţionale prin care realizează direct controlul social. şcoală. în procesele de migraţie din Romînia anilor ‘70-’80. Mai mult. Desigur. Familia. contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele. Primele sunt instituţii care au ca obiectiv central. tocmai datorită faptului că pentru respectivele persoane a dispărut în mod brusc controlul social realizat de instituţiile de la nivelul comunităţilor de origine (în primul rînd cele ale familiilor. atât prin atribuţiile ei în domeniul socializării. care au funcţii de control social. Prin urmare el se referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea normelor sociale. Există alături de aceste instituţii un număr cu mult mai mare de instituţii. acestea. tribunalele. închisorile etc. civice).Controlul social Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor. dintre cele mai diverse. fiind necesar să aibă un asemenea caracter. instituţii 118 . care au şi alte funcţii de control social. instituţii precum poliţia. au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţional. implicit funcţie principală. Mass media are şi ea funcţii importante de control social. Controlul social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. fără să îşi propună în mod prioritar acest lucru.

Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. Întotdeauna în istorie. preocupări sistematice de cercetare sociologică a acestor instituţii existând în special după al doilea război mondial. un proces de potenţare a încrederii în norme. Aceasta pentru că orice sancţionare a unui comportment infreacţional ar trebui să fie valorificată social.economice şi putem ajunge până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier. Prima dintre acestea. Justiţia nu îşi propune niciodată doar sancţionarea unor criminali. Din acest motiv şedinţele de judecată sunt publice. este aceea a asigurării caracterului public al justiţiei. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante. Din păcate în România 119 . Tot de controlul social se leagă toate procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii. Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă administrarea juistiţiei are un carcater public. promovarea mecanismelor prin care se asigură vizibilitate actelor devianate. Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că pentru a fi utilă din punct de vedere social. ceea ce se realizează spre exemplu cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip militar. Indiscutabil în societatea contemporană media reprezintă principalul instrument care poate da un adevărat caracter public justiţiei. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip particular de instituţie socială. închisoarea. Probleme ale managementului instituţiilor de control social Este evident că un rol central în administrarea controlului social îl deţin instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. În cele ce urmează prezentăm doar două din problemele centrale care au preocupat specialiştii. ea trebuie totodată să dea satisfacţie victimelor şi implicit comunităţilor. acordarea unui caracter public actelor de administrare a justiţiei. Studiul acestor instituţii este relativ recent. ci întotdeauna ea trebuie să fie şi un proces de reafirmare şi revalidare a normativităţii. Nu trebuie să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă normele. în orice societate. administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public. asigurarea caracterului public al justiţiei a fost considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al funcţionării sistemului judiciar.

Ea a apărut în secolul XVII. Este vorba de criminali. Fie că era vorba de omorârea criminalilor. avocaţii. teatrele. administrate public. când deja putem spune că existau închisori autentice (în sensul actual) şi chiar cea mai mare parte a sancţiunilor erau deja cele privative de libertate. Mulţi din cei care au studiat închisorile au constatat că foarte adesea acestea erau în fapt adevărate universităţi ale 120 . Încă din secolul trecut. care nu erau îngrijite de nimeni etc. toţi aceia care erau “anormali”. dedectivii. persoane foarte bătrâne. judecătorii. dar şi de hadicapaţi (cu afecţiuni importante). Într-o societate în care media propune un erou televiziv de tipul poliţistului Garcea. etc) prezintă poliţiştii. Tendinţa contemporană. un criminal. fie din varii motive nu exista un drept de sancţionare severă a acestora. Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă natura produselor mediatice care privesc fenoemenele infracţionale. ca persoanje pozitive. Este vorba de funcţia pe care închisorile o deţin în sistemul de control social. nu era o sacnţiune în sine. televiziunea. s-a ridicat problema utilităţii acestor instituţii. mai întâi sub forma unor “case de muncă”. Mai mult.există numeroase aspecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se realizează. izolaţi totodată de societate. este drept nu doar la noi. O altă formă de detenţie era cea care reţinea o persoană pentru că. este mai degrabă aceea de a mediatiza actele deviante ca atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei. fie. Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. adevăraţi eroi comunitari. La noi acest lucru nu se întâmplă. Aceasta deoarece majoritatea sancţiunilor erau sancţiuni directe. putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social funcţionează prost. cât mai ales o modalitate de a reţine pe termen scurt. fie avea un statut de prizonier (numai pentru persoane care erau importante social). închisorile au avut un rol minor în sistemul de control social. locuri în care erau strânşi. Spre exemplu în majoritatea societăţilor occidentale media (în primul rând cinematografia. de bolnavii incurabili. pentru infracţiuni minore. Uneori cei închişi erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp doar pentru a presta anumite servicii la nivelul unor instituţii. schingiurea. etc. O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit numeroase dispute în ultimele decenii între specialişti. pentru anchetă. bătaia sau însemnarea acestora. Trebuie să spunem că până la modernitate. cel puţin poliţiştii fiind prezentaţi de regulă într-o manieră negativă. toate se realizau public şi deci detenţia deşi era posibilă. procurorii.

Prima explicaţie care s-a dat a fost de natură ecologică. aceleaşi tipuri de comportamente deviante. Ce reprezintă caracterul public al justiţiei? 9. Aceasta pentru că în realitate. Care sunt principalele tipuri de devainţă? 4. a libertăţilor lor spirituale. chiar şi pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni majore. de întărire a comportamentelor infracţionale. Care este diferenţa dintre devinaţă şi crimă? 2. Care este diferenţa dintre instituţiile de control social şi cele care au funcţii de control social? 8. Din aceste motive a apărut o tendinţă puternică de a ridica permanent calitatea ecologică a închisorilor. socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de relaţii sociale. Statele respective au început totodată să cheltuie pentru deţinuţi sume mai mari decât cele pentru alte categorii sociale defavorizate (şi care ar trebui ajutate). Care sunt nivelurile la care putem judeca devianţa? 3. Astfel a început o adevărată campanie de “umanizare” a condiţiilor de viaţă din închisoare. Care sunt principalele teorii de factură biologistă privitoare la devianţă? 5. Atât timp cât mediul este compus din infractori. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. este dificil de gândit că procesele de socializare negativă. şi chiar se specialzare infracţională au cum să dispară. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii recidivau. a nevoii de confort.Merton asupra devianţei? 6. Cum se raportează teoria etichetării la devianţă? 7.infraţionalităţii. cel mai adesea chiar mai grav. ajungându-se de multe ori ca cel puţin o parte a deţinuţilor să aibă condiţii de viaţă mai bune decât în libertate. S-a pus tot mai pregnant problema drepturilor deţinuţilor. Contactul cu un mediu de tip infracţional conduce la o socializare de acest tip. Efectele acestor politici sunt însă discutabile. care au aceleaşi seturi de valori. datorită influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic. În ce constă abordarea lui R. Care sunt principalele probleme ale închisorilor moderne? 121 .

Cineva era străin pentru că credea în alţi zei. barbari. uneori chiar blond. acest protecţionism al rasei a născut şi a alimentat ideologii de tipul rasismului. Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi nu au fost valorificate politic sau militar. ori alte aspecte anatomice.Conceptul de rasă. Până la modernitate oamenii nu valorificau social. Evident. se ruga şi respecta alte divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii. Mai mult decât atât. Cu alte cuvinte. aşa cum o să vedem în cadrul acestei teme.Rasism şi naţionalism Diferenţele dintre rasele umane sunt evidente pentru oricine intră în contact cu ele. politic sau cultural diferenţele dintre rase. ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate este o altă idee a ştiinţei moderne. reportul dintre rasă şi etnie 2. numindu-i pe toţi. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu ar fi avut cum să apară. nediferenţiat.Tema 11 Rasă şi etnie După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. un negru din sudul Egiptului (de aici denimirea de Sudan a tării de la sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un locuitor din Nordul Greciei. şi sigur avea o cu totul altă conformaţie a corpului. Ostilitatea oamenilor în raport cu cei ce au o altă rasă decât ei a reprezentat în istorierecentă sursa a unor conflicte de proporţii. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos în lumină diferenţele biologice dintre rase. nu trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor 122 . în antichitate. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între străini. Mai mult. De ce se întâmpla acest lucru? Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios şi nu biologic. care era alb. Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produis al ştiinţei moderne. pentru vechiul grec.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale 3. de la Dunăre spre exemplu.Stereotipurile 4. Cu toate acestea rasismul este o cucerire extrem de recentă a umanităţii.

atunci când se referă la oameni. În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi. întrecere de viteză. ci unul social. pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi care “curg” din acelaş loc). ci doar social. considerate cel mai adesea. Este vorba de rasele: oceaniană. de exemplu elefant african sau elefant indian. geografice sau de esocistem. reprezentată de locuitorii din zona Oceaniei. Aceasta deoarece principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm atunci când vorbim de rasele umane. unde în evul mediu desemna apa care curgea printr-un jgheab. se coinsideră totuşi că rasa. este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei.superioare. adică de vechii locuitori ai celor două Americi. cât şi rasă. pentru că deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem. Atunci când ne raportăm la rase luăm în calcul. Avem definiţii ale raselor construite în baza unor caracteristici. de exemplu vultur pleşuv. El provine din limba engleză. implicit şi unele diferenţe morfologice. Unii cercetători consideră că ar trebui să considerăm încă două rase umane. fie din punctul de vedere al unor caracteristici ale ecosistemului unde se întâlnesc rasele în cauză. forma şi culoarea părului. Deşi aceste clase au fost propuse în perimetrul ştiinţific al biologiei. morfologice. forma feţei. Conceptul de rasă Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei moderne de a clasifica lumea animală. cum este cazul porumbelului de scorbură. mongoloidă (asiaticii) şi negroidă (negrii). una din ele chiar pe cale de dispariţie. Este clar că în realitate cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate. fie sunt definite din punctul de vedere al unor caracteristici morfologice. deşi sunt de natură morfologică. atât cursă. existent la morile de apă. Principalele trei rase de oameni. doar câteva criterii: culoarea pielii. care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerinndieni. nu este un concept biologic. fie din punct de vedere geografic. şi 123 . Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este una extrem de recentă din punbct de vedere istoric. Cu alte cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite. ele nu sunt biologic semnificative. la fel avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. de fapt. Aşa cum există mai multe rase de animale practic pentru orice specie. De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”. sunt: caucaziană (albii).

asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi.. 124 . în cazul grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba. comparatic cu altele. vorbesc româna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene. Evident îi luăm în calcul doar pe cei care cultural. În mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ mare de etnii componente. existând un adevărat continuum de nuanţe. Din punct de vedere biologic şi chiar genetic lucrurile nu stau de loc aşa. O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici biologice care sunt valorificate social. Există însă şi situaţia inversă. nefiind vizibile. În realitate negrii sunt mult mai asemănători cu caucazienii. Raportul dintre rasă şi etnie Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie. Şi în România. mai toleraţi decât negroizii. După cum se poate observa diferenţa principală între cele două concepte rezidă în natura criteriului de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial. mai ales în ultimii ani au apărut numeroşi copii care s-au născut aici. aparţin toate culturii). comparativ cu mongoloizii de care ne despart peste un milion de ani de evoluţe separată. dar evident ele se referă la două tipuri diferite de clasificare.într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime. lingvistic şi spiritual aparţin respectivei etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt emigranţi). pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă. Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt însă relevante. este discutabilă ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg. împărtăşesc acelaş fond cultural şi posedă aceeaşi limbă. În America trăiesc şi sunt autentic americani şi albi şi negrii şi asiatici. De altfel culoarea pielii. nu ne influenţează în raportarea obişnuită la rase. cel mai sensibil criteriu social. spiritualitatea etc. poate fi dată de faptul că. lungimea membrelor etc.). Dacă în cazul raselor criteriiile sunt de natură biologică (valorificate social). Etnia se referă la grupurile de oameni care au o origine comună. care deşi sunt mult mai importante. fiind albi şi nu negri. pentru europeni. într-un grup etnic pot să trăiască la un moment dat mai multe rase. stilul de viaţă. spre exemplu. ei despărţindu-se din acelaşi “trunchi” destul de recent.

Atât americanii. mor membrii unei populaţii. Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un caz cantitativ (adică ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia). El presupune omorârea sistematică. Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. de care am amintit mai devreme. Acestea pornesc de la modele foarte dure ale acestor raporturi. Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program sistmatic de exterminare a unei întregi populaţii. într-un război să spunem. Genocidul. Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este genocidul. Există mai multe paternuri ale acestor raporturi interrasiale sau/şi interetnice. Expulzările. de către europeni. de către nazişti. Este necesar să fii existat intenţia politică şi un program care să vizeze exterminarea populaţiei respective. în special în secolele XVII şi XVIII. constituie un alt exemplu de genocid. Încercarea de eliminare a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial. Numeroase exemple de mare amploare de genocid le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor africane. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie). cât şi naziştii sau sovieticii. Nu avem însă expulzări decât în cazul unor eforturi programatice care vizează mutarea populaţiilor de pe un teritoriu şi nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare. Expulzările se referă la alungarea unor populaţii de pe propriul teritoriu de către o altă populaţie. rasiale sau etnice. în special în perioada conducerii 125 . programatică a unei întregi populaţii de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de tip militar sau paramilitar). inclusiv civili. Aceste raporturi sunt cu atât mai semnificative cu cât grupurile minoritare. El este mai puţin dur comparativ cu genocidul.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe grupuri etnice. Dacă într-o acţiune militară. Exemple de expulzări avem relativ multe în istorie. nu avem automat un genocid. sunt mai numeroase. Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple. mergînd până la unele tolerante.

atunci când o populaţie este obligată să trăiască izolat faţă de o alta. a unor cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe. Sclavia. aşa cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul anilor optzeci. aşa cum a existat doctrina “separaţi dar egali” până la începutul anilor şaizeci. Există însă şi segregarea involuntară. Reprezintă un alt patern de relaţionare. care să legitimeze segregarea. a fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist american de până la războiul civil). adică este vorba de locuri de muncă. dar poate fi şi una reală. în absenţa unor norme juridice. ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat. 126 . dar şi pentru motive strict economice. De regulă. delimitându-şi cartiere proprii. nu mai există astăzi nici o normă juridică. În primul rând motivele ei au fost fundamental economice. de acaparare a bunurilor deţinute de populaţia expulzată. Segregaţia. Segregaţia poate fi atât voluntară. doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi. expulzările vizează atât eliberarea unor teritorii pentru diverse motive importante pentru cei care operează respectivele acţiuni. mai tolerant decât primele. Caracterul sălbatic se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a utiliza proprietatea (sclavul). spre exemplu. Segregaţia se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta. Sclavia este o instituţie socială istorică. sau in Statele Unite pîna la începutul anilor şaizeci. În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii. ci şi una instituţională. voluntară sau involuntară. Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele. În Statele Unite. servicii publice etc. instituită prin legi. au operat numeroase expulzări.lui Stalin. O populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o populaţie majoritară. Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. Cu alte cuvinte segregarea poate fi atât de drept. Segregarea nu este însă doar una teritorială. în timp ce în antichitate ea doar în situaţii izolate (anumite perioade din istoria Grecieie şi Romei) a avut un rol economic central. Cu toate acestea în realitate mai există cazuri de segregare instituţională. Cea mai cunoscută formă de sclavie însă. cât şi la nivelul unui teritoriu dat. la nivelul cunoaşterii comune. şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial. Exemplul tipic îl oferă ghetoul. aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale lumii (dar şi alte grupuri etnice). atât la nivel instituţional. Ea a fost o instituţie socială foarte importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. Sclavia modernă a fost însă mult mai sălbatică decât cea antică. dar evident unul care rămâne deosebit de dur. cât şi involuntară. şcoli.

dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact. stereotipuri faţă de ţigani (romi) sau faţă de evrei. Pentru evrei avem stereotipuri potrivit cărora îi considerăm vicleni. controlează afacerile. Asmilarea poate fii rezultatul unui proces natural. trădători etc. pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice. Stereotipurile pot fii atât pozitive cât şi negative. dar şi profesional. că au control asupra mediei. dar şi un rezultat al unei campanii politice. Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup. despre care nu ştim aproape nimic. dar nu faţă de un popor african particular. Stereotipurile există atât faţă de grupurile etnice sau rasiale majoritare. Stereotipurile variază prin urmare de la o populaţie la alta. şi tocmai din acest motiv îi atribuim anumite caracteristici pe care le considerăm comune pentru toţi membrii grupului din care acesta face parte. Ne referim la procesul prin care treptat o populaţie este asimilată pe baza împrumuturilor culturale reciproce. murdari. Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi interrasiale. Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic. Stereotipurile Stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei lor la numite grupuri. inteligenţi. care îşi propune programatic acest lucru. delincvenţi. Am putea avea stereotipuri faţă de negrii cel mult. dar este greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. faţă de propriul grup etnic sau rasial. Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri. haioşi. cât şi minoritare. nu sunt de încredere. cu puternic spirit de familie. Aşa cum am precizat orice populaţie are şi propriile stereotipuri de raportare. buni muzicanţi. Putem avea. Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul interetnic sau interrasial. Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lingvistice de către una din populaţii. rasial. Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente informaţii despre o anumită persoană. Ţiganii sunt hoţi. în România. finanţele. în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le consideră ca relevante.Asimilarea. este necesar ca el să fie vizibil pentru membri populaţiei care utilizează respectivele sterotipuri. de convieţuire îndelungată într-un teritoriu. 127 . de regulă pozitive. inclusiv lingvistice.

doar în baza stereotipurilor. ci informaţii despre acţiunile respectivei persoane. ca cea propusă de R. hoţi. Prejudiciul se referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană. la nivelul fiecărui membru al unui grup. poliţişti. Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o populaţie intră sistematic în contact există sterotipuri. Prejudiciu şi discriminare În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. nu este obligatoriu corect. doar în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul. Merton. Este însă evident că transferul unor atribute generice. Atât prejudiciul. hipersexuali. ospitalieri. avocaţi. faţă de handicapaţi etc. Americanii. există doar în baza sterotipurilor. categoria din care face parte respectiva persoană. implicit avem anumite comportamente faţă de aceea persoană. în numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe caracteristice pentru o populaţie. legaţi de natură. Stereotipurile au de regulă o bază reală. Ambele procese se presupun în anumite situaţii. buni atleţi. în care vom identifica patru tipuri de situaţii: Prejudiciază Discriminează Bigot adevărat Nu prejudiciază Liberal slab 128 . leneşi. Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. pentru că nu avem stereotipuri. cât şi discriminarea. ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici. Dacă cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru.Românii sunt descurcăreţi. Prejudiciile şi discriminările pot fii atât negative. nu spunem că o prejudiciem. ci şi al unor procese comparative existente la nivelul populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri. consideră negrii ca fiind murdari. cât şi pozitive. nepunctuali etc. Dacă luăm în calcul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice. Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii sociale. bun baschetbalişti etc. un alt exemplu. Discrimnarea se referă la un tratament (deci un comportament sau un complex de comportamente) pe care îl avem faţă de cineva. Mai mult. care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cuvântului. dar au propria autonomie. Avem spre exemplu în România stereotipuri faţă de blonde. artişti. Aşa cum am arătat aceste grupuri pot fii şi unele profesionale.

cât şi prejudiciază. într-un anumit context. Bigotrul precaut este cel care. sunt vicleni. controlul şi intervenţiile în raport 129 . putem să avem o opinie favorabilă şi să şi delegăm o astfel de personă să ne reprezinte (chiar dacă nu o cunoaştem bine) într-o anume situaţie. deci are anumite atitudini pozitive sau negative faţă de o anumită persoană. doar pe baza acestor sterotipuri. Cineva poate avea o părere proastă despre ţigani (romi) şi în acelaşi rând să şi evite să relaţioneze cu ei. care aparţine unui anumit grup. Rasism si naţionalism Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor rase sau grupuri etnice. sau atitudini speciale faţă de o persoană. Deşi nu avem spre exemplu o părere proastă faţă de un anume grup etnic. datorită presiunilor spre conformism pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. chiar dacă nu prejudiciem. dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă publică. întotdeauna vom fii mult mai tranşanţi în formularea acesteia. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă de o problemă. dacă ceilalţi din jurul nostru fac discriminări. atât discriminează. nu ajunge să transpună în comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. Deoarece considerăm că avocaţii sunt buni oratori. în baza acelei atitudini sau opinii. dar totuşi o discriminăm. Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv. Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. De regulă aceste persoane nu operează nici cu stereotipuri. de regulă. De multe ori nu avem o opinie.Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană. şi care justifică conducerea. deşi prejudiciază. Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru interzicerea homosexualităţii. au o mare capacitate persuasivă. Acest lucru se întâmplă. În general sunt mai uşor de polarizat opiniile decât comportamentele. în baza sterotipurilor. decât am fii dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente. le facem şi noi pentru a nu fii respinşi de membrii propriului grup.

care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o ordine evolutivă. în 1922. Benito Musolini a fost membru al Partidului Socialist Italian. Hitler a ajuns la putere în Germania. Adolf Hitler a întemeiat mai întâi. Fascismul a fost la origine un tip de dizidenţă socialistă (uneori chiar marxistă). în urma celebrului “Marş asupra Romei”. Acesta este într-o relaţie de dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. inducându-se ideea decalajului de dezvoltare ântre rase sau etnii. Rasismul reprezintă. Iluminismul. dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi pierde de fapt sufletul. un alt exemplu. Rasismul. Mai mult. în urma căruia Musolini a preluat conducerea Italiei. o cucerire ideologică relativ recentă. implcit ideea unor rase sau etnii mai puţin dezvoltate. Fascismul a apărut mai întâi în Italia. care îşi pierduseră de circa două mii de ani teritoriul. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu 130 . şi a trasnpus în practică ideologia rasistă. ca mişcare culturală. un posibil alt factor. în secolul XIX. pe care a condus-o mai mult de două decenii. Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. în 1919. faţă de care este necesar să intervenim. Rasismul. Partidul Muncitorilor Germani. elaborate şi ele în secolul XIX. Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial socialişti sau chiar marxişti. a fost un loc comun în istoria europeană a secolului al XIX-lea. de aici teoria spaţiului vital propusă de nazişti în secolul XX. aşa cum am amintit la începutul acestei teme. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o dimeniune ideologică de tip rasist. a adus şi el ideea iluminării celor inferiori. a ajuns în secolul XX o ideologie oficială şi o practică politică prin intermediul fascismului italian şi al nazismului german. ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri rasiale. (partid de stânga). în 1933. rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. aceea a ordonării ierarhice a raselor. De aici o altă idee. Rasismul. inferioare nouă. în special al celor antisemite. de la o doctrină culturală şi o ideologie teoretică. Rasismul a ajuns însă politică de stat în Germania hitleristă. Este vorba în primul rând de dezvoltarea ştiinţei moderne. Ambele reflectă o formă radicală de etnocentrism. Un popor mare are un suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare.cu rasele sau etniile mai puţin dezvoltate. în timp ce. Acesta era pentru filozofii germani cazul evreilor. a fost permis de câţiva factori. Un rol important în geneza rasimului l-au avut şi teoriile moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor rasiste.

Heidegger. în special în Africa. Maurras. cele mai multe din ororile săvârşite de nazişti au fost cunoscute în realitate doar după război. apărută odată cu promovarea politică a naţiunilor în modernitate. nu doar politic. L. Există pe de altă parte forme de rasism îndreptate împotriva negrilor. chiar naziştii nu au acţionat doar împotriva evreilor. ci şi social. Spre deosebire de rasism. politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare.Pirandello. încălcări ale celor mai elementare drepturi ale omului. termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două tipuri de accepţiuni. Există mai întâi o accepţiune clasică. în raport cu interesele unor comunităţi sau grupuri minoritare. aşa cum uneori se întâmplă în diverse lucrări. T. spre exemplu în Africa. Au existat milioane de simpatizanţi ai fascismului în Europa. cu extrem de multe deportări. În această accepţiune naţionalismul este mai de grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor regionale medievale. Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism antiamerican. 131 . polonezilor. care a influenţat multe societăţi din Europa.milioane de morţi. Croce. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva albilor. O. Acest lucru realizându-se de cele mai multe ori în detrimentul intereselor culturale. Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale în politica fascistă.Cocteau. nici măcar în Germania şi deci nu pentru acestea fascismul a avut foarte mulţi simpatizanţi. Spengler. Mai mult. Această accepţiune a naţionalismului se referă la o practică politică care este respinsă de legislaţia internaţională şi considerată dăunătoare pentru orice societate. Ch. Există multe tipuri de rasism. germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme. M. ruşilor etc. dăm câteva exemple: B.S. J. ci şi a ţiganilor. atrocităţile efectuate de nazişti au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă. de un rasism antiarab sau antiasiatic etc. violări ale proprietăţii. O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional. foarte mulţi din intelectuali de marcă ai vremii au fost fascişti. Eliot. şi care se referă la promovarea culturii şi a intereselor naţionale. mult mai semnificative istoric. Naţionalismul. Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism.

Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la R. Ce este etnia? 5. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1.Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare. Ce este discriminarea? 10. Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi interetnică? 7. Care este raportul dintre rasă şi etnie? 6. Ce sunt stereotipurile? 8. Care este deosebirea între conceptele de rasă şi rasism? 4. Merton? 11. Ce este prejudiciul? 9. trebuie să fie fundamentat pe respect reciproc (deci obligatoriu de ambele părţi). De ce este rasa un concept social? 2. Ce este naţionalismul? ©Alfred Bulai 2001 132 . ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu în ultimul rând este vorba de valorile şi normele care fundamentează viaţa statală. Ce este rasismul? 12. sunt acelea ale libertăţilor umane fundamentale. Valorile centrale care trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport. Care este originea termenului de rasă? 3.

1992. Polirom. Babel. Idei contemporane. 1992. Ştiinţifică şi Enciclopedică. McGraw-Hill. ♦ Lazăr Vlăsceanu. Imaginaţia sociologică. ♦ Ion Ungureanu. Humanitas.Wright Mills. Sociological Theory. ♦ Septimiu Chelcea. 133 . 1998. 1975. 1993. 1993. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Chestionarul în investigaţia sociologică. ♦ George Ritzer. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Introducere în sociologia contemporană.Bibliografie: ♦ Traian Rotariu şi Petre Iluţ. ♦ Dicţionar de Sociologie. Institutul European. Sociologie. 1985. ♦ Emile Durkheim. 1975. ♦ Max Weber. 1982. Despre sinucidere. Ştiinţifică şi Enciclopedică. ♦ C. Metodologia cercetării sociologice.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->