Concepte fundamentale în sociologie

Tematică curs: 1. Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale 2. Metode de cercetare în sociologie 3. Cultura 4. Socializarea şi construcţia sinelui 5. Instituţii sociale. Status şi rol 6. Familia - instituţie socială fundamentală 7. Grupul social. 8. Comunităţi teritoriale 9. Organizarea socială; Birocraţia 10. Devianţă şi control social 11. Rasă şi etnie

Tema 1 Sociologia şi cunoasterea vieţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. De la ştiinţa modernă la sociologie. Puncte de reper 2. Fondatorii sociologiei 3. Principalele perspective şi abordări în sociologie 4. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun În ajunul Crăciunului anului 1629 Galileo Galilei încheia redactarea celebrei sale lucrări “Dialogo”. Cartea era scrisă chiar în forma unui dialog între trei personaje, Salviati, care era chiar purtătorul ideilor lui Galilei, Sagredo, denumit după un personaj real, un negustor veneţian şi Simplicio, cel care reprezenta tipul tradiţional al adversarilor teoriilor lui Galilei. Simplicio era de fapt purtătorul de cuvânt al teoriei aristotelice, adică a concepţiei oficiale asupra lumii susţinută de Biserică. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, dar şi de reacţia promptă a bisericii. Astfel, la 1 octombrie 1632 Inchizitorul din Florenţa la somat pe Galilei să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în carte. Deşi se bucurase adeseori de o anumită toleranţă din partea înalţilor prelaţi, Papa Urban al VII-lea chiar, îi fusese cu mulţi ani în urmă coleg la Academia ei Linei, acum se considera că Galileo a trecut dincolo de limita toleranţei. Aşa cum era de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633 Galilei a fost obligat să pronunţe formula de abjurare. După aceasta a fost obligat să se retragă şi să trăiască la vila sa de lângă Florenţa fără posibilitatea de a mai putea publica. Cu toate acestea, Galilei este ultimul mare gânditor care este sancţionat de biserică. Chiar şi arestul sau la domiciliu nu a fost unul extrem de sever, permiţându-i, în ciuda interdicţiei, să publice chiar o lucrare în Olanda. A mai trăit încă nouă ani. Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care murea Galilei, avea să se nască, de data aceasta undeva în Anglia, în ziua de Crăciun a lui 1642, cel care a fost adesea considerat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii, sir Isaac Newton. Lucrarea sa capitală, Principiile matematice ale filosofiei naturale, apărută în 1687, avea şi ea să intre în conflict cu modelul oficial al lumii. De data aceasta însă 2

lucrurile stau complect diferit. Nimeni nu mai pune la index lucrarea, ba chiar Newton este la un moment dat gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care mai trata oarecum problema filosofică a sistemului lumii. Lucrarea avea trei părţi. Una era despre mişcarea corpurilor, o alta despre mişcarea corpurilor în mediu rezistent şi o a treia, total diferită ca şi conţinut, intitulată despre sistemul lumii. Întro scrisoare pe care a trimis-o celebrului astronom şi bunului său prieten Edmund Halley, chiar înainte de publicare, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să renunţe la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât de impertinentă încât este mai bine să fii încurcat în procese judiciare decât să ai de a face cu ea…”. De ce dorea Newton să renunţe? Pentru că într-adevăr ultima parte era mai degrabă un discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în Dialogo lui Galilei, în timp ce în primele două părţi era vorba de cu totul altceva. Era vorba de ştiinţă pur şi simplu. Principiile matematice ale filosofiei naturale ar putea fi considerată astfel certificatul de naştere a ştiinţei moderne.

De la ştiinţa modernă la sociologie
Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut practic în secolul XVII. Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers incomparabil mai dificil, dată fiind complexitatea domeniilor uman şi social. Această complexitate este dată în primul rând de dimensiunea subiectivă pe care o incumbă demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică . Acţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de valori şi norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice. Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul cunoaşterii lumii naturale. Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special mecanica cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să

3

cel al gândirii pozitive. ea cuprinde chiar un capitol de statică şi unul de dinamică. unul al credinţelor profunde şi nonraţionale în copilărie. ca şi cea a secolului pe care îl parcurgea. implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate. Ceea ce făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea corpurilor. Apare astfel evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice metodele de cunoaştere. Pentru Comte cheia dezvoltării ştiinţelor o reprezenta metoda. este vorba de cunoaşterea “pozitivă”. Este vorba de stadiul teologic. fiind una care trecea prin trei stadii universale. într-o asemenea manieră. evident 4 . este vorba de măsurarea fenomenelor. hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în formule matematice. Evoluţia societăţii. Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizică. ci doar cu ajutorul creionului. ci mai degrabă postula acest model. este vorba de Neptun. Trecerea prin cele trei stadii. reprezenta pentru el tocmai această legitate universală. la propriile domenii de investigaţie. Ca şi la Newton trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii. Evident perspectiva sa este una evoluţionistă. era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. de stadiul metafizic şi în final de ultimul stadiu.facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. care este constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii newtoniene. În cursul sau de filozofie pozitivă publicat în anii 30 ai secolului XIX el propune o fizică socială. Fondatorii sociologiei Prima astfel de încercare. inclusiv de exemplu descoperirea unei planete. Evident Comte nu demonstra. fără ajutorul nici unui instrument tehnic. este aceea a sociologului francez Auguste Comte. Este vorba de cunoasterea empirică a realităţii. Dar chiar şi dezvoltarea copilului pare a trece prin astfel de stadii. unul meditativ metafizic în adolescenta şi în final. care a şi fost numita aşa. forma supremă de cunoaştere reprezentând-o metoda pozitivă. pentru ştiinţele sociale. Trebuie să recunoaştem că am putea privi istoria universală destul de uşor. a omului şi a cunoaşterii în general. legea celor trei stadii. unul pozitiv. mai precis evoluţia metodelor de cunoaştere. care s-a concretizat într-un demers teoretic închegat. la maturitate. cel puţin ca moderni. consacrate deja în fizică. aşa cum există o lege universală a mişcării corpurilor.

deşi poate nu foarte inspirat pentru un extrem de rafinat om de cultură cum era el. Este drept că ulterior. societate şi grecescul “logos”. Instrumentul metodologic de sprijin în demersul sau nu îl mai constituie însă fizica.socială. în cizelarea propriei teorii. trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi. De fapt. Societăţile se comportă asemănător unor organisme. Pentru el sociologia reprezintă această nouă ştiinţă. Un al doilea moment important în acest proces îl reprezintă cel marcat de Herbert Spencer. la fel ca la Comte. consacrată şi omnipotentă în epocă. de la latinescul “socios”. Este vorba de Karl Marx. trebuie să spunem că cel puţin parţial această trecere a reprezentat un tip de proces esenţial în constituirea societăţii moderne. sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum să îl finalizeze. Aparent. prea simplă pentru un domeniu atât de complex. În fapt. însă nu este vorba în fapt de un darwinism autentic. Spencer începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul deceniului sase al secolului XIX. datorită domeniului său. mai dezvoltate. atât Darwin cât şi Spencer se bazează pe o paradigmă culturală evoluţionistă. ele cresc. Cu toate acestea el depăşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi cumva se apropie mai mult de natura socialului. mulţime. pentru Spencer. şi pe care o va considera regina ştiinţelor. întrucât provine din două cuvinte cu origini diferite. Spencer caută aceleaşi legi universale ale evoluţiei societăţilor. Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. Modelul biologist al lui Spencer nu este nici el unul care să fie susţinut empiric şi poate nici măcar unul foarte consistent teoretic. deşi nu pentru calitatea sa de fondator al sociologiei. cea mai complexă dintre toate. Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o în istorie. îmbătrânesc chiar. Trebuie să spunem însă că nu este vorba în realitate de o aplicare a darwinismului în sociologie. De biologism însă da. demersul pare să se repete. Unul celebru. deci înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui Charles Darwin. aşa cum s-ar părea la prima vedere. Aceasta pentru că el este un barbarism. Din acest motiv teoria sa a mai fost denumită şi darwinism social. În fapt. care sta pentru ştiinţă. Este evident că realizarea finală a lui Comte este departe de modelul de plecare. populaţie. Termenul de sociologie este propus chiar de Comte. El este primul care propune un model al construcţiei 5 . Un autentic pas înainte îl va realiza însă un german. El pleacă din acest motiv de la modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie. Societăţile evoluează asemănător speciilor. se dezvolta. mergându-se în istorie spre societăţi tot mai evoluate. lucrare apărută în 1859.

Evoluţia socială este în principal dată de dialectica raporturilor conflictuale dintre aceste clase. însă nu poate fi postulată valoarea lor metodologică pentru ştiinţele sociale. Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în afara înţelegerii subiective. ci cu unul pur social. la baza dinamicii vieţii sociale stă conflictul. în fiecare formaţiune social-econmică există două clase aflate în relaţii antagonice. conceptul de forţă. deci care se află în conflict. Marx utilizează însă în continuare. pe care o să o prezentam de altfel în cadrul altor teme. Şi el caută o legitate universală a evoluţiei societale. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie. iar forţele care pun în mişcare societatea îşi au originea.teoretice a sociologiei care are o baza autentic socială. Simpla 6 . adică a sociologiei care consideră că procesul de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la comprehensiune. Sociologia nici nu mai este pentru el o ştiinţă a societăţii. Marx este considerat în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste. şi oarecum în aceeaşi manieră. obiectul său de studiu fiind acţiunea socială. Weber renunţă din start la întreaga construcţie metodologică naturistă. în societate. Motorul vieţii sociale îl reprezintă conflictul social. dar şi natura. El renunţă chiar la conceptul de societate. are şi ea o dimensiune evoluţionistă. El este autorul sociologiei interpretative. aceasta deoarece. Nu mai avem evident de a face cu un model fizicalist şi nici cu unul biologic. Deşi teoria sa. el este revendicat deopotrivă şi de filosofia socială. ca şi predecesorii săi. adică de la înţelegerea acţiunilor sociale. formaţiune social-economică. Acest lucru se va realiza doar prin intermediul unui alt gânditor german. el nu cuprinde şi nu asumă pe de–a întregul natura specifică acestuia. Este nevoie de o construcţie metodologică proprie sociologiei. este caracterizată de un mod de producţie. Este vorba de Max Weber. Ştiinţele naturii sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia. Metodele de cunoaştere a socialului nu pot să fie reduse la instrumentarul metodologic al ştiinţelor naturii. Natura antagonică a relaţiei este dată de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. acesta compunându-se tocmai din dialectica relaţiei conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. ca şi predecesorii. pentru el. Demersul constituirii sociologiei nu se opreşte la Marx şi de altfel. Deşi se aproprie de social. ca şi cel de lege. Fiecare societate istorică. În esenţă este vorba însă de conflictul de clasă. Abordarea sa este una economică. a cuprinderii semnificaţiei pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează. care este mult prea filosofic şi utilizează conceptul de formaţiune social-economică.

care era pentru el cea mai simplă componentă de natură socială. aşa cum am menţionat deja. Se intră astfel într-o nouă etapă. Principalele perspective şi abordări în sociologie O dată cu Weber. Este centrală ideea de evoluţie. şi cu sfârşitul secolului XIX putem spune că procesul constituirii sociologiei s-a încheiat. de a constitui această ştiinţă. Cu toate acestea. considerând că sociologia ar trebui să plece doar de la familie. iar pe de altă parte este vorba de abordările interpretative. Acesta este înainte de toate conflictul între clasele sociale antagoniste. Din acest motiv vorbim în sociologie de existenţa mai multor perspective de raportare la viaţa socială. adică între clasa proprietarilor şi cea a 7 . Karl Marx este fondatorul unei alte perspective. Fiecare din aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare care se pot constitui ca şi perspective concrete de abordare a socialului. Şi Comte şi Spencer. Dacă Comte refuza indivizii cu totul. primul astfel de model. cât evoluţia acesteia. aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale. Şi pentru Marx societăţile evoluează. lansate o dată cu modelul propus de Weber. Weber porneşte exclusiv de la indivizi şi de aceea metodologia lui s-a mai numit şi individualism metodologic. de la indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate. dar mai mult decât atât el a impus mai multe moduri de a face. cantitativiste şi este evoluţionismul. Pe de o parte este vorba de abordările obiective. adică modele care urmăresc să explice nu atât societatea. dacă nu înţelegi şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea în cauza. fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii. Perspectiva evoluţionistă în sociologie a reprezentat în fapt o dominantă culturală a întregului secol XIX. La modul general putem vorbi de două mari tipuri de abordări. Este vorba de anumite modele teoretice şi metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice. Pornind de la subiecţi. aparţine abordărilor obiective. prezentat deja. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel. parţial însă şi Marx propun modele evoluţioniste. La baza vieţii sociale stă pentru el conflictul social. însă în cadrul modelului sau nu. Istoric. este vorba de conflictualism. Secolul XIX a impus noua ştiinţă a societăţii.observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le săvârşeşte nu îţi poate spune mare lucru. o a doua din punct de vedere istoric.

Evoluţionismul este şi el o perspectivă mai degrabă istorică de analiză a socialului. este secondat de multe alte tipuri de conflicte derivate din acesta. cu Revoluţia franceză din 1830. care însă nu pot fi dominanta vieţii sociale. pe de alta parte. aparţinând quasiexclusiv secolului XIX. care aparţine acestei perspective conflictualiste este Wright Mills. aparţinând celor două mari tipuri de abordări. Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului XX şi a fost monetizată de doi mari sociologi americani. nu mai contează chiar istoria ca atare.neproprietarilor de mijloace de producţie. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a doua jumătate a secolului XIX. singurul sociolog semnificativ istoric. care a fost propus prima dată în studiile lingvistice. deşi copil. ca tip de abordare interpretativă. În realitate. Conflictul şi critica socială fac parte practic în mod natural astfel din modelul sau. cumva la fel ca şi predecesorii săi. a fost martor la marile mişcări ale anului 1848. Cei mai importanţi conflictualişti fiind în fapt neomarxistii. totul fiind reductibil la aceste două concepte. ca tip de abordare obiectiva şi de interacţionalism. Merton. În fapt. o soarta asemănătoare o au toate modelele sociologice lansate în secolul XIX. Două dintre acestea. Nu mai putem vorbi de conflict. Secolul XX a adus alte noi perspective de analiza a vieţii sociale. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este unul nu doar ispititor. Este vorba pe de o parte de funcţionalism. conflictualismul nu a avut după Marx un impact deosebit în sociologie. Este vorba pe de o parte de Talcott Parsons. nu mai contează dacă ea se dezvoltă istoric. Societatea este gândită astfel ca un ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii. Acest tip de conflict fundamental. El a fost contemporan. ci doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor care le sunt ataşate acestora. o perioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. Marx nu face altceva decât să se inspire. în secolul XX. ci şi 8 . Pentru structural-functionalişti nu mai contează evoluţia societăţii. sau structural-funcţionalism. din realitate. iar mai apoi în antropologie. care pune în mişcare pentru Marx toate societăţile. a trăit experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări muncitoreşti din acel secol zbuciumat. iar pe de alta de Robert K. Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului german. ci cel mult de disfuncţionalităţi. au avut o cariera cu mult mai semnificativă în ştiinţa socială. Funcţionaliştii au preluat conceptul de funcţie din biologie şi l-au cuplat celui de structură. Chiar şi modelul interpretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectivă distinctă care să facă carieră în noul secol.

Merton. este vorba de o construcţie subiectivă care determină un anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. indiscutabil. “Teoria sinelui oglindă”. mai mult decât atât. oarecum în doi timpi. mai târziu. Sunt preluate. dacă un subiect sau mai mulţi îşi definesc o anumită situaţie ca fiind conflictuală. fără a fi astfel în realitate. Se impune ideea construcţiei socialului de către actorii sociali. Mead a trecut relativ neobservat.prolific pentru cercetarea socială şi el va fi exemplificat şi concretizat în multe din temele pe care le vom trata. ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi reprezintă realitatea socială. la R. acea situaţie va deveni tensionată doar pentru că a fost astfel definită. Este vorba de interacţionalism. al doilea precursor important al interacţionalismului. Legea lui Thomas a căpătat o alta formă. lege care mai este denumită şi ca lege a definirii situaţiei şi care spune că dacă o situaţie este definită ca reală. anii ‘20-’30 ai secolului trecut. să spunem. în cadrul “legii profeţiilor care se autorealizează”. cel care propune o teorie consistentă de tip interactionalist. aceea de a genera la nivel obiectiv ceea ce nu a existat decât la nivel subiectiv. Lucrarea sa fundamentală “Mind. potrivit căreia sinele individului este format doar în interacţiunea cu ceilalţi. care sunt ca nişte oglinzi în care un individ se observă pe sine. ideile lui Weber. Mead fiind preocupat în primul rând de modul în care realitatea socială este construită de către subiecţi în cursul interacţiunilor dintre ei. Cu alte cuvinte. ilustrativă este legea lui Thomas. perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este formată şi este reductibilă la interacţiuni. iar exemplul profeţiei comunismului de către marxism este cel puţin interesant. o altă perspectivă semnificativă de analiză a socialului. este însă George Herbert Mead. care dă şi un conţinut mai 9 . speculându-se aceeaşi caracteristică esenţială a socialului. înaintea funcţionalismului s-a impus. Istoric cel puţin. chiar la începutul secolului al XIX-lea o teorie de factură interacţionalistă. Pentru Cooley. însă ele se articulează într-o manieră mult mai armonioasă. atunci ea va deveni reală prin consecinţele definirii ei ca reală. În acest sens. În vremea respectivă. Self and Society” propune o nouă perspectivă în sociologie. Cu alte cuvinte o profeţie se realizează tocmai pentru ca a fost făcută. Adevăratul creator al interacţionalismului. şi apoi pentru ceilalţi interacţionalişti nu este importantă funcţionarea socialului. Interacţionalismul va deveni o perspectivă majoră de analiză în sociologie abia în anii `40 o dată cu lucrările lui Herbert Blumer. Printre precursorii acestei perspective ar trebui să menţionam pe Charles Cooley cel care propune.

Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun Am observat în paragrafele precedente că întregul proces de constituire a ştiinţei sociale a fost unul eminamente metodologic. de cunoaşterea comună sau a simţului comun. care este şi astăzi. iar uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi sociolog există numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. dar şi prima lucrare de sociologie care se bazează pe date empirice. ci şi de cunoaşterea obişnuită. 10 .Park şi…Sumner. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren. definindu-i în primul rând natura comunicaţională.E. Este vorba chiar de statutul de ştiinţă. Este vorba de prima mare şcoală de sociologie din America. de sociologul francez Emile Durkheim. şcoala care propune considerarea oraşului ca laborator social. Metodologia nu ne ajuta doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică de cea speculativă. Este astfel consacrat termenul de interacţionalism simbolic pentru această perspectivă. la începutul secolului XX. specifică filosofiei. Şcoala de la Chicago.precis ideii de interacţiune. la nivelul oraşului. este vorba de “Sinuciderea”. alături de structuralism una dintre cele mai importante perspective de analiză a vieţii sociale. Este clar că de la un sociolog la altul. Primul este marcat. reprezentată de R. Nu putem încheia acest capitol oarecum istoric şi nu doar teoretic fără a mai menţiona două momente istorice semnificative. în anii ‘20 în SUA. Pentru a vorbi de ştiinţă socială nu este suficient să luăm în calcul doar separarea metodologică şi totodată istorică de filosofia socială. lucrare în care autorul francez analizează datele statistice privitoare la rata sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite populaţii din Franţa şi Germania. Interacţionalism simbolic pentru că interacţiunile dintre oameni sunt în fond interacţiuni în care se produc şi se schimbă semnificaţii. Pe parcursul diferitelor teme le vom surprinde şi le vom particulariza. Toate aceste perspective au fost descrise evident sumar şi oarecum analitic. Atunci când vom vorbi despre comunităţile urbane vom detalia contribuţia acestei scoli la istoria sociologiei în acest secol. cel care propune primul curs universitar de sociologie. este necesar să asumăm şi o altă diferenţă.

cunoaşterea ştiinţifică este mijlocită întotdeauna de concepte. Instrumentele şi metodele îi asigură cunoaşterii ştiinţifice. Cea mai importantă caracteristică este obiectivitatea. de nevoile imediate ale subiecţilor. ştiinţa a propus prin demersurile sale metodologice un tip complementar de cunoaştere. cât şi a celei sociale. d) Este obiectivă. de experienţă. ci de interese pragmatice. Prin urmare cunoaşterea comună este esenţială pentru dezvoltarea umană şi ea nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea ştiinţifică. de interesele pragmatice. un caracter înalt cuantificabil şi nu în ultimul rând informaţiile obţinute sunt sistematizate şi acumulate într-un corpus de cunoaştere care permite astfel evoluţia şi progresul acestui tip de cunoaştere. de care nu aveam nevoie. Principiile de sistematizare a cunoaşterii există şi în cunoaşterea comună. c) Este precisă.Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a cunoaşte realitatea înconjurătoare. Faţă de cunoaşterea comună care este întotdeauna nemijlocită. Cu toate acestea. “hic et nunc”. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată. pentru a avansa real în cunoaşterea lumii. de metode şi tehnici. Cunoaşterea comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţionată de orizonturile valorice. Cunoaşterea comună este subiectivă şi 11 . Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune ca obiectiv esenţial verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start orice tip de informaţii care nu se pot verifica. În afara unor asemenea competenţe de cunoaştere omul nu ar putea trăi nici în natură şi nici în societate. de instrumente de măsurare. b) Are un caracter mijlocit. cea ştiinţifică. de preferinţele şi atitudinile acestuia. Această formă de cunoaştere este superioară datorită principalelor ei atribute care o şi diferenţiază de cea comună: a) Se bazează pe evidenţe verificabile. iar dacă cineva ne întreabă după aceea dacă am văzut mărar spre exemplu. o mult mai mare precizie. Să ne gândim doar la banalul exemplu în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice. sau ne amintim vag de două trei persoane deşi în realitate numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi egal cu cel al celor care vindeau morcovi. constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva. adică întotdeauna aici şi acum. indiscutabil. sistematică şi acumulativă. Ea nu se poate desfăşura altfel. numai că în acel caz este vorba nu de principii logicraţionale. percepem extrem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva.

aceasta este cea mai importantă limită a sa, care o face să difere esenţial de cunoaşterea ştiinţifică, care fiind la polul opus este obiectivă. Acest statut al cunoaşterii ştiinţifice face ca ea să fie independentă de subiectul care utilizează mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echivalenţa produselor de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, adică persoane diferite utilizând aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor ajunge la aceleaşi produse de cunoaştere. ÎNTREBĂRI DE VERIFICRE 1. Când a apărut sociologia şi care au fost primii fondatori? 2. Care sunt principalele abordări şi perspective în sociologie? 3. Care sunt diferenţele dintre realitatea naturală şi cea socială? 4. Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice în raport cu cea comună? 5. Care sunt principalele legi sociologice lansate în secolul XIX? 6. Ce reprezintă legea definirii situaţiei? 7. Care este prima lucrare de sociologie bazată pe date empirice?

12

Tema 2 Metodele de cercetare a realităţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Măsurarea şi scalarea 2. Eşantionarea 3. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie Nu ne propunem în cadrul acestei teme decât o trecere în revistă a metodelor care, aşa cum am văzut în tema precedentă, sunt esenţiale pentru a asigura ştiinţificitatea demersului de cunoaştere a realităţii sociale. Metodele, împreună cu tehnicile lor aferente, vor fi prezentate şi exemplificate detaliat, separat într-un alt curs. Este necesar însă, în cadrul cursului nostru, să prezentăm succint conceptele şi termenii de bază ale metodologiilor de cercetare.

Măsurare şi scalare
Orice proces sau fenomen social trebuie să fie măsurat, evaluat pentru a fi cunoscut. Măsurarea se referă la anumite caracteristici ale respectivului fenomen, caracteristici care pot să aibă valori diferite şi tocmai din acest motiv este necesară. O caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs social, poartă numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele ea poate varia, adică poate lua diverse valori. Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră discretă, adică luând doar anumite valori date pe un anumit interval, sau dimpotrivă putând lua într-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile discrete şi variabile continui. Un grup poate să fie caracterizat de exemplu de o variabilă discretă cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sau a unei populaţii doar două valori, bărbat, femeie), în timp ce o populaţie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate fi caracterizată de o variabilă atitudinală (preferinţă de exemplu foarte mare, mare, moderată, mică sau foarte mică pentru un anumit lucru) care pe un interval să spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

13

Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie ordonată şi atunci vom spune ca ele formează o scală. Scala reprezintă o distribuţie de valori. Scalele pot fi în principiu de patru tipuri. 1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de succesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o variabilă. Spre exemplu lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie (telefon, maşina de spălat, autoturism, frigider etc) poate forma o asemenea scală. Aşa cum se observă între valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi “achiziţii” sau “dotări casnice” nu există nici un fel de ordonare sau ierarhie. 2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare scala prezintă ordonat aceste valori. Spre exemplu “aprecierea” unei anumite acţiuni întreprinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord total. 3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc măsurarea unor variabile de tip continuu. Prin urmare, faţă de scalele ordinale ele propun un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le poate lua o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este indiscutabil scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea unui membru din populaţie poate avea orice fel de valoare într-un interval dat. 4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct natural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un punct natural de pornire, zero).

Eşantionarea
În ştiinţele sociale se lucrează însă rar cu populaţii întregi. Aceasta deoarece este greu să poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane. Pe de altă parte, deloc de neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri uriaşe şi în mare parte inutile. Inutile pentru că în baza legilor statistice şi al calcului probabilităţilor se pot elabora eşantioane, adică grupuri de subiecţi dintr-o populaţie, care să fie reprezentative pentru întreaga populaţie studiată. Metoda poartă numele de eşantionare, şi presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selecţie 14

poartă numele de estimaţie. ci evaluarea lor.aleatoare. Alături de acestea. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi ştiinţele sociale Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează însă cu precădere doar pentru un anumit grup de metode de cercetare. adică valoarea unui anumit parametru este cuprinsă în realitate oriunde în intervalul de +/-5% faţă de estimator. ne garantează că alegerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de încredere în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce astfel o estimaţie a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populaţiei). există şi metode calitative de cercetare. Valoarea acestui procent este dependentă în principal de numărul subiecţilor din eşantion. aţa cum o să vedem. Este evident că limita devine 0 doar intr-un singur caz. Aceste limite ale estimării sunt date de regula în sistemul +/-n%. Pentru un eşantion de 1000 de persoane această limită este de aproximativ +/. a unui anumit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii populaţii. Metodele cantitative sunt însă pe de departe cele mai clar consacrate în cercetarea socială şi de aceea cu ele vom începe. adică se defineşte un interval limită în care se înscrie valoarea parametrului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului. Dacă o anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de parametru. pentru că estimează. atunci când volumul eşantionului devine egal cu volumul populaţiei.3 %. de care am vorbit mai devreme.5%. Precizia eşantioanelor nefiind dată de volumul populaţiei înseamnă că un eşantion de o anumită dimensiune are aceeaşi precizie fie că este elaborat pentru populaţia României fie pentru populaţia Chinei. Cu alte cuvinte legile statistice. valoarea parametrului. aceeaşi variabilă. şi nu de volumul populaţiei. metode în cadrul cărora obiectivul central nu este numărarea unor caracteristici standardizate. în anumite limite de încredere. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal. a) Ancheta sociologică b) Observaţia 15 . La un eşantion de circa 400 de persoane acest interval este de aproximativ +/. La cursurile de statistică şi de metodologie vor fi prezentate şi detaliate aceste aspecte. măsurată la nivelul eşantionului. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ.

Instrumentele de lucru sunt practic similare. poate fi de tip structurat. Dacă Guvernul ia o anumită decizie de 16 . spre deosebire de grila de interviu. iar întrebările unui astfel de chestionar. caz în care avem de a face cu o metodă strict calitativă de investigaţie. Dacă un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama opinii care să aibă caracter public. În principiu. se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative pentru anumite populaţii. tocmai pentru uşurinţa cu care ele pot fi interpretate şi utilizate. Grila de interviu foloseşte prioritar întrebări deschise. adică la care nu există variante prestabilite de răspuns. are marea majoritate a întrebărilor. Este vorba de procedeul chestionării. focalizată pe o problematică limitată. mai mult decât atât se încearcă estimarea opiniilor care au caracter public şi nu doar a opiniilor personale. adică care au variante prestabilite de răspuns şi în care subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un răspuns din cele oferite în chestionar. sau nestructurat. Sondajul de opinie este centrat însă doar pe întrebări care vizează opiniile subiecţilor. Evident distincţia este nuanţabilă.c) Experimentul d) Analiza documentelor sociale Ancheta sociologică Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare şi nu arareori ea este identificată cu cercetarea socială. dar şi profesionalismul lui trebuie să fie mai ridicat. care utilizează ca instrument ghidul de interviu. în principal există două procedee care sunt utilizate în cadrul anchetei. în funcţie de cât de structurată este grila de interviu. în astfel de condiţii. Libertatea operatorului de interviu este mai mare. Un tip special de anchetă. iar sondajul de opinie asta îşi propune să măsoare. Cu alte cuvinte atunci când o problematică se află în dezbaterea publică. chestionarul. Este evident ca interviul. care utilizează ca instrument chestionarul şi intervievarea. semistructurat. nu pot măsura ceea ce nu există. punând uneori întrebări de clarificare care nu erau trecute în grilă. şi care este confundat adesea cu ancheta. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii publice. pentru că el trebuie într-o măsură mult mai mare să se implice în procesul coordonării şi susţinerii investigaţiei. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor sociologice sunt relativ des făcute publice. iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii faţă de acea problemă atunci putem spune că opiniile lor au un caracter public. întrebări închise. este sondajul de opinie.

Ea este indiscutabil cea mai veche metodă de cercetare ştiinţifică. Daca Guvernul ia însă o decizie strict tehnică. Observaţia sociologică Observaţia sociologică este o metodă de cercetare care este preluată direct din metodologiile de cercetare ale ştiinţelor naturii. Observaţia sociologică. structurată) diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observăm. Sunt utilizate de asemenea pe scară largă în campaniile electorale pentru a surprinde dinamica preferinţelor electorilor. Avem de a face cu o metodă evident strict cantitativă în care esenţial este să identificam cantitativ anumite tipuri de comportamente. Este 17 . care era focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor. să zicem majorarea preţului la anumite produse care sunt de larg consum. atunci o întrebare privind favorabilitatea populaţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public. adică cu corectitudinea măsurătorii. de reorganizare a unor servicii proprii. În sociologie observaţia îşi propune. Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre” pentru a lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate. Această caracteristică. Acesta este un instrument relativ simplu în care sunt trecute (într-o formă organizată. cu siguranţă că se pot contura opinii cu caracter public faţă de aceasta măsură.interes public. comparativ cu ancheta. poate fi: • • • observaţie structurată observaţie nedistorsionantă observaţie participativă Observaţia structurată poartă acest nume pentru că în cazul ei se utilizează în mod obligatoriu o grilă de observaţie (protocol de observaţie). decizie care nu vizează interesul larg. se referă la precizia unei măsurători. analiza comportamentelor verbale şi nonverbale pe care oamenii le au în diferite situaţii. în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează datele. Cu alte cuvinte ne putem oricând întreba dacă ce s-a măsurat corespunde exact cu ce se dorea a fi măsurat. Precizia observaţiilor este extrem de mare şi deci putem spune că fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. fidelitatea. şi se află de multe ori în metodologie într-o relaţie inversă cu validitatea. Observaţia propriuzisă constă tocmai în notarea ordinii şi a numărului de comportamente de un anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă.

O a doua problemă pe care o ridică observaţia structurată este aceea a limitării posibilităţii ei de utilizare. ea poate fi utilizată doar pentru acele tipuri de domenii. însă tocmai acest lucru poate face ca identificarea şi notarea lor să fie disfuncţională. atunci se pune problema dacă nu cumva în realitate profesorul are anumite comportamente. cu atât mai puţin alte tipuri de comportamente. tocmai pentru că cineva îl observă. utilizarea lor fără ştirea subiecţilor ridică şi probleme de ordin deontologic. Există însă domenii de cercetare în care acest lucru nu este posibil. pereţi speciali cu oglinzi semitransparente sau un sistem de televiziune cu circuit închis. Dacă vreau să studiez comportamentul nonverbal al profesorilor în timpul predării şi asist evident la ore. de situaţii şi de indivizi unde avem deja o anumită cunoaştere prealabilă care ne face capabili să construim o grilă care să structureze observaţia. Pentru o gamă relativ largă de subiecte de cercetare observaţia nedistorsionantă poate fi însă utilizată cu succes. Din experienţa cotidiană ştim că practic întotdeauna oamenii. Principiul este simplu şi rezidă în utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi aparatura de înregistrare audio sau video. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar să fii întrun anume gen de contact cu aceea persoană. noi sau doar modificate. Aşa cum am spus. Mai mult. Există posibilitatea ca grila să fie extrem de precisă şi să descrie un număr extrem de mare de comportamente. tind să îşi modifice comportamentele. cum ar fi antropologia. unde se studiază comunităţi total diferite de cele în care trăim noi. nu în ultimul rând. adică care nu distorsionează comportamentele celui observat. iar observatorul care aplică grila să nu poată identifica corect un anumit gest. în alte ştiinţe sociale. 18 . Se pune însă problema dacă această prezenţă a observatorului nu influenţează comportamentele celui observat. Pentru a înlătura un asemenea neajuns a fost propusă metoda observaţiei nedistorsionante. Primul se leagă de ceea ce tocmai am prezentat. atunci când se ştiu observaţi. ele ca atare pot să fie vizibile şi.posibil de exemplu ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit tip de comportament. Este evident ca aceste procedee nu pot fi folosite oricând şi oriunde. s-ar putea să nu înţelegem nici măcar limba. Dacă dorim să cercetăm de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate în societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente ne putem aştepta în anumite situaţii. Observaţia structurată are două mari neajunsuri.

ca şi cercetare participativă. 19 . Cea mai importanta observaţie. grupurile studiate. Elton Mayo. se încearcă observarea şi implicit măsurarea unei variabile care caracterizează un anumit proces. adică numai observaţia în sine. adică acel gen de observaţie în care subiectul participă direct la activităţile grupului. cel puţin. Experimentul presupune în mod normal condiţii speciale de realizare. Aceasta după numele uzinelor unde a fost descoperit la începutul secolului trecut de către unul dintre pionierii sociologiei industriale. ci participând la viaţa grupului sau a comunităţii în cauză. interviuri nestructurate cu acei membrii. îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea. Cercetătorul american a dorit să facă la uzinele amintite un experiment în care se cerceta modul în care productivitatea muncii (considerata variabila dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu. asupra căreia insistăm în mod special. laboratoare. evident el va realiza. aparatură de înregistrare etc. însă trebuie să reamintim că sunt în general valabile toate comentariile pe care le-am făcut deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei nedistorsionante. în realitate această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă. într-o perioadă de timp destul de mare. treptat. Experimentul O metodă specială care derivă direct din observaţie şi care mai este numită şi observaţie provocată.În astfel de cazuri se poate utiliza observaţia participativă. într-o situaţie controlată de experimentator în care controlul presupune în fond manipularea unui factor (variabila independentă) pentru a observa modul în care variază caracteristicile pe care le urmărim şi care poarta numele de variabile dependente (pentru că depind de variabila independentă). fenomen sau comportament. Acest efect disturbator poartă un nume special. comunităţii pe care o studiază. efectul Howthorne. Din interior. Se poate realiza însă şi in mediul în care subiecţii. un astfel de observator este capabil să identifice şi să înţeleagă diversele comportamente. ca şi produsele culturale ale grupului în cauză. În principiu. pentru că observatorul nu doar va observa. Cercetarea participativă ne-a condus din nou în domeniul investigaţiilor de tip calitativ. El poate face acest lucru declinându-şi sau nu calitatea de observator. este experimentul. se leagă de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însuşi. ea fiind o metodă eminamente calitativă şi deci implicit astfel este şi observaţia participativă. Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare.

datele înregistrate este posibil să fie într-o anumită măsură expresia tocmai a metodei de investigaţie utilizate. este analiza documentelor sociale. cărţi). ci şi procesele şi fenomenele. În realitate muncitorii respectivi reacţionau la schimbarea pur şi simplu a mediului. Documentele sociale pot fi: • • • publice (exemplu. de temperatura. cât şi în al doilea război mondial. care erau produse tocmai de experiment. ziare. Adică pur şi simplu participarea la experiment îi făcea pe oameni mai atenţi şi mai eficienţi. Rezultatele au fost paradoxale. emisiuni tv/radio. cv-uri. variaţiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul mediului. căldură. devenind mai atenţi din această cauză şi având implicit un randament mai bun. De fapt. oficiale (acte.Era vorba de nivelul iluminării atelierelor respective. ca şi la observaţia structurată de altfel. De altfel. scrisori. etc. Ea a fost lansată în perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a investiga fenomenele politice din URSS (faţă de care exista o blocadă comunicaţională). lumină) ducea la creşterea productivităţii muncii. (toate variabile independente). pentru că ce se observa în final. De acest efect trebuie să ţinem cont în orice tip de investigaţie socială în care observatorul poate influenţa. Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de 20 . hotărâri de divorţ. Analiza documentelor sociale Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar prezentul. Numai ca şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la acelaşi efect. după o perioadă de timp se ajungea relativ rapid la randamentul dinaintea schimbării respective. în special de Marea Britanie. etc. acte de proprietate.) personale (autobiografii. Concluzia care poate fi trasă este aceea că în orice experiment. dacă se schimbă nivelul luminii să zicem. fişe medicale. ca şi produsele culturale ale societăţilor trecute. putem spune că experimentul se studia pe sine. Orice creştere a variabilei independente (zgomot. de deces. dincolo de experiment. memorii etc) Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de conţinut. cel puţin prin prezenţa sa comportamentul subiecţilor pe care îi studiază. Evident acest tip de analiză este posibil de realizat faţă de documentele sociale ale oricărei societăţi. inclusiv contemporane. certificate de naştere. de nivelul zgomotelor.

Studiul de caz se realizează evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o problematică dată. derivat din anchetă este focus grupul. este vorba de studiul de caz. “Monarhia a distrus cultura romanească”. care pe o perioadă de mai bine de un deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea americană. Cu toate acestea. Tipuri speciale de investigaţii Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de investigaţii. etc. Putem studia de exemplu modul în care s-au format relaţiile de 21 . (dăm câteva exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru România”. Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă.) personajele Sunt utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj. temele (sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. Se pot efectua însă şi analize de documente la fel de bine. La limită. care implică utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau complementare. este un tip de anchetă. în care se pot reuni mai multe metode simultan. Unităţile de analiză clasice sunt: spaţiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat anumitor probleme spre exemplu). Un alt tip de investigaţie. “Comunismul este de vină pentru starea naţiunii” etc. articolul. Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă pe care am amintit-o deja şi in cadrul căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe baza de interviu. cuvintele (se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte. itemul Este în fapt un tip special de produs care este analizat ca atare. se pot aplica teste. el este un tip mult mai complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor experimente). se pot face analize de documente (asupra conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului etc). de exemplu de câte ori apare cuvântul dreptate într-un program electoral). de exemplu. editorialul.analiză pe care le identificăm într-un anumit document. Putem spre exemplu studia evoluţia rolului femeii în societatea americană. studiind personajele feminine dintr-un serial ca Dallas. adică de interviu de grup.

putem să facem observaţie participativă etc. în timp ce în cazul panelului se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi eşantion. Care sunt principalele tipuri de investigaţii complexe în cercetarea socială? 22 .muncă într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse metode. Care sunt principalele tipuri de scale? 4. ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se leagă de analiza temporală a unor procese sociale. într-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen. cu aceleaşi instrumente de investigaţie. putem realiza interviuri. Ce este eşantionarea? 3. ideea fiind aceea de a utiliza aceeaşi metodă. Ce sunt variabilele şi câte tipuri de variabile există? 2. În fine. Ce este ancheta sociologică şi care sunt principalele tipuri de anchetă? 5. pe o anumită perioadă de timp. Ce este efectul Hawthorne? 9. Care sunt avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de observaţie? 7. Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea că în cadrul analizei longitudinale se utilizează acelaşi instrument de cercetare (chestionar. Ce este un experiment sociologic? 8. Care sunt tipurile de observaţie sociologică? 6. Ce este analiza documentelor şi care sunt principalele tipuri de unităţi de analiză a conţinutului documentelor? 10. asupra aceleiaşi populaţii. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale şi evident sunt extrem de utile pentru analiza socială. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare. În cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode. Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul panel. grilă de observaţie etc) aplicat unor eşantioane similare decupate la nivelul aceleiaşi populaţii. pe o anumită perioadă de timp. Putem utiliza chestionare. o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă.

în raport cu natura. Tipologia culturii Există extrem de multe prejudecăţi pe care modernitatea le-a adus cu sine în istorie. Este firesc pentru că. prin natura sa animală. Cu siguranţă inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori aceasta putere. Doar 20 de specii de animale atacă necondiţionat omul. orice ştiinţă socio-umană are de a face cu cultură sau cu produse culturale. în forme diferite. s-a spus chiar. Omul este şi a fost mereu unul dintre cele mai puternice animale. Şi nu astăzi. transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc. Ce este cultura 2. Cea mai simplă definiţie pe care o putem da. În sine. de comportament şi de producţie. omul este puternic. Este vorba de chiar mediul pe care şi l-a construit şi în care trăieşte şi care formează ceea ce sociologii numesc cultură. 23 . Acum vreo două decenii cineva a numărat peste 2000 de definiţii date acesteia. doar gândirea fiind cea care l-a făcut capabil să poată supravieţui. Omul însă atacă absolut toate speciile. Dar dincolo de inteligenţă omul a creat ceva în jurul său care l-a făcut şi îl face cel mai puternic animal care a existat vreodată pe această planetă. cu excepţia celui genetic. Structura culturii 4. Ce este cultura? Nu este deloc uşor să defineşti cultura. Cultura şi civilizaţia 3. ci din totdeauna. Una dintre acestea este aceea legată de natura firavă a fiinţei umane.Tema 3 Cultura După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. În realitate lucrurile nu stau mai niciodată aşa cum cred filosofii. în raport cu restul animalelor. şi de la care plecăm în analiza noastră este următoarea: Cultura reprezintă toate modurile de gândire. omul a fost văzut de moderni într-o totală inferioritate. într-o formula atât de plastică că omul este o “trestie gânditoare”.

dar experimentele aceloraşi etologi au arătat că un şoarece are capacitatea de exemplu să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se poate ieşi dintr-un labirint. Revenind la definiţie observam că genetica este pusă oarecum în opoziţie cu cultura. Prin urmare. din ceea ce am prezentat. însă şi scrierea de obscenităţi pe pereţii toaletelor sunt un produs cultural. rezultă că o condiţie a existentei culturii este aceea a capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de supravieţuire. chiar şi în cazul celor mai puternice instincte umane. etologii demonstrând. că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu vad înainte alţi prădători din propria specie cum vânează. Mai mult. este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc. Faţă de accepţiunea obişnuită a termenului. 24 . reprezintă cultura. care sunt produse culturale. prin orice mijloace negenetice. bem în anumite locuri. pentru ca învăţarea este procesul de bază prin care se poate asimila cultura şi indiscutabil că învăţarea este un substitut pentru genetică. spre exemplu. care vine din limba latină şi care se referă mai mult la cultivarea spiritului (de la cultivarea pământului). Că noi le acordăm o importanţă diferită în societate este o problema diferită. Majoritatea comportamentelor animalelor sunt condiţionate de instincte în timp ce în cazul oamenilor majoritatea comportamentelor sunt indiscutabil condiţionate de învăţare. este pompată. Spre exemplu. Ambele producţii sunt producţii culturale şi atâta tot. Într-un fel aşa stau lucrurile. trebuie să înţelegem că din punct de vedere strict cultural între “Luceafărul” lui Eminescu şi înjurăturile strigate pe stadioane nu există nici o diferenţă. Dacă aşa stau lucrurile aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în care are capacitatea să înveţe şi să transmită unor urmaşi anumite comportamente învăţate. Bunele maniere sunt indiscutabil un produs cultural. Mai mult. există permanent o “îmbrăcăminte” culturală a acestora. apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin ţevi. Există cu siguranţă o baza instinctuală a comportamentelor şi în cazul omului numai că.Cu alte cuvinte tot ceea ce este produs sau utilizat de către om şi care este susceptibil de a fii transmis generaţional. Este evident că învăţarea este prezentă şi la animale. ci doar cu un rudiment. conducte. bem totuşi apă din pahare sau căni. în sens ştiinţific cultura nu se refera doar la produsele de elită create într-o societate. Evident că nu avem de a face cu o cultură în sensul propriu al termenului. ci la orice fel de produs.

Prin urmare expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” nu este în realitate decât expresia unor rudimente ale unei culturi rurale nemoderne. Dacă de exemplu ni se pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi au propria lor cultură.Un alt aspect interesant. pe drept cuvânt. adică tangibile. uneori chiar ca şi sinonim. Cu alte cuvinte nu natura materială sau 25 . aşa cum orice producţie materială asumă în realitate idei. Este indiscutabil că putem împărţi produsele culturii în materiale. societăţi în care evident bătrânii nu mai pot avea acelaşi statut. facem distincţie între cei doi termeni. Cu alte cuvinte cultura ar desemna în special latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate. ambele componente. Spre exemplu dacă forma fundamentală de transmitere este comunicarea orală. folosit în strânsa corelaţie cu termenul de cultură. Cu toate acestea în limbajul obişnuit. Acest gen de dihotomie este deci incorect pentru că postulează o imposibilitate. în proporţii diferite desigur. La nivelul cunoaşterii comune a fost consacrată o diferenţă între cei doi termeni ca ţinând de natura materială sau spirituală a produselor etichetate cu cei doi temeni. în timp ce civilizaţia pe cea spirituală. parcă nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de civilizaţia din Ghimpaţi. în vechime. relevat de definiţia pe care am utilizat-o. este acela legat de faptul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională. rolul bătrânilor este fundamental pentru că ei sunt principalele arhive ale tezaurului comunitar. Modul prioritar în care această transmitere are loc face ca o cultură. idei. respectiv societatea care o posedă. Într-o astfel de societate spre exemplu. Cultura şi civilizaţia Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să încercăm să îl diferenţiem de un alt termen uzual. sa aibă un anumit tip de profil. Este vorba de termenul de civilizaţie. norme de utilizare etc. Numai că orice fel de produs cultural are prezente. pentru că ceea ce nu se poate transmite nu aparţine culturii. În realitate diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea culturii şi nu de natura produselor sale. structuri de conducere de genul “sfatului bătrânilor”. Societăţile care practică scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi istorice. şi spirituale (valori. Transmiterea culturii este prin urmare un proces vital pentru orice societate. Nu poate exista producţie spirituală fără un suport material. norme). atunci aceste societăţi vor avea un anumit tip de structură şi de produse culturale. De aici.

decât ideile. anumite norme de organizare a locuinţei. spre exemplu consacrarea limitei de viteză în localitate 26 . care sunt idei care sunt preţuite. cultural vorbind. trebuie să înţelegem că o dată cu televizorul noi am importat.spirituală este esenţială. diverse stiluri de viaţă etc. Structura culturii Discuţia anterioară ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a culturii. pentru că în acest gen de împrumuturi culturale cele mai vizibile sunt indiscutabil produsele materiale. Normele sociale sunt extrem de diverse. Orice fel ce comunitate sau societate are o cultură proprie. ceea care în fond îi dă identitate şi îi asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. şi anumite norme şi tipuri de comportament. ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte comunităţi sau societăţi. Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate. putând spune chiar că trăim în permanenţă într-un univers normativ. În asemenea cazuri vorbim de civilizaţii. Distincţia greşită pe care am prezentat-o mai devreme. Pe de o parte putem vorbi de norme ideale. capătă astfel o explicaţie. Definirea normelor poate fi făcută însă în două maniere diferite. Cu siguranţă însă că cel mai vizibil va rămâne evident aparatul ca atare. modurile de fabricaţie. dacă vom rafina analiza însă. La fel. Acestea sunt în fond modele prescrise de comportament pentru anumite situaţii sociale. Valorile ghidează în general acţiunile oamenilor şi totodată ele sunt o bază pentru marea majoritate a normelor sociale. vom descoperi trei componente majore ale culturii: ! componenta ideatică ! componenta normativă ! componenta obiectuală Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor. respectate şi care determină anumite reacţii ale membrilor unei comunităţi. Am distins între o componentă materială şi una spirituală. adică a unităţilor de semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie) care sunt vehiculate într-o societate dată. ca şi normele de utilizare care au fost preluate o dată cu amfora. miturile. adică de norme prescrise şi de regulă consfinţite formal. O categorie specială a acestora o formează valorile. Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci . Există însă culturi “dezvoltate” ale căror produse culturale sunt preluate de alte societăţi. care deci “exportă” produsele culturale proprii. în lumea contemporană.

de normele de organizare şi de normele sociale ataşate respectivei tehnologii. Între modalităţile de asimilare a lor pot exista chiar diferenţe însemnate. Limita de viteză definită ideal. Mai sunt necesare două precizări conceptuale. Ea spune că la introducerea oricărei noi tehnologii se produce un decalaj între asimilarea normelor tehnice (primele asimilate pentru că fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie) şi normele de organizare şi cele sociale. care se cheamă “Teoria devalajului cultural”. cum ar trebui să fie anumite produse culturale.la 50 km la oră este o normă formală. norme etc. care se referă la modul în care oamenii utilizează. care gravitează doar în jurul teoriilor despre conducere). Este vorba de normele pur tehnice. Maşina poate fi proprietatea personală a cuiva. este lesne de înţeles. La fel ca şi în cazul ideologiilor avem de a face cu definiţii generice pentru cei doi termeni. dacă am sta să măsurăm viteza cu care merg în medie. În realitate există cel puţin trei tipuri de norme asociate unei tehnologii. iar pe de alta parte. dar şi de norme sociale. maşinile. Tehnologiile în cadrul culturii ocupă un loc cu totul special. dacă dorim să studiem cultura ideală sau pe cea reală. Dacă luăm ca exemplu tehnologia automobilului. W. Putem extrapola aceste idei şi atunci am putea vorbi şi de o cultură ideală (definită în termeni normativi. atunci trebuie să considerăm că. cultural se poate reduce la o asociaţie între anumite obiecte şi anumite norme.Ogburn a lansat chiar o teorie în acest sens. Într-o asemenea situaţie avem sigur de optat atunci când analizam cultura. Ori de câte ori avem asociate idei şi norme vom spune că avem de a face cu ideologii (într-un sens evident mai larg decât sensul obişnuit. valorifica şi îşi schimbă modul de viaţă datorită noului mijloc de transport. avem nevoie şi de norme de organizare (ex. în realitate. Natura normativă a tehnologiilor trebuie să o înţelegem însă într-un cadru mai larg decât cel al cunoaşterii obişnuite. însă tehnologia este un bun public şi de aceea toţi 27 . dincolo de normele strict tehnice de funcţionare a maşinilor. La nivel comun reducem tehnologia la nişte obiecte şi la nişte norme tehnice asociate.) şi de o cultură reală. am putea să descoperim că nu este respectată şi că în fapt norma de viteză reală (statistică) este de 55 km la ora şi nu 50. Numai că în viaţa socială se respectă de multe ori ceea ce am putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate de cei mai mulţi) adică norme care există în realitate în sensul în care ele se impun în practica socială. Aceste norme nu sunt învăţate însă doar de posesorii noii tehnologii. orice asociere a unor obiecte şi a unor norme formează o tehnologie. Cu alte cuvinte trebuie să înţelegem că în fond orice tehnologie. regulile de circulaţie).

Aceasta reprezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. impuse în practica socială reală. sancţiuni. precisă (definite ideal). La fel. pentru Ogburn. Putem vorbi şi de societăţi anomice. televiziunea la începuturile sale a produs extrem de multe efecte negative datorită în principal suprautilizării sale de către telespectatori. Nerespectarea normelor atrage în mod normal. adică societăţi în care există un puternic cult al normelor sau există o mare toleranţă faţă de încălcarea normelor. Şi pietonii cunosc regulile de circulaţie. care. Putem vorbi de societăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe. Dacă luam în consideraţie aceste două caracteristici atunci putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri de norme sociale: Sancţiuni puternice Norme formale Norme informale Legi penale Morala. şi ei ştiu cum poate fi utilizată o maşină în societate. şi ei sunt beneficierii acesteia etc. este dealtfel cauza accidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care toate tehnologiile cu impact public le au în faza de iniţiere. care sunt asimilate mai greu faţă de cele tehnice. în sensul că a sancţiona un act înseamnă ai da un anumit tip de calificativ. cât şi recompensa. se produce un decalaj cultural. de la începutul secolului XX. unde. Este celebru cazul unui mic orăşel din Australia. sau pot fi informale. Pe de alta parte normele pot fi formale. adică exprimabile într-o forma scrisă. La debutul noilor tehnologii în special datorită normelor sociale. în prima săptămână ele s-au tamponat de trei ori şi să ţinem cont de faptul că viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor căruţe. adică de societăţi în care există o disoluţie a ordinii normative. Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. în orice societate. adică fără o formă scrisă.membri societăţii în care a pătruns aceasta tehnologie trebuie să cunoască aceste norme. fie pozitiv fie negativ. Pedepsele pot fi puternice sau slabe (ca şi consecinţe în raport cu subiecţii). deşi existau doar două maşini. tradiţii Sancţiuni slabe Legi civile Obiceiuri 28 . în fapt pedepse. Termenul de anomie în sens de disfuncţionalitate normativă a fost propus de Emile Durkheim fiind un concept esenţial în analiza sinuciderilor. Aceasta pentru că în sociologie prin sancţiune vom înţelege atât pedeapsa.

Această transmitere este în principal un proces de comunicare care are la bază limbajul. Evident codul morse este un astfel de limbaj. care sunt reguli de combinare a semnelor între ele (un caz particular pentru 29 . mergându-se până la izolarea totală (socială) a individului în comunitate. La fel. Regulile sintactice. de un limbaj al florilor (anumite flori au anumite semnificaţii şi sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi desigur putem continua. ca orice sistem de semne şi de reguli de utilizare a acestora capabile de a transmite mesaje. Studiul limbajului este din aceste motive un mijloc esenţial de analiză culturală.Această clasificare este indiscutabil una cu care operăm. Limbajul – pivotul culturii Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii de la începutul acestei teme ne aducem aminte că elementul fundamental de caracterizare al culturii îl reprezentă transmiterea culturală de la o generaţie la alta. lumina roşie ca atare reprezintă semnalul. Dacă culoarea roşie a semaforului ne indică interdicţia accesului. Când vorbim de limbaj avem în vedere în primul rând limba naturală. care sunt unităţi de semnificaţie purtate de un semnal. în timp ce legile civile au sancţiuni pecuniare moderate sau mici. alta decât cea referitoare la sine. Şi plasa pe care o punem în autobuz pe un scaun poate juca rolul de semn pentru ca ea semnifică o interdicţie de acces (locul acela este ocupat). aşa cum acelaşi tip de semnal poate avea asociate semnificaţii diferite. dar putem vorbi şi de un limbaj nonverbal. Adică orice poate fi purtător de semnificaţie. Orice limbaj poate funcţiona doar pe baza a două tipuri de reguli. La baza oricărui limbaj stau semnele. Rezultă deci că limbajul este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco care definea semnele ca “orice este pus pentru altceva”. Semnalul este suportul fizic al semnului. în timp ce pentru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există sancţiuni. chiar dacă nu în aceasta manieră şi în viaţa cotidiană. Evident aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale. Mai mult. însă limbajul este definit mult mai larg. normele morale au exprimate sancţiuni foarte dure. formele şi modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profile ale culturilor în cauză. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni privative de liberate sau penalităţi foarte mari.

Eco pentru a desemna intelesurile culturale ale semnelor. Aceste elemente funcţionează într-o cultură integrate în anumite complexe culturale. prin anii 30 ai secolului trecut au lansat o teorie extrem de şocantă. dar nici minotaurii sau ingerii. Dansul spre exemplu este un complex cultural. ar putea să înţeleagă teoria relativităţii a lui Einstein mai bine decât orice fizician european. Adica putem avea semne si pentru ceea ce nu exista in realitate si este definit doar culural. Cu ale cuvinte ipoteza spune că oamenii care au limbaje diferite. Un simplu obiect. însă numai pentru limbi care sunt extrem de diferite. 30 . Klingonieinii din filmele s. nu exista in realitate. o normă de salut etc. văd şi înţeleg lumea în forme diferite.f. Gândirea nu poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele. versuri. datorită limbii pe care o învaţă încă din primii ani de viaţă. sunt exemple în acest sens. În afara acestor reguli limbajul nu poate exista. Desigur este o ipoteza provocatoare. Dar există o legătură între modul în care gândim şi limbajul pe care îl avem? Doi savanţi americani. deci care nu au o baza comună de derivaţie care indiscutabil estompează diferenţele. stiinta semnelor. Un lingvist chiar afirma că un copil chinez. Edward Sapir şi Bejamin Whorf. pentru simplu motiv ca el are un sens al relativismului asumat la nivelul limbii. adică fără limbaj. Cu alte cuvinte un român şi un japonez s-ar putea să vadă lumea în realitate diferit pentru că posedă limbi extrem de diferite. de a o înţelege şi de a ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedam. chiar limbi naturale diferite. o melodie. Cultura. Am putea să ne întrebăm bunăoară cum gândesc timpul chinezii. Dar nici noi nu putem gândi realitatea în afara unor asemenea reguli şi evident în afara limbajului.limba naturală este gramatica) şi reguli semantice. de U. subcultura şi contracultura Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural. Ea poartă numele de teoria sau ipoteza relativismului lingvistic şi stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea. Ea poate fi corectă. dar au în schimb formule de relativizare pe care noi nu le posedăm. norme pentru cei care dansează (o componentă strict tehnică prin urmare) şi cu siguranţă chiar şi o anume îmbrăcăminte 1 Termen utilizat in semiotica. care nu au formule gramaticale pentru timp în limba lor. Aceasta pentru ca un semn nu trebuie sa aiba o corespondenta obligatorie in relaitate. care reuneşte muzică. adică în sisteme în care sunt asociate mai multe elemente. care sunt reguli de corespondenţă între semne şi realităţile (sau unităţile culturale)1.

un anumit stil de viaţă etc.etc. Ei nu îşi omoară singuri animalele. de exemplu subcultura rockerilor şi putem continua cu alte exemple. continuaţi să vă închipuiţi. dar vai cel mai sinistru lucru este că oamenii ăia albi nu sunt normali. ori sectele religioase.. adică de culturile care aparţin unor comunităţi care şi-au dezvoltat complexe culturale proprii. ci le iau gata moarte. că obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai corecte. Ce sinistru să mănânci cadavre!!! Cu siguranţă că şi nouă ni s-ar părea ciudate multe din produsele culturii tribului din care face parte tânărul bărbat de care vorbeam. Ar povesti de exemplu că oamenii ăia albi sunt tare ciudaţi. însă pot avea complexe culturale proprii care să le diferenţieze. în care pot să existe formule de comunicare proprii. ca femeile. xenocentrism şi relativism cultural Închipuiţi-vă că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic de undeva din Oceania. 31 .ce prostie !!. care nu a văzut niciodată lumea civilizată. de exemplu. Aceasta atitudine. Comunităţile marginale. de considerare a propriei culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la realitate poarta numele de etnocentrism. numai când pot fi considerate într-o relaţie polara (deci opuse) cu acestea atunci putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. ca şi de subculturi. Orice societate tinde să considere că produsele din propria sa cultură sunt superioare celor din alte culturi. ce ar putea povesti alor săi. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază. grupurile deviante. vai vânate cu multe zile înainte. Trebuie să precizăm însă foarte clar că termenul de subcultură nu are nici un fel de conotaţie peiorativă. ca în fiecare dimineaţa spre exemplu îşi bagă un beţişor cu păr în gură. Putem vorbi atunci de o cultură dominantă. unii spuneau ca era vorba chiar de săptămâni. S-ar întoarce apoi în tribul său şi. El exista în orice cultură şi este unul din factorii fundamentali ai conservării identităţii culturale a unei comunităţi. norme şi stiluri proprii de viaţă. de subcultri ale unor comunităţi care au valori. absolut toate îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe . Subculturile pot să aparţină unor comunităţi profesionale (de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor. Etnocentrism. dezvoltă uzual contraculturi. mănâncă numai mortăciuni. el se referă exclusiv la ideea apartenenţei şi deci a raportării la o cultură dominantă şi nimic mai mult. ar veni în România pentru câteva zile şi ar trăi printre noi. Dacă complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent şi în cultura dominantă.

evoluţie care este determinată în fond de capacitatea de a prelua tot ce poate fi considerat valoros. Este oribil să mănânci “cadavre”. la origine de antropologi. pisici. Aculturaţie. ieşim în oraş să mâncăm o pizza. la fel ca şi mulţi occidentali de altfel etc. Evident exocentrismul este şi el important pentru că fără el nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor. Trebuie însă să înţelegem că este greu să facem real diferenţieri între culturi. creierul unei maimuţe omorâtă în faţa ta sau câini. adică de atitudinea potrivit căreia produsele culturale ale unei alte culturi sunt superioare celor din propria cultură. Dar la fel de sinistră este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc. de considerare a fiecărei culturi din propria ei perspectivă. aşa cum şi americanii preferă maşini japoneze. am vrea să ne petrecem concediul într-o ţară exotică. Ele sunt desemnate prin trei concepte care 32 . Ni se pare stupid un dans sau modul în care se îmbracă sau se pictează nişte primitivi din Amazonia. care nu au fost inventate la noi. nici radio şi nici ziare. Atunci când două societăţi interacţionează. culturile lor intră şi ele în contact. Culturile diferitelor societăţi sunt astfel puse permanent în contact. şerpi. Preferăm spre exemplu maşini occidentale. Să ne gândim că fără xenocentrism astăzi în România nu am fi avut televiziune. dar de ce să credem că lor li s-ar părea altfel modul în care tinerii dansează la noi rock sau modul în care bărbaţii şi femeile se săruta? Pentru noi anumite comportamente. însă trebuie să fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii pentru comportamentele lor. şi asta practic în orice societate. El exprimă faptul că toate culturile sunt evaluabile numai din punctul de vedere al unor criterii proprii şi că nu putem compara două culturi decât dacă ele admit criterii interne comune. sau la un hamburger. şi ea existentă în majoritatea societăţilor. ci au fost preluate de-a lungul timpului tocmai pe baza unei astfel de atitudini. impusă de cercetătorii sociali. au o semnificaţie. poarta numele de relativism cultural. acomodare şi asimilare Este evident că oamenii din comunităţi şi din societăţi diferite interacţionează în permanenţă. Contactul între culturi. dar nici pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle. Exista întotdeauna pentru anumite produse culturale străine credinţa că ele sunt mai bune decât cele din propria cultură. Această atitudine. caz în care sunt posibile trei tipuri mari de situaţii. nu am fi avut autoturisme şi extrem de multe alte lucruri. vom spune. Este vorba de exocentrism.Există însă şi o atitudine opusă.

Comunităţile asiatice. Asimilarea este procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă. în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie. ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă sunt două exemple simple de aculturaţie. Trebuie subliniat însă faptul că de multe ori noile complexe ajung să se impună şi să fie uitată cu totul originea lor şi atunci este greu să mai poată fi considerate produse ale aculturaţiei. Traista ţărănească cu fermuar. prin două populaţii diferite. Care este tipologia normelor sociale? 4. care şi-au pierdut cu totul cultura de origine. practic ei nu mai păstrează nimic din cultura africană de origine. mai mult. Conceptele prezentate ne ajută astfel să înţelegem aceste procese. ca urmare a contactului dintre două culturi. se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi care au în componenţă elemente din culturi diferite. care la rândul lor se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze. ei sunt cei mai americani dintre americani. respectiva populaţie ne mai păstrând decât anumite complexe culturale proprii şi deci cultura să nu mai existe decât ca o subcultură a culturii dominante. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. aşa cum spunea cineva. Cum poate fi definită cultura şi ce relaţie există între cultură şi civilizaţie? 2. însă trebuie să menţionăm faptul că dintre ele. însă ambele şi păstrează identitatea.Braudel. Este vorba de aculturaţie. uneori chiar şi limba sau religia. în timp ce toţi ceilalţi americani. acomodare şi asimilare. Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi definească graniţe clare şi să convieţuiască.au fost propuse de Fr. pentru că ei nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de origine. Aculturaţia este procesul prin care. Care este structura culturii? 3. Între cele două culturi există numeroase împrumuturi. cel care s-a monetizat într-o formă cu totul deosebită. Un exemplu celebru îl oferă negrii din America. Toate aceste trei procese sunt extrem de importante pentru evoluţia comunităţilor şi a societăţilor. sunt exemple de comunităţi care au culturi care s-au acomodat. Ce este decalajul cultural? 33 . în marile oraşe. proveniţi din Europa sau Asia au păstrat numeroase complexe culturale din culturile de origine. într-o analiza strălucită a civilizaţiei mediteraneene în Renaştere.

Ce rol are limbajul în cadrul culturii? 6. Ce sunt subculturile şi contraculturile? 34 .5. Ce este ipoteza relativismului lingvistic 7. Ce este relativismul cultural? 9. Ce este aculturaţia? 10. Ce sunt asimilarea şi acomodarea? 11. Ce relaţie este între etnocentrism şi exocentrism? 8.

35 . în special medici. necunoscându-se prelucrarea nici unui metal. Agenţii de socializare Încă din secolul al XVIII mulţi oameni de ştiinţă. cel mai frecvent în jur de 10-12 ani. De fapt este vorba de copii crescuţi de animale sălbatice. ci ei sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc. puterea societăţii de a forma oameni. Interesant este faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră când trebuia. Tribul din care fata făcea parte se afla cumva la nivelul epocii pietrei. Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău. În special femelele de lup. în primii ani de viaţă. aşa cum filosofii moderni credeau. Socializarea în viziunea interacţionismului simbolic 4. Poate şi mai curios toţi aceşti copii sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele care i-au crescut. nişte antropologi au avut curiozitatea. Pe la începutul secolului trecut. Încercarea de reintegrare socială fără excepţie a eşuat întotdeauna dacă copilul respectiv trăise mai mulţi ani în sălbăticie. dar în fiecare din ultimele trei secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. Asemenea accidente sunt extrem de rare. Cu alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani. să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib arhaic de pe undeva din zona Amazonului şi să o aducă în lumea civilizată. Ce este socializarea şi care sunt factorii ce o influenţează 2. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri. Un caz diametral opus.Tema 4 Socializarea şi construcţia sinelui După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. au fost preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. poate nu foarte deontologică. în primul rând pentru că respectivii copii reproduceau extrem de bine comportamentele animalelor care îi crescuseră. Teorii ale formării personalităţii 3. sunt cele care în urma unor întâmplări nefericite au ajuns să crească “pui” de om. Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură sau răi. dar nu numai ele. Cum s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea civilizată? A ajuns profesoară la Sorbona.

pentru că într-adevăr. Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea umană. Factorii care influenţează procesul de socializare Exista mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. inclusiv ereditare. determinantul biologic. Într-o abordare culturalistă socializarea reprezintă în schimb procesul de achiziţie a culturii unei societăţi. acest proces. nenumărate definiţii ale socializării. Exista însă. chiar dacă aceştia trăiau în familii extrem de diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune. ca şi în cazul culturii. Îi vom prezenta succint: a) determinantul biologic b) mediul fizic c) cultura d) experienţa de grup e) experienţa personală a. ca un proces de formare a personalităţii umane. în timp ce pentru interactionalism ea reprezintă procesul construcţiei sinelui. Experimentul nu a dovedit acest lucru.Ce este socializarea? Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de socializare. este influenţată de anumite caracteristici biologice. Ideea era că se dorea sublinierea rolului fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil. 36 . în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii foarte diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul în afara unor norme deontologice). în afara oricărui determinant biologic. Un anumit tip de temperament. Spre exemplu. în conţinut. existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor. asta reprezintă. socializarea poate fi văzută într-o perspectivă psiho-socială. fac ca individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială. Este evident că formarea personalităţii individului. ca şi procesul de achiziţie a produselor culturii. formulate în funcţie de perspectiva de abordare. Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin. anumite caracteristici afective.

Stalin se pare că s-a supărat atât de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o disciplina interzisa în URSS şi în celelalte state socialiste câteva decenii. b. mediul fizic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru ca noi trebuie să ne adaptăm în permanenţă la el. Este dealtfel un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare etc. Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud al Nord, creste în general toleranţa faţă de normele restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă de exemplu femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un factor care influenţează procesul de socializare. c. cultura. Este evident ca profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi. Teoria spaţiului mioritic, a lui L. Blaga nu este decât o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie ca italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, ca arabii sunt extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi, etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt capitol, baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordam unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale. Unii sociologi au încercat să surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate de bază (profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite societăţi) la R.Linton, sau personalitate modală la de Bois, care se referă la acelaşi lucru în fond, modul fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o distribuţie, deci este cea mai des întâlnită. d. experienţa de grup Viaţa în grupuri este evident o caracteristică general umană. Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în mod deosebit. Când vom trata, în final, agenţii de socializare vom insista mai mult asupra rolului grupurilor în socializare. 37

e. experienţa personală Este practic de la sine înţeles că experienţa personală este un factor esenţial în procesul de socializare şi nu necesită în realitate multe comentarii. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu modul în care informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare. Aşa cum o să vedem puţin mai târziu una dintre cele mai importante perspective sociologice, interacţionalismul, face din activismul subiectului socializat un factor esenţial al socializării.

Etapele şi tipurile socializării
La modul general există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care constituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este vorba de: • • • socializarea primară socializarea secundară socializarea continuă Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de şapte ani. în această perioadă copilul asimilează limbajul, normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, care îl fac sî poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai important agent de socializare (instituţie sau grup social), aproape singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani mai intervin şi alţi agenţi importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri formate din membrii aceleiaşi generaţii). A doua etapă a socializării, cea secundară, porneşte deci în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie o dată cu adolescenţa. În această etapă de socializare copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi normal în societate. Cu toate acestea procesul de socializare nu se încheie aici. Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ mai achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale la modul general. 38

Spre exemplu el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ/soţie, ca părinte, ca bunic, ca şef etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de socializare. Această etapă de socializare poartă tocmai din acest motiv numele de socializare continuă. Este cea mai întinsă perioadă de socializare din viaţa unui individ, însă cu siguranţă că cele mai intense perioade sunt primele două. Aşa cum am spus aceste etape formează totodată şi trei tipuri de socializare. Alături de acest tipuri, definite strict temporal, mai există şi altele. Le vom prezenta succint. Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deţine în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adeseori şi anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces. Este vorba de jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copii se joacă de-a medicul sau de-a poliţistul se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona cu medici sau poliţişti în societate mai târziu. Socializarea anticipatoare se referă prin urmare inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de persoane le au în societate. Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă deja. În primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziţia unor produse culturale în principal de către un copil, deci în condiţiile în care nu preexistă comportamente, valori sau norme similare. în societate însă, de multe ori trebuie să înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe care le aveam deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care sub presiunea unor situaţii noi se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul cărora apar comportamente noi. Resocailizarea este întâlnită la un nivel cu totul deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie, închisori, armată etc. Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme

39

Următorul stadiu este stadiul latent în care.care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă. de la trei la sase ani. care se observă sunt într-o relaţie tensionată. Id-ul este latura cea mai profundă. pentru că. super-ego reprezintă latura socială a personalităţii. Cele mai multe teorii s-au lansat. o reprezintă ego-ul. Multe dintre acestea au luat însă în considerare şi factorii sociali care intervin într-un asemenea proces. implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor noastre. Acest proces stadial are loc 40 . este teoria psihanalitică a lui S. este stadiul anal. Teorii ale formarii personalităţii Formarea personalităţii umane. el cuprinde pasiunile. actul suptului este o forma de manifestare a instinctului sexual. După acest stadiu urmează ultimul stadiu. în primul an de viaţă. evident. Rezultanta celor două componente. între şase-şapte ani şi doisprezece-treisprezece ani. pentru Freud. Acesta nu este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu există maturizare sexuală. La polul opus. este stadiul oral. şi care a asumat un important rol al socialului în formarea personalităţii. Freud. Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial. Următorul stadiu. în care instinctul sexual se manifestă normal la nivelul aparatului genital. ascunsă a personalităţii. regulile. Pentru Freud. adică componenta care asumă normativitatea socială. este stadiul falic. adică latura manifestă a personalităţii individului. dorinţele. în care copilul începe să îşi descopere organele genitale şi să se joace cu ele. nu a preocupat doar sociologia. de la unu la trei ani. personalitatea are trei componente majore. Aceste stadii sunt definite în funcţie de nivelul la care se localizează şi se manifestă instinctul sexual. cel genital. Nu vom încerca decât să trecem în revistă câteva din teoriile cele mai cunoscute privitoare la formarea personalităţii. În acest stadiu copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. Este vorba deci de procesul de achiziţie a contraculturii. în care instinctul sexual se localizează în zona anală. Putem spun deci că pentru Freud socializarea individului este văzută ca o socializare a instinctului sexual. nu mai există o manifestare a instinctului sexual la nici un nivel. în psihologie şi în psihologia socială. Următorul stadiu. Primul stadiu. care are la bază evoluţia instinctului sexual. datele afective primare ale individului. legile. id. ego şi superego. aşa cum era firesc. Prima teorie asupra căreia insistăm.

Al doilea stadiu este stadiul convenţional. tot întrun proces stadial. Al treilea stadiu. O teorie de factură strict psihologică a formarii personalităţii. masturbarea sau frigiditatea. în primii doi ani de viaţă. are loc şi dezvoltarea morală a acestuia. Al doilea stadiu. să facă operaţii logice. Punctul de plecare al lui Piaget a fost acela că alături de dezvoltarea strict psihologică a copilului. şi care şi ea asumă o importantă componentă socială a acestui proces o reprezintă teoria lui J. de la doi la şapte ani este stadiul preoperaţional. Piaget privitoare la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului. care învaţă practic să perceapă lumea exterioară şi să se orienteze în ea. Al treilea stadiu. în care copilul respectă normele sociale datorită fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa de a fi recompensat. care poate rămâne localizat la stadii imature de dezvoltare. este stadiul senzoriomotor. Esenţială a rămas însă întotdeauna componenta socială ca factor determinant al formarii personalităţii. cu alte cuvinte copilul începe să poate lucra cu abstracţii. Primul. însă nu se pot face încă operaţii la nivel cognitiv. post-convenţional. Acesta este stadiul în care se dezvoltă funcţiile senzoriomotorii ale copilului. de la şapte la unsprezece ani. să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne.însă numai în baza relaţiei permanente dintre id şi superego. Ultimul stadiu. Primul stadiu este cel preconvenţional. Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au suferit multiple redefiniri. în care copilul începe să manevreze noţiunile. este un stadiu la care nu ajung obligatoriu toţi 41 . iar formarea personalităţii este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care fiecare dintre noi o asumăm în procesul dezvoltării individuale. Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale există patru stadii de dezvoltare. Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate sunt explicate de Freud tocmai prin tulburări în evoluţia instinctului sexual. Paralel cu acest proces are loc procesul dezvoltării intelectuale. Acest proces presupune doar trei stadii. Acesta este stadiul în care se achiziţionează limbajul de bază şi se formează abilităţile de bază de comunicare. Ele nu au însă o definiţie temporală întrucât evoluţia morală a individului are un alt algoritm. Aşa se poate explica homosexualitatea. este stadiul operaţiilor concrete. între unsprezece şi cincisprezece ani este stadiul definitivării procesului de dezvoltare intelectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor abstracte. în care copilul internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni.

Mai există însă încă două stadii. subiecţii pot fi înscrişi în una din cele trei categorii. la începutul secolului trecut. propusă de un precursor mai degrabă al interacţionalismului. Self and Society”. Acesta a aplicat chestionare cu situaţii dilematice copiilor de diferite vârste. este vorba de Ch. evident însă într-o perspectivă strict socială. stadiu în care copilul imită comportamentele altora. El nu are bani suficienţi şi îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are. Ideea extrem de valoroasă a modelului lui Piaget este aceea a paralelismului necesar dintre dezvoltarea psihologică a copilului şi cea morală. care pentru orice persoană reprezintă adevărate oglinzi în care acesta se observă. merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune că trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. cea a sinelui oglindă. a formării sinelui. Una din perspectivele sociologice care s-a preocupat în mod deosebit de procesul de socializare a fost interacţionalismul simbolic.Mead. Pentru el sinele se construieşte în procesul interacţiunilor cu ceilalţi indivizi. Acesta nu îi dă medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure. Construcţia sinelui depinde nu numai de un dat interior. Ele de fapt sunt autenticele stadii de 42 . Primul este unul strict psihologic. este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să le compare între ele. cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia să o desfăşoare. ci şi de caracteristicile celorlalţi. cel al imitaţiei. în lucrarea sa fundamentală. Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic Indiscutabil că şi sociologii au fost interesaţi de procesul de formare a personalităţii. Procedează corect? În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează răspunsurile. Cooley. şi chiar în această abordare este propusă şi prima teorie. Aceste idei au fost dezvoltate la nivelul unei autentice teorii interacţionaliste de către G. din nou stadială. el propune o teorie.H. strict sociologice. Pentru interacţionalişti. adică ale “oglinzilor” în care ne observăm şi în funcţie de care reacţionăm.indivizii. Există de la bun început două tipuri de stadii. socializarea este un proces de construcţie a sinelui. Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar de cercetările lui Piaget. Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul: Un soţ are soţia foarte bolnavă. fără a avea semnificaţie pentru el aceste comportamente. “Mind.

Este evident că acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri sociale noi şi nu se referă doar la copii. Cu alte cuvinte copilul. Cel mai simplu putem înţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea ce vede. deci reproduce comportamentele unei persoane. Acesta este stadiul în care Mead spune că un copil se joacă (play). Este exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani. ci va juca un anumit joc. Jocul poate să apară doar în celalalt stadiu. având semnificaţia acestora. Atunci el nu doar se va juca. deci învaţă un rol social care pentru el are semnificaţie. ci doar imită comportamentele tatălui sau. ci şi rolurile tuturor celorlalţi participanţi la jocul social. adică un joc. dar nu joacă fotbal. El nu conştientizează însă rolurile celorlalţi participanţi la joc. Primul dintre acestea este stadiul în care copilul ia ca şi referinţă comportamentele unui altuia semnificativ. ce fac portarii. atunci copilul se va scărpina şi el. Pentru a juca fotbal copiii trebuie să înveţe şi rolurile celorlalţi participanţi. ştie că trebuie ca mingea să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să facă. Este vorba de stadiul altuia semnificativ şi de cel al altuia generalizat. Dacă întâmplător tatăl sau se scarpină în timp ce dă cu piciorul în mingie. Din acest motiv cele mai importante teorii în domeniul sociologiei educaţiei aparţin perspectivei interacţionaliste. El ştie că trebuie să dea cu piciorul în mingie. el doar se joacă. dar putem extrapola la orice individ. adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri. lovitul mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie pentru el. să înveţe să interacţioneze cu toţi aceştia. dorind să facă acelaşi lucru. el în realitate nu se joacă. Interacţionalismul este important însă şi pentru că el ne subliniază un lucru esenţial în formarea şi educarea copiilor. toţi se reped în acelaşi timp asupra mingii. Rolul esenţial pe care ceilalţi din jurul acestora îl au în procesul educaţional. când este foarte mic se joacă cu o mingie cu total sau. Să zicem că un copil.socializare pe care Mead le ia în discuţie. cel al altuia generalizat. Dacă acesta dă cu piciorul în mingie. cel psihologic. 43 . El nu practică un joc (game). în sensul că. încearcă şi el să facă acest lucru. În stadiul altuia semnificativ copilul învaţă să se joace cu mingea. adică aşa numitul “fotbal stup”. adică în stadiul în care copilul învaţă nu doar rolul sau. să dea cu piciorul în ea. în primul stadiu. reproduce comportamentele altuia semnificativ. El doar se joacă. la fel ca nişte albine.

pe care copii le realizează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor. de “stradă”. în special de joacă. Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării. a unor modele de comportament. ca un proces în care se formează individul ca individ social. Achiziţia normelor.Agenţii de socializare Este evident că în procesul de socializare intervin mai mulţi agenţi care îşi asumă un rol în acest proces. ca fiind procesul de achiziţie a culturii. mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial. În această accepţiune şcoala. Unii agenţi de socializare i-am amintit la începutul acestui capitol. nu mai fac parte din procesul de socializare. cum ar fi creşele. nu putem spune decât extrem de forţat. adică a unor date strict cognitive. este familia. dacă o privim restrâns. Acestea sunt micile grupuri. adică le mai putem spune grupuri generaţionale. Socializarea. în interiorul şcolii are loc un proces extrem de intens de socializare. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al socializării realizată de şcoală. a valorilor. Cel mai important agent de socializare. de multe ori. Alături de familie mai pot interveni şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional. până la vârsta 44 . iar mai târziu şcoala. Este vorba de grupurile formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de “bloc”. Aceasta deoarece. atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă aparţine culturii şi prin urmare tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de socializare. că el dobândeşte nişte deprinderi umane sau că i se formează personalitatea. constituie procese de socializare. grădiniţele. ele au de regulă o structură monosexuală. Rolul ei în socializarea primară este fundamental. Trebuie să facem însă câteva precizări. cel puţin în România. şcoala romanească a rămas una profund teoretică şi puţin socială. menţionat deja. dar achiziţia unor informaţii. Adevărul este că. atunci nu orice achiziţie a acestuia reprezintă un proces de socializare. nu mai este un agent al socializării atât de important pe cât apare la prima vedere. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. cu toate schimbările din ultimi ani. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate. Este evident că aceste grupuri nu există numai în şcoală. dar care nu implică în realitate şcoala ca instituţie.

adolescenţei. Care este raportul dintre joacă şi joc la G. Trebuie să menţionăm aici mass-media şi implicit producţia culturală cu caracter artistic. Mead? 45 . ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Care sunt etapele socializării? 3. Care este modelul interacţionalist de analiză a socializării? 8. la fel biserica poate juca un rol important în procesul de socializare. Care sunt agenţii de socializare? 7. Alături de aceşti agenţi de socializare mai putem menţiona şi alţii care au un impact mai mare sau mai mic.H. Care este relaţia dintre dezvoltarea intelectuală şi cea morală a copilului? 6. Cum poate fi definit procesul de socializare? 2. Ce tipuri de socializare cunoaşteţi? 4. Care sunt etapele formării personalităţii în teoria lui Freud? 5. trebuie să menţionăm unele instituţii totale cum ar fi armata pentru adolescenţi. dependent de diferite contexte în care se poate afla un individ. şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării alături de familie. iar uneori înaintea acesteia.

Tipologia statusurilor şi indicatorii de status 2.) În sociologie prin instituţii. Tipologia rolurilor sociale 3. Instituţiile totale În limbajul obişnuit instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna exact spaţial şi temporal. Dar şi banii sunt o instituţie socială. în numite condiţii este susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. iar la limită am putea vorbi şi de o perspectivă instituţională în cercetarea socială. Pentru a înţelege toate aceste aspecte este necesar să clarificăm două concepte centrale ale sociologiei. organizaţii internaţionale etc. Status şi rol După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Cu alte cuvinte există o importantă 46 . ca şi religia sau statul. în fapt ale oricărei ştiinţe sociale. oficii guvernamentale. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru organizaţie sau întreprindere. Tipologia şi structura instituţiilor sociale 4. se înţelege ceva mai mult. Orice tip de practică instituită. Conceptele de status şi de rol social. aşa cum o să vedem. Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza statusului pe care îl deţine. Putem spune că. Putem într-adevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem exclusiv din perspectivă instituţională. dintr-un anumit punct de vedere. Familia este spre exemplu o instituţie. ci şi multe altele. Pentru noi nu doar instituţiile care există în forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale. întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale.Tema 5 Instituţii sociale. ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării. ministere. oriunde în societate. Tipologia statusurilor Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o deţine într-o anumită structură socială. ei având funcţia reglementarii circulaţiei monedei într-o societate.

putem observa că există două tipuri diferite de status. pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul principal pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată. ambele presupunându-se reciproc. dar mai există şi ierarhii pe care le presupun persoanele cu care interacţionăm. Pe de o parte unele care pot fi dobândite de subiecţi.corelaţie între status şi rol. care cuprinde în fond ansamblul tuturor statusurilor pe care această persoană le deţine. Putem spune astfel că statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe care o are. Statusul de cetăţean. De fapt există mai multe ierarhii. de adolescent etc. la fel. Vom trata mai întâi problematica statusurilor sociale. statusul rasial sau sexual. nu pot fi dobândite. statusul de femeie. cum era de exemplu statusul sexual. Este evident că în statusul global există întotdeauna o ierarhie. Din acest motiv cele două concepte pot fi definite şi după un algoritm asemănător. sunt exemple de statusuri atribuite. în timp ce părinţii noştri să considere în statusul nostru global ca având rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică. Cel puţin una a individului în cauză (am spus cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie de situaţia în care se află un individ). în timp ce altele. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere. de prieten. dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi este atât de importantă în viaţa socială. Este vorba de statusurile atribuite şi statusurile dobândite. prin diferite procedee. Iată de ce analiza statusurilor. În exemplele menţionate mai devreme. Prin urmare putem vorbi de un status global al unei persoane. Este evident că există extrem de multe statusuri pe care o persoană le poate deţine. Statusurile atribuite sunt primite de un individ în afara unui efort voluntar de a le obţine. statusurile de vârsta. un şef poate considera cel mai important status la o colegă. de către societatea/comunitatea în care trăim. Este posibil ca noi să ne considerăm în primul rând studenţi. potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. de fiu sau fiica. în timp ce ceilalţi aşteaptă alte comportamente (roluri). dar poate avea în acelaşi timp şi statusul de bărbat sau de femeie. 47 . În oricare asemenea situaţii este evident că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre oameni. în timp ce aceasta poate avea o cu totul altă ierarhie a statusurilor. Este evident că. de cetăţean. Cineva poate avea statusul de student. Avem deci de a face cu două mari tipuri de statusuri. în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine.

care funcţionează prioritar pe principiul meritocraţiei. Din acest motiv putem spune că societăţile premoderne sunt mai degrabă gerontocratice. Statusul de rege este unul atribuit. este aceea că odată ce au dobândit în urma unui efort un anumit status. datorită faptului că meseriile ca şi multe funcţii publice se păstrează în familie. Cetăţenia. istoric vorbind. Tendinţa naturală pe care o au toţi indivizii. La limită. deci sunt obţinute de copiii din familiile respective pe baza atribuirii. Trebuie însă să mai menţionăm un aspect interesant. să se îndrepte spre un model gerontocratic. Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general. orice societate democratică. fără corecţiile politice şi civice necesare. la nivel societal. a reprezentat şi un status dobândit. Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine sau doar anumite categorii? Şi care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă că simpla permisiune legală nu este şi una socială. societăţile s-au diferenţiat extrem de mult între ele. marea majoritate a statusurilor profesionale fiind atribuite. ele incumbă o anumită cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine. şi mai mult. Teoretic toţi copiii din România au aceleaşi 48 . considerabile adeseori. În legătură cu toate aceste aspecte ar mai trebui să precizăm un element important. Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite este covârşitoare. obţinut prin naştere. La fel. vom observa imediat că. majoritatea statusurilor atribuite pot fi şi dobândite în condiţii speciale. să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra.Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort. istoric. să se raporteze faţă de acesta ca faţă de un status atribuit şi nu dobândit. al structurii statusurilor la nivelul unei societăţi. Majoritatea statusurilor sunt în societatea contemporană statusuri dobândite. Societăţile premoderne sunt societăţi în care ponderea statusurilor atribuite este dominantă. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic. dar şi astăzi poate reprezenta un astfel de tip pentru cei care si-o schimbă. să ne gândim de exemplu ca astăzi chiar şi statusul sexual poate fi dobândit dacă facem o operaţie de schimbare de sex. în timp ce cele moderne sunt mai degrabă meritocratice. în orice societate. Este evident că această calitate a statusului de a fi atribuit sau dobândit depinde de modul în care el este definit într-o anume societate. tinde. Toate statusurile profesionale spre exemplu sunt dobândite şi nu atribuite. există şi regi care au dobândit în cursul vieţii acest status în urma unor eforturi. însă la fel. istoric.

Trebuie să înţelegem însă că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator de status. anumite coafuri etc. Prin urmare calitatea 49 . de exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există verigheta ca indicator de status. Femeile.drepturi la învăţământul superior. Aceasta este obţinută doar situaţional şi numai într-un anume context social dat. atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele instituţii le impun. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi. Iată de ce este extrem de important să fie analizate statusurile dobândite sau atribuite. pentru că şansa unui român obişnuit care are vârsta pentru a putea deveni Preşedinte este mai mare să moară în următoarele 24 de ore decât să ajungă la această funcţie. cu câteva excepţii legale. Pe de altă parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar. au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. Indicatorii de status Aşa cum spuneam încă de la începutul acestui capitol. status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor componente. toate aceste instituţii impun în fond uniforme. nu reprezintă nimic. Evident şi salopeta unui muncitor dintr-o uzină este tot o uniformă şi are acelaşi rol ca indicator de status. Fie că este vorba de armată. nefiind vizibilă. pentru a-şi accentua statusul de femei. poartă un ecuson. utilizează produse cosmetice. fie că este vorba de o mănăstire. Medicul poartă un halat alb în spital. În anumite situaţii sau contexte sociale. adică orice fel de elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane. în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în buzunar. bijuterii. ca în exemplele menţionate. Dar şi verigheta nu desemnează nimic daca nu este purtată de o persoană. există un status global pentru oricare persoană. întotdeauna în corelaţie cu un anume context social dat. de multe ori dorim să ne precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv dorim să utilizăm orice tip de mijloace care ar putea să facă pe ceilalţi să ne recunoască statusul fără a-l preciza noi de fiecare dată. fie că este vorba de închisoare. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic toţi românii. iar uneori mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de gât. dar şi involuntar. chiar dacă ele au nume şi semnificaţii sociale diferite. Dar din punct de vedere social au şanse reale toţi? Evident că nu. De exemplu cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o anumita situaţie dată. chiar dacă doar se deplasează prin spital şi deci nu are ce face în realitate cu el. Pentru aceasta utilizăm indicatori de status. în care ele există.

iar pe de altă parte. Spre exemplu doctorul are anumite comportamente atunci când consultă pacienţii. Vorbim despre roluri şi nu despre rol. pentru că în mod normal unui status îi sunt asociate mai multe roluri. Pe de altă parte pot exista dificultăţi tranzacţionale în trecerea de la un rol la altul. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai multe motive pe care o să le prezentam pe scurt. din acest motiv le vom spune roluri aşteptate. Pe de o parte există rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi să fie perfomate. este puţin probabil să performeze la un nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei 50 . cu administraţia instituţiei în care se află etc. Tipologia rolurilor sociale Aşa cum deja am precizat. nu este nimic altceva înainte de a fi muncitorul. Dacă de exemplu o persoană nu este suficient de energică. De la bun început trebuie să spunem că există două tipuri de roluri. bărbat sau femeie. fie de cea involuntară. angajatul acelei instituţii. altele în raport cu personalul medical. un temperament introvertit. Analiza modului în care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă. nu este prieten. statusul pe care o instituţie în care se află acea persoană îl impune ca central. În primul rând trebuie să menţionăm că pot exista dificultăţi în îndeplinirea rolurilor datorate lipsei de experienţă sau învăţării neadecvate a rolurilor. are o personalitate “slabă”. însă ea are şi rolul de a sublinia că în acel spaţiu persoana x nu este mama sau tata. altele atunci când explică cazul bolnavului sau familiei. Salopeta unui muncitor are evident şi o funcţie protectivă. există rolurile real performate de o persoană şi din acest motiv le vom spune simplu roluri performate. Mai trebuie să luăm în considerare însă şi faptul că este posibil să existe incompatibilităţi între personalitatea unui individ şi cerinţele comportamentale pe care le impune statusul pe care acesta îl deţine. fie că este vorba de utilizarea voluntară. în alte cazuri. rolurile sociale reprezintă ansamblul de comportamente pe care o persoană le performează în baza unui anumit status pe care îl deţine. sau.esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel mai important pe care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment. care implică comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în mod ilicit altora.

Au fost selectaţi studenţi voluntari care să participe la experiment.organizaţii. care urmărea în fond să vadă în ce măsură studenţii respectivi. deci să nu îl sancţioneze. mai puţin indulgenţi sau toleranţi decât erau în viaţa obişnuită. de multe ori majore. achiziţia unui status. După care a început experimentul. la nivelul personalităţii indivizilor respectivi. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor roluri. Este interesant de exemplu experimentul unui psiholog social american. Studenţii detinuţi deveniseră extrem de rapid mult mai obedienţi. poate conduce la schimbări la nivelul personalităţii subiecţilor respectivi. Rezultă deci că pentru anumite roluri există uneori şi anumite cerinţe de profile de personalitate pentru ca aceste roluri să fie îndeplinite la un nivel optim. Profilele de personalitate martor. Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul aceluiaşi status. Trebuie însă să asumăm. pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze. umili. Mai există două situaţii cauzatoare a unor discrepanţe majore între rolurile aşteptate şi cele performate. mai violenţi chiar. Aceştia au fost împărţiţi aleator (adică absolut la întâmplare) în două grupe. şi teza opusă. Prin urmare trebuie să luăm în considerare şi raportul invers. Experimentul s-a oprit după circa o săptămână deoarece schimbările de personalitate deveniseră periculoase pentru subiecţi. lipsiţi de curaj şi de fermitate. ajungeau să îşi schimbe personalitatea. pe de o parte. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al cărui sfârşit este iminent. rolul de profesor îi cere să fie intransigent şi deci să sancţioneze elevul. prin urmare ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp 51 . adică înaintea experimentului au fost evaluate cu aceleaşi teste pentru toţi subiecţii. atunci avem un conflict de rol pentru că. în egală măsură. poate conduce la schimbări. Conflictul de rol apare atunci când există cerinţe contrare presupuse de două roluri care aparţin a două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. Zimbardo. Dacă de exemplu un profesor are propriul copil ca elev şi. adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de respectivul status. Dobândirea unui anumit status şi performarea unor roluri noi. respectiv gardian. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi pacienţii. performând rolurile de deţinut. într-o anumită situaţie particulară ar trebui să îl sancţioneze. în timp ce studenţii gardieni deveniseră mult mai duri. care a amenajat într-o universitate un spaţiu de experimentare care reproducea perfect o închisoare standard din America. în baza respectivului status. deţinuţi şi gardieni.

Adevărul este că orice organizaţie funcţionează pe baza unei instituţii. Pe de altă parte. profesorul poate ruga un alt coleg sa-i examineze copilul şi putem da numeroase alte exemple. La fel. Instituţiile sociale şi tipologia lor Aşa cum am precizat deja. Este vorba de: • • • Raţionalizare Compartimentare Adjudecare Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă printr-o atitudine raţională. limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă un sinonim pentru organizaţie. Uneori sunt utilizaţi chiar indicatori de status care să sublinieze prioritatea unui anumit status într-un anumit moment.de trăit. este utilizată tocmai pentru a compartimenta rolul omului obişnuit de cel al personajului care este interpretat. În raport 52 . Într-o situaţie ca cea descrisă este evident că orice ar face medicul el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său. faţă de conflictul de rol. ca acţiune strict terapeutică în fond. la nivelul limbajului obişnuit. Medicul din exemplul dat mai devreme poate să comunice spre exemplu vestea extrem de tristă familiei. ele totuşi există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor. Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe. Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele de rol ca şi rolurile încordate. instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem noi. rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să exagereze comportamentele legate de aceste roluri. o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de a încuraja pacienţii. dar şi in unele tradiţii populare de la noi. care va trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. Rolurile încordate. sau doar pretins raţională. Spre exemplu. la populaţiile arhaice. definindu-le strict situaţional. profesorul îşi poate redefini cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă firească a acestui rol şi deci astfel să dispară conflictul iniţial. mai mult sau mai puţin forţat. să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură ca respectivul conflict să nu mai existe. nu sunt întâlnite foarte frecvent. însă nu orice instituţie există în forma unei organizaţii. Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de roluri sau de unul dintre ele către o altă persoană. Masca spre exemplu.

familia. 53 . consilii locale etc) instituţii juridice . teatrele. ) instituţii ale vieţii private .se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie economică.asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex.cu instituţiile. etc) instituţii economice . Există câteva mari tipuri de instituţii care datorită importanţei lor le considerăm instituţii sociale fundamentale. reprezintă astfel o instituţie socială.privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex.administrează practicile şi ideologiile religioase (ex. interacţionează în vederea efectuării unei activităţi care îndeplineşte o anumită funcţie în societate. instituţiile pot fii: • • • • • • instituţii politice . adulterul etc. sectele etc. tribunale. spunem că avem o instituţie socială. etc) instituţii culturale . Există chiar anumite raporturi prestabilite între acestea. Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol. Alături de familie mai avem religia şi statul.se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex. căsătoria. putem spune ca instituţiile sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora. orice mod definit de a face ceva în societate. Cu siguranţă însă că putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale. organizaţiile au o delimitare precisă spaţială şi temporală. care au anumite statusuri. având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor . Cea mai veche instituţie socială este familia. ca şi asupra normelor în baza cărora ele funcţionează. Spre exemplu instituţia căsătoriei este dependentă de instituţia familiei. avocatură.privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii. (ex.) Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. oriunde mai mulţi oameni. Din acest motiv îi vom consacra o tema specială. Cu alte cuvinte. care contribuie la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. Orice practică instituită. statul. partidele. În funcţie de tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc. mass-media etc) instituţii religioase biserica. iar ele presupun întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la organizaţie. Ea este totodată şi una dintre instituţiile sociale fundamentale.

Pe de altă parte instituţiile sociale. ca şi în teatru. cel puţin din perspectivă istorică. adică atât funcţii religioase. În această perspectivă observăm mai clar de ce familia este. În raport cu o normativitate socială dată desigur. istoric. pe de altă parte. ci trebuie mai degrabă să îl înţelegem că un rol pe care cineva îl joacă în societate şi. Acestea sunt: • • • • • • Set de statusuri Rolurile ataşate acestor statusuri Activităţi care îndeplinesc anumite funcţii sociale Mijloace de îndeplinire a funcţiilor Scopuri/ obiective ale membrilor. Simboluri 54 . politice. Ar mai trebui să spunem că. Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii deviante. nu toate rolurile sunt pozitive). orice instituţie socială presupune o serie de elemente componente obligatorii. dar şi şantajul sau excrocheria. Este clar. pentru că în realitate există o mare varietate a acestora precum şi multiple legături de determinare între ele. Prin urmare nu trebuie să valorizăm conceptul de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv). Când vorbim de o funcţie socială nu ne referim deci numai la cea ce societatea consacră public ca nevoi ale sale şi consideră acceptabil. cât şi economice. Unele pot fii considerate ilegale. apar alte noi instituţii care preiau unele din funcţiile respective. ceea ce nu le face mai puţin instituţii sociale. adică prin procesul prin care dintr-o instituţie socială care îndeplineşte mai multe funcţii într-o anumită societate. de control social etc. În acest sens trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea qvasitotalitatea funcţiilor sociale. ca şi practici instituite. că atunci când vorbim de instituţii economice o facem la modul general. apariţia de noi instituţii sociale s-a manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională. o instituţie socială fundamentală. Prostituţia este o instituţie socială.(una din formele de constituire a familiilor. Structura instituţiilor sociale Indiferent de forma în care exista şi de nivelul lor de cuprindere. chiar forma fundamentală am putea spune). nu sunt obligatoriu acceptate toate în societate.

Goffman. creatorul dramaturgiei sociale. care încearcă să îi controleze şi să îi influenţeze la un nivel maximal. Spre exemplu banii sunt o instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii unei instituţii bancare. O scurtă precizare este necesară însă în raport cu mijloacele aferente unei instituţii. 55 . Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost prezentate deja. aşa cum o uniformă sau un imn pot fi simbolul unei organizaţii. la fel cum şi autoreflexivitatea asupra apartenenţei nu este obligatorie. Adică putem aparţine unor instituţii fără să conştientizăm acest lucru. simbolurile există doar pentru anumite instituţii. chiar alte instituţii pot fi considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. Este evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice necesare producerii de bunuri. Aceste instituţii exclud de regulă posibilitatea indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele. Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea respectivelor activităţi. Pe de altă parte. una din abordările interpretative lansate în secolul trecut. a unor acte normative. Armata. restricţionează comunicarea cu exteriorul. de regulă cele care au un rol public extrem de important. ca şi posibilitatea de părăsire voluntară a instituţiei. Instituţiile totale sunt instituţii care încearcă să monopolizeze total viaţa membrilor lor. închisoarea. dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor clădiri. Pentru orice instituţie socială este nevoie de anumite mijloace. care nu se reduc doar la anumite obiecte. Instituţii totale Reprezintă un tip special de instituţii. care au fost desemnate cu acest termen de către sociologul E. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membrii unei instituţii. mănăstirea sunt câteva exemple de instituţii totale. a unor biblioteci etc. ori. în alte cazuri. Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei. ele pot fi şi produse culturale de natură ideatică.Dintre toate aceste elemente doar ultimele două prezentate nu sunt obligatorii la nivelul tuturor instituţiilor sociale. oricum nu recunosc alte statusuri.

Spre exemplu într-o închisoare. adică gradul respectiv. practica băilor colective (se face dus cu mai mulţi). tot în baza exemplului anterior. Pe de altă parte trebuie să înţelegem. Un exemplu este acela al evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii. Prin urmare calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec. suprimând toate libertăţile obişnuite. controalele medicale în grup etc. Cu alte cuvinte. Raportarea la un membru al unei unităţi militare se face cel mai adesea doar prin apelativul de uniformizare. acolo unde nu eşti Ion Vasile.Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii. Este vorba de propria familie. ca în armată. Dar şi vaporul pe 56 . Mai mult. acesta reprezintă tot o instituţie totală. pentru un bolnav cronic. sunt alte procedee care încearcă să violeze şi totodată să reducă intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite. la unicul status oferit de instituţia totală. O unitate militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere pentru ofiţeri. Trebuie să mai precizăm faptul că o instituţie nu are întotdeauna caracterul de instituţie totală pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. ci soldat. sau fac baie doar atunci când instituţia le permite acest lucru. Din aceste motive uneori sunt utilizate alte nume. spre exemplu în mănăstire. Observăm că într-o instituţie totală se intră de regulă involuntar. cu atât mai puţin pentru personalul civil. ceea ce în viaţa obişnuită depindea total de voinţa noastră. pentru că el nu o poate părăsii şi evident ea îi controlează total viaţa. care pentru orice copil mic reprezintă o instituţie totală. care poate exista în instituţie. ci când vrea instituţia. ori sunt alocate numere. membrii sunt tunşi nu atunci când vor ei. Trebuie în această ordine de idei să spunem că orice individ a făcut parte cel puţin dintr-o instituţie totală. care încearcă tocmai să reducă individul. care îşi petrece o perioadă mare de timp în el. ci unul dependent de funcţiile pe care le îndeplinesc membrii instituţiilor. ca în închisori. de exemplu prin rebotezare. că foarte multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale. Există uneori însă chiar şi procedee de depersonalizare. sau se culcă. ori chiar în armată în unele ţări. de multe ori prin procedee speciale de invalidare a individualităţii acestora. dar se şi scoală. evident total impersonale. ca şi caracterul privat al vieţii acestuia. sau într-o unitate militară. dar există şi posibilitatea intrării voluntare. sau caporal Ion Vasile. ca în mănăstiri. pentru anumiţi membrii. într-o instituţie totală nu mai depinde de noi. atunci când ajungem într-o astfel de instituţie. ori anumite particole de uniformizare. Spre exemplu un spital. în anumite situaţii.

Ce sunt instituţiile totale? 57 . Ce reprezintă meritocraţia şi gerontocraţia? 3. Ce sunt conflictele de rol şi rolurile încordate? 5. Instituţiile totale sunt importante în analiza socială pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor. în gestionarea controlului social. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Rezultă din tot ce am prezentat că în realitate numărul şi varietatea instituţiilor totale sunt cu totul deosebite. Care sunt modalităţile de rezolvare a conflictelor de rol? 6. în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale.perioada unei călătorii oceanice. de mare durată. poate reprezenta pentru pasageri şi marinari o instituţie totală. Care este tipologia statusurilor sociale? 2. Ce sunt instituţiile sociale? 7. Care este structura instituţiilor sociale? 8. Care este tipologia instituţiilor sociale? 9. Ce sunt rolurile sociale şi care este tipologia lor? 4.

ni se pare normal să considerăm ca membrii ai familiei părinţii. tatăl şi mama. dar mai mult. copiii. în fapt în faţa lui. el este consultat în diferite privinţe. care sunt tipurile de rudenie. Acesta este însă un singur model de familie.instituţie socială fundamentală După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. iar abordarea noastră. Tipologia familiei 3. nu am dat decât un exemplu. Iată spre exemplu. relaţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi şi aceasta pentru că. nu ne ajută să înţelegem complexitatea şi universalitatea acestei instituţii. popoarele indoeuropene (cele care au venit din Asia în Europa şi au întemeiat mai târziu civilizaţii aici) au ca membri ai familiei toţi strămoşii care sunt consideraţi zei ai familiei. este sfătuitorul familiei. pentru că. Evident. Familia ca instituţie socială 2. unchii şi mătuşile etc. bunicii. Acea lume în care oricare familie avea propria ei religie este o lume diferită total de a noastră şi cu siguranţă familia popoarelor indo-europene este departe de modelul nostru. cine nu cunoaşte ce este o familie. Normele şi tipologia căsătoriei Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de la sine înţelese. ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem. ci şi pe cel cultural. 58 . a cunoaşterii comune. Cu câteva mii de ani în urmă. Analiza normativă a familiei 4. se săvârşesc toate acţiunile importante din interiorul familiei. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în consideraţie nu doar factorul temporal. Noi nu cunoaştem decât un singur tip de familie. Cu toate acestea noi nu cunoaştem decât o simplă faţetă a familiei. la urma urmei. aşa cum exista şi-n multe alte elemente care definesc un numitor comun. istoric nici nu a fost cel mai răspândit. dintre toate instituţiile sociale. focul sacru din vatră este şi el un membru al familiei. care este în fapt modelul familiei creştine. Există elemente specifice ale instituţiei familiei în orice societate.Tema 6 Familia . Alături de el. Familia este. în oricare societate din prezent sau trecut.

cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv analiza ei este una esenţială în cunoasterea vieţii sociale. Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi. aceste statusuri sunt recunoscute şi au semnificaţie în societate. cât şi datorită prezenţei şi creşterii copiilor. Acesta este un exemplu des întâlnit în oraşul modern. Funcţia afectivă se referă la faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul familiei. Majoritatea acestor funcţii sunt evidente. Acestea sunt în fapt cele trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile. în orice societate. 59 . atât datorită relaţiilor heterosexuale. Pot exista grupuri de oameni care sa aibă relaţii afective puternice şi care să nu formeze o familie. în primul rând de instituţia familiei. Acestea sunt: • • • • • • • funcţia de regulator sexual funcţia de reproducere funcţia de socializare funcţia afectivă funcţia de status funcţia protectivă funcţia economică Nu insistăm cu detalii redundante. Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. mariaj sau adopţie. Funcţia de status se referă la faptul că principalele statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie. Mai mult decât atât. Funcţia economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică. atât ca şi producţie. Familia ca instituţie socială Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături de sânge. cât ca şi consum. Vorbim în aceste condiţii de “neamuri fictive”. şi mai apoi de alte instituţii. de multe ori ele conferind anumite drepturi pecuniare sau culturale. unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile familii. prin urmare vom insista doar asupra unora dintre ele.

Tipologia familiei
Este evident că cel puţin în dimensiune istorică există o tipologie variată a acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii (părinţi, copii), care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care este o familie nucleară formată din soţ - soţie (eventual şi copii). Alte tipuri de familii nucleare pot fi familiile monoparentale (familii în care copiii sunt crescuţi doar de unul din părinţi), familiile formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră etc), care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din membrii a mai mult de două generaţii, care, la fel, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Familia extinsă poate fi reală, adică existenţa ca atare într-o gospodărie, şi teoretică. Familia extinsă teoretică reprezintă de fapt ceea ce se cheamă în sociologie arborele genealogic. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în funcţie de un individ de referinţă ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta grafic, de aici şi numele, pentru că numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici opt străbunici plus toate celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci graficul se va asemăna cu un arbore.

Analiza normativă a familiei
O analiză complexă şi totodată relevantă a instituţiei familiei o oferă analiza sistemului complex de norme pe baza cărora funcţionează această instituţie. Cele mai importante norme, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest. Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie. Trebuie să înţelegem că istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca primă formă de organizare, au limitat accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale a fost istoric prima formă de organizare socială. Normele de incest, probabil primele norme sociale, interzic relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general 60

între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade de rudenie. În societăţile în care din condiţii speciale căsătoriile cu persoane din afara familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude de gradul doi (verişori). Normele de incest asigură, aşa cum am menţionat mai devreme, tocmai interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii spre relaţii extrafamiliale. Mai trebuie totuşi să precizăm că relaţiile sexuale, respectiv mariajele sunt interzise numai în relaţie cu neamurile considerate ca atare într-o societate particulară şi nu în funcţie de neamurile reale de sânge. Adică, în anumite societăţi, spre deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată, aşa cum o să vedem, după ambii părinţi, ci numai după unul şi prin urmare nu eşti rudă decât cu rudele acelui părinte. Norme de căsătorie Sunt unele dintre cele mai importante norme. Ele reglementează modalităţile şi formele de constituire a familiilor. În primul rând trebuie să distingem între normele de tip endogam şi exogam, adică intre căsătoriile de tip endogam şi cele de tip exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică într-un grup predefinit, în timp ce exogamia la “căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul este cel al rudelor, atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, doar puţine popoare, istoric, practicând endogamia în acest sens. Un exemplu este cel al triburilor semite în urmă cu aproape trei mii de ani, care trăind într-o zonă deşertică, cu puţine contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate. De aici, se pare, a apărut şi ritualul sacrificării primului născut. Primii născuţi probabil erau omorâţi. (Si există chiar o explicaţie ştiinţifică care ne spune că degenerarea genetică, datorită procreării de către rude apropiate, este maximă în cazul primului născut şi incomparabil mai mică pentru următorii copii). Experienţa probabil i-a învăţat să amelioreze efectul negativ al endogamiei în acest fel. Mai târziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu numai că nu mai erau necesare, datorită dezvoltării sociale şi a comunicării intertribale, ci erau chiar interzise, ritualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-a transferat doar la animalele născute în gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat de creştini şi să conducă la ritualul sacrificării mielului de Paşti. Grupul în funcţie de care judecam endogamia sau exogamia nu trebuie să fie doar cel de rudenie. Poate fi grupul rasial sau etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam. 61

Există pe de altă parte o serie de norme care reglementează numărul partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de căsătorii, respectiv familii: Căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam. Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi, însă ele ridică unele probleme. S-a invocat spre exemplu faptul că o căsătorie de tip monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii de la mai mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Din acest motiv, unii autori au preferat termenul de “monogamie serială”, pentru familia contemporană, pentru că avem de fapt mai multe căsătorii monogame consecutive, chiar dacă rezultatul acestora, copiii, succesiunea (motive, să nu uităm, esenţiale ale existentei familiilor) pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar doi. Poligamia este istoric, pe de departe cea mai răspândită normă de căsătorie, chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul extrem de răspândit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate căsătorii cu mai multe femei, poliandrie, atunci când o femeie se poate căsătorii cu mai mulţi bărbaţi şi căsătoriile de grup. Poliginia, dintre toate formele de poligamie, este, istoric, cea mai răspândită. Trebuie să specificăm însă că ea priveşte o normă ideală, se referă deci la o permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat poliginia majoritatea bărbaţilor nu aveau însă decât o singură soţie, uneori chiar nici una. Numai bărbaţii care puteau întreţine mai multe femei puteau să se căsătorească cu mai multe soţii, cea ce nu se întâmpla însă pentru un număr foarte mare de bărbaţi din acele societăţi. Mai mult, numărul, ca şi modul în care arătau soţiile, a constituit în toate societăţile de acest tip un indicator de status al prestigiului în societate. Poliandria este un tip extrem de rar întâlnit al poligamiei. A fost practicată de exemplu de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII, şi ca şi la alte comunităţi care au permis-o (exemplu în Tibet) ea s-a bazat strict pe considerente economice, fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine multe femei. La arabi bunăoară, de la care avem şi expresia “a muri de foame”, care la ei nu era o figură de stil, ci o realitate, datorită faptului că principala activitate aducătoare de resurse era războiul, numărul mare al femeilor nu se justifica, ele neputând fii întreţinute. Fetele 62

Normele descendenţei şi moştenirii. evident. Ambilinearitatea. în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unui grup restrâns. Ele sunt: patriarhatul. Matriarhatul reprezintă un tip de familie în care conducerea este exercitată de femei. După cum indica şi numele patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune potrivit cărora calcularea rudelor se face doar după tată. adică copilul este rudă doar cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de descendenţă. şi 63 . Normele de autoritate. Aceste norme sunt: patrilinearitatea. Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. arabii renunţă la poliandrie şi trec treptat la poliginie.erau astfel ucise la naştere. Matrilinearitatea. cum a fost spre exemplu mişcarea hippy. Normele de locaţie. Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea. Sunt normele potrivit cărora se calculează rudenia şi totodată succesiunea pecuniară sau spirituală (moştenirea). adică calcularea descendenţei după ambii părinţi este indiscutabil forma cea mai răspândită astăzi. matrilinearitatea şi bilinearitatea. matrilocatie. După expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII. se referă la descendenţa exclusivă pe linie maternă. Această împărţire este însă rareori una egală şi de aceea este greu de definit o limită pentru acest tip de familie. Cu alte cuvinte relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi femei. el ne mai fiind întâlnit astăzi. o familie păstrând de regulă o singură fată pe care o întreţineau chiar şi după căsătorie. În societatea contemporană fiind mult mai des întâlnite cazurile de împărţire între soţi a autorităţii în familie. El nu a existat niciodată în istorie. la care filiaţia după mamă este mult mai importantă decât cea după tată. Ambele tipuri sunt însă mai degrabă istorice. familiile au fost de tip patriarhal. o dată cu Mahomed. Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric. Antropologii din secolul XIX au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu normele de autoritate. exercitarea puterii la nivelul familiei. Aceste norme pot fi de patrilocatie. O mare parte a istoriei. De regulă ea se căsătorea cu mai mult fraţi. adică puterea fiind exercitată de bărbat în familie. O formă aproximativă a acestui tip de familii a fost dată doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii. un rudiment al acesteia fiind întâlnit la evrei. matriarhatul şi norme de exercitare comună a puterii.

ai fetei. însă ea depinde în mod evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie. De regulă. adică apropierea. În realitate. sunt aleşi partenerii. de obişnuinţa cu acestea. al religiei etc. economice şi culturale. respectiv să întemeieze o nouă gospodărie. Un cercetător a descoperit. deşi nu sunt norme propriu-zis ale familiei. Factori şi norme de selecţie a partenerului Alături de normele prezentate până acum. că într-un cămin studenţesc studenţii care stăteau lângă 64 . Neolocaţia este cea mai răspândită normă contemporană din cele trei. spre exemplu. considerăm ca atracţia reciprocă şi afectivitatea împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor. selecţia partenerilor nu îi priveşte direct pe aceştia. Homogamia reprezintă o normă potrivit căreia selecţia partenerilor în vederea căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe care le deţin. În societatea contemporană. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor băiatului. mai există o serie de norme importante pentru existenţa familiei. norme în baza cărora. într-o dimensiune istorică. al clasei sociale. Selecţia partenerilor se face însă şi în baza altor norme (sau factori care influenţează decizia). Cu alte cuvinte. de educaţie. într-o societate. Cu alte cuvinte preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi. Unul dintre aceştia este proximitatea. Pare destul de tulburător pentru cei care cred în dragostea romantică. Psihologii sociali au descoperit însă că în numeroase cazuri aprecierea faţă de anumiţi subiecţi (ca şi faţă de obiecte) este legată de apropierea. până la modernitate alegerea partenerului s-a făcut pe baza unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri.) Homogamia ne explică de ce marea majoritate a căsătoriilor se produc între persoane care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale. chiar şi astăzi există mai multe norme şi factori care reglementează această selecţie. s-au ceea ce în sociologie numim dragostea romantică. apropierea (implicit obişnuinţa) sa constituie un factor al selecţiei partenerilor. Selecţia era mai degrabă o problemă a familiilor copiilor respectivi. iar în multe societăţi căsătoria se angaja cu mult timp înaintea maturizării copiilor. în marea majoritate a societăţilor. Una dintre aceste norme este homogamia. (al nivelului de instruire.neolocatie. că un element atât de banal.

Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. a explicat acest mecanism prin teoria disonanţei cognitive. Familiile lor sunt la fel de prezente. Trebuie spus că. evident. spre exemplu. să spunem Gicu. dar pot exista şi persoane specializate.Festinger. Aşa cum am menţionat deja. aşa cum este. toată ziua şi nu putem să îl suportăm. oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim mai des). Nu putem însă să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori.scară erau mai bine văzuţi decât cei care stăteau mai departe. un celebru psiholog social. sistemul nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau anula disonanţa. Divorţ şi căsătorie Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care operează pe piaţa căsătoriilor. însă şi divorţul este deopotrivă. Căsătoria este o instituţie socială aşa cum am spus. pentru banalul motiv că erau văzuţi mai des. Indiscutabil. În general. instituţia peţitului. Indiscutabil că mai există şi alţi factori pe care îi trecem rapid în revistă. Fie îl evităm. partenerii nu sunt singurii actanţi pe această piaţă. Este vorba de existenţa unor profile de personalitate complementare. pentru că evident nu exista un factor predeterminant de natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă. homogamia este un produs exclusiv al socializării. în timp. Fiecare individ în decursul socializării. să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. Astfel Gicu începe să capete şi multe feţe bune şi chiar poate să ne placă. chiar procesul de socializare. spre exemplu. Cu alte cuvinte dacă îl vedem pe un coleg. L. atunci nu rămâne decât ca. fie reconsiderăm aprecierea negativă faţă de el. care să negocieze sau să intermedieze căsătoriile. Trebuie să menţionăm astfel ca un factor extrem de important. care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă. dacă căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice 65 . nu în ultimul rând. ca parte a acestui proces. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea) căsătoriilor. a unor nevoi mutuale şi. atunci vom avea o disonanţă cognitivă. Dacă Gicu îţi e vecin sau eşti obligat să lucrezi cu el. sau chiar instituţii. este vorba şi de atracţia fizică reciprocă. este învăţat să-i placa anumite tipuri umane şi respectiv să îi displacă altele. tindem să apreciem şi deci să ne placă mai mult.

reprezintă de regulă un alt patern instabil. ceea ce trădează de fapt şi incompatibilităţi de adaptare. Trebuie să spunem însă că circa 20% din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie.societate. crize de tranziţie sau procese sociale de o dinamică deosebită. Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă numărul de divorţuri la mia de căsătorii. moartea copiilor. • Şocuri în familie. pot conduce la tensiuni care să crească instabilitatea familiei. Diferenţele de orice natură. a unor rude foarte apropiate. mai ales când soţia este mai mare decât soţul. cât să conducă la disoluţia familiei. existând chiar societăţi unde acesta este interzis. • Nevoia de depărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. este un alt motiv de instabilitate. în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 24 de ani. Există mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor. culturale majore intre cei doi soţi. rata divorţialităţii practic s-a dublat în ţările dezvoltate. economice. în timp ce celalalt nu doreşte. Pentru ca o familie să ajungă la divorţ. În ultimele decenii. • Diferenţe sociale. constituie o sursă majoră a instabilităţii. Creşterea ratei divorţialităţii sugerează uzual stări anomice în societate. 66 . Rata divorţialităţii este un indicator important al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. Acest lucru este firesc dacă ne gândim că orice societate caută să promoveze prin orice mijloace instituţia familiei şi deci este normal să fie uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea divorţului. Vârsta similară. spre exemplu. Îi vom trece în revistă: • Vârsta. divorţul presupune un procedeu mult mai complicat. inclusiv în România. ea trebuie mai întâi să treacă printr-un proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt. pierderile materiale importante. care sunt semnificative. sau de cea a soţului/soţiei. conduc întotdeauna la un potenţial mare de tensiune şi conflict. Paternurile cele mai stabile sunt cele în care bărbatul are o vârsta cu câţiva ani mai mare decât femeia (2-4 ani). Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin zece-cincisprezece ani). Dacă unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei.

ceea ce evident nu este suficient. acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. cât şi a celui de mamă. Explicaţia este relativ simplă. adică un cuplu în care nu mai există real relaţii specifice celor dintre soţi şi în care căsătoria este menţinută pentru motive exterioare (economice. cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească şi de aici probabilitatea unor reeditări a acestor motive. Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost motivul fundamental al mariajului. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire. Alte forme de evoluţie sunt cuplul conflictual. ajunge la divorţ. sau chiar tensiuni. atât a statusului de soţie. Modelele de familii conflictuale. materială. • Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj. afectivă de una din familiile extinse este statistic un factor de instabilitate. cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect socializant. obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt. implicarea şi care conduc la stabilitatea familiei. de asemenea. De asemenea. • Regula celor şase luni şi a celor trei ani. poate constitui o situaţie extrem de frustrantă. de status). Dinamica relaţiilor în familie Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei. rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile şi mai ales ţinând de un mod de viaţă radical diferit faţă de cel standard. în familia de apartenenţă a unuia din soţi. monoparentale. Mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască. ne referim în primul rând la relaţiile care exprimă afectivitatea. al unei femei tinere nemăritate. • Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viata şi face parte din profilul acelei familii şi. religioase.• Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. Putem evalua relaţiile afective de la nivelul 67 . rutiniere. Trebuie să spunem însă că nu orice familie în care apar surse de instabilitate. financiară. fiecare soţ având o viaţă proprie. în timp ce dacă căsătoria a întârziat mai mult de trei ani înseamnă că au existat anumite motive pentru care. Dependenţa de orice natură. Evident. cuplul ritualizat.

a adus o serie de schimbări majore la nivelul funcţiilor familiei. după care rămâne la acel nivel aproape fără nici o evoluţie ulterioară. de regulă mama. în momentul căsătoriei având deja o cotă foarte înaltă. care măsoară anumite aspecte ale relaţiilor. A rămas o funcţie importantă a familiei. de exemplu. până ajunge foarte aproape de zero. grădiniţele. empatia. Schimbarea funcţiilor familiei Societatea contemporană. Prin urmare putem să spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul. Familiile monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri. angajamentul. intimitatea şi pasiunea vom putea observa că ele au statistic o dinamică total diferită la nivelul unei familii. Există astăzi un număr mult mai mare de femei care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei. Spre exemplu. intimitatea. În SUA spre exemplu. în anii ’90. • funcţia de socializare. • funcţia de reproducere. în special în a doua jumătate a secolului trecut. Pasiunea are o cu totul alta evoluţie. pasiunea. angajamentul. dar de a nu se mărita. creşele. Toate aceste variabile exprimă. puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie. evident. Cu toate acestea trebuie sa subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din funcţiile de socializare ale familiei. adică al familiilor în care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi. adică ele exprimă modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor. iar după câţiva ani ea va începe să scadă.familiei prin mai multe variabile. valori diferite în funcţie de familie. comunicativitatea etc. dacă luăm în calcul doar primele trei variabile. angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii. aveau experienţe sexuale premaritale. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii. treptat. Intimitatea creşte constant până la un anumit nivel. instituţia baby-site-ului 68 . însă paternul este continuu ascendent. Spre exemplu. dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale. al morţii unuia din soţi. însă şi în funcţie de durata existenţei acestor familii. sau a unei opţiuni personale a unor femei de a avea copii. existând şi anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie. în special secolul XX. Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor sexuale au loc în afara familiei. Ea creste spectaculos de rapid. Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relavate din analize statistice. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia schimbările majore produse. • Funcţia de regulator sexual. Putem lua în calcul. circa 25% din femei.

• funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită măsură. decât statusurile conferite în familie. însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. Cu alte cuvinte indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care sunt mai importante social. 69 . Alternative la familia clasică Există indiscutabil un mare semn de întrebare. funcţia de status. dincolo de anumite limite definite de regulă prin legi. Spre exemplu chiar marxismul. Mai mult. familiilor li se limitează în realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor. în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. care. care ne este cunoscută. Familia ca instituţie a evoluat permanent de la începuturile civilizaţiei umane. în societatea contemporană există însă numeroase instituţii moderne de control social.etc. nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv. mai ales în protejarea copiilor foarte mici. Unele din aceste modele sunt în fapt cele care evoluează.. Cum o va face însă? Care sunt deci alternativele la familia clasică. Alte modele. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea contemporană. Unele modele apar de la sine în decursul evoluţiei sociale fireşti. • • funcţia afectivă. care au preluat în mare măsură funcţia protectivă de la familie. spunea el. în mod firesc. Trebuie specificat însă şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei. forma actuală. Prin urmare trebuie să ne aşteptăm ca şi acest model să evolueze. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia.Engels. de fapt F. altele sunt propuse ideologic sau programatic. a propus desfiinţarea familiei de tip monogam. este de fapt o familie de tip burghez. de cele mai multe ori. • funcţia economică. A rămas o funcţie importantă a familiei. dispar ca alternative nereuşite. instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea copiilor. de propunere a unor modele alternative pentru instituţiile sociale. cea cunoscută de noi toţi? Există în orice societate încercări de forţare a modelelor clasice.

Mariajul de grup. pentru ca ele s-au stins practic astăzi. cu siguranţă ea este cea mai răspândită dintre toate. nu rareori membrii acestora refuzând total contactul cu familiile reale. Coabitarea consensuală este însă de două tipuri. mai ales în afara cuplului. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. în afara unei căsătorii formale însă. care ţine de un anumit caracter patologic. Coabitarea consensuală presupune ca două persoane să trăiască în comun. el având de fapt o altă sursă decât homosexualitatea masculină. atunci când cei doi trăiesc împreună o bucată de timp. fiind totuşi o formă a familiei. în special ale unor relaţii stabile “in trei”. mai ales că o funcţie importantă. în majoritatea societăţilor. mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale. 4. În fapt nu era vorba de un mariaj autentic. Încercăm să le trecem în revistă: 1. Fie că este vorba de homosexualitate autentică. pentru că aici este vorba de un acord reciproc. a propus modele alternative la familia clasică. ca o familie. Chiar dacă poate o alternativă discutabilă. A fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70. Nu este o formă foarte frecvent întâlnită. înaintea căsătoriei. grupuri care constituiau însă adevărate familii. în anumite limite. fiind vorba de doi bărbaţi. 3. Dincolo de aceste experienţe. este radical diferită (generic vorbind). 5. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie) Este un tip de familie care nu poate fi consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie). În practică există însă în toate societăţile dezvoltate numeroase exemple ale unor forme de astfel de familii. Pe de altă parte. Mariajul deschis. atunci când cei doi 70 . cea de reproducere nu poate fi asigurată.Prin urmare şi societatea contemporană. Coabitare premaritală. Căsătoria de tip homosexual. sau în vederea unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă. acest tip de alternativă nu a devenit una semnificativă. acesta din urmă fiind considerat tolerabil. trebuie să spunem că ea nu poate deveni o formă alternativă reală. ne referim însă în special la a doua jumătate a secolului trecut. Nu este vorba de adulter. 2. există o diferenţă importantă între homosexualitate şi lesbianism. şi de un stil de viaţă. trebuie să spunem. În unele societăţi ea a devenit chiar legală. în cazul a două femei. aceştia din urma fiind mult mai tentaţi biologic la aceste relaţii. oarecum istorice. Coabitarea consensuală. ci doar de traiul în grupuri care practicau sexul liber (în interiorul grupului). între femei şi bărbaţi. fie că este vorba de lesbianism.

Divorţul ca instituţie socială. Care sunt principalele tendinţe în schimbarea funcţiilor familiei astăzi? 11. Care sunt principalele alternative ale familiei clasice? 12. Care este dinamica relaţiilor în familie? 10. uneori chiar secole. Care sunt principalele tipuri de familii? 3. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care sunt funcţiile familiei? 2. măcar pentru o perioadă de timp să trăiască astfel. Care sunt normele de căsătorie? 5. Ce este homogamia? 6. Este evident că mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii precum cea a familiei nu se produc în câţiva ani. ci în multe. 8.decid să trăiască permanent în acest mod. Ce sunt normele de incest? 4. Este evident că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. un număr foarte mare de cupluri decizând. foarte multe decenii. Numărul coabitărilor consensule a crescut aproape constant în ultimele decenii. Ce este coabitarea consensuală? 71 . Care sunt factorii care intervin în selecţia partenerului? 7. Care sunt factorii de instabilitate a cuplului? 9.

Ce este grupul social 2. După o săptămână Sherif a reunit cele două echipe şi le-a pus în 72 . de 10-12 ani. Imediat după începerea experimentului copii au început să facă o distincţie clară între lumea din interiorul grupurilor şi cea din afară. concursuri sportive şi activităţi. Copii nu se cunoşteau în prealabil. ci şi pe cea mediatică. A organizat mai multe jocuri. toate de echipă. de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi interpretate complet diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau parte. un psiholog social american. fiind astfel puşi să formeze ad hoc grupuri.Tema 7 Grupul social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Dacă spre exemplu un baiat trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău” dacă făcea parte din grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă. Într-o tabără de copii. Tipologia grupurilor sociale 3. Pentru aceasta el a împărţit aleator un grup de copii. Mai mult. el a organizat un experiment pentru a observa modul in care se structurează normele sociale la nivel de grup şi modul în care ele influenţează percepţia şi raportarea la realitate. decizie şi efecte de grup Pe la mijlocul secolului trecut. Muzafer Sherif a realizat un experiment care a şocat nu doar lumea ştiinţifică. Tipologia liderilor 4. realizând două echipe pe care le-a pus în competiţie. Aceleaşi tipuri de comportamente. Conducere. ideea experimentului fiind preluată în mai multe filme americane. aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza competiţiei.

care au anumite caracteristici comune la nivelul unei populaţii. fără a avea relaţii directe între ei. ştie la ce se referă. Dacă ţinem însă seama şi de faptul că oamenii nu pot trăii decât cu totul accidental şi excepţional în afara grupurilor înţelegem de ce este importantă cercetarea acestui tip de structuri sociale. Experimentul a dovedit astfel capacitatea extrordinară a grupurilor sociale de a genera norme şi de a schimba valorile în baza cărora se interpretează realitatea. O utilizăm aproape zilnic şi orice om. facându-i chiar să perceapă lumea complet diferit. Dacă spre exemplu ni se pare normal să numim grup mai mulţă oameni care stau întro staţie de autobuz. Spre exemplu atunci când este vorba de oamenii adunaţi la un miting spunem că ei formează o mulţime. au fost reinterpretate pozitiv. însă ea a fost retrasată. viteji. practic imediat. chiar şi cu puţină educaţie. cu care copii nu se mai întâlniseră. o categorie socială sau statistică. toate valorizrile negative acumulate şi concretizate în etichete ca “băiat rău”. atunci când avem mai mulţi oameni. Se dovedea astfel că grupurile exercită o forţă cu totul deosebită asupra membrilor lor. respectivii copii fiind dintr-o dată consideraţi curajoşi. pentru sociologie aceştia nu formează un grup social decât în anumite situaţii speciale. spunem că ei formează.competiţie cu o alta. eroii ai grupului nou format. Pe de altă parte. Dar şi profesorii dintr-un anumit oraş sau dintr-o regiune pot forma o comunitate. Distincţia în grup . Aceasta.în afara grupului a rămas una esenţială în cercetarea socială. Pe de altă parte. “nesimţit”. Spre surprinderea tuturor. Dinstincţia în grup . Aceste interacţiuni sunt date în special de un proces de 73 . pentru că el trebuie să fie cu mult mai restrictiv comparativ cu noţiunea uzuală. Ce este grupul social? Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară.în afara grupului s-a păstrat. Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste concepte? În primul rând trebuie să spunem că grupul social este format întotdeauna dintr-un număr de indivizi între care există interacţiuni. “murdar” etc. Cu toate acestea conceptul de grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei. în primul rând. în sociologie avem deja o serie de alte concepte care se referă la “grupuri de oameni“. din perspectiva analizei statistice a populaţiei. iar atunci când este vorba de locuitorii unui sat spunem că ei formează o comunitate.

Simpla apropiere de alte persoane este si ea un factor care influenţează apariţia grupurilor. O problemă extrem de importantă este aceea a motivelor pentru care oamenii trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. Există mai mulţi factori care determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în ele. Evident mai putem identifica şi alţi factori care ţin de similaritatea indivizilor. se întrebau anticii. Un grup ar avea nevoie de cel puţin trei subiecţi pentru a exista o formă complexă de interacţiune specifică grupului social. Spre exemplu ori de câte ori ne definim o situaţie ca periculoasă sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona. Mai trebuie să răspundem la două întrebări esenţiale. de asemenea ei au scopuri şi obiective specifice. definit în sens larg ca orice transfer de semnificaţii. Nu este însă suficient pentru o definiţie. Alţi autori consideră însă că într-un astfel de caz nu ar fi vorba decât de o diadă. Anumite situaţii reclamă stringent comunicarea şi implicit relaţiile cu alţii. Problema dimensiunilor grupului Definiţia pe care am dat-o nu este însă suficientă pentru a clarifica acest concept. iar de multe ori îşi dezvoltă simboluri proprii. neexistând un consens.comunicare. 74 . Un prim factor este dat de interdependenţa naturală şi socială a oamenilor. Cât de mic poate fi un grup. O piatră nu formează o grămadă şi nici două. de compatibilitatea unor interese sau nevoi etc. Avem nevoie să relaţionăm pentru a putea trăi. Dar atunci când exact apre grămada? La fel ne putem întereba de câţi oameni este nevoie pentru a forma un grup? În această privinţă autorii din domeniu au două puncte de vedere diferite. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc valori şi norme proprii grupului respectiv. Unii cercetători consideă că interacţiunile apar în momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare doi oameni sunt suficienţi pentru a vorbi de un grup. adică de un tip particular de interacţiune. Nu există însă posibilitatea compatibilizării celor două accepţiuni pentru că ele sunt realizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare diferite. respectiv cât de mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al grămezii. Parcă nici trei pietre nu formează o grămada. cât şi social de alţi oameni. “Când apare o grămadă?”. Pe de altă parte situaţia în care ne aflăm este un alt factor stimulator al structurilor de tip grupal. În premanenţă avem nevoie atât biologic.

comunităţi. grupuri în care membri comunică direct. adică a grupurilor în care interacţiunile au în primul rând o bază afectivă. desi evident ele presupun mai mult de 15 membri. În primul rând unii autori vorbesc de două tipuri de grupuri. la nivelul tuturor acestor tipuri de structuri interacţiunile care există între membri sunt destul de diferite de cerinţele pe care le-am prezentat ca fiind specifice grupurilor. de sociologul american Ch. după alţii la mai mult sau la mai puţin. cu mult mai semnificative. Spre exemplu este normal să consideri o clasă de elevi sau o grupă de studenţi ca un grup. concept construit ulterior pentru a 75 . O primă tipologie este aceea care distinge între grupurile primare şi grupurile secundare. Limita dintre cele două tipuri fiind undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori. Tipologia grupurilor sociale Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii pe care le utilizăm în raportarea la grupuri. Ele desemnează anumite structuri sociale pentru care avem deja concepte consacrate în sociologie. Grupurile mari ridică însă o problemă delicată. Grupurile secundare. El dorea să reliefeze importanţa relaţiilor de tip primar în formarea sinelui şi implicit a grupurilor primare. O primă clasificare am şi făcut-o. Din acest motiv unii cercetători consideră că în realitate grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. chiar dacă nu una foarte importantă. Pe de altă parte. mari si mici. Grupurile mici au considerată cel mai adesea ca limită superioară numărul de şapte opt membri. Există însă şi alte clasificări. Cooley. Mai mult. organizaţii. sau populaţii şi nimic altceva în plus. Aceasta pentru că în acest caz există şi mai multe accepţiuni. în funcţie de anumite teme de cercetare. Grupurile primare sunt grupuri de tipul “faţă în faţă”. Prin urmare sintagma “grup mic” ar fi chiar o tautologie. argumentul fiind acela că dincolo de acest număr apare tendinţa de a se forma alte structuri grupale interne prin spargerea grupului iniţial. Conceptul de grup primar a fost propus. la începutul secolului trecut. cea care împarte grupurile în mari şi mici. nemijlcit. Cu alte cuvinte grupurile mari desemnează în realitate mulţimi. unul din precursorii interacţionalismului. ele au o forţă persuasivă cu totul deosebită.Dimensiunile maxime ale unui grup ridică încă şi mai multe probleme. în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să consideri ca grup anumite structuri care există ca atare în realitate şi trebuie cercetate astfel. Există însă autori care au utilizat in experimente grupuri de 12-15 persoane.

Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite. totuşi există o diferenţă esenţială. Forma interacţiunilor interne este dependentă doar de proprii membri. Dacă grupurile secundare pot devenii primare şi invers. care au în mod uzual definite scopuri precise şi în care de cele mai multe ori interacţiunile sunt mijlocite de instrumente. poziţia sa nu dispare. grupurile formale nu pot deveni informale. Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii relaţiilor.desemna forma opusă grupurilor primare. Am spus mai devreme pozitiv sau negativ pentru că nu este vorba doar de relaţii afective pozitive şi doi soţi care se ceartă au între ei interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar. care în principal va derula cu ceilalţi acelaşi tip de interacţiuni. O grupă de sindicat reprezintă un astfel de grup. Este drept că multe grupuri primare sunt informale. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt independente de subiecţii care le ocupă. Ele sunt grupuri care au predefinite tipurile de relaţii şi poziţiile interne. care apar în decursul interacţiunilor dintre anumiţi subiecţi. sunt adesea grupuri de interese sau profesionale. O grupă de muncitori sau un grup de studenţi care sunt puşi să rezolve o sarcină la seminar formează în schimb un grup secundar. Grupurile informale sunt grupuri “narturale”. creată în mod normal de către o structură organizaţională. părăseşte grupul. neexistând o formă organizaţională prestabilită. O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. Criteriul de clasificare este complet diferit. un grup informal nu poate să devină formal şi nici invers. Dacă într-un grup secundar. format din mai mulţi studenţi care s-au reunit să lucreze la un proiect. iar cele formale celor secundare. iar în cazul în care liderul. Un grup de copii care se joacă în faţa blocului formează un grup informal. Lucrurile nu stau decât parţial aşa. în sensul că ele preexistă acestora şi se menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. respectiv cele secundare sunt formale. desemnează grupurile care nu se bazează pe interacţiuni afective. ci va fi ocupată de o altă persoană. pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative). 76 . la fel si o gaşcă de cartier. în timp ce cele formale sau informale din perspectiva predeterminării origanizaţionale a unei forme a interacţiunilor. O familie poate fi privită ca un grup primar. La prima vedere pare a exista o corelaţie între cele două tipologii. spre exemplu. la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. Aceasta face de exemplu să existe cel puţin o difernţă majoră. Adică grupurile informale par a fii asociate celor primare. Grupurile formale sunt grupuri care au o formă prestabilită.

cel care a propus această clasificare. Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi anumite moduri de acţiune datorită presiunilor pe care le exercită orice fel de grup asupra propriilor membri. dar şi crucial. ori în alte situaţii împrumutul valoric devine suficient de consistent pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile iniţial luate ca model să îşi piardă valoarea referenţială. cu mai bine de şapte decenii în urmă a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudiniilor şi opiniilor la tineri şi a studiat mai pentru mai mult timp un colegiu de fete. Treptat. Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte. dar şi o viaţă relativ scurtă. treptat. Distincţia aceasta este importantă pentru că subliniază rolul extrem de persuasiv. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile la care aparţinem la un moment dat. împrumutând seturile de valori şi norme ale acestora. există chiar un proces de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual. care erau în fond cele ale propriilor familii de origine.O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă. mai mult decât atât. Sociologul american Newcomb. Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii. S-au observat 77 . Aceasta pentru că de multe ori subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste grupuri. ele devenind astfel de referinţă. după anul întâi. ele începeau să se raporteze la grupurile studentelor din anii mai mari. ele deveneau mult mai liberale în atitudiniile şi opiniile exprimate. Cercetările sale au arătat că fetele veneau cu valori politice şi orientări conservatoare în colegiu. dar aceştia aşa cum am văzut chiar la începutul acestei teme. Potrivit unui asemenea mecanism acţionăm în diverse situaţii potrivit unor norme instituite în grup fără să ne propunem voluntar anumite comportamente. Spre exemplu. pe care grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal . dar totuşi luăm ca referinţă valorile. Am putea spune.valoric al indivizilor. un cercetator a încercat să observe modul în care un grup de medici şi asistenţi medicali acţionează într-o anumită situaţie dată. au chiar tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în afara grupurilor. Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită. proces de care nu suntem întotdeauna conştienţi. Astfel. normele si/sau simbolurile acestora. Era vorba de un spital de urgenţă şi s-au analizat doar cazurile de atac de cord.

s-a făcut cu o mare întârziere. Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a denumit efectul de aşteptare. Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta. dealtfel perfect sincronizată. El a fost descoperit de Bibb Latene în urma unui studiu de caz. Mai mult. Studiul său se referea la un viol. dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie. chiar în faţa blocului unde locuia. procesul intervenţiei avea durate foarte diferite. unde o femeie a fost agresată. cel mai simplu posibil. marea majoritate. cu atât acesta va fi oferit mai repede. Nimeni din echipa medicală nu conştientizase vreun moment acest lucru. Vecinii. pentru persoanele vârstnice durata intervenţiei fiind practic dublă. La scenă au fost martori zeci de vecini. Deşi era vorba de fiecare dată de acelaş tip de caz medical. Efectul de aşteptare spune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie. Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de 78 . erau persoane respectabile. aceasta a fost chemată abia după aproape jumătate de oră. Cu toate acestea ajutorul lor. ilustrativ pentru mecanismele prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor lor îl reprezintă efectul de aşteptare.modalităţile de intervenţie ale echipei medicale (grupul studiat) în toate cazurile de acest tip. atacul de cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că salvarea vieţii era o cerinţă mai presantă decât în cazul bătrânilor. Acest efect apare în orice situaţii de grup. Cercetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe femeie. religioase. produs într-un cartier din New York. pentru care se considera mai normal un eventual deces. Cercetarea a relevat un aspect extrem de interesant. durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională cu vârsta pacienţilor. Efectul de aşteptare. cu un puternic sentiment civic. Evident în decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de mesaje privitoare la ritmul acţiunilor. se producea la fel. chemarea poliţiei. numai că în ritmuri diferite. totul ţinea de o presiune exercitată de grup asupra membrilor săi. apare într-un interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. care puteau urmării scena de la ferestre. de altfel problematic din punct de vedere deontologic. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în cazul bătrânilor decât în cazul tinerilor. Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor. În cazul persoanelor tinere. Acţiunea medicală. sau în situaţii în care indivizii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). Singura explicaţie pentru această situaţie nu era alta decât aceea că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. Prin urmare cu cât pot oferii mai puţini ajutorul.

Asistentul. în general. rămânând să aştepte în continuuare fără a face nimic. Cu alte cuvinte. Imediat. implicarea acestora va fii invers proporţională cu numărul membrilor. Dacă vor trage patru persoane. puşi să rezolve sarcini în condiţii de anonimat. care au dovedit că acest mecanism se produce în orice situaţii de acest tip. Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau. Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta este mecanismul producerii sale. Au fost organizate mai multe situaţii de experrimentare în care în sală se aflau un singur subiect. se auzeau nişte sunete puternice si un ţipăt al asistentului. Spre exemplu. pleca într-o cameră alăturată. doi. 79 . care a dat chiar o măsură temporală cantitativă aşteptării. dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună. Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de o sfoară legată de un dinamometru vom constata că acesta trage sfoara cu o forţă F. Atunci cînd se aflau două persoane timpul de reacţie al acestora era mai mare. Acest efect care se produce la nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o sarcină de grup efortul individual pentru rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul participanţilor. la un moment dat. Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu reacţionau deloc. Latene a efectuat un experiment. în condiţii de anonimat al efortului individual. Efectul pierderii de vreme. Explicaţia este aceea că. creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi. efectul pierderii de vreme. Atunci când în sală se afla un singur subiect. timp care.grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi a fii în poziţii superioare. adică F1+F2. aproape în toate cazurile acesta se ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat. forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi si mai mică decât suma celor patru forţe individuale. Latene. Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator. El chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor că li se va aplica un test oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi testate. Dacă vom pune doi oameni să tragă de aceeaşi sfoară. trei etc. oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este mai mare. rebotezat tot de B. încercând evident să îşi ofere ajutorul. aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa. forţa lor reunită Fr va fi mai mică decât suma forţelor individuale (pentru cazul în care ar trage singuri). din camera alăturată. Astfel. cei mai mulţi.

adică a unei persoane care să conducă grupul respectiv. dat fiind faptul că pregătirea liderilor şi asigurarea competenţei conducerii reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei organizaţii sociale. în istoria ştiinţelor sociale. adevărate şcoli de cercetare a liderului şi a conducerii. este semnalată nevoia unui lider. Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o creştere a eficienţei proporţională cu numărul acestora. grup la nivelul căruia putem identifica aceste caracteristici. extrem de frecvent. Pe de altă parte. Spre exemplu. un student de anul II 80 . Prin urmare este imposibil să putem avea un lider care să poată deţine acest statut în orice tip de grup. Este vorba în principal de: ! Experienţă ! Competenţă de comunicare ! Competenţă profesională sau de sarcină ! Capacităţi empatice ! Personalitate puterncă ! Înalţimea ! Forţa Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular. dat fiind faptul că poziţia de lider depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia. Prin urmare experienţa este raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută. sau cele de sarcină. ba mai mult. nu întotdeauna un grup reclamă un lider.Acest efect ne explică de ce activităţile colective. Cercetările au arătat că o serie de caracteristici sunt importante pentru a dobândi statutul de lider. Efectul mai ne sugerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi economice. Problematica liderilor constituie un subiect extrem de incitant. cât şi de caracteristicile grupului din care liderul face parte. dincolo de o anumită limită efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea respectivă Conducerea grupurilor şi liderii Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor. în care nu pot fii cuantificate eforturile individuale sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Au existat şi există chiar. Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă. la fel şi competentele de comunicare.

O regulă oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a necesităţii absenţei unor handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. pe de o parte. dimpotrivă. Putem vorbi astfel de lideri formali şi de lideri informali.poate mai uşor să se impună ca lider într-un grup de studenţi de anul I. Pe de altă parte. 81 . care aveau de rezolvat o problemă. de multe ori chiar. La nivelul aceluiaş grup este posibil să existe atât lideri profesionali. dar nu dădeau sfaturi utile. înnaintea competenţelor profesionale. Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal şi deci ei pot exista doar în astfel de grupuri. vorbeau foarte mult. Dintre toate atributele semnalate. Ei pot exista însă atât în grupuri informale. care dădeau sfaturi pertinente. Unii. o serie de caracteristici sunt discutabile în raport cu situaţii particulare. Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri socioafectivi. Nu trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice. cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează pe ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere acest drept). este adevărat nu foarte multe. Liderii informali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza unor caracteristici personale. într-un experiment unor grupuri. Tipologia liderilor Există înnainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor grupurilor. dar probabil mult mai greu dacă aceştia sunt în anul III. Cercetările au arătat că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre exemplu. fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. Conducerea implică deci un complex de calităţi. Spre exemplu. li s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să le dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei respective. capacitatea de a comunica şi implicit competenţele de comunicare par a fi de o importanţă capitală. Existau două categorii de consilieri. dar vorbeau puţin şi alţii care. dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie. covârşitoarea majoritate a personalităţilor politice au avut mai puţin de un metru şaptezeci. Cei mai apreciaţi în finalul experimentului erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult şi nu cei care dădeau sfaturi utile.

(dar ele apar şi la un nivel mai larg. Spre exemplu în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare. Liderii democaraţi cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii. cât şi lideri care gestionează relaţiile afective. din punctul de vedere al modului în care ei conduc grupul. Aceşti liderii au o funcţie mai degrabă integrativă. sunt mai eficienţi liderii democraţi. Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum vor ei. face distincţia între liderii autoritari. sunt liderii care îşi asumă întreaga răpspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup. Etichetele cu care operăm. la nivelul conducerii grupului. o reprezintă liderii autoritari. Ultima categorie o reprezintă un caz oarecum limită. Cea mai eficientă categorie. Ei sunt cei care întreţin atmosfera. Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru aceste tipuri de presiuni de grup. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi monopolizează total actul conducerii. comunitar) se gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii). decizie şi efecte de grup Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât la nivelul modului în care se i-au decizii în grup. mediază conflictele. Dilemele sociale. trebuie să menţionăm. O alta clasificare a liderilor. nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea conducerii. menţin un climat social şi afectiv optim în grup. nu au nici un fel de încărcătură ideologică. Conducere. buna dispoziţie. dar acest lucru nu este unul uzual. Desemnează situaţii în care la nivelul unui grup. Dacă spre 82 . controlează doar parţial membrii. cât şi la nivelul conducerii ca atare. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o situaţie. Pentru anumite situaţii însă. Cele două caracteristici pot să se reunească în una şi aceeaşi persoană. Dilema socială apare atunci când un membru al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. liderii democraţi sunt mai eficienţi. ele se referă doar la stilul de conducere. La fel. nu intervin decât minimal în influenţarea acestora. atunci când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie. în care nici nu mai avem de a face propriu-zis cu lideri. sunt din nou mai eficienţi liderii democaţi. democraţi şi “laissez-faire”.cei care conduc grupul în vederea rezolvării unor sarcini.

distrugerea rapidă şi practic totală a C. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se produce totuşi acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit nimic pentru el. la comunitate. Este vorba de un tip de dilemă socială în care nu mai se pune problema consumului în comun a unor resurse. dacă majoritatea vor imita pe cel care a declanşat mecansimul. atunci ele apar ca fiind chiar mult mai periculoase. iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu au mai obţinut absolut nimic în final. Dacă însă comportamentul lui este imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic nulă. Spre exemplu în România.A. o dilemă socială apare atunci când unul dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. Dacă extindem dilemele de la grup. ci a contribuţiei colective pentru a produce un bun public (utilizat de toţi membri).exemplu un grup de prieteni pun banii împreună pentru a-şi petrece vacanţa. sau de a imita pe cel care a consumat mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult. Mai mult decât atât. şi eventual la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. Resursa (patrimoniul) a dispărut. comparativ cel puţin cu cei care consumă mai mult. s-a făcut de cele mai multe ori pe baza unor mecanisme de genul dilemelor sociale. Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula. Dacă un membru al grupului păstrează norma de consum şi în acest caz el va pierde. atunci resursa în cauză se va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. iar din fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic. Situaţia este identică atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la producerea bunului respectiv. Dilemele sociale apar însă. Dilema apare pentru ceilalţi membri care sunt puşi în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum. Practic orice ar face un membru al grupului rezultatul poate fi unul distructiv. Dilemele sociale reprezintă unul din mecanismele sociale principale care pot explica cauzele epuizării resurselor limitate. în care controlul grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient.-lor.P. în special în momente de criză. este posibil ca în final resursa să dispară şi cel în cauză să nici nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de ea. În momentul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a patrimoniului fostelor cooperative imediat ceilalţi membri cooperatori au început să facă acest lucru. Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema bunurilor publice. Dacă spre exemplu locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la 83 . Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului. la începutul lui 1990.

chiar mult mai slabi profesional. de a estompa atitudinile critice. subaprecierea adversarului.Kennedy. supraîncrederea. Operaţiunea presupunea debarcarea la Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi. din 17 aprilie 1961. Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau luaţi prizonieri. asupra judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive. de a polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu poltica grupului. care implică activităţi voluntare nu se realizează. Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia invulnerabilităţii. care fuseseră pregătiţi de CIA. de la Bay of Pigs. adică a unui efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri şi care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii. Pe de altă parte acest efect 84 . care a planificat şi condus operaţiunile militare. Groupthink Este un efect care apare în grupurile decizionale datorită presiunii pe care grupurile le exercită asupra membrilor lor. Termenul a fost propus de sociologul american Irving Janis care a analizat una dintre cele mai catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea război mondial. care evident însă va deservi şi pe cel care nu a contribuit. Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat întro lucrare unsprezece ani mai târziu. Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de americani după al doilea război mondial.intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon. credinţa absolută în justeţea cauzei. analiza lui Janis reliefând zeci de greşeli pe care specialişti. Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public. şi sprijiniţi de armata americană ei trebuiau să producă revolte în provincie. Janis şi-a propus să explice cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit. care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe. nu le-ar fi făcut în condiţii normale. Este vorba de acţiunea de invadare a Cubei. tendinţa exagerată de asumare a riscului etc. iar în final să conducă la o revoltă aparent populară. Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedintele J. toată tehnica militară americană fiind distrusă sau capturată. El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink.

deşi avea loc o debarcare şi astfel debarcarea a întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu au putut ajunge. adică a unui specialist care are sarcina să aducă contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup. economie.este însoţit întotdeauna şi de o tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor. acolo unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă. Care sunt limitele de mărime ale grupurilor sociale? 3. cea a “avocatului răului”. datorită reliefului marin. în care administraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 cele mai importante crize. la rândul său. organizaţii publice etc. Nu s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină. Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina acest efect. marketing. Din acest motiv. s-a institut chiar o poziţie specială în grupurile decizionale. Cum poate fi definit un grup social? 2. care are şi ea. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Ce sunt grupurile de referinţă? 85 . mass media. Printre aceste măsuri menţionăm: ! Cunoaştera efectului groupthink de către membrii grupului de decizie ! Promovarea atitudinii critice ! Imparţialitatea totală a liderului ! Promovarea de soluţii alternative ! Apelul la experţi externi ! Munca în echipe decizionale paralele ! Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi reconsiderarea soluţiei finale Promovarea atitudinii critice este însă pe de departe cel mai important element tehnic care poate estompa efectele negative. efecte negative majore. tocmai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele operaţiunilor. ci în oricare domeniu unde se iau decizii. Exemplele pot continuua. Spre exemplu în cazul analizat de Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti dealtfel necesari. Efectul se poate produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar. efectul groupthik s-a produs în 37% din cazuri. Ce sunt grupurile primare? 4. Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial. în special în grupurile decizionale din domeniul economic şi militar.

Ce distincţie există între grupurile formale-informale. repsectiv secundare– primare? 6. La ce se referă efectul pierderii de vreme? 8. Care sunt principalele atribute ale liderilor? 9. Care sunt tehnicile de eliminare a efectelor distructive ale groupthink? 86 . Ce este efectul groupthink? 12. Ce sunt dilemele sociale? 11. Ce este efectul de aşteptare? 7.5. Care este tipologia liderilor? 10.

În epocile premoderne niumărul organizaţiilor cu care indivizii aveau contacte era incomparabil mai mic. Organizaţii şi instituţii 2. fiecare dintre noi avem zilnic contacte. Mai mult. însă ea este prezentă şi în realitate ea este cea care va impus lectura acestor rânduri. cu extrem de multe organizaţii. apelaţi în fond la o organizaţie. Trăim se pare într-un univeres organizaţional. pentru că asociaţia dumneavoastră. Birocraţia După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. energia electrică. Sigur vă aflaţi în faţa unui calculator. cea mai mare parte a organizaţiilor care existau erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoaştem astăzi. Dar absolut tot confortul de acasă vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii. televiziunea prin cablu etc. cea la care plătiţi întreţinerea. fie ca beneficiari. Este vorba de o organizaţie care nu mai este tot atât de vizibilă. fie ca membri. sistemul de învăţământ pentru care aţi optat reprezintă una din miile de organizaţii cu care dumneavoastră luaţi zilnic contact. faceţi probabil parte dintr-o altă organizaţie. Şi dacă mergeţi la un magazin sau la un bar. cele care vă furnizează apa. Aşa de multe? Da. chiar în acest moment. Formal şi informal în organizaţii 3. Nu a fost întotdeauna aşa. Birocraţia”. citiţi tema: “Organizarea socială. Pentru că pregătirea dumneavoastră la sistemul de învăţământ la distanţă presupune parcurgerea unor cursuri. dar şi dacă vă duceţi acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să apelaţi la servicxiile unei organizaţii. tot în acest moment. Birocraţia ca tip ideal (Max Weber) 4. Da. Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Dumnevoastă. Dacă acum vă aflaţi la serviciu acesta cu siguraţă reprezintă un tip de organizaţie. De ce faceţi acest lucru? Este simplu. acasă sau la un coleg. dar nu uitaţi că dacă staţi la bloc. Probabil că acum vă aflaţi la servici. dumneavoastră faceţi parte şi dintr-o organizaţie.Tema 8 Organizarea socială. Am putea spune fără să 87 . Cu toate acestea. este şi ea o organizaţie. Acasă credeţi că sunteţi mai liber. Toate aceste lucruri sunt evidente.

aşa cum am arătat. practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o dimensiune formală. pe de altă parte. evident înnainte de toate pentru sociologie. s-ar mai putea spune. Formal şi informal în organizaţii 88 . Organizaţiile pe de altă parte presupun anumite cadre formale în care îşi desfăşoară activităţile. De principiu orice organizaţie are la bază o instituţie socială. Cu alte cuvinte în orice organizaţie membri trebuie să respecte. anumite tipuri de practici sociale care au o funcţie socială. Putem să ne gândim la astfel de exemple doar teoretic. Iată de ce studiul organizaţiilor. precis delimitată spaţial şi temporal. Există pe de altă parte. În afara lor. este atât de important pentru orice ştiinţă socială. cadre care au întotdeauna o dimensiune comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională).grşim că astăzi organizaţiile ne domină existenţa. Cu toate acestea organizaţiile sunt cu mult mai importante decât am putea crede. la fel şi în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile. Este vorba în primul rând de o caracteristică esenţială a organizaţiilor: autoreflexivitatea membrilor faţă de normele. neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “anormale” în care am construi o organizaţie care nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar îndeplinii vreo funcţie la nivelul societăţii. scopurile şi obiectivele acesteia. numeroase tipuri de instituţii care nu au forme organizaţionale. Organizaţii şi instituţii Atunci când am vorbit despre instituţiile sociale am precizat că ele se află întrun raport special cu organizaţiile. mutaţiile radicale în istoria dezvoltării societăţilor moderne nu ar fi fost posibile. pentru că în realitate o organizaţie presupune în totdeauna un număr de oameni care deţin anumite statusuri şi anumite practici pe care aceştia le săvîrşesc într-un context organizatoric. un adevărat mediu de viaţă specific uman. Pe undeva suntem mai puţin liberi. În cea mai mare parte umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul actual tocmai datorită organizaţiilor. Cum putem însă deosebi organizaţiile faţă de instituţiile sociale? Această distincţie o putem realiza dacă vom analiza câteva din elementele specifice acestora. dar să şi fie conştienţi de normele acesteia. Instituţiile desemnează.

Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă. Prin urmare putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de structuri. formali şi informali. Există posibilitatea ca persoana care deţine cea mai mare capacitate de influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de autoritate. unde gradul formalizării este extrem de mare. Pe de altă parte organizaţiile pot să fie clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun. cum sunt cele militare. Cu toate acestea. în timp ce liderii informali deţin o anumită capacitate de influenţă. Există spre exemplu organizaţii. dar şi organizaţii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) unde gradul formalizării este incomparabil mai redus. Ea se întâlneşte însă relativ rar. adică au predefinite natura şi tipul de relaţii dintre membri. în timp ce structura informală reprezintă sociograma acesteia. autoritatea şi influenţa. Este evident că ceea ce poate fi interesant întro eventuală analiză este tocmai raportul dintre cele două structuri. Şi la nivelul organigramei şi la nivelul unei sociograme putem identifica anumite poziţii importante. Este evident că există multe tipuri de organizaţii şi că în realitate gradul formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. cel mai adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o coincidenţă între cele două tipuri de structuri. una formală şi alta informală. care este dată de propriile capacităţi de relaţionare socială şi de comunicare. Aceasta înseamnă că în orice organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri.Organizaţiile au în general o structură de tip formal. care au capacităţi persuasive în comunicare şi totodată responsabilităţi sau funcţii decizionale. În multe cazuri există chiar poziţii şi tipuri de relaţii de natură informală care îndeplinesc funcţii la nivelul organizaţiilor. Distingem prin urmare la nivelul unei organizaţii două tipuri de atribute ale conducerii. Primii se bucură de autoritate în timp ce cei informali se bucură de influenţă. De fapt orice organizaţie poate fi considerată din punctul de vedere al gradului formalizării pe o scală continuuă şi putem astfel vorbi de organizaţii puternic sau slab formnalizate. Structura formală reprezintă organigrama unei organizaţii. De 89 . ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe în organizaţii. situaţie care desigur este ideală. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în baza poziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate). la nivelul unei organizaţii nu există doar structuri de tip formal.

Eficienţa organizaţiilor Raportul dintre strucura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la nivelul oricărei organizaţii. în timp ce ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale.exemplu. la fel cum 90 . Parlamentul. Organizaţiile integrative sunt cele cu rol în controlul social şi în socializare. mijloacelor şi a tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei. Din acest motiv organizaţiile specifice modernităţii. în timp ce raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor. etc). ministerele. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul societăţii (exemplu Guvernul. Cea mai importantă este aceea a eficienţei diferite pe care o pot avea organizaţiile. Flexibilitatea se referă la capacităţile organizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză. potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul american T. Factorii care determină o eficienţa organizaţiilor sunt însă mult mai diverşi şi nu toţi sunt determinaţi de formalizare. dar şi primăriile. Dimensiunile optime depind de scopurile şi de natura activităţilor. dominate de formalizare. Trecem în revistă pe cei mai importanţi: ! Unitatea elementelor ! Flexibilitatea ! Dimensiunile optime ! Raţionalitatea ! Comunicarea eficientă Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la măsura în care acestea formează un sistem funcţional.Parsons există patru tipuri principale de organizaţii: ! Organizaţii economico-productive ! Organizaţii de putere ! Organizaţii integrative ! Organizaţii ale menţinerii modelelor Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din prima categorie. însă întotdeauna eficientizarea activităţilor unei organizaţii este dependentă fundamental de acest factor. sunt pe de departe unele dintre cele mai eficiente în istoria umanităţii. Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei organizaţiilor.

Spre exemplu. Pentru el birocraţia reprezintă modul raţional de organizare a vieţii sociale în modernitate. ci dimpotrivă ea este principalul factor al dezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în modernitate. chiar Weber recunoaşte. 91 . cea care a reprezentat tipul cel mai important de organizaţie în modernitate şi totodată principalul instrument al schimbării societăţilor. niciodată în istoria premodernă. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două cuvinte din două limbi diferite. adică ale oficialilor. Avem prin urmare două tipuri de accepţiuni. Primul sociolog care a propus o analiză consistentă a birocraţiei.este dependentă şi de realizarea unei comunicări eficiente în interiorul organizaţiei. birocraţia este principalul factor al dezvoltării economice. acela de “reguli ale celor de la birou”. ponderea şi importanţa pe care o deţine astăzi. care nu pare să aibe o încărcătură valorizantă. Cu siguranţă. mai mult normativă. Birocratia ca tip ideal (Max Weber) Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată propus de Monsenior de Gournay pe la 1745. în secolul XIX. Pentru sociologi. ca şi pentru toţi cercetătorii care studiază organizaţiile. exemplul cel mai reprezentativ fiind birocraţia romană. Înţelescul iniţial era chiar acesta în fond. a fost sociologul german Max Weber. Pentru sociologie. sociale şi politice spectaculoase realizată în modernitate. înţeleasă ca un tip de organizare formală. organizaţii de tip birocratic au existat şi în societăţile premoderne. Pot fi găsite uşor şi alte exemple însă un lucru rămâne evident. cea din exemplul precedent. Puterea acestor oficiali a fost semnalată în numeroase rânduri. Una cu o profundă încărcătură peiorativă. în special cea militară. una clasică şi alta modernă. asta chiar cu mult înnainte ca birocraţia să devină subiect de analiză ştiinţifică. semnificaţie pe care o utilizăm şi noi atunci când spunem de exemplu că “ar trebui redusă birocraţia” şi o alta. El a definit birocraţia ca reprezentând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi pe undeva acesta este sensul pe care birocraţia l-a păstrat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi. dar şi cu exteriorul (în primul rând cu alte organizaţii). Birocraţia nu a atins nivelul. Este vorba de franţuzescul “bureau” şi de grecescul “krators”. Balzac a definit poate cel mai plastic birocraţia. birocraţia nu doar că nu reprezintă un calificativ pentru lipsa de eficienţă a unei organizaţii.

cel mai adesea într-o formă piramidală. pe lângă alte activităţi. În epocile premoderne cei care deseveau anumite intrese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare. adică modelul reprezentativ al acesteia. el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. ci trăiesc din diferite alte surse. donaţii sau rente ale unor seniori. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. profesorii din universităţi. care prestează aceste servicii sporadic. presupune câteva elemente esenţiale: 1. din publicaţiile pe care le scot etc. în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional. dar şi funcţional. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale. 3. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate. Birocartţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii. Separarea are loc atât fizic. adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin pe baza unor norme scrise. Acestea. 92 . Deasemena se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. Acest principiu decurge direct din precedentul. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. Faţă de epocile premoderne. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-economice. 2. adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne. La fel. chiar când existau aveau doar o funcţie colaterală. în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exeterioare birocraţiei. Orice organizaţie de tip birocratic presupune o ierarhie. care le şi asigură veniturile.Pentru Weber tipul ideal de birocraţie. cadouri de la studenţi. nu au salarii pentru munca de predare. birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste activităţi. în evul mediu. 4. În acest mod se garanteză caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizaţii. Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organoizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta.

De ce este eficientă birocraţia? Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. cât şi faţă de resurse.5. Militarul modern nu are arme personale. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea. Astfel se elimină subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi. ! Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ. ca simplu individ el este chiar insignifiant. care nu mai este consdusă de militari. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul. Spre exemplu militarul premodern dispune când vrea de propriile arme. deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi. pentru că acestea sunt ale lui. sabia sau calul sunt obiecte de proprietate personală. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate. ! Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia. mai mult. şi sunt uzual determinate din exterior. armura. ! Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale. organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. sau ale unor grupuri exteriorare aparatului birocratic. de sistemul politic spre 93 . Birocartţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie. mai mult chiar. cum spunea Balzac. Trecem şi noi în revistă câţiva dintre factorii fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţa ridicată: ! Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocartic. ! Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale.

Trebuie să precizăm însă foarte exact faptul că Merton nu se referă la proasta 94 . deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. din secolul trecut. Merton. ci conţine. aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ. în practică. funcţiile reprezintă statusuri atribuite. este acuzată mai mereu de corupţie. aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei. Probleme şi disfunctionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi totodată fundamentală în istoria sociologiei. La fel. este cea a unui alt mare sociolog. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de servici. ci un aspect disfuncţional înregistrat într-o organizaţie particulară. Cu siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor. chiar în bazele sale principiale. dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei. de neprofesionalism etc. corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi pentru că. unul din reprezentanţii de bază ai funcţionalismului. dar odată definite scopurile. El a definit-o în termeni ideali şi evident nu a exclus faptul că. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. Cu toate acestea în secolul XX s-au multiplicat la o cotă deosebită studiile şi cercetările asupra organizaţiilor de tip birocratic. Pentru Merton. birocraţia nu are doar aspecte funcţionale. de data aceasta american. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne. cel mai adesea. anumite elemente de tip disfuncţional. prin definiţie. ea poate funcţiona şi prost. că pot exista şi cazuri de corupţie. funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de acestre servicii. La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident. independent de alte constrângeri externe. Una dintre abordările cele mai semnificative. este vorba de Robert K.exemplu. Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. Doar birocraţia nu este aşa. Abordarea lui Merton este cumva diferită faţă de cea a lui Weber.

problema este însă aceea că implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi care reclamă alte practici sau competenţe este mai mare. Abilitatea găinii evident devenind astfel fatală. Problema este însă aceea că tendinţa de supraspecializare poate să creeze un anumnit tip de dependeţă de anumite modele de practici şi activităţi care. Termenul de psihoză ocupaţională a fost preluat şi el de Merton. Altfel spus din chiar elementele caracateristice care asigură eficienţa birocraţiei decurg o serie de disfuncţionalităţi potenţiale ale acesteia. în anumite condiţii. Este dacă vrem exact situaţia propusă de filozoful englez Burke. Este sperăm evident faptul că abordarea lui Merton este una centrată prioritar tot asupra elementelor care dau eficienţă structurilor de tip formal. a) Pericolul antrenării incapacităţii. Antrenarea incapacităţii desemnează procesul de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a fost preluată de la economistul şi sociologul T. cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai mare. Cu cât specializarea este mai îngustă şi mai mult focalizată pe anumite tipuri de activităţi concrete. aşa cum aparele în concepţia lui Merton.Dewey. în cele ce urmează vom insista doar asupra principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice. aşa cum am arătat dejaa sunt virtuţi de bază ale birocraţiilor. Specializarea şi profesionalizarea. Dacă un muncitor se superspecializează pentru anumite tipuri de operaţii. ci el se referă la anumite disfuncţionalităţi care decurg din natura specifică organizaţiilor de tip birocratic. problemă care nu preocupă cercetarea fundamentală a birocraţiei. Aceste inadaptări pot fi fatale pentru eficienţa sistemului birocratic.Veblen. în timp ce în modelul ideal al lui Weber nu exista loc pentru asemenea tip de elemente. cu siguranţă că el va reuşi să fie extrem de eficient. Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa structurilor formale sunt aceleaşi. singura deosebire faţă de Weber fiind doar aceea că Merton admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru structurile de tip birocratic. de la filosoful J. însă într-o bună zi pe acelaşi orificiu o mică ghilotină va tăia capul găinii în mod dramatic. b) Pericolul psihozei ocupaţionale. se pot dovedi disfuncţionale.funcţionare a unei organizaţii particulare. Climatul formalizat al birocraţiilor este 95 . care a dat un exemplu plastic de abilitate fatală. pentru cazul unei găini care învaţă să bage capul pe un mic orificiu pentru a se hrăni şi ajunge să facă acest lucru cu o precizie şi cu o rapiditate deosebită.

o valoare finală. fiind astfel considerat un criteriu de evaluare. Accest lucru se întâmplă pentru că disciplina. de orice sursă posibilă externă de intervenţie. deci un scop al activităţii şcoalre. El depinde doar de structurile de tip birocratic. tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”. Aceasta în primul rând pentru că mediul social formalizat nu este unul “natural”. dar mai mult. Pe de altă parte munca rutinieră. Este evident un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o organizaţie nu poate avea ca scop central pe acela de a-şi respecta regulile. iar cariera sa este definită doar de către aceste structuri. Nu în ultimul rând. aşa cum o să vedem. este acela al elevilor extrem de cuminţi şi liniştiţi care. Cu toate acestea. c) Pericolul sacralizării normelor. prin definiţie. Acest efect se produce datorită tendinţei de a sacraliza normele. energetice. dată fiind conştiinţa destinului comun şi a intereselor reciproce. adică supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare instrumentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic). Ne aducem aminte că acesta era unul din elemenetele cele mai importante care asigurau eficienţă birocraţiei. de timp etc). de a le considera într-o ordine a valorilor finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. Cel mai bun exemplu. chiar dacă au performaţe şcolare extrem de slabe. Birocraţii au conştiinţa acestei independenţe. presupusă de restricţiile normative este şi ea un factor la fel de stresant. Datorită rolului lor esenţial în funcţionarea eficientă a unei birocraţii. pe care probabil dumneavoastră chiar l-aţi întâlnit în şcoală. care pune în pericol orice tip de activitate desfăşurată în aceste organizaţii. normele ajung însă din simple mijloace să devină adevărate obiective ale activităţii funcţionarilor. respectarea normelor ar trebui să fie în orice asemenea organizaţie doar un mijloc pentru îndeplinirea scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. Din aceste motive funcţionarii birocraţiilor au tendinţa de a 96 . ei sunt victime potenţiale ale unor tendinţe de formare a unui adevărat “spirit de corp”. relaţia dintre birocrat şi clientul deservit de birocraţie.unul extrem de stresant pentru funcţionar. dacă sunt consideraţi “neastâmpăraţi” au şanse mai mici de a promova. Prin urmare orice birocraţie dezvoltă un mediu “problematic”. Respectarea normelor de către birocraţi este o cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. în timp ce elevi chiar mai bine pregătiţi decât aceştia. d) Pericolul “spiritului de corp” Aşa cum am precizat. reclamând întotdeauna un consum intens de resurse psihice (de adaptare. funcţionarul birocrat este total independent. este şi ea una tensionată.

să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă. e) Pericolul potenţial al relaţiei cu clientul. Care sunt factorii care eficientizeaza activitea organizaţiilor? 5. prin natura muncii sale. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. chiar şi faţă de clienţii pe care îi deservesc. Ce reprezintă “sacralizarea normelor”? 10. Care sunt deosebirile şi asemănările între instituţiile sociale şi organizaţii? 2. Care sunt elementele care asigură eficienţa deosebită a structurilor de tip birocratic? 7. orice om doreşte să fie tratat cazul său în mod personalizat în relaţia cu orice serviciu public sau privat. În mod normal birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi trebuie să fie pentru a acţiona eficient. Parsons? 3. Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”. că ar trebui să fie deservit de birocraţie şi deci se aşteaptă să fie tratat în consecinţă. clientul consideră. Care sunt principalele tipuri de disfuncţionalităţi ale birocraţiei la Robert Merton? 97 . pentru că el are. de cele mai multe ori. Mai trebuie să spunem că atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze. El trebuie să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate. Birocratul însă nu are voie. În acelaşi timp însă. de cele mai multe ori iese câştigător birocratul. Care sunt tipurile de organizaţii la T. Ce reprezintă “antrenarea incapacităţii”? 8.se autonomiza total. Ce reprezintă organigrama şi sociograma unei organizaţii? 4. ci şi de o percepţie deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor. Din cele prezentate mai devreme a reieşit că în orice birocraţie există un pericol potenţial de conflict între birocrat şi client. În aceste condiţii ei tind să se autonomizeze totodată şi în raport cu obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească. Care sunt caracteristicile tipului ideal de birocraţie la Max Weber? 6. mult mai mare experineţă faţă de client şi chiar deţine strategii special elaborate pentru a ieşii din asemenea situaţii problematice. tot prin definiţie. Pe de altă parte. Ce reprezintă “psihoza ocupaţională”? 9.

Ceea ce foarte puţini ştiu însă. doar câteva procente din populaţia umanităţii. Qvasitotalitatea istoriei este urbană. au la rândul lor diferenţe 98 .Problematica comunităţilor urbane Oricine ştie ce sunt comunităţile urbane şi rurale. majoritatea populaţiei a trăit în afara oraşelor. dezvoltare a ştiinţei. “a scris” în principal istoria. Trebuie să spunem însă că şi tot ce a fost dramatic. tot ce a însemnat suferinţă. Acest mediu este cu totul special şi din acest motiv el este studiat de către sociologi. s-a produs practic doar în oraşe. ca şi a culturii în general. deşi chiar în prezent talerul populaţiei urbane nu reprezintă nici pe de departe o jumătate a populaţiei planetare. pentru toate societăţile civilizate. şi am încerca să reliefăm raportul de care aminteam mai devreme. Doar în secolul trecut balanţa dintre populaţia care trăieşte în comunităţile rurale şi cele urbane s-a echilibrat cât de cât. criminalitate şi devianţă a avut loc în principal tot în oraşe. tot ce a însemnat istorie politică şi economică. Acest lucru s-a întâmplat în principal pentru că mediul de viaţă urban reprezintă de fapt mediul de viaţă specific uman. război. cu toate societăţile cunoscute. ecologi sociali. că în cea mai mare parte a istoriei. de asemenea. atunci am observa cu uşurinţă că populaţia urbană nu a reprezentat în istorie mai mult de câteva procente. este faptul că tot ceea ce s-a întâmplat semnificativ în istorie. Este probabil şocant faptul că o minoritate.Tipologia comunităţilor teritoriale 2.Tema 9 Comunităţi teritoriale După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Comunităţile umane care trăiesc în cele două medii tipice de viaţă. mediul urban şi cel rural. Cu alte cuvinte cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rău pentru istoria umanităţii sa săvârşit în oraşe.Comunităţile rurale şi tipologia lor 3. psihologi sociali etc. Mai ştim. Dacă luăm ca referinţă întreaga istorie a umanităţii. a artelor. progres.

anumite tipuri de interacţiuni şi activităţi. Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz avem un exemplu de comunităţi teritoriale. cât şi medicii din România. în timp ce în al doilea un caz este vorba de comunităţi de tip profesional. Procesele ecologice se referă la modalitatăţile prin care comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu impuse de un teritoriu dat. Este evident că în practică cele trei zone pot fi distincte sau nu (de exemplu în comunităţile rurale de tip premodern. a doua este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale membrilor comunităţii) şi o a treia zonă. ritualuri 99 . faţă de care există o relaţie de dependenţă şi în care distingem uzual trei zone specifice. de teren. În cadrul acestei teme vom trata exclusiv comunităţile teritoriale. Problematica comunităţilor sociale Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni. norme. care au totodată conştiinţa apartenenţei la comunitate. mai mult.semnificative care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei. Aşa cum am precizat. dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie de procese speciale pe care le vom denumi procese ecologice. După cum se observă din definiţie atât locuitorii unui sat. ca şi la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului. este una de sociologie urbană. de multe ori primele două zone erau. în sociologie. Să ne amintim faptul că prima şcoală de sociologie americană. formează comunităţi. Şcoala de la Chicago. în fapt. aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare. iar cercetarea empirică. Iată doar câteva din argumentele pentru care este necesară studierea comunităţilor teritoriale. Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie luată însă doar ca un simplu element de localizare. Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relaţii sociale. Prima este zona de locuire. comunităţile sunt dependente funcţional de respectivul teritoriu. comune). au seturi de valori. cum sunt sociologia urbană şi cea rurală. Între membrii unei comunităţi nu sunt necesare interacţiunile directe. anumite ocupaţii. Acestea reprezintă comunităţi care locuiesc într-un anumit teritoriu. ca în cazul grupurilor. a debutat tot cu analiza oraşului şi a comunităţilor urbane. care împărtăşesc un fond cultural comun. care este dată de traseele pe care se deplasează membrii comunităţii între primele două zone. ceea ce vom realiza în cadrul acestei teme.

etc. din punct de vedere al restricţiilor impuse de teritoriu. şi în final. cea care distinge două mari categorii de comunităţi teritoriale: comunităţile urbane şi comunităţile rurale. sate împrăştiate. Până la un punct această teză este adevărată. urbanizarea. oraşe turistice etc. Mai mult. oraşe. oraşele au avut istoric cu totul alte funcţii sociale. istoria din ultimii o sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei deosebiri de grad de dezvoltare între cele două tipuri de comunităţi. specific modernităţii. cătune. însă acest proces este relativ nou în istorie. avem mai multe categorii de aşezări: sate de munte. sate cu structură geometrică. dar pot să se facă clasificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional (pe baza naturii activităţilor şi a funcţiilor oraşelor. comune. însă diferenţele dintre rural şi urban sunt mult mai multe şi nu se reduc doar la o diferenţă de grad de dezvoltare. Cu siguranţă însă. să surprindem atât particularităţile fiecărui tip de comunitate. devine urbană. în analiza pe care o vom desfăşura. Tipologia comunităţilor teritoriale Dincolo de clasificările exemplificate mai devreme trebuie să spunem că există o clasificare fundamentală. sate. Mai mult decât atât. proces care este dealtfel parte a unui proces mult mai amplu. Există însă cu mult mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor teritoriale. pot să fie realizate pe criterii administrative (spre exemplu în România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii de aşezări: municipii. În cele ce urmează vom trata separat problematica celor două tipuri de comunităţi şi vom încerca. Aşa cum am precizat la începutul acestei teme această distincţie este una cunoscută de oricine. de exemplu oraşe industriale. Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din punctul de vedere al naturii relaţiilor sociale). faţă de comunităţile de tip rural. Există întradevăr o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural întrunul urban. el aparţinând mai degrabă modernităţii. În primul rând ar trebui spus că în cele mai numeroase cazuri oraşele nu au apărut din comunităţi de tip rural. cât şi elementele care le diferenţiază. profile culturale diferite. prin dezvoltare. asumându-se tacit teza că lumea rurală.). comune suburbane. mai degrabă acest caz este doar excepţia. 100 . În România spre exemplu. sate adunate etc.). analiza ştiinţifică a celor două tipuri de comunităţi nu este la fel de facilă.

Cu alte cuvinte în comunităţile rurale conştiinţa identităţii membrilor este mult mai puterncă decât în comunitţile urbane. Această distincţie a fost tratată de altfel în numeroase rânduri în istoria sociologiei. sociologul francez amintit mai devreme făcea distincţia între “solidaritatea mecanică” şi “soclidaritatea organică”. Ele reprezintă un ansamblu de gospodării.Tonnies. Omogenitatea se referă la faptul că. comunităţile rurale se caracterizează întotdeauna printr-o omogenitate socială mult mai mare. de asemenea dimensiunile sunt mai mici.Comunităţile rurale Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi. indiferent de denumirile utilizate se referă la natura diferită a relaţiilor existente în comunităţile de tip urban şi cele de tip rural. de dimensiuni. persoanele care au aceaşi vârstă şi acelaşi sex tind să aibă acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi ocupaţii. Conceptul de tot uman a fost utilizat de R. Dacă am prelua ideea “solidarităţii mecanice” a lui E. la rândul lor. de omogenitate şi de autonomie. şi poate cel mai important. Una dintre cele mai interesante analize a comunităţilor rurale este cea propusă de Robert Redfield. F. având vârsta umanităţii. al lui Durkheim. Redfield. ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri. ar funcţiona foarte bine pentru o comunitate arhaică studiată de antropologi. care formează un tot uman. tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care îl au acest tip de comunităţi. au diferenţieri importante. În fapt aceste distincţii. la rândul lor. Prin urmare putem clasifica şi comunităţile rurale. unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai comunităţilor rurale. Durkheim am putea spune că membrii respectivi sunt interschimbabili. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale: comunităţi sălbatice. 101 . a făcut distincţia între “comunitate” şi “societate” şi am putea continuua. Pentru Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a universului rural faţă de cel urban. existente într-un mediu dat. ţărăneşti şi agricole. Tipologia comunităţilor rurale Comunităţile rurale însă. deci se aseamnănă social foarte mult. dar mult mai greu pentru o aşezare rurală din Europa de astăzi. Modelul solidarităţii mecanice. Este vorba de identitate. la nivelul unei comunităţi rurale. tot în secolul trecut.

sex. într-un fel.Stahl. spre exemplu. în timp ce comunităţile agricole sunt mai de grabă tipuri contemporane de comunităţi rurale. mult mai apropiate de comunităţile urbane. Obştea era o instituţie de conducere formată din cei mai reprezentativi membrii ai comunităţii (ceva în genul 102 . pentru că evident comunităţile sălbatice care există astăzi sunt doar cele arhaice. trebuie să spunem că este greu să încadrăm total comunităţile rurale din România în categoria comunităţilor agricole. Comunităţle de tip ţărănesc. vârstă Completă Nivel al capacităţii de Completă Comunităţi ţărăneşti Relativă Relativă Comunităţi agricole Nu există Foarte mică După cum se observă există mai multe elemente de diferenţiere între cele trei tipuri de comunităţi. În satele devălmaşe. Mai mult. Mai există la noi.Redfield Comunităţi sălbatice Grad al autonomiei autosubzistenţă Atribuirea rolurilor Gradul intercunoaşterii Attudinea străini faţă de Refuz străinilor total al Toleranţă mică Acceptare faţă de străini Pe Total criterii de Pe criterii de grup Foarte mare Pe pieţei Foarte mic principiul rudenie. studiate de antropologi. care mai existau la noi la începutul secolului trecut. sunt în fond comunităţi de tip premodern. studiate în special de profesorul H. o dimensiune istorică. Aceste diferenţe istorice nu sunt însă absolute. aşezări care sunt mai degrabă ţărăneşti decât agricole. Pornind de la clasificarea propusă şi gândindu-ne la cazul României. deci care erau în mod clar comunităţi ţărăneşti. până la începutul secolului trecut existau comunităţi autentic medievale. în perioada interbelică. Este cazul satelor devălmaşe. organizarea era una bazată pe obşti săteşti.Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor criterii. Devălmăşia se referă la proprietatea în comun asupra pământului. în special de tip medieval. Ar mai trebui precizat totodată că această clasificare are. Sintetic putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel: Tabel: Tpologia comunităţilor rurale la R. pe de altă parte.

după 1990. Evident că un asemenea tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona astăzi pe baza principiilor originare şi mai ales nu mai poate fi considerată într-o ordine a dezvoltării. de regulă izolate. Ar mai trebui să menţionăm că. Funcţia de locuire a oraşelor a fost la începuturi una secundară. originar. sau mai general. Oraşele au apărut din alte motive comparativ cu aşezările rurale. ceea ce face ca importanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare. în sesnul lui Redfield utilizat mai devreme) 103 . de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra unor pământuri naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de comunişti. sacre. importanţa universului urban este una net deosebită pentru întreaga istorie a umanităţii. ea are datoria de a repartiza fiecărei familii. ! Diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată (comunităţile urbane sunt mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi profesiuni. Dacă istoric principala diferenţiere este dată de funcţia prioritară pe care aceste comunităţi au îndeplinit-o. Ea este singura instanţă de judecată pentru membri comunităţii. ele având pretutindeni. prezente inclusiv în societatea contemnporană. Există un număr mare de tipuri de activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu ruralul. ele fiind obiect de proprietate comună. trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere. unde locuirea a reprezentat întotdeauna obiectivul prioritar. în România s-a manifestat o tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de comunităţi rurale. în fiecare an. comparativ cu aşezările rurale. funcţii religioase.sfatului bătrânilor existent la populaţiile vechi). prin reînfiinţarea obştilor săteşti. Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comunităţi rurale. pământurile agricole sau cele pentru păşunat. Obştea reprezenta comunitatea în raporturile cu orice autoritate din afara comunităţii. Dintre acestea cele mai semnificative caracteristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt: ! Volumul mare al populaţiei ! Densitate mare a activităţilor sociale. ele rămânând funcţionale în România pâna în perioada interbelică. Comunităţile urbane Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale. Acest tip de comunităţi rurale îşi au originea în evul mediu. Pământurile sunt schimbate în fiecare an.

atât ca populaţie. dar pot exista şi oraşe care să aibă dimensiuni mici. au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe. Conducerea societăţilor. primele oraşe din istorie nu erau mai mari decât aşezările rurale. oraşele erau construite dintr-o dată. Toate oraşele vechi au ziduri de apărare. elitele politice. iar mai ulterior de către sacerdoţi. atât la mesopotamieni. 104 . de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de foarte mult timp. Ele au apărut ca aşezări fortificate menite a proteja obiectele. dar şi cele culturale. Încă din antichitate oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de populaţie. opt mii de ani. în timp ce alţi istorici readuc această dată mai aproape de noi. oameni cu rang mai înalt decât cei care locuiau în mediul rural. până la modernitate. Acesta este motivul pentru care la vechii greci. sau chiar mai mult.! Dominanţa organizării de tip formal. volumul populaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş. Primele oraşe au avut dimensiuni foarte mici. Momente semnificative în istoria oraşului Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor în istorie. şi locurile sacre ale unor comunităţi. locuitorii oraşelor au fost oameni din clase superiorare. Unii vorbesc de circa 5000 de ani în urmă. iar atunci când arheologii au descoperit devezi concrete ale existenţei unor oraşe. comunităţiile urbane fiind dominate de organizaţi formale. doar în sensul locuirii de către divinităţi. în raport cu dovezile găsite. Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. iar mai târziu templele. oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de doar câteva hectare. mai târziu. Spre exemplu la vechii romani cine atingea zidurile cetăţii trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare. Momentul este dificil de precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o perioadă mare de timp. Permanent în istorie însă. cum sunt de exemplu oraşele turistice. Spre exemplu. cât şi ca dimensiuni. ci de multe ori. Dacă vrem putem spune că ele au fost destinate locuirii. chiar mai mici. mai mult chiar acestea au şi ele un caracter sacru. sau la popoarele indo-europene. Toate oraşele cunoscute. la egipteni. şi abia după ce erau “sfinţite” populaţia se muta în ele. nu doar de sacerdoţi. Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. alţii merg pâna la şapte. Mai mult. au avut o funcţie sacră. sau la romani în faza regalităţii.

dar şi datorită existenţei zidurilor de apărare care permiteau protecţia faţă de exterior. Distingem în primul rând exurbaţia. noi tipuri de oraşe. iar pe de altă parte este vorba de un alt proces. a putut pe de altă parte să crească în dimensiuni. inclusiv în construcţii. acela de transformare treptată a modului de viaţă rural. Ele au fost studiate adesea în sociologia urbană (ramură a sociologiei dezvoltată încă de la începutul secolului trecut). El reprezintă un proces de creştere urbană în limitele unui teritoriu dat. cum sunt cele industriale. Explozia urbană s-a produs o dată cu acest secol (alXIX-lea) şi ea mai poartă şi numele de urbanizare. Procese de creştere urbană Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii. pe baza unor comunităţi rurale. În primul rând zidurile de apărare au început treptat să dispară pentru că utilitatea lor militară a fost minimalizată de apariţia noilor arme moderne de asediu (în primul rând tunul). Revoluţia industrială a adus mutaţii mult mai semnificative. inurbaţia. este vorba de oraşele industriale. Oraşul modern. Aceasta din mai multe motive. într-unul urban şi apariţia astfel de noi oraşe. şi în transporturi. De la bun început acestea nu au mai avut ziduri de apărare şi au manifestat implicit o deschidere maximă faţă de exterior. Acest lucru este posibil prin 105 . Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. care reprezintă un proces de creştere urbană realizat prin expansiunea dincolo de un teritoriu dat al oraşului (aşezării de fapt. În primul rând caracterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor a fost pusă sub semnul întrebării. Au apărut din necesităţi strict economice. Pe de altă parte. mai ales în secolul XIX. datorită inovaţiilor tehnice. au devenit brusc exponenţiale. Dinamica populaţiei. Alături de exurbaţie avem un alt proces. pentru că procesul se referă în principiul la orice tip de localitate). Există mai multe tipuri de procese de creştere urbană care au fost analizate de sociologi. tocmai datorită carcterului originar sacru. Pe de o parte este vorba de creşterea în dimensiuni a oraşelor vechi sau apariţia de noi oraşe. Proccesul a fost unul dublu. de dezvoltare industrială. ca şi ritmul de creştre urbană.Trebuie să spunem că până la modernitate oraşele au avut un caracter închis. care nu au mai avut o funcţie administrativă sau religioasă.

ca şi al controlului social.revalorificarea zonelor urbane libere. Dacă mai lăum în considerare şi alte aspecte ecologice. acolo unde creşterea oraşelor s-a făcut costant până la limitele altor aşezări. atunci situaţia devine cu mult mai complexă. Inurbaţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a oraşelor în afara limitelor teritoriale date. de-a lungul unor căi de comunicaţie. ridică proibleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor. alături de oraşe mai mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. au ajus să formeze un megalopolis. Există însă şi un al treilea proces de creştere întâlnit în situaţiile în care două sau mai multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc graniţele. Un oraş precum New York-ul. Să ne gândim că pentru asigurarea necesităţilor unei populaţii de peste 17 milioane de oameni eforturile zilnice sunt considerabile. Magalopolisul reprezintă un complex urban foarte mare. În alte situaţii cele două oraşe şi-au păstrat identitatea. Conurbaţia este întâlnită foarte des în societăţile dezvoltate. Megalopolisul. Dacă luăm spre exemplu doar consumul de produse de bază. În unele cazuri conurbaţia a sfârşit prin asimilarea unor oraşe mai mici. zeci de mii de tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi de cel puţin câteva zeci de ori mai multă apă. lapte. Ea este specifică zonelor industriale. sau prin creşterea pe verticală a oraşului. care se bazează pe conurbaţie. are problme comparabile. apă. să spunem de ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate). Cele două procese de creştere se pot întâlni concomitent la nivelul aceluiaş oraş. Este vorba de complexe urbane gigantice care pe baza conurbaţiei. Mai există o situaţie specială de creştere urbană. atunci trebuie să ne gândim că trebuie asigurat trasnportul zilnic a mai multe zeci de milioane de ouă. care are o populaţie apropiată de cea a României. care reuneşte mai multe oraşe de dimensiuni foarte mari. ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari. care au devenit în final cartiere ale oraşului mai mare. dar în care sunt implicate oraşe foarte mari. 106 . Acest proces poartă numele de conurbaţie. Numai asigurarea zilnică a transportului acestor produse reprezintă o întreprindere extrem de complexă. pâine. dacă nu mai mari. care leagă Los Angeles de cel San Francisco. cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic din oraş şi distrus. Un exemplu celebru de megalopolis este complexul de oraşe din SUA.

încă de la începutul secolului trecut.E. Prima şcoală de sociologie a oraşului este Şcoala de la Chicago. semnificativ în special după al doilea război mondial. 107 . de jur în prejurul oraşului. Aceste model de dezvoltare. aplicabil în realitate multor oraşe mari. a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului. date fiind contextele sociale. Mai întâi un cerc care reprezintă o zonă industrială. pe măsura dezvoltării s-au adăugat o serie de cercuri concentrice. R. Este vorba de fenomenul “înapoi în oraş”. dincolo de ultimele cercuri concentrice. iar al doilea de reconstrucţia centrelor oraşelor mari (care nu aveau valoare istorică de regulă). Este vorba de “fuga în afara oraşului”. pentru a asigura un confort şi standarde de un nivel deosebit. Procesul se repetă pentru că vechea zonă de locuire devine şi ea treptat insuficientă şi se manifestă imediat presiuni în direcţia apariţiei unui nou cerc concentric. fenomen care s-a manifestat datorită a doi factori. În sociologie s-au studiat toate aceste procese de creştere urbană. a mai produs un fenomen. datorită unui necesar mai mare de spaţiu. Acest fenomen a fost însoţit în anii optzeci şi de un fenomen contrar.G. Park şi W. politice şi nu în ultimul rând ecologice. Sumner. cu fenomenele conexe caracteristice. sunt totodată pionierii cercetărilor empirice dezvoltate la nivelul oraşului. face ca expansiunea industrială să fie limitată din nou teritorial şi din acest motiv apare la un noment dat o nouă zonă industrială. Primul model de analiză este chiar modelul oraşului Chicago. şi se numeşte modelul cercurilor concentrice. Şcoala de la Chicago a propus mai multe modele de analiză a oraşului. ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone puţin poluate. de această dată cu funcţii de locuire. având şi o funcţie specială rezidenţială (de lux iniţial). Elita care locuia iniţial în centru. Acest ciclu se poate repreta de mai multe ori. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasărilor intraurbane. Fondatorrii acesteia. Modelul cercurilor concentrice consideră oraşul ca având un nucleu care are funcţii de centru administrativ şi cultural.Modele ale dezvoltării oraşelor Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme extrem de diverse. istorice. Noua zonă de locuire. dar şi mai mulţi locuitori ai oraşului). La acest nucleu. după acest cerc a apărut un altul concentric care este dat de o zonă de locuire (dezvoltarea industriei presupunând mai multe locuri de muncă. foarte diferite. de condiţii de locuit. pe un nou cerc concentric.

s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dezvoltării extraordinare a serviciilor. O variantă a acestor modele de creştere o reprezintă modelul nucleelor multiple. În acest caz avem mai degarbă sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis cercuri. ceea ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex. Pe de altă parte distincţia dintre cele două tipuri de zone industriale şi de locuire. de regulă mai mici ca dimensiuni şi care în timp au devenit cartiere. El este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentrice. ca şi zonele de locuire şi cele industriale. Este şi cel mai răspândit model de creştere urbană. În practică creşterea absolut concentrică este mai mult o excepţie. Uneori este vorba de o serie de restricţii fizice. ele neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau de resurse. care au “înghiţit” aşezările satelit din jur. Aceasta deoarece în mod obişnuit posibilităţile de expansiune nu sunt uniforme. Fiecare din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală. Modelul cercurilorconcentrice Nucleu Zonă industrială Zonă de locuire Zonă industrială ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1.. până în momentul în care ele au format un singur oraş de dimensiuni mai mari. care favorizează creşterea în ritmuri diferite a diverselor zone. alteori este vorba de existenţa unor căi de comunicaţie sau a unor zone cu resurse deosebite. ape. care a rămas cu mai multe nuclee de origine. de regulă după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice.Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană. Acest model se întâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe baza conurbaţiei. zone improprii locuirii etc. În acest mod apar fenomene de întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor industriale şi de servicii. servicii care pot funcţiona şi în cadrul unor zone de locuire. Acest model corespunde în special marilor oraşe. de regulă considerate centre ale noului oraş. Ce sunt comunităţile teritoriale? 108 .

Ce este conurbaţia? 10.2. Care sunt caracteristicile specifice ale oraşului premodern în raport cu cel modern? 7. Ce este inurbaţia? 8. Care sunt criteriile de diferenţiere între comunităţile urbane şi cele rurale? 3. Ce este exurbaţia? 9. Care este tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield? 4. Care sunt principalele modele de analiză a oraşului? 109 . Ce este satul devălmaş? 5. Ce este un megalopolis? 11. Care sunt principalele careacteristici ale comunităţilor urbane? 6.

o crimă a unui tânăr gelos. numai că lucrurile pentru cercetătorii sociali nu stau chiar aşa. la orice infracţiune socială gravă.Devianţă şi criminalitate 2.Abordarea sociologică a criminalităţii 4. Pe de o parte un omor. soft-ul fiind proprietatea cuiva care nu va permis să îl utilizaţi. ceea ce nu este foarte improbabil. pentru că aţi încălcat legea proprietăţii intelectuale. Există diferenţe? Cineva ar putea să spună că o crimă rămâne o crimă. un asasinat la comandă şi omorîrea unui poliţist în timpul unei misiuni de către o bandă înarmată.Controlul social şi peoblematica managementului instituţiilor de control social Să ne gândim la câteva exemple de crimă. Juridic. Unele se referă la o crimă săvârşită la nivel individual. nu există de fapt o diferenţă între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără acordul proprietrului acestreia. aveţi pe acesta diferite soft-uri pentru care nu aveţi licenţă. sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal. atunci şi dumneavoastră. ca un tip major de devinaţă nu ne referim în sociologie doar la omor.Teorii asupra criminalităţii 3. altele au o dimensiune grupală (în sensul că este vorba de grupuri deviante sau infracţionale). săvârşit de un nebun aflat în criză. Dacă dumneavoastră care citiţi aceste rânduri utilizînd un calculator. ci la fel ca şi în spaţiul juridic. Nici unei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional sau grupal al devianţei (adică încălcărea normelor sociale) şi încearcă astfel să reducă fenomenele deviante de tip instituţional sau grupal. Exemplele anterioare sunt foarte diferite. 110 . dar şi sociologic. care presupune existenţa instituţiei asasinului plătit. şi în fine există un nivel instituţionalal al devianţei. la un nivel individual. Atunci când vorbim de criminalitate.Tema 10 Devianţă şi control social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. dat fiind că indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient. ca în exemplul crimei la comandă. Ce este comun la aceste cazuri? Cu siguranţă omorârea unei persoane este numitorul comun.

Este evident faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate aceeaşi importanţă în viaţa socială. sau cutumiare (care se referă la obiceiuri). ci ele reglementează acţiunile oamenilor în anumite situaţii. Avem.Devianţă şi criminalitate Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. Un act deviant reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încălcă o normă socială determinată. atât normele formale. După cum se observă. Criminalitatea nu se referă în sociologie la omucidere. exprimabile întotdeauna în formă scrisă. încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant. Pe de altă parte trebuie spus că putem avea norme formale şi norme informale. Pe de altă parte. aşa cum la nivelul limbajului comun utilizăm acest termen frecvent. care poartă numele de criminalitate. Spre exemplu normele care reglementează salutul dintre colegi nu au aceaşi importanţă ca şi normele care reglementează traficul rutier sau ca a normelor de tip moral. cât şi cele informale. există forme diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor. La modul general se observă că am făcut distincţia între normele juridice şi normele morale. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele întro anumită situaţie şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă furăm un anumit bun. încălcarea oricăror norme sociale constituie acte deviante. cum sunt cele care presupun privarea de libertate. Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea sancţiunii) putem construi o matrice care să permită analiza actelor deviante. Sancţiuni asociate dure Norme formale Norme informale Legi penale Morala Sancţiuni asociate uşuare Legi civile Obiceiuri După cum se observă în matricea de mai sus. de exemplu sancţiuni dure. sau excluderea relaţională din comunitate (oprobiul public care însoţeşte încălcarea unor norme morale grave). în sensul că normele formale sunt exprimate în forme standardizate (sunt scrise întotdeauna). Încălcarea normelor juridice. în timp ce normele informale nu au o expresie scrisă. Criminalitatea reprezintă 111 . reprezintă un tip special de devianţă. pot avea prevăzute sacţiuni puternice sau slabe. iar pe de altă parte avem norme care au asociate sancţiuni uşuare sau uneori chiar nici nu se prevăd sacţiuni pentru încălcarea respectivelor norme.

Teorii asupra criminalităţii Criminaitatea. doar în baza unor norme care sunt. spre exemplu. sancţionată în consecinţă. sau de tip al ordinii normative specifice unei comunităţi. handicapuri etc). Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite norme şi depinde de existenţa acestora. Devianţa nu este o calitate însă a unor comportamente sau acţiuni particulare. Prin urmare dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de situaţie. ci doar o încălcare a unor reguli morale. nu pot fi considerate independent de normativitatea şi mai ales dinamica acesteia într-o societate dată. adică un atribut de depreciere publică. Rezultă ca devianţa. Evident abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost propuse doar de către sociologi. ci doar de deviaţii de la normalitatea psihologică. fiind legată de anumite norme instituite într-o societate sau chiar într-un grup. homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în trecut. ci şi la diferenţele istorice. Omorârea unei persoane nu este considerată. Prin urmare unul şi acelaş act poate fi considerat deviant. Dimpotrivă. sau nu. Astăzi. sau nu. aşa cum am precizat.orice încălcare a unei norme juridice scrise. Putem spune că aceste persoane au un stigmat. Studiul criminalităţii este de o importanţă vitală în ştiinţele sociale dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă un pericol cu mult mai mare pentru orice societate decât actele simple de devianţă. dar nu putem vorbi de acte devinate pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale. Spre exemplu. Actul în sine al curmării vieţii unei persoane nu reprezintă în sine o crimă. jurişti. în anumite situaţii cel care omoară o persoană poate fi considerat erou (de exemplu în război) sau o persoană care şi-a făcut datoria (un poliţist) etc. implicit criminalitatea. instituite la nivelul unei colectivităţi. psihologi. Din acest motiv primele tipuri de teorii pe care o să le 112 . ci de către toţi cei implicaţi în studierea criminalităţii. crimă decâît în anumite situaţii. criminologi etc. în multe ţări din Europa. Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. o infracţiune gravă. ea nu mai este considerată o crimă. a fost şi este un subiect de analiză extrem de disputat. Acesta din urmă este un concept care aparţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din sfera normalităţii psihice (boli psihice. Ea este întotdeauna relativă. Teorii care să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte mult timp.

În primul rând ei au o fizionomie specifică. este tipul atletic. Cu siguranţă teoria sa este interesantă. este tipul uman înalt. părul roşcat. de profesie criminalist. Această teorie genetică este desigur mult mai consistentă ştiinţific decât precedentele teorii prezentate. dar mult mai consistentă. a elaborat W.prezentăm sunt de factură biologistă. pentru simplu motiv cel puţin. elaborată de Cesare Lombroso. gras. cu membre scurte. 113 . cel puţin pentru faptul că ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. O teorie tot de factură biologistă. teoria cromozomului suplimentar. sprâncene groase. Lombroso. cu o înălţime şi o greutate păroporţionale. Stratisticile au arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai predispuşi la acte deviante decât ceilalţi. considerând trei tipuri umane fundamentale. Este pe undeva firesc ca cei puternici să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii. a lansat o teorie potrivit căreia criminalii au un profil biologic predeterminat. propusă de W. Corelaţiia dintre prezenţa cromozomului y suplimentar şi devianţă fiind semnificativă. O teorie mult mai modernă. Lombroso s-a bazat în lucrarea sa. Sheldon. pe la sfârşitul deceniului opt. slab. elaborată şi mai recent. dat de faptul că aceeaşi practică criminalistă ne arată că există nenumărate alte tipuri de criminali. Ea este însă destul de uşor atacabilă. Cu alte cuvinte aceste teorii asumă o bază biologică a comportamentelor devainte. Desigur şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă. cu osatură şi muşchiulatură puternice. cel mesomorf. şi oricum ispititoare. la începutul secolului trecut. Al treilea tip. publicată în 1911. criminalul înnăscut are fruntea teşită şi proeminentă. Vom începe prezentarea cu teoria criminalului înnăscut. care îi distinge de oamenii obişniuiţi. Pentru Lombroso. este o teorie de factură genetică. decât cei care nu pot avea un asemenea avantaj. tipul endomorf este dimpotrivă tipul uman mic de statură. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de vedere al constituţiei lor fizice. Cowen. în perioada interbelică. maxilarul puternic etc. pe studiile efectuate pe el asupra criminalilor mai bine de câteva decenii. cu membre lungi. spre exemplu. Tipul ectomorf. Geneticienii au observat că o parte a bărbaţilor deţin un cromozom y suplimentar. Pentru Sheldon tipul mesomorf este tipul uman predispus la criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii. Criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este însă doar un singur tip de criminalitate.

Ele. are o dimensiune relativă. sportiv în general? Evident că un posibil profil biologic agresiv predeterminant poate fi valorificat în societate în variate forme. de fapt. personalitate care are baze ce se regăsesc în anumite conflicte şi tensiuni produse la nivelul experienţei individuale frustrante trăită de indivizi. trebuie să ajungă piroman şi nu pompier? O altă categorie de teorii sunt cele de factură psihologică şi psihanalitică. dată de un context comunitar sau societal dat. ci mai mult inteligenţa. militar. contrar poate credinţelor pe 114 . deci care au anumite tulburări de personalitate. dată de un anume profil somataic. pentru a desemna criminalitatea persoanelor cu un nivel educaţional ridicat. asumă un postulat tacit care în realitate este doar o teză falsă şi anume că agresivitatea ridicată a unei persoane implică criminalitatea. O anumită predispoziţie agresivă. unele având chiar baze genetice. cele de natură psihopatologică. în absolut toate cazurile. Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii. nu implică agresivitatea sau forţa fizică. care le face inoperante în explicarea criminalităţii. ea. anumite predispoziţii agresive. aşa cum am mai spus. un anumit tip de personalitate. altele fiind dobândite social. societatea oferă celor care eventual au un anumit profil somatic. Al doilea şi cel mai important argument este însă acela că. o mare parte a actelor criminale. Psihanaliza.Cu toate acestea se poate spune despre toate aceste abordări biologiste că au o limită fundamentală. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al bazei psihice pe care o au actele criminale. Putem vorbi chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”. boxier. sau de anumite caracteristici fizice sau psihice. a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate. Trebuie să mai spunem însă că. chiar este fascinat de el. De ce cineva cu o predispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist. nu implică în mod necesar un profil de criminal. care utilizează mijloce tehnice şi informatice pentru acţiuni de tip criminal şi care nu corespund sub nici o formă profilelor indicate de aceste abordări. în special în copilărie. Există desigur criminali psihopaţi. cele mai multe acceptate şi uneori valorizate pozitiv în societate. trebuie doar să spunem că ele îşi propun să explice. Mai mult decât atât. nu criminalitatea. ci doar anumite tipuri de criminalitate. Pe de o parte. concept propus de sociologul american E. în special în lumea contemporană. mai multe variante de cariere. criminalitatea este definită social. în special prin Freud. Există două tipuri mari de argumente care contrazic toate aceste abordări. La urma urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este frică de foc.Sutherland.

este furtul. de exemplu comerţul este un mijloc legitim de a produce bani. atunci putem construi o matrice în care să avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială: Tipul uman Conformistul Inovatorul Ritualistul Anarhistul Revoluţionarul Scopuri Legitime Legitime Ilegitime Ilegitime Ilegitime/legitime Mijloace Legitime Ilegitime Legitime Ilegitime Ilegitime/legitime Primul tip este cel al conformistului. Abordarea sociologică a criminalităţii Criminalitatea. Cel care îşi 115 . în acţiunile sale. Acesta. asupra criminalităţii. acceptate sau nu. Mijlocaele pot fi şi ele acceptate. ponderea acestor cazuri în cazuistica criminalităţii este una foarte redusă. cât şi mijloacele pe care le alegem. una aparţinând perspectivei funcţionaliste şi alta interacţionalismului simbolic. Robert Merton a elaborat o teorie. El a plecat de la două concepte cheie necesare analizei comportamentelor de tip deviant. cât şi mijloace legitime şi prin urmare este un tip nedeviant. îşi defineşte atât scopuri. iar pentru a le îndeplini alegem evident anumite mijloace cu ajutorul cărora să putem să atingem obiectivele propuse. sau nu. prin definiţie. atât scopurile. este un fenomen social extrem de semnificativ în orice societate şi a preocupat firesc şi cercetătorii sociali. Practic în toate perspectivele tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. Spre exemplu. Pentru a acţiona în viaţa socială ne propunem anumite scopuri. pot să fie acceptate de societate. Pe la mijlocul secolului trecut. Este vorba de conceptele de scop şi de mijloc.care le au mulţi oameni datorită mai ales mass mediei. Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile între scopuri şi mijloce. Vom încerca în continuuare să prezentăm succint două asemenea teorii clasice asupra criminalităţii. scopul de “a produce bani” este unul legitim (deci acceptat în societate). Pe de altă parte însă. în timp un mijloc neacceptat pentru acelaşi scop. foarte prolifică ştiinţific. în timp ce scopul de a da foc unei şcoli nu este unul acceptat.

Acţiunile din Decembrie au condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii. În acest mod. Ritualistul este persoana care. Evident şi ritualistul este un tip deviant. Astfel. ca scop sau mijloace. Evident inovaţia este un tip de devinaţă. pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un scop legitim (achiziţia de bani). Iată un exemplu de acţiuni ritualice. pentru că inventează mijloace. dar care se săvârşesc încă. despre şcoala pe care a urmat-o şi despre multe altele. Completarea unor formulare pentru obţinerea de date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat în nenumărate locuri. Aceasta sunt mijloace acceptate social. Mijlocul de protest. protestul faţă de regimul politic era un scop ilegitim social. O parte a informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru instituţiile de învăţământ superior. este un inovator. devine aceptat şi astfel actul devaint se transformă într-unul normal. Acţiunile respective spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei pentru ele (adică ele nu au scopuri aceptate). În multe situaţii în viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe. care nu necesită comentarii speciale. manifestaţia de stradă. dar utilizează alte mijloce decât cele acceptate social. în regimul comunist. nu sunt acceptate în societate. care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre persoane. 116 . În vechiul regim aceste formulare existau şi erau utilizate pentru înscrierea la concursuri pentru adminterea în învăţământul universitar. scopurile acţiunilor sale nu sunt legitime. Datele care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment. deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai pentru că nu sunt necesare astăzi nimănui). ceea ce a fost considerat ilegitim. În această categorie poate intra însă atât cel care descperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet). la angajare. la depunerea unor dosare de bursă etc). În Decembrie 89. era şi ea considerată ilegitimă. Anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale în acţiunile pe care le întreprinde. deşi utilizează mijloace legale. Este evident un tip clasic de devainţă. sau citirea corespondenţei personale. Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul activităţilor ce nu mai sunt necesare.defineşte scopuri legitime. Prin urmare completarea unor formulare reprezintă un mijloc legitim. Cu toatea acestea ele mai sunt solicitate în numeroase rânduri. comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice. de a afla informaţii despre familia candiadtului. cât şi hoţul. Cazul revoluţionarului este însă mai intersant. tocmai datorită acţiunilor devinate.

Teoria etichetării. este teoria etichetării. iar dacă nu învinge în mod necesar şi normal participanţii vor fi consideraţi criminali. Cu alte cuvinte noi aplicăm etichete anumitor persoane şi ne şi comportăm faţă de acestea doar în baza respectivelor etichete. de exemplu. O altă teorie sociologică ce şi-a propus analiza devianţei. la rândul ei. adică ea ţine de conjuncrura şi contextul social şi nu de calitatea inrtrinsecă a scopurilor sau mijlocaelor acţiunilor respective. etichetarea este un proces întotdeuna contextual şi situaţional. dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ. noi toţi ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. a devenit legitimă. iar manifestaţia de stradă. ci doar prin raportarea la o anumită normativitate socială. Mai mult decât atât. Procesul de etichetare este unul continuu. una din formele de reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. pentru această abordare ideea centrală este aceea că devianţa este întotdeauna produsul unor etichetări. comportamentele deviante nu sunt deviante în sine. Prin urmare orice revoluţie este ilegală până învinge. Mai mult. Teoria etichetării aparţine perspectivei interacţionaliste.care sunt operate în baza normativităţii existente într-o anume societate. că o anumită persoană a furat ceva. Aşa cum am arătat. aceea a caracterului relativ al acesteia. Etichetarea funcţionează însă doar pe baza interacţiunilor dintre oameni. Putem raţiona şi într-o manieră inversă. prin urmare inclusiv devianţa are un asemenea caracter. În general în viaţa socială permanent aplicăm etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur în baza acestor etichete. ca atribute ale unor acte. Dacă noi credem. 117 . După cum se observă diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una conjuncturală şi contextuală. neştiindu-se acest lucru. care şi ea s-a bucurat de un mare succes. Prin urmare. Rezultă deci că etichetele se învaţă şi că devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care etichetează anumite acţiuni ca fiind deviante. atunci vom aplica eticheta de hoţ pentru respectivul şi ne vom comporta ca atare. Aceasta depinde de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. În esenţă această teorie porneşte de la caracteristica definitorie a devianţei. etichetele având propria dinamică. indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat.protestul împotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim.

tribunalele. spre exemplu. are un rol central în controlul social. şcoală. Din acest motiv controlul social este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii sociale. atât prin atribuţiile ei în domeniul socializării. instituţii precum poliţia. în primul rând în ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante. fiind necesar să aibă un asemenea caracter. sau platformele industriale. Controlul social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. vecinătăţilor. Desigur. practicilor şi procedeelor prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant. Familia. realizarea controlului social. şi putem porni de la aramată. Spre exemplu. au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţional. Trebuie să distingem de la bun început între instituţiile de control social şi instituţiile care au funcţii de control social. instituţii 118 . Primele sunt instituţii care au ca obiectiv central. civice). dintre cele mai diverse. care au şi alte funcţii de control social. Mass media are şi ea funcţii importante de control social. insituţiile media ar trebui să asigure caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie. culturale. care au funcţii de control social. cât şi prin realizarea directă a controlului asupra membrilor proprii. Mai mult. Există alături de aceste instituţii un număr cu mult mai mare de instituţii. Din acest motiv. prin definiţie.). fără să îşi propună în mod prioritar acest lucru. tocmai datorită faptului că pentru respectivele persoane a dispărut în mod brusc controlul social realizat de instituţiile de la nivelul comunităţilor de origine (în primul rînd cele ale familiilor. contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele.Controlul social Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor. în special cele rurale) au şi ele numeroase mecansime instituţionale prin care realizează direct controlul social. Prin urmare el se referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea normelor sociale. Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici. sunt instituţii care îşi propun prioritar realizarea controlului social. pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii. acestea. implicit funcţie principală. dar şi asupra celor cu care aceştia interacţionează. (instituţii religioase.. închisorile etc. în procesele de migraţie din Romînia anilor ‘70-’80. bisericii etc.

Justiţia nu îşi propune niciodată doar sancţionarea unor criminali. În cele ce urmează prezentăm doar două din problemele centrale care au preocupat specialiştii. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip particular de instituţie socială. acordarea unui caracter public actelor de administrare a justiţiei. ceea ce se realizează spre exemplu cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip militar. Tot de controlul social se leagă toate procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante. în orice societate. Din păcate în România 119 . Nu trebuie să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă normele. un proces de potenţare a încrederii în norme. Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că pentru a fi utilă din punct de vedere social. administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public. Întotdeauna în istorie. Indiscutabil în societatea contemporană media reprezintă principalul instrument care poate da un adevărat caracter public justiţiei. Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. ea trebuie totodată să dea satisfacţie victimelor şi implicit comunităţilor. este aceea a asigurării caracterului public al justiţiei. Prima dintre acestea. Probleme ale managementului instituţiilor de control social Este evident că un rol central în administrarea controlului social îl deţin instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. Din acest motiv şedinţele de judecată sunt publice. asigurarea caracterului public al justiţiei a fost considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al funcţionării sistemului judiciar. preocupări sistematice de cercetare sociologică a acestor instituţii existând în special după al doilea război mondial. ci întotdeauna ea trebuie să fie şi un proces de reafirmare şi revalidare a normativităţii. promovarea mecanismelor prin care se asigură vizibilitate actelor devianate.economice şi putem ajunge până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier. Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă administrarea juistiţiei are un carcater public. închisoarea. Studiul acestor instituţii este relativ recent. Aceasta pentru că orice sancţionare a unui comportment infreacţional ar trebui să fie valorificată social.

Tendinţa contemporană. fie. teatrele. O altă formă de detenţie era cea care reţinea o persoană pentru că. este drept nu doar la noi. Spre exemplu în majoritatea societăţilor occidentale media (în primul rând cinematografia. când deja putem spune că existau închisori autentice (în sensul actual) şi chiar cea mai mare parte a sancţiunilor erau deja cele privative de libertate. procurorii. adevăraţi eroi comunitari. schingiurea. cel puţin poliţiştii fiind prezentaţi de regulă într-o manieră negativă. Ea a apărut în secolul XVII. pentru anchetă. administrate public. avocaţii. fie avea un statut de prizonier (numai pentru persoane care erau importante social). etc. televiziunea. toţi aceia care erau “anormali”.există numeroase aspecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se realizează. Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă natura produselor mediatice care privesc fenoemenele infracţionale. cât mai ales o modalitate de a reţine pe termen scurt. un criminal. Mulţi din cei care au studiat închisorile au constatat că foarte adesea acestea erau în fapt adevărate universităţi ale 120 . Trebuie să spunem că până la modernitate. dar şi de hadicapaţi (cu afecţiuni importante). Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. Fie că era vorba de omorârea criminalilor. Încă din secolul trecut. Într-o societate în care media propune un erou televiziv de tipul poliţistului Garcea. O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit numeroase dispute în ultimele decenii între specialişti. dedectivii. persoane foarte bătrâne. izolaţi totodată de societate. nu era o sacnţiune în sine. bătaia sau însemnarea acestora. Uneori cei închişi erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp doar pentru a presta anumite servicii la nivelul unor instituţii. mai întâi sub forma unor “case de muncă”. toate se realizau public şi deci detenţia deşi era posibilă. Este vorba de criminali. etc) prezintă poliţiştii. ca persoanje pozitive. locuri în care erau strânşi. de bolnavii incurabili. Este vorba de funcţia pe care închisorile o deţin în sistemul de control social. judecătorii. închisorile au avut un rol minor în sistemul de control social. putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social funcţionează prost. Mai mult. care nu erau îngrijite de nimeni etc. pentru infracţiuni minore. fie din varii motive nu exista un drept de sancţionare severă a acestora. este mai degrabă aceea de a mediatiza actele deviante ca atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei. Aceasta deoarece majoritatea sancţiunilor erau sancţiuni directe. s-a ridicat problema utilităţii acestor instituţii. La noi acest lucru nu se întâmplă.

Care sunt nivelurile la care putem judeca devianţa? 3. şi chiar se specialzare infracţională au cum să dispară. a libertăţilor lor spirituale. cel mai adesea chiar mai grav. datorită influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic. Care este diferenţa dintre devinaţă şi crimă? 2. În ce constă abordarea lui R. de întărire a comportamentelor infracţionale. care au aceleaşi seturi de valori. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1.infraţionalităţii. Contactul cu un mediu de tip infracţional conduce la o socializare de acest tip. Din aceste motive a apărut o tendinţă puternică de a ridica permanent calitatea ecologică a închisorilor. ajungându-se de multe ori ca cel puţin o parte a deţinuţilor să aibă condiţii de viaţă mai bune decât în libertate. aceleaşi tipuri de comportamente deviante. S-a pus tot mai pregnant problema drepturilor deţinuţilor. Prima explicaţie care s-a dat a fost de natură ecologică. Astfel a început o adevărată campanie de “umanizare” a condiţiilor de viaţă din închisoare. este dificil de gândit că procesele de socializare negativă. Ce reprezintă caracterul public al justiţiei? 9. Care sunt principalele teorii de factură biologistă privitoare la devianţă? 5. Efectele acestor politici sunt însă discutabile. Care este diferenţa dintre instituţiile de control social şi cele care au funcţii de control social? 8. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii recidivau.Merton asupra devianţei? 6. Care sunt principalele probleme ale închisorilor moderne? 121 . Care sunt principalele tipuri de devainţă? 4. Aceasta pentru că în realitate. socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de relaţii sociale. Atât timp cât mediul este compus din infractori. chiar şi pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni majore. Cum se raportează teoria etichetării la devianţă? 7. a nevoii de confort. Statele respective au început totodată să cheltuie pentru deţinuţi sume mai mari decât cele pentru alte categorii sociale defavorizate (şi care ar trebui ajutate).

în antichitate.Conceptul de rasă. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu ar fi avut cum să apară. pentru vechiul grec. politic sau cultural diferenţele dintre rase. numindu-i pe toţi.Rasism şi naţionalism Diferenţele dintre rasele umane sunt evidente pentru oricine intră în contact cu ele. Evident. de la Dunăre spre exemplu. care era alb. Cineva era străin pentru că credea în alţi zei. Mai mult. Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produis al ştiinţei moderne. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între străini. uneori chiar blond. se ruga şi respecta alte divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii. reportul dintre rasă şi etnie 2.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale 3. De ce se întâmpla acest lucru? Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios şi nu biologic.Tema 11 Rasă şi etnie După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. aşa cum o să vedem în cadrul acestei teme. Cu toate acestea rasismul este o cucerire extrem de recentă a umanităţii. Ostilitatea oamenilor în raport cu cei ce au o altă rasă decât ei a reprezentat în istorierecentă sursa a unor conflicte de proporţii. barbari. ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate este o altă idee a ştiinţei moderne. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos în lumină diferenţele biologice dintre rase. acest protecţionism al rasei a născut şi a alimentat ideologii de tipul rasismului. nediferenţiat.Stereotipurile 4. Mai mult decât atât. un negru din sudul Egiptului (de aici denimirea de Sudan a tării de la sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un locuitor din Nordul Greciei. nu trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor 122 . Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi nu au fost valorificate politic sau militar. Cu alte cuvinte. ori alte aspecte anatomice. Până la modernitate oamenii nu valorificau social. şi sigur avea o cu totul altă conformaţie a corpului.

morfologice. Deşi aceste clase au fost propuse în perimetrul ştiinţific al biologiei. care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerinndieni. ci doar social. adică de vechii locuitori ai celor două Americi. nu este un concept biologic. pentru că deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem. cum este cazul porumbelului de scorbură. existent la morile de apă. implicit şi unele diferenţe morfologice. fie din punct de vedere geografic. reprezentată de locuitorii din zona Oceaniei. unde în evul mediu desemna apa care curgea printr-un jgheab. geografice sau de esocistem. Conceptul de rasă Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei moderne de a clasifica lumea animală. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este una extrem de recentă din punbct de vedere istoric. Este clar că în realitate cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate. Atunci când ne raportăm la rase luăm în calcul. cât şi rasă.superioare. atunci când se referă la oameni. sunt: caucaziană (albii). Cu alte cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite. mongoloidă (asiaticii) şi negroidă (negrii). Principalele trei rase de oameni. de exemplu vultur pleşuv. forma feţei. una din ele chiar pe cale de dispariţie. de exemplu elefant african sau elefant indian. doar câteva criterii: culoarea pielii. se coinsideră totuşi că rasa. considerate cel mai adesea. ci unul social. De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”. la fel avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. fie din punctul de vedere al unor caracteristici ale ecosistemului unde se întâlnesc rasele în cauză. atât cursă. Unii cercetători consideră că ar trebui să considerăm încă două rase umane. şi 123 . deşi sunt de natură morfologică. de fapt. pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi care “curg” din acelaş loc). este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei. forma şi culoarea părului. fie sunt definite din punctul de vedere al unor caracteristici morfologice. Este vorba de rasele: oceaniană. El provine din limba engleză. Avem definiţii ale raselor construite în baza unor caracteristici. ele nu sunt biologic semnificative. Aceasta deoarece principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm atunci când vorbim de rasele umane. În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi. întrecere de viteză. Aşa cum există mai multe rase de animale practic pentru orice specie.

care deşi sunt mult mai importante. mai toleraţi decât negroizii. asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi. 124 . spre exemplu. În America trăiesc şi sunt autentic americani şi albi şi negrii şi asiatici. comparatic cu altele. aparţin toate culturii). pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă.). lungimea membrelor etc. este discutabilă ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg. Din punct de vedere biologic şi chiar genetic lucrurile nu stau de loc aşa. Există însă şi situaţia inversă. Dacă în cazul raselor criteriiile sunt de natură biologică (valorificate social). dar evident ele se referă la două tipuri diferite de clasificare. stilul de viaţă. împărtăşesc acelaş fond cultural şi posedă aceeaşi limbă. într-un grup etnic pot să trăiască la un moment dat mai multe rase. nefiind vizibile. comparativ cu mongoloizii de care ne despart peste un milion de ani de evoluţe separată.. După cum se poate observa diferenţa principală între cele două concepte rezidă în natura criteriului de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial. spiritualitatea etc. cel mai sensibil criteriu social. lingvistic şi spiritual aparţin respectivei etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt emigranţi). În mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ mare de etnii componente. Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt însă relevante. De altfel culoarea pielii.într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime. poate fi dată de faptul că. fiind albi şi nu negri. Şi în România. nu ne influenţează în raportarea obişnuită la rase. Raportul dintre rasă şi etnie Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie. existând un adevărat continuum de nuanţe. Etnia se referă la grupurile de oameni care au o origine comună. O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici biologice care sunt valorificate social. vorbesc româna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene. în cazul grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba. ei despărţindu-se din acelaşi “trunchi” destul de recent. mai ales în ultimii ani au apărut numeroşi copii care s-au născut aici. Evident îi luăm în calcul doar pe cei care cultural. În realitate negrii sunt mult mai asemănători cu caucazienii. pentru europeni.

mor membrii unei populaţii. în special în perioada conducerii 125 . Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program sistmatic de exterminare a unei întregi populaţii. Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este genocidul. Genocidul. El presupune omorârea sistematică. în special în secolele XVII şi XVIII.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe grupuri etnice. mergînd până la unele tolerante. Este necesar să fii existat intenţia politică şi un program care să vizeze exterminarea populaţiei respective. Expulzările se referă la alungarea unor populaţii de pe propriul teritoriu de către o altă populaţie. sunt mai numeroase. Atât americanii. Acestea pornesc de la modele foarte dure ale acestor raporturi. Există mai multe paternuri ale acestor raporturi interrasiale sau/şi interetnice. Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple. Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. rasiale sau etnice. Încercarea de eliminare a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial. de care am amintit mai devreme. Numeroase exemple de mare amploare de genocid le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor africane. Expulzările. Aceste raporturi sunt cu atât mai semnificative cu cât grupurile minoritare. de către nazişti. El este mai puţin dur comparativ cu genocidul. inclusiv civili. de către europeni. programatică a unei întregi populaţii de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de tip militar sau paramilitar). Exemple de expulzări avem relativ multe în istorie. Dacă într-o acţiune militară. nu avem automat un genocid. constituie un alt exemplu de genocid. Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. cât şi naziştii sau sovieticii. într-un război să spunem. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie). Nu avem însă expulzări decât în cazul unor eforturi programatice care vizează mutarea populaţiilor de pe un teritoriu şi nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un caz cantitativ (adică ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia).

Segregaţia. atunci când o populaţie este obligată să trăiască izolat faţă de o alta. şcoli. Segregaţia poate fi atât voluntară. Ea a fost o instituţie socială foarte importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. dar poate fi şi una reală. Cu alte cuvinte segregarea poate fi atât de drept. Exemplul tipic îl oferă ghetoul. delimitându-şi cartiere proprii. atât la nivel instituţional. în timp ce în antichitate ea doar în situaţii izolate (anumite perioade din istoria Grecieie şi Romei) a avut un rol economic central. Sclavia modernă a fost însă mult mai sălbatică decât cea antică. Sclavia este o instituţie socială istorică. de acaparare a bunurilor deţinute de populaţia expulzată. expulzările vizează atât eliberarea unor teritorii pentru diverse motive importante pentru cei care operează respectivele acţiuni.lui Stalin. Caracterul sălbatic se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a utiliza proprietatea (sclavul). nu mai există astăzi nici o normă juridică. Sclavia. servicii publice etc. Cu toate acestea în realitate mai există cazuri de segregare instituţională. În Statele Unite. Segregarea nu este însă doar una teritorială. adică este vorba de locuri de muncă. Cea mai cunoscută formă de sclavie însă. cât şi involuntară. În primul rând motivele ei au fost fundamental economice. a fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist american de până la războiul civil). În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii. aşa cum a existat doctrina “separaţi dar egali” până la începutul anilor şaizeci. Există însă şi segregarea involuntară. ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat. voluntară sau involuntară. 126 . a unor cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe. spre exemplu. în absenţa unor norme juridice. şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial. dar şi pentru motive strict economice. O populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o populaţie majoritară. De regulă. mai tolerant decât primele. dar evident unul care rămâne deosebit de dur. Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele. doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi. aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale lumii (dar şi alte grupuri etnice). cât şi la nivelul unui teritoriu dat. instituită prin legi. ci şi una instituţională. care să legitimeze segregarea. au operat numeroase expulzări. aşa cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul anilor optzeci. sau in Statele Unite pîna la începutul anilor şaizeci. Reprezintă un alt patern de relaţionare. Segregaţia se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta. la nivelul cunoaşterii comune.

Asmilarea poate fii rezultatul unui proces natural. şi tocmai din acest motiv îi atribuim anumite caracteristici pe care le considerăm comune pentru toţi membrii grupului din care acesta face parte. Putem avea. trădători etc. dar şi profesional. murdari. inclusiv lingvistice. Stereotipurile variază prin urmare de la o populaţie la alta. dar şi un rezultat al unei campanii politice. dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact. dar nu faţă de un popor african particular. Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi interrasiale. cu puternic spirit de familie.Asimilarea. 127 . Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri. Ne referim la procesul prin care treptat o populaţie este asimilată pe baza împrumuturilor culturale reciproce. Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic. delincvenţi. Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lingvistice de către una din populaţii. Stereotipurile există atât faţă de grupurile etnice sau rasiale majoritare. Pentru evrei avem stereotipuri potrivit cărora îi considerăm vicleni. Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul interetnic sau interrasial. inteligenţi. Stereotipurile Stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei lor la numite grupuri. despre care nu ştim aproape nimic. Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup. în România. cât şi minoritare. dar este greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice. stereotipuri faţă de ţigani (romi) sau faţă de evrei. faţă de propriul grup etnic sau rasial. Aşa cum am precizat orice populaţie are şi propriile stereotipuri de raportare. buni muzicanţi. Ţiganii sunt hoţi. haioşi. că au control asupra mediei. Stereotipurile pot fii atât pozitive cât şi negative. finanţele. de regulă pozitive. nu sunt de încredere. rasial. Am putea avea stereotipuri faţă de negrii cel mult. Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente informaţii despre o anumită persoană. controlează afacerile. de convieţuire îndelungată într-un teritoriu. care îşi propune programatic acest lucru. este necesar ca el să fie vizibil pentru membri populaţiei care utilizează respectivele sterotipuri. în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le consideră ca relevante.

Prejudiciu şi discriminare În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o populaţie intră sistematic în contact există sterotipuri. ospitalieri. hoţi. ci informaţii despre acţiunile respectivei persoane. nepunctuali etc. Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii sociale. nu este obligatoriu corect. în numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe caracteristice pentru o populaţie. Dacă cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru. doar în baza stereotipurilor. Americanii. legaţi de natură. artişti. Aşa cum am arătat aceste grupuri pot fii şi unele profesionale. în care vom identifica patru tipuri de situaţii: Prejudiciază Discriminează Bigot adevărat Nu prejudiciază Liberal slab 128 . care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cuvântului. consideră negrii ca fiind murdari. nu spunem că o prejudiciem. cât şi discriminarea. Merton. există doar în baza sterotipurilor. Discrimnarea se referă la un tratament (deci un comportament sau un complex de comportamente) pe care îl avem faţă de cineva. cât şi pozitive. avocaţi. poliţişti. Prejudiciul se referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană. Atât prejudiciul. leneşi. pentru că nu avem stereotipuri. ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici. bun baschetbalişti etc. buni atleţi. un alt exemplu. Este însă evident că transferul unor atribute generice. ca cea propusă de R. faţă de handicapaţi etc.Românii sunt descurcăreţi. Prejudiciile şi discriminările pot fii atât negative. la nivelul fiecărui membru al unui grup. ci şi al unor procese comparative existente la nivelul populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri. dar au propria autonomie. Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. hipersexuali. Dacă luăm în calcul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice. Mai mult. Avem spre exemplu în România stereotipuri faţă de blonde. doar în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul. Ambele procese se presupun în anumite situaţii. Stereotipurile au de regulă o bază reală. implicit avem anumite comportamente faţă de aceea persoană. categoria din care face parte respectiva persoană.

Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru interzicerea homosexualităţii. Deşi nu avem spre exemplu o părere proastă faţă de un anume grup etnic. putem să avem o opinie favorabilă şi să şi delegăm o astfel de personă să ne reprezinte (chiar dacă nu o cunoaştem bine) într-o anume situaţie. nu ajunge să transpună în comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv. într-un anumit context. decât am fii dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente. De regulă aceste persoane nu operează nici cu stereotipuri. sau atitudini speciale faţă de o persoană. care aparţine unui anumit grup. au o mare capacitate persuasivă. În general sunt mai uşor de polarizat opiniile decât comportamentele. în baza acelei atitudini sau opinii. de regulă.Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană. datorită presiunilor spre conformism pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. Bigotrul precaut este cel care. Cineva poate avea o părere proastă despre ţigani (romi) şi în acelaşi rând să şi evite să relaţioneze cu ei. De multe ori nu avem o opinie. Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. le facem şi noi pentru a nu fii respinşi de membrii propriului grup. în baza sterotipurilor. dacă ceilalţi din jurul nostru fac discriminări. dar totuşi o discriminăm. doar pe baza acestor sterotipuri. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă de o problemă. deşi prejudiciază. Rasism si naţionalism Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor rase sau grupuri etnice. sunt vicleni. chiar dacă nu prejudiciem. deci are anumite atitudini pozitive sau negative faţă de o anumită persoană. întotdeauna vom fii mult mai tranşanţi în formularea acesteia. controlul şi intervenţiile în raport 129 . Deoarece considerăm că avocaţii sunt buni oratori. Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. Acest lucru se întâmplă. cât şi prejudiciază. atât discriminează. dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă publică. şi care justifică conducerea.

şi a trasnpus în practică ideologia rasistă. în secolul XIX. Rasismul. aceea a ordonării ierarhice a raselor. De aici o altă idee. Rasismul reprezintă. Acesta era pentru filozofii germani cazul evreilor. în urma celebrului “Marş asupra Romei”. în 1933. Rasismul a ajuns însă politică de stat în Germania hitleristă. o cucerire ideologică relativ recentă. care îşi pierduseră de circa două mii de ani teritoriul. faţă de care este necesar să intervenim. inducându-se ideea decalajului de dezvoltare ântre rase sau etnii. rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. un posibil alt factor. pe care a condus-o mai mult de două decenii. dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi pierde de fapt sufletul. aşa cum am amintit la începutul acestei teme. un alt exemplu. care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o ordine evolutivă.cu rasele sau etniile mai puţin dezvoltate. în timp ce. Hitler a ajuns la putere în Germania. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu 130 . Acesta este într-o relaţie de dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. ca mişcare culturală. de la o doctrină culturală şi o ideologie teoretică. a fost permis de câţiva factori. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o dimeniune ideologică de tip rasist. ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri rasiale. în 1922. Fascismul a fost la origine un tip de dizidenţă socialistă (uneori chiar marxistă). a adus şi el ideea iluminării celor inferiori. Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial socialişti sau chiar marxişti. Benito Musolini a fost membru al Partidului Socialist Italian. Fascismul a apărut mai întâi în Italia. Mai mult. Rasismul. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor rasiste. în 1919. Rasismul. a fost un loc comun în istoria europeană a secolului al XIX-lea. Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. elaborate şi ele în secolul XIX. Partidul Muncitorilor Germani. (partid de stânga). inferioare nouă. implcit ideea unor rase sau etnii mai puţin dezvoltate. Adolf Hitler a întemeiat mai întâi. Un popor mare are un suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare. Ambele reflectă o formă radicală de etnocentrism. în special al celor antisemite. a ajuns în secolul XX o ideologie oficială şi o practică politică prin intermediul fascismului italian şi al nazismului german. Este vorba în primul rând de dezvoltarea ştiinţei moderne. în urma căruia Musolini a preluat conducerea Italiei. Iluminismul. Un rol important în geneza rasimului l-au avut şi teoriile moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei. de aici teoria spaţiului vital propusă de nazişti în secolul XX.

131 . chiar naziştii nu au acţionat doar împotriva evreilor. de un rasism antiarab sau antiasiatic etc. Eliot. Ch. dăm câteva exemple: B. O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional. termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două tipuri de accepţiuni. L. Acest lucru realizându-se de cele mai multe ori în detrimentul intereselor culturale. foarte mulţi din intelectuali de marcă ai vremii au fost fascişti. spre exemplu în Africa. germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii. ruşilor etc. Mai mult.S. cu extrem de multe deportări. Spengler. politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare. apărută odată cu promovarea politică a naţiunilor în modernitate. încălcări ale celor mai elementare drepturi ale omului. Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism. J. nu doar politic. ci şi a ţiganilor. O. atrocităţile efectuate de nazişti au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă. cele mai multe din ororile săvârşite de nazişti au fost cunoscute în realitate doar după război. Au existat milioane de simpatizanţi ai fascismului în Europa. polonezilor. ci şi social. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism antiamerican. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme.Heidegger. T. Există mai întâi o accepţiune clasică. violări ale proprietăţii. nici măcar în Germania şi deci nu pentru acestea fascismul a avut foarte mulţi simpatizanţi. care a influenţat multe societăţi din Europa.milioane de morţi. Naţionalismul. Există multe tipuri de rasism. în raport cu interesele unor comunităţi sau grupuri minoritare. Există pe de altă parte forme de rasism îndreptate împotriva negrilor. M. şi care se referă la promovarea culturii şi a intereselor naţionale. Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale în politica fascistă. Spre deosebire de rasism. Croce. Această accepţiune a naţionalismului se referă la o practică politică care este respinsă de legislaţia internaţională şi considerată dăunătoare pentru orice societate.Cocteau. mult mai semnificative istoric.Pirandello. Maurras. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva albilor. în special în Africa. În această accepţiune naţionalismul este mai de grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor regionale medievale. Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal. aşa cum uneori se întâmplă în diverse lucrări.

Valorile centrale care trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport. Ce sunt stereotipurile? 8. ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu în ultimul rând este vorba de valorile şi normele care fundamentează viaţa statală. De ce este rasa un concept social? 2. sunt acelea ale libertăţilor umane fundamentale. Ce este naţionalismul? ©Alfred Bulai 2001 132 . Ce este rasismul? 12. Ce este etnia? 5. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Ce este prejudiciul? 9. Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la R. Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi interetnică? 7. Care este raportul dintre rasă şi etnie? 6. Merton? 11.Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare. Care este deosebirea între conceptele de rasă şi rasism? 4. trebuie să fie fundamentat pe respect reciproc (deci obligatoriu de ambele părţi). Care este originea termenului de rasă? 3. Ce este discriminarea? 10.

Etica protestantă şi spiritul capitalismului. ♦ George Ritzer. 1998. Institutul European. Introducere în sociologia contemporană. Despre sinucidere. ♦ Septimiu Chelcea. 1993. Imaginaţia sociologică. 1992. McGraw-Hill. 133 . 1992. ♦ Max Weber. Chestionarul în investigaţia sociologică. Sociological Theory. Babel. 1982. ♦ C. ♦ Ion Ungureanu. Humanitas.Wright Mills. Polirom. ♦ Dicţionar de Sociologie. ♦ Lazăr Vlăsceanu. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ştiinţifică şi Enciclopedică.Bibliografie: ♦ Traian Rotariu şi Petre Iluţ. ♦ Emile Durkheim. 1985. Sociologie. Idei contemporane. 1993. 1975. Metodologia cercetării sociologice. 1975. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful