Concepte fundamentale în sociologie

Tematică curs: 1. Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale 2. Metode de cercetare în sociologie 3. Cultura 4. Socializarea şi construcţia sinelui 5. Instituţii sociale. Status şi rol 6. Familia - instituţie socială fundamentală 7. Grupul social. 8. Comunităţi teritoriale 9. Organizarea socială; Birocraţia 10. Devianţă şi control social 11. Rasă şi etnie

Tema 1 Sociologia şi cunoasterea vieţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. De la ştiinţa modernă la sociologie. Puncte de reper 2. Fondatorii sociologiei 3. Principalele perspective şi abordări în sociologie 4. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun În ajunul Crăciunului anului 1629 Galileo Galilei încheia redactarea celebrei sale lucrări “Dialogo”. Cartea era scrisă chiar în forma unui dialog între trei personaje, Salviati, care era chiar purtătorul ideilor lui Galilei, Sagredo, denumit după un personaj real, un negustor veneţian şi Simplicio, cel care reprezenta tipul tradiţional al adversarilor teoriilor lui Galilei. Simplicio era de fapt purtătorul de cuvânt al teoriei aristotelice, adică a concepţiei oficiale asupra lumii susţinută de Biserică. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, dar şi de reacţia promptă a bisericii. Astfel, la 1 octombrie 1632 Inchizitorul din Florenţa la somat pe Galilei să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în carte. Deşi se bucurase adeseori de o anumită toleranţă din partea înalţilor prelaţi, Papa Urban al VII-lea chiar, îi fusese cu mulţi ani în urmă coleg la Academia ei Linei, acum se considera că Galileo a trecut dincolo de limita toleranţei. Aşa cum era de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633 Galilei a fost obligat să pronunţe formula de abjurare. După aceasta a fost obligat să se retragă şi să trăiască la vila sa de lângă Florenţa fără posibilitatea de a mai putea publica. Cu toate acestea, Galilei este ultimul mare gânditor care este sancţionat de biserică. Chiar şi arestul sau la domiciliu nu a fost unul extrem de sever, permiţându-i, în ciuda interdicţiei, să publice chiar o lucrare în Olanda. A mai trăit încă nouă ani. Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care murea Galilei, avea să se nască, de data aceasta undeva în Anglia, în ziua de Crăciun a lui 1642, cel care a fost adesea considerat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii, sir Isaac Newton. Lucrarea sa capitală, Principiile matematice ale filosofiei naturale, apărută în 1687, avea şi ea să intre în conflict cu modelul oficial al lumii. De data aceasta însă 2

lucrurile stau complect diferit. Nimeni nu mai pune la index lucrarea, ba chiar Newton este la un moment dat gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care mai trata oarecum problema filosofică a sistemului lumii. Lucrarea avea trei părţi. Una era despre mişcarea corpurilor, o alta despre mişcarea corpurilor în mediu rezistent şi o a treia, total diferită ca şi conţinut, intitulată despre sistemul lumii. Întro scrisoare pe care a trimis-o celebrului astronom şi bunului său prieten Edmund Halley, chiar înainte de publicare, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să renunţe la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât de impertinentă încât este mai bine să fii încurcat în procese judiciare decât să ai de a face cu ea…”. De ce dorea Newton să renunţe? Pentru că într-adevăr ultima parte era mai degrabă un discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în Dialogo lui Galilei, în timp ce în primele două părţi era vorba de cu totul altceva. Era vorba de ştiinţă pur şi simplu. Principiile matematice ale filosofiei naturale ar putea fi considerată astfel certificatul de naştere a ştiinţei moderne.

De la ştiinţa modernă la sociologie
Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut practic în secolul XVII. Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers incomparabil mai dificil, dată fiind complexitatea domeniilor uman şi social. Această complexitate este dată în primul rând de dimensiunea subiectivă pe care o incumbă demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică . Acţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de valori şi norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice. Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul cunoaşterii lumii naturale. Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special mecanica cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să

3

legea celor trei stadii. era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. a omului şi a cunoaşterii în general. fără ajutorul nici unui instrument tehnic. la propriile domenii de investigaţie. Fondatorii sociologiei Prima astfel de încercare. de stadiul metafizic şi în final de ultimul stadiu. În cursul sau de filozofie pozitivă publicat în anii 30 ai secolului XIX el propune o fizică socială. Ca şi la Newton trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii. este vorba de măsurarea fenomenelor. Evident perspectiva sa este una evoluţionistă. Evoluţia societăţii. Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizică. reprezenta pentru el tocmai această legitate universală. ca şi cea a secolului pe care îl parcurgea. hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în formule matematice. ea cuprinde chiar un capitol de statică şi unul de dinamică. ci doar cu ajutorul creionului. Dar chiar şi dezvoltarea copilului pare a trece prin astfel de stadii. unul al credinţelor profunde şi nonraţionale în copilărie. implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate. într-o asemenea manieră. ci mai degrabă postula acest model. inclusiv de exemplu descoperirea unei planete. fiind una care trecea prin trei stadii universale. Trebuie să recunoaştem că am putea privi istoria universală destul de uşor.facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. mai precis evoluţia metodelor de cunoaştere. Pentru Comte cheia dezvoltării ştiinţelor o reprezenta metoda. pentru ştiinţele sociale. care s-a concretizat într-un demers teoretic închegat. cel puţin ca moderni. forma supremă de cunoaştere reprezentând-o metoda pozitivă. Evident Comte nu demonstra. unul pozitiv. care a şi fost numita aşa. evident 4 . Este vorba de cunoasterea empirică a realităţii. care este constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii newtoniene. aşa cum există o lege universală a mişcării corpurilor. cel al gândirii pozitive. este aceea a sociologului francez Auguste Comte. la maturitate. Este vorba de stadiul teologic. Apare astfel evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice metodele de cunoaştere. este vorba de Neptun. consacrate deja în fizică. este vorba de cunoaşterea “pozitivă”. unul meditativ metafizic în adolescenta şi în final. Trecerea prin cele trei stadii. Ceea ce făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea corpurilor.

Instrumentul metodologic de sprijin în demersul sau nu îl mai constituie însă fizica. populaţie. societate şi grecescul “logos”. îmbătrânesc chiar. Spencer caută aceleaşi legi universale ale evoluţiei societăţilor. Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o în istorie. Societăţile evoluează asemănător speciilor. cea mai complexă dintre toate. El este primul care propune un model al construcţiei 5 . în cizelarea propriei teorii. Termenul de sociologie este propus chiar de Comte. de la latinescul “socios”. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. se dezvolta. însă nu este vorba în fapt de un darwinism autentic. demersul pare să se repete. Aparent. Un al doilea moment important în acest proces îl reprezintă cel marcat de Herbert Spencer. El pleacă din acest motiv de la modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie. şi pe care o va considera regina ştiinţelor. Din acest motiv teoria sa a mai fost denumită şi darwinism social. În fapt.socială. lucrare apărută în 1859. deşi poate nu foarte inspirat pentru un extrem de rafinat om de cultură cum era el. aşa cum s-ar părea la prima vedere. Societăţile se comportă asemănător unor organisme. De biologism însă da. De fapt. Este vorba de Karl Marx. consacrată şi omnipotentă în epocă. întrucât provine din două cuvinte cu origini diferite. mulţime. trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi. Aceasta pentru că el este un barbarism. Trebuie să spunem însă că nu este vorba în realitate de o aplicare a darwinismului în sociologie. sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum să îl finalizeze. Pentru el sociologia reprezintă această nouă ştiinţă. trebuie să spunem că cel puţin parţial această trecere a reprezentat un tip de proces esenţial în constituirea societăţii moderne. atât Darwin cât şi Spencer se bazează pe o paradigmă culturală evoluţionistă. mai dezvoltate. ele cresc. datorită domeniului său. Un autentic pas înainte îl va realiza însă un german. pentru Spencer. prea simplă pentru un domeniu atât de complex. mergându-se în istorie spre societăţi tot mai evoluate. la fel ca la Comte. Este evident că realizarea finală a lui Comte este departe de modelul de plecare. Modelul biologist al lui Spencer nu este nici el unul care să fie susţinut empiric şi poate nici măcar unul foarte consistent teoretic. deşi nu pentru calitatea sa de fondator al sociologiei. Este drept că ulterior. Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin. Cu toate acestea el depăşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi cumva se apropie mai mult de natura socialului. Unul celebru. deci înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui Charles Darwin. În fapt. Spencer începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul deceniului sase al secolului XIX. care sta pentru ştiinţă.

Marx utilizează însă în continuare. Şi el caută o legitate universală a evoluţiei societale. dar şi natura. Evoluţia socială este în principal dată de dialectica raporturilor conflictuale dintre aceste clase. la baza dinamicii vieţii sociale stă conflictul. are şi ea o dimensiune evoluţionistă. el nu cuprinde şi nu asumă pe de–a întregul natura specifică acestuia. Motorul vieţii sociale îl reprezintă conflictul social.teoretice a sociologiei care are o baza autentic socială. Sociologia nici nu mai este pentru el o ştiinţă a societăţii. ca şi predecesorii săi. conceptul de forţă. Abordarea sa este una economică. Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în afara înţelegerii subiective. deci care se află în conflict. formaţiune social-economică. adică de la înţelegerea acţiunilor sociale. Weber renunţă din start la întreaga construcţie metodologică naturistă. Este vorba de Max Weber. Metodele de cunoaştere a socialului nu pot să fie reduse la instrumentarul metodologic al ştiinţelor naturii. El renunţă chiar la conceptul de societate. În esenţă este vorba însă de conflictul de clasă. care este mult prea filosofic şi utilizează conceptul de formaţiune social-economică. El este autorul sociologiei interpretative. Ştiinţele naturii sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia. în fiecare formaţiune social-econmică există două clase aflate în relaţii antagonice. acesta compunându-se tocmai din dialectica relaţiei conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. Marx este considerat în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste. aceasta deoarece. Simpla 6 . ci cu unul pur social. Fiecare societate istorică. ca şi predecesorii. Acest lucru se va realiza doar prin intermediul unui alt gânditor german. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie. însă nu poate fi postulată valoarea lor metodologică pentru ştiinţele sociale. Deşi teoria sa. Demersul constituirii sociologiei nu se opreşte la Marx şi de altfel. el este revendicat deopotrivă şi de filosofia socială. obiectul său de studiu fiind acţiunea socială. pentru el. în societate. a cuprinderii semnificaţiei pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează. ca şi cel de lege. pe care o să o prezentam de altfel în cadrul altor teme. Deşi se aproprie de social. adică a sociologiei care consideră că procesul de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la comprehensiune. şi oarecum în aceeaşi manieră. Nu mai avem evident de a face cu un model fizicalist şi nici cu unul biologic. iar forţele care pun în mişcare societatea îşi au originea. este caracterizată de un mod de producţie. Natura antagonică a relaţiei este dată de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Este nevoie de o construcţie metodologică proprie sociologiei.

dacă nu înţelegi şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea în cauza. Dacă Comte refuza indivizii cu totul. Este centrală ideea de evoluţie. fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii. considerând că sociologia ar trebui să plece doar de la familie. o a doua din punct de vedere istoric. dar mai mult decât atât el a impus mai multe moduri de a face. Weber porneşte exclusiv de la indivizi şi de aceea metodologia lui s-a mai numit şi individualism metodologic. adică modele care urmăresc să explice nu atât societatea. şi cu sfârşitul secolului XIX putem spune că procesul constituirii sociologiei s-a încheiat. Fiecare din aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare care se pot constitui ca şi perspective concrete de abordare a socialului. primul astfel de model. parţial însă şi Marx propun modele evoluţioniste. cât evoluţia acesteia. Şi Comte şi Spencer. este vorba de conflictualism. aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale. La modul general putem vorbi de două mari tipuri de abordări. Din acest motiv vorbim în sociologie de existenţa mai multor perspective de raportare la viaţa socială. de a constitui această ştiinţă. Cu toate acestea. aşa cum am menţionat deja. aparţine abordărilor obiective. Perspectiva evoluţionistă în sociologie a reprezentat în fapt o dominantă culturală a întregului secol XIX. lansate o dată cu modelul propus de Weber. care era pentru el cea mai simplă componentă de natură socială.observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le săvârşeşte nu îţi poate spune mare lucru. Istoric. Secolul XIX a impus noua ştiinţă a societăţii. La baza vieţii sociale stă pentru el conflictul social. prezentat deja. însă în cadrul modelului sau nu. Este vorba de anumite modele teoretice şi metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice. de la indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel. Şi pentru Marx societăţile evoluează. Pornind de la subiecţi. Pe de o parte este vorba de abordările obiective. Se intră astfel într-o nouă etapă. adică între clasa proprietarilor şi cea a 7 . iar pe de altă parte este vorba de abordările interpretative. cantitativiste şi este evoluţionismul. Karl Marx este fondatorul unei alte perspective. Acesta este înainte de toate conflictul între clasele sociale antagoniste. Principalele perspective şi abordări în sociologie O dată cu Weber.

o perioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. Funcţionaliştii au preluat conceptul de funcţie din biologie şi l-au cuplat celui de structură. singurul sociolog semnificativ istoric. au avut o cariera cu mult mai semnificativă în ştiinţa socială. ca tip de abordare obiectiva şi de interacţionalism. nu mai contează dacă ea se dezvoltă istoric. ci cel mult de disfuncţionalităţi. cumva la fel ca şi predecesorii săi. sau structural-funcţionalism. conflictualismul nu a avut după Marx un impact deosebit în sociologie. Nu mai putem vorbi de conflict. cu Revoluţia franceză din 1830. ca tip de abordare interpretativă. Secolul XX a adus alte noi perspective de analiza a vieţii sociale. din realitate. El a fost contemporan. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este unul nu doar ispititor. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a doua jumătate a secolului XIX. Evoluţionismul este şi el o perspectivă mai degrabă istorică de analiză a socialului. a trăit experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări muncitoreşti din acel secol zbuciumat. aparţinând quasiexclusiv secolului XIX. iar mai apoi în antropologie. Conflictul şi critica socială fac parte practic în mod natural astfel din modelul sau. care a fost propus prima dată în studiile lingvistice. Două dintre acestea. Marx nu face altceva decât să se inspire.neproprietarilor de mijloace de producţie. o soarta asemănătoare o au toate modelele sociologice lansate în secolul XIX. totul fiind reductibil la aceste două concepte. În realitate. deşi copil. Acest tip de conflict fundamental. ci doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor care le sunt ataşate acestora. Cei mai importanţi conflictualişti fiind în fapt neomarxistii. nu mai contează chiar istoria ca atare. care însă nu pot fi dominanta vieţii sociale. În fapt. Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului XX şi a fost monetizată de doi mari sociologi americani. Este vorba pe de o parte de Talcott Parsons. iar pe de alta de Robert K. care pune în mişcare pentru Marx toate societăţile. Merton. este secondat de multe alte tipuri de conflicte derivate din acesta. Este vorba pe de o parte de funcţionalism. aparţinând celor două mari tipuri de abordări. Chiar şi modelul interpretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectivă distinctă care să facă carieră în noul secol. Pentru structural-functionalişti nu mai contează evoluţia societăţii. Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului german. pe de alta parte. care aparţine acestei perspective conflictualiste este Wright Mills. a fost martor la marile mişcări ale anului 1848. ci şi 8 . în secolul XX. Societatea este gândită astfel ca un ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii.

care dă şi un conţinut mai 9 . Cu alte cuvinte o profeţie se realizează tocmai pentru ca a fost făcută. însă ele se articulează într-o manieră mult mai armonioasă. ideile lui Weber. Mead fiind preocupat în primul rând de modul în care realitatea socială este construită de către subiecţi în cursul interacţiunilor dintre ei. şi apoi pentru ceilalţi interacţionalişti nu este importantă funcţionarea socialului. mai mult decât atât. În vremea respectivă. Se impune ideea construcţiei socialului de către actorii sociali. lege care mai este denumită şi ca lege a definirii situaţiei şi care spune că dacă o situaţie este definită ca reală. este însă George Herbert Mead. Istoric cel puţin. Este vorba de interacţionalism. ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi reprezintă realitatea socială. aceea de a genera la nivel obiectiv ceea ce nu a existat decât la nivel subiectiv. fără a fi astfel în realitate. care sunt ca nişte oglinzi în care un individ se observă pe sine. speculându-se aceeaşi caracteristică esenţială a socialului. În acest sens. al doilea precursor important al interacţionalismului. acea situaţie va deveni tensionată doar pentru că a fost astfel definită. Mead a trecut relativ neobservat. Legea lui Thomas a căpătat o alta formă. este vorba de o construcţie subiectivă care determină un anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. atunci ea va deveni reală prin consecinţele definirii ei ca reală. indiscutabil. Sunt preluate. Pentru Cooley. anii ‘20-’30 ai secolului trecut. chiar la începutul secolului al XIX-lea o teorie de factură interacţionalistă. Adevăratul creator al interacţionalismului. “Teoria sinelui oglindă”. dacă un subiect sau mai mulţi îşi definesc o anumită situaţie ca fiind conflictuală. Lucrarea sa fundamentală “Mind. ilustrativă este legea lui Thomas. mai târziu. Cu alte cuvinte. iar exemplul profeţiei comunismului de către marxism este cel puţin interesant. potrivit căreia sinele individului este format doar în interacţiunea cu ceilalţi. perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este formată şi este reductibilă la interacţiuni.prolific pentru cercetarea socială şi el va fi exemplificat şi concretizat în multe din temele pe care le vom trata. Printre precursorii acestei perspective ar trebui să menţionam pe Charles Cooley cel care propune. în cadrul “legii profeţiilor care se autorealizează”. oarecum în doi timpi. Merton. cel care propune o teorie consistentă de tip interactionalist. Self and Society” propune o nouă perspectivă în sociologie. să spunem. o altă perspectivă semnificativă de analiză a socialului. înaintea funcţionalismului s-a impus. la R. Interacţionalismul va deveni o perspectivă majoră de analiză în sociologie abia în anii `40 o dată cu lucrările lui Herbert Blumer.

Este vorba chiar de statutul de ştiinţă. în anii ‘20 în SUA. este vorba de “Sinuciderea”. Este astfel consacrat termenul de interacţionalism simbolic pentru această perspectivă. şcoala care propune considerarea oraşului ca laborator social.E. care este şi astăzi. Nu putem încheia acest capitol oarecum istoric şi nu doar teoretic fără a mai menţiona două momente istorice semnificative. Pentru a vorbi de ştiinţă socială nu este suficient să luăm în calcul doar separarea metodologică şi totodată istorică de filosofia socială. la nivelul oraşului. de cunoaşterea comună sau a simţului comun. Metodologia nu ne ajuta doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică de cea speculativă. definindu-i în primul rând natura comunicaţională. cel care propune primul curs universitar de sociologie. Este vorba de prima mare şcoală de sociologie din America. de sociologul francez Emile Durkheim. dar şi prima lucrare de sociologie care se bazează pe date empirice. este necesar să asumăm şi o altă diferenţă. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun Am observat în paragrafele precedente că întregul proces de constituire a ştiinţei sociale a fost unul eminamente metodologic. specifică filosofiei. Toate aceste perspective au fost descrise evident sumar şi oarecum analitic. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren. Este clar că de la un sociolog la altul.precis ideii de interacţiune. iar uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi sociolog există numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. Atunci când vom vorbi despre comunităţile urbane vom detalia contribuţia acestei scoli la istoria sociologiei în acest secol. 10 . alături de structuralism una dintre cele mai importante perspective de analiză a vieţii sociale. Şcoala de la Chicago. Primul este marcat. la începutul secolului XX. reprezentată de R.Park şi…Sumner. ci şi de cunoaşterea obişnuită. Interacţionalism simbolic pentru că interacţiunile dintre oameni sunt în fond interacţiuni în care se produc şi se schimbă semnificaţii. lucrare în care autorul francez analizează datele statistice privitoare la rata sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite populaţii din Franţa şi Germania. Pe parcursul diferitelor teme le vom surprinde şi le vom particulariza.

Faţă de cunoaşterea comună care este întotdeauna nemijlocită. sau ne amintim vag de două trei persoane deşi în realitate numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi egal cu cel al celor care vindeau morcovi. percepem extrem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva. Această formă de cunoaştere este superioară datorită principalelor ei atribute care o şi diferenţiază de cea comună: a) Se bazează pe evidenţe verificabile. Ea nu se poate desfăşura altfel. Să ne gândim doar la banalul exemplu în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi. Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune ca obiectiv esenţial verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start orice tip de informaţii care nu se pot verifica. b) Are un caracter mijlocit. de nevoile imediate ale subiecţilor. de experienţă. de interesele pragmatice. “hic et nunc”. o mult mai mare precizie. cât şi a celei sociale. de instrumente de măsurare. Cu toate acestea. În afara unor asemenea competenţe de cunoaştere omul nu ar putea trăi nici în natură şi nici în societate. Principiile de sistematizare a cunoaşterii există şi în cunoaşterea comună. Prin urmare cunoaşterea comună este esenţială pentru dezvoltarea umană şi ea nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea ştiinţifică. iar dacă cineva ne întreabă după aceea dacă am văzut mărar spre exemplu. Cunoaşterea comună este subiectivă şi 11 . c) Este precisă. cea ştiinţifică. de preferinţele şi atitudinile acestuia. pentru a avansa real în cunoaşterea lumii. Instrumentele şi metodele îi asigură cunoaşterii ştiinţifice. d) Este obiectivă. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice.Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a cunoaşte realitatea înconjurătoare. cunoaşterea ştiinţifică este mijlocită întotdeauna de concepte. indiscutabil. Cea mai importantă caracteristică este obiectivitatea. Cunoaşterea comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţionată de orizonturile valorice. ştiinţa a propus prin demersurile sale metodologice un tip complementar de cunoaştere. un caracter înalt cuantificabil şi nu în ultimul rând informaţiile obţinute sunt sistematizate şi acumulate într-un corpus de cunoaştere care permite astfel evoluţia şi progresul acestui tip de cunoaştere. constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva. de metode şi tehnici. de care nu aveam nevoie. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată. numai că în acel caz este vorba nu de principii logicraţionale. ci de interese pragmatice. adică întotdeauna aici şi acum. sistematică şi acumulativă.

aceasta este cea mai importantă limită a sa, care o face să difere esenţial de cunoaşterea ştiinţifică, care fiind la polul opus este obiectivă. Acest statut al cunoaşterii ştiinţifice face ca ea să fie independentă de subiectul care utilizează mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echivalenţa produselor de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, adică persoane diferite utilizând aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor ajunge la aceleaşi produse de cunoaştere. ÎNTREBĂRI DE VERIFICRE 1. Când a apărut sociologia şi care au fost primii fondatori? 2. Care sunt principalele abordări şi perspective în sociologie? 3. Care sunt diferenţele dintre realitatea naturală şi cea socială? 4. Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice în raport cu cea comună? 5. Care sunt principalele legi sociologice lansate în secolul XIX? 6. Ce reprezintă legea definirii situaţiei? 7. Care este prima lucrare de sociologie bazată pe date empirice?

12

Tema 2 Metodele de cercetare a realităţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Măsurarea şi scalarea 2. Eşantionarea 3. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie Nu ne propunem în cadrul acestei teme decât o trecere în revistă a metodelor care, aşa cum am văzut în tema precedentă, sunt esenţiale pentru a asigura ştiinţificitatea demersului de cunoaştere a realităţii sociale. Metodele, împreună cu tehnicile lor aferente, vor fi prezentate şi exemplificate detaliat, separat într-un alt curs. Este necesar însă, în cadrul cursului nostru, să prezentăm succint conceptele şi termenii de bază ale metodologiilor de cercetare.

Măsurare şi scalare
Orice proces sau fenomen social trebuie să fie măsurat, evaluat pentru a fi cunoscut. Măsurarea se referă la anumite caracteristici ale respectivului fenomen, caracteristici care pot să aibă valori diferite şi tocmai din acest motiv este necesară. O caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs social, poartă numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele ea poate varia, adică poate lua diverse valori. Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră discretă, adică luând doar anumite valori date pe un anumit interval, sau dimpotrivă putând lua într-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile discrete şi variabile continui. Un grup poate să fie caracterizat de exemplu de o variabilă discretă cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sau a unei populaţii doar două valori, bărbat, femeie), în timp ce o populaţie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate fi caracterizată de o variabilă atitudinală (preferinţă de exemplu foarte mare, mare, moderată, mică sau foarte mică pentru un anumit lucru) care pe un interval să spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

13

Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie ordonată şi atunci vom spune ca ele formează o scală. Scala reprezintă o distribuţie de valori. Scalele pot fi în principiu de patru tipuri. 1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de succesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o variabilă. Spre exemplu lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie (telefon, maşina de spălat, autoturism, frigider etc) poate forma o asemenea scală. Aşa cum se observă între valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi “achiziţii” sau “dotări casnice” nu există nici un fel de ordonare sau ierarhie. 2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare scala prezintă ordonat aceste valori. Spre exemplu “aprecierea” unei anumite acţiuni întreprinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord total. 3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc măsurarea unor variabile de tip continuu. Prin urmare, faţă de scalele ordinale ele propun un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le poate lua o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este indiscutabil scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea unui membru din populaţie poate avea orice fel de valoare într-un interval dat. 4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct natural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un punct natural de pornire, zero).

Eşantionarea
În ştiinţele sociale se lucrează însă rar cu populaţii întregi. Aceasta deoarece este greu să poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane. Pe de altă parte, deloc de neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri uriaşe şi în mare parte inutile. Inutile pentru că în baza legilor statistice şi al calcului probabilităţilor se pot elabora eşantioane, adică grupuri de subiecţi dintr-o populaţie, care să fie reprezentative pentru întreaga populaţie studiată. Metoda poartă numele de eşantionare, şi presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selecţie 14

măsurată la nivelul eşantionului. adică se defineşte un interval limită în care se înscrie valoarea parametrului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului. Cu alte cuvinte legile statistice. La un eşantion de circa 400 de persoane acest interval este de aproximativ +/. de care am vorbit mai devreme. Alături de acestea. Este evident că limita devine 0 doar intr-un singur caz. Precizia eşantioanelor nefiind dată de volumul populaţiei înseamnă că un eşantion de o anumită dimensiune are aceeaşi precizie fie că este elaborat pentru populaţia României fie pentru populaţia Chinei. metode în cadrul cărora obiectivul central nu este numărarea unor caracteristici standardizate. ci evaluarea lor. în anumite limite de încredere. Valoarea acestui procent este dependentă în principal de numărul subiecţilor din eşantion.3 %. a) Ancheta sociologică b) Observaţia 15 . există şi metode calitative de cercetare. ne garantează că alegerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de încredere în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce astfel o estimaţie a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populaţiei).5%. pentru că estimează. şi nu de volumul populaţiei. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ. aţa cum o să vedem. Aceste limite ale estimării sunt date de regula în sistemul +/-n%. Dacă o anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de parametru. atunci când volumul eşantionului devine egal cu volumul populaţiei. aceeaşi variabilă. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi ştiinţele sociale Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează însă cu precădere doar pentru un anumit grup de metode de cercetare.aleatoare. Pentru un eşantion de 1000 de persoane această limită este de aproximativ +/. adică valoarea unui anumit parametru este cuprinsă în realitate oriunde în intervalul de +/-5% faţă de estimator. a unui anumit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii populaţii. La cursurile de statistică şi de metodologie vor fi prezentate şi detaliate aceste aspecte. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal. Metodele cantitative sunt însă pe de departe cele mai clar consacrate în cercetarea socială şi de aceea cu ele vom începe. valoarea parametrului. poartă numele de estimaţie.

Cu alte cuvinte atunci când o problematică se află în dezbaterea publică. semistructurat. se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative pentru anumite populaţii. focalizată pe o problematică limitată. în funcţie de cât de structurată este grila de interviu. Instrumentele de lucru sunt practic similare. spre deosebire de grila de interviu. Dacă Guvernul ia o anumită decizie de 16 . iar întrebările unui astfel de chestionar. Grila de interviu foloseşte prioritar întrebări deschise. chestionarul. Evident distincţia este nuanţabilă. iar sondajul de opinie asta îşi propune să măsoare. nu pot măsura ceea ce nu există. care utilizează ca instrument ghidul de interviu. tocmai pentru uşurinţa cu care ele pot fi interpretate şi utilizate. şi care este confundat adesea cu ancheta. adică la care nu există variante prestabilite de răspuns.c) Experimentul d) Analiza documentelor sociale Ancheta sociologică Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare şi nu arareori ea este identificată cu cercetarea socială. întrebări închise. Dacă un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama opinii care să aibă caracter public. dar şi profesionalismul lui trebuie să fie mai ridicat. Libertatea operatorului de interviu este mai mare. iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii faţă de acea problemă atunci putem spune că opiniile lor au un caracter public. sau nestructurat. În principiu. Sondajul de opinie este centrat însă doar pe întrebări care vizează opiniile subiecţilor. are marea majoritate a întrebărilor. mai mult decât atât se încearcă estimarea opiniilor care au caracter public şi nu doar a opiniilor personale. care utilizează ca instrument chestionarul şi intervievarea. punând uneori întrebări de clarificare care nu erau trecute în grilă. adică care au variante prestabilite de răspuns şi în care subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un răspuns din cele oferite în chestionar. în principal există două procedee care sunt utilizate în cadrul anchetei. pentru că el trebuie într-o măsură mult mai mare să se implice în procesul coordonării şi susţinerii investigaţiei. Este evident ca interviul. Este vorba de procedeul chestionării. Un tip special de anchetă. în astfel de condiţii. caz în care avem de a face cu o metodă strict calitativă de investigaţie. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor sociologice sunt relativ des făcute publice. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii publice. poate fi de tip structurat. este sondajul de opinie.

în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează datele. decizie care nu vizează interesul larg. Precizia observaţiilor este extrem de mare şi deci putem spune că fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. Cu alte cuvinte ne putem oricând întreba dacă ce s-a măsurat corespunde exact cu ce se dorea a fi măsurat. Observaţia propriuzisă constă tocmai în notarea ordinii şi a numărului de comportamente de un anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă. Este 17 . comparativ cu ancheta. fidelitatea. Daca Guvernul ia însă o decizie strict tehnică. adică cu corectitudinea măsurătorii. analiza comportamentelor verbale şi nonverbale pe care oamenii le au în diferite situaţii. Sunt utilizate de asemenea pe scară largă în campaniile electorale pentru a surprinde dinamica preferinţelor electorilor. şi se află de multe ori în metodologie într-o relaţie inversă cu validitatea. Avem de a face cu o metodă evident strict cantitativă în care esenţial este să identificam cantitativ anumite tipuri de comportamente. care era focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor. se referă la precizia unei măsurători. de reorganizare a unor servicii proprii. Ea este indiscutabil cea mai veche metodă de cercetare ştiinţifică. atunci o întrebare privind favorabilitatea populaţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public. Observaţia sociologică Observaţia sociologică este o metodă de cercetare care este preluată direct din metodologiile de cercetare ale ştiinţelor naturii. să zicem majorarea preţului la anumite produse care sunt de larg consum. structurată) diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observăm. În sociologie observaţia îşi propune. Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre” pentru a lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate. poate fi: • • • observaţie structurată observaţie nedistorsionantă observaţie participativă Observaţia structurată poartă acest nume pentru că în cazul ei se utilizează în mod obligatoriu o grilă de observaţie (protocol de observaţie). Acesta este un instrument relativ simplu în care sunt trecute (într-o formă organizată. Această caracteristică. Observaţia sociologică. cu siguranţă că se pot contura opinii cu caracter public faţă de aceasta măsură.interes public.

tind să îşi modifice comportamentele. Principiul este simplu şi rezidă în utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi aparatura de înregistrare audio sau video. atunci când se ştiu observaţi. cum ar fi antropologia. Se pune însă problema dacă această prezenţă a observatorului nu influenţează comportamentele celui observat. adică care nu distorsionează comportamentele celui observat. de situaţii şi de indivizi unde avem deja o anumită cunoaştere prealabilă care ne face capabili să construim o grilă care să structureze observaţia. însă tocmai acest lucru poate face ca identificarea şi notarea lor să fie disfuncţională. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar să fii întrun anume gen de contact cu aceea persoană. tocmai pentru că cineva îl observă. atunci se pune problema dacă nu cumva în realitate profesorul are anumite comportamente. Dacă vreau să studiez comportamentul nonverbal al profesorilor în timpul predării şi asist evident la ore. nu în ultimul rând. Este evident ca aceste procedee nu pot fi folosite oricând şi oriunde. Primul se leagă de ceea ce tocmai am prezentat. O a doua problemă pe care o ridică observaţia structurată este aceea a limitării posibilităţii ei de utilizare. Din experienţa cotidiană ştim că practic întotdeauna oamenii. utilizarea lor fără ştirea subiecţilor ridică şi probleme de ordin deontologic.posibil de exemplu ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit tip de comportament. cu atât mai puţin alte tipuri de comportamente. Pentru a înlătura un asemenea neajuns a fost propusă metoda observaţiei nedistorsionante. ele ca atare pot să fie vizibile şi. Aşa cum am spus. Există însă domenii de cercetare în care acest lucru nu este posibil. Există posibilitatea ca grila să fie extrem de precisă şi să descrie un număr extrem de mare de comportamente. Mai mult. 18 . Observaţia structurată are două mari neajunsuri. noi sau doar modificate. iar observatorul care aplică grila să nu poată identifica corect un anumit gest. pereţi speciali cu oglinzi semitransparente sau un sistem de televiziune cu circuit închis. Dacă dorim să cercetăm de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate în societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente ne putem aştepta în anumite situaţii. s-ar putea să nu înţelegem nici măcar limba. ea poate fi utilizată doar pentru acele tipuri de domenii. unde se studiază comunităţi total diferite de cele în care trăim noi. Pentru o gamă relativ largă de subiecte de cercetare observaţia nedistorsionantă poate fi însă utilizată cu succes. în alte ştiinţe sociale.

El poate face acest lucru declinându-şi sau nu calitatea de observator. într-o perioadă de timp destul de mare. ca şi produsele culturale ale grupului în cauză. interviuri nestructurate cu acei membrii. se încearcă observarea şi implicit măsurarea unei variabile care caracterizează un anumit proces. treptat.În astfel de cazuri se poate utiliza observaţia participativă. este experimentul. Elton Mayo. se leagă de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însuşi. îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea. ca şi cercetare participativă. Din interior. ci participând la viaţa grupului sau a comunităţii în cauză. adică acel gen de observaţie în care subiectul participă direct la activităţile grupului. fenomen sau comportament. comunităţii pe care o studiază. laboratoare. cel puţin. într-o situaţie controlată de experimentator în care controlul presupune în fond manipularea unui factor (variabila independentă) pentru a observa modul în care variază caracteristicile pe care le urmărim şi care poarta numele de variabile dependente (pentru că depind de variabila independentă). un astfel de observator este capabil să identifice şi să înţeleagă diversele comportamente. în realitate această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă. Acest efect disturbator poartă un nume special. grupurile studiate. asupra căreia insistăm în mod special. Cercetătorul american a dorit să facă la uzinele amintite un experiment în care se cerceta modul în care productivitatea muncii (considerata variabila dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu. Cercetarea participativă ne-a condus din nou în domeniul investigaţiilor de tip calitativ. însă trebuie să reamintim că sunt în general valabile toate comentariile pe care le-am făcut deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei nedistorsionante. ea fiind o metodă eminamente calitativă şi deci implicit astfel este şi observaţia participativă. Experimentul O metodă specială care derivă direct din observaţie şi care mai este numită şi observaţie provocată. Se poate realiza însă şi in mediul în care subiecţii. Cea mai importanta observaţie. adică numai observaţia în sine. Experimentul presupune în mod normal condiţii speciale de realizare. evident el va realiza. 19 . efectul Howthorne. În principiu. Aceasta după numele uzinelor unde a fost descoperit la începutul secolului trecut de către unul dintre pionierii sociologiei industriale. aparatură de înregistrare etc. Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare. pentru că observatorul nu doar va observa.

căldură. Orice creştere a variabilei independente (zgomot. în special de Marea Britanie.Era vorba de nivelul iluminării atelierelor respective. de temperatura. Concluzia care poate fi trasă este aceea că în orice experiment. etc. ci şi procesele şi fenomenele. devenind mai atenţi din această cauză şi având implicit un randament mai bun. Rezultatele au fost paradoxale. cv-uri. De altfel. Evident acest tip de analiză este posibil de realizat faţă de documentele sociale ale oricărei societăţi. de nivelul zgomotelor. ziare. putem spune că experimentul se studia pe sine. cât şi în al doilea război mondial. certificate de naştere. ca şi la observaţia structurată de altfel. oficiale (acte. dacă se schimbă nivelul luminii să zicem. De fapt. datele înregistrate este posibil să fie într-o anumită măsură expresia tocmai a metodei de investigaţie utilizate. (toate variabile independente). inclusiv contemporane. În realitate muncitorii respectivi reacţionau la schimbarea pur şi simplu a mediului. este analiza documentelor sociale. hotărâri de divorţ. care erau produse tocmai de experiment. acte de proprietate. etc. pentru că ce se observa în final. Documentele sociale pot fi: • • • publice (exemplu.) personale (autobiografii. emisiuni tv/radio. scrisori. cel puţin prin prezenţa sa comportamentul subiecţilor pe care îi studiază. fişe medicale. Numai ca şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la acelaşi efect. De acest efect trebuie să ţinem cont în orice tip de investigaţie socială în care observatorul poate influenţa. Adică pur şi simplu participarea la experiment îi făcea pe oameni mai atenţi şi mai eficienţi. dincolo de experiment. după o perioadă de timp se ajungea relativ rapid la randamentul dinaintea schimbării respective. cărţi). memorii etc) Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de conţinut. Ea a fost lansată în perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a investiga fenomenele politice din URSS (faţă de care exista o blocadă comunicaţională). lumină) ducea la creşterea productivităţii muncii. Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de 20 . Analiza documentelor sociale Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar prezentul. variaţiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul mediului. ca şi produsele culturale ale societăţilor trecute. de deces.

etc. care implică utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau complementare. se pot face analize de documente (asupra conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului etc).) personajele Sunt utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj. Studiul de caz se realizează evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o problematică dată. Putem spre exemplu studia evoluţia rolului femeii în societatea americană. editorialul. de exemplu de câte ori apare cuvântul dreptate într-un program electoral). el este un tip mult mai complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor experimente). Putem studia de exemplu modul în care s-au format relaţiile de 21 . articolul. de exemplu. adică de interviu de grup. itemul Este în fapt un tip special de produs care este analizat ca atare. Cu toate acestea. Se pot efectua însă şi analize de documente la fel de bine. Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă. “Comunismul este de vină pentru starea naţiunii” etc. cuvintele (se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte. este un tip de anchetă. derivat din anchetă este focus grupul. se pot aplica teste. studiind personajele feminine dintr-un serial ca Dallas. este vorba de studiul de caz. Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă pe care am amintit-o deja şi in cadrul căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe baza de interviu. Un alt tip de investigaţie. temele (sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat.analiză pe care le identificăm într-un anumit document. La limită. care pe o perioadă de mai bine de un deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea americană. în care se pot reuni mai multe metode simultan. (dăm câteva exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru România”. “Monarhia a distrus cultura romanească”. Unităţile de analiză clasice sunt: spaţiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat anumitor probleme spre exemplu). Tipuri speciale de investigaţii Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de investigaţii.

Putem utiliza chestionare. Ce este ancheta sociologică şi care sunt principalele tipuri de anchetă? 5. Care sunt principalele tipuri de scale? 4. putem realiza interviuri. o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă. cu aceleaşi instrumente de investigaţie. ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se leagă de analiza temporală a unor procese sociale. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale şi evident sunt extrem de utile pentru analiza socială. Care sunt avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de observaţie? 7. ideea fiind aceea de a utiliza aceeaşi metodă. asupra aceleiaşi populaţii. Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul panel. Ce sunt variabilele şi câte tipuri de variabile există? 2. pe o anumită perioadă de timp. Ce este efectul Hawthorne? 9. Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea că în cadrul analizei longitudinale se utilizează acelaşi instrument de cercetare (chestionar. În fine.muncă într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse metode. În cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode. grilă de observaţie etc) aplicat unor eşantioane similare decupate la nivelul aceleiaşi populaţii. Ce este analiza documentelor şi care sunt principalele tipuri de unităţi de analiză a conţinutului documentelor? 10. Care sunt principalele tipuri de investigaţii complexe în cercetarea socială? 22 . Ce este eşantionarea? 3. putem să facem observaţie participativă etc. pe o anumită perioadă de timp. într-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen. Ce este un experiment sociologic? 8. Care sunt tipurile de observaţie sociologică? 6. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare. în timp ce în cazul panelului se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi eşantion.

cu excepţia celui genetic. Doar 20 de specii de animale atacă necondiţionat omul. Este firesc pentru că. într-o formula atât de plastică că omul este o “trestie gânditoare”. în raport cu restul animalelor. 23 . Acum vreo două decenii cineva a numărat peste 2000 de definiţii date acesteia. Ce este cultura? Nu este deloc uşor să defineşti cultura. în forme diferite. Este vorba de chiar mediul pe care şi l-a construit şi în care trăieşte şi care formează ceea ce sociologii numesc cultură. În sine. şi de la care plecăm în analiza noastră este următoarea: Cultura reprezintă toate modurile de gândire. Structura culturii 4. orice ştiinţă socio-umană are de a face cu cultură sau cu produse culturale. În realitate lucrurile nu stau mai niciodată aşa cum cred filosofii. Cea mai simplă definiţie pe care o putem da. Şi nu astăzi. în raport cu natura. doar gândirea fiind cea care l-a făcut capabil să poată supravieţui. Dar dincolo de inteligenţă omul a creat ceva în jurul său care l-a făcut şi îl face cel mai puternic animal care a existat vreodată pe această planetă. Cultura şi civilizaţia 3. Cu siguranţă inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori aceasta putere. Tipologia culturii Există extrem de multe prejudecăţi pe care modernitatea le-a adus cu sine în istorie. Ce este cultura 2. ci din totdeauna. omul este puternic. Omul însă atacă absolut toate speciile. omul a fost văzut de moderni într-o totală inferioritate. Una dintre acestea este aceea legată de natura firavă a fiinţei umane. de comportament şi de producţie.Tema 3 Cultura După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Omul este şi a fost mereu unul dintre cele mai puternice animale. prin natura sa animală. s-a spus chiar. transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc.

Într-un fel aşa stau lucrurile. ci la orice fel de produs. Există cu siguranţă o baza instinctuală a comportamentelor şi în cazul omului numai că. rezultă că o condiţie a existentei culturii este aceea a capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. există permanent o “îmbrăcăminte” culturală a acestora. reprezintă cultura. care vine din limba latină şi care se referă mai mult la cultivarea spiritului (de la cultivarea pământului). Mai mult. trebuie să înţelegem că din punct de vedere strict cultural între “Luceafărul” lui Eminescu şi înjurăturile strigate pe stadioane nu există nici o diferenţă. Evident că nu avem de a face cu o cultură în sensul propriu al termenului. în sens ştiinţific cultura nu se refera doar la produsele de elită create într-o societate. Majoritatea comportamentelor animalelor sunt condiţionate de instincte în timp ce în cazul oamenilor majoritatea comportamentelor sunt indiscutabil condiţionate de învăţare. dar experimentele aceloraşi etologi au arătat că un şoarece are capacitatea de exemplu să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se poate ieşi dintr-un labirint. chiar şi în cazul celor mai puternice instincte umane. Faţă de accepţiunea obişnuită a termenului. Spre exemplu. este pompată. Mai mult. care sunt produse culturale. 24 . Că noi le acordăm o importanţă diferită în societate este o problema diferită. bem în anumite locuri. că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu vad înainte alţi prădători din propria specie cum vânează. prin orice mijloace negenetice. Dacă aşa stau lucrurile aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în care are capacitatea să înveţe şi să transmită unor urmaşi anumite comportamente învăţate. bem totuşi apă din pahare sau căni. Prin urmare. pentru ca învăţarea este procesul de bază prin care se poate asimila cultura şi indiscutabil că învăţarea este un substitut pentru genetică. ci doar cu un rudiment. din ceea ce am prezentat. Ambele producţii sunt producţii culturale şi atâta tot.Cu alte cuvinte tot ceea ce este produs sau utilizat de către om şi care este susceptibil de a fii transmis generaţional. conducte. deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de supravieţuire. etologii demonstrând. este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc. însă şi scrierea de obscenităţi pe pereţii toaletelor sunt un produs cultural. Revenind la definiţie observam că genetica este pusă oarecum în opoziţie cu cultura. Este evident că învăţarea este prezentă şi la animale. spre exemplu. Bunele maniere sunt indiscutabil un produs cultural. apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin ţevi.

Numai că orice fel de produs cultural are prezente. relevat de definiţia pe care am utilizat-o. Este indiscutabil că putem împărţi produsele culturii în materiale. în timp ce civilizaţia pe cea spirituală. pentru că ceea ce nu se poate transmite nu aparţine culturii. norme de utilizare etc. Transmiterea culturii este prin urmare un proces vital pentru orice societate. Cu toate acestea în limbajul obişnuit. şi spirituale (valori. norme). parcă nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de civilizaţia din Ghimpaţi. respectiv societatea care o posedă. ambele componente. De aici. Societăţile care practică scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi istorice. în vechime. rolul bătrânilor este fundamental pentru că ei sunt principalele arhive ale tezaurului comunitar. Este vorba de termenul de civilizaţie. Nu poate exista producţie spirituală fără un suport material. În realitate diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea culturii şi nu de natura produselor sale. sa aibă un anumit tip de profil. Dacă de exemplu ni se pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi au propria lor cultură. adică tangibile. societăţi în care evident bătrânii nu mai pot avea acelaşi statut. Acest gen de dihotomie este deci incorect pentru că postulează o imposibilitate. Prin urmare expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” nu este în realitate decât expresia unor rudimente ale unei culturi rurale nemoderne. Cultura şi civilizaţia Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să încercăm să îl diferenţiem de un alt termen uzual. idei. La nivelul cunoaşterii comune a fost consacrată o diferenţă între cei doi termeni ca ţinând de natura materială sau spirituală a produselor etichetate cu cei doi temeni. facem distincţie între cei doi termeni. Cu alte cuvinte cultura ar desemna în special latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate. atunci aceste societăţi vor avea un anumit tip de structură şi de produse culturale. aşa cum orice producţie materială asumă în realitate idei. Într-o astfel de societate spre exemplu. structuri de conducere de genul “sfatului bătrânilor”. Cu alte cuvinte nu natura materială sau 25 . pe drept cuvânt. folosit în strânsa corelaţie cu termenul de cultură.Un alt aspect interesant. este acela legat de faptul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională. uneori chiar ca şi sinonim. Spre exemplu dacă forma fundamentală de transmitere este comunicarea orală. în proporţii diferite desigur. Modul prioritar în care această transmitere are loc face ca o cultură.

capătă astfel o explicaţie. respectate şi care determină anumite reacţii ale membrilor unei comunităţi. care deci “exportă” produsele culturale proprii. Acestea sunt în fond modele prescrise de comportament pentru anumite situaţii sociale. spre exemplu consacrarea limitei de viteză în localitate 26 . Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate. care sunt idei care sunt preţuite. şi anumite norme şi tipuri de comportament. adică de norme prescrise şi de regulă consfinţite formal. decât ideile. cultural vorbind. Valorile ghidează în general acţiunile oamenilor şi totodată ele sunt o bază pentru marea majoritate a normelor sociale.spirituală este esenţială. Am distins între o componentă materială şi una spirituală. Pe de o parte putem vorbi de norme ideale. La fel. ceea care în fond îi dă identitate şi îi asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. putând spune chiar că trăim în permanenţă într-un univers normativ. În asemenea cazuri vorbim de civilizaţii. anumite norme de organizare a locuinţei. Există însă culturi “dezvoltate” ale căror produse culturale sunt preluate de alte societăţi. vom descoperi trei componente majore ale culturii: ! componenta ideatică ! componenta normativă ! componenta obiectuală Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor. Orice fel ce comunitate sau societate are o cultură proprie. Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci . O categorie specială a acestora o formează valorile. Normele sociale sunt extrem de diverse. în lumea contemporană. diverse stiluri de viaţă etc. Definirea normelor poate fi făcută însă în două maniere diferite. pentru că în acest gen de împrumuturi culturale cele mai vizibile sunt indiscutabil produsele materiale. Cu siguranţă însă că cel mai vizibil va rămâne evident aparatul ca atare. dacă vom rafina analiza însă. modurile de fabricaţie. ca şi normele de utilizare care au fost preluate o dată cu amfora. miturile. Structura culturii Discuţia anterioară ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a culturii. adică a unităţilor de semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie) care sunt vehiculate într-o societate dată. trebuie să înţelegem că o dată cu televizorul noi am importat. Distincţia greşită pe care am prezentat-o mai devreme. ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte comunităţi sau societăţi.

însă tehnologia este un bun public şi de aceea toţi 27 . este lesne de înţeles. cum ar trebui să fie anumite produse culturale.Ogburn a lansat chiar o teorie în acest sens. care se referă la modul în care oamenii utilizează. care gravitează doar în jurul teoriilor despre conducere). Cu alte cuvinte trebuie să înţelegem că în fond orice tehnologie. maşinile. în realitate. Dacă luăm ca exemplu tehnologia automobilului. norme etc. Natura normativă a tehnologiilor trebuie să o înţelegem însă într-un cadru mai larg decât cel al cunoaşterii obişnuite. orice asociere a unor obiecte şi a unor norme formează o tehnologie. Aceste norme nu sunt învăţate însă doar de posesorii noii tehnologii. dacă am sta să măsurăm viteza cu care merg în medie. avem nevoie şi de norme de organizare (ex. Mai sunt necesare două precizări conceptuale. W. Numai că în viaţa socială se respectă de multe ori ceea ce am putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate de cei mai mulţi) adică norme care există în realitate în sensul în care ele se impun în practica socială. valorifica şi îşi schimbă modul de viaţă datorită noului mijloc de transport. regulile de circulaţie). dar şi de norme sociale. Putem extrapola aceste idei şi atunci am putea vorbi şi de o cultură ideală (definită în termeni normativi. Limita de viteză definită ideal. Între modalităţile de asimilare a lor pot exista chiar diferenţe însemnate. Este vorba de normele pur tehnice.la 50 km la oră este o normă formală. În realitate există cel puţin trei tipuri de norme asociate unei tehnologii. care se cheamă “Teoria devalajului cultural”.) şi de o cultură reală. am putea să descoperim că nu este respectată şi că în fapt norma de viteză reală (statistică) este de 55 km la ora şi nu 50. La nivel comun reducem tehnologia la nişte obiecte şi la nişte norme tehnice asociate. iar pe de alta parte. Tehnologiile în cadrul culturii ocupă un loc cu totul special. Ea spune că la introducerea oricărei noi tehnologii se produce un decalaj între asimilarea normelor tehnice (primele asimilate pentru că fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie) şi normele de organizare şi cele sociale. dacă dorim să studiem cultura ideală sau pe cea reală. La fel ca şi în cazul ideologiilor avem de a face cu definiţii generice pentru cei doi termeni. Într-o asemenea situaţie avem sigur de optat atunci când analizam cultura. de normele de organizare şi de normele sociale ataşate respectivei tehnologii. Maşina poate fi proprietatea personală a cuiva. Ori de câte ori avem asociate idei şi norme vom spune că avem de a face cu ideologii (într-un sens evident mai larg decât sensul obişnuit. atunci trebuie să considerăm că. dincolo de normele strict tehnice de funcţionare a maşinilor. cultural se poate reduce la o asociaţie între anumite obiecte şi anumite norme.

La debutul noilor tehnologii în special datorită normelor sociale. Pe de alta parte normele pot fi formale. Pedepsele pot fi puternice sau slabe (ca şi consecinţe în raport cu subiecţii). Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. Nerespectarea normelor atrage în mod normal. de la începutul secolului XX. şi ei ştiu cum poate fi utilizată o maşină în societate. Aceasta reprezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. este dealtfel cauza accidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care toate tehnologiile cu impact public le au în faza de iniţiere. La fel. pentru Ogburn. Termenul de anomie în sens de disfuncţionalitate normativă a fost propus de Emile Durkheim fiind un concept esenţial în analiza sinuciderilor. care sunt asimilate mai greu faţă de cele tehnice. în prima săptămână ele s-au tamponat de trei ori şi să ţinem cont de faptul că viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor căruţe. în sensul că a sancţiona un act înseamnă ai da un anumit tip de calificativ. impuse în practica socială reală. Putem vorbi şi de societăţi anomice. se produce un decalaj cultural.membri societăţii în care a pătruns aceasta tehnologie trebuie să cunoască aceste norme. adică fără o formă scrisă. Dacă luam în consideraţie aceste două caracteristici atunci putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri de norme sociale: Sancţiuni puternice Norme formale Norme informale Legi penale Morala. adică societăţi în care există un puternic cult al normelor sau există o mare toleranţă faţă de încălcarea normelor. cât şi recompensa. şi ei sunt beneficierii acesteia etc. Aceasta pentru că în sociologie prin sancţiune vom înţelege atât pedeapsa. Este celebru cazul unui mic orăşel din Australia. televiziunea la începuturile sale a produs extrem de multe efecte negative datorită în principal suprautilizării sale de către telespectatori. Şi pietonii cunosc regulile de circulaţie. adică de societăţi în care există o disoluţie a ordinii normative. adică exprimabile într-o forma scrisă. unde. care. sau pot fi informale. sancţiuni. în fapt pedepse. în orice societate. tradiţii Sancţiuni slabe Legi civile Obiceiuri 28 . deşi existau doar două maşini. fie pozitiv fie negativ. precisă (definite ideal). Putem vorbi de societăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe.

în timp ce pentru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există sancţiuni. Regulile sintactice. Această transmitere este în principal un proces de comunicare care are la bază limbajul. Limbajul – pivotul culturii Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii de la începutul acestei teme ne aducem aminte că elementul fundamental de caracterizare al culturii îl reprezentă transmiterea culturală de la o generaţie la alta. Semnalul este suportul fizic al semnului. Evident codul morse este un astfel de limbaj. Dacă culoarea roşie a semaforului ne indică interdicţia accesului. aşa cum acelaşi tip de semnal poate avea asociate semnificaţii diferite. care sunt unităţi de semnificaţie purtate de un semnal. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni privative de liberate sau penalităţi foarte mari. lumina roşie ca atare reprezintă semnalul. Orice limbaj poate funcţiona doar pe baza a două tipuri de reguli. normele morale au exprimate sancţiuni foarte dure. dar putem vorbi şi de un limbaj nonverbal. Mai mult. Evident aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale. La baza oricărui limbaj stau semnele. însă limbajul este definit mult mai larg. Când vorbim de limbaj avem în vedere în primul rând limba naturală. ca orice sistem de semne şi de reguli de utilizare a acestora capabile de a transmite mesaje. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco care definea semnele ca “orice este pus pentru altceva”.Această clasificare este indiscutabil una cu care operăm. alta decât cea referitoare la sine. chiar dacă nu în aceasta manieră şi în viaţa cotidiană. de un limbaj al florilor (anumite flori au anumite semnificaţii şi sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi desigur putem continua. în timp ce legile civile au sancţiuni pecuniare moderate sau mici. La fel. Studiul limbajului este din aceste motive un mijloc esenţial de analiză culturală. care sunt reguli de combinare a semnelor între ele (un caz particular pentru 29 . formele şi modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profile ale culturilor în cauză. Şi plasa pe care o punem în autobuz pe un scaun poate juca rolul de semn pentru ca ea semnifică o interdicţie de acces (locul acela este ocupat). Rezultă deci că limbajul este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură. Adică orice poate fi purtător de semnificaţie. mergându-se până la izolarea totală (socială) a individului în comunitate.

dar nici minotaurii sau ingerii. de a o înţelege şi de a ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedam. adică în sisteme în care sunt asociate mai multe elemente. datorită limbii pe care o învaţă încă din primii ani de viaţă. Klingonieinii din filmele s. Adica putem avea semne si pentru ceea ce nu exista in realitate si este definit doar culural. nu exista in realitate. o normă de salut etc. Un lingvist chiar afirma că un copil chinez. care reuneşte muzică. prin anii 30 ai secolului trecut au lansat o teorie extrem de şocantă. Aceasta pentru ca un semn nu trebuie sa aiba o corespondenta obligatorie in relaitate. Un simplu obiect. chiar limbi naturale diferite. Am putea să ne întrebăm bunăoară cum gândesc timpul chinezii. În afara acestor reguli limbajul nu poate exista. Cu ale cuvinte ipoteza spune că oamenii care au limbaje diferite. o melodie. Ea poartă numele de teoria sau ipoteza relativismului lingvistic şi stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea. Gândirea nu poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele. văd şi înţeleg lumea în forme diferite. subcultura şi contracultura Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural. norme pentru cei care dansează (o componentă strict tehnică prin urmare) şi cu siguranţă chiar şi o anume îmbrăcăminte 1 Termen utilizat in semiotica. însă numai pentru limbi care sunt extrem de diferite. Dar nici noi nu putem gândi realitatea în afara unor asemenea reguli şi evident în afara limbajului. stiinta semnelor. de U. deci care nu au o baza comună de derivaţie care indiscutabil estompează diferenţele. care sunt reguli de corespondenţă între semne şi realităţile (sau unităţile culturale)1. Edward Sapir şi Bejamin Whorf. pentru simplu motiv ca el are un sens al relativismului asumat la nivelul limbii. dar au în schimb formule de relativizare pe care noi nu le posedăm. Cultura. ar putea să înţeleagă teoria relativităţii a lui Einstein mai bine decât orice fizician european. Dar există o legătură între modul în care gândim şi limbajul pe care îl avem? Doi savanţi americani. Desigur este o ipoteza provocatoare. Dansul spre exemplu este un complex cultural. Ea poate fi corectă. adică fără limbaj. Cu alte cuvinte un român şi un japonez s-ar putea să vadă lumea în realitate diferit pentru că posedă limbi extrem de diferite. Aceste elemente funcţionează într-o cultură integrate în anumite complexe culturale.Eco pentru a desemna intelesurile culturale ale semnelor. versuri.limba naturală este gramatica) şi reguli semantice. care nu au formule gramaticale pentru timp în limba lor. 30 . sunt exemple în acest sens.f.

Ce sinistru să mănânci cadavre!!! Cu siguranţă că şi nouă ni s-ar părea ciudate multe din produsele culturii tribului din care face parte tânărul bărbat de care vorbeam. însă pot avea complexe culturale proprii care să le diferenţieze. numai când pot fi considerate într-o relaţie polara (deci opuse) cu acestea atunci putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. absolut toate îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe . S-ar întoarce apoi în tribul său şi. de exemplu. continuaţi să vă închipuiţi. el se referă exclusiv la ideea apartenenţei şi deci a raportării la o cultură dominantă şi nimic mai mult. de subcultri ale unor comunităţi care au valori. Aceasta atitudine. Ar povesti de exemplu că oamenii ăia albi sunt tare ciudaţi. grupurile deviante. ca în fiecare dimineaţa spre exemplu îşi bagă un beţişor cu păr în gură. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază. unii spuneau ca era vorba chiar de săptămâni. ca femeile. Comunităţile marginale. Subculturile pot să aparţină unor comunităţi profesionale (de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor. dezvoltă uzual contraculturi. Trebuie să precizăm însă foarte clar că termenul de subcultură nu are nici un fel de conotaţie peiorativă. ce ar putea povesti alor săi. Etnocentrism.etc. de considerare a propriei culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la realitate poarta numele de etnocentrism. Ei nu îşi omoară singuri animalele.. ca şi de subculturi. xenocentrism şi relativism cultural Închipuiţi-vă că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic de undeva din Oceania. Putem vorbi atunci de o cultură dominantă. de exemplu subcultura rockerilor şi putem continua cu alte exemple. în care pot să existe formule de comunicare proprii. dar vai cel mai sinistru lucru este că oamenii ăia albi nu sunt normali. norme şi stiluri proprii de viaţă. un anumit stil de viaţă etc. care nu a văzut niciodată lumea civilizată. ci le iau gata moarte. ori sectele religioase. 31 . mănâncă numai mortăciuni. Orice societate tinde să considere că produsele din propria sa cultură sunt superioare celor din alte culturi. vai vânate cu multe zile înainte. Dacă complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent şi în cultura dominantă. El exista în orice cultură şi este unul din factorii fundamentali ai conservării identităţii culturale a unei comunităţi. adică de culturile care aparţin unor comunităţi care şi-au dezvoltat complexe culturale proprii. că obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai corecte. ar veni în România pentru câteva zile şi ar trăi printre noi.ce prostie !!.

Este oribil să mănânci “cadavre”. Să ne gândim că fără xenocentrism astăzi în România nu am fi avut televiziune. nici radio şi nici ziare. acomodare şi asimilare Este evident că oamenii din comunităţi şi din societăţi diferite interacţionează în permanenţă. şi asta practic în orice societate. şi ea existentă în majoritatea societăţilor. Atunci când două societăţi interacţionează. Această atitudine. impusă de cercetătorii sociali. dar de ce să credem că lor li s-ar părea altfel modul în care tinerii dansează la noi rock sau modul în care bărbaţii şi femeile se săruta? Pentru noi anumite comportamente. Culturile diferitelor societăţi sunt astfel puse permanent în contact. Este vorba de exocentrism. Preferăm spre exemplu maşini occidentale. Trebuie însă să înţelegem că este greu să facem real diferenţieri între culturi. Exista întotdeauna pentru anumite produse culturale străine credinţa că ele sunt mai bune decât cele din propria cultură. dar nici pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle.Există însă şi o atitudine opusă. El exprimă faptul că toate culturile sunt evaluabile numai din punctul de vedere al unor criterii proprii şi că nu putem compara două culturi decât dacă ele admit criterii interne comune. au o semnificaţie. creierul unei maimuţe omorâtă în faţa ta sau câini. pisici. ci au fost preluate de-a lungul timpului tocmai pe baza unei astfel de atitudini. aşa cum şi americanii preferă maşini japoneze. de considerare a fiecărei culturi din propria ei perspectivă. nu am fi avut autoturisme şi extrem de multe alte lucruri. ieşim în oraş să mâncăm o pizza. Ni se pare stupid un dans sau modul în care se îmbracă sau se pictează nişte primitivi din Amazonia. am vrea să ne petrecem concediul într-o ţară exotică. însă trebuie să fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii pentru comportamentele lor. sau la un hamburger. Contactul între culturi. şerpi. Dar la fel de sinistră este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc. caz în care sunt posibile trei tipuri mari de situaţii. evoluţie care este determinată în fond de capacitatea de a prelua tot ce poate fi considerat valoros. care nu au fost inventate la noi. la fel ca şi mulţi occidentali de altfel etc. Ele sunt desemnate prin trei concepte care 32 . poarta numele de relativism cultural. Aculturaţie. Evident exocentrismul este şi el important pentru că fără el nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor. adică de atitudinea potrivit căreia produsele culturale ale unei alte culturi sunt superioare celor din propria cultură. vom spune. la origine de antropologi. culturile lor intră şi ele în contact.

însă trebuie să menţionăm faptul că dintre ele. Toate aceste trei procese sunt extrem de importante pentru evoluţia comunităţilor şi a societăţilor. Conceptele prezentate ne ajută astfel să înţelegem aceste procese. Trebuie subliniat însă faptul că de multe ori noile complexe ajung să se impună şi să fie uitată cu totul originea lor şi atunci este greu să mai poată fi considerate produse ale aculturaţiei. Care este tipologia normelor sociale? 4. Între cele două culturi există numeroase împrumuturi. în marile oraşe. se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi care au în componenţă elemente din culturi diferite. însă ambele şi păstrează identitatea. Traista ţărănească cu fermuar. acomodare şi asimilare. într-o analiza strălucită a civilizaţiei mediteraneene în Renaştere. ei sunt cei mai americani dintre americani. Un exemplu celebru îl oferă negrii din America. Care este structura culturii? 3. care şi-au pierdut cu totul cultura de origine. pentru că ei nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de origine. sunt exemple de comunităţi care au culturi care s-au acomodat. Este vorba de aculturaţie. Comunităţile asiatice. respectiva populaţie ne mai păstrând decât anumite complexe culturale proprii şi deci cultura să nu mai existe decât ca o subcultură a culturii dominante. ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă sunt două exemple simple de aculturaţie. cel care s-a monetizat într-o formă cu totul deosebită. aşa cum spunea cineva. Aculturaţia este procesul prin care. Asimilarea este procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă. Cum poate fi definită cultura şi ce relaţie există între cultură şi civilizaţie? 2. Ce este decalajul cultural? 33 . mai mult. care la rândul lor se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze. ca urmare a contactului dintre două culturi. în timp ce toţi ceilalţi americani. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie. proveniţi din Europa sau Asia au păstrat numeroase complexe culturale din culturile de origine. prin două populaţii diferite. Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi definească graniţe clare şi să convieţuiască. uneori chiar şi limba sau religia.au fost propuse de Fr. practic ei nu mai păstrează nimic din cultura africană de origine.Braudel.

Ce este aculturaţia? 10. Ce relaţie este între etnocentrism şi exocentrism? 8. Ce sunt subculturile şi contraculturile? 34 . Ce este ipoteza relativismului lingvistic 7. Ce sunt asimilarea şi acomodarea? 11. Ce rol are limbajul în cadrul culturii? 6.5. Ce este relativismul cultural? 9.

puterea societăţii de a forma oameni. Cu alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani. Cum s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea civilizată? A ajuns profesoară la Sorbona. 35 . ci ei sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc. în primul rând pentru că respectivii copii reproduceau extrem de bine comportamentele animalelor care îi crescuseră. Socializarea în viziunea interacţionismului simbolic 4. în special medici. Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău. dar în fiecare din ultimele trei secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. Ce este socializarea şi care sunt factorii ce o influenţează 2. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri. Teorii ale formării personalităţii 3. sunt cele care în urma unor întâmplări nefericite au ajuns să crească “pui” de om.Tema 4 Socializarea şi construcţia sinelui După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. În special femelele de lup. Poate şi mai curios toţi aceşti copii sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele care i-au crescut. poate nu foarte deontologică. aşa cum filosofii moderni credeau. necunoscându-se prelucrarea nici unui metal. Pe la începutul secolului trecut. De fapt este vorba de copii crescuţi de animale sălbatice. să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib arhaic de pe undeva din zona Amazonului şi să o aducă în lumea civilizată. Agenţii de socializare Încă din secolul al XVIII mulţi oameni de ştiinţă. Încercarea de reintegrare socială fără excepţie a eşuat întotdeauna dacă copilul respectiv trăise mai mulţi ani în sălbăticie. cel mai frecvent în jur de 10-12 ani. în primii ani de viaţă. Tribul din care fata făcea parte se afla cumva la nivelul epocii pietrei. nişte antropologi au avut curiozitatea. Asemenea accidente sunt extrem de rare. Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură sau răi. dar nu numai ele. au fost preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. Interesant este faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră când trebuia. Un caz diametral opus.

acest proces. Exista însă. Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea umană. fac ca individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială. chiar dacă aceştia trăiau în familii extrem de diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune. nenumărate definiţii ale socializării. Factorii care influenţează procesul de socializare Exista mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. socializarea poate fi văzută într-o perspectivă psiho-socială. Într-o abordare culturalistă socializarea reprezintă în schimb procesul de achiziţie a culturii unei societăţi. este influenţată de anumite caracteristici biologice.Ce este socializarea? Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de socializare. Experimentul nu a dovedit acest lucru. ca şi în cazul culturii. Un anumit tip de temperament. în timp ce pentru interactionalism ea reprezintă procesul construcţiei sinelui. existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor. Spre exemplu. în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii foarte diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul în afara unor norme deontologice). pentru că într-adevăr. determinantul biologic. Ideea era că se dorea sublinierea rolului fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil. Îi vom prezenta succint: a) determinantul biologic b) mediul fizic c) cultura d) experienţa de grup e) experienţa personală a. Este evident că formarea personalităţii individului. ca un proces de formare a personalităţii umane. Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin. în afara oricărui determinant biologic. 36 . inclusiv ereditare. anumite caracteristici afective. în conţinut. asta reprezintă. formulate în funcţie de perspectiva de abordare. ca şi procesul de achiziţie a produselor culturii.

Stalin se pare că s-a supărat atât de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o disciplina interzisa în URSS şi în celelalte state socialiste câteva decenii. b. mediul fizic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru ca noi trebuie să ne adaptăm în permanenţă la el. Este dealtfel un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare etc. Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud al Nord, creste în general toleranţa faţă de normele restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă de exemplu femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un factor care influenţează procesul de socializare. c. cultura. Este evident ca profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi. Teoria spaţiului mioritic, a lui L. Blaga nu este decât o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie ca italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, ca arabii sunt extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi, etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt capitol, baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordam unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale. Unii sociologi au încercat să surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate de bază (profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite societăţi) la R.Linton, sau personalitate modală la de Bois, care se referă la acelaşi lucru în fond, modul fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o distribuţie, deci este cea mai des întâlnită. d. experienţa de grup Viaţa în grupuri este evident o caracteristică general umană. Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în mod deosebit. Când vom trata, în final, agenţii de socializare vom insista mai mult asupra rolului grupurilor în socializare. 37

e. experienţa personală Este practic de la sine înţeles că experienţa personală este un factor esenţial în procesul de socializare şi nu necesită în realitate multe comentarii. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu modul în care informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare. Aşa cum o să vedem puţin mai târziu una dintre cele mai importante perspective sociologice, interacţionalismul, face din activismul subiectului socializat un factor esenţial al socializării.

Etapele şi tipurile socializării
La modul general există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care constituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este vorba de: • • • socializarea primară socializarea secundară socializarea continuă Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de şapte ani. în această perioadă copilul asimilează limbajul, normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, care îl fac sî poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai important agent de socializare (instituţie sau grup social), aproape singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani mai intervin şi alţi agenţi importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri formate din membrii aceleiaşi generaţii). A doua etapă a socializării, cea secundară, porneşte deci în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie o dată cu adolescenţa. În această etapă de socializare copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi normal în societate. Cu toate acestea procesul de socializare nu se încheie aici. Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ mai achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale la modul general. 38

Spre exemplu el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ/soţie, ca părinte, ca bunic, ca şef etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de socializare. Această etapă de socializare poartă tocmai din acest motiv numele de socializare continuă. Este cea mai întinsă perioadă de socializare din viaţa unui individ, însă cu siguranţă că cele mai intense perioade sunt primele două. Aşa cum am spus aceste etape formează totodată şi trei tipuri de socializare. Alături de acest tipuri, definite strict temporal, mai există şi altele. Le vom prezenta succint. Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deţine în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adeseori şi anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces. Este vorba de jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copii se joacă de-a medicul sau de-a poliţistul se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona cu medici sau poliţişti în societate mai târziu. Socializarea anticipatoare se referă prin urmare inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de persoane le au în societate. Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă deja. În primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziţia unor produse culturale în principal de către un copil, deci în condiţiile în care nu preexistă comportamente, valori sau norme similare. în societate însă, de multe ori trebuie să înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe care le aveam deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care sub presiunea unor situaţii noi se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul cărora apar comportamente noi. Resocailizarea este întâlnită la un nivel cu totul deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie, închisori, armată etc. Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme

39

nu mai există o manifestare a instinctului sexual la nici un nivel. legile. pentru Freud. personalitatea are trei componente majore. Multe dintre acestea au luat însă în considerare şi factorii sociali care intervin într-un asemenea proces. care are la bază evoluţia instinctului sexual. în care copilul începe să îşi descopere organele genitale şi să se joace cu ele. În acest stadiu copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. între şase-şapte ani şi doisprezece-treisprezece ani. Pentru Freud. adică componenta care asumă normativitatea socială. Id-ul este latura cea mai profundă. actul suptului este o forma de manifestare a instinctului sexual. o reprezintă ego-ul. Acest proces stadial are loc 40 . Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial. Rezultanta celor două componente. el cuprinde pasiunile. După acest stadiu urmează ultimul stadiu. Putem spun deci că pentru Freud socializarea individului este văzută ca o socializare a instinctului sexual. Teorii ale formarii personalităţii Formarea personalităţii umane. regulile. dorinţele. este stadiul anal. de la trei la sase ani. Aceste stadii sunt definite în funcţie de nivelul la care se localizează şi se manifestă instinctul sexual. ascunsă a personalităţii. Este vorba deci de procesul de achiziţie a contraculturii. Următorul stadiu este stadiul latent în care. şi care a asumat un important rol al socialului în formarea personalităţii. Primul stadiu. Prima teorie asupra căreia insistăm. adică latura manifestă a personalităţii individului. în psihologie şi în psihologia socială. Următorul stadiu. este stadiul falic. în care instinctul sexual se manifestă normal la nivelul aparatului genital. nu a preocupat doar sociologia. Cele mai multe teorii s-au lansat. implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor noastre. care se observă sunt într-o relaţie tensionată. pentru că.care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă. de la unu la trei ani. este stadiul oral. aşa cum era firesc. ego şi superego. La polul opus. în primul an de viaţă. Nu vom încerca decât să trecem în revistă câteva din teoriile cele mai cunoscute privitoare la formarea personalităţii. Acesta nu este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu există maturizare sexuală. id. Freud. cel genital. în care instinctul sexual se localizează în zona anală. super-ego reprezintă latura socială a personalităţii. datele afective primare ale individului. Următorul stadiu. evident. este teoria psihanalitică a lui S.

de la şapte la unsprezece ani. post-convenţional. este stadiul senzoriomotor. şi care şi ea asumă o importantă componentă socială a acestui proces o reprezintă teoria lui J. să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne. Piaget privitoare la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului. Paralel cu acest proces are loc procesul dezvoltării intelectuale. însă nu se pot face încă operaţii la nivel cognitiv. Acesta este stadiul în care se achiziţionează limbajul de bază şi se formează abilităţile de bază de comunicare. în care copilul începe să manevreze noţiunile. cu alte cuvinte copilul începe să poate lucra cu abstracţii. să facă operaţii logice. de la doi la şapte ani este stadiul preoperaţional. masturbarea sau frigiditatea. Al treilea stadiu. care poate rămâne localizat la stadii imature de dezvoltare. în care copilul respectă normele sociale datorită fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa de a fi recompensat. Acesta este stadiul în care se dezvoltă funcţiile senzoriomotorii ale copilului. este stadiul operaţiilor concrete. Acest proces presupune doar trei stadii. tot întrun proces stadial. Aşa se poate explica homosexualitatea. în care copilul internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni. în primii doi ani de viaţă.însă numai în baza relaţiei permanente dintre id şi superego. Esenţială a rămas însă întotdeauna componenta socială ca factor determinant al formarii personalităţii. Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au suferit multiple redefiniri. care învaţă practic să perceapă lumea exterioară şi să se orienteze în ea. Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate sunt explicate de Freud tocmai prin tulburări în evoluţia instinctului sexual. între unsprezece şi cincisprezece ani este stadiul definitivării procesului de dezvoltare intelectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor abstracte. Punctul de plecare al lui Piaget a fost acela că alături de dezvoltarea strict psihologică a copilului. Ele nu au însă o definiţie temporală întrucât evoluţia morală a individului are un alt algoritm. Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale există patru stadii de dezvoltare. are loc şi dezvoltarea morală a acestuia. iar formarea personalităţii este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care fiecare dintre noi o asumăm în procesul dezvoltării individuale. Primul. Primul stadiu este cel preconvenţional. Ultimul stadiu. Al treilea stadiu. Al doilea stadiu este stadiul convenţional. este un stadiu la care nu ajung obligatoriu toţi 41 . Al doilea stadiu. O teorie de factură strict psihologică a formarii personalităţii.

este vorba de Ch. Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar de cercetările lui Piaget.Mead. şi chiar în această abordare este propusă şi prima teorie. Acesta a aplicat chestionare cu situaţii dilematice copiilor de diferite vârste. Construcţia sinelui depinde nu numai de un dat interior. Procedează corect? În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează răspunsurile. propusă de un precursor mai degrabă al interacţionalismului. Acesta nu îi dă medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure. cea a sinelui oglindă. Pentru interacţionalişti. Ele de fapt sunt autenticele stadii de 42 . socializarea este un proces de construcţie a sinelui. subiecţii pot fi înscrişi în una din cele trei categorii. el propune o teorie. din nou stadială. Există de la bun început două tipuri de stadii. fără a avea semnificaţie pentru el aceste comportamente. cel al imitaţiei. Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic Indiscutabil că şi sociologii au fost interesaţi de procesul de formare a personalităţii. Ideea extrem de valoroasă a modelului lui Piaget este aceea a paralelismului necesar dintre dezvoltarea psihologică a copilului şi cea morală. “Mind. merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune că trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. Aceste idei au fost dezvoltate la nivelul unei autentice teorii interacţionaliste de către G. Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul: Un soţ are soţia foarte bolnavă. în lucrarea sa fundamentală. Pentru el sinele se construieşte în procesul interacţiunilor cu ceilalţi indivizi. ci şi de caracteristicile celorlalţi. Mai există însă încă două stadii. evident însă într-o perspectivă strict socială. strict sociologice. Primul este unul strict psihologic. la începutul secolului trecut. este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să le compare între ele. Self and Society”.H. cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia să o desfăşoare.indivizii. care pentru orice persoană reprezintă adevărate oglinzi în care acesta se observă. El nu are bani suficienţi şi îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are. stadiu în care copilul imită comportamentele altora. Cooley. adică ale “oglinzilor” în care ne observăm şi în funcţie de care reacţionăm. Una din perspectivele sociologice care s-a preocupat în mod deosebit de procesul de socializare a fost interacţionalismul simbolic. a formării sinelui.

deci învaţă un rol social care pentru el are semnificaţie. Jocul poate să apară doar în celalalt stadiu. Cel mai simplu putem înţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. Din acest motiv cele mai importante teorii în domeniul sociologiei educaţiei aparţin perspectivei interacţionaliste. În stadiul altuia semnificativ copilul învaţă să se joace cu mingea. Cu alte cuvinte copilul. Să zicem că un copil. lovitul mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie pentru el. ci doar imită comportamentele tatălui sau. în sensul că. încearcă şi el să facă acest lucru. ce fac portarii. El ştie că trebuie să dea cu piciorul în mingie. cel psihologic. Este exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani. la fel ca nişte albine. El nu practică un joc (game). adică aşa numitul “fotbal stup”. adică un joc. dar nu joacă fotbal. pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea ce vede. Atunci el nu doar se va juca. Rolul esenţial pe care ceilalţi din jurul acestora îl au în procesul educaţional. El doar se joacă. să înveţe să interacţioneze cu toţi aceştia. dorind să facă acelaşi lucru. Este evident că acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri sociale noi şi nu se referă doar la copii.socializare pe care Mead le ia în discuţie. cel al altuia generalizat. în primul stadiu. când este foarte mic se joacă cu o mingie cu total sau. să dea cu piciorul în ea. Este vorba de stadiul altuia semnificativ şi de cel al altuia generalizat. Interacţionalismul este important însă şi pentru că el ne subliniază un lucru esenţial în formarea şi educarea copiilor. adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri. Acesta este stadiul în care Mead spune că un copil se joacă (play). Pentru a juca fotbal copiii trebuie să înveţe şi rolurile celorlalţi participanţi. deci reproduce comportamentele unei persoane. având semnificaţia acestora. dar putem extrapola la orice individ. el doar se joacă. ci şi rolurile tuturor celorlalţi participanţi la jocul social. 43 . reproduce comportamentele altuia semnificativ. el în realitate nu se joacă. El nu conştientizează însă rolurile celorlalţi participanţi la joc. Primul dintre acestea este stadiul în care copilul ia ca şi referinţă comportamentele unui altuia semnificativ. toţi se reped în acelaşi timp asupra mingii. Dacă întâmplător tatăl sau se scarpină în timp ce dă cu piciorul în mingie. Dacă acesta dă cu piciorul în mingie. ştie că trebuie ca mingea să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să facă. adică în stadiul în care copilul învaţă nu doar rolul sau. atunci copilul se va scărpina şi el. ci va juca un anumit joc.

Trebuie să facem însă câteva precizări. Este vorba de grupurile formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă. ca fiind procesul de achiziţie a culturii. cel puţin în România. este familia. a valorilor. Aceasta deoarece. nu putem spune decât extrem de forţat. până la vârsta 44 . mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial. atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă aparţine culturii şi prin urmare tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de socializare. iar mai târziu şcoala. grădiniţele. Unii agenţi de socializare i-am amintit la începutul acestui capitol. în interiorul şcolii are loc un proces extrem de intens de socializare. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate.Agenţii de socializare Este evident că în procesul de socializare intervin mai mulţi agenţi care îşi asumă un rol în acest proces. ca un proces în care se formează individul ca individ social. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. nu mai fac parte din procesul de socializare. a unor modele de comportament. nu mai este un agent al socializării atât de important pe cât apare la prima vedere. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al socializării realizată de şcoală. adică a unor date strict cognitive. În această accepţiune şcoala. Cel mai important agent de socializare. Adevărul este că. Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării. atunci nu orice achiziţie a acestuia reprezintă un proces de socializare. Acestea sunt micile grupuri. pe care copii le realizează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor. menţionat deja. adică le mai putem spune grupuri generaţionale. Socializarea. Este evident că aceste grupuri nu există numai în şcoală. şcoala romanească a rămas una profund teoretică şi puţin socială. ele au de regulă o structură monosexuală. că el dobândeşte nişte deprinderi umane sau că i se formează personalitatea. dacă o privim restrâns. de multe ori. Rolul ei în socializarea primară este fundamental. Alături de familie mai pot interveni şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional. de “stradă”. constituie procese de socializare. cu toate schimbările din ultimi ani. cum ar fi creşele. Achiziţia normelor. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de “bloc”. în special de joacă. dar achiziţia unor informaţii. dar care nu implică în realitate şcoala ca instituţie.

H. şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării alături de familie.adolescenţei. Care sunt agenţii de socializare? 7. Mead? 45 . Care este modelul interacţionalist de analiză a socializării? 8. la fel biserica poate juca un rol important în procesul de socializare. iar uneori înaintea acesteia. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. trebuie să menţionăm unele instituţii totale cum ar fi armata pentru adolescenţi. Care sunt etapele socializării? 3. Care este relaţia dintre dezvoltarea intelectuală şi cea morală a copilului? 6. Trebuie să menţionăm aici mass-media şi implicit producţia culturală cu caracter artistic. Alături de aceşti agenţi de socializare mai putem menţiona şi alţii care au un impact mai mare sau mai mic. dependent de diferite contexte în care se poate afla un individ. Ce tipuri de socializare cunoaşteţi? 4. Care este raportul dintre joacă şi joc la G. Care sunt etapele formării personalităţii în teoria lui Freud? 5. Cum poate fi definit procesul de socializare? 2.

Dar şi banii sunt o instituţie socială. iar la limită am putea vorbi şi de o perspectivă instituţională în cercetarea socială. Instituţiile totale În limbajul obişnuit instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna exact spaţial şi temporal. ei având funcţia reglementarii circulaţiei monedei într-o societate. Tipologia rolurilor sociale 3. ci şi multe altele. Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza statusului pe care îl deţine. organizaţii internaţionale etc. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru organizaţie sau întreprindere. se înţelege ceva mai mult. Tipologia statusurilor Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o deţine într-o anumită structură socială.) În sociologie prin instituţii. oficii guvernamentale. Pentru a înţelege toate aceste aspecte este necesar să clarificăm două concepte centrale ale sociologiei. Putem într-adevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem exclusiv din perspectivă instituţională.Tema 5 Instituţii sociale. în numite condiţii este susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. Status şi rol După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Cu alte cuvinte există o importantă 46 . ministere. întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale. Pentru noi nu doar instituţiile care există în forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale. Conceptele de status şi de rol social. în fapt ale oricărei ştiinţe sociale. Familia este spre exemplu o instituţie. ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării. aşa cum o să vedem. Tipologia şi structura instituţiilor sociale 4. ca şi religia sau statul. Orice tip de practică instituită. Tipologia statusurilor şi indicatorii de status 2. oriunde în societate. Putem spune că. dintr-un anumit punct de vedere.

cum era de exemplu statusul sexual. în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine. Cineva poate avea statusul de student. De fapt există mai multe ierarhii. sunt exemple de statusuri atribuite. În exemplele menţionate mai devreme. Putem spune astfel că statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe care o are. Este evident că există extrem de multe statusuri pe care o persoană le poate deţine. în timp ce altele. statusul de femeie. Cel puţin una a individului în cauză (am spus cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie de situaţia în care se află un individ). nu pot fi dobândite. de prieten. ambele presupunându-se reciproc. Prin urmare putem vorbi de un status global al unei persoane. putem observa că există două tipuri diferite de status. prin diferite procedee. la fel. Iată de ce analiza statusurilor. care cuprinde în fond ansamblul tuturor statusurilor pe care această persoană le deţine. statusul rasial sau sexual. Este posibil ca noi să ne considerăm în primul rând studenţi. pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul principal pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată. în timp ce ceilalţi aşteaptă alte comportamente (roluri). Statusul de cetăţean. Avem deci de a face cu două mari tipuri de statusuri. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere. Vom trata mai întâi problematica statusurilor sociale. potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. de adolescent etc. de către societatea/comunitatea în care trăim. În oricare asemenea situaţii este evident că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre oameni. dar poate avea în acelaşi timp şi statusul de bărbat sau de femeie. Este evident că. în timp ce aceasta poate avea o cu totul altă ierarhie a statusurilor.corelaţie între status şi rol. statusurile de vârsta. de fiu sau fiica. Este vorba de statusurile atribuite şi statusurile dobândite. Statusurile atribuite sunt primite de un individ în afara unui efort voluntar de a le obţine. Pe de o parte unele care pot fi dobândite de subiecţi. dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi este atât de importantă în viaţa socială. Este evident că în statusul global există întotdeauna o ierarhie. Din acest motiv cele două concepte pot fi definite şi după un algoritm asemănător. dar mai există şi ierarhii pe care le presupun persoanele cu care interacţionăm. 47 . un şef poate considera cel mai important status la o colegă. în timp ce părinţii noştri să considere în statusul nostru global ca având rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică. de cetăţean.

al structurii statusurilor la nivelul unei societăţi. La limită. Societăţile premoderne sunt societăţi în care ponderea statusurilor atribuite este dominantă. istoric. ele incumbă o anumită cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine. Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general. Cetăţenia. istoric. istoric vorbind. există şi regi care au dobândit în cursul vieţii acest status în urma unor eforturi. şi mai mult. Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine sau doar anumite categorii? Şi care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă că simpla permisiune legală nu este şi una socială. Trebuie însă să mai menţionăm un aspect interesant. Din acest motiv putem spune că societăţile premoderne sunt mai degrabă gerontocratice. Majoritatea statusurilor sunt în societatea contemporană statusuri dobândite. orice societate democratică. deci sunt obţinute de copiii din familiile respective pe baza atribuirii.Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort. La fel. datorită faptului că meseriile ca şi multe funcţii publice se păstrează în familie. să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra. la nivel societal. Tendinţa naturală pe care o au toţi indivizii. marea majoritate a statusurilor profesionale fiind atribuite. vom observa imediat că. Este evident că această calitate a statusului de a fi atribuit sau dobândit depinde de modul în care el este definit într-o anume societate. fără corecţiile politice şi civice necesare. să ne gândim de exemplu ca astăzi chiar şi statusul sexual poate fi dobândit dacă facem o operaţie de schimbare de sex. Toate statusurile profesionale spre exemplu sunt dobândite şi nu atribuite. În legătură cu toate aceste aspecte ar mai trebui să precizăm un element important. însă la fel. în orice societate. tinde. Statusul de rege este unul atribuit. Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite este covârşitoare. care funcţionează prioritar pe principiul meritocraţiei. societăţile s-au diferenţiat extrem de mult între ele. a reprezentat şi un status dobândit. Teoretic toţi copiii din România au aceleaşi 48 . să se raporteze faţă de acesta ca faţă de un status atribuit şi nu dobândit. în timp ce cele moderne sunt mai degrabă meritocratice. obţinut prin naştere. majoritatea statusurilor atribuite pot fi şi dobândite în condiţii speciale. considerabile adeseori. să se îndrepte spre un model gerontocratic. dar şi astăzi poate reprezenta un astfel de tip pentru cei care si-o schimbă. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic. este aceea că odată ce au dobândit în urma unui efort un anumit status.

pentru că şansa unui român obişnuit care are vârsta pentru a putea deveni Preşedinte este mai mare să moară în următoarele 24 de ore decât să ajungă la această funcţie. toate aceste instituţii impun în fond uniforme. de exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există verigheta ca indicator de status. nu reprezintă nimic. Pe de altă parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar. dar şi involuntar. Evident şi salopeta unui muncitor dintr-o uzină este tot o uniformă şi are acelaşi rol ca indicator de status. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi. chiar dacă doar se deplasează prin spital şi deci nu are ce face în realitate cu el. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic toţi românii. bijuterii. în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în buzunar. ca în exemplele menţionate. Iată de ce este extrem de important să fie analizate statusurile dobândite sau atribuite. Pentru aceasta utilizăm indicatori de status. chiar dacă ele au nume şi semnificaţii sociale diferite. Prin urmare calitatea 49 . fie că este vorba de o mănăstire. În anumite situaţii sau contexte sociale. există un status global pentru oricare persoană. cu câteva excepţii legale.drepturi la învăţământul superior. De exemplu cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o anumita situaţie dată. Dar şi verigheta nu desemnează nimic daca nu este purtată de o persoană. Trebuie să înţelegem însă că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator de status. au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. iar uneori mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de gât. de multe ori dorim să ne precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv dorim să utilizăm orice tip de mijloace care ar putea să facă pe ceilalţi să ne recunoască statusul fără a-l preciza noi de fiecare dată. anumite coafuri etc. utilizează produse cosmetice. Indicatorii de status Aşa cum spuneam încă de la începutul acestui capitol. Aceasta este obţinută doar situaţional şi numai într-un anume context social dat. nefiind vizibilă. Dar din punct de vedere social au şanse reale toţi? Evident că nu. întotdeauna în corelaţie cu un anume context social dat. Medicul poartă un halat alb în spital. Femeile. poartă un ecuson. status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor componente. atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele instituţii le impun. pentru a-şi accentua statusul de femei. adică orice fel de elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane. Fie că este vorba de armată. fie că este vorba de închisoare. în care ele există.

sau. Mai trebuie să luăm în considerare însă şi faptul că este posibil să existe incompatibilităţi între personalitatea unui individ şi cerinţele comportamentale pe care le impune statusul pe care acesta îl deţine. nu este prieten. însă ea are şi rolul de a sublinia că în acel spaţiu persoana x nu este mama sau tata. Tipologia rolurilor sociale Aşa cum deja am precizat. statusul pe care o instituţie în care se află acea persoană îl impune ca central.esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel mai important pe care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment. din acest motiv le vom spune roluri aşteptate. iar pe de altă parte. angajatul acelei instituţii. este puţin probabil să performeze la un nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei 50 . Spre exemplu doctorul are anumite comportamente atunci când consultă pacienţii. Salopeta unui muncitor are evident şi o funcţie protectivă. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai multe motive pe care o să le prezentam pe scurt. cu administraţia instituţiei în care se află etc. un temperament introvertit. Pe de altă parte pot exista dificultăţi tranzacţionale în trecerea de la un rol la altul. pentru că în mod normal unui status îi sunt asociate mai multe roluri. fie că este vorba de utilizarea voluntară. altele atunci când explică cazul bolnavului sau familiei. Pe de o parte există rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi să fie perfomate. în alte cazuri. nu este nimic altceva înainte de a fi muncitorul. Vorbim despre roluri şi nu despre rol. are o personalitate “slabă”. care implică comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în mod ilicit altora. există rolurile real performate de o persoană şi din acest motiv le vom spune simplu roluri performate. Analiza modului în care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă. bărbat sau femeie. Dacă de exemplu o persoană nu este suficient de energică. fie de cea involuntară. În primul rând trebuie să menţionăm că pot exista dificultăţi în îndeplinirea rolurilor datorate lipsei de experienţă sau învăţării neadecvate a rolurilor. rolurile sociale reprezintă ansamblul de comportamente pe care o persoană le performează în baza unui anumit status pe care îl deţine. De la bun început trebuie să spunem că există două tipuri de roluri. altele în raport cu personalul medical.

Dacă de exemplu un profesor are propriul copil ca elev şi. Dobândirea unui anumit status şi performarea unor roluri noi. Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul aceluiaşi status. mai puţin indulgenţi sau toleranţi decât erau în viaţa obişnuită. pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze. într-o anumită situaţie particulară ar trebui să îl sancţioneze. adică înaintea experimentului au fost evaluate cu aceleaşi teste pentru toţi subiecţii. care urmărea în fond să vadă în ce măsură studenţii respectivi. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor roluri. Mai există două situaţii cauzatoare a unor discrepanţe majore între rolurile aşteptate şi cele performate. respectiv gardian. în egală măsură. poate conduce la schimbări. După care a început experimentul. prin urmare ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp 51 . Experimentul s-a oprit după circa o săptămână deoarece schimbările de personalitate deveniseră periculoase pentru subiecţi. ajungeau să îşi schimbe personalitatea. Conflictul de rol apare atunci când există cerinţe contrare presupuse de două roluri care aparţin a două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. rolul de profesor îi cere să fie intransigent şi deci să sancţioneze elevul. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al cărui sfârşit este iminent. adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de respectivul status. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi pacienţii. Au fost selectaţi studenţi voluntari care să participe la experiment. care a amenajat într-o universitate un spaţiu de experimentare care reproducea perfect o închisoare standard din America. deci să nu îl sancţioneze. în timp ce studenţii gardieni deveniseră mult mai duri. atunci avem un conflict de rol pentru că. Trebuie însă să asumăm. pe de o parte. performând rolurile de deţinut. şi teza opusă. Prin urmare trebuie să luăm în considerare şi raportul invers. la nivelul personalităţii indivizilor respectivi. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat. mai violenţi chiar. Zimbardo. deţinuţi şi gardieni. Aceştia au fost împărţiţi aleator (adică absolut la întâmplare) în două grupe. Rezultă deci că pentru anumite roluri există uneori şi anumite cerinţe de profile de personalitate pentru ca aceste roluri să fie îndeplinite la un nivel optim. lipsiţi de curaj şi de fermitate. în baza respectivului status. Profilele de personalitate martor. Este interesant de exemplu experimentul unui psiholog social american. achiziţia unui status. umili. Studenţii detinuţi deveniseră extrem de rapid mult mai obedienţi.organizaţii. de multe ori majore. poate conduce la schimbări la nivelul personalităţii subiecţilor respectivi.

În raport 52 . Pe de altă parte. este utilizată tocmai pentru a compartimenta rolul omului obişnuit de cel al personajului care este interpretat. la populaţiile arhaice. nu sunt întâlnite foarte frecvent. Instituţiile sociale şi tipologia lor Aşa cum am precizat deja. care va trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să exagereze comportamentele legate de aceste roluri.de trăit. însă nu orice instituţie există în forma unei organizaţii. faţă de conflictul de rol. mai mult sau mai puţin forţat. Masca spre exemplu. Este vorba de: • • • Raţionalizare Compartimentare Adjudecare Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă printr-o atitudine raţională. ca acţiune strict terapeutică în fond. Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe. Medicul din exemplul dat mai devreme poate să comunice spre exemplu vestea extrem de tristă familiei. sau doar pretins raţională. Rolurile încordate. Uneori sunt utilizaţi chiar indicatori de status care să sublinieze prioritatea unui anumit status într-un anumit moment. Spre exemplu. ele totuşi există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor. profesorul poate ruga un alt coleg sa-i examineze copilul şi putem da numeroase alte exemple. o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de a încuraja pacienţii. Adevărul este că orice organizaţie funcţionează pe baza unei instituţii. la nivelul limbajului obişnuit. profesorul îşi poate redefini cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă firească a acestui rol şi deci astfel să dispară conflictul iniţial. instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem noi. Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele de rol ca şi rolurile încordate. La fel. Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de roluri sau de unul dintre ele către o altă persoană. limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă un sinonim pentru organizaţie. dar şi in unele tradiţii populare de la noi. să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură ca respectivul conflict să nu mai existe. definindu-le strict situaţional. Într-o situaţie ca cea descrisă este evident că orice ar face medicul el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său.

putem spune ca instituţiile sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora. Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol.privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii. ca şi asupra normelor în baza cărora ele funcţionează.cu instituţiile.) Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. reprezintă astfel o instituţie socială. Cea mai veche instituţie socială este familia. căsătoria.se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex. adulterul etc. Există câteva mari tipuri de instituţii care datorită importanţei lor le considerăm instituţii sociale fundamentale. interacţionează în vederea efectuării unei activităţi care îndeplineşte o anumită funcţie în societate. tribunale. Orice practică instituită. Cu alte cuvinte. Alături de familie mai avem religia şi statul. instituţiile pot fii: • • • • • • instituţii politice . ) instituţii ale vieţii private . care contribuie la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. familia. etc) instituţii economice .administrează practicile şi ideologiile religioase (ex. 53 . oriunde mai mulţi oameni. avocatură. Ea este totodată şi una dintre instituţiile sociale fundamentale. spunem că avem o instituţie socială.asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex. partidele. statul. orice mod definit de a face ceva în societate. sectele etc. (ex. care au anumite statusuri.privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex. teatrele. etc) instituţii culturale . organizaţiile au o delimitare precisă spaţială şi temporală. Spre exemplu instituţia căsătoriei este dependentă de instituţia familiei. Cu siguranţă însă că putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale. În funcţie de tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc. având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor . iar ele presupun întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la organizaţie. mass-media etc) instituţii religioase biserica. consilii locale etc) instituţii juridice . Există chiar anumite raporturi prestabilite între acestea. Din acest motiv îi vom consacra o tema specială.se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie economică.

Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii deviante. nu sunt obligatoriu acceptate toate în societate. politice. Ar mai trebui să spunem că. pe de altă parte. chiar forma fundamentală am putea spune). pentru că în realitate există o mare varietate a acestora precum şi multiple legături de determinare între ele. dar şi şantajul sau excrocheria. că atunci când vorbim de instituţii economice o facem la modul general. Când vorbim de o funcţie socială nu ne referim deci numai la cea ce societatea consacră public ca nevoi ale sale şi consideră acceptabil. istoric. În această perspectivă observăm mai clar de ce familia este. orice instituţie socială presupune o serie de elemente componente obligatorii. Structura instituţiilor sociale Indiferent de forma în care exista şi de nivelul lor de cuprindere. Prin urmare nu trebuie să valorizăm conceptul de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv). Acestea sunt: • • • • • • Set de statusuri Rolurile ataşate acestor statusuri Activităţi care îndeplinesc anumite funcţii sociale Mijloace de îndeplinire a funcţiilor Scopuri/ obiective ale membrilor. ca şi practici instituite.(una din formele de constituire a familiilor. de control social etc. cel puţin din perspectivă istorică. adică atât funcţii religioase. ca şi în teatru. apariţia de noi instituţii sociale s-a manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională. cât şi economice. Pe de altă parte instituţiile sociale. o instituţie socială fundamentală. apar alte noi instituţii care preiau unele din funcţiile respective. Unele pot fii considerate ilegale. Prostituţia este o instituţie socială. adică prin procesul prin care dintr-o instituţie socială care îndeplineşte mai multe funcţii într-o anumită societate. nu toate rolurile sunt pozitive). ci trebuie mai degrabă să îl înţelegem că un rol pe care cineva îl joacă în societate şi. Este clar. ceea ce nu le face mai puţin instituţii sociale. În raport cu o normativitate socială dată desigur. În acest sens trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea qvasitotalitatea funcţiilor sociale. Simboluri 54 .

restricţionează comunicarea cu exteriorul. închisoarea. de regulă cele care au un rol public extrem de important. O scurtă precizare este necesară însă în raport cu mijloacele aferente unei instituţii. Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea respectivelor activităţi. a unor acte normative.Goffman.Dintre toate aceste elemente doar ultimele două prezentate nu sunt obligatorii la nivelul tuturor instituţiilor sociale. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membrii unei instituţii. care încearcă să îi controleze şi să îi influenţeze la un nivel maximal. Este evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice necesare producerii de bunuri. oricum nu recunosc alte statusuri. simbolurile există doar pentru anumite instituţii. ori. chiar alte instituţii pot fi considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. la fel cum şi autoreflexivitatea asupra apartenenţei nu este obligatorie. una din abordările interpretative lansate în secolul trecut. ele pot fi şi produse culturale de natură ideatică. 55 . Adică putem aparţine unor instituţii fără să conştientizăm acest lucru. creatorul dramaturgiei sociale. Pentru orice instituţie socială este nevoie de anumite mijloace. care au fost desemnate cu acest termen de către sociologul E. Spre exemplu banii sunt o instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii unei instituţii bancare. Aceste instituţii exclud de regulă posibilitatea indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele. Pe de altă parte. mănăstirea sunt câteva exemple de instituţii totale. dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor clădiri. care nu se reduc doar la anumite obiecte. aşa cum o uniformă sau un imn pot fi simbolul unei organizaţii. Instituţii totale Reprezintă un tip special de instituţii. ca şi posibilitatea de părăsire voluntară a instituţiei. Instituţiile totale sunt instituţii care încearcă să monopolizeze total viaţa membrilor lor. a unor biblioteci etc. Armata. Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei. în alte cazuri. Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost prezentate deja.

pentru un bolnav cronic. ori sunt alocate numere. acesta reprezintă tot o instituţie totală. spre exemplu în mănăstire. Trebuie în această ordine de idei să spunem că orice individ a făcut parte cel puţin dintr-o instituţie totală. Prin urmare calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec. ci soldat. Spre exemplu într-o închisoare. Raportarea la un membru al unei unităţi militare se face cel mai adesea doar prin apelativul de uniformizare. ca în mănăstiri. pentru că el nu o poate părăsii şi evident ea îi controlează total viaţa. de exemplu prin rebotezare. practica băilor colective (se face dus cu mai mulţi). adică gradul respectiv. O unitate militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere pentru ofiţeri. atunci când ajungem într-o astfel de instituţie. evident total impersonale. ci când vrea instituţia. pentru anumiţi membrii. suprimând toate libertăţile obişnuite. sau se culcă. membrii sunt tunşi nu atunci când vor ei. în anumite situaţii. care poate exista în instituţie.Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii. Trebuie să mai precizăm faptul că o instituţie nu are întotdeauna caracterul de instituţie totală pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. ca în închisori. dar există şi posibilitatea intrării voluntare. Cu alte cuvinte. Din aceste motive uneori sunt utilizate alte nume. Mai mult. Un exemplu este acela al evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii. acolo unde nu eşti Ion Vasile. dar se şi scoală. Pe de altă parte trebuie să înţelegem. de multe ori prin procedee speciale de invalidare a individualităţii acestora. Este vorba de propria familie. Spre exemplu un spital. ci unul dependent de funcţiile pe care le îndeplinesc membrii instituţiilor. Există uneori însă chiar şi procedee de depersonalizare. sau fac baie doar atunci când instituţia le permite acest lucru. Observăm că într-o instituţie totală se intră de regulă involuntar. ca şi caracterul privat al vieţii acestuia. care îşi petrece o perioadă mare de timp în el. ori anumite particole de uniformizare. sunt alte procedee care încearcă să violeze şi totodată să reducă intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite. Dar şi vaporul pe 56 . într-o instituţie totală nu mai depinde de noi. controalele medicale în grup etc. care încearcă tocmai să reducă individul. la unicul status oferit de instituţia totală. că foarte multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale. ca în armată. ori chiar în armată în unele ţări. ceea ce în viaţa obişnuită depindea total de voinţa noastră. tot în baza exemplului anterior. sau într-o unitate militară. care pentru orice copil mic reprezintă o instituţie totală. sau caporal Ion Vasile. cu atât mai puţin pentru personalul civil.

Care este tipologia statusurilor sociale? 2. Ce reprezintă meritocraţia şi gerontocraţia? 3. în gestionarea controlului social. Care sunt modalităţile de rezolvare a conflictelor de rol? 6. Ce sunt rolurile sociale şi care este tipologia lor? 4. Ce sunt conflictele de rol şi rolurile încordate? 5. poate reprezenta pentru pasageri şi marinari o instituţie totală. Ce sunt instituţiile sociale? 7. Rezultă din tot ce am prezentat că în realitate numărul şi varietatea instituţiilor totale sunt cu totul deosebite.perioada unei călătorii oceanice. de mare durată. în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale. Ce sunt instituţiile totale? 57 . Instituţiile totale sunt importante în analiza socială pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Care este structura instituţiilor sociale? 8. Care este tipologia instituţiilor sociale? 9.

tatăl şi mama. Analiza normativă a familiei 4. în fapt în faţa lui. ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem. Iată spre exemplu. aşa cum exista şi-n multe alte elemente care definesc un numitor comun.Tema 6 Familia . el este consultat în diferite privinţe. Acea lume în care oricare familie avea propria ei religie este o lume diferită total de a noastră şi cu siguranţă familia popoarelor indo-europene este departe de modelul nostru. Tipologia familiei 3. Familia ca instituţie socială 2.instituţie socială fundamentală După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Acesta este însă un singur model de familie. ni se pare normal să considerăm ca membrii ai familiei părinţii. Cu toate acestea noi nu cunoaştem decât o simplă faţetă a familiei. care sunt tipurile de rudenie. dar mai mult. Evident. cine nu cunoaşte ce este o familie. Cu câteva mii de ani în urmă. Există elemente specifice ale instituţiei familiei în orice societate. este sfătuitorul familiei. istoric nici nu a fost cel mai răspândit. dintre toate instituţiile sociale. a cunoaşterii comune. relaţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi şi aceasta pentru că. nu ne ajută să înţelegem complexitatea şi universalitatea acestei instituţii. Familia este. la urma urmei. ci şi pe cel cultural. în oricare societate din prezent sau trecut. copiii. popoarele indoeuropene (cele care au venit din Asia în Europa şi au întemeiat mai târziu civilizaţii aici) au ca membri ai familiei toţi strămoşii care sunt consideraţi zei ai familiei. iar abordarea noastră. pentru că. unchii şi mătuşile etc. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în consideraţie nu doar factorul temporal. Alături de el. nu am dat decât un exemplu. 58 . se săvârşesc toate acţiunile importante din interiorul familiei. bunicii. focul sacru din vatră este şi el un membru al familiei. care este în fapt modelul familiei creştine. Noi nu cunoaştem decât un singur tip de familie. Normele şi tipologia căsătoriei Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de la sine înţelese.

Funcţia de status se referă la faptul că principalele statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie. Funcţia economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică. Pot exista grupuri de oameni care sa aibă relaţii afective puternice şi care să nu formeze o familie. şi mai apoi de alte instituţii. unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile familii. Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi. Acestea sunt în fapt cele trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile. cât şi datorită prezenţei şi creşterii copiilor. Majoritatea acestor funcţii sunt evidente. cât ca şi consum. în orice societate. Funcţia afectivă se referă la faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul familiei. Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. de multe ori ele conferind anumite drepturi pecuniare sau culturale. Vorbim în aceste condiţii de “neamuri fictive”. atât datorită relaţiilor heterosexuale. aceste statusuri sunt recunoscute şi au semnificaţie în societate. atât ca şi producţie. Acestea sunt: • • • • • • • funcţia de regulator sexual funcţia de reproducere funcţia de socializare funcţia afectivă funcţia de status funcţia protectivă funcţia economică Nu insistăm cu detalii redundante.cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv analiza ei este una esenţială în cunoasterea vieţii sociale. Mai mult decât atât. mariaj sau adopţie. 59 . prin urmare vom insista doar asupra unora dintre ele. Familia ca instituţie socială Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături de sânge. Acesta este un exemplu des întâlnit în oraşul modern. în primul rând de instituţia familiei.

Tipologia familiei
Este evident că cel puţin în dimensiune istorică există o tipologie variată a acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii (părinţi, copii), care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care este o familie nucleară formată din soţ - soţie (eventual şi copii). Alte tipuri de familii nucleare pot fi familiile monoparentale (familii în care copiii sunt crescuţi doar de unul din părinţi), familiile formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră etc), care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din membrii a mai mult de două generaţii, care, la fel, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Familia extinsă poate fi reală, adică existenţa ca atare într-o gospodărie, şi teoretică. Familia extinsă teoretică reprezintă de fapt ceea ce se cheamă în sociologie arborele genealogic. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în funcţie de un individ de referinţă ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta grafic, de aici şi numele, pentru că numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici opt străbunici plus toate celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci graficul se va asemăna cu un arbore.

Analiza normativă a familiei
O analiză complexă şi totodată relevantă a instituţiei familiei o oferă analiza sistemului complex de norme pe baza cărora funcţionează această instituţie. Cele mai importante norme, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest. Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie. Trebuie să înţelegem că istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca primă formă de organizare, au limitat accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale a fost istoric prima formă de organizare socială. Normele de incest, probabil primele norme sociale, interzic relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general 60

între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade de rudenie. În societăţile în care din condiţii speciale căsătoriile cu persoane din afara familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude de gradul doi (verişori). Normele de incest asigură, aşa cum am menţionat mai devreme, tocmai interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii spre relaţii extrafamiliale. Mai trebuie totuşi să precizăm că relaţiile sexuale, respectiv mariajele sunt interzise numai în relaţie cu neamurile considerate ca atare într-o societate particulară şi nu în funcţie de neamurile reale de sânge. Adică, în anumite societăţi, spre deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată, aşa cum o să vedem, după ambii părinţi, ci numai după unul şi prin urmare nu eşti rudă decât cu rudele acelui părinte. Norme de căsătorie Sunt unele dintre cele mai importante norme. Ele reglementează modalităţile şi formele de constituire a familiilor. În primul rând trebuie să distingem între normele de tip endogam şi exogam, adică intre căsătoriile de tip endogam şi cele de tip exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică într-un grup predefinit, în timp ce exogamia la “căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul este cel al rudelor, atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, doar puţine popoare, istoric, practicând endogamia în acest sens. Un exemplu este cel al triburilor semite în urmă cu aproape trei mii de ani, care trăind într-o zonă deşertică, cu puţine contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate. De aici, se pare, a apărut şi ritualul sacrificării primului născut. Primii născuţi probabil erau omorâţi. (Si există chiar o explicaţie ştiinţifică care ne spune că degenerarea genetică, datorită procreării de către rude apropiate, este maximă în cazul primului născut şi incomparabil mai mică pentru următorii copii). Experienţa probabil i-a învăţat să amelioreze efectul negativ al endogamiei în acest fel. Mai târziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu numai că nu mai erau necesare, datorită dezvoltării sociale şi a comunicării intertribale, ci erau chiar interzise, ritualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-a transferat doar la animalele născute în gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat de creştini şi să conducă la ritualul sacrificării mielului de Paşti. Grupul în funcţie de care judecam endogamia sau exogamia nu trebuie să fie doar cel de rudenie. Poate fi grupul rasial sau etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam. 61

Există pe de altă parte o serie de norme care reglementează numărul partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de căsătorii, respectiv familii: Căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam. Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi, însă ele ridică unele probleme. S-a invocat spre exemplu faptul că o căsătorie de tip monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii de la mai mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Din acest motiv, unii autori au preferat termenul de “monogamie serială”, pentru familia contemporană, pentru că avem de fapt mai multe căsătorii monogame consecutive, chiar dacă rezultatul acestora, copiii, succesiunea (motive, să nu uităm, esenţiale ale existentei familiilor) pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar doi. Poligamia este istoric, pe de departe cea mai răspândită normă de căsătorie, chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul extrem de răspândit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate căsătorii cu mai multe femei, poliandrie, atunci când o femeie se poate căsătorii cu mai mulţi bărbaţi şi căsătoriile de grup. Poliginia, dintre toate formele de poligamie, este, istoric, cea mai răspândită. Trebuie să specificăm însă că ea priveşte o normă ideală, se referă deci la o permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat poliginia majoritatea bărbaţilor nu aveau însă decât o singură soţie, uneori chiar nici una. Numai bărbaţii care puteau întreţine mai multe femei puteau să se căsătorească cu mai multe soţii, cea ce nu se întâmpla însă pentru un număr foarte mare de bărbaţi din acele societăţi. Mai mult, numărul, ca şi modul în care arătau soţiile, a constituit în toate societăţile de acest tip un indicator de status al prestigiului în societate. Poliandria este un tip extrem de rar întâlnit al poligamiei. A fost practicată de exemplu de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII, şi ca şi la alte comunităţi care au permis-o (exemplu în Tibet) ea s-a bazat strict pe considerente economice, fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine multe femei. La arabi bunăoară, de la care avem şi expresia “a muri de foame”, care la ei nu era o figură de stil, ci o realitate, datorită faptului că principala activitate aducătoare de resurse era războiul, numărul mare al femeilor nu se justifica, ele neputând fii întreţinute. Fetele 62

Normele descendenţei şi moştenirii. O mare parte a istoriei. el ne mai fiind întâlnit astăzi. Cu alte cuvinte relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi femei. arabii renunţă la poliandrie şi trec treptat la poliginie. exercitarea puterii la nivelul familiei. Sunt normele potrivit cărora se calculează rudenia şi totodată succesiunea pecuniară sau spirituală (moştenirea). Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric. Aceste norme sunt: patrilinearitatea. Antropologii din secolul XIX au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu normele de autoritate. în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unui grup restrâns. evident. Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea. De regulă ea se căsătorea cu mai mult fraţi. familiile au fost de tip patriarhal. şi 63 . la care filiaţia după mamă este mult mai importantă decât cea după tată. Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. matrilinearitatea şi bilinearitatea. o familie păstrând de regulă o singură fată pe care o întreţineau chiar şi după căsătorie. Ele sunt: patriarhatul. Această împărţire este însă rareori una egală şi de aceea este greu de definit o limită pentru acest tip de familie. Matriarhatul reprezintă un tip de familie în care conducerea este exercitată de femei. Ambele tipuri sunt însă mai degrabă istorice. matriarhatul şi norme de exercitare comună a puterii. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii. o dată cu Mahomed. adică calcularea descendenţei după ambii părinţi este indiscutabil forma cea mai răspândită astăzi. Ambilinearitatea. se referă la descendenţa exclusivă pe linie maternă. matrilocatie. El nu a existat niciodată în istorie. Normele de autoritate. adică puterea fiind exercitată de bărbat în familie. Aceste norme pot fi de patrilocatie. adică copilul este rudă doar cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de descendenţă. cum a fost spre exemplu mişcarea hippy.erau astfel ucise la naştere. un rudiment al acesteia fiind întâlnit la evrei. Matrilinearitatea. O formă aproximativă a acestui tip de familii a fost dată doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut. În societatea contemporană fiind mult mai des întâlnite cazurile de împărţire între soţi a autorităţii în familie. După expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII. După cum indica şi numele patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune potrivit cărora calcularea rudelor se face doar după tată. Normele de locaţie.

în marea majoritate a societăţilor. al clasei sociale. de obişnuinţa cu acestea. Factori şi norme de selecţie a partenerului Alături de normele prezentate până acum.neolocatie. norme în baza cărora. ai fetei. selecţia partenerilor nu îi priveşte direct pe aceştia. într-o dimensiune istorică. economice şi culturale. Selecţia partenerilor se face însă şi în baza altor norme (sau factori care influenţează decizia). considerăm ca atracţia reciprocă şi afectivitatea împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor. într-o societate. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor băiatului.) Homogamia ne explică de ce marea majoritate a căsătoriilor se produc între persoane care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale. că într-un cămin studenţesc studenţii care stăteau lângă 64 . mai există o serie de norme importante pentru existenţa familiei. deşi nu sunt norme propriu-zis ale familiei. Neolocaţia este cea mai răspândită normă contemporană din cele trei. Una dintre aceste norme este homogamia. până la modernitate alegerea partenerului s-a făcut pe baza unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri. Homogamia reprezintă o normă potrivit căreia selecţia partenerilor în vederea căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe care le deţin. sunt aleşi partenerii. adică apropierea. al religiei etc. s-au ceea ce în sociologie numim dragostea romantică. În societatea contemporană. Cu alte cuvinte preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi. Selecţia era mai degrabă o problemă a familiilor copiilor respectivi. chiar şi astăzi există mai multe norme şi factori care reglementează această selecţie. că un element atât de banal. Cu alte cuvinte. Unul dintre aceştia este proximitatea. În realitate. Psihologii sociali au descoperit însă că în numeroase cazuri aprecierea faţă de anumiţi subiecţi (ca şi faţă de obiecte) este legată de apropierea. (al nivelului de instruire. De regulă. respectiv să întemeieze o nouă gospodărie. spre exemplu. iar în multe societăţi căsătoria se angaja cu mult timp înaintea maturizării copiilor. Un cercetător a descoperit. apropierea (implicit obişnuinţa) sa constituie un factor al selecţiei partenerilor. Pare destul de tulburător pentru cei care cred în dragostea romantică. însă ea depinde în mod evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie. de educaţie.

Este vorba de existenţa unor profile de personalitate complementare. homogamia este un produs exclusiv al socializării. să spunem Gicu. atunci nu rămâne decât ca. Astfel Gicu începe să capete şi multe feţe bune şi chiar poate să ne placă. Indiscutabil că mai există şi alţi factori pe care îi trecem rapid în revistă. dar pot exista şi persoane specializate. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea) căsătoriilor. chiar procesul de socializare. tindem să apreciem şi deci să ne placă mai mult. partenerii nu sunt singurii actanţi pe această piaţă. instituţia peţitului. Divorţ şi căsătorie Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care operează pe piaţa căsătoriilor. pentru banalul motiv că erau văzuţi mai des. În general. Indiscutabil. Fie îl evităm. este vorba şi de atracţia fizică reciprocă. Cu alte cuvinte dacă îl vedem pe un coleg. a explicat acest mecanism prin teoria disonanţei cognitive. spre exemplu. atunci vom avea o disonanţă cognitivă. care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă. ca parte a acestui proces. însă şi divorţul este deopotrivă. să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. sistemul nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau anula disonanţa. spre exemplu. dacă căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice 65 . L. Dacă Gicu îţi e vecin sau eşti obligat să lucrezi cu el. care să negocieze sau să intermedieze căsătoriile. Căsătoria este o instituţie socială aşa cum am spus. Fiecare individ în decursul socializării. Nu putem însă să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori. Trebuie spus că. Familiile lor sunt la fel de prezente. aşa cum este. evident.Festinger. a unor nevoi mutuale şi. toată ziua şi nu putem să îl suportăm.scară erau mai bine văzuţi decât cei care stăteau mai departe. Trebuie să menţionăm astfel ca un factor extrem de important. este învăţat să-i placa anumite tipuri umane şi respectiv să îi displacă altele. fie reconsiderăm aprecierea negativă faţă de el. oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim mai des). Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. Aşa cum am menţionat deja. sau chiar instituţii. nu în ultimul rând. un celebru psiholog social. pentru că evident nu exista un factor predeterminant de natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă. în timp.

conduc întotdeauna la un potenţial mare de tensiune şi conflict. Diferenţele de orice natură. Rata divorţialităţii este un indicator important al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. • Diferenţe sociale. Trebuie să spunem însă că circa 20% din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie. în timp ce celalalt nu doreşte. • Şocuri în familie. pot conduce la tensiuni care să crească instabilitatea familiei. Există mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor. culturale majore intre cei doi soţi. divorţul presupune un procedeu mult mai complicat. inclusiv în România. În ultimele decenii. • Nevoia de depărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. ceea ce trădează de fapt şi incompatibilităţi de adaptare. ea trebuie mai întâi să treacă printr-un proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt. constituie o sursă majoră a instabilităţii. mai ales când soţia este mai mare decât soţul. în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 24 de ani. Pentru ca o familie să ajungă la divorţ. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei. moartea copiilor. este un alt motiv de instabilitate. a unor rude foarte apropiate. Paternurile cele mai stabile sunt cele în care bărbatul are o vârsta cu câţiva ani mai mare decât femeia (2-4 ani). Creşterea ratei divorţialităţii sugerează uzual stări anomice în societate. Vârsta similară. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin zece-cincisprezece ani). sau de cea a soţului/soţiei. care sunt semnificative.societate. economice. crize de tranziţie sau procese sociale de o dinamică deosebită. Dacă unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie. rata divorţialităţii practic s-a dublat în ţările dezvoltate. pierderile materiale importante. 66 . reprezintă de regulă un alt patern instabil. spre exemplu. existând chiar societăţi unde acesta este interzis. Îi vom trece în revistă: • Vârsta. Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă numărul de divorţuri la mia de căsătorii. cât să conducă la disoluţia familiei. Acest lucru este firesc dacă ne gândim că orice societate caută să promoveze prin orice mijloace instituţia familiei şi deci este normal să fie uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea divorţului.

în familia de apartenenţă a unuia din soţi. Dinamica relaţiilor în familie Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire. fiecare soţ având o viaţă proprie. în timp ce dacă căsătoria a întârziat mai mult de trei ani înseamnă că au existat anumite motive pentru care. monoparentale. sau chiar tensiuni. al unei femei tinere nemăritate. Trebuie să spunem însă că nu orice familie în care apar surse de instabilitate. cât şi a celui de mamă. afectivă de una din familiile extinse este statistic un factor de instabilitate. Alte forme de evoluţie sunt cuplul conflictual. acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. Mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască. implicarea şi care conduc la stabilitatea familiei. • Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. Evident. cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească şi de aici probabilitatea unor reeditări a acestor motive. materială. adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viata şi face parte din profilul acelei familii şi. Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost motivul fundamental al mariajului. religioase. ajunge la divorţ. adică un cuplu în care nu mai există real relaţii specifice celor dintre soţi şi în care căsătoria este menţinută pentru motive exterioare (economice. de status). rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile şi mai ales ţinând de un mod de viaţă radical diferit faţă de cel standard. ceea ce evident nu este suficient. Explicaţia este relativ simplă. financiară. Dependenţa de orice natură. rutiniere. de asemenea. Modelele de familii conflictuale. atât a statusului de soţie. ne referim în primul rând la relaţiile care exprimă afectivitatea. De asemenea. Putem evalua relaţiile afective de la nivelul 67 . • Regula celor şase luni şi a celor trei ani. poate constitui o situaţie extrem de frustrantă. obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt. • Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj. cuplul ritualizat.• Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect socializant.

Putem lua în calcul. în momentul căsătoriei având deja o cotă foarte înaltă. în anii ’90. angajamentul. Cu toate acestea trebuie sa subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din funcţiile de socializare ale familiei. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii. În SUA spre exemplu. existând şi anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie. Există astăzi un număr mult mai mare de femei care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei. grădiniţele. însă paternul este continuu ascendent. empatia. • funcţia de reproducere. Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor sexuale au loc în afara familiei. intimitatea. angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii.familiei prin mai multe variabile. angajamentul. Familiile monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri. care măsoară anumite aspecte ale relaţiilor. până ajunge foarte aproape de zero. în special secolul XX. de exemplu. creşele. de regulă mama. treptat. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia schimbările majore produse. comunicativitatea etc. Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relavate din analize statistice. Schimbarea funcţiilor familiei Societatea contemporană. sau a unei opţiuni personale a unor femei de a avea copii. dacă luăm în calcul doar primele trei variabile. Pasiunea are o cu totul alta evoluţie. Spre exemplu. a adus o serie de schimbări majore la nivelul funcţiilor familiei. circa 25% din femei. Toate aceste variabile exprimă. aveau experienţe sexuale premaritale. al morţii unuia din soţi. intimitatea şi pasiunea vom putea observa că ele au statistic o dinamică total diferită la nivelul unei familii. • funcţia de socializare. pasiunea. adică ele exprimă modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor. dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale. Spre exemplu. A rămas o funcţie importantă a familiei. în special în a doua jumătate a secolului trecut. dar de a nu se mărita. iar după câţiva ani ea va începe să scadă. însă şi în funcţie de durata existenţei acestor familii. Prin urmare putem să spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul. Intimitatea creşte constant până la un anumit nivel. după care rămâne la acel nivel aproape fără nici o evoluţie ulterioară. Ea creste spectaculos de rapid. instituţia baby-site-ului 68 . adică al familiilor în care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi. valori diferite în funcţie de familie. puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie. evident. • Funcţia de regulator sexual.

spunea el.. de propunere a unor modele alternative pentru instituţiile sociale.etc. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea contemporană. în societatea contemporană există însă numeroase instituţii moderne de control social. decât statusurile conferite în familie. Trebuie specificat însă şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei. dincolo de anumite limite definite de regulă prin legi. Cu alte cuvinte indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care sunt mai importante social. nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv. Spre exemplu chiar marxismul. cea cunoscută de noi toţi? Există în orice societate încercări de forţare a modelelor clasice. Cum o va face însă? Care sunt deci alternativele la familia clasică. instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea copiilor. Mai mult. însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. Familia ca instituţie a evoluat permanent de la începuturile civilizaţiei umane. Prin urmare trebuie să ne aşteptăm ca şi acest model să evolueze. forma actuală. mai ales în protejarea copiilor foarte mici. de cele mai multe ori. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. Unele modele apar de la sine în decursul evoluţiei sociale fireşti. care au preluat în mare măsură funcţia protectivă de la familie. Unele din aceste modele sunt în fapt cele care evoluează. altele sunt propuse ideologic sau programatic. care. • funcţia economică.Engels. este de fapt o familie de tip burghez. care ne este cunoscută. a propus desfiinţarea familiei de tip monogam. Alternative la familia clasică Există indiscutabil un mare semn de întrebare. dispar ca alternative nereuşite. în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. A rămas o funcţie importantă a familiei. • • funcţia afectivă. în mod firesc. funcţia de status. Alte modele. de fapt F. familiilor li se limitează în realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor. 69 . • funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită măsură.

cea de reproducere nu poate fi asigurată. acest tip de alternativă nu a devenit una semnificativă. în cazul a două femei. Fie că este vorba de homosexualitate autentică. 4. Coabitarea consensuală este însă de două tipuri. 5. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. cu siguranţă ea este cea mai răspândită dintre toate. oarecum istorice. mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale. Chiar dacă poate o alternativă discutabilă. În unele societăţi ea a devenit chiar legală. În fapt nu era vorba de un mariaj autentic. în special ale unor relaţii stabile “in trei”. şi de un stil de viaţă. în afara unei căsătorii formale însă. sau în vederea unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă. ca o familie. grupuri care constituiau însă adevărate familii. a propus modele alternative la familia clasică. Căsătoria de tip homosexual. fiind totuşi o formă a familiei. În practică există însă în toate societăţile dezvoltate numeroase exemple ale unor forme de astfel de familii. fie că este vorba de lesbianism. Nu este vorba de adulter. în anumite limite. trebuie să spunem că ea nu poate deveni o formă alternativă reală. aceştia din urma fiind mult mai tentaţi biologic la aceste relaţii. Mariajul deschis. în majoritatea societăţilor. nu rareori membrii acestora refuzând total contactul cu familiile reale. mai ales în afara cuplului. există o diferenţă importantă între homosexualitate şi lesbianism. 3.Prin urmare şi societatea contemporană. între femei şi bărbaţi. atunci când cei doi 70 . care ţine de un anumit caracter patologic. Dincolo de aceste experienţe. Coabitarea consensuală presupune ca două persoane să trăiască în comun. este radical diferită (generic vorbind). Mariajul de grup. Coabitarea consensuală. trebuie să spunem. Pe de altă parte. A fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70. pentru ca ele s-au stins practic astăzi. el având de fapt o altă sursă decât homosexualitatea masculină. mai ales că o funcţie importantă. atunci când cei doi trăiesc împreună o bucată de timp. Coabitare premaritală. înaintea căsătoriei. fiind vorba de doi bărbaţi. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie) Este un tip de familie care nu poate fi consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie). Nu este o formă foarte frecvent întâlnită. ci doar de traiul în grupuri care practicau sexul liber (în interiorul grupului). 2. ne referim însă în special la a doua jumătate a secolului trecut. acesta din urmă fiind considerat tolerabil. Încercăm să le trecem în revistă: 1. pentru că aici este vorba de un acord reciproc.

foarte multe decenii. Care este dinamica relaţiilor în familie? 10. măcar pentru o perioadă de timp să trăiască astfel. Numărul coabitărilor consensule a crescut aproape constant în ultimele decenii. 8. Care sunt principalele alternative ale familiei clasice? 12. Ce sunt normele de incest? 4. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Este evident că mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii precum cea a familiei nu se produc în câţiva ani. Care sunt normele de căsătorie? 5. ci în multe. Ce este homogamia? 6. Divorţul ca instituţie socială. Care sunt funcţiile familiei? 2. Care sunt principalele tendinţe în schimbarea funcţiilor familiei astăzi? 11. Care sunt principalele tipuri de familii? 3. uneori chiar secole.decid să trăiască permanent în acest mod. Care sunt factorii care intervin în selecţia partenerului? 7. Este evident că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. Care sunt factorii de instabilitate a cuplului? 9. un număr foarte mare de cupluri decizând. Ce este coabitarea consensuală? 71 .

Tema 7 Grupul social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. un psiholog social american. A organizat mai multe jocuri. ideea experimentului fiind preluată în mai multe filme americane. Mai mult. Tipologia grupurilor sociale 3. de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi interpretate complet diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau parte. decizie şi efecte de grup Pe la mijlocul secolului trecut. După o săptămână Sherif a reunit cele două echipe şi le-a pus în 72 . fiind astfel puşi să formeze ad hoc grupuri. toate de echipă. concursuri sportive şi activităţi. Muzafer Sherif a realizat un experiment care a şocat nu doar lumea ştiinţifică. Copii nu se cunoşteau în prealabil. el a organizat un experiment pentru a observa modul in care se structurează normele sociale la nivel de grup şi modul în care ele influenţează percepţia şi raportarea la realitate. Pentru aceasta el a împărţit aleator un grup de copii. Aceleaşi tipuri de comportamente. Imediat după începerea experimentului copii au început să facă o distincţie clară între lumea din interiorul grupurilor şi cea din afară. ci şi pe cea mediatică. aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza competiţiei. realizând două echipe pe care le-a pus în competiţie. Tipologia liderilor 4. Dacă spre exemplu un baiat trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău” dacă făcea parte din grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă. Ce este grupul social 2. Conducere. Într-o tabără de copii. de 10-12 ani.

iar atunci când este vorba de locuitorii unui sat spunem că ei formează o comunitate. Spre surprinderea tuturor. pentru sociologie aceştia nu formează un grup social decât în anumite situaţii speciale. “murdar” etc.în afara grupului a rămas una esenţială în cercetarea socială. fără a avea relaţii directe între ei. practic imediat. Pe de altă parte. cu care copii nu se mai întâlniseră. Dar şi profesorii dintr-un anumit oraş sau dintr-o regiune pot forma o comunitate. Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste concepte? În primul rând trebuie să spunem că grupul social este format întotdeauna dintr-un număr de indivizi între care există interacţiuni. Dacă ţinem însă seama şi de faptul că oamenii nu pot trăii decât cu totul accidental şi excepţional în afara grupurilor înţelegem de ce este importantă cercetarea acestui tip de structuri sociale. Ce este grupul social? Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară. respectivii copii fiind dintr-o dată consideraţi curajoşi. din perspectiva analizei statistice a populaţiei.în afara grupului s-a păstrat. Dacă spre exemplu ni se pare normal să numim grup mai mulţă oameni care stau întro staţie de autobuz. au fost reinterpretate pozitiv. Spre exemplu atunci când este vorba de oamenii adunaţi la un miting spunem că ei formează o mulţime. viteji. Distincţia în grup . spunem că ei formează. pentru că el trebuie să fie cu mult mai restrictiv comparativ cu noţiunea uzuală. Se dovedea astfel că grupurile exercită o forţă cu totul deosebită asupra membrilor lor. chiar şi cu puţină educaţie. atunci când avem mai mulţi oameni. Aceasta.competiţie cu o alta. “nesimţit”. facându-i chiar să perceapă lumea complet diferit. în sociologie avem deja o serie de alte concepte care se referă la “grupuri de oameni“. în primul rând. Cu toate acestea conceptul de grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei. ştie la ce se referă. O utilizăm aproape zilnic şi orice om. Experimentul a dovedit astfel capacitatea extrordinară a grupurilor sociale de a genera norme şi de a schimba valorile în baza cărora se interpretează realitatea. o categorie socială sau statistică. Dinstincţia în grup . care au anumite caracteristici comune la nivelul unei populaţii. însă ea a fost retrasată. eroii ai grupului nou format. toate valorizrile negative acumulate şi concretizate în etichete ca “băiat rău”. Aceste interacţiuni sunt date în special de un proces de 73 . Pe de altă parte.

Cât de mic poate fi un grup. Pe de altă parte situaţia în care ne aflăm este un alt factor stimulator al structurilor de tip grupal. Alţi autori consideră însă că într-un astfel de caz nu ar fi vorba decât de o diadă. Un prim factor este dat de interdependenţa naturală şi socială a oamenilor. Dar atunci când exact apre grămada? La fel ne putem întereba de câţi oameni este nevoie pentru a forma un grup? În această privinţă autorii din domeniu au două puncte de vedere diferite. Evident mai putem identifica şi alţi factori care ţin de similaritatea indivizilor. Problema dimensiunilor grupului Definiţia pe care am dat-o nu este însă suficientă pentru a clarifica acest concept. Nu există însă posibilitatea compatibilizării celor două accepţiuni pentru că ele sunt realizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare diferite. de compatibilitatea unor interese sau nevoi etc. Un grup ar avea nevoie de cel puţin trei subiecţi pentru a exista o formă complexă de interacţiune specifică grupului social. neexistând un consens. În premanenţă avem nevoie atât biologic. Unii cercetători consideă că interacţiunile apar în momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare doi oameni sunt suficienţi pentru a vorbi de un grup.comunicare. se întrebau anticii. respectiv cât de mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al grămezii. Mai trebuie să răspundem la două întrebări esenţiale. O problemă extrem de importantă este aceea a motivelor pentru care oamenii trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc valori şi norme proprii grupului respectiv. de asemenea ei au scopuri şi obiective specifice. Simpla apropiere de alte persoane este si ea un factor care influenţează apariţia grupurilor. Avem nevoie să relaţionăm pentru a putea trăi. Nu este însă suficient pentru o definiţie. O piatră nu formează o grămadă şi nici două. iar de multe ori îşi dezvoltă simboluri proprii. cât şi social de alţi oameni. Anumite situaţii reclamă stringent comunicarea şi implicit relaţiile cu alţii. definit în sens larg ca orice transfer de semnificaţii. 74 . Există mai mulţi factori care determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în ele. Parcă nici trei pietre nu formează o grămada. adică de un tip particular de interacţiune. Spre exemplu ori de câte ori ne definim o situaţie ca periculoasă sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona. “Când apare o grămadă?”.

argumentul fiind acela că dincolo de acest număr apare tendinţa de a se forma alte structuri grupale interne prin spargerea grupului iniţial. în funcţie de anumite teme de cercetare. Din acest motiv unii cercetători consideră că în realitate grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. desi evident ele presupun mai mult de 15 membri. Pe de altă parte. cea care împarte grupurile în mari şi mici. Prin urmare sintagma “grup mic” ar fi chiar o tautologie. organizaţii. O primă clasificare am şi făcut-o. concept construit ulterior pentru a 75 . Ele desemnează anumite structuri sociale pentru care avem deja concepte consacrate în sociologie. chiar dacă nu una foarte importantă. El dorea să reliefeze importanţa relaţiilor de tip primar în formarea sinelui şi implicit a grupurilor primare. nemijlcit. ele au o forţă persuasivă cu totul deosebită. Cooley. Aceasta pentru că în acest caz există şi mai multe accepţiuni. adică a grupurilor în care interacţiunile au în primul rând o bază afectivă. comunităţi. Grupurile primare sunt grupuri de tipul “faţă în faţă”. sau populaţii şi nimic altceva în plus.Dimensiunile maxime ale unui grup ridică încă şi mai multe probleme. cu mult mai semnificative. Grupurile mari ridică însă o problemă delicată. mari si mici. În primul rând unii autori vorbesc de două tipuri de grupuri. Conceptul de grup primar a fost propus. O primă tipologie este aceea care distinge între grupurile primare şi grupurile secundare. Există însă autori care au utilizat in experimente grupuri de 12-15 persoane. Limita dintre cele două tipuri fiind undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori. Grupurile mici au considerată cel mai adesea ca limită superioară numărul de şapte opt membri. Cu alte cuvinte grupurile mari desemnează în realitate mulţimi. unul din precursorii interacţionalismului. Tipologia grupurilor sociale Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii pe care le utilizăm în raportarea la grupuri. în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să consideri ca grup anumite structuri care există ca atare în realitate şi trebuie cercetate astfel. după alţii la mai mult sau la mai puţin. Există însă şi alte clasificări. grupuri în care membri comunică direct. Mai mult. Grupurile secundare. Spre exemplu este normal să consideri o clasă de elevi sau o grupă de studenţi ca un grup. la începutul secolului trecut. de sociologul american Ch. la nivelul tuturor acestor tipuri de structuri interacţiunile care există între membri sunt destul de diferite de cerinţele pe care le-am prezentat ca fiind specifice grupurilor.

76 . iar cele formale celor secundare. Este drept că multe grupuri primare sunt informale. Ele sunt grupuri care au predefinite tipurile de relaţii şi poziţiile interne. Dacă grupurile secundare pot devenii primare şi invers. creată în mod normal de către o structură organizaţională. O grupă de sindicat reprezintă un astfel de grup. respectiv cele secundare sunt formale. la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. Un grup de copii care se joacă în faţa blocului formează un grup informal. părăseşte grupul. Forma interacţiunilor interne este dependentă doar de proprii membri. Grupurile informale sunt grupuri “narturale”. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt independente de subiecţii care le ocupă. neexistând o formă organizaţională prestabilită. care apar în decursul interacţiunilor dintre anumiţi subiecţi. O grupă de muncitori sau un grup de studenţi care sunt puşi să rezolve o sarcină la seminar formează în schimb un grup secundar. Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite. format din mai mulţi studenţi care s-au reunit să lucreze la un proiect. grupurile formale nu pot deveni informale. Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii relaţiilor. O familie poate fi privită ca un grup primar. ci va fi ocupată de o altă persoană. totuşi există o diferenţă esenţială. în timp ce cele formale sau informale din perspectiva predeterminării origanizaţionale a unei forme a interacţiunilor. Grupurile formale sunt grupuri care au o formă prestabilită. desemnează grupurile care nu se bazează pe interacţiuni afective. Dacă într-un grup secundar. la fel si o gaşcă de cartier. pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative). care în principal va derula cu ceilalţi acelaşi tip de interacţiuni. Am spus mai devreme pozitiv sau negativ pentru că nu este vorba doar de relaţii afective pozitive şi doi soţi care se ceartă au între ei interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar. O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. un grup informal nu poate să devină formal şi nici invers. iar în cazul în care liderul. spre exemplu. în sensul că ele preexistă acestora şi se menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. sunt adesea grupuri de interese sau profesionale.desemna forma opusă grupurilor primare. Aceasta face de exemplu să existe cel puţin o difernţă majoră. Lucrurile nu stau decât parţial aşa. poziţia sa nu dispare. La prima vedere pare a exista o corelaţie între cele două tipologii. Criteriul de clasificare este complet diferit. care au în mod uzual definite scopuri precise şi în care de cele mai multe ori interacţiunile sunt mijlocite de instrumente. Adică grupurile informale par a fii asociate celor primare.

cu mai bine de şapte decenii în urmă a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudiniilor şi opiniilor la tineri şi a studiat mai pentru mai mult timp un colegiu de fete. Aceasta pentru că de multe ori subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste grupuri. Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi anumite moduri de acţiune datorită presiunilor pe care le exercită orice fel de grup asupra propriilor membri. un cercetator a încercat să observe modul în care un grup de medici şi asistenţi medicali acţionează într-o anumită situaţie dată. treptat. Sociologul american Newcomb. S-au observat 77 . împrumutând seturile de valori şi norme ale acestora. cel care a propus această clasificare. Am putea spune. Astfel. Potrivit unui asemenea mecanism acţionăm în diverse situaţii potrivit unor norme instituite în grup fără să ne propunem voluntar anumite comportamente. există chiar un proces de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual.O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă. mai mult decât atât. pe care grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal . Distincţia aceasta este importantă pentru că subliniază rolul extrem de persuasiv. după anul întâi. Spre exemplu. ori în alte situaţii împrumutul valoric devine suficient de consistent pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile iniţial luate ca model să îşi piardă valoarea referenţială. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile la care aparţinem la un moment dat. dar şi o viaţă relativ scurtă. care erau în fond cele ale propriilor familii de origine. ele începeau să se raporteze la grupurile studentelor din anii mai mari. normele si/sau simbolurile acestora. Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte. Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii. Cercetările sale au arătat că fetele veneau cu valori politice şi orientări conservatoare în colegiu. dar totuşi luăm ca referinţă valorile. ele deveneau mult mai liberale în atitudiniile şi opiniile exprimate. dar aceştia aşa cum am văzut chiar la începutul acestei teme. proces de care nu suntem întotdeauna conştienţi. Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită. dar şi crucial. ele devenind astfel de referinţă. Era vorba de un spital de urgenţă şi s-au analizat doar cazurile de atac de cord.valoric al indivizilor. au chiar tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în afara grupurilor. Treptat.

Studiul său se referea la un viol. Cu toate acestea ajutorul lor. erau persoane respectabile. chemarea poliţiei. de altfel problematic din punct de vedere deontologic. Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a denumit efectul de aşteptare. Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta. Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de 78 . s-a făcut cu o mare întârziere. chiar în faţa blocului unde locuia. El a fost descoperit de Bibb Latene în urma unui studiu de caz. pentru persoanele vârstnice durata intervenţiei fiind practic dublă. procesul intervenţiei avea durate foarte diferite. pentru care se considera mai normal un eventual deces. cel mai simplu posibil. Efectul de aşteptare spune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie. atacul de cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că salvarea vieţii era o cerinţă mai presantă decât în cazul bătrânilor. marea majoritate. unde o femeie a fost agresată. totul ţinea de o presiune exercitată de grup asupra membrilor săi. Singura explicaţie pentru această situaţie nu era alta decât aceea că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. Vecinii. durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională cu vârsta pacienţilor.modalităţile de intervenţie ale echipei medicale (grupul studiat) în toate cazurile de acest tip. aceasta a fost chemată abia după aproape jumătate de oră. Prin urmare cu cât pot oferii mai puţini ajutorul. La scenă au fost martori zeci de vecini. produs într-un cartier din New York. dealtfel perfect sincronizată. Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor. Cercetarea a relevat un aspect extrem de interesant. sau în situaţii în care indivizii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). Nimeni din echipa medicală nu conştientizase vreun moment acest lucru. ilustrativ pentru mecanismele prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor lor îl reprezintă efectul de aşteptare. dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie. Deşi era vorba de fiecare dată de acelaş tip de caz medical. care puteau urmării scena de la ferestre. În cazul persoanelor tinere. cu un puternic sentiment civic. Acest efect apare în orice situaţii de grup. Evident în decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de mesaje privitoare la ritmul acţiunilor. cu atât acesta va fi oferit mai repede. Mai mult. Cercetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe femeie. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în cazul bătrânilor decât în cazul tinerilor. se producea la fel. Efectul de aşteptare. Acţiunea medicală. apare într-un interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. religioase. numai că în ritmuri diferite.

adică F1+F2. doi. încercând evident să îşi ofere ajutorul. în general. Atunci când în sală se afla un singur subiect. pleca într-o cameră alăturată.grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi a fii în poziţii superioare. aproape în toate cazurile acesta se ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat. aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa. Atunci cînd se aflau două persoane timpul de reacţie al acestora era mai mare. puşi să rezolve sarcini în condiţii de anonimat. Astfel. Spre exemplu. Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator. Acest efect care se produce la nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o sarcină de grup efortul individual pentru rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul participanţilor. timp care. forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi si mai mică decât suma celor patru forţe individuale. Dacă vom pune doi oameni să tragă de aceeaşi sfoară. Efectul pierderii de vreme. rămânând să aştepte în continuuare fără a face nimic. Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta este mecanismul producerii sale. Cu alte cuvinte. Explicaţia este aceea că. oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este mai mare. Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu reacţionau deloc. trei etc. Au fost organizate mai multe situaţii de experrimentare în care în sală se aflau un singur subiect. Dacă vor trage patru persoane. El chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor că li se va aplica un test oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi testate. Asistentul. 79 . care a dat chiar o măsură temporală cantitativă aşteptării. la un moment dat. în condiţii de anonimat al efortului individual. cei mai mulţi. Latene a efectuat un experiment. Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de o sfoară legată de un dinamometru vom constata că acesta trage sfoara cu o forţă F. implicarea acestora va fii invers proporţională cu numărul membrilor. Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau. care au dovedit că acest mecanism se produce în orice situaţii de acest tip. dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună. din camera alăturată. creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi. rebotezat tot de B. efectul pierderii de vreme. Latene. se auzeau nişte sunete puternice si un ţipăt al asistentului. Imediat. forţa lor reunită Fr va fi mai mică decât suma forţelor individuale (pentru cazul în care ar trage singuri).

dincolo de o anumită limită efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea respectivă Conducerea grupurilor şi liderii Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor. Spre exemplu. Prin urmare experienţa este raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută. dat fiind faptul că pregătirea liderilor şi asigurarea competenţei conducerii reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei organizaţii sociale. Pe de altă parte. nu întotdeauna un grup reclamă un lider. Prin urmare este imposibil să putem avea un lider care să poată deţine acest statut în orice tip de grup. Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o creştere a eficienţei proporţională cu numărul acestora. în istoria ştiinţelor sociale. Au existat şi există chiar. adevărate şcoli de cercetare a liderului şi a conducerii. un student de anul II 80 . Cercetările au arătat că o serie de caracteristici sunt importante pentru a dobândi statutul de lider. dat fiind faptul că poziţia de lider depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia. sau cele de sarcină. grup la nivelul căruia putem identifica aceste caracteristici. cât şi de caracteristicile grupului din care liderul face parte. Este vorba în principal de: ! Experienţă ! Competenţă de comunicare ! Competenţă profesională sau de sarcină ! Capacităţi empatice ! Personalitate puterncă ! Înalţimea ! Forţa Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular. la fel şi competentele de comunicare. Problematica liderilor constituie un subiect extrem de incitant. este semnalată nevoia unui lider. adică a unei persoane care să conducă grupul respectiv. extrem de frecvent. Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă.Acest efect ne explică de ce activităţile colective. ba mai mult. în care nu pot fii cuantificate eforturile individuale sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Efectul mai ne sugerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi economice.

care aveau de rezolvat o problemă. de multe ori chiar. capacitatea de a comunica şi implicit competenţele de comunicare par a fi de o importanţă capitală. Dintre toate atributele semnalate. Existau două categorii de consilieri. La nivelul aceluiaş grup este posibil să existe atât lideri profesionali. Conducerea implică deci un complex de calităţi. dimpotrivă. dar probabil mult mai greu dacă aceştia sunt în anul III. într-un experiment unor grupuri. covârşitoarea majoritate a personalităţilor politice au avut mai puţin de un metru şaptezeci. O regulă oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a necesităţii absenţei unor handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie. dar nu dădeau sfaturi utile. Ei pot exista însă atât în grupuri informale. cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează pe ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere acest drept). fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. li s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să le dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei respective. Putem vorbi astfel de lideri formali şi de lideri informali. pe de o parte. 81 . care dădeau sfaturi pertinente. Liderii informali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza unor caracteristici personale. Tipologia liderilor Există înnainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor grupurilor. Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri socioafectivi. Cei mai apreciaţi în finalul experimentului erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult şi nu cei care dădeau sfaturi utile. dar vorbeau puţin şi alţii care. Spre exemplu. este adevărat nu foarte multe. o serie de caracteristici sunt discutabile în raport cu situaţii particulare. Pe de altă parte. înnaintea competenţelor profesionale. Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal şi deci ei pot exista doar în astfel de grupuri.poate mai uşor să se impună ca lider într-un grup de studenţi de anul I. Cercetările au arătat că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre exemplu. vorbeau foarte mult. Nu trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice. Unii.

menţin un climat social şi afectiv optim în grup. în care nici nu mai avem de a face propriu-zis cu lideri. Aceşti liderii au o funcţie mai degrabă integrativă. nu au nici un fel de încărcătură ideologică. decizie şi efecte de grup Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât la nivelul modului în care se i-au decizii în grup. nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea conducerii. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi monopolizează total actul conducerii. sunt mai eficienţi liderii democraţi. O alta clasificare a liderilor. liderii democraţi sunt mai eficienţi. Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru aceste tipuri de presiuni de grup. ele se referă doar la stilul de conducere. Liderii democaraţi cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii.cei care conduc grupul în vederea rezolvării unor sarcini. Dacă spre 82 . comunitar) se gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii). Spre exemplu în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare. sunt liderii care îşi asumă întreaga răpspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup. La fel. Etichetele cu care operăm. cât şi lideri care gestionează relaţiile afective. la nivelul conducerii grupului. cât şi la nivelul conducerii ca atare. Dilemele sociale. Conducere. trebuie să menţionăm. o reprezintă liderii autoritari. dar acest lucru nu este unul uzual. Dilema socială apare atunci când un membru al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. Cele două caracteristici pot să se reunească în una şi aceeaşi persoană. Desemnează situaţii în care la nivelul unui grup. atunci când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie. (dar ele apar şi la un nivel mai larg. mediază conflictele. Pentru anumite situaţii însă. democraţi şi “laissez-faire”. buna dispoziţie. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o situaţie. Cea mai eficientă categorie. controlează doar parţial membrii. nu intervin decât minimal în influenţarea acestora. sunt din nou mai eficienţi liderii democaţi. din punctul de vedere al modului în care ei conduc grupul. Ultima categorie o reprezintă un caz oarecum limită. Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum vor ei. face distincţia între liderii autoritari. Ei sunt cei care întreţin atmosfera.

comparativ cel puţin cu cei care consumă mai mult. distrugerea rapidă şi practic totală a C. Situaţia este identică atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la producerea bunului respectiv.-lor. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se produce totuşi acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit nimic pentru el. Resursa (patrimoniul) a dispărut. atunci ele apar ca fiind chiar mult mai periculoase. Spre exemplu în România. iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu au mai obţinut absolut nimic în final. la comunitate. Dacă un membru al grupului păstrează norma de consum şi în acest caz el va pierde. şi eventual la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. sau de a imita pe cel care a consumat mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult. Practic orice ar face un membru al grupului rezultatul poate fi unul distructiv. Dacă spre exemplu locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la 83 . Dilema apare pentru ceilalţi membri care sunt puşi în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum. Dilemele sociale reprezintă unul din mecanismele sociale principale care pot explica cauzele epuizării resurselor limitate. o dilemă socială apare atunci când unul dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. În momentul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a patrimoniului fostelor cooperative imediat ceilalţi membri cooperatori au început să facă acest lucru. Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema bunurilor publice. Mai mult decât atât. Este vorba de un tip de dilemă socială în care nu mai se pune problema consumului în comun a unor resurse. Dacă extindem dilemele de la grup.exemplu un grup de prieteni pun banii împreună pentru a-şi petrece vacanţa. la începutul lui 1990. în special în momente de criză. iar din fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic. este posibil ca în final resursa să dispară şi cel în cauză să nici nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de ea. s-a făcut de cele mai multe ori pe baza unor mecanisme de genul dilemelor sociale.A. atunci resursa în cauză se va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula. dacă majoritatea vor imita pe cel care a declanşat mecansimul.P. Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului. Dilemele sociale apar însă. Dacă însă comportamentul lui este imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic nulă. ci a contribuţiei colective pentru a produce un bun public (utilizat de toţi membri). în care controlul grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient.

toată tehnica militară americană fiind distrusă sau capturată. din 17 aprilie 1961. Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedintele J. analiza lui Janis reliefând zeci de greşeli pe care specialişti.Kennedy. Operaţiunea presupunea debarcarea la Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi. Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat întro lucrare unsprezece ani mai târziu. Este vorba de acţiunea de invadare a Cubei. care evident însă va deservi şi pe cel care nu a contribuit. chiar mult mai slabi profesional. care implică activităţi voluntare nu se realizează. credinţa absolută în justeţea cauzei.intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon. iar în final să conducă la o revoltă aparent populară. Janis şi-a propus să explice cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit. Pe de altă parte acest efect 84 . de a estompa atitudinile critice. Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe. Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de americani după al doilea război mondial. Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia invulnerabilităţii. de la Bay of Pigs. nu le-ar fi făcut în condiţii normale. Termenul a fost propus de sociologul american Irving Janis care a analizat una dintre cele mai catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea război mondial. asupra judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive. Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura. tendinţa exagerată de asumare a riscului etc. care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro. El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink. adică a unui efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri şi care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii. care a planificat şi condus operaţiunile militare. subaprecierea adversarului. şi sprijiniţi de armata americană ei trebuiau să producă revolte în provincie. supraîncrederea. de a polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu poltica grupului. Groupthink Este un efect care apare în grupurile decizionale datorită presiunii pe care grupurile le exercită asupra membrilor lor. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau luaţi prizonieri. care fuseseră pregătiţi de CIA.

deşi avea loc o debarcare şi astfel debarcarea a întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu au putut ajunge. datorită reliefului marin. Nu s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină. care are şi ea. efectul groupthik s-a produs în 37% din cazuri. ci în oricare domeniu unde se iau decizii.este însoţit întotdeauna şi de o tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor. tocmai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele operaţiunilor. adică a unui specialist care are sarcina să aducă contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup. efecte negative majore. Efectul se poate produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar. Spre exemplu în cazul analizat de Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti dealtfel necesari. Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial. Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina acest efect. organizaţii publice etc. Ce sunt grupurile primare? 4. în care administraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 cele mai importante crize. la rândul său. Cum poate fi definit un grup social? 2. Din acest motiv. Exemplele pot continuua. Printre aceste măsuri menţionăm: ! Cunoaştera efectului groupthink de către membrii grupului de decizie ! Promovarea atitudinii critice ! Imparţialitatea totală a liderului ! Promovarea de soluţii alternative ! Apelul la experţi externi ! Munca în echipe decizionale paralele ! Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi reconsiderarea soluţiei finale Promovarea atitudinii critice este însă pe de departe cel mai important element tehnic care poate estompa efectele negative. acolo unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă. marketing. Care sunt limitele de mărime ale grupurilor sociale? 3. mass media. în special în grupurile decizionale din domeniul economic şi militar. s-a institut chiar o poziţie specială în grupurile decizionale. Ce sunt grupurile de referinţă? 85 . ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. economie. cea a “avocatului răului”.

Ce sunt dilemele sociale? 11.5. Ce distincţie există între grupurile formale-informale. Care sunt tehnicile de eliminare a efectelor distructive ale groupthink? 86 . La ce se referă efectul pierderii de vreme? 8. repsectiv secundare– primare? 6. Ce este efectul de aşteptare? 7. Care sunt principalele atribute ale liderilor? 9. Ce este efectul groupthink? 12. Care este tipologia liderilor? 10.

Am putea spune fără să 87 . citiţi tema: “Organizarea socială. cea mai mare parte a organizaţiilor care existau erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoaştem astăzi. Organizaţii şi instituţii 2. faceţi probabil parte dintr-o altă organizaţie. Şi dacă mergeţi la un magazin sau la un bar. dar şi dacă vă duceţi acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să apelaţi la servicxiile unei organizaţii. cu extrem de multe organizaţii. Sigur vă aflaţi în faţa unui calculator. Acasă credeţi că sunteţi mai liber. cea la care plătiţi întreţinerea. Trăim se pare într-un univeres organizaţional. este şi ea o organizaţie. Toate aceste lucruri sunt evidente. Nu a fost întotdeauna aşa. pentru că asociaţia dumneavoastră. televiziunea prin cablu etc. tot în acest moment. De ce faceţi acest lucru? Este simplu. dar nu uitaţi că dacă staţi la bloc. Este vorba de o organizaţie care nu mai este tot atât de vizibilă. În epocile premoderne niumărul organizaţiilor cu care indivizii aveau contacte era incomparabil mai mic. fie ca beneficiari. Aşa de multe? Da. sistemul de învăţământ pentru care aţi optat reprezintă una din miile de organizaţii cu care dumneavoastră luaţi zilnic contact. Da. Probabil că acum vă aflaţi la servici. energia electrică. Pentru că pregătirea dumneavoastră la sistemul de învăţământ la distanţă presupune parcurgerea unor cursuri. Mai mult. Cu toate acestea. Dacă acum vă aflaţi la serviciu acesta cu siguraţă reprezintă un tip de organizaţie. însă ea este prezentă şi în realitate ea este cea care va impus lectura acestor rânduri. apelaţi în fond la o organizaţie. Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Dumnevoastă. Birocraţia ca tip ideal (Max Weber) 4. Dar absolut tot confortul de acasă vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii. acasă sau la un coleg. chiar în acest moment. Birocraţia După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1.Tema 8 Organizarea socială. cele care vă furnizează apa. fie ca membri. fiecare dintre noi avem zilnic contacte. Formal şi informal în organizaţii 3. dumneavoastră faceţi parte şi dintr-o organizaţie. Birocraţia”.

cadre care au întotdeauna o dimensiune comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională). Formal şi informal în organizaţii 88 . Iată de ce studiul organizaţiilor. este atât de important pentru orice ştiinţă socială. la fel şi în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile. dar să şi fie conştienţi de normele acesteia. Există pe de altă parte. numeroase tipuri de instituţii care nu au forme organizaţionale. Instituţiile desemnează. Organizaţiile pe de altă parte presupun anumite cadre formale în care îşi desfăşoară activităţile. Cum putem însă deosebi organizaţiile faţă de instituţiile sociale? Această distincţie o putem realiza dacă vom analiza câteva din elementele specifice acestora.grşim că astăzi organizaţiile ne domină existenţa. practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o dimensiune formală. mutaţiile radicale în istoria dezvoltării societăţilor moderne nu ar fi fost posibile. Putem să ne gândim la astfel de exemple doar teoretic. În afara lor. Cu alte cuvinte în orice organizaţie membri trebuie să respecte. un adevărat mediu de viaţă specific uman. Organizaţii şi instituţii Atunci când am vorbit despre instituţiile sociale am precizat că ele se află întrun raport special cu organizaţiile. s-ar mai putea spune. pentru că în realitate o organizaţie presupune în totdeauna un număr de oameni care deţin anumite statusuri şi anumite practici pe care aceştia le săvîrşesc într-un context organizatoric. În cea mai mare parte umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul actual tocmai datorită organizaţiilor. Pe undeva suntem mai puţin liberi. anumite tipuri de practici sociale care au o funcţie socială. aşa cum am arătat. scopurile şi obiectivele acesteia. evident înnainte de toate pentru sociologie. Cu toate acestea organizaţiile sunt cu mult mai importante decât am putea crede. precis delimitată spaţial şi temporal. pe de altă parte. neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “anormale” în care am construi o organizaţie care nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar îndeplinii vreo funcţie la nivelul societăţii. De principiu orice organizaţie are la bază o instituţie socială. Este vorba în primul rând de o caracteristică esenţială a organizaţiilor: autoreflexivitatea membrilor faţă de normele.

la nivelul unei organizaţii nu există doar structuri de tip formal. unde gradul formalizării este extrem de mare. Distingem prin urmare la nivelul unei organizaţii două tipuri de atribute ale conducerii. care au capacităţi persuasive în comunicare şi totodată responsabilităţi sau funcţii decizionale. De fapt orice organizaţie poate fi considerată din punctul de vedere al gradului formalizării pe o scală continuuă şi putem astfel vorbi de organizaţii puternic sau slab formnalizate. Pe de altă parte organizaţiile pot să fie clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun. Este evident că există multe tipuri de organizaţii şi că în realitate gradul formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. Există spre exemplu organizaţii. una formală şi alta informală. adică au predefinite natura şi tipul de relaţii dintre membri. autoritatea şi influenţa.Organizaţiile au în general o structură de tip formal. Cu toate acestea. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în baza poziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate). Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă. în timp ce liderii informali deţin o anumită capacitate de influenţă. Structura formală reprezintă organigrama unei organizaţii. în timp ce structura informală reprezintă sociograma acesteia. Şi la nivelul organigramei şi la nivelul unei sociograme putem identifica anumite poziţii importante. ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe în organizaţii. formali şi informali. situaţie care desigur este ideală. Ea se întâlneşte însă relativ rar. cel mai adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o coincidenţă între cele două tipuri de structuri. dar şi organizaţii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) unde gradul formalizării este incomparabil mai redus. De 89 . care este dată de propriile capacităţi de relaţionare socială şi de comunicare. Este evident că ceea ce poate fi interesant întro eventuală analiză este tocmai raportul dintre cele două structuri. Aceasta înseamnă că în orice organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri. cum sunt cele militare. Primii se bucură de autoritate în timp ce cei informali se bucură de influenţă. Există posibilitatea ca persoana care deţine cea mai mare capacitate de influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de autoritate. În multe cazuri există chiar poziţii şi tipuri de relaţii de natură informală care îndeplinesc funcţii la nivelul organizaţiilor. Prin urmare putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de structuri.

însă întotdeauna eficientizarea activităţilor unei organizaţii este dependentă fundamental de acest factor. sunt pe de departe unele dintre cele mai eficiente în istoria umanităţii. Eficienţa organizaţiilor Raportul dintre strucura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la nivelul oricărei organizaţii. dar şi primăriile. Flexibilitatea se referă la capacităţile organizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză.exemplu. în timp ce ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale. etc). Factorii care determină o eficienţa organizaţiilor sunt însă mult mai diverşi şi nu toţi sunt determinaţi de formalizare. dominate de formalizare. Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei organizaţiilor. Dimensiunile optime depind de scopurile şi de natura activităţilor. Trecem în revistă pe cei mai importanţi: ! Unitatea elementelor ! Flexibilitatea ! Dimensiunile optime ! Raţionalitatea ! Comunicarea eficientă Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la măsura în care acestea formează un sistem funcţional. Din acest motiv organizaţiile specifice modernităţii.Parsons există patru tipuri principale de organizaţii: ! Organizaţii economico-productive ! Organizaţii de putere ! Organizaţii integrative ! Organizaţii ale menţinerii modelelor Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din prima categorie. Cea mai importantă este aceea a eficienţei diferite pe care o pot avea organizaţiile. mijloacelor şi a tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul societăţii (exemplu Guvernul. Parlamentul. la fel cum 90 . Organizaţiile integrative sunt cele cu rol în controlul social şi în socializare. ministerele. potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul american T. în timp ce raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor.

Birocraţia nu a atins nivelul. în secolul XIX. Una cu o profundă încărcătură peiorativă. Pentru el birocraţia reprezintă modul raţional de organizare a vieţii sociale în modernitate. Primul sociolog care a propus o analiză consistentă a birocraţiei.este dependentă şi de realizarea unei comunicări eficiente în interiorul organizaţiei. birocraţia nu doar că nu reprezintă un calificativ pentru lipsa de eficienţă a unei organizaţii. sociale şi politice spectaculoase realizată în modernitate. asta chiar cu mult înnainte ca birocraţia să devină subiect de analiză ştiinţifică. Spre exemplu. Înţelescul iniţial era chiar acesta în fond. care nu pare să aibe o încărcătură valorizantă. ca şi pentru toţi cercetătorii care studiază organizaţiile. mai mult normativă. niciodată în istoria premodernă. Avem prin urmare două tipuri de accepţiuni. exemplul cel mai reprezentativ fiind birocraţia romană. ponderea şi importanţa pe care o deţine astăzi. cea din exemplul precedent. înţeleasă ca un tip de organizare formală. cea care a reprezentat tipul cel mai important de organizaţie în modernitate şi totodată principalul instrument al schimbării societăţilor. organizaţii de tip birocratic au existat şi în societăţile premoderne. Balzac a definit poate cel mai plastic birocraţia. Pot fi găsite uşor şi alte exemple însă un lucru rămâne evident. ci dimpotrivă ea este principalul factor al dezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în modernitate. semnificaţie pe care o utilizăm şi noi atunci când spunem de exemplu că “ar trebui redusă birocraţia” şi o alta. una clasică şi alta modernă. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două cuvinte din două limbi diferite. Birocratia ca tip ideal (Max Weber) Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată propus de Monsenior de Gournay pe la 1745. Pentru sociologie. 91 . adică ale oficialilor. acela de “reguli ale celor de la birou”. Pentru sociologi. Este vorba de franţuzescul “bureau” şi de grecescul “krators”. birocraţia este principalul factor al dezvoltării economice. în special cea militară. El a definit birocraţia ca reprezentând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi pe undeva acesta este sensul pe care birocraţia l-a păstrat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi. Puterea acestor oficiali a fost semnalată în numeroase rânduri. a fost sociologul german Max Weber. dar şi cu exteriorul (în primul rând cu alte organizaţii). Cu siguranţă. chiar Weber recunoaşte.

în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exeterioare birocraţiei. 92 . birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organoizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta. Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. în evul mediu. cel mai adesea într-o formă piramidală. Faţă de epocile premoderne. din publicaţiile pe care le scot etc. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. donaţii sau rente ale unor seniori. Acest principiu decurge direct din precedentul. birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru. cadouri de la studenţi. ci trăiesc din diferite alte surse. în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional. chiar când existau aveau doar o funcţie colaterală. Orice organizaţie de tip birocratic presupune o ierarhie. Separarea are loc atât fizic. nu au salarii pentru munca de predare. Acestea. adică modelul reprezentativ al acesteia. presupune câteva elemente esenţiale: 1. Deasemena se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-economice. La fel. În acest mod se garanteză caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizaţii. În epocile premoderne cei care deseveau anumite intrese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale. profesorii din universităţi. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate. adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin pe baza unor norme scrise. pe lângă alte activităţi. 4. Birocartţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii.Pentru Weber tipul ideal de birocraţie. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne. care prestează aceste servicii sporadic. 2. 3. care le şi asigură veniturile. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste activităţi. el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. dar şi funcţional.

mai mult. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi.5. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea. ! Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale. Birocartţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie. sabia sau calul sunt obiecte de proprietate personală. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate. De ce este eficientă birocraţia? Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. sau ale unor grupuri exteriorare aparatului birocratic. cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocartic. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul. organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. care nu mai este consdusă de militari. ca simplu individ el este chiar insignifiant. ! Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia. ! Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale. armura. cât şi faţă de resurse. de sistemul politic spre 93 . şi sunt uzual determinate din exterior. Trecem şi noi în revistă câţiva dintre factorii fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţa ridicată: ! Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi. mai mult chiar. cum spunea Balzac. ! Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ. pentru că acestea sunt ale lui. Militarul modern nu are arme personale. Spre exemplu militarul premodern dispune când vrea de propriile arme. Astfel se elimină subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice.

Merton. este cea a unui alt mare sociolog. că pot exista şi cazuri de corupţie. Probleme şi disfunctionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi totodată fundamentală în istoria sociologiei. dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei. Cu siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor. funcţiile reprezintă statusuri atribuite. cel mai adesea. independent de alte constrângeri externe. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne. ci conţine. ea poate funcţiona şi prost. aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ. Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident. Doar birocraţia nu este aşa. anumite elemente de tip disfuncţional. unul din reprezentanţii de bază ai funcţionalismului. din secolul trecut. deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi pentru că. de data aceasta american. Una dintre abordările cele mai semnificative. prin definiţie. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de servici. de neprofesionalism etc. La fel. Trebuie să precizăm însă foarte exact faptul că Merton nu se referă la proasta 94 . este vorba de Robert K. în practică. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber. Pentru Merton. La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. dar odată definite scopurile. funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de acestre servicii. El a definit-o în termeni ideali şi evident nu a exclus faptul că. Cu toate acestea în secolul XX s-au multiplicat la o cotă deosebită studiile şi cercetările asupra organizaţiilor de tip birocratic. este acuzată mai mereu de corupţie.exemplu. ci un aspect disfuncţional înregistrat într-o organizaţie particulară. chiar în bazele sale principiale. birocraţia nu are doar aspecte funcţionale. Abordarea lui Merton este cumva diferită faţă de cea a lui Weber.

aşa cum aparele în concepţia lui Merton. însă într-o bună zi pe acelaşi orificiu o mică ghilotină va tăia capul găinii în mod dramatic. Este sperăm evident faptul că abordarea lui Merton este una centrată prioritar tot asupra elementelor care dau eficienţă structurilor de tip formal. Antrenarea incapacităţii desemnează procesul de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile. singura deosebire faţă de Weber fiind doar aceea că Merton admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru structurile de tip birocratic. Este dacă vrem exact situaţia propusă de filozoful englez Burke. b) Pericolul psihozei ocupaţionale.Veblen. Specializarea şi profesionalizarea. în cele ce urmează vom insista doar asupra principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice. a) Pericolul antrenării incapacităţii. Aceste inadaptări pot fi fatale pentru eficienţa sistemului birocratic. pentru cazul unei găini care învaţă să bage capul pe un mic orificiu pentru a se hrăni şi ajunge să facă acest lucru cu o precizie şi cu o rapiditate deosebită. se pot dovedi disfuncţionale. care a dat un exemplu plastic de abilitate fatală. Dacă un muncitor se superspecializează pentru anumite tipuri de operaţii. Cu cât specializarea este mai îngustă şi mai mult focalizată pe anumite tipuri de activităţi concrete. cu siguranţă că el va reuşi să fie extrem de eficient. Climatul formalizat al birocraţiilor este 95 .Dewey. Abilitatea găinii evident devenind astfel fatală. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a fost preluată de la economistul şi sociologul T. ci el se referă la anumite disfuncţionalităţi care decurg din natura specifică organizaţiilor de tip birocratic. Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa structurilor formale sunt aceleaşi. Termenul de psihoză ocupaţională a fost preluat şi el de Merton. în timp ce în modelul ideal al lui Weber nu exista loc pentru asemenea tip de elemente.funcţionare a unei organizaţii particulare. aşa cum am arătat dejaa sunt virtuţi de bază ale birocraţiilor. Problema este însă aceea că tendinţa de supraspecializare poate să creeze un anumnit tip de dependeţă de anumite modele de practici şi activităţi care. în anumite condiţii. problemă care nu preocupă cercetarea fundamentală a birocraţiei. cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai mare. de la filosoful J. problema este însă aceea că implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi care reclamă alte practici sau competenţe este mai mare. Altfel spus din chiar elementele caracateristice care asigură eficienţa birocraţiei decurg o serie de disfuncţionalităţi potenţiale ale acesteia.

de a le considera într-o ordine a valorilor finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. respectarea normelor ar trebui să fie în orice asemenea organizaţie doar un mijloc pentru îndeplinirea scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. relaţia dintre birocrat şi clientul deservit de birocraţie. deci un scop al activităţii şcoalre. presupusă de restricţiile normative este şi ea un factor la fel de stresant. dar mai mult. Cel mai bun exemplu. Respectarea normelor de către birocraţi este o cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. Prin urmare orice birocraţie dezvoltă un mediu “problematic”. o valoare finală. adică supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare instrumentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic). prin definiţie. normele ajung însă din simple mijloace să devină adevărate obiective ale activităţii funcţionarilor. energetice. dacă sunt consideraţi “neastâmpăraţi” au şanse mai mici de a promova. iar cariera sa este definită doar de către aceste structuri. este şi ea una tensionată. Accest lucru se întâmplă pentru că disciplina. de orice sursă posibilă externă de intervenţie. este acela al elevilor extrem de cuminţi şi liniştiţi care. Ne aducem aminte că acesta era unul din elemenetele cele mai importante care asigurau eficienţă birocraţiei. chiar dacă au performaţe şcolare extrem de slabe. El depinde doar de structurile de tip birocratic. funcţionarul birocrat este total independent. fiind astfel considerat un criteriu de evaluare. Aceasta în primul rând pentru că mediul social formalizat nu este unul “natural”. Datorită rolului lor esenţial în funcţionarea eficientă a unei birocraţii. d) Pericolul “spiritului de corp” Aşa cum am precizat. Din aceste motive funcţionarii birocraţiilor au tendinţa de a 96 . Pe de altă parte munca rutinieră. dată fiind conştiinţa destinului comun şi a intereselor reciproce. în timp ce elevi chiar mai bine pregătiţi decât aceştia. c) Pericolul sacralizării normelor. Birocraţii au conştiinţa acestei independenţe. aşa cum o să vedem. tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”. de timp etc). Este evident un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o organizaţie nu poate avea ca scop central pe acela de a-şi respecta regulile. pe care probabil dumneavoastră chiar l-aţi întâlnit în şcoală. Acest efect se produce datorită tendinţei de a sacraliza normele. Nu în ultimul rând. care pune în pericol orice tip de activitate desfăşurată în aceste organizaţii. reclamând întotdeauna un consum intens de resurse psihice (de adaptare.unul extrem de stresant pentru funcţionar. Cu toate acestea. ei sunt victime potenţiale ale unor tendinţe de formare a unui adevărat “spirit de corp”.

Ce reprezintă “psihoza ocupaţională”? 9. Care sunt deosebirile şi asemănările între instituţiile sociale şi organizaţii? 2. Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”. prin natura muncii sale. Din cele prezentate mai devreme a reieşit că în orice birocraţie există un pericol potenţial de conflict între birocrat şi client. pentru că el are. În aceste condiţii ei tind să se autonomizeze totodată şi în raport cu obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească. de cele mai multe ori. Care sunt principalele tipuri de disfuncţionalităţi ale birocraţiei la Robert Merton? 97 . ci şi de o percepţie deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor. e) Pericolul potenţial al relaţiei cu clientul. chiar şi faţă de clienţii pe care îi deservesc. În mod normal birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi trebuie să fie pentru a acţiona eficient.se autonomiza total. mult mai mare experineţă faţă de client şi chiar deţine strategii special elaborate pentru a ieşii din asemenea situaţii problematice. Parsons? 3. Care sunt tipurile de organizaţii la T. Ce reprezintă organigrama şi sociograma unei organizaţii? 4. Ce reprezintă “sacralizarea normelor”? 10. Ce reprezintă “antrenarea incapacităţii”? 8. să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă. clientul consideră. de cele mai multe ori iese câştigător birocratul. orice om doreşte să fie tratat cazul său în mod personalizat în relaţia cu orice serviciu public sau privat. Birocratul însă nu are voie. tot prin definiţie. Care sunt caracteristicile tipului ideal de birocraţie la Max Weber? 6. Mai trebuie să spunem că atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze. Care sunt factorii care eficientizeaza activitea organizaţiilor? 5. că ar trebui să fie deservit de birocraţie şi deci se aşteaptă să fie tratat în consecinţă. În acelaşi timp însă. Care sunt elementele care asigură eficienţa deosebită a structurilor de tip birocratic? 7. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. El trebuie să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate. Pe de altă parte.

Doar în secolul trecut balanţa dintre populaţia care trăieşte în comunităţile rurale şi cele urbane s-a echilibrat cât de cât. Comunităţile umane care trăiesc în cele două medii tipice de viaţă. tot ce a însemnat istorie politică şi economică. deşi chiar în prezent talerul populaţiei urbane nu reprezintă nici pe de departe o jumătate a populaţiei planetare. şi am încerca să reliefăm raportul de care aminteam mai devreme. Mai ştim. Este probabil şocant faptul că o minoritate. ca şi a culturii în general.Tema 9 Comunităţi teritoriale După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. au la rândul lor diferenţe 98 . criminalitate şi devianţă a avut loc în principal tot în oraşe. atunci am observa cu uşurinţă că populaţia urbană nu a reprezentat în istorie mai mult de câteva procente. Acest mediu este cu totul special şi din acest motiv el este studiat de către sociologi. dezvoltare a ştiinţei. Dacă luăm ca referinţă întreaga istorie a umanităţii. mediul urban şi cel rural. Ceea ce foarte puţini ştiu însă. de asemenea. progres. a artelor. s-a produs practic doar în oraşe. este faptul că tot ceea ce s-a întâmplat semnificativ în istorie. Trebuie să spunem însă că şi tot ce a fost dramatic. tot ce a însemnat suferinţă. psihologi sociali etc.Tipologia comunităţilor teritoriale 2. război. Cu alte cuvinte cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rău pentru istoria umanităţii sa săvârşit în oraşe.Comunităţile rurale şi tipologia lor 3. Acest lucru s-a întâmplat în principal pentru că mediul de viaţă urban reprezintă de fapt mediul de viaţă specific uman. majoritatea populaţiei a trăit în afara oraşelor. “a scris” în principal istoria. Qvasitotalitatea istoriei este urbană. doar câteva procente din populaţia umanităţii. pentru toate societăţile civilizate. că în cea mai mare parte a istoriei. cu toate societăţile cunoscute.Problematica comunităţilor urbane Oricine ştie ce sunt comunităţile urbane şi rurale. ecologi sociali.

Să ne amintim faptul că prima şcoală de sociologie americană. Între membrii unei comunităţi nu sunt necesare interacţiunile directe. care împărtăşesc un fond cultural comun. comunităţile sunt dependente funcţional de respectivul teritoriu. care este dată de traseele pe care se deplasează membrii comunităţii între primele două zone. iar cercetarea empirică. Prima este zona de locuire. în sociologie. ritualuri 99 . de multe ori primele două zone erau. Aşa cum am precizat. ceea ce vom realiza în cadrul acestei teme. care au totodată conştiinţa apartenenţei la comunitate. Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie luată însă doar ca un simplu element de localizare. dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie de procese speciale pe care le vom denumi procese ecologice. în timp ce în al doilea un caz este vorba de comunităţi de tip profesional. Acestea reprezintă comunităţi care locuiesc într-un anumit teritoriu. este una de sociologie urbană. au seturi de valori. Problematica comunităţilor sociale Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni. mai mult. cum sunt sociologia urbană şi cea rurală. ca şi la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului. anumite tipuri de interacţiuni şi activităţi. anumite ocupaţii. cât şi medicii din România. comune). norme. Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relaţii sociale. Iată doar câteva din argumentele pentru care este necesară studierea comunităţilor teritoriale. ca în cazul grupurilor. Este evident că în practică cele trei zone pot fi distincte sau nu (de exemplu în comunităţile rurale de tip premodern. Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz avem un exemplu de comunităţi teritoriale. Procesele ecologice se referă la modalitatăţile prin care comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu impuse de un teritoriu dat. a debutat tot cu analiza oraşului şi a comunităţilor urbane. aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare. în fapt. faţă de care există o relaţie de dependenţă şi în care distingem uzual trei zone specifice. de teren. formează comunităţi. După cum se observă din definiţie atât locuitorii unui sat. a doua este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale membrilor comunităţii) şi o a treia zonă.semnificative care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei. În cadrul acestei teme vom trata exclusiv comunităţile teritoriale. Şcoala de la Chicago.

oraşele au avut istoric cu totul alte funcţii sociale. avem mai multe categorii de aşezări: sate de munte. cât şi elementele care le diferenţiază. Tipologia comunităţilor teritoriale Dincolo de clasificările exemplificate mai devreme trebuie să spunem că există o clasificare fundamentală. faţă de comunităţile de tip rural. să surprindem atât particularităţile fiecărui tip de comunitate. de exemplu oraşe industriale. În cele ce urmează vom trata separat problematica celor două tipuri de comunităţi şi vom încerca. istoria din ultimii o sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei deosebiri de grad de dezvoltare între cele două tipuri de comunităţi. din punct de vedere al restricţiilor impuse de teritoriu. sate. analiza ştiinţifică a celor două tipuri de comunităţi nu este la fel de facilă. 100 . specific modernităţii. în analiza pe care o vom desfăşura. Cu siguranţă însă. cătune. Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din punctul de vedere al naturii relaţiilor sociale). profile culturale diferite. Există întradevăr o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural întrunul urban. Aşa cum am precizat la începutul acestei teme această distincţie este una cunoscută de oricine. proces care este dealtfel parte a unui proces mult mai amplu. În primul rând ar trebui spus că în cele mai numeroase cazuri oraşele nu au apărut din comunităţi de tip rural. însă diferenţele dintre rural şi urban sunt mult mai multe şi nu se reduc doar la o diferenţă de grad de dezvoltare. oraşe. Mai mult. prin dezvoltare. comune suburbane. sate cu structură geometrică. sate împrăştiate. comune. Există însă cu mult mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor teritoriale. dar pot să se facă clasificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional (pe baza naturii activităţilor şi a funcţiilor oraşelor. mai degrabă acest caz este doar excepţia. şi în final. În România spre exemplu. pot să fie realizate pe criterii administrative (spre exemplu în România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii de aşezări: municipii. însă acest proces este relativ nou în istorie. sate adunate etc. devine urbană. urbanizarea. Până la un punct această teză este adevărată.). Mai mult decât atât. asumându-se tacit teza că lumea rurală. cea care distinge două mari categorii de comunităţi teritoriale: comunităţile urbane şi comunităţile rurale. el aparţinând mai degrabă modernităţii.etc. oraşe turistice etc.).

persoanele care au aceaşi vârstă şi acelaşi sex tind să aibă acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi ocupaţii. la nivelul unei comunităţi rurale. şi poate cel mai important. de omogenitate şi de autonomie. comunităţile rurale se caracterizează întotdeauna printr-o omogenitate socială mult mai mare. dar mult mai greu pentru o aşezare rurală din Europa de astăzi. indiferent de denumirile utilizate se referă la natura diferită a relaţiilor existente în comunităţile de tip urban şi cele de tip rural. ar funcţiona foarte bine pentru o comunitate arhaică studiată de antropologi. Este vorba de identitate. Tipologia comunităţilor rurale Comunităţile rurale însă. ţărăneşti şi agricole. deci se aseamnănă social foarte mult. a făcut distincţia între “comunitate” şi “societate” şi am putea continuua. Această distincţie a fost tratată de altfel în numeroase rânduri în istoria sociologiei. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale: comunităţi sălbatice. Conceptul de tot uman a fost utilizat de R. al lui Durkheim. de dimensiuni. F. existente într-un mediu dat. Ele reprezintă un ansamblu de gospodării. În fapt aceste distincţii. la rândul lor. tot în secolul trecut. Modelul solidarităţii mecanice. Dacă am prelua ideea “solidarităţii mecanice” a lui E. Prin urmare putem clasifica şi comunităţile rurale. Redfield. unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai comunităţilor rurale. Una dintre cele mai interesante analize a comunităţilor rurale este cea propusă de Robert Redfield. Durkheim am putea spune că membrii respectivi sunt interschimbabili. 101 . care formează un tot uman. având vârsta umanităţii. Pentru Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a universului rural faţă de cel urban. ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri.Tonnies.Comunităţile rurale Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi. tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care îl au acest tip de comunităţi. de asemenea dimensiunile sunt mai mici. sociologul francez amintit mai devreme făcea distincţia între “solidaritatea mecanică” şi “soclidaritatea organică”. Cu alte cuvinte în comunităţile rurale conştiinţa identităţii membrilor este mult mai puterncă decât în comunitţile urbane. Omogenitatea se referă la faptul că. au diferenţieri importante. la rândul lor.

Mai există la noi. în perioada interbelică. în timp ce comunităţile agricole sunt mai de grabă tipuri contemporane de comunităţi rurale. în special de tip medieval. mult mai apropiate de comunităţile urbane.Stahl. Ar mai trebui precizat totodată că această clasificare are. o dimensiune istorică. studiate de antropologi. Mai mult. Sintetic putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel: Tabel: Tpologia comunităţilor rurale la R. aşezări care sunt mai degrabă ţărăneşti decât agricole. Devălmăşia se referă la proprietatea în comun asupra pământului. În satele devălmaşe. spre exemplu. vârstă Completă Nivel al capacităţii de Completă Comunităţi ţărăneşti Relativă Relativă Comunităţi agricole Nu există Foarte mică După cum se observă există mai multe elemente de diferenţiere între cele trei tipuri de comunităţi. pentru că evident comunităţile sălbatice care există astăzi sunt doar cele arhaice. Aceste diferenţe istorice nu sunt însă absolute. pe de altă parte. organizarea era una bazată pe obşti săteşti. trebuie să spunem că este greu să încadrăm total comunităţile rurale din România în categoria comunităţilor agricole. până la începutul secolului trecut existau comunităţi autentic medievale.Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor criterii. sex. Este cazul satelor devălmaşe. studiate în special de profesorul H. Pornind de la clasificarea propusă şi gândindu-ne la cazul României. într-un fel. sunt în fond comunităţi de tip premodern.Redfield Comunităţi sălbatice Grad al autonomiei autosubzistenţă Atribuirea rolurilor Gradul intercunoaşterii Attudinea străini faţă de Refuz străinilor total al Toleranţă mică Acceptare faţă de străini Pe Total criterii de Pe criterii de grup Foarte mare Pe pieţei Foarte mic principiul rudenie. deci care erau în mod clar comunităţi ţărăneşti. Obştea era o instituţie de conducere formată din cei mai reprezentativi membrii ai comunităţii (ceva în genul 102 . Comunităţle de tip ţărănesc. care mai existau la noi la începutul secolului trecut.

sacre. Dintre acestea cele mai semnificative caracteristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt: ! Volumul mare al populaţiei ! Densitate mare a activităţilor sociale. originar.sfatului bătrânilor existent la populaţiile vechi). Ea este singura instanţă de judecată pentru membri comunităţii. de regulă izolate. pământurile agricole sau cele pentru păşunat. Există un număr mare de tipuri de activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu ruralul. în sesnul lui Redfield utilizat mai devreme) 103 . ea are datoria de a repartiza fiecărei familii. ele fiind obiect de proprietate comună. Obştea reprezenta comunitatea în raporturile cu orice autoritate din afara comunităţii. de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra unor pământuri naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de comunişti. ceea ce face ca importanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare. importanţa universului urban este una net deosebită pentru întreaga istorie a umanităţii. Comunităţile urbane Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale. după 1990. trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere. Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comunităţi rurale. prin reînfiinţarea obştilor săteşti. unde locuirea a reprezentat întotdeauna obiectivul prioritar. sau mai general. comparativ cu aşezările rurale. Pământurile sunt schimbate în fiecare an. Acest tip de comunităţi rurale îşi au originea în evul mediu. Oraşele au apărut din alte motive comparativ cu aşezările rurale. funcţii religioase. Ar mai trebui să menţionăm că. în fiecare an. Dacă istoric principala diferenţiere este dată de funcţia prioritară pe care aceste comunităţi au îndeplinit-o. în România s-a manifestat o tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de comunităţi rurale. ele rămânând funcţionale în România pâna în perioada interbelică. ! Diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată (comunităţile urbane sunt mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi profesiuni. ele având pretutindeni. Evident că un asemenea tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona astăzi pe baza principiilor originare şi mai ales nu mai poate fi considerată într-o ordine a dezvoltării. prezente inclusiv în societatea contemnporană. Funcţia de locuire a oraşelor a fost la începuturi una secundară.

atât la mesopotamieni. sau la popoarele indo-europene. iar mai ulterior de către sacerdoţi. Spre exemplu. au avut o funcţie sacră. Toate oraşele vechi au ziduri de apărare. până la modernitate. Permanent în istorie însă. şi abia după ce erau “sfinţite” populaţia se muta în ele. atât ca populaţie. oraşele erau construite dintr-o dată. Toate oraşele cunoscute. sau chiar mai mult. primele oraşe din istorie nu erau mai mari decât aşezările rurale. mai mult chiar acestea au şi ele un caracter sacru. doar în sensul locuirii de către divinităţi. 104 . locuitorii oraşelor au fost oameni din clase superiorare. alţii merg pâna la şapte. cât şi ca dimensiuni. în raport cu dovezile găsite. Conducerea societăţilor. sau la romani în faza regalităţii.! Dominanţa organizării de tip formal. oameni cu rang mai înalt decât cei care locuiau în mediul rural. opt mii de ani. iar atunci când arheologii au descoperit devezi concrete ale existenţei unor oraşe. mai târziu. iar mai târziu templele. elitele politice. Momentul este dificil de precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o perioadă mare de timp. Unii vorbesc de circa 5000 de ani în urmă. de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de foarte mult timp. volumul populaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş. Acesta este motivul pentru care la vechii greci. au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe. nu doar de sacerdoţi. în timp ce alţi istorici readuc această dată mai aproape de noi. ci de multe ori. Ele au apărut ca aşezări fortificate menite a proteja obiectele. comunităţiile urbane fiind dominate de organizaţi formale. la egipteni. Încă din antichitate oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de populaţie. cum sunt de exemplu oraşele turistice. dar pot exista şi oraşe care să aibă dimensiuni mici. dar şi cele culturale. Dacă vrem putem spune că ele au fost destinate locuirii. şi locurile sacre ale unor comunităţi. Momente semnificative în istoria oraşului Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor în istorie. Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. Mai mult. Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. Spre exemplu la vechii romani cine atingea zidurile cetăţii trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare. Primele oraşe au avut dimensiuni foarte mici. chiar mai mici. oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de doar câteva hectare.

care reprezintă un proces de creştere urbană realizat prin expansiunea dincolo de un teritoriu dat al oraşului (aşezării de fapt. pe baza unor comunităţi rurale. noi tipuri de oraşe. De la bun început acestea nu au mai avut ziduri de apărare şi au manifestat implicit o deschidere maximă faţă de exterior. tocmai datorită carcterului originar sacru. au devenit brusc exponenţiale. Acest lucru este posibil prin 105 . iar pe de altă parte este vorba de un alt proces. Proccesul a fost unul dublu. Pe de altă parte. Există mai multe tipuri de procese de creştere urbană care au fost analizate de sociologi. datorită inovaţiilor tehnice. Explozia urbană s-a produs o dată cu acest secol (alXIX-lea) şi ea mai poartă şi numele de urbanizare. ca şi ritmul de creştre urbană. În primul rând zidurile de apărare au început treptat să dispară pentru că utilitatea lor militară a fost minimalizată de apariţia noilor arme moderne de asediu (în primul rând tunul). Procese de creştere urbană Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii. Dinamica populaţiei. într-unul urban şi apariţia astfel de noi oraşe. cum sunt cele industriale. dar şi datorită existenţei zidurilor de apărare care permiteau protecţia faţă de exterior. de dezvoltare industrială. este vorba de oraşele industriale. care nu au mai avut o funcţie administrativă sau religioasă. Pe de o parte este vorba de creşterea în dimensiuni a oraşelor vechi sau apariţia de noi oraşe. Revoluţia industrială a adus mutaţii mult mai semnificative. Alături de exurbaţie avem un alt proces. Oraşul modern. a putut pe de altă parte să crească în dimensiuni. inclusiv în construcţii. pentru că procesul se referă în principiul la orice tip de localitate). inurbaţia. Au apărut din necesităţi strict economice. Aceasta din mai multe motive. şi în transporturi. acela de transformare treptată a modului de viaţă rural. Ele au fost studiate adesea în sociologia urbană (ramură a sociologiei dezvoltată încă de la începutul secolului trecut). mai ales în secolul XIX. Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. El reprezintă un proces de creştere urbană în limitele unui teritoriu dat. Distingem în primul rând exurbaţia. În primul rând caracterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor a fost pusă sub semnul întrebării.Trebuie să spunem că până la modernitate oraşele au avut un caracter închis.

Dacă mai lăum în considerare şi alte aspecte ecologice. să spunem de ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate). În unele cazuri conurbaţia a sfârşit prin asimilarea unor oraşe mai mici. Magalopolisul reprezintă un complex urban foarte mare. pâine. Mai există o situaţie specială de creştere urbană. lapte. Să ne gândim că pentru asigurarea necesităţilor unei populaţii de peste 17 milioane de oameni eforturile zilnice sunt considerabile. apă. Numai asigurarea zilnică a transportului acestor produse reprezintă o întreprindere extrem de complexă. Dacă luăm spre exemplu doar consumul de produse de bază. Acest proces poartă numele de conurbaţie.revalorificarea zonelor urbane libere. În alte situaţii cele două oraşe şi-au păstrat identitatea. de-a lungul unor căi de comunicaţie. Este vorba de complexe urbane gigantice care pe baza conurbaţiei. ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari. care are o populaţie apropiată de cea a României. dar în care sunt implicate oraşe foarte mari. are problme comparabile. care reuneşte mai multe oraşe de dimensiuni foarte mari. Cele două procese de creştere se pot întâlni concomitent la nivelul aceluiaş oraş. care au devenit în final cartiere ale oraşului mai mare. alături de oraşe mai mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. Există însă şi un al treilea proces de creştere întâlnit în situaţiile în care două sau mai multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc graniţele. Un exemplu celebru de megalopolis este complexul de oraşe din SUA. acolo unde creşterea oraşelor s-a făcut costant până la limitele altor aşezări. ca şi al controlului social. 106 . ridică proibleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor. Inurbaţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a oraşelor în afara limitelor teritoriale date. zeci de mii de tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi de cel puţin câteva zeci de ori mai multă apă. cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic din oraş şi distrus. sau prin creşterea pe verticală a oraşului. dacă nu mai mari. Megalopolisul. au ajus să formeze un megalopolis. care se bazează pe conurbaţie. Conurbaţia este întâlnită foarte des în societăţile dezvoltate. atunci situaţia devine cu mult mai complexă. care leagă Los Angeles de cel San Francisco. atunci trebuie să ne gândim că trebuie asigurat trasnportul zilnic a mai multe zeci de milioane de ouă. Un oraş precum New York-ul. Ea este specifică zonelor industriale.

a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului. date fiind contextele sociale. Este vorba de “fuga în afara oraşului”. a mai produs un fenomen. Prima şcoală de sociologie a oraşului este Şcoala de la Chicago. de condiţii de locuit. dar şi mai mulţi locuitori ai oraşului). Noua zonă de locuire. având şi o funcţie specială rezidenţială (de lux iniţial). pentru a asigura un confort şi standarde de un nivel deosebit. pe un nou cerc concentric. după acest cerc a apărut un altul concentric care este dat de o zonă de locuire (dezvoltarea industriei presupunând mai multe locuri de muncă. Procesul se repetă pentru că vechea zonă de locuire devine şi ea treptat insuficientă şi se manifestă imediat presiuni în direcţia apariţiei unui nou cerc concentric. încă de la începutul secolului trecut. 107 . pe măsura dezvoltării s-au adăugat o serie de cercuri concentrice. Este vorba de fenomenul “înapoi în oraş”.E. Acest ciclu se poate repreta de mai multe ori. R. Primul model de analiză este chiar modelul oraşului Chicago. foarte diferite. Fondatorrii acesteia. semnificativ în special după al doilea război mondial. Sumner. În sociologie s-au studiat toate aceste procese de creştere urbană. aplicabil în realitate multor oraşe mari. cu fenomenele conexe caracteristice. de această dată cu funcţii de locuire. Modelul cercurilor concentrice consideră oraşul ca având un nucleu care are funcţii de centru administrativ şi cultural. Mai întâi un cerc care reprezintă o zonă industrială. Acest fenomen a fost însoţit în anii optzeci şi de un fenomen contrar. Park şi W. ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone puţin poluate. de jur în prejurul oraşului. Elita care locuia iniţial în centru.Modele ale dezvoltării oraşelor Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme extrem de diverse. şi se numeşte modelul cercurilor concentrice.G. politice şi nu în ultimul rând ecologice. sunt totodată pionierii cercetărilor empirice dezvoltate la nivelul oraşului. La acest nucleu. datorită unui necesar mai mare de spaţiu. iar al doilea de reconstrucţia centrelor oraşelor mari (care nu aveau valoare istorică de regulă). Aceste model de dezvoltare. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasărilor intraurbane. fenomen care s-a manifestat datorită a doi factori. dincolo de ultimele cercuri concentrice. Şcoala de la Chicago a propus mai multe modele de analiză a oraşului. istorice. face ca expansiunea industrială să fie limitată din nou teritorial şi din acest motiv apare la un noment dat o nouă zonă industrială.

de regulă după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice. Fiecare din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală. Pe de altă parte distincţia dintre cele două tipuri de zone industriale şi de locuire. de regulă considerate centre ale noului oraş. În acest mod apar fenomene de întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor industriale şi de servicii. ca şi zonele de locuire şi cele industriale. Aceasta deoarece în mod obişnuit posibilităţile de expansiune nu sunt uniforme. de regulă mai mici ca dimensiuni şi care în timp au devenit cartiere. El este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentrice. Acest model corespunde în special marilor oraşe. care a rămas cu mai multe nuclee de origine.Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană. În acest caz avem mai degarbă sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis cercuri. Acest model se întâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe baza conurbaţiei. În practică creşterea absolut concentrică este mai mult o excepţie. care au “înghiţit” aşezările satelit din jur. ele neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau de resurse. O variantă a acestor modele de creştere o reprezintă modelul nucleelor multiple. alteori este vorba de existenţa unor căi de comunicaţie sau a unor zone cu resurse deosebite.. s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dezvoltării extraordinare a serviciilor. Este şi cel mai răspândit model de creştere urbană. servicii care pot funcţiona şi în cadrul unor zone de locuire. Modelul cercurilorconcentrice Nucleu Zonă industrială Zonă de locuire Zonă industrială ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Ce sunt comunităţile teritoriale? 108 . Uneori este vorba de o serie de restricţii fizice. zone improprii locuirii etc. ceea ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex. ape. până în momentul în care ele au format un singur oraş de dimensiuni mai mari. care favorizează creşterea în ritmuri diferite a diverselor zone.

Ce este un megalopolis? 11. Care este tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield? 4. Ce este exurbaţia? 9. Ce este conurbaţia? 10. Care sunt criteriile de diferenţiere între comunităţile urbane şi cele rurale? 3. Care sunt principalele careacteristici ale comunităţilor urbane? 6. Ce este inurbaţia? 8. Care sunt principalele modele de analiză a oraşului? 109 . Ce este satul devălmaş? 5. Care sunt caracteristicile specifice ale oraşului premodern în raport cu cel modern? 7.2.

la un nivel individual. săvârşit de un nebun aflat în criză. un asasinat la comandă şi omorîrea unui poliţist în timpul unei misiuni de către o bandă înarmată.Devianţă şi criminalitate 2.Teorii asupra criminalităţii 3. aveţi pe acesta diferite soft-uri pentru care nu aveţi licenţă. ceea ce nu este foarte improbabil. soft-ul fiind proprietatea cuiva care nu va permis să îl utilizaţi. atunci şi dumneavoastră. dat fiind că indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient. la orice infracţiune socială gravă. Dacă dumneavoastră care citiţi aceste rânduri utilizînd un calculator. ca în exemplul crimei la comandă. şi în fine există un nivel instituţionalal al devianţei. pentru că aţi încălcat legea proprietăţii intelectuale. Există diferenţe? Cineva ar putea să spună că o crimă rămâne o crimă. Atunci când vorbim de criminalitate. Nici unei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional sau grupal al devianţei (adică încălcărea normelor sociale) şi încearcă astfel să reducă fenomenele deviante de tip instituţional sau grupal.Controlul social şi peoblematica managementului instituţiilor de control social Să ne gândim la câteva exemple de crimă. Pe de o parte un omor. numai că lucrurile pentru cercetătorii sociali nu stau chiar aşa. sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal. o crimă a unui tânăr gelos. Unele se referă la o crimă săvârşită la nivel individual. ci la fel ca şi în spaţiul juridic. Juridic. care presupune existenţa instituţiei asasinului plătit. Ce este comun la aceste cazuri? Cu siguranţă omorârea unei persoane este numitorul comun.Abordarea sociologică a criminalităţii 4. ca un tip major de devinaţă nu ne referim în sociologie doar la omor. Exemplele anterioare sunt foarte diferite.Tema 10 Devianţă şi control social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. nu există de fapt o diferenţă între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără acordul proprietrului acestreia. altele au o dimensiune grupală (în sensul că este vorba de grupuri deviante sau infracţionale). 110 . dar şi sociologic.

pot avea prevăzute sacţiuni puternice sau slabe. După cum se observă. Pe de altă parte. atât normele formale. Sancţiuni asociate dure Norme formale Norme informale Legi penale Morala Sancţiuni asociate uşuare Legi civile Obiceiuri După cum se observă în matricea de mai sus. Avem. exprimabile întotdeauna în formă scrisă. care poartă numele de criminalitate. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele întro anumită situaţie şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă furăm un anumit bun. Pe de altă parte trebuie spus că putem avea norme formale şi norme informale. cât şi cele informale. Este evident faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate aceeaşi importanţă în viaţa socială. Încălcarea normelor juridice. de exemplu sancţiuni dure. Criminalitatea nu se referă în sociologie la omucidere. aşa cum la nivelul limbajului comun utilizăm acest termen frecvent. sau excluderea relaţională din comunitate (oprobiul public care însoţeşte încălcarea unor norme morale grave). în timp ce normele informale nu au o expresie scrisă. încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant. iar pe de altă parte avem norme care au asociate sancţiuni uşuare sau uneori chiar nici nu se prevăd sacţiuni pentru încălcarea respectivelor norme. ci ele reglementează acţiunile oamenilor în anumite situaţii. există forme diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor.Devianţă şi criminalitate Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. cum sunt cele care presupun privarea de libertate. reprezintă un tip special de devianţă. Spre exemplu normele care reglementează salutul dintre colegi nu au aceaşi importanţă ca şi normele care reglementează traficul rutier sau ca a normelor de tip moral. încălcarea oricăror norme sociale constituie acte deviante. Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea sancţiunii) putem construi o matrice care să permită analiza actelor deviante. La modul general se observă că am făcut distincţia între normele juridice şi normele morale. Un act deviant reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încălcă o normă socială determinată. sau cutumiare (care se referă la obiceiuri). Criminalitatea reprezintă 111 . în sensul că normele formale sunt exprimate în forme standardizate (sunt scrise întotdeauna).

Actul în sine al curmării vieţii unei persoane nu reprezintă în sine o crimă. Rezultă ca devianţa. Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. sau de tip al ordinii normative specifice unei comunităţi. ci doar o încălcare a unor reguli morale. sancţionată în consecinţă. adică un atribut de depreciere publică. instituite la nivelul unei colectivităţi. Astăzi. ea nu mai este considerată o crimă. Ea este întotdeauna relativă. Putem spune că aceste persoane au un stigmat. ci şi la diferenţele istorice. Devianţa nu este o calitate însă a unor comportamente sau acţiuni particulare. sau nu. Prin urmare dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de situaţie. Omorârea unei persoane nu este considerată. Teorii care să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte mult timp. psihologi. Acesta din urmă este un concept care aparţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din sfera normalităţii psihice (boli psihice. nu pot fi considerate independent de normativitatea şi mai ales dinamica acesteia într-o societate dată. o infracţiune gravă. Din acest motiv primele tipuri de teorii pe care o să le 112 . implicit criminalitatea. a fost şi este un subiect de analiză extrem de disputat.orice încălcare a unei norme juridice scrise. în anumite situaţii cel care omoară o persoană poate fi considerat erou (de exemplu în război) sau o persoană care şi-a făcut datoria (un poliţist) etc. Evident abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost propuse doar de către sociologi. homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în trecut. dar nu putem vorbi de acte devinate pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale. criminologi etc. ci doar de deviaţii de la normalitatea psihologică. sau nu. aşa cum am precizat. spre exemplu. jurişti. fiind legată de anumite norme instituite într-o societate sau chiar într-un grup. ci de către toţi cei implicaţi în studierea criminalităţii. Teorii asupra criminalităţii Criminaitatea. în multe ţări din Europa. handicapuri etc). doar în baza unor norme care sunt. Dimpotrivă. crimă decâît în anumite situaţii. Studiul criminalităţii este de o importanţă vitală în ştiinţele sociale dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă un pericol cu mult mai mare pentru orice societate decât actele simple de devianţă. Prin urmare unul şi acelaş act poate fi considerat deviant. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite norme şi depinde de existenţa acestora. Spre exemplu.

părul roşcat. gras. Tipul ectomorf. a lansat o teorie potrivit căreia criminalii au un profil biologic predeterminat. O teorie tot de factură biologistă. Cu siguranţă teoria sa este interesantă. de profesie criminalist. elaborată de Cesare Lombroso. Lombroso. este tipul uman înalt. Lombroso s-a bazat în lucrarea sa. cu o înălţime şi o greutate păroporţionale. este tipul atletic. publicată în 1911. teoria cromozomului suplimentar. dat de faptul că aceeaşi practică criminalistă ne arată că există nenumărate alte tipuri de criminali. criminalul înnăscut are fruntea teşită şi proeminentă. Este pe undeva firesc ca cei puternici să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii. Pentru Sheldon tipul mesomorf este tipul uman predispus la criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii. este o teorie de factură genetică. în perioada interbelică. propusă de W. maxilarul puternic etc. considerând trei tipuri umane fundamentale. Vom începe prezentarea cu teoria criminalului înnăscut. O teorie mult mai modernă. Corelaţiia dintre prezenţa cromozomului y suplimentar şi devianţă fiind semnificativă. Desigur şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă. pe studiile efectuate pe el asupra criminalilor mai bine de câteva decenii. Cu alte cuvinte aceste teorii asumă o bază biologică a comportamentelor devainte. tipul endomorf este dimpotrivă tipul uman mic de statură. decât cei care nu pot avea un asemenea avantaj. cu membre scurte. cu membre lungi. cel mesomorf. Pentru Lombroso. pe la sfârşitul deceniului opt. cu osatură şi muşchiulatură puternice. sprâncene groase. În primul rând ei au o fizionomie specifică. dar mult mai consistentă. spre exemplu. Această teorie genetică este desigur mult mai consistentă ştiinţific decât precedentele teorii prezentate. Al treilea tip. slab. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de vedere al constituţiei lor fizice. şi oricum ispititoare. elaborată şi mai recent. care îi distinge de oamenii obişniuiţi. cel puţin pentru faptul că ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. Sheldon. Cowen. Ea este însă destul de uşor atacabilă. 113 . Stratisticile au arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai predispuşi la acte deviante decât ceilalţi. la începutul secolului trecut. Geneticienii au observat că o parte a bărbaţilor deţin un cromozom y suplimentar. a elaborat W. pentru simplu motiv cel puţin. Criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este însă doar un singur tip de criminalitate.prezentăm sunt de factură biologistă.

Putem vorbi chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”. mai multe variante de cariere.Cu toate acestea se poate spune despre toate aceste abordări biologiste că au o limită fundamentală. societatea oferă celor care eventual au un anumit profil somatic. nu criminalitatea. a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate. în special în lumea contemporană. dată de un context comunitar sau societal dat. Al doilea şi cel mai important argument este însă acela că. nu implică în mod necesar un profil de criminal. militar. Există două tipuri mari de argumente care contrazic toate aceste abordări. pentru a desemna criminalitatea persoanelor cu un nivel educaţional ridicat. concept propus de sociologul american E. are o dimensiune relativă. unele având chiar baze genetice. personalitate care are baze ce se regăsesc în anumite conflicte şi tensiuni produse la nivelul experienţei individuale frustrante trăită de indivizi. cele de natură psihopatologică. trebuie doar să spunem că ele îşi propun să explice. un anumit tip de personalitate. altele fiind dobândite social. criminalitatea este definită social. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al bazei psihice pe care o au actele criminale. ci doar anumite tipuri de criminalitate. Există desigur criminali psihopaţi. de fapt. în special prin Freud. O anumită predispoziţie agresivă. cele mai multe acceptate şi uneori valorizate pozitiv în societate. asumă un postulat tacit care în realitate este doar o teză falsă şi anume că agresivitatea ridicată a unei persoane implică criminalitatea. sau de anumite caracteristici fizice sau psihice. care utilizează mijloce tehnice şi informatice pentru acţiuni de tip criminal şi care nu corespund sub nici o formă profilelor indicate de aceste abordări. în absolut toate cazurile. Mai mult decât atât. în special în copilărie. nu implică agresivitatea sau forţa fizică. La urma urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este frică de foc. chiar este fascinat de el. Trebuie să mai spunem însă că. ci mai mult inteligenţa.Sutherland. Ele. aşa cum am mai spus. dată de un anume profil somataic. boxier. ea. anumite predispoziţii agresive. De ce cineva cu o predispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist. o mare parte a actelor criminale. Psihanaliza. trebuie să ajungă piroman şi nu pompier? O altă categorie de teorii sunt cele de factură psihologică şi psihanalitică. deci care au anumite tulburări de personalitate. sportiv în general? Evident că un posibil profil biologic agresiv predeterminant poate fi valorificat în societate în variate forme. Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii. contrar poate credinţelor pe 114 . care le face inoperante în explicarea criminalităţii. Pe de o parte.

cât şi mijloacele pe care le alegem. Abordarea sociologică a criminalităţii Criminalitatea. Robert Merton a elaborat o teorie. Practic în toate perspectivele tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. atât scopurile. asupra criminalităţii. Pe de altă parte însă. acceptate sau nu. este un fenomen social extrem de semnificativ în orice societate şi a preocupat firesc şi cercetătorii sociali. pot să fie acceptate de societate. în timp ce scopul de a da foc unei şcoli nu este unul acceptat. Vom încerca în continuuare să prezentăm succint două asemenea teorii clasice asupra criminalităţii. Pe la mijlocul secolului trecut. Spre exemplu. ponderea acestor cazuri în cazuistica criminalităţii este una foarte redusă. una aparţinând perspectivei funcţionaliste şi alta interacţionalismului simbolic. Este vorba de conceptele de scop şi de mijloc. cât şi mijloace legitime şi prin urmare este un tip nedeviant.care le au mulţi oameni datorită mai ales mass mediei. iar pentru a le îndeplini alegem evident anumite mijloace cu ajutorul cărora să putem să atingem obiectivele propuse. sau nu. în acţiunile sale. Acesta. în timp un mijloc neacceptat pentru acelaşi scop. Cel care îşi 115 . atunci putem construi o matrice în care să avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială: Tipul uman Conformistul Inovatorul Ritualistul Anarhistul Revoluţionarul Scopuri Legitime Legitime Ilegitime Ilegitime Ilegitime/legitime Mijloace Legitime Ilegitime Legitime Ilegitime Ilegitime/legitime Primul tip este cel al conformistului. Pentru a acţiona în viaţa socială ne propunem anumite scopuri. de exemplu comerţul este un mijloc legitim de a produce bani. El a plecat de la două concepte cheie necesare analizei comportamentelor de tip deviant. îşi defineşte atât scopuri. este furtul. scopul de “a produce bani” este unul legitim (deci acceptat în societate). Mijlocaele pot fi şi ele acceptate. Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile între scopuri şi mijloce. prin definiţie. foarte prolifică ştiinţific.

deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai pentru că nu sunt necesare astăzi nimănui). la angajare. Iată un exemplu de acţiuni ritualice. În multe situaţii în viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe. la depunerea unor dosare de bursă etc). de a afla informaţii despre familia candiadtului.defineşte scopuri legitime. pentru că inventează mijloace. Acţiunile respective spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei pentru ele (adică ele nu au scopuri aceptate). care nu necesită comentarii speciale. Evident şi ritualistul este un tip deviant. ca scop sau mijloace. Mijlocul de protest. pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un scop legitim (achiziţia de bani). În Decembrie 89. O parte a informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru instituţiile de învăţământ superior. cât şi hoţul. dar utilizează alte mijloce decât cele acceptate social. este un inovator. despre şcoala pe care a urmat-o şi despre multe altele. Anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale în acţiunile pe care le întreprinde. Acţiunile din Decembrie au condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii. care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre persoane. În vechiul regim aceste formulare existau şi erau utilizate pentru înscrierea la concursuri pentru adminterea în învăţământul universitar. tocmai datorită acţiunilor devinate. Astfel. nu sunt acceptate în societate. În acest mod. 116 . Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul activităţilor ce nu mai sunt necesare. ceea ce a fost considerat ilegitim. devine aceptat şi astfel actul devaint se transformă într-unul normal. comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice. Ritualistul este persoana care. protestul faţă de regimul politic era un scop ilegitim social. deşi utilizează mijloace legale. sau citirea corespondenţei personale. Cu toatea acestea ele mai sunt solicitate în numeroase rânduri. dar care se săvârşesc încă. Cazul revoluţionarului este însă mai intersant. în regimul comunist. Prin urmare completarea unor formulare reprezintă un mijloc legitim. Aceasta sunt mijloace acceptate social. Este evident un tip clasic de devainţă. era şi ea considerată ilegitimă. Completarea unor formulare pentru obţinerea de date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat în nenumărate locuri. manifestaţia de stradă. În această categorie poate intra însă atât cel care descperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet). scopurile acţiunilor sale nu sunt legitime. Evident inovaţia este un tip de devinaţă. Datele care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment.

aceea a caracterului relativ al acesteia. Aşa cum am arătat. Prin urmare orice revoluţie este ilegală până învinge. Prin urmare. că o anumită persoană a furat ceva. este teoria etichetării. Teoria etichetării aparţine perspectivei interacţionaliste. prin urmare inclusiv devianţa are un asemenea caracter. dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ. Mai mult decât atât.protestul împotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim. 117 . la rândul ei. atunci vom aplica eticheta de hoţ pentru respectivul şi ne vom comporta ca atare. adică ea ţine de conjuncrura şi contextul social şi nu de calitatea inrtrinsecă a scopurilor sau mijlocaelor acţiunilor respective. Etichetarea funcţionează însă doar pe baza interacţiunilor dintre oameni. O altă teorie sociologică ce şi-a propus analiza devianţei. indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat. Teoria etichetării. Aceasta depinde de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. Procesul de etichetare este unul continuu. comportamentele deviante nu sunt deviante în sine. pentru această abordare ideea centrală este aceea că devianţa este întotdeauna produsul unor etichetări. iar manifestaţia de stradă. După cum se observă diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una conjuncturală şi contextuală. iar dacă nu învinge în mod necesar şi normal participanţii vor fi consideraţi criminali. etichetele având propria dinamică. Mai mult.care sunt operate în baza normativităţii existente într-o anume societate. În esenţă această teorie porneşte de la caracteristica definitorie a devianţei. Dacă noi credem. noi toţi ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. care şi ea s-a bucurat de un mare succes. În general în viaţa socială permanent aplicăm etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur în baza acestor etichete. Putem raţiona şi într-o manieră inversă. etichetarea este un proces întotdeuna contextual şi situaţional. Rezultă deci că etichetele se învaţă şi că devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care etichetează anumite acţiuni ca fiind deviante. ci doar prin raportarea la o anumită normativitate socială. de exemplu. Cu alte cuvinte noi aplicăm etichete anumitor persoane şi ne şi comportăm faţă de acestea doar în baza respectivelor etichete. una din formele de reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. ca atribute ale unor acte. a devenit legitimă. neştiindu-se acest lucru.

instituţii precum poliţia.. închisorile etc. Prin urmare el se referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea normelor sociale. Din acest motiv. Familia. bisericii etc. dintre cele mai diverse. fiind necesar să aibă un asemenea caracter. pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii. Mai mult. Spre exemplu. cât şi prin realizarea directă a controlului asupra membrilor proprii. Din acest motiv controlul social este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii sociale. tocmai datorită faptului că pentru respectivele persoane a dispărut în mod brusc controlul social realizat de instituţiile de la nivelul comunităţilor de origine (în primul rînd cele ale familiilor. civice). implicit funcţie principală. prin definiţie. (instituţii religioase. practicilor şi procedeelor prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant. spre exemplu. instituţii 118 . atât prin atribuţiile ei în domeniul socializării. care au şi alte funcţii de control social. sunt instituţii care îşi propun prioritar realizarea controlului social. acestea. în primul rând în ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante.). tribunalele. are un rol central în controlul social. Există alături de aceste instituţii un număr cu mult mai mare de instituţii. Mass media are şi ea funcţii importante de control social. contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele. dar şi asupra celor cu care aceştia interacţionează. vecinătăţilor. culturale. şcoală. şi putem porni de la aramată. fără să îşi propună în mod prioritar acest lucru.Controlul social Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor. în special cele rurale) au şi ele numeroase mecansime instituţionale prin care realizează direct controlul social. sau platformele industriale. Controlul social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. în procesele de migraţie din Romînia anilor ‘70-’80. care au funcţii de control social. Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici. realizarea controlului social. insituţiile media ar trebui să asigure caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie. Primele sunt instituţii care au ca obiectiv central. Trebuie să distingem de la bun început între instituţiile de control social şi instituţiile care au funcţii de control social. Desigur. au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţional.

ceea ce se realizează spre exemplu cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip militar. Probleme ale managementului instituţiilor de control social Este evident că un rol central în administrarea controlului social îl deţin instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. ea trebuie totodată să dea satisfacţie victimelor şi implicit comunităţilor. Studiul acestor instituţii este relativ recent. asigurarea caracterului public al justiţiei a fost considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al funcţionării sistemului judiciar. promovarea mecanismelor prin care se asigură vizibilitate actelor devianate. Indiscutabil în societatea contemporană media reprezintă principalul instrument care poate da un adevărat caracter public justiţiei. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip particular de instituţie socială. închisoarea. Întotdeauna în istorie. ci întotdeauna ea trebuie să fie şi un proces de reafirmare şi revalidare a normativităţii. Justiţia nu îşi propune niciodată doar sancţionarea unor criminali.economice şi putem ajunge până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier. În cele ce urmează prezentăm doar două din problemele centrale care au preocupat specialiştii. în orice societate. Tot de controlul social se leagă toate procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii. acordarea unui caracter public actelor de administrare a justiţiei. un proces de potenţare a încrederii în norme. Aceasta pentru că orice sancţionare a unui comportment infreacţional ar trebui să fie valorificată social. Din acest motiv şedinţele de judecată sunt publice. Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă administrarea juistiţiei are un carcater public. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante. Nu trebuie să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă normele. Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că pentru a fi utilă din punct de vedere social. Prima dintre acestea. este aceea a asigurării caracterului public al justiţiei. administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public. Din păcate în România 119 . preocupări sistematice de cercetare sociologică a acestor instituţii existând în special după al doilea război mondial.

Este vorba de criminali. Mai mult. Uneori cei închişi erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp doar pentru a presta anumite servicii la nivelul unor instituţii. La noi acest lucru nu se întâmplă. Spre exemplu în majoritatea societăţilor occidentale media (în primul rând cinematografia. Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. televiziunea. teatrele. mai întâi sub forma unor “case de muncă”. ca persoanje pozitive. procurorii. dar şi de hadicapaţi (cu afecţiuni importante). Ea a apărut în secolul XVII. locuri în care erau strânşi. Fie că era vorba de omorârea criminalilor. etc. toţi aceia care erau “anormali”. toate se realizau public şi deci detenţia deşi era posibilă. Aceasta deoarece majoritatea sancţiunilor erau sancţiuni directe. bătaia sau însemnarea acestora. Încă din secolul trecut. cât mai ales o modalitate de a reţine pe termen scurt. putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social funcţionează prost. adevăraţi eroi comunitari. închisorile au avut un rol minor în sistemul de control social. etc) prezintă poliţiştii. când deja putem spune că existau închisori autentice (în sensul actual) şi chiar cea mai mare parte a sancţiunilor erau deja cele privative de libertate.există numeroase aspecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se realizează. schingiurea. este drept nu doar la noi. Într-o societate în care media propune un erou televiziv de tipul poliţistului Garcea. pentru infracţiuni minore. fie. Trebuie să spunem că până la modernitate. s-a ridicat problema utilităţii acestor instituţii. nu era o sacnţiune în sine. avocaţii. judecătorii. este mai degrabă aceea de a mediatiza actele deviante ca atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei. persoane foarte bătrâne. Tendinţa contemporană. fie avea un statut de prizonier (numai pentru persoane care erau importante social). Mulţi din cei care au studiat închisorile au constatat că foarte adesea acestea erau în fapt adevărate universităţi ale 120 . fie din varii motive nu exista un drept de sancţionare severă a acestora. administrate public. O altă formă de detenţie era cea care reţinea o persoană pentru că. Este vorba de funcţia pe care închisorile o deţin în sistemul de control social. de bolnavii incurabili. O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit numeroase dispute în ultimele decenii între specialişti. Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă natura produselor mediatice care privesc fenoemenele infracţionale. izolaţi totodată de societate. un criminal. cel puţin poliţiştii fiind prezentaţi de regulă într-o manieră negativă. dedectivii. pentru anchetă. care nu erau îngrijite de nimeni etc.

de întărire a comportamentelor infracţionale. Aceasta pentru că în realitate. Astfel a început o adevărată campanie de “umanizare” a condiţiilor de viaţă din închisoare. În ce constă abordarea lui R. Care este diferenţa dintre devinaţă şi crimă? 2. Din aceste motive a apărut o tendinţă puternică de a ridica permanent calitatea ecologică a închisorilor. Care sunt nivelurile la care putem judeca devianţa? 3. socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de relaţii sociale. Atât timp cât mediul este compus din infractori. chiar şi pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni majore. Contactul cu un mediu de tip infracţional conduce la o socializare de acest tip. Care este diferenţa dintre instituţiile de control social şi cele care au funcţii de control social? 8. ajungându-se de multe ori ca cel puţin o parte a deţinuţilor să aibă condiţii de viaţă mai bune decât în libertate. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii recidivau.infraţionalităţii. care au aceleaşi seturi de valori. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Ce reprezintă caracterul public al justiţiei? 9. aceleaşi tipuri de comportamente deviante. cel mai adesea chiar mai grav. Efectele acestor politici sunt însă discutabile. Care sunt principalele tipuri de devainţă? 4. Prima explicaţie care s-a dat a fost de natură ecologică.Merton asupra devianţei? 6. Statele respective au început totodată să cheltuie pentru deţinuţi sume mai mari decât cele pentru alte categorii sociale defavorizate (şi care ar trebui ajutate). S-a pus tot mai pregnant problema drepturilor deţinuţilor. Care sunt principalele teorii de factură biologistă privitoare la devianţă? 5. datorită influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic. Care sunt principalele probleme ale închisorilor moderne? 121 . a nevoii de confort. Cum se raportează teoria etichetării la devianţă? 7. şi chiar se specialzare infracţională au cum să dispară. este dificil de gândit că procesele de socializare negativă. a libertăţilor lor spirituale.

un negru din sudul Egiptului (de aici denimirea de Sudan a tării de la sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un locuitor din Nordul Greciei. Ostilitatea oamenilor în raport cu cei ce au o altă rasă decât ei a reprezentat în istorierecentă sursa a unor conflicte de proporţii. pentru vechiul grec. Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi nu au fost valorificate politic sau militar.Stereotipurile 4. Mai mult. de la Dunăre spre exemplu. ori alte aspecte anatomice.Rasism şi naţionalism Diferenţele dintre rasele umane sunt evidente pentru oricine intră în contact cu ele. în antichitate. numindu-i pe toţi. Până la modernitate oamenii nu valorificau social. politic sau cultural diferenţele dintre rase. Mai mult decât atât. reportul dintre rasă şi etnie 2. ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate este o altă idee a ştiinţei moderne.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale 3. nu trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor 122 . uneori chiar blond.Tema 11 Rasă şi etnie După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între străini.Conceptul de rasă. se ruga şi respecta alte divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii. Cineva era străin pentru că credea în alţi zei. care era alb. De ce se întâmpla acest lucru? Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios şi nu biologic. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos în lumină diferenţele biologice dintre rase. Cu alte cuvinte. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu ar fi avut cum să apară. Cu toate acestea rasismul este o cucerire extrem de recentă a umanităţii. barbari. şi sigur avea o cu totul altă conformaţie a corpului. Evident. nediferenţiat. Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produis al ştiinţei moderne. aşa cum o să vedem în cadrul acestei teme. acest protecţionism al rasei a născut şi a alimentat ideologii de tipul rasismului.

deşi sunt de natură morfologică. Avem definiţii ale raselor construite în baza unor caracteristici. fie din punct de vedere geografic. nu este un concept biologic.superioare. De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”. reprezentată de locuitorii din zona Oceaniei. atunci când se referă la oameni. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este una extrem de recentă din punbct de vedere istoric. atât cursă. pentru că deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem. El provine din limba engleză. este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei. Cu alte cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite. forma feţei. geografice sau de esocistem. ci unul social. fie sunt definite din punctul de vedere al unor caracteristici morfologice. una din ele chiar pe cale de dispariţie. fie din punctul de vedere al unor caracteristici ale ecosistemului unde se întâlnesc rasele în cauză. adică de vechii locuitori ai celor două Americi. ele nu sunt biologic semnificative. ci doar social. Conceptul de rasă Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei moderne de a clasifica lumea animală. cum este cazul porumbelului de scorbură. care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerinndieni. şi 123 . Atunci când ne raportăm la rase luăm în calcul. Unii cercetători consideră că ar trebui să considerăm încă două rase umane. Este vorba de rasele: oceaniană. de fapt. Aceasta deoarece principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm atunci când vorbim de rasele umane. pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi care “curg” din acelaş loc). doar câteva criterii: culoarea pielii. la fel avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. mongoloidă (asiaticii) şi negroidă (negrii). În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi. Deşi aceste clase au fost propuse în perimetrul ştiinţific al biologiei. Este clar că în realitate cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate. unde în evul mediu desemna apa care curgea printr-un jgheab. de exemplu elefant african sau elefant indian. existent la morile de apă. cât şi rasă. implicit şi unele diferenţe morfologice. morfologice. sunt: caucaziană (albii). Aşa cum există mai multe rase de animale practic pentru orice specie. forma şi culoarea părului. se coinsideră totuşi că rasa. Principalele trei rase de oameni. de exemplu vultur pleşuv. considerate cel mai adesea. întrecere de viteză.

pentru europeni. Evident îi luăm în calcul doar pe cei care cultural. Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt însă relevante. nefiind vizibile. comparativ cu mongoloizii de care ne despart peste un milion de ani de evoluţe separată. mai toleraţi decât negroizii. împărtăşesc acelaş fond cultural şi posedă aceeaşi limbă. În realitate negrii sunt mult mai asemănători cu caucazienii. ei despărţindu-se din acelaşi “trunchi” destul de recent. De altfel culoarea pielii. Dacă în cazul raselor criteriiile sunt de natură biologică (valorificate social). 124 . poate fi dată de faptul că. vorbesc româna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene. nu ne influenţează în raportarea obişnuită la rase. existând un adevărat continuum de nuanţe. pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă. Raportul dintre rasă şi etnie Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie. lingvistic şi spiritual aparţin respectivei etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt emigranţi). După cum se poate observa diferenţa principală între cele două concepte rezidă în natura criteriului de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial.într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime. cel mai sensibil criteriu social. În America trăiesc şi sunt autentic americani şi albi şi negrii şi asiatici. spiritualitatea etc.).. Etnia se referă la grupurile de oameni care au o origine comună. fiind albi şi nu negri. aparţin toate culturii). În mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ mare de etnii componente. lungimea membrelor etc. O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici biologice care sunt valorificate social. care deşi sunt mult mai importante. în cazul grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba. Există însă şi situaţia inversă. dar evident ele se referă la două tipuri diferite de clasificare. comparatic cu altele. Şi în România. Din punct de vedere biologic şi chiar genetic lucrurile nu stau de loc aşa. asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi. stilul de viaţă. mai ales în ultimii ani au apărut numeroşi copii care s-au născut aici. într-un grup etnic pot să trăiască la un moment dat mai multe rase. este discutabilă ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg. spre exemplu.

sunt mai numeroase. Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. într-un război să spunem. mor membrii unei populaţii. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un caz cantitativ (adică ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia). El este mai puţin dur comparativ cu genocidul. de care am amintit mai devreme. cât şi naziştii sau sovieticii. Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple. Aceste raporturi sunt cu atât mai semnificative cu cât grupurile minoritare. Atât americanii. rasiale sau etnice. mergînd până la unele tolerante. Genocidul.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe grupuri etnice. de către europeni. Dacă într-o acţiune militară. Este necesar să fii existat intenţia politică şi un program care să vizeze exterminarea populaţiei respective. constituie un alt exemplu de genocid. Numeroase exemple de mare amploare de genocid le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor africane. El presupune omorârea sistematică. Expulzările se referă la alungarea unor populaţii de pe propriul teritoriu de către o altă populaţie. nu avem automat un genocid. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie). de către nazişti. programatică a unei întregi populaţii de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de tip militar sau paramilitar). Expulzările. Nu avem însă expulzări decât în cazul unor eforturi programatice care vizează mutarea populaţiilor de pe un teritoriu şi nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare. Există mai multe paternuri ale acestor raporturi interrasiale sau/şi interetnice. în special în perioada conducerii 125 . Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. inclusiv civili. Încercarea de eliminare a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial. Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este genocidul. în special în secolele XVII şi XVIII. Exemple de expulzări avem relativ multe în istorie. Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program sistmatic de exterminare a unei întregi populaţii. Acestea pornesc de la modele foarte dure ale acestor raporturi.

Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele. 126 . Există însă şi segregarea involuntară. ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat. instituită prin legi. sau in Statele Unite pîna la începutul anilor şaizeci. aşa cum a existat doctrina “separaţi dar egali” până la începutul anilor şaizeci. atât la nivel instituţional. delimitându-şi cartiere proprii. expulzările vizează atât eliberarea unor teritorii pentru diverse motive importante pentru cei care operează respectivele acţiuni. Segregarea nu este însă doar una teritorială. şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial. atunci când o populaţie este obligată să trăiască izolat faţă de o alta. cât şi la nivelul unui teritoriu dat. dar poate fi şi una reală. În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii. în timp ce în antichitate ea doar în situaţii izolate (anumite perioade din istoria Grecieie şi Romei) a avut un rol economic central. Ea a fost o instituţie socială foarte importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. Cu alte cuvinte segregarea poate fi atât de drept. Sclavia. care să legitimeze segregarea. şcoli. în absenţa unor norme juridice. Caracterul sălbatic se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a utiliza proprietatea (sclavul). dar evident unul care rămâne deosebit de dur. Segregaţia poate fi atât voluntară. Cu toate acestea în realitate mai există cazuri de segregare instituţională. Segregaţia. de acaparare a bunurilor deţinute de populaţia expulzată. În Statele Unite. nu mai există astăzi nici o normă juridică. Sclavia modernă a fost însă mult mai sălbatică decât cea antică. au operat numeroase expulzări. dar şi pentru motive strict economice. a fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist american de până la războiul civil). În primul rând motivele ei au fost fundamental economice. doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi.lui Stalin. servicii publice etc. la nivelul cunoaşterii comune. Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. De regulă. mai tolerant decât primele. a unor cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe. Exemplul tipic îl oferă ghetoul. Sclavia este o instituţie socială istorică. adică este vorba de locuri de muncă. spre exemplu. ci şi una instituţională. aşa cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul anilor optzeci. cât şi involuntară. Reprezintă un alt patern de relaţionare. voluntară sau involuntară. aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale lumii (dar şi alte grupuri etnice). Segregaţia se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta. O populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o populaţie majoritară. Cea mai cunoscută formă de sclavie însă.

şi tocmai din acest motiv îi atribuim anumite caracteristici pe care le considerăm comune pentru toţi membrii grupului din care acesta face parte. trădători etc. faţă de propriul grup etnic sau rasial. Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup. este necesar ca el să fie vizibil pentru membri populaţiei care utilizează respectivele sterotipuri. de regulă pozitive. rasial. buni muzicanţi. că au control asupra mediei. inclusiv lingvistice. Stereotipurile variază prin urmare de la o populaţie la alta. Pentru evrei avem stereotipuri potrivit cărora îi considerăm vicleni. Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri. haioşi. pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice. dar şi profesional. Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi interrasiale. controlează afacerile. delincvenţi. de convieţuire îndelungată într-un teritoriu. care îşi propune programatic acest lucru. 127 . Stereotipurile pot fii atât pozitive cât şi negative. nu sunt de încredere. Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente informaţii despre o anumită persoană. în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le consideră ca relevante. Ne referim la procesul prin care treptat o populaţie este asimilată pe baza împrumuturilor culturale reciproce. despre care nu ştim aproape nimic. Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul interetnic sau interrasial. dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact. în România. Asmilarea poate fii rezultatul unui proces natural. finanţele. Stereotipurile există atât faţă de grupurile etnice sau rasiale majoritare. Am putea avea stereotipuri faţă de negrii cel mult. Putem avea.Asimilarea. dar şi un rezultat al unei campanii politice. dar este greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. Stereotipurile Stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei lor la numite grupuri. cu puternic spirit de familie. Aşa cum am precizat orice populaţie are şi propriile stereotipuri de raportare. dar nu faţă de un popor african particular. murdari. Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lingvistice de către una din populaţii. stereotipuri faţă de ţigani (romi) sau faţă de evrei. cât şi minoritare. Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic. inteligenţi. Ţiganii sunt hoţi.

Prejudiciile şi discriminările pot fii atât negative. în care vom identifica patru tipuri de situaţii: Prejudiciază Discriminează Bigot adevărat Nu prejudiciază Liberal slab 128 . nepunctuali etc. ci şi al unor procese comparative existente la nivelul populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri. implicit avem anumite comportamente faţă de aceea persoană. nu spunem că o prejudiciem. Mai mult. cât şi pozitive. consideră negrii ca fiind murdari. Aşa cum am arătat aceste grupuri pot fii şi unele profesionale. în numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe caracteristice pentru o populaţie. Ambele procese se presupun în anumite situaţii. există doar în baza sterotipurilor. Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o populaţie intră sistematic în contact există sterotipuri. hipersexuali. nu este obligatoriu corect. artişti. buni atleţi. ca cea propusă de R. pentru că nu avem stereotipuri. Prejudiciul se referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană. Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii sociale. legaţi de natură. leneşi. doar în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul. Merton. categoria din care face parte respectiva persoană.Românii sunt descurcăreţi. Stereotipurile au de regulă o bază reală. ospitalieri. cât şi discriminarea. dar au propria autonomie. Atât prejudiciul. Prejudiciu şi discriminare În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. ci informaţii despre acţiunile respectivei persoane. doar în baza stereotipurilor. Dacă luăm în calcul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice. hoţi. bun baschetbalişti etc. ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici. avocaţi. faţă de handicapaţi etc. Este însă evident că transferul unor atribute generice. poliţişti. Dacă cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru. un alt exemplu. Avem spre exemplu în România stereotipuri faţă de blonde. la nivelul fiecărui membru al unui grup. Americanii. Discrimnarea se referă la un tratament (deci un comportament sau un complex de comportamente) pe care îl avem faţă de cineva. care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cuvântului.

deşi prejudiciază. într-un anumit context.Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană. care aparţine unui anumit grup. controlul şi intervenţiile în raport 129 . doar pe baza acestor sterotipuri. de regulă. Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru interzicerea homosexualităţii. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă de o problemă. în baza sterotipurilor. şi care justifică conducerea. Deoarece considerăm că avocaţii sunt buni oratori. cât şi prejudiciază. În general sunt mai uşor de polarizat opiniile decât comportamentele. chiar dacă nu prejudiciem. De regulă aceste persoane nu operează nici cu stereotipuri. Rasism si naţionalism Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor rase sau grupuri etnice. Acest lucru se întâmplă. dacă ceilalţi din jurul nostru fac discriminări. deci are anumite atitudini pozitive sau negative faţă de o anumită persoană. Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv. dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă publică. datorită presiunilor spre conformism pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. Bigotrul precaut este cel care. sau atitudini speciale faţă de o persoană. au o mare capacitate persuasivă. sunt vicleni. Cineva poate avea o părere proastă despre ţigani (romi) şi în acelaşi rând să şi evite să relaţioneze cu ei. nu ajunge să transpună în comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). atât discriminează. De multe ori nu avem o opinie. Deşi nu avem spre exemplu o părere proastă faţă de un anume grup etnic. le facem şi noi pentru a nu fii respinşi de membrii propriului grup. Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. decât am fii dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente. în baza acelei atitudini sau opinii. putem să avem o opinie favorabilă şi să şi delegăm o astfel de personă să ne reprezinte (chiar dacă nu o cunoaştem bine) într-o anume situaţie. dar totuşi o discriminăm. întotdeauna vom fii mult mai tranşanţi în formularea acesteia.

Rasismul. în secolul XIX. faţă de care este necesar să intervenim. Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. un alt exemplu. în timp ce. Acesta era pentru filozofii germani cazul evreilor. Un popor mare are un suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare. ca mişcare culturală. aceea a ordonării ierarhice a raselor. şi a trasnpus în practică ideologia rasistă. pe care a condus-o mai mult de două decenii. care îşi pierduseră de circa două mii de ani teritoriul. Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial socialişti sau chiar marxişti. Rasismul a ajuns însă politică de stat în Germania hitleristă. Acesta este într-o relaţie de dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. Benito Musolini a fost membru al Partidului Socialist Italian. un posibil alt factor. ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri rasiale. Ambele reflectă o formă radicală de etnocentrism.cu rasele sau etniile mai puţin dezvoltate. a fost permis de câţiva factori. De aici o altă idee. dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi pierde de fapt sufletul. elaborate şi ele în secolul XIX. Rasismul. aşa cum am amintit la începutul acestei teme. a ajuns în secolul XX o ideologie oficială şi o practică politică prin intermediul fascismului italian şi al nazismului german. inferioare nouă. Fascismul a apărut mai întâi în Italia. rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. în urma căruia Musolini a preluat conducerea Italiei. Este vorba în primul rând de dezvoltarea ştiinţei moderne. în special al celor antisemite. a adus şi el ideea iluminării celor inferiori. în 1922. de la o doctrină culturală şi o ideologie teoretică. în 1933. Iluminismul. (partid de stânga). inducându-se ideea decalajului de dezvoltare ântre rase sau etnii. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor rasiste. Hitler a ajuns la putere în Germania. în urma celebrului “Marş asupra Romei”. în 1919. o cucerire ideologică relativ recentă. de aici teoria spaţiului vital propusă de nazişti în secolul XX. care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o ordine evolutivă. Fascismul a fost la origine un tip de dizidenţă socialistă (uneori chiar marxistă). implcit ideea unor rase sau etnii mai puţin dezvoltate. Mai mult. Rasismul. Un rol important în geneza rasimului l-au avut şi teoriile moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei. Adolf Hitler a întemeiat mai întâi. Partidul Muncitorilor Germani. Rasismul reprezintă. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu 130 . Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o dimeniune ideologică de tip rasist. a fost un loc comun în istoria europeană a secolului al XIX-lea.

care a influenţat multe societăţi din Europa. nici măcar în Germania şi deci nu pentru acestea fascismul a avut foarte mulţi simpatizanţi. Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal. atrocităţile efectuate de nazişti au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă. politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare.S. Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale în politica fascistă. polonezilor. L. dăm câteva exemple: B. ci şi a ţiganilor. şi care se referă la promovarea culturii şi a intereselor naţionale. apărută odată cu promovarea politică a naţiunilor în modernitate. spre exemplu în Africa.Cocteau. Există pe de altă parte forme de rasism îndreptate împotriva negrilor. mult mai semnificative istoric. Există mai întâi o accepţiune clasică. O. Eliot.Pirandello. nu doar politic. O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional. Mai mult. J. Croce. Spre deosebire de rasism. cele mai multe din ororile săvârşite de nazişti au fost cunoscute în realitate doar după război. cu extrem de multe deportări. În această accepţiune naţionalismul este mai de grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor regionale medievale. Această accepţiune a naţionalismului se referă la o practică politică care este respinsă de legislaţia internaţională şi considerată dăunătoare pentru orice societate.Heidegger. Acest lucru realizându-se de cele mai multe ori în detrimentul intereselor culturale.milioane de morţi. Ch. termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două tipuri de accepţiuni. M. ci şi social. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism antiamerican. germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii. violări ale proprietăţii. ruşilor etc. în special în Africa. Au existat milioane de simpatizanţi ai fascismului în Europa. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme. Maurras. foarte mulţi din intelectuali de marcă ai vremii au fost fascişti. Spengler. Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism. 131 . de un rasism antiarab sau antiasiatic etc. Există multe tipuri de rasism. încălcări ale celor mai elementare drepturi ale omului. chiar naziştii nu au acţionat doar împotriva evreilor. Naţionalismul. T. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva albilor. în raport cu interesele unor comunităţi sau grupuri minoritare. aşa cum uneori se întâmplă în diverse lucrări.

Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi interetnică? 7. Ce sunt stereotipurile? 8. sunt acelea ale libertăţilor umane fundamentale. trebuie să fie fundamentat pe respect reciproc (deci obligatoriu de ambele părţi). De ce este rasa un concept social? 2. Care este originea termenului de rasă? 3. Care este raportul dintre rasă şi etnie? 6. Ce este discriminarea? 10. Ce este rasismul? 12. ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu în ultimul rând este vorba de valorile şi normele care fundamentează viaţa statală. Ce este etnia? 5. Care este deosebirea între conceptele de rasă şi rasism? 4. Ce este prejudiciul? 9. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1.Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare. Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la R. Merton? 11. Valorile centrale care trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport. Ce este naţionalismul? ©Alfred Bulai 2001 132 .

1998. Chestionarul în investigaţia sociologică. 1975. ♦ Septimiu Chelcea. Sociological Theory. ♦ Ion Ungureanu. 1985. Despre sinucidere. Sociologie. 1993. ♦ C. Introducere în sociologia contemporană. 1992. Polirom. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1992. Idei contemporane. ♦ Max Weber. ♦ Dicţionar de Sociologie. ♦ George Ritzer. 1993. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Metodologia cercetării sociologice. McGraw-Hill. Etica protestantă şi spiritul capitalismului.Bibliografie: ♦ Traian Rotariu şi Petre Iluţ. Humanitas. ♦ Lazăr Vlăsceanu. 1975. 1982. ♦ Emile Durkheim. 133 . Institutul European. Babel.Wright Mills. Imaginaţia sociologică.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful