Concepte fundamentale în sociologie

Tematică curs: 1. Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale 2. Metode de cercetare în sociologie 3. Cultura 4. Socializarea şi construcţia sinelui 5. Instituţii sociale. Status şi rol 6. Familia - instituţie socială fundamentală 7. Grupul social. 8. Comunităţi teritoriale 9. Organizarea socială; Birocraţia 10. Devianţă şi control social 11. Rasă şi etnie

Tema 1 Sociologia şi cunoasterea vieţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. De la ştiinţa modernă la sociologie. Puncte de reper 2. Fondatorii sociologiei 3. Principalele perspective şi abordări în sociologie 4. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun În ajunul Crăciunului anului 1629 Galileo Galilei încheia redactarea celebrei sale lucrări “Dialogo”. Cartea era scrisă chiar în forma unui dialog între trei personaje, Salviati, care era chiar purtătorul ideilor lui Galilei, Sagredo, denumit după un personaj real, un negustor veneţian şi Simplicio, cel care reprezenta tipul tradiţional al adversarilor teoriilor lui Galilei. Simplicio era de fapt purtătorul de cuvânt al teoriei aristotelice, adică a concepţiei oficiale asupra lumii susţinută de Biserică. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, dar şi de reacţia promptă a bisericii. Astfel, la 1 octombrie 1632 Inchizitorul din Florenţa la somat pe Galilei să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în carte. Deşi se bucurase adeseori de o anumită toleranţă din partea înalţilor prelaţi, Papa Urban al VII-lea chiar, îi fusese cu mulţi ani în urmă coleg la Academia ei Linei, acum se considera că Galileo a trecut dincolo de limita toleranţei. Aşa cum era de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633 Galilei a fost obligat să pronunţe formula de abjurare. După aceasta a fost obligat să se retragă şi să trăiască la vila sa de lângă Florenţa fără posibilitatea de a mai putea publica. Cu toate acestea, Galilei este ultimul mare gânditor care este sancţionat de biserică. Chiar şi arestul sau la domiciliu nu a fost unul extrem de sever, permiţându-i, în ciuda interdicţiei, să publice chiar o lucrare în Olanda. A mai trăit încă nouă ani. Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care murea Galilei, avea să se nască, de data aceasta undeva în Anglia, în ziua de Crăciun a lui 1642, cel care a fost adesea considerat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii, sir Isaac Newton. Lucrarea sa capitală, Principiile matematice ale filosofiei naturale, apărută în 1687, avea şi ea să intre în conflict cu modelul oficial al lumii. De data aceasta însă 2

lucrurile stau complect diferit. Nimeni nu mai pune la index lucrarea, ba chiar Newton este la un moment dat gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care mai trata oarecum problema filosofică a sistemului lumii. Lucrarea avea trei părţi. Una era despre mişcarea corpurilor, o alta despre mişcarea corpurilor în mediu rezistent şi o a treia, total diferită ca şi conţinut, intitulată despre sistemul lumii. Întro scrisoare pe care a trimis-o celebrului astronom şi bunului său prieten Edmund Halley, chiar înainte de publicare, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să renunţe la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât de impertinentă încât este mai bine să fii încurcat în procese judiciare decât să ai de a face cu ea…”. De ce dorea Newton să renunţe? Pentru că într-adevăr ultima parte era mai degrabă un discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în Dialogo lui Galilei, în timp ce în primele două părţi era vorba de cu totul altceva. Era vorba de ştiinţă pur şi simplu. Principiile matematice ale filosofiei naturale ar putea fi considerată astfel certificatul de naştere a ştiinţei moderne.

De la ştiinţa modernă la sociologie
Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut practic în secolul XVII. Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers incomparabil mai dificil, dată fiind complexitatea domeniilor uman şi social. Această complexitate este dată în primul rând de dimensiunea subiectivă pe care o incumbă demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică . Acţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de valori şi norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice. Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul cunoaşterii lumii naturale. Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special mecanica cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să

3

ci doar cu ajutorul creionului. unul meditativ metafizic în adolescenta şi în final. cel puţin ca moderni. Este vorba de cunoasterea empirică a realităţii. unul al credinţelor profunde şi nonraţionale în copilărie. mai precis evoluţia metodelor de cunoaştere. evident 4 . Pentru Comte cheia dezvoltării ştiinţelor o reprezenta metoda. consacrate deja în fizică. într-o asemenea manieră. forma supremă de cunoaştere reprezentând-o metoda pozitivă. În cursul sau de filozofie pozitivă publicat în anii 30 ai secolului XIX el propune o fizică socială. la propriile domenii de investigaţie. Dar chiar şi dezvoltarea copilului pare a trece prin astfel de stadii. Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizică. Apare astfel evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice metodele de cunoaştere. hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în formule matematice. fără ajutorul nici unui instrument tehnic. Evoluţia societăţii. ca şi cea a secolului pe care îl parcurgea. a omului şi a cunoaşterii în general. Ceea ce făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea corpurilor. inclusiv de exemplu descoperirea unei planete. Trebuie să recunoaştem că am putea privi istoria universală destul de uşor. Este vorba de stadiul teologic. ea cuprinde chiar un capitol de statică şi unul de dinamică. este vorba de cunoaşterea “pozitivă”.facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. Evident perspectiva sa este una evoluţionistă. unul pozitiv. Evident Comte nu demonstra. Fondatorii sociologiei Prima astfel de încercare. Trecerea prin cele trei stadii. implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate. este vorba de măsurarea fenomenelor. ci mai degrabă postula acest model. la maturitate. de stadiul metafizic şi în final de ultimul stadiu. este vorba de Neptun. este aceea a sociologului francez Auguste Comte. legea celor trei stadii. era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. care este constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii newtoniene. care s-a concretizat într-un demers teoretic închegat. fiind una care trecea prin trei stadii universale. cel al gândirii pozitive. pentru ştiinţele sociale. aşa cum există o lege universală a mişcării corpurilor. care a şi fost numita aşa. Ca şi la Newton trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii. reprezenta pentru el tocmai această legitate universală.

în cizelarea propriei teorii. mulţime. Este vorba de Karl Marx. Un al doilea moment important în acest proces îl reprezintă cel marcat de Herbert Spencer. Instrumentul metodologic de sprijin în demersul sau nu îl mai constituie însă fizica.socială. lucrare apărută în 1859. Unul celebru. prea simplă pentru un domeniu atât de complex. cea mai complexă dintre toate. În fapt. deşi poate nu foarte inspirat pentru un extrem de rafinat om de cultură cum era el. demersul pare să se repete. Pentru el sociologia reprezintă această nouă ştiinţă. mergându-se în istorie spre societăţi tot mai evoluate. De fapt. care sta pentru ştiinţă. sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum să îl finalizeze. deci înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui Charles Darwin. Aparent. întrucât provine din două cuvinte cu origini diferite. Societăţile se comportă asemănător unor organisme. Este drept că ulterior. Termenul de sociologie este propus chiar de Comte. Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin. de la latinescul “socios”. Un autentic pas înainte îl va realiza însă un german. deşi nu pentru calitatea sa de fondator al sociologiei. datorită domeniului său. la fel ca la Comte. aşa cum s-ar părea la prima vedere. Cu toate acestea el depăşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi cumva se apropie mai mult de natura socialului. Modelul biologist al lui Spencer nu este nici el unul care să fie susţinut empiric şi poate nici măcar unul foarte consistent teoretic. În fapt. mai dezvoltate. atât Darwin cât şi Spencer se bazează pe o paradigmă culturală evoluţionistă. De biologism însă da. Spencer caută aceleaşi legi universale ale evoluţiei societăţilor. Din acest motiv teoria sa a mai fost denumită şi darwinism social. Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o în istorie. populaţie. Societăţile evoluează asemănător speciilor. trebuie să spunem că cel puţin parţial această trecere a reprezentat un tip de proces esenţial în constituirea societăţii moderne. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. El pleacă din acest motiv de la modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie. pentru Spencer. însă nu este vorba în fapt de un darwinism autentic. trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi. şi pe care o va considera regina ştiinţelor. se dezvolta. ele cresc. Este evident că realizarea finală a lui Comte este departe de modelul de plecare. El este primul care propune un model al construcţiei 5 . îmbătrânesc chiar. Spencer începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul deceniului sase al secolului XIX. consacrată şi omnipotentă în epocă. Aceasta pentru că el este un barbarism. Trebuie să spunem însă că nu este vorba în realitate de o aplicare a darwinismului în sociologie. societate şi grecescul “logos”.

Deşi se aproprie de social. Marx este considerat în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste. însă nu poate fi postulată valoarea lor metodologică pentru ştiinţele sociale. Sociologia nici nu mai este pentru el o ştiinţă a societăţii. care este mult prea filosofic şi utilizează conceptul de formaţiune social-economică. ca şi cel de lege. adică de la înţelegerea acţiunilor sociale. Demersul constituirii sociologiei nu se opreşte la Marx şi de altfel. obiectul său de studiu fiind acţiunea socială. Şi el caută o legitate universală a evoluţiei societale. Marx utilizează însă în continuare. Este vorba de Max Weber. în fiecare formaţiune social-econmică există două clase aflate în relaţii antagonice. Abordarea sa este una economică. are şi ea o dimensiune evoluţionistă. pe care o să o prezentam de altfel în cadrul altor teme. conceptul de forţă. ca şi predecesorii. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie. Nu mai avem evident de a face cu un model fizicalist şi nici cu unul biologic. iar forţele care pun în mişcare societatea îşi au originea. adică a sociologiei care consideră că procesul de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la comprehensiune. El renunţă chiar la conceptul de societate. ci cu unul pur social. deci care se află în conflict. a cuprinderii semnificaţiei pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează.teoretice a sociologiei care are o baza autentic socială. Simpla 6 . formaţiune social-economică. este caracterizată de un mod de producţie. Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în afara înţelegerii subiective. şi oarecum în aceeaşi manieră. el nu cuprinde şi nu asumă pe de–a întregul natura specifică acestuia. Weber renunţă din start la întreaga construcţie metodologică naturistă. dar şi natura. Natura antagonică a relaţiei este dată de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. În esenţă este vorba însă de conflictul de clasă. acesta compunându-se tocmai din dialectica relaţiei conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. ca şi predecesorii săi. Metodele de cunoaştere a socialului nu pot să fie reduse la instrumentarul metodologic al ştiinţelor naturii. Este nevoie de o construcţie metodologică proprie sociologiei. Fiecare societate istorică. pentru el. Evoluţia socială este în principal dată de dialectica raporturilor conflictuale dintre aceste clase. Ştiinţele naturii sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia. la baza dinamicii vieţii sociale stă conflictul. Motorul vieţii sociale îl reprezintă conflictul social. el este revendicat deopotrivă şi de filosofia socială. Acest lucru se va realiza doar prin intermediul unui alt gânditor german. El este autorul sociologiei interpretative. aceasta deoarece. în societate. Deşi teoria sa.

cantitativiste şi este evoluţionismul. Perspectiva evoluţionistă în sociologie a reprezentat în fapt o dominantă culturală a întregului secol XIX. considerând că sociologia ar trebui să plece doar de la familie. Este vorba de anumite modele teoretice şi metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice. Karl Marx este fondatorul unei alte perspective. Weber porneşte exclusiv de la indivizi şi de aceea metodologia lui s-a mai numit şi individualism metodologic. aparţine abordărilor obiective. Şi pentru Marx societăţile evoluează. La baza vieţii sociale stă pentru el conflictul social.observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le săvârşeşte nu îţi poate spune mare lucru. de a constitui această ştiinţă. de la indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate. Istoric. cât evoluţia acesteia. Secolul XIX a impus noua ştiinţă a societăţii. dacă nu înţelegi şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea în cauza. Fiecare din aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare care se pot constitui ca şi perspective concrete de abordare a socialului. Şi Comte şi Spencer. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel. şi cu sfârşitul secolului XIX putem spune că procesul constituirii sociologiei s-a încheiat. primul astfel de model. Pornind de la subiecţi. Pe de o parte este vorba de abordările obiective. aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale. fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii. adică modele care urmăresc să explice nu atât societatea. parţial însă şi Marx propun modele evoluţioniste. aşa cum am menţionat deja. dar mai mult decât atât el a impus mai multe moduri de a face. iar pe de altă parte este vorba de abordările interpretative. prezentat deja. o a doua din punct de vedere istoric. adică între clasa proprietarilor şi cea a 7 . Principalele perspective şi abordări în sociologie O dată cu Weber. care era pentru el cea mai simplă componentă de natură socială. La modul general putem vorbi de două mari tipuri de abordări. Este centrală ideea de evoluţie. lansate o dată cu modelul propus de Weber. Se intră astfel într-o nouă etapă. Din acest motiv vorbim în sociologie de existenţa mai multor perspective de raportare la viaţa socială. Acesta este înainte de toate conflictul între clasele sociale antagoniste. Dacă Comte refuza indivizii cu totul. este vorba de conflictualism. însă în cadrul modelului sau nu. Cu toate acestea.

ci doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor care le sunt ataşate acestora. ci şi 8 . Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului XX şi a fost monetizată de doi mari sociologi americani. aparţinând quasiexclusiv secolului XIX. au avut o cariera cu mult mai semnificativă în ştiinţa socială. singurul sociolog semnificativ istoric. Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului german. Marx nu face altceva decât să se inspire. În fapt. Societatea este gândită astfel ca un ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii. Este vorba pe de o parte de Talcott Parsons. Chiar şi modelul interpretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectivă distinctă care să facă carieră în noul secol. care aparţine acestei perspective conflictualiste este Wright Mills. iar mai apoi în antropologie. aparţinând celor două mari tipuri de abordări. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a doua jumătate a secolului XIX. în secolul XX. Pentru structural-functionalişti nu mai contează evoluţia societăţii. Este vorba pe de o parte de funcţionalism. care însă nu pot fi dominanta vieţii sociale. Acest tip de conflict fundamental. ca tip de abordare interpretativă. Secolul XX a adus alte noi perspective de analiza a vieţii sociale. Conflictul şi critica socială fac parte practic în mod natural astfel din modelul sau. El a fost contemporan. pe de alta parte. Merton. care a fost propus prima dată în studiile lingvistice. a fost martor la marile mişcări ale anului 1848. Două dintre acestea. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este unul nu doar ispititor. deşi copil. sau structural-funcţionalism. care pune în mişcare pentru Marx toate societăţile. iar pe de alta de Robert K. nu mai contează chiar istoria ca atare. Evoluţionismul este şi el o perspectivă mai degrabă istorică de analiză a socialului.neproprietarilor de mijloace de producţie. totul fiind reductibil la aceste două concepte. conflictualismul nu a avut după Marx un impact deosebit în sociologie. cumva la fel ca şi predecesorii săi. o soarta asemănătoare o au toate modelele sociologice lansate în secolul XIX. nu mai contează dacă ea se dezvoltă istoric. cu Revoluţia franceză din 1830. o perioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. Funcţionaliştii au preluat conceptul de funcţie din biologie şi l-au cuplat celui de structură. Cei mai importanţi conflictualişti fiind în fapt neomarxistii. În realitate. a trăit experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări muncitoreşti din acel secol zbuciumat. este secondat de multe alte tipuri de conflicte derivate din acesta. din realitate. ci cel mult de disfuncţionalităţi. Nu mai putem vorbi de conflict. ca tip de abordare obiectiva şi de interacţionalism.

speculându-se aceeaşi caracteristică esenţială a socialului. Cu alte cuvinte o profeţie se realizează tocmai pentru ca a fost făcută. cel care propune o teorie consistentă de tip interactionalist. acea situaţie va deveni tensionată doar pentru că a fost astfel definită. Cu alte cuvinte. este vorba de o construcţie subiectivă care determină un anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. lege care mai este denumită şi ca lege a definirii situaţiei şi care spune că dacă o situaţie este definită ca reală. o altă perspectivă semnificativă de analiză a socialului. care dă şi un conţinut mai 9 . aceea de a genera la nivel obiectiv ceea ce nu a existat decât la nivel subiectiv. care sunt ca nişte oglinzi în care un individ se observă pe sine. Lucrarea sa fundamentală “Mind. oarecum în doi timpi. Adevăratul creator al interacţionalismului. mai târziu. potrivit căreia sinele individului este format doar în interacţiunea cu ceilalţi. şi apoi pentru ceilalţi interacţionalişti nu este importantă funcţionarea socialului. Pentru Cooley. anii ‘20-’30 ai secolului trecut. al doilea precursor important al interacţionalismului. iar exemplul profeţiei comunismului de către marxism este cel puţin interesant. Merton. mai mult decât atât. ilustrativă este legea lui Thomas. În vremea respectivă. Sunt preluate. Printre precursorii acestei perspective ar trebui să menţionam pe Charles Cooley cel care propune. ideile lui Weber. ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi reprezintă realitatea socială. înaintea funcţionalismului s-a impus. “Teoria sinelui oglindă”. Este vorba de interacţionalism. Mead a trecut relativ neobservat. în cadrul “legii profeţiilor care se autorealizează”. perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este formată şi este reductibilă la interacţiuni. la R. Se impune ideea construcţiei socialului de către actorii sociali. În acest sens. Legea lui Thomas a căpătat o alta formă. Self and Society” propune o nouă perspectivă în sociologie.prolific pentru cercetarea socială şi el va fi exemplificat şi concretizat în multe din temele pe care le vom trata. Istoric cel puţin. însă ele se articulează într-o manieră mult mai armonioasă. indiscutabil. dacă un subiect sau mai mulţi îşi definesc o anumită situaţie ca fiind conflictuală. fără a fi astfel în realitate. atunci ea va deveni reală prin consecinţele definirii ei ca reală. Mead fiind preocupat în primul rând de modul în care realitatea socială este construită de către subiecţi în cursul interacţiunilor dintre ei. Interacţionalismul va deveni o perspectivă majoră de analiză în sociologie abia în anii `40 o dată cu lucrările lui Herbert Blumer. să spunem. chiar la începutul secolului al XIX-lea o teorie de factură interacţionalistă. este însă George Herbert Mead.

în anii ‘20 în SUA. Este clar că de la un sociolog la altul. este vorba de “Sinuciderea”.E. Pe parcursul diferitelor teme le vom surprinde şi le vom particulariza.precis ideii de interacţiune. reprezentată de R. şcoala care propune considerarea oraşului ca laborator social. definindu-i în primul rând natura comunicaţională. iar uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi sociolog există numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. Toate aceste perspective au fost descrise evident sumar şi oarecum analitic. Pentru a vorbi de ştiinţă socială nu este suficient să luăm în calcul doar separarea metodologică şi totodată istorică de filosofia socială. specifică filosofiei. la nivelul oraşului. lucrare în care autorul francez analizează datele statistice privitoare la rata sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite populaţii din Franţa şi Germania. ci şi de cunoaşterea obişnuită. Este astfel consacrat termenul de interacţionalism simbolic pentru această perspectivă. Atunci când vom vorbi despre comunităţile urbane vom detalia contribuţia acestei scoli la istoria sociologiei în acest secol. care este şi astăzi. Interacţionalism simbolic pentru că interacţiunile dintre oameni sunt în fond interacţiuni în care se produc şi se schimbă semnificaţii. Primul este marcat. este necesar să asumăm şi o altă diferenţă. cel care propune primul curs universitar de sociologie. Este vorba chiar de statutul de ştiinţă. Nu putem încheia acest capitol oarecum istoric şi nu doar teoretic fără a mai menţiona două momente istorice semnificative. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun Am observat în paragrafele precedente că întregul proces de constituire a ştiinţei sociale a fost unul eminamente metodologic. Şcoala de la Chicago.Park şi…Sumner. Metodologia nu ne ajuta doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică de cea speculativă. de sociologul francez Emile Durkheim. 10 . alături de structuralism una dintre cele mai importante perspective de analiză a vieţii sociale. dar şi prima lucrare de sociologie care se bazează pe date empirice. la începutul secolului XX. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren. Este vorba de prima mare şcoală de sociologie din America. de cunoaşterea comună sau a simţului comun.

Cunoaşterea comună este subiectivă şi 11 .Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a cunoaşte realitatea înconjurătoare. percepem extrem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva. o mult mai mare precizie. Să ne gândim doar la banalul exemplu în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi. de care nu aveam nevoie. de interesele pragmatice. Prin urmare cunoaşterea comună este esenţială pentru dezvoltarea umană şi ea nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea ştiinţifică. de preferinţele şi atitudinile acestuia. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice. cea ştiinţifică. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată. numai că în acel caz este vorba nu de principii logicraţionale. ştiinţa a propus prin demersurile sale metodologice un tip complementar de cunoaştere. Faţă de cunoaşterea comună care este întotdeauna nemijlocită. sistematică şi acumulativă. Ea nu se poate desfăşura altfel. Cunoaşterea comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţionată de orizonturile valorice. Această formă de cunoaştere este superioară datorită principalelor ei atribute care o şi diferenţiază de cea comună: a) Se bazează pe evidenţe verificabile. d) Este obiectivă. Cea mai importantă caracteristică este obiectivitatea. de experienţă. cunoaşterea ştiinţifică este mijlocită întotdeauna de concepte. c) Este precisă. Cu toate acestea. de instrumente de măsurare. pentru a avansa real în cunoaşterea lumii. iar dacă cineva ne întreabă după aceea dacă am văzut mărar spre exemplu. Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune ca obiectiv esenţial verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start orice tip de informaţii care nu se pot verifica. constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva. ci de interese pragmatice. b) Are un caracter mijlocit. adică întotdeauna aici şi acum. Instrumentele şi metodele îi asigură cunoaşterii ştiinţifice. sau ne amintim vag de două trei persoane deşi în realitate numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi egal cu cel al celor care vindeau morcovi. Principiile de sistematizare a cunoaşterii există şi în cunoaşterea comună. de metode şi tehnici. “hic et nunc”. cât şi a celei sociale. indiscutabil. În afara unor asemenea competenţe de cunoaştere omul nu ar putea trăi nici în natură şi nici în societate. de nevoile imediate ale subiecţilor. un caracter înalt cuantificabil şi nu în ultimul rând informaţiile obţinute sunt sistematizate şi acumulate într-un corpus de cunoaştere care permite astfel evoluţia şi progresul acestui tip de cunoaştere.

aceasta este cea mai importantă limită a sa, care o face să difere esenţial de cunoaşterea ştiinţifică, care fiind la polul opus este obiectivă. Acest statut al cunoaşterii ştiinţifice face ca ea să fie independentă de subiectul care utilizează mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echivalenţa produselor de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, adică persoane diferite utilizând aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor ajunge la aceleaşi produse de cunoaştere. ÎNTREBĂRI DE VERIFICRE 1. Când a apărut sociologia şi care au fost primii fondatori? 2. Care sunt principalele abordări şi perspective în sociologie? 3. Care sunt diferenţele dintre realitatea naturală şi cea socială? 4. Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice în raport cu cea comună? 5. Care sunt principalele legi sociologice lansate în secolul XIX? 6. Ce reprezintă legea definirii situaţiei? 7. Care este prima lucrare de sociologie bazată pe date empirice?

12

Tema 2 Metodele de cercetare a realităţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Măsurarea şi scalarea 2. Eşantionarea 3. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie Nu ne propunem în cadrul acestei teme decât o trecere în revistă a metodelor care, aşa cum am văzut în tema precedentă, sunt esenţiale pentru a asigura ştiinţificitatea demersului de cunoaştere a realităţii sociale. Metodele, împreună cu tehnicile lor aferente, vor fi prezentate şi exemplificate detaliat, separat într-un alt curs. Este necesar însă, în cadrul cursului nostru, să prezentăm succint conceptele şi termenii de bază ale metodologiilor de cercetare.

Măsurare şi scalare
Orice proces sau fenomen social trebuie să fie măsurat, evaluat pentru a fi cunoscut. Măsurarea se referă la anumite caracteristici ale respectivului fenomen, caracteristici care pot să aibă valori diferite şi tocmai din acest motiv este necesară. O caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs social, poartă numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele ea poate varia, adică poate lua diverse valori. Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră discretă, adică luând doar anumite valori date pe un anumit interval, sau dimpotrivă putând lua într-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile discrete şi variabile continui. Un grup poate să fie caracterizat de exemplu de o variabilă discretă cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sau a unei populaţii doar două valori, bărbat, femeie), în timp ce o populaţie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate fi caracterizată de o variabilă atitudinală (preferinţă de exemplu foarte mare, mare, moderată, mică sau foarte mică pentru un anumit lucru) care pe un interval să spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

13

Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie ordonată şi atunci vom spune ca ele formează o scală. Scala reprezintă o distribuţie de valori. Scalele pot fi în principiu de patru tipuri. 1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de succesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o variabilă. Spre exemplu lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie (telefon, maşina de spălat, autoturism, frigider etc) poate forma o asemenea scală. Aşa cum se observă între valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi “achiziţii” sau “dotări casnice” nu există nici un fel de ordonare sau ierarhie. 2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare scala prezintă ordonat aceste valori. Spre exemplu “aprecierea” unei anumite acţiuni întreprinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord total. 3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc măsurarea unor variabile de tip continuu. Prin urmare, faţă de scalele ordinale ele propun un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le poate lua o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este indiscutabil scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea unui membru din populaţie poate avea orice fel de valoare într-un interval dat. 4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct natural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un punct natural de pornire, zero).

Eşantionarea
În ştiinţele sociale se lucrează însă rar cu populaţii întregi. Aceasta deoarece este greu să poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane. Pe de altă parte, deloc de neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri uriaşe şi în mare parte inutile. Inutile pentru că în baza legilor statistice şi al calcului probabilităţilor se pot elabora eşantioane, adică grupuri de subiecţi dintr-o populaţie, care să fie reprezentative pentru întreaga populaţie studiată. Metoda poartă numele de eşantionare, şi presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selecţie 14

există şi metode calitative de cercetare. aceeaşi variabilă. aţa cum o să vedem. Alături de acestea. atunci când volumul eşantionului devine egal cu volumul populaţiei. Cu alte cuvinte legile statistice. Pentru un eşantion de 1000 de persoane această limită este de aproximativ +/. măsurată la nivelul eşantionului. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal. Aceste limite ale estimării sunt date de regula în sistemul +/-n%.5%. Precizia eşantioanelor nefiind dată de volumul populaţiei înseamnă că un eşantion de o anumită dimensiune are aceeaşi precizie fie că este elaborat pentru populaţia României fie pentru populaţia Chinei. de care am vorbit mai devreme. adică se defineşte un interval limită în care se înscrie valoarea parametrului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului. a unui anumit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii populaţii. a) Ancheta sociologică b) Observaţia 15 . Este evident că limita devine 0 doar intr-un singur caz. La un eşantion de circa 400 de persoane acest interval este de aproximativ +/. ne garantează că alegerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de încredere în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce astfel o estimaţie a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populaţiei). adică valoarea unui anumit parametru este cuprinsă în realitate oriunde în intervalul de +/-5% faţă de estimator. în anumite limite de încredere. La cursurile de statistică şi de metodologie vor fi prezentate şi detaliate aceste aspecte. Metodele cantitative sunt însă pe de departe cele mai clar consacrate în cercetarea socială şi de aceea cu ele vom începe. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi ştiinţele sociale Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează însă cu precădere doar pentru un anumit grup de metode de cercetare. metode în cadrul cărora obiectivul central nu este numărarea unor caracteristici standardizate. valoarea parametrului. şi nu de volumul populaţiei.3 %. Valoarea acestui procent este dependentă în principal de numărul subiecţilor din eşantion. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ. pentru că estimează. ci evaluarea lor. poartă numele de estimaţie. Dacă o anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de parametru.aleatoare.

Aceasta deoarece rezultatele anchetelor sociologice sunt relativ des făcute publice. tocmai pentru uşurinţa cu care ele pot fi interpretate şi utilizate. iar sondajul de opinie asta îşi propune să măsoare. dar şi profesionalismul lui trebuie să fie mai ridicat. iar întrebările unui astfel de chestionar. se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative pentru anumite populaţii. Dacă un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama opinii care să aibă caracter public. mai mult decât atât se încearcă estimarea opiniilor care au caracter public şi nu doar a opiniilor personale. în principal există două procedee care sunt utilizate în cadrul anchetei. În principiu. semistructurat. punând uneori întrebări de clarificare care nu erau trecute în grilă. Libertatea operatorului de interviu este mai mare. adică care au variante prestabilite de răspuns şi în care subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un răspuns din cele oferite în chestionar. întrebări închise. Este evident ca interviul. Sondajul de opinie este centrat însă doar pe întrebări care vizează opiniile subiecţilor. în astfel de condiţii.c) Experimentul d) Analiza documentelor sociale Ancheta sociologică Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare şi nu arareori ea este identificată cu cercetarea socială. pentru că el trebuie într-o măsură mult mai mare să se implice în procesul coordonării şi susţinerii investigaţiei. care utilizează ca instrument ghidul de interviu. caz în care avem de a face cu o metodă strict calitativă de investigaţie. Grila de interviu foloseşte prioritar întrebări deschise. focalizată pe o problematică limitată. adică la care nu există variante prestabilite de răspuns. poate fi de tip structurat. chestionarul. iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii faţă de acea problemă atunci putem spune că opiniile lor au un caracter public. Evident distincţia este nuanţabilă. este sondajul de opinie. Cu alte cuvinte atunci când o problematică se află în dezbaterea publică. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii publice. nu pot măsura ceea ce nu există. Dacă Guvernul ia o anumită decizie de 16 . în funcţie de cât de structurată este grila de interviu. Este vorba de procedeul chestionării. Un tip special de anchetă. spre deosebire de grila de interviu. şi care este confundat adesea cu ancheta. Instrumentele de lucru sunt practic similare. care utilizează ca instrument chestionarul şi intervievarea. sau nestructurat. are marea majoritate a întrebărilor.

de reorganizare a unor servicii proprii. Observaţia sociologică. comparativ cu ancheta. Observaţia sociologică Observaţia sociologică este o metodă de cercetare care este preluată direct din metodologiile de cercetare ale ştiinţelor naturii. atunci o întrebare privind favorabilitatea populaţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public.interes public. Este 17 . cu siguranţă că se pot contura opinii cu caracter public faţă de aceasta măsură. să zicem majorarea preţului la anumite produse care sunt de larg consum. Acesta este un instrument relativ simplu în care sunt trecute (într-o formă organizată. Avem de a face cu o metodă evident strict cantitativă în care esenţial este să identificam cantitativ anumite tipuri de comportamente. poate fi: • • • observaţie structurată observaţie nedistorsionantă observaţie participativă Observaţia structurată poartă acest nume pentru că în cazul ei se utilizează în mod obligatoriu o grilă de observaţie (protocol de observaţie). se referă la precizia unei măsurători. în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează datele. structurată) diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observăm. În sociologie observaţia îşi propune. Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre” pentru a lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate. Precizia observaţiilor este extrem de mare şi deci putem spune că fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. Ea este indiscutabil cea mai veche metodă de cercetare ştiinţifică. adică cu corectitudinea măsurătorii. Cu alte cuvinte ne putem oricând întreba dacă ce s-a măsurat corespunde exact cu ce se dorea a fi măsurat. Sunt utilizate de asemenea pe scară largă în campaniile electorale pentru a surprinde dinamica preferinţelor electorilor. decizie care nu vizează interesul larg. şi se află de multe ori în metodologie într-o relaţie inversă cu validitatea. fidelitatea. Această caracteristică. Observaţia propriuzisă constă tocmai în notarea ordinii şi a numărului de comportamente de un anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă. analiza comportamentelor verbale şi nonverbale pe care oamenii le au în diferite situaţii. care era focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor. Daca Guvernul ia însă o decizie strict tehnică.

O a doua problemă pe care o ridică observaţia structurată este aceea a limitării posibilităţii ei de utilizare. 18 . Există însă domenii de cercetare în care acest lucru nu este posibil. însă tocmai acest lucru poate face ca identificarea şi notarea lor să fie disfuncţională. de situaţii şi de indivizi unde avem deja o anumită cunoaştere prealabilă care ne face capabili să construim o grilă care să structureze observaţia.posibil de exemplu ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit tip de comportament. Observaţia structurată are două mari neajunsuri. nu în ultimul rând. Principiul este simplu şi rezidă în utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi aparatura de înregistrare audio sau video. în alte ştiinţe sociale. tind să îşi modifice comportamentele. tocmai pentru că cineva îl observă. unde se studiază comunităţi total diferite de cele în care trăim noi. Primul se leagă de ceea ce tocmai am prezentat. Dacă vreau să studiez comportamentul nonverbal al profesorilor în timpul predării şi asist evident la ore. s-ar putea să nu înţelegem nici măcar limba. Mai mult. utilizarea lor fără ştirea subiecţilor ridică şi probleme de ordin deontologic. adică care nu distorsionează comportamentele celui observat. Dacă dorim să cercetăm de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate în societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente ne putem aştepta în anumite situaţii. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar să fii întrun anume gen de contact cu aceea persoană. cu atât mai puţin alte tipuri de comportamente. atunci se pune problema dacă nu cumva în realitate profesorul are anumite comportamente. noi sau doar modificate. ele ca atare pot să fie vizibile şi. iar observatorul care aplică grila să nu poată identifica corect un anumit gest. atunci când se ştiu observaţi. Este evident ca aceste procedee nu pot fi folosite oricând şi oriunde. Pentru a înlătura un asemenea neajuns a fost propusă metoda observaţiei nedistorsionante. pereţi speciali cu oglinzi semitransparente sau un sistem de televiziune cu circuit închis. Aşa cum am spus. Există posibilitatea ca grila să fie extrem de precisă şi să descrie un număr extrem de mare de comportamente. Se pune însă problema dacă această prezenţă a observatorului nu influenţează comportamentele celui observat. Pentru o gamă relativ largă de subiecte de cercetare observaţia nedistorsionantă poate fi însă utilizată cu succes. Din experienţa cotidiană ştim că practic întotdeauna oamenii. ea poate fi utilizată doar pentru acele tipuri de domenii. cum ar fi antropologia.

cel puţin. ea fiind o metodă eminamente calitativă şi deci implicit astfel este şi observaţia participativă. În principiu. fenomen sau comportament. într-o situaţie controlată de experimentator în care controlul presupune în fond manipularea unui factor (variabila independentă) pentru a observa modul în care variază caracteristicile pe care le urmărim şi care poarta numele de variabile dependente (pentru că depind de variabila independentă). laboratoare. Elton Mayo. ca şi cercetare participativă. ca şi produsele culturale ale grupului în cauză. pentru că observatorul nu doar va observa. Acest efect disturbator poartă un nume special.În astfel de cazuri se poate utiliza observaţia participativă. în realitate această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă. treptat. El poate face acest lucru declinându-şi sau nu calitatea de observator. Aceasta după numele uzinelor unde a fost descoperit la începutul secolului trecut de către unul dintre pionierii sociologiei industriale. efectul Howthorne. comunităţii pe care o studiază. se încearcă observarea şi implicit măsurarea unei variabile care caracterizează un anumit proces. într-o perioadă de timp destul de mare. Experimentul O metodă specială care derivă direct din observaţie şi care mai este numită şi observaţie provocată. Cercetarea participativă ne-a condus din nou în domeniul investigaţiilor de tip calitativ. îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea. aparatură de înregistrare etc. un astfel de observator este capabil să identifice şi să înţeleagă diversele comportamente. Se poate realiza însă şi in mediul în care subiecţii. Experimentul presupune în mod normal condiţii speciale de realizare. asupra căreia insistăm în mod special. Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare. se leagă de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însuşi. evident el va realiza. Cercetătorul american a dorit să facă la uzinele amintite un experiment în care se cerceta modul în care productivitatea muncii (considerata variabila dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu. 19 . Din interior. interviuri nestructurate cu acei membrii. este experimentul. însă trebuie să reamintim că sunt în general valabile toate comentariile pe care le-am făcut deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei nedistorsionante. grupurile studiate. adică numai observaţia în sine. Cea mai importanta observaţie. adică acel gen de observaţie în care subiectul participă direct la activităţile grupului. ci participând la viaţa grupului sau a comunităţii în cauză.

cărţi). inclusiv contemporane. dacă se schimbă nivelul luminii să zicem. ziare. etc. emisiuni tv/radio. Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de 20 . Rezultatele au fost paradoxale. scrisori. Documentele sociale pot fi: • • • publice (exemplu. în special de Marea Britanie. căldură. De acest efect trebuie să ţinem cont în orice tip de investigaţie socială în care observatorul poate influenţa. acte de proprietate. ci şi procesele şi fenomenele. este analiza documentelor sociale. hotărâri de divorţ. care erau produse tocmai de experiment. ca şi la observaţia structurată de altfel. De fapt. Analiza documentelor sociale Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar prezentul. Adică pur şi simplu participarea la experiment îi făcea pe oameni mai atenţi şi mai eficienţi. Concluzia care poate fi trasă este aceea că în orice experiment. cv-uri. Evident acest tip de analiză este posibil de realizat faţă de documentele sociale ale oricărei societăţi. ca şi produsele culturale ale societăţilor trecute. certificate de naştere. putem spune că experimentul se studia pe sine. pentru că ce se observa în final. datele înregistrate este posibil să fie într-o anumită măsură expresia tocmai a metodei de investigaţie utilizate. În realitate muncitorii respectivi reacţionau la schimbarea pur şi simplu a mediului. devenind mai atenţi din această cauză şi având implicit un randament mai bun. fişe medicale. (toate variabile independente). Ea a fost lansată în perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a investiga fenomenele politice din URSS (faţă de care exista o blocadă comunicaţională). cât şi în al doilea război mondial. cel puţin prin prezenţa sa comportamentul subiecţilor pe care îi studiază. oficiale (acte. Orice creştere a variabilei independente (zgomot. variaţiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul mediului. dincolo de experiment.) personale (autobiografii. lumină) ducea la creşterea productivităţii muncii. etc. De altfel. de deces. de temperatura. după o perioadă de timp se ajungea relativ rapid la randamentul dinaintea schimbării respective. de nivelul zgomotelor. memorii etc) Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de conţinut. Numai ca şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la acelaşi efect.Era vorba de nivelul iluminării atelierelor respective.

analiză pe care le identificăm într-un anumit document. Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă pe care am amintit-o deja şi in cadrul căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe baza de interviu. adică de interviu de grup. studiind personajele feminine dintr-un serial ca Dallas. Cu toate acestea. el este un tip mult mai complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor experimente). La limită.) personajele Sunt utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj. care implică utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau complementare. este vorba de studiul de caz. Se pot efectua însă şi analize de documente la fel de bine. Putem studia de exemplu modul în care s-au format relaţiile de 21 . Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă. este un tip de anchetă. Tipuri speciale de investigaţii Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de investigaţii. care pe o perioadă de mai bine de un deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea americană. derivat din anchetă este focus grupul. etc. de exemplu de câte ori apare cuvântul dreptate într-un program electoral). de exemplu. “Monarhia a distrus cultura romanească”. Un alt tip de investigaţie. (dăm câteva exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru România”. se pot face analize de documente (asupra conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului etc). cuvintele (se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte. Unităţile de analiză clasice sunt: spaţiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat anumitor probleme spre exemplu). itemul Este în fapt un tip special de produs care este analizat ca atare. în care se pot reuni mai multe metode simultan. Studiul de caz se realizează evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o problematică dată. “Comunismul este de vină pentru starea naţiunii” etc. se pot aplica teste. Putem spre exemplu studia evoluţia rolului femeii în societatea americană. temele (sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat. articolul. editorialul.

Putem utiliza chestionare. Ce este efectul Hawthorne? 9. pe o anumită perioadă de timp. Care sunt principalele tipuri de scale? 4. putem să facem observaţie participativă etc. într-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen. ideea fiind aceea de a utiliza aceeaşi metodă. Ce este eşantionarea? 3. În cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode. ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se leagă de analiza temporală a unor procese sociale. pe o anumită perioadă de timp. în timp ce în cazul panelului se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi eşantion. grilă de observaţie etc) aplicat unor eşantioane similare decupate la nivelul aceleiaşi populaţii. Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea că în cadrul analizei longitudinale se utilizează acelaşi instrument de cercetare (chestionar. Care sunt principalele tipuri de investigaţii complexe în cercetarea socială? 22 . putem realiza interviuri. cu aceleaşi instrumente de investigaţie. Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul panel. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare. În fine. Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale şi evident sunt extrem de utile pentru analiza socială. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. asupra aceleiaşi populaţii.muncă într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse metode. Care sunt tipurile de observaţie sociologică? 6. Ce este un experiment sociologic? 8. Ce sunt variabilele şi câte tipuri de variabile există? 2. o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă. Care sunt avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de observaţie? 7. Ce este analiza documentelor şi care sunt principalele tipuri de unităţi de analiză a conţinutului documentelor? 10. Ce este ancheta sociologică şi care sunt principalele tipuri de anchetă? 5.

într-o formula atât de plastică că omul este o “trestie gânditoare”. Cu siguranţă inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori aceasta putere. şi de la care plecăm în analiza noastră este următoarea: Cultura reprezintă toate modurile de gândire. în raport cu restul animalelor. Este firesc pentru că. cu excepţia celui genetic. Ce este cultura? Nu este deloc uşor să defineşti cultura. orice ştiinţă socio-umană are de a face cu cultură sau cu produse culturale. în raport cu natura. Una dintre acestea este aceea legată de natura firavă a fiinţei umane. 23 . prin natura sa animală. Structura culturii 4. Omul este şi a fost mereu unul dintre cele mai puternice animale. în forme diferite.Tema 3 Cultura După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Cea mai simplă definiţie pe care o putem da. Acum vreo două decenii cineva a numărat peste 2000 de definiţii date acesteia. omul a fost văzut de moderni într-o totală inferioritate. omul este puternic. Cultura şi civilizaţia 3. doar gândirea fiind cea care l-a făcut capabil să poată supravieţui. Doar 20 de specii de animale atacă necondiţionat omul. transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc. Ce este cultura 2. s-a spus chiar. În sine. Şi nu astăzi. În realitate lucrurile nu stau mai niciodată aşa cum cred filosofii. Este vorba de chiar mediul pe care şi l-a construit şi în care trăieşte şi care formează ceea ce sociologii numesc cultură. de comportament şi de producţie. Omul însă atacă absolut toate speciile. Dar dincolo de inteligenţă omul a creat ceva în jurul său care l-a făcut şi îl face cel mai puternic animal care a existat vreodată pe această planetă. ci din totdeauna. Tipologia culturii Există extrem de multe prejudecăţi pe care modernitatea le-a adus cu sine în istorie.

Prin urmare. este pompată.Cu alte cuvinte tot ceea ce este produs sau utilizat de către om şi care este susceptibil de a fii transmis generaţional. Bunele maniere sunt indiscutabil un produs cultural. dar experimentele aceloraşi etologi au arătat că un şoarece are capacitatea de exemplu să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se poate ieşi dintr-un labirint. spre exemplu. pentru ca învăţarea este procesul de bază prin care se poate asimila cultura şi indiscutabil că învăţarea este un substitut pentru genetică. bem în anumite locuri. Mai mult. însă şi scrierea de obscenităţi pe pereţii toaletelor sunt un produs cultural. apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin ţevi. prin orice mijloace negenetice. 24 . chiar şi în cazul celor mai puternice instincte umane. în sens ştiinţific cultura nu se refera doar la produsele de elită create într-o societate. există permanent o “îmbrăcăminte” culturală a acestora. Evident că nu avem de a face cu o cultură în sensul propriu al termenului. Într-un fel aşa stau lucrurile. din ceea ce am prezentat. etologii demonstrând. Spre exemplu. ci la orice fel de produs. Este evident că învăţarea este prezentă şi la animale. Mai mult. Că noi le acordăm o importanţă diferită în societate este o problema diferită. Majoritatea comportamentelor animalelor sunt condiţionate de instincte în timp ce în cazul oamenilor majoritatea comportamentelor sunt indiscutabil condiţionate de învăţare. rezultă că o condiţie a existentei culturii este aceea a capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. ci doar cu un rudiment. este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc. trebuie să înţelegem că din punct de vedere strict cultural între “Luceafărul” lui Eminescu şi înjurăturile strigate pe stadioane nu există nici o diferenţă. Revenind la definiţie observam că genetica este pusă oarecum în opoziţie cu cultura. Faţă de accepţiunea obişnuită a termenului. deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de supravieţuire. Există cu siguranţă o baza instinctuală a comportamentelor şi în cazul omului numai că. că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu vad înainte alţi prădători din propria specie cum vânează. Dacă aşa stau lucrurile aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în care are capacitatea să înveţe şi să transmită unor urmaşi anumite comportamente învăţate. care vine din limba latină şi care se referă mai mult la cultivarea spiritului (de la cultivarea pământului). care sunt produse culturale. conducte. bem totuşi apă din pahare sau căni. reprezintă cultura. Ambele producţii sunt producţii culturale şi atâta tot.

În realitate diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea culturii şi nu de natura produselor sale. parcă nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de civilizaţia din Ghimpaţi. Cu alte cuvinte nu natura materială sau 25 . Acest gen de dihotomie este deci incorect pentru că postulează o imposibilitate. De aici. Numai că orice fel de produs cultural are prezente. idei. Cu toate acestea în limbajul obişnuit. respectiv societatea care o posedă. relevat de definiţia pe care am utilizat-o. şi spirituale (valori. Cultura şi civilizaţia Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să încercăm să îl diferenţiem de un alt termen uzual. Este vorba de termenul de civilizaţie. Într-o astfel de societate spre exemplu. în vechime.Un alt aspect interesant. sa aibă un anumit tip de profil. Dacă de exemplu ni se pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi au propria lor cultură. atunci aceste societăţi vor avea un anumit tip de structură şi de produse culturale. adică tangibile. Spre exemplu dacă forma fundamentală de transmitere este comunicarea orală. rolul bătrânilor este fundamental pentru că ei sunt principalele arhive ale tezaurului comunitar. Este indiscutabil că putem împărţi produsele culturii în materiale. ambele componente. structuri de conducere de genul “sfatului bătrânilor”. Modul prioritar în care această transmitere are loc face ca o cultură. facem distincţie între cei doi termeni. norme de utilizare etc. pe drept cuvânt. Cu alte cuvinte cultura ar desemna în special latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate. aşa cum orice producţie materială asumă în realitate idei. Prin urmare expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” nu este în realitate decât expresia unor rudimente ale unei culturi rurale nemoderne. este acela legat de faptul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională. Nu poate exista producţie spirituală fără un suport material. în proporţii diferite desigur. societăţi în care evident bătrânii nu mai pot avea acelaşi statut. uneori chiar ca şi sinonim. folosit în strânsa corelaţie cu termenul de cultură. în timp ce civilizaţia pe cea spirituală. norme). Transmiterea culturii este prin urmare un proces vital pentru orice societate. pentru că ceea ce nu se poate transmite nu aparţine culturii. La nivelul cunoaşterii comune a fost consacrată o diferenţă între cei doi termeni ca ţinând de natura materială sau spirituală a produselor etichetate cu cei doi temeni. Societăţile care practică scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi istorice.

miturile. Distincţia greşită pe care am prezentat-o mai devreme. Acestea sunt în fond modele prescrise de comportament pentru anumite situaţii sociale. trebuie să înţelegem că o dată cu televizorul noi am importat. Cu siguranţă însă că cel mai vizibil va rămâne evident aparatul ca atare. Definirea normelor poate fi făcută însă în două maniere diferite. diverse stiluri de viaţă etc. Pe de o parte putem vorbi de norme ideale. Există însă culturi “dezvoltate” ale căror produse culturale sunt preluate de alte societăţi. O categorie specială a acestora o formează valorile. pentru că în acest gen de împrumuturi culturale cele mai vizibile sunt indiscutabil produsele materiale. putând spune chiar că trăim în permanenţă într-un univers normativ. decât ideile.spirituală este esenţială. Structura culturii Discuţia anterioară ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a culturii. anumite norme de organizare a locuinţei. Valorile ghidează în general acţiunile oamenilor şi totodată ele sunt o bază pentru marea majoritate a normelor sociale. vom descoperi trei componente majore ale culturii: ! componenta ideatică ! componenta normativă ! componenta obiectuală Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor. dacă vom rafina analiza însă. care deci “exportă” produsele culturale proprii. ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte comunităţi sau societăţi. spre exemplu consacrarea limitei de viteză în localitate 26 . Orice fel ce comunitate sau societate are o cultură proprie. ca şi normele de utilizare care au fost preluate o dată cu amfora. Am distins între o componentă materială şi una spirituală. La fel. Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate. în lumea contemporană. respectate şi care determină anumite reacţii ale membrilor unei comunităţi. adică a unităţilor de semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie) care sunt vehiculate într-o societate dată. ceea care în fond îi dă identitate şi îi asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci . Normele sociale sunt extrem de diverse. În asemenea cazuri vorbim de civilizaţii. cultural vorbind. capătă astfel o explicaţie. şi anumite norme şi tipuri de comportament. modurile de fabricaţie. adică de norme prescrise şi de regulă consfinţite formal. care sunt idei care sunt preţuite.

iar pe de alta parte. care se referă la modul în care oamenii utilizează. Între modalităţile de asimilare a lor pot exista chiar diferenţe însemnate. Aceste norme nu sunt învăţate însă doar de posesorii noii tehnologii. de normele de organizare şi de normele sociale ataşate respectivei tehnologii.) şi de o cultură reală. cum ar trebui să fie anumite produse culturale. care se cheamă “Teoria devalajului cultural”. Cu alte cuvinte trebuie să înţelegem că în fond orice tehnologie.Ogburn a lansat chiar o teorie în acest sens. avem nevoie şi de norme de organizare (ex. Maşina poate fi proprietatea personală a cuiva. În realitate există cel puţin trei tipuri de norme asociate unei tehnologii. regulile de circulaţie). orice asociere a unor obiecte şi a unor norme formează o tehnologie. Ori de câte ori avem asociate idei şi norme vom spune că avem de a face cu ideologii (într-un sens evident mai larg decât sensul obişnuit. dincolo de normele strict tehnice de funcţionare a maşinilor. valorifica şi îşi schimbă modul de viaţă datorită noului mijloc de transport. cultural se poate reduce la o asociaţie între anumite obiecte şi anumite norme. La nivel comun reducem tehnologia la nişte obiecte şi la nişte norme tehnice asociate. dar şi de norme sociale. Este vorba de normele pur tehnice. Limita de viteză definită ideal. maşinile. Ea spune că la introducerea oricărei noi tehnologii se produce un decalaj între asimilarea normelor tehnice (primele asimilate pentru că fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie) şi normele de organizare şi cele sociale. Tehnologiile în cadrul culturii ocupă un loc cu totul special. Numai că în viaţa socială se respectă de multe ori ceea ce am putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate de cei mai mulţi) adică norme care există în realitate în sensul în care ele se impun în practica socială. atunci trebuie să considerăm că. Într-o asemenea situaţie avem sigur de optat atunci când analizam cultura. în realitate. care gravitează doar în jurul teoriilor despre conducere). este lesne de înţeles. dacă am sta să măsurăm viteza cu care merg în medie. însă tehnologia este un bun public şi de aceea toţi 27 . Mai sunt necesare două precizări conceptuale. La fel ca şi în cazul ideologiilor avem de a face cu definiţii generice pentru cei doi termeni. am putea să descoperim că nu este respectată şi că în fapt norma de viteză reală (statistică) este de 55 km la ora şi nu 50. dacă dorim să studiem cultura ideală sau pe cea reală. Putem extrapola aceste idei şi atunci am putea vorbi şi de o cultură ideală (definită în termeni normativi. norme etc.la 50 km la oră este o normă formală. Dacă luăm ca exemplu tehnologia automobilului. W. Natura normativă a tehnologiilor trebuie să o înţelegem însă într-un cadru mai larg decât cel al cunoaşterii obişnuite.

membri societăţii în care a pătruns aceasta tehnologie trebuie să cunoască aceste norme. care. sancţiuni. Putem vorbi de societăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe. cât şi recompensa. pentru Ogburn. sau pot fi informale. de la începutul secolului XX. La fel. tradiţii Sancţiuni slabe Legi civile Obiceiuri 28 . fie pozitiv fie negativ. Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. Dacă luam în consideraţie aceste două caracteristici atunci putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri de norme sociale: Sancţiuni puternice Norme formale Norme informale Legi penale Morala. Şi pietonii cunosc regulile de circulaţie. se produce un decalaj cultural. adică de societăţi în care există o disoluţie a ordinii normative. impuse în practica socială reală. Nerespectarea normelor atrage în mod normal. este dealtfel cauza accidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care toate tehnologiile cu impact public le au în faza de iniţiere. şi ei ştiu cum poate fi utilizată o maşină în societate. şi ei sunt beneficierii acesteia etc. care sunt asimilate mai greu faţă de cele tehnice. în sensul că a sancţiona un act înseamnă ai da un anumit tip de calificativ. La debutul noilor tehnologii în special datorită normelor sociale. Este celebru cazul unui mic orăşel din Australia. Pedepsele pot fi puternice sau slabe (ca şi consecinţe în raport cu subiecţii). Pe de alta parte normele pot fi formale. deşi existau doar două maşini. Aceasta pentru că în sociologie prin sancţiune vom înţelege atât pedeapsa. unde. în prima săptămână ele s-au tamponat de trei ori şi să ţinem cont de faptul că viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor căruţe. Aceasta reprezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. Putem vorbi şi de societăţi anomice. adică fără o formă scrisă. adică exprimabile într-o forma scrisă. în fapt pedepse. televiziunea la începuturile sale a produs extrem de multe efecte negative datorită în principal suprautilizării sale de către telespectatori. Termenul de anomie în sens de disfuncţionalitate normativă a fost propus de Emile Durkheim fiind un concept esenţial în analiza sinuciderilor. adică societăţi în care există un puternic cult al normelor sau există o mare toleranţă faţă de încălcarea normelor. precisă (definite ideal). în orice societate.

Limbajul – pivotul culturii Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii de la începutul acestei teme ne aducem aminte că elementul fundamental de caracterizare al culturii îl reprezentă transmiterea culturală de la o generaţie la alta. dar putem vorbi şi de un limbaj nonverbal. Regulile sintactice. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni privative de liberate sau penalităţi foarte mari. ca orice sistem de semne şi de reguli de utilizare a acestora capabile de a transmite mesaje.Această clasificare este indiscutabil una cu care operăm. mergându-se până la izolarea totală (socială) a individului în comunitate. Evident aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale. Semnalul este suportul fizic al semnului. însă limbajul este definit mult mai larg. La fel. în timp ce pentru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există sancţiuni. Şi plasa pe care o punem în autobuz pe un scaun poate juca rolul de semn pentru ca ea semnifică o interdicţie de acces (locul acela este ocupat). în timp ce legile civile au sancţiuni pecuniare moderate sau mici. La baza oricărui limbaj stau semnele. Această transmitere este în principal un proces de comunicare care are la bază limbajul. formele şi modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profile ale culturilor în cauză. Studiul limbajului este din aceste motive un mijloc esenţial de analiză culturală. chiar dacă nu în aceasta manieră şi în viaţa cotidiană. Rezultă deci că limbajul este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură. care sunt unităţi de semnificaţie purtate de un semnal. care sunt reguli de combinare a semnelor între ele (un caz particular pentru 29 . lumina roşie ca atare reprezintă semnalul. normele morale au exprimate sancţiuni foarte dure. de un limbaj al florilor (anumite flori au anumite semnificaţii şi sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi desigur putem continua. alta decât cea referitoare la sine. Evident codul morse este un astfel de limbaj. Când vorbim de limbaj avem în vedere în primul rând limba naturală. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco care definea semnele ca “orice este pus pentru altceva”. aşa cum acelaşi tip de semnal poate avea asociate semnificaţii diferite. Adică orice poate fi purtător de semnificaţie. Dacă culoarea roşie a semaforului ne indică interdicţia accesului. Mai mult. Orice limbaj poate funcţiona doar pe baza a două tipuri de reguli.

Eco pentru a desemna intelesurile culturale ale semnelor. Cu ale cuvinte ipoteza spune că oamenii care au limbaje diferite. nu exista in realitate. Edward Sapir şi Bejamin Whorf. care sunt reguli de corespondenţă între semne şi realităţile (sau unităţile culturale)1. Dar nici noi nu putem gândi realitatea în afara unor asemenea reguli şi evident în afara limbajului. Desigur este o ipoteza provocatoare. Aceste elemente funcţionează într-o cultură integrate în anumite complexe culturale. dar nici minotaurii sau ingerii. pentru simplu motiv ca el are un sens al relativismului asumat la nivelul limbii. stiinta semnelor. deci care nu au o baza comună de derivaţie care indiscutabil estompează diferenţele. Dansul spre exemplu este un complex cultural. Un simplu obiect. versuri. Un lingvist chiar afirma că un copil chinez.f. Ea poate fi corectă. de a o înţelege şi de a ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedam. care reuneşte muzică. de U. Ea poartă numele de teoria sau ipoteza relativismului lingvistic şi stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea. adică fără limbaj. Cu alte cuvinte un român şi un japonez s-ar putea să vadă lumea în realitate diferit pentru că posedă limbi extrem de diferite. care nu au formule gramaticale pentru timp în limba lor. datorită limbii pe care o învaţă încă din primii ani de viaţă. sunt exemple în acest sens. 30 . dar au în schimb formule de relativizare pe care noi nu le posedăm. norme pentru cei care dansează (o componentă strict tehnică prin urmare) şi cu siguranţă chiar şi o anume îmbrăcăminte 1 Termen utilizat in semiotica.limba naturală este gramatica) şi reguli semantice. subcultura şi contracultura Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural. o melodie. În afara acestor reguli limbajul nu poate exista. văd şi înţeleg lumea în forme diferite. prin anii 30 ai secolului trecut au lansat o teorie extrem de şocantă. ar putea să înţeleagă teoria relativităţii a lui Einstein mai bine decât orice fizician european. o normă de salut etc. Cultura. Klingonieinii din filmele s. Adica putem avea semne si pentru ceea ce nu exista in realitate si este definit doar culural. Gândirea nu poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele. Dar există o legătură între modul în care gândim şi limbajul pe care îl avem? Doi savanţi americani. chiar limbi naturale diferite. Am putea să ne întrebăm bunăoară cum gândesc timpul chinezii. însă numai pentru limbi care sunt extrem de diferite. Aceasta pentru ca un semn nu trebuie sa aiba o corespondenta obligatorie in relaitate. adică în sisteme în care sunt asociate mai multe elemente.

S-ar întoarce apoi în tribul său şi. continuaţi să vă închipuiţi. numai când pot fi considerate într-o relaţie polara (deci opuse) cu acestea atunci putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. de considerare a propriei culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la realitate poarta numele de etnocentrism. un anumit stil de viaţă etc. ce ar putea povesti alor săi. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază.etc. Comunităţile marginale. Etnocentrism. 31 . vai vânate cu multe zile înainte. Ce sinistru să mănânci cadavre!!! Cu siguranţă că şi nouă ni s-ar părea ciudate multe din produsele culturii tribului din care face parte tânărul bărbat de care vorbeam. el se referă exclusiv la ideea apartenenţei şi deci a raportării la o cultură dominantă şi nimic mai mult. ca şi de subculturi. grupurile deviante. Dacă complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent şi în cultura dominantă. unii spuneau ca era vorba chiar de săptămâni. ci le iau gata moarte. Trebuie să precizăm însă foarte clar că termenul de subcultură nu are nici un fel de conotaţie peiorativă. dezvoltă uzual contraculturi. că obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai corecte. xenocentrism şi relativism cultural Închipuiţi-vă că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic de undeva din Oceania. El exista în orice cultură şi este unul din factorii fundamentali ai conservării identităţii culturale a unei comunităţi. însă pot avea complexe culturale proprii care să le diferenţieze. ca în fiecare dimineaţa spre exemplu îşi bagă un beţişor cu păr în gură. de subcultri ale unor comunităţi care au valori. în care pot să existe formule de comunicare proprii. care nu a văzut niciodată lumea civilizată.ce prostie !!. absolut toate îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe . de exemplu subcultura rockerilor şi putem continua cu alte exemple. ori sectele religioase. Subculturile pot să aparţină unor comunităţi profesionale (de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor. norme şi stiluri proprii de viaţă. Ei nu îşi omoară singuri animalele. Orice societate tinde să considere că produsele din propria sa cultură sunt superioare celor din alte culturi. ar veni în România pentru câteva zile şi ar trăi printre noi. Putem vorbi atunci de o cultură dominantă. mănâncă numai mortăciuni. adică de culturile care aparţin unor comunităţi care şi-au dezvoltat complexe culturale proprii. ca femeile. dar vai cel mai sinistru lucru este că oamenii ăia albi nu sunt normali. de exemplu. Aceasta atitudine. Ar povesti de exemplu că oamenii ăia albi sunt tare ciudaţi..

nu am fi avut autoturisme şi extrem de multe alte lucruri. dar nici pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle. vom spune. la origine de antropologi. Atunci când două societăţi interacţionează. Dar la fel de sinistră este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc. poarta numele de relativism cultural. de considerare a fiecărei culturi din propria ei perspectivă. adică de atitudinea potrivit căreia produsele culturale ale unei alte culturi sunt superioare celor din propria cultură. şi ea existentă în majoritatea societăţilor. şi asta practic în orice societate. sau la un hamburger. au o semnificaţie. aşa cum şi americanii preferă maşini japoneze. Trebuie însă să înţelegem că este greu să facem real diferenţieri între culturi. evoluţie care este determinată în fond de capacitatea de a prelua tot ce poate fi considerat valoros. Contactul între culturi. şerpi. însă trebuie să fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii pentru comportamentele lor. Culturile diferitelor societăţi sunt astfel puse permanent în contact. nici radio şi nici ziare. Să ne gândim că fără xenocentrism astăzi în România nu am fi avut televiziune.Există însă şi o atitudine opusă. Exista întotdeauna pentru anumite produse culturale străine credinţa că ele sunt mai bune decât cele din propria cultură. ci au fost preluate de-a lungul timpului tocmai pe baza unei astfel de atitudini. Ni se pare stupid un dans sau modul în care se îmbracă sau se pictează nişte primitivi din Amazonia. Este oribil să mănânci “cadavre”. impusă de cercetătorii sociali. ieşim în oraş să mâncăm o pizza. Această atitudine. Evident exocentrismul este şi el important pentru că fără el nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor. acomodare şi asimilare Este evident că oamenii din comunităţi şi din societăţi diferite interacţionează în permanenţă. culturile lor intră şi ele în contact. caz în care sunt posibile trei tipuri mari de situaţii. la fel ca şi mulţi occidentali de altfel etc. am vrea să ne petrecem concediul într-o ţară exotică. Este vorba de exocentrism. care nu au fost inventate la noi. Preferăm spre exemplu maşini occidentale. pisici. Ele sunt desemnate prin trei concepte care 32 . El exprimă faptul că toate culturile sunt evaluabile numai din punctul de vedere al unor criterii proprii şi că nu putem compara două culturi decât dacă ele admit criterii interne comune. creierul unei maimuţe omorâtă în faţa ta sau câini. Aculturaţie. dar de ce să credem că lor li s-ar părea altfel modul în care tinerii dansează la noi rock sau modul în care bărbaţii şi femeile se săruta? Pentru noi anumite comportamente.

Trebuie subliniat însă faptul că de multe ori noile complexe ajung să se impună şi să fie uitată cu totul originea lor şi atunci este greu să mai poată fi considerate produse ale aculturaţiei. Este vorba de aculturaţie. Traista ţărănească cu fermuar. Care este tipologia normelor sociale? 4. respectiva populaţie ne mai păstrând decât anumite complexe culturale proprii şi deci cultura să nu mai existe decât ca o subcultură a culturii dominante. uneori chiar şi limba sau religia. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. însă ambele şi păstrează identitatea. Comunităţile asiatice. însă trebuie să menţionăm faptul că dintre ele. Asimilarea este procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă. ei sunt cei mai americani dintre americani. pentru că ei nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de origine. aşa cum spunea cineva. proveniţi din Europa sau Asia au păstrat numeroase complexe culturale din culturile de origine. în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie. Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi definească graniţe clare şi să convieţuiască. prin două populaţii diferite. Aculturaţia este procesul prin care. se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi care au în componenţă elemente din culturi diferite. într-o analiza strălucită a civilizaţiei mediteraneene în Renaştere. Toate aceste trei procese sunt extrem de importante pentru evoluţia comunităţilor şi a societăţilor. în marile oraşe. Care este structura culturii? 3.Braudel. practic ei nu mai păstrează nimic din cultura africană de origine. Între cele două culturi există numeroase împrumuturi. acomodare şi asimilare. ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă sunt două exemple simple de aculturaţie.au fost propuse de Fr. cel care s-a monetizat într-o formă cu totul deosebită. mai mult. care la rândul lor se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze. Ce este decalajul cultural? 33 . Un exemplu celebru îl oferă negrii din America. care şi-au pierdut cu totul cultura de origine. în timp ce toţi ceilalţi americani. sunt exemple de comunităţi care au culturi care s-au acomodat. Cum poate fi definită cultura şi ce relaţie există între cultură şi civilizaţie? 2. ca urmare a contactului dintre două culturi. Conceptele prezentate ne ajută astfel să înţelegem aceste procese.

Ce este relativismul cultural? 9. Ce sunt subculturile şi contraculturile? 34 . Ce rol are limbajul în cadrul culturii? 6.5. Ce este ipoteza relativismului lingvistic 7. Ce sunt asimilarea şi acomodarea? 11. Ce este aculturaţia? 10. Ce relaţie este între etnocentrism şi exocentrism? 8.

nişte antropologi au avut curiozitatea. sunt cele care în urma unor întâmplări nefericite au ajuns să crească “pui” de om. ci ei sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc. au fost preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. Teorii ale formării personalităţii 3. Asemenea accidente sunt extrem de rare. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri. Agenţii de socializare Încă din secolul al XVIII mulţi oameni de ştiinţă. cel mai frecvent în jur de 10-12 ani.Tema 4 Socializarea şi construcţia sinelui După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. puterea societăţii de a forma oameni. dar în fiecare din ultimele trei secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură sau răi. Tribul din care fata făcea parte se afla cumva la nivelul epocii pietrei. Socializarea în viziunea interacţionismului simbolic 4. Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău. dar nu numai ele. poate nu foarte deontologică. În special femelele de lup. Pe la începutul secolului trecut. Cum s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea civilizată? A ajuns profesoară la Sorbona. Ce este socializarea şi care sunt factorii ce o influenţează 2. Interesant este faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră când trebuia. în primii ani de viaţă. Încercarea de reintegrare socială fără excepţie a eşuat întotdeauna dacă copilul respectiv trăise mai mulţi ani în sălbăticie. necunoscându-se prelucrarea nici unui metal. să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib arhaic de pe undeva din zona Amazonului şi să o aducă în lumea civilizată. aşa cum filosofii moderni credeau. Cu alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani. în special medici. Poate şi mai curios toţi aceşti copii sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele care i-au crescut. Un caz diametral opus. 35 . în primul rând pentru că respectivii copii reproduceau extrem de bine comportamentele animalelor care îi crescuseră. De fapt este vorba de copii crescuţi de animale sălbatice.

formulate în funcţie de perspectiva de abordare. Un anumit tip de temperament. pentru că într-adevăr. fac ca individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială. Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea umană. nenumărate definiţii ale socializării. anumite caracteristici afective. Ideea era că se dorea sublinierea rolului fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil. Este evident că formarea personalităţii individului. în afara oricărui determinant biologic. Îi vom prezenta succint: a) determinantul biologic b) mediul fizic c) cultura d) experienţa de grup e) experienţa personală a. Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin. ca un proces de formare a personalităţii umane. Spre exemplu. determinantul biologic. acest proces. în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii foarte diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul în afara unor norme deontologice). Exista însă. existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor. ca şi procesul de achiziţie a produselor culturii. asta reprezintă. ca şi în cazul culturii. Factorii care influenţează procesul de socializare Exista mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. inclusiv ereditare. Experimentul nu a dovedit acest lucru. Într-o abordare culturalistă socializarea reprezintă în schimb procesul de achiziţie a culturii unei societăţi. în conţinut. chiar dacă aceştia trăiau în familii extrem de diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune. 36 . în timp ce pentru interactionalism ea reprezintă procesul construcţiei sinelui. socializarea poate fi văzută într-o perspectivă psiho-socială. este influenţată de anumite caracteristici biologice.Ce este socializarea? Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de socializare.

Stalin se pare că s-a supărat atât de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o disciplina interzisa în URSS şi în celelalte state socialiste câteva decenii. b. mediul fizic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru ca noi trebuie să ne adaptăm în permanenţă la el. Este dealtfel un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare etc. Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud al Nord, creste în general toleranţa faţă de normele restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă de exemplu femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un factor care influenţează procesul de socializare. c. cultura. Este evident ca profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi. Teoria spaţiului mioritic, a lui L. Blaga nu este decât o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie ca italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, ca arabii sunt extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi, etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt capitol, baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordam unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale. Unii sociologi au încercat să surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate de bază (profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite societăţi) la R.Linton, sau personalitate modală la de Bois, care se referă la acelaşi lucru în fond, modul fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o distribuţie, deci este cea mai des întâlnită. d. experienţa de grup Viaţa în grupuri este evident o caracteristică general umană. Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în mod deosebit. Când vom trata, în final, agenţii de socializare vom insista mai mult asupra rolului grupurilor în socializare. 37

e. experienţa personală Este practic de la sine înţeles că experienţa personală este un factor esenţial în procesul de socializare şi nu necesită în realitate multe comentarii. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu modul în care informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare. Aşa cum o să vedem puţin mai târziu una dintre cele mai importante perspective sociologice, interacţionalismul, face din activismul subiectului socializat un factor esenţial al socializării.

Etapele şi tipurile socializării
La modul general există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care constituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este vorba de: • • • socializarea primară socializarea secundară socializarea continuă Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de şapte ani. în această perioadă copilul asimilează limbajul, normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, care îl fac sî poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai important agent de socializare (instituţie sau grup social), aproape singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani mai intervin şi alţi agenţi importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri formate din membrii aceleiaşi generaţii). A doua etapă a socializării, cea secundară, porneşte deci în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie o dată cu adolescenţa. În această etapă de socializare copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi normal în societate. Cu toate acestea procesul de socializare nu se încheie aici. Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ mai achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale la modul general. 38

Spre exemplu el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ/soţie, ca părinte, ca bunic, ca şef etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de socializare. Această etapă de socializare poartă tocmai din acest motiv numele de socializare continuă. Este cea mai întinsă perioadă de socializare din viaţa unui individ, însă cu siguranţă că cele mai intense perioade sunt primele două. Aşa cum am spus aceste etape formează totodată şi trei tipuri de socializare. Alături de acest tipuri, definite strict temporal, mai există şi altele. Le vom prezenta succint. Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deţine în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adeseori şi anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces. Este vorba de jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copii se joacă de-a medicul sau de-a poliţistul se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona cu medici sau poliţişti în societate mai târziu. Socializarea anticipatoare se referă prin urmare inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de persoane le au în societate. Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă deja. În primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziţia unor produse culturale în principal de către un copil, deci în condiţiile în care nu preexistă comportamente, valori sau norme similare. în societate însă, de multe ori trebuie să înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe care le aveam deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care sub presiunea unor situaţii noi se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul cărora apar comportamente noi. Resocailizarea este întâlnită la un nivel cu totul deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie, închisori, armată etc. Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme

39

şi care a asumat un important rol al socialului în formarea personalităţii. adică componenta care asumă normativitatea socială. este stadiul falic. este teoria psihanalitică a lui S. o reprezintă ego-ul. în care copilul începe să îşi descopere organele genitale şi să se joace cu ele. Id-ul este latura cea mai profundă. ego şi superego. în care instinctul sexual se manifestă normal la nivelul aparatului genital. Putem spun deci că pentru Freud socializarea individului este văzută ca o socializare a instinctului sexual. Cele mai multe teorii s-au lansat. adică latura manifestă a personalităţii individului. Primul stadiu. Multe dintre acestea au luat însă în considerare şi factorii sociali care intervin într-un asemenea proces. între şase-şapte ani şi doisprezece-treisprezece ani. dorinţele. Rezultanta celor două componente. care are la bază evoluţia instinctului sexual. Acest proces stadial are loc 40 . actul suptului este o forma de manifestare a instinctului sexual. Freud. care se observă sunt într-o relaţie tensionată. Următorul stadiu este stadiul latent în care.care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă. super-ego reprezintă latura socială a personalităţii. Următorul stadiu. cel genital. pentru că. nu a preocupat doar sociologia. nu mai există o manifestare a instinctului sexual la nici un nivel. Acesta nu este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu există maturizare sexuală. de la trei la sase ani. în care instinctul sexual se localizează în zona anală. în psihologie şi în psihologia socială. Nu vom încerca decât să trecem în revistă câteva din teoriile cele mai cunoscute privitoare la formarea personalităţii. în primul an de viaţă. Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial. implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor noastre. La polul opus. de la unu la trei ani. este stadiul oral. aşa cum era firesc. evident. datele afective primare ale individului. regulile. În acest stadiu copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. legile. ascunsă a personalităţii. Pentru Freud. Prima teorie asupra căreia insistăm. id. Următorul stadiu. Este vorba deci de procesul de achiziţie a contraculturii. personalitatea are trei componente majore. este stadiul anal. Teorii ale formarii personalităţii Formarea personalităţii umane. După acest stadiu urmează ultimul stadiu. el cuprinde pasiunile. Aceste stadii sunt definite în funcţie de nivelul la care se localizează şi se manifestă instinctul sexual. pentru Freud.

în care copilul începe să manevreze noţiunile. de la doi la şapte ani este stadiul preoperaţional. să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne. post-convenţional. Al doilea stadiu este stadiul convenţional. este stadiul operaţiilor concrete. Al treilea stadiu. este stadiul senzoriomotor. Esenţială a rămas însă întotdeauna componenta socială ca factor determinant al formarii personalităţii. Acesta este stadiul în care se achiziţionează limbajul de bază şi se formează abilităţile de bază de comunicare. O teorie de factură strict psihologică a formarii personalităţii. Ele nu au însă o definiţie temporală întrucât evoluţia morală a individului are un alt algoritm. Primul. în primii doi ani de viaţă. care învaţă practic să perceapă lumea exterioară şi să se orienteze în ea. Al treilea stadiu. cu alte cuvinte copilul începe să poate lucra cu abstracţii. este un stadiu la care nu ajung obligatoriu toţi 41 .însă numai în baza relaţiei permanente dintre id şi superego. Primul stadiu este cel preconvenţional. în care copilul respectă normele sociale datorită fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa de a fi recompensat. iar formarea personalităţii este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care fiecare dintre noi o asumăm în procesul dezvoltării individuale. Aşa se poate explica homosexualitatea. Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au suferit multiple redefiniri. Ultimul stadiu. Al doilea stadiu. Acest proces presupune doar trei stadii. să facă operaţii logice. Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale există patru stadii de dezvoltare. Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate sunt explicate de Freud tocmai prin tulburări în evoluţia instinctului sexual. are loc şi dezvoltarea morală a acestuia. şi care şi ea asumă o importantă componentă socială a acestui proces o reprezintă teoria lui J. Punctul de plecare al lui Piaget a fost acela că alături de dezvoltarea strict psihologică a copilului. Piaget privitoare la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului. însă nu se pot face încă operaţii la nivel cognitiv. tot întrun proces stadial. Paralel cu acest proces are loc procesul dezvoltării intelectuale. Acesta este stadiul în care se dezvoltă funcţiile senzoriomotorii ale copilului. de la şapte la unsprezece ani. între unsprezece şi cincisprezece ani este stadiul definitivării procesului de dezvoltare intelectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor abstracte. care poate rămâne localizat la stadii imature de dezvoltare. masturbarea sau frigiditatea. în care copilul internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni.

adică ale “oglinzilor” în care ne observăm şi în funcţie de care reacţionăm. propusă de un precursor mai degrabă al interacţionalismului. el propune o teorie. evident însă într-o perspectivă strict socială. Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar de cercetările lui Piaget. Procedează corect? În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează răspunsurile. merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune că trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. în lucrarea sa fundamentală. Acesta a aplicat chestionare cu situaţii dilematice copiilor de diferite vârste. cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia să o desfăşoare. ci şi de caracteristicile celorlalţi. El nu are bani suficienţi şi îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are.Mead. Pentru interacţionalişti.H. care pentru orice persoană reprezintă adevărate oglinzi în care acesta se observă.indivizii. strict sociologice. fără a avea semnificaţie pentru el aceste comportamente. la începutul secolului trecut. Ideea extrem de valoroasă a modelului lui Piaget este aceea a paralelismului necesar dintre dezvoltarea psihologică a copilului şi cea morală. este vorba de Ch. Self and Society”. din nou stadială. este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să le compare între ele. Una din perspectivele sociologice care s-a preocupat în mod deosebit de procesul de socializare a fost interacţionalismul simbolic. Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic Indiscutabil că şi sociologii au fost interesaţi de procesul de formare a personalităţii. stadiu în care copilul imită comportamentele altora. Mai există însă încă două stadii. Construcţia sinelui depinde nu numai de un dat interior. cel al imitaţiei. Ele de fapt sunt autenticele stadii de 42 . şi chiar în această abordare este propusă şi prima teorie. Primul este unul strict psihologic. Cooley. subiecţii pot fi înscrişi în una din cele trei categorii. a formării sinelui. Acesta nu îi dă medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure. socializarea este un proces de construcţie a sinelui. Aceste idei au fost dezvoltate la nivelul unei autentice teorii interacţionaliste de către G. Pentru el sinele se construieşte în procesul interacţiunilor cu ceilalţi indivizi. Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul: Un soţ are soţia foarte bolnavă. Există de la bun început două tipuri de stadii. cea a sinelui oglindă. “Mind.

Acesta este stadiul în care Mead spune că un copil se joacă (play). deci reproduce comportamentele unei persoane. cel psihologic. Interacţionalismul este important însă şi pentru că el ne subliniază un lucru esenţial în formarea şi educarea copiilor. el în realitate nu se joacă. dorind să facă acelaşi lucru. Atunci el nu doar se va juca.socializare pe care Mead le ia în discuţie. lovitul mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie pentru el. 43 . reproduce comportamentele altuia semnificativ. ci şi rolurile tuturor celorlalţi participanţi la jocul social. Este exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani. ci doar imită comportamentele tatălui sau. Este evident că acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri sociale noi şi nu se referă doar la copii. încearcă şi el să facă acest lucru. adică în stadiul în care copilul învaţă nu doar rolul sau. Dacă întâmplător tatăl sau se scarpină în timp ce dă cu piciorul în mingie. adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri. atunci copilul se va scărpina şi el. Din acest motiv cele mai importante teorii în domeniul sociologiei educaţiei aparţin perspectivei interacţionaliste. când este foarte mic se joacă cu o mingie cu total sau. adică aşa numitul “fotbal stup”. ştie că trebuie ca mingea să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să facă. Să zicem că un copil. El ştie că trebuie să dea cu piciorul în mingie. Este vorba de stadiul altuia semnificativ şi de cel al altuia generalizat. Cu alte cuvinte copilul. la fel ca nişte albine. deci învaţă un rol social care pentru el are semnificaţie. El doar se joacă. Cel mai simplu putem înţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. să dea cu piciorul în ea. Jocul poate să apară doar în celalalt stadiu. ci va juca un anumit joc. Rolul esenţial pe care ceilalţi din jurul acestora îl au în procesul educaţional. ce fac portarii. cel al altuia generalizat. dar nu joacă fotbal. având semnificaţia acestora. în primul stadiu. în sensul că. El nu conştientizează însă rolurile celorlalţi participanţi la joc. pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea ce vede. să înveţe să interacţioneze cu toţi aceştia. Primul dintre acestea este stadiul în care copilul ia ca şi referinţă comportamentele unui altuia semnificativ. El nu practică un joc (game). În stadiul altuia semnificativ copilul învaţă să se joace cu mingea. Dacă acesta dă cu piciorul în mingie. Pentru a juca fotbal copiii trebuie să înveţe şi rolurile celorlalţi participanţi. el doar se joacă. adică un joc. dar putem extrapola la orice individ. toţi se reped în acelaşi timp asupra mingii.

Alături de familie mai pot interveni şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional. că el dobândeşte nişte deprinderi umane sau că i se formează personalitatea. iar mai târziu şcoala. Este evident că aceste grupuri nu există numai în şcoală. cum ar fi creşele. ele au de regulă o structură monosexuală. Cel mai important agent de socializare. ca un proces în care se formează individul ca individ social. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al socializării realizată de şcoală. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate. de multe ori. atunci nu orice achiziţie a acestuia reprezintă un proces de socializare. până la vârsta 44 . adică le mai putem spune grupuri generaţionale. Achiziţia normelor. adică a unor date strict cognitive. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. Rolul ei în socializarea primară este fundamental. pe care copii le realizează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor. nu putem spune decât extrem de forţat. Este vorba de grupurile formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă. Socializarea. Adevărul este că. constituie procese de socializare. Trebuie să facem însă câteva precizări. În această accepţiune şcoala. nu mai este un agent al socializării atât de important pe cât apare la prima vedere. dar achiziţia unor informaţii. nu mai fac parte din procesul de socializare. cel puţin în România. de “stradă”. în special de joacă. în interiorul şcolii are loc un proces extrem de intens de socializare. ca fiind procesul de achiziţie a culturii. a unor modele de comportament. Aceasta deoarece. este familia. şcoala romanească a rămas una profund teoretică şi puţin socială. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de “bloc”. Acestea sunt micile grupuri. dacă o privim restrâns. dar care nu implică în realitate şcoala ca instituţie. a valorilor.Agenţii de socializare Este evident că în procesul de socializare intervin mai mulţi agenţi care îşi asumă un rol în acest proces. mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial. cu toate schimbările din ultimi ani. Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării. Unii agenţi de socializare i-am amintit la începutul acestui capitol. atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă aparţine culturii şi prin urmare tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de socializare. grădiniţele. menţionat deja.

Trebuie să menţionăm aici mass-media şi implicit producţia culturală cu caracter artistic. Care este modelul interacţionalist de analiză a socializării? 8.adolescenţei. la fel biserica poate juca un rol important în procesul de socializare. Care sunt etapele formării personalităţii în teoria lui Freud? 5. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării alături de familie. Care sunt etapele socializării? 3. Care este relaţia dintre dezvoltarea intelectuală şi cea morală a copilului? 6. iar uneori înaintea acesteia. Care este raportul dintre joacă şi joc la G. trebuie să menţionăm unele instituţii totale cum ar fi armata pentru adolescenţi.H. Alături de aceşti agenţi de socializare mai putem menţiona şi alţii care au un impact mai mare sau mai mic. Mead? 45 . Cum poate fi definit procesul de socializare? 2. Ce tipuri de socializare cunoaşteţi? 4. dependent de diferite contexte în care se poate afla un individ. Care sunt agenţii de socializare? 7.

Familia este spre exemplu o instituţie. oficii guvernamentale. Conceptele de status şi de rol social. Status şi rol După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Orice tip de practică instituită. Tipologia rolurilor sociale 3. Putem spune că. Tipologia statusurilor Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o deţine într-o anumită structură socială. întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale. Dar şi banii sunt o instituţie socială. Instituţiile totale În limbajul obişnuit instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna exact spaţial şi temporal. în fapt ale oricărei ştiinţe sociale. iar la limită am putea vorbi şi de o perspectivă instituţională în cercetarea socială. Tipologia şi structura instituţiilor sociale 4. Cu alte cuvinte există o importantă 46 . ei având funcţia reglementarii circulaţiei monedei într-o societate. Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza statusului pe care îl deţine.) În sociologie prin instituţii. ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării. ca şi religia sau statul.Tema 5 Instituţii sociale. dintr-un anumit punct de vedere. Pentru noi nu doar instituţiile care există în forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale. oriunde în societate. se înţelege ceva mai mult. Pentru a înţelege toate aceste aspecte este necesar să clarificăm două concepte centrale ale sociologiei. ci şi multe altele. Tipologia statusurilor şi indicatorii de status 2. ministere. în numite condiţii este susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. aşa cum o să vedem. Putem într-adevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem exclusiv din perspectivă instituţională. organizaţii internaţionale etc. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru organizaţie sau întreprindere.

un şef poate considera cel mai important status la o colegă. în timp ce părinţii noştri să considere în statusul nostru global ca având rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică. Avem deci de a face cu două mari tipuri de statusuri. Iată de ce analiza statusurilor. ambele presupunându-se reciproc. Cineva poate avea statusul de student. de cetăţean. de către societatea/comunitatea în care trăim. de fiu sau fiica. Este posibil ca noi să ne considerăm în primul rând studenţi. nu pot fi dobândite. Din acest motiv cele două concepte pot fi definite şi după un algoritm asemănător. Este evident că există extrem de multe statusuri pe care o persoană le poate deţine. 47 . Putem spune astfel că statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe care o are. în timp ce ceilalţi aşteaptă alte comportamente (roluri). prin diferite procedee. potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. Statusul de cetăţean. dar mai există şi ierarhii pe care le presupun persoanele cu care interacţionăm. Vom trata mai întâi problematica statusurilor sociale. putem observa că există două tipuri diferite de status. în timp ce aceasta poate avea o cu totul altă ierarhie a statusurilor. Prin urmare putem vorbi de un status global al unei persoane. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere. sunt exemple de statusuri atribuite. de prieten. dar poate avea în acelaşi timp şi statusul de bărbat sau de femeie. în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine. pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul principal pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată.corelaţie între status şi rol. Cel puţin una a individului în cauză (am spus cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie de situaţia în care se află un individ). În oricare asemenea situaţii este evident că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre oameni. de adolescent etc. dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi este atât de importantă în viaţa socială. la fel. statusul de femeie. Este evident că. Pe de o parte unele care pot fi dobândite de subiecţi. în timp ce altele. statusurile de vârsta. În exemplele menţionate mai devreme. cum era de exemplu statusul sexual. Este vorba de statusurile atribuite şi statusurile dobândite. statusul rasial sau sexual. Este evident că în statusul global există întotdeauna o ierarhie. Statusurile atribuite sunt primite de un individ în afara unui efort voluntar de a le obţine. care cuprinde în fond ansamblul tuturor statusurilor pe care această persoană le deţine. De fapt există mai multe ierarhii.

marea majoritate a statusurilor profesionale fiind atribuite. Trebuie însă să mai menţionăm un aspect interesant. Din acest motiv putem spune că societăţile premoderne sunt mai degrabă gerontocratice. În legătură cu toate aceste aspecte ar mai trebui să precizăm un element important. La fel. majoritatea statusurilor atribuite pot fi şi dobândite în condiţii speciale. datorită faptului că meseriile ca şi multe funcţii publice se păstrează în familie. însă la fel. orice societate democratică. Toate statusurile profesionale spre exemplu sunt dobândite şi nu atribuite. istoric vorbind. fără corecţiile politice şi civice necesare. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic. este aceea că odată ce au dobândit în urma unui efort un anumit status. să se raporteze faţă de acesta ca faţă de un status atribuit şi nu dobândit. şi mai mult. în timp ce cele moderne sunt mai degrabă meritocratice. în orice societate. la nivel societal. a reprezentat şi un status dobândit. care funcţionează prioritar pe principiul meritocraţiei. deci sunt obţinute de copiii din familiile respective pe baza atribuirii.Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort. La limită. Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general. istoric. să se îndrepte spre un model gerontocratic. Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine sau doar anumite categorii? Şi care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă că simpla permisiune legală nu este şi una socială. Este evident că această calitate a statusului de a fi atribuit sau dobândit depinde de modul în care el este definit într-o anume societate. Majoritatea statusurilor sunt în societatea contemporană statusuri dobândite. Societăţile premoderne sunt societăţi în care ponderea statusurilor atribuite este dominantă. să ne gândim de exemplu ca astăzi chiar şi statusul sexual poate fi dobândit dacă facem o operaţie de schimbare de sex. Tendinţa naturală pe care o au toţi indivizii. Cetăţenia. dar şi astăzi poate reprezenta un astfel de tip pentru cei care si-o schimbă. Statusul de rege este unul atribuit. obţinut prin naştere. tinde. Teoretic toţi copiii din România au aceleaşi 48 . considerabile adeseori. ele incumbă o anumită cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine. societăţile s-au diferenţiat extrem de mult între ele. al structurii statusurilor la nivelul unei societăţi. să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra. vom observa imediat că. Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite este covârşitoare. există şi regi care au dobândit în cursul vieţii acest status în urma unor eforturi. istoric.

pentru a-şi accentua statusul de femei. În anumite situaţii sau contexte sociale. există un status global pentru oricare persoană. Trebuie să înţelegem însă că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator de status. De exemplu cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o anumita situaţie dată. nefiind vizibilă. atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele instituţii le impun. în care ele există. Aceasta este obţinută doar situaţional şi numai într-un anume context social dat. Femeile. pentru că şansa unui român obişnuit care are vârsta pentru a putea deveni Preşedinte este mai mare să moară în următoarele 24 de ore decât să ajungă la această funcţie. Pe de altă parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar. iar uneori mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de gât. ca în exemplele menţionate. întotdeauna în corelaţie cu un anume context social dat. au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. toate aceste instituţii impun în fond uniforme. Prin urmare calitatea 49 . Indicatorii de status Aşa cum spuneam încă de la începutul acestui capitol. fie că este vorba de o mănăstire. dar şi involuntar. adică orice fel de elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane.drepturi la învăţământul superior. Medicul poartă un halat alb în spital. de multe ori dorim să ne precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv dorim să utilizăm orice tip de mijloace care ar putea să facă pe ceilalţi să ne recunoască statusul fără a-l preciza noi de fiecare dată. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic toţi românii. fie că este vorba de închisoare. Dar din punct de vedere social au şanse reale toţi? Evident că nu. cu câteva excepţii legale. poartă un ecuson. de exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există verigheta ca indicator de status. Pentru aceasta utilizăm indicatori de status. chiar dacă doar se deplasează prin spital şi deci nu are ce face în realitate cu el. Evident şi salopeta unui muncitor dintr-o uzină este tot o uniformă şi are acelaşi rol ca indicator de status. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi. Dar şi verigheta nu desemnează nimic daca nu este purtată de o persoană. Fie că este vorba de armată. anumite coafuri etc. status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor componente. Iată de ce este extrem de important să fie analizate statusurile dobândite sau atribuite. chiar dacă ele au nume şi semnificaţii sociale diferite. utilizează produse cosmetice. nu reprezintă nimic. în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în buzunar. bijuterii.

însă ea are şi rolul de a sublinia că în acel spaţiu persoana x nu este mama sau tata. În primul rând trebuie să menţionăm că pot exista dificultăţi în îndeplinirea rolurilor datorate lipsei de experienţă sau învăţării neadecvate a rolurilor. Salopeta unui muncitor are evident şi o funcţie protectivă. fie de cea involuntară. Pe de o parte există rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi să fie perfomate. angajatul acelei instituţii. statusul pe care o instituţie în care se află acea persoană îl impune ca central. Vorbim despre roluri şi nu despre rol. Mai trebuie să luăm în considerare însă şi faptul că este posibil să existe incompatibilităţi între personalitatea unui individ şi cerinţele comportamentale pe care le impune statusul pe care acesta îl deţine. există rolurile real performate de o persoană şi din acest motiv le vom spune simplu roluri performate. cu administraţia instituţiei în care se află etc. nu este prieten. Tipologia rolurilor sociale Aşa cum deja am precizat. iar pe de altă parte. nu este nimic altceva înainte de a fi muncitorul. fie că este vorba de utilizarea voluntară. De la bun început trebuie să spunem că există două tipuri de roluri. Spre exemplu doctorul are anumite comportamente atunci când consultă pacienţii. în alte cazuri. altele în raport cu personalul medical. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai multe motive pe care o să le prezentam pe scurt. pentru că în mod normal unui status îi sunt asociate mai multe roluri. Analiza modului în care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă. Dacă de exemplu o persoană nu este suficient de energică. rolurile sociale reprezintă ansamblul de comportamente pe care o persoană le performează în baza unui anumit status pe care îl deţine. Pe de altă parte pot exista dificultăţi tranzacţionale în trecerea de la un rol la altul.esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel mai important pe care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment. care implică comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în mod ilicit altora. din acest motiv le vom spune roluri aşteptate. bărbat sau femeie. altele atunci când explică cazul bolnavului sau familiei. este puţin probabil să performeze la un nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei 50 . un temperament introvertit. are o personalitate “slabă”. sau.

organizaţii. Au fost selectaţi studenţi voluntari care să participe la experiment. ajungeau să îşi schimbe personalitatea. achiziţia unui status. poate conduce la schimbări la nivelul personalităţii subiecţilor respectivi. Aceştia au fost împărţiţi aleator (adică absolut la întâmplare) în două grupe. şi teza opusă. deţinuţi şi gardieni. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al cărui sfârşit este iminent. mai violenţi chiar. Trebuie însă să asumăm. în egală măsură. atunci avem un conflict de rol pentru că. lipsiţi de curaj şi de fermitate. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi pacienţii. adică înaintea experimentului au fost evaluate cu aceleaşi teste pentru toţi subiecţii. Conflictul de rol apare atunci când există cerinţe contrare presupuse de două roluri care aparţin a două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. Profilele de personalitate martor. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor roluri. rolul de profesor îi cere să fie intransigent şi deci să sancţioneze elevul. care a amenajat într-o universitate un spaţiu de experimentare care reproducea perfect o închisoare standard din America. deci să nu îl sancţioneze. Studenţii detinuţi deveniseră extrem de rapid mult mai obedienţi. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat. la nivelul personalităţii indivizilor respectivi. în timp ce studenţii gardieni deveniseră mult mai duri. Experimentul s-a oprit după circa o săptămână deoarece schimbările de personalitate deveniseră periculoase pentru subiecţi. Prin urmare trebuie să luăm în considerare şi raportul invers. respectiv gardian. umili. adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de respectivul status. Este interesant de exemplu experimentul unui psiholog social american. Dacă de exemplu un profesor are propriul copil ca elev şi. pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze. performând rolurile de deţinut. După care a început experimentul. Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul aceluiaşi status. mai puţin indulgenţi sau toleranţi decât erau în viaţa obişnuită. Rezultă deci că pentru anumite roluri există uneori şi anumite cerinţe de profile de personalitate pentru ca aceste roluri să fie îndeplinite la un nivel optim. prin urmare ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp 51 . pe de o parte. într-o anumită situaţie particulară ar trebui să îl sancţioneze. de multe ori majore. Mai există două situaţii cauzatoare a unor discrepanţe majore între rolurile aşteptate şi cele performate. care urmărea în fond să vadă în ce măsură studenţii respectivi. în baza respectivului status. poate conduce la schimbări. Dobândirea unui anumit status şi performarea unor roluri noi. Zimbardo.

Adevărul este că orice organizaţie funcţionează pe baza unei instituţii. Într-o situaţie ca cea descrisă este evident că orice ar face medicul el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său. Pe de altă parte. nu sunt întâlnite foarte frecvent. care va trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. la nivelul limbajului obişnuit. mai mult sau mai puţin forţat. dar şi in unele tradiţii populare de la noi. Spre exemplu. profesorul îşi poate redefini cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă firească a acestui rol şi deci astfel să dispară conflictul iniţial.de trăit. ca acţiune strict terapeutică în fond. Rolurile încordate. Masca spre exemplu. ele totuşi există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor. Uneori sunt utilizaţi chiar indicatori de status care să sublinieze prioritatea unui anumit status într-un anumit moment. faţă de conflictul de rol. În raport 52 . definindu-le strict situaţional. Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe. rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să exagereze comportamentele legate de aceste roluri. Medicul din exemplul dat mai devreme poate să comunice spre exemplu vestea extrem de tristă familiei. este utilizată tocmai pentru a compartimenta rolul omului obişnuit de cel al personajului care este interpretat. profesorul poate ruga un alt coleg sa-i examineze copilul şi putem da numeroase alte exemple. sau doar pretins raţională. Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de roluri sau de unul dintre ele către o altă persoană. o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de a încuraja pacienţii. să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură ca respectivul conflict să nu mai existe. însă nu orice instituţie există în forma unei organizaţii. limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă un sinonim pentru organizaţie. la populaţiile arhaice. La fel. Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele de rol ca şi rolurile încordate. Instituţiile sociale şi tipologia lor Aşa cum am precizat deja. instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem noi. Este vorba de: • • • Raţionalizare Compartimentare Adjudecare Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă printr-o atitudine raţională.

(ex. ) instituţii ale vieţii private . Spre exemplu instituţia căsătoriei este dependentă de instituţia familiei. adulterul etc. Cea mai veche instituţie socială este familia. Ea este totodată şi una dintre instituţiile sociale fundamentale. ca şi asupra normelor în baza cărora ele funcţionează. interacţionează în vederea efectuării unei activităţi care îndeplineşte o anumită funcţie în societate. Orice practică instituită. etc) instituţii economice . organizaţiile au o delimitare precisă spaţială şi temporală. instituţiile pot fii: • • • • • • instituţii politice . putem spune ca instituţiile sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora.) Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. teatrele.se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie economică. având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor . Alături de familie mai avem religia şi statul.asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex.administrează practicile şi ideologiile religioase (ex. Cu siguranţă însă că putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale. Există câteva mari tipuri de instituţii care datorită importanţei lor le considerăm instituţii sociale fundamentale. care au anumite statusuri. mass-media etc) instituţii religioase biserica. Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol. oriunde mai mulţi oameni. iar ele presupun întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la organizaţie. partidele. consilii locale etc) instituţii juridice . etc) instituţii culturale . 53 . orice mod definit de a face ceva în societate. Există chiar anumite raporturi prestabilite între acestea.privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex. care contribuie la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale. căsătoria.cu instituţiile. tribunale. reprezintă astfel o instituţie socială. statul.privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii. familia. sectele etc. Cu alte cuvinte. Din acest motiv îi vom consacra o tema specială. avocatură. În funcţie de tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc. spunem că avem o instituţie socială.se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex.

nu toate rolurile sunt pozitive). Când vorbim de o funcţie socială nu ne referim deci numai la cea ce societatea consacră public ca nevoi ale sale şi consideră acceptabil. Prostituţia este o instituţie socială. În raport cu o normativitate socială dată desigur. dar şi şantajul sau excrocheria.(una din formele de constituire a familiilor. că atunci când vorbim de instituţii economice o facem la modul general. Acestea sunt: • • • • • • Set de statusuri Rolurile ataşate acestor statusuri Activităţi care îndeplinesc anumite funcţii sociale Mijloace de îndeplinire a funcţiilor Scopuri/ obiective ale membrilor. Pe de altă parte instituţiile sociale. de control social etc. apariţia de noi instituţii sociale s-a manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională. ca şi practici instituite. cel puţin din perspectivă istorică. ceea ce nu le face mai puţin instituţii sociale. o instituţie socială fundamentală. Ar mai trebui să spunem că. Structura instituţiilor sociale Indiferent de forma în care exista şi de nivelul lor de cuprindere. În acest sens trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea qvasitotalitatea funcţiilor sociale. Simboluri 54 . nu sunt obligatoriu acceptate toate în societate. Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii deviante. pe de altă parte. ci trebuie mai degrabă să îl înţelegem că un rol pe care cineva îl joacă în societate şi. pentru că în realitate există o mare varietate a acestora precum şi multiple legături de determinare între ele. adică prin procesul prin care dintr-o instituţie socială care îndeplineşte mai multe funcţii într-o anumită societate. cât şi economice. istoric. orice instituţie socială presupune o serie de elemente componente obligatorii. adică atât funcţii religioase. apar alte noi instituţii care preiau unele din funcţiile respective. Unele pot fii considerate ilegale. ca şi în teatru. Prin urmare nu trebuie să valorizăm conceptul de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv). Este clar. chiar forma fundamentală am putea spune). În această perspectivă observăm mai clar de ce familia este. politice.

aşa cum o uniformă sau un imn pot fi simbolul unei organizaţii. Pentru orice instituţie socială este nevoie de anumite mijloace.Goffman. O scurtă precizare este necesară însă în raport cu mijloacele aferente unei instituţii. care încearcă să îi controleze şi să îi influenţeze la un nivel maximal. mănăstirea sunt câteva exemple de instituţii totale. 55 . ori. Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea respectivelor activităţi. a unor biblioteci etc. ca şi posibilitatea de părăsire voluntară a instituţiei. simbolurile există doar pentru anumite instituţii. Aceste instituţii exclud de regulă posibilitatea indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele. închisoarea. care au fost desemnate cu acest termen de către sociologul E. chiar alte instituţii pot fi considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. de regulă cele care au un rol public extrem de important. Spre exemplu banii sunt o instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii unei instituţii bancare. Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost prezentate deja.Dintre toate aceste elemente doar ultimele două prezentate nu sunt obligatorii la nivelul tuturor instituţiilor sociale. Armata. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membrii unei instituţii. Este evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice necesare producerii de bunuri. una din abordările interpretative lansate în secolul trecut. a unor acte normative. Instituţiile totale sunt instituţii care încearcă să monopolizeze total viaţa membrilor lor. Adică putem aparţine unor instituţii fără să conştientizăm acest lucru. în alte cazuri. restricţionează comunicarea cu exteriorul. Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei. creatorul dramaturgiei sociale. oricum nu recunosc alte statusuri. Instituţii totale Reprezintă un tip special de instituţii. dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor clădiri. la fel cum şi autoreflexivitatea asupra apartenenţei nu este obligatorie. care nu se reduc doar la anumite obiecte. Pe de altă parte. ele pot fi şi produse culturale de natură ideatică.

practica băilor colective (se face dus cu mai mulţi). ca în mănăstiri. într-o instituţie totală nu mai depinde de noi. Pe de altă parte trebuie să înţelegem. sau fac baie doar atunci când instituţia le permite acest lucru. sau caporal Ion Vasile. ceea ce în viaţa obişnuită depindea total de voinţa noastră. suprimând toate libertăţile obişnuite. membrii sunt tunşi nu atunci când vor ei. Mai mult. Raportarea la un membru al unei unităţi militare se face cel mai adesea doar prin apelativul de uniformizare. care îşi petrece o perioadă mare de timp în el. de exemplu prin rebotezare. Cu alte cuvinte. pentru anumiţi membrii. Există uneori însă chiar şi procedee de depersonalizare. adică gradul respectiv. că foarte multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale. ori chiar în armată în unele ţări. la unicul status oferit de instituţia totală. pentru că el nu o poate părăsii şi evident ea îi controlează total viaţa. Din aceste motive uneori sunt utilizate alte nume. ci când vrea instituţia. ori sunt alocate numere. controalele medicale în grup etc. Spre exemplu un spital. ori anumite particole de uniformizare. spre exemplu în mănăstire. tot în baza exemplului anterior. atunci când ajungem într-o astfel de instituţie. dar există şi posibilitatea intrării voluntare. în anumite situaţii. sunt alte procedee care încearcă să violeze şi totodată să reducă intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite. care încearcă tocmai să reducă individul. Este vorba de propria familie. ca în armată.Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii. Prin urmare calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec. dar se şi scoală. Trebuie în această ordine de idei să spunem că orice individ a făcut parte cel puţin dintr-o instituţie totală. care poate exista în instituţie. acolo unde nu eşti Ion Vasile. ca în închisori. Trebuie să mai precizăm faptul că o instituţie nu are întotdeauna caracterul de instituţie totală pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. O unitate militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere pentru ofiţeri. care pentru orice copil mic reprezintă o instituţie totală. Observăm că într-o instituţie totală se intră de regulă involuntar. acesta reprezintă tot o instituţie totală. ca şi caracterul privat al vieţii acestuia. de multe ori prin procedee speciale de invalidare a individualităţii acestora. cu atât mai puţin pentru personalul civil. sau se culcă. Dar şi vaporul pe 56 . Spre exemplu într-o închisoare. ci unul dependent de funcţiile pe care le îndeplinesc membrii instituţiilor. ci soldat. evident total impersonale. sau într-o unitate militară. Un exemplu este acela al evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii. pentru un bolnav cronic.

în gestionarea controlului social. Care este tipologia statusurilor sociale? 2. Ce sunt instituţiile sociale? 7. Care este tipologia instituţiilor sociale? 9.perioada unei călătorii oceanice. Rezultă din tot ce am prezentat că în realitate numărul şi varietatea instituţiilor totale sunt cu totul deosebite. Ce sunt instituţiile totale? 57 . Ce sunt rolurile sociale şi care este tipologia lor? 4. în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale. Ce sunt conflictele de rol şi rolurile încordate? 5. poate reprezenta pentru pasageri şi marinari o instituţie totală. Ce reprezintă meritocraţia şi gerontocraţia? 3. Care este structura instituţiilor sociale? 8. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. de mare durată. Care sunt modalităţile de rezolvare a conflictelor de rol? 6. Instituţiile totale sunt importante în analiza socială pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor.

pentru că. la urma urmei. Normele şi tipologia căsătoriei Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de la sine înţelese. relaţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi şi aceasta pentru că. nu ne ajută să înţelegem complexitatea şi universalitatea acestei instituţii. ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem. Acea lume în care oricare familie avea propria ei religie este o lume diferită total de a noastră şi cu siguranţă familia popoarelor indo-europene este departe de modelul nostru. iar abordarea noastră. Cu câteva mii de ani în urmă. se săvârşesc toate acţiunile importante din interiorul familiei. popoarele indoeuropene (cele care au venit din Asia în Europa şi au întemeiat mai târziu civilizaţii aici) au ca membri ai familiei toţi strămoşii care sunt consideraţi zei ai familiei. care sunt tipurile de rudenie. cine nu cunoaşte ce este o familie. care este în fapt modelul familiei creştine. aşa cum exista şi-n multe alte elemente care definesc un numitor comun. nu am dat decât un exemplu. este sfătuitorul familiei. Iată spre exemplu. focul sacru din vatră este şi el un membru al familiei. copiii. Cu toate acestea noi nu cunoaştem decât o simplă faţetă a familiei. Familia ca instituţie socială 2.Tema 6 Familia . Evident. Acesta este însă un singur model de familie.instituţie socială fundamentală După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. a cunoaşterii comune. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în consideraţie nu doar factorul temporal. unchii şi mătuşile etc. 58 . dintre toate instituţiile sociale. Analiza normativă a familiei 4. Alături de el. ni se pare normal să considerăm ca membrii ai familiei părinţii. dar mai mult. tatăl şi mama. Există elemente specifice ale instituţiei familiei în orice societate. bunicii. ci şi pe cel cultural. Noi nu cunoaştem decât un singur tip de familie. în oricare societate din prezent sau trecut. Tipologia familiei 3. el este consultat în diferite privinţe. Familia este. în fapt în faţa lui. istoric nici nu a fost cel mai răspândit.

Majoritatea acestor funcţii sunt evidente. Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi. Funcţia afectivă se referă la faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul familiei.cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv analiza ei este una esenţială în cunoasterea vieţii sociale. prin urmare vom insista doar asupra unora dintre ele. Vorbim în aceste condiţii de “neamuri fictive”. atât datorită relaţiilor heterosexuale. cât şi datorită prezenţei şi creşterii copiilor. Funcţia de status se referă la faptul că principalele statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie. Pot exista grupuri de oameni care sa aibă relaţii afective puternice şi care să nu formeze o familie. Funcţia economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică. Familia ca instituţie socială Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături de sânge. 59 . Acesta este un exemplu des întâlnit în oraşul modern. în orice societate. Mai mult decât atât. Acestea sunt: • • • • • • • funcţia de regulator sexual funcţia de reproducere funcţia de socializare funcţia afectivă funcţia de status funcţia protectivă funcţia economică Nu insistăm cu detalii redundante. Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. atât ca şi producţie. în primul rând de instituţia familiei. Acestea sunt în fapt cele trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile. aceste statusuri sunt recunoscute şi au semnificaţie în societate. de multe ori ele conferind anumite drepturi pecuniare sau culturale. unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile familii. cât ca şi consum. mariaj sau adopţie. şi mai apoi de alte instituţii.

Tipologia familiei
Este evident că cel puţin în dimensiune istorică există o tipologie variată a acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii (părinţi, copii), care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care este o familie nucleară formată din soţ - soţie (eventual şi copii). Alte tipuri de familii nucleare pot fi familiile monoparentale (familii în care copiii sunt crescuţi doar de unul din părinţi), familiile formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră etc), care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din membrii a mai mult de două generaţii, care, la fel, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Familia extinsă poate fi reală, adică existenţa ca atare într-o gospodărie, şi teoretică. Familia extinsă teoretică reprezintă de fapt ceea ce se cheamă în sociologie arborele genealogic. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în funcţie de un individ de referinţă ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta grafic, de aici şi numele, pentru că numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici opt străbunici plus toate celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci graficul se va asemăna cu un arbore.

Analiza normativă a familiei
O analiză complexă şi totodată relevantă a instituţiei familiei o oferă analiza sistemului complex de norme pe baza cărora funcţionează această instituţie. Cele mai importante norme, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest. Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie. Trebuie să înţelegem că istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca primă formă de organizare, au limitat accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale a fost istoric prima formă de organizare socială. Normele de incest, probabil primele norme sociale, interzic relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general 60

între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade de rudenie. În societăţile în care din condiţii speciale căsătoriile cu persoane din afara familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude de gradul doi (verişori). Normele de incest asigură, aşa cum am menţionat mai devreme, tocmai interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii spre relaţii extrafamiliale. Mai trebuie totuşi să precizăm că relaţiile sexuale, respectiv mariajele sunt interzise numai în relaţie cu neamurile considerate ca atare într-o societate particulară şi nu în funcţie de neamurile reale de sânge. Adică, în anumite societăţi, spre deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată, aşa cum o să vedem, după ambii părinţi, ci numai după unul şi prin urmare nu eşti rudă decât cu rudele acelui părinte. Norme de căsătorie Sunt unele dintre cele mai importante norme. Ele reglementează modalităţile şi formele de constituire a familiilor. În primul rând trebuie să distingem între normele de tip endogam şi exogam, adică intre căsătoriile de tip endogam şi cele de tip exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică într-un grup predefinit, în timp ce exogamia la “căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul este cel al rudelor, atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, doar puţine popoare, istoric, practicând endogamia în acest sens. Un exemplu este cel al triburilor semite în urmă cu aproape trei mii de ani, care trăind într-o zonă deşertică, cu puţine contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate. De aici, se pare, a apărut şi ritualul sacrificării primului născut. Primii născuţi probabil erau omorâţi. (Si există chiar o explicaţie ştiinţifică care ne spune că degenerarea genetică, datorită procreării de către rude apropiate, este maximă în cazul primului născut şi incomparabil mai mică pentru următorii copii). Experienţa probabil i-a învăţat să amelioreze efectul negativ al endogamiei în acest fel. Mai târziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu numai că nu mai erau necesare, datorită dezvoltării sociale şi a comunicării intertribale, ci erau chiar interzise, ritualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-a transferat doar la animalele născute în gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat de creştini şi să conducă la ritualul sacrificării mielului de Paşti. Grupul în funcţie de care judecam endogamia sau exogamia nu trebuie să fie doar cel de rudenie. Poate fi grupul rasial sau etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam. 61

Există pe de altă parte o serie de norme care reglementează numărul partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de căsătorii, respectiv familii: Căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam. Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi, însă ele ridică unele probleme. S-a invocat spre exemplu faptul că o căsătorie de tip monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii de la mai mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Din acest motiv, unii autori au preferat termenul de “monogamie serială”, pentru familia contemporană, pentru că avem de fapt mai multe căsătorii monogame consecutive, chiar dacă rezultatul acestora, copiii, succesiunea (motive, să nu uităm, esenţiale ale existentei familiilor) pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar doi. Poligamia este istoric, pe de departe cea mai răspândită normă de căsătorie, chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul extrem de răspândit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate căsătorii cu mai multe femei, poliandrie, atunci când o femeie se poate căsătorii cu mai mulţi bărbaţi şi căsătoriile de grup. Poliginia, dintre toate formele de poligamie, este, istoric, cea mai răspândită. Trebuie să specificăm însă că ea priveşte o normă ideală, se referă deci la o permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat poliginia majoritatea bărbaţilor nu aveau însă decât o singură soţie, uneori chiar nici una. Numai bărbaţii care puteau întreţine mai multe femei puteau să se căsătorească cu mai multe soţii, cea ce nu se întâmpla însă pentru un număr foarte mare de bărbaţi din acele societăţi. Mai mult, numărul, ca şi modul în care arătau soţiile, a constituit în toate societăţile de acest tip un indicator de status al prestigiului în societate. Poliandria este un tip extrem de rar întâlnit al poligamiei. A fost practicată de exemplu de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII, şi ca şi la alte comunităţi care au permis-o (exemplu în Tibet) ea s-a bazat strict pe considerente economice, fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine multe femei. La arabi bunăoară, de la care avem şi expresia “a muri de foame”, care la ei nu era o figură de stil, ci o realitate, datorită faptului că principala activitate aducătoare de resurse era războiul, numărul mare al femeilor nu se justifica, ele neputând fii întreţinute. Fetele 62

adică puterea fiind exercitată de bărbat în familie. Ambele tipuri sunt însă mai degrabă istorice. O formă aproximativă a acestui tip de familii a fost dată doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut. Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii. Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric. Ambilinearitatea. matriarhatul şi norme de exercitare comună a puterii. adică copilul este rudă doar cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de descendenţă. Normele de autoritate. se referă la descendenţa exclusivă pe linie maternă. matrilocatie. el ne mai fiind întâlnit astăzi. în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unui grup restrâns. matrilinearitatea şi bilinearitatea. De regulă ea se căsătorea cu mai mult fraţi. Matriarhatul reprezintă un tip de familie în care conducerea este exercitată de femei. Normele descendenţei şi moştenirii. Această împărţire este însă rareori una egală şi de aceea este greu de definit o limită pentru acest tip de familie. Aceste norme sunt: patrilinearitatea. la care filiaţia după mamă este mult mai importantă decât cea după tată. arabii renunţă la poliandrie şi trec treptat la poliginie. Sunt normele potrivit cărora se calculează rudenia şi totodată succesiunea pecuniară sau spirituală (moştenirea). El nu a existat niciodată în istorie. o familie păstrând de regulă o singură fată pe care o întreţineau chiar şi după căsătorie. un rudiment al acesteia fiind întâlnit la evrei. În societatea contemporană fiind mult mai des întâlnite cazurile de împărţire între soţi a autorităţii în familie. Antropologii din secolul XIX au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu normele de autoritate. Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea. cum a fost spre exemplu mişcarea hippy. Ele sunt: patriarhatul. şi 63 . familiile au fost de tip patriarhal.erau astfel ucise la naştere. Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. adică calcularea descendenţei după ambii părinţi este indiscutabil forma cea mai răspândită astăzi. evident. o dată cu Mahomed. Matrilinearitatea. Cu alte cuvinte relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi femei. exercitarea puterii la nivelul familiei. Normele de locaţie. O mare parte a istoriei. După expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII. Aceste norme pot fi de patrilocatie. După cum indica şi numele patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune potrivit cărora calcularea rudelor se face doar după tată.

până la modernitate alegerea partenerului s-a făcut pe baza unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri. Cu alte cuvinte. Selecţia era mai degrabă o problemă a familiilor copiilor respectivi. într-o societate. că într-un cămin studenţesc studenţii care stăteau lângă 64 . apropierea (implicit obişnuinţa) sa constituie un factor al selecţiei partenerilor. În realitate. În societatea contemporană. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor băiatului. de educaţie. respectiv să întemeieze o nouă gospodărie. Una dintre aceste norme este homogamia. s-au ceea ce în sociologie numim dragostea romantică. al religiei etc. norme în baza cărora. într-o dimensiune istorică.neolocatie. Neolocaţia este cea mai răspândită normă contemporană din cele trei. ai fetei. De regulă. chiar şi astăzi există mai multe norme şi factori care reglementează această selecţie. Cu alte cuvinte preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi. mai există o serie de norme importante pentru existenţa familiei. de obişnuinţa cu acestea. adică apropierea. spre exemplu. Psihologii sociali au descoperit însă că în numeroase cazuri aprecierea faţă de anumiţi subiecţi (ca şi faţă de obiecte) este legată de apropierea.) Homogamia ne explică de ce marea majoritate a căsătoriilor se produc între persoane care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale. Pare destul de tulburător pentru cei care cred în dragostea romantică. că un element atât de banal. al clasei sociale. iar în multe societăţi căsătoria se angaja cu mult timp înaintea maturizării copiilor. Selecţia partenerilor se face însă şi în baza altor norme (sau factori care influenţează decizia). selecţia partenerilor nu îi priveşte direct pe aceştia. Homogamia reprezintă o normă potrivit căreia selecţia partenerilor în vederea căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe care le deţin. considerăm ca atracţia reciprocă şi afectivitatea împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor. (al nivelului de instruire. Un cercetător a descoperit. deşi nu sunt norme propriu-zis ale familiei. însă ea depinde în mod evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie. Factori şi norme de selecţie a partenerului Alături de normele prezentate până acum. sunt aleşi partenerii. în marea majoritate a societăţilor. economice şi culturale. Unul dintre aceştia este proximitatea.

ca parte a acestui proces. instituţia peţitului.scară erau mai bine văzuţi decât cei care stăteau mai departe. Divorţ şi căsătorie Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care operează pe piaţa căsătoriilor. Aşa cum am menţionat deja. Indiscutabil că mai există şi alţi factori pe care îi trecem rapid în revistă. homogamia este un produs exclusiv al socializării. Fiecare individ în decursul socializării. atunci nu rămâne decât ca. evident. Trebuie spus că. Este vorba de existenţa unor profile de personalitate complementare. fie reconsiderăm aprecierea negativă faţă de el. Nu putem însă să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori. în timp. Indiscutabil. partenerii nu sunt singurii actanţi pe această piaţă. L. toată ziua şi nu putem să îl suportăm.Festinger. chiar procesul de socializare. este vorba şi de atracţia fizică reciprocă. să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. Fie îl evităm. Căsătoria este o instituţie socială aşa cum am spus. dacă căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice 65 . Cu alte cuvinte dacă îl vedem pe un coleg. este învăţat să-i placa anumite tipuri umane şi respectiv să îi displacă altele. spre exemplu. un celebru psiholog social. pentru banalul motiv că erau văzuţi mai des. Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. dar pot exista şi persoane specializate. a unor nevoi mutuale şi. care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă. pentru că evident nu exista un factor predeterminant de natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă. care să negocieze sau să intermedieze căsătoriile. Dacă Gicu îţi e vecin sau eşti obligat să lucrezi cu el. nu în ultimul rând. să spunem Gicu. oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim mai des). Trebuie să menţionăm astfel ca un factor extrem de important. Familiile lor sunt la fel de prezente. spre exemplu. a explicat acest mecanism prin teoria disonanţei cognitive. aşa cum este. În general. sistemul nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau anula disonanţa. însă şi divorţul este deopotrivă. tindem să apreciem şi deci să ne placă mai mult. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea) căsătoriilor. sau chiar instituţii. Astfel Gicu începe să capete şi multe feţe bune şi chiar poate să ne placă. atunci vom avea o disonanţă cognitivă.

constituie o sursă majoră a instabilităţii. inclusiv în România. Creşterea ratei divorţialităţii sugerează uzual stări anomice în societate. spre exemplu. Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă numărul de divorţuri la mia de căsătorii. este un alt motiv de instabilitate. conduc întotdeauna la un potenţial mare de tensiune şi conflict. sau de cea a soţului/soţiei. existând chiar societăţi unde acesta este interzis. pot conduce la tensiuni care să crească instabilitatea familiei. • Nevoia de depărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. economice. Dacă unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie. Îi vom trece în revistă: • Vârsta. Pentru ca o familie să ajungă la divorţ. reprezintă de regulă un alt patern instabil. în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 24 de ani. În ultimele decenii. a unor rude foarte apropiate. Trebuie să spunem însă că circa 20% din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie. mai ales când soţia este mai mare decât soţul. Acest lucru este firesc dacă ne gândim că orice societate caută să promoveze prin orice mijloace instituţia familiei şi deci este normal să fie uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea divorţului. 66 . • Diferenţe sociale. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei. ceea ce trădează de fapt şi incompatibilităţi de adaptare. divorţul presupune un procedeu mult mai complicat. în timp ce celalalt nu doreşte. crize de tranziţie sau procese sociale de o dinamică deosebită. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin zece-cincisprezece ani). care sunt semnificative. pierderile materiale importante. Paternurile cele mai stabile sunt cele în care bărbatul are o vârsta cu câţiva ani mai mare decât femeia (2-4 ani). culturale majore intre cei doi soţi. Rata divorţialităţii este un indicator important al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. Vârsta similară.societate. • Şocuri în familie. Există mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor. rata divorţialităţii practic s-a dublat în ţările dezvoltate. cât să conducă la disoluţia familiei. Diferenţele de orice natură. ea trebuie mai întâi să treacă printr-un proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt. moartea copiilor.

Mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască. De asemenea. rutiniere. al unei femei tinere nemăritate. fiecare soţ având o viaţă proprie. de asemenea. cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect socializant. în timp ce dacă căsătoria a întârziat mai mult de trei ani înseamnă că au existat anumite motive pentru care. acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească şi de aici probabilitatea unor reeditări a acestor motive. • Regula celor şase luni şi a celor trei ani. ajunge la divorţ. religioase. materială. Alte forme de evoluţie sunt cuplul conflictual. adică un cuplu în care nu mai există real relaţii specifice celor dintre soţi şi în care căsătoria este menţinută pentru motive exterioare (economice. rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile şi mai ales ţinând de un mod de viaţă radical diferit faţă de cel standard. Dependenţa de orice natură. sau chiar tensiuni. financiară. ne referim în primul rând la relaţiile care exprimă afectivitatea. Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost motivul fundamental al mariajului. ceea ce evident nu este suficient. în familia de apartenenţă a unuia din soţi.• Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. de status). monoparentale. adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viata şi face parte din profilul acelei familii şi. cuplul ritualizat. Explicaţia este relativ simplă. cât şi a celui de mamă. Dinamica relaţiilor în familie Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei. • Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. Putem evalua relaţiile afective de la nivelul 67 . implicarea şi care conduc la stabilitatea familiei. Evident. poate constitui o situaţie extrem de frustrantă. • Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire. Trebuie să spunem însă că nu orice familie în care apar surse de instabilitate. atât a statusului de soţie. Modelele de familii conflictuale. afectivă de una din familiile extinse este statistic un factor de instabilitate. obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt.

Spre exemplu. existând şi anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie. Cu toate acestea trebuie sa subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din funcţiile de socializare ale familiei. angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii. intimitatea. Spre exemplu. A rămas o funcţie importantă a familiei. Există astăzi un număr mult mai mare de femei care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei. care măsoară anumite aspecte ale relaţiilor. Prin urmare putem să spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul. de exemplu. intimitatea şi pasiunea vom putea observa că ele au statistic o dinamică total diferită la nivelul unei familii. pasiunea. dar de a nu se mărita. în anii ’90. treptat. în momentul căsătoriei având deja o cotă foarte înaltă. adică ele exprimă modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor. evident. valori diferite în funcţie de familie. În SUA spre exemplu. angajamentul. dacă luăm în calcul doar primele trei variabile. Toate aceste variabile exprimă. angajamentul. dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale. Ea creste spectaculos de rapid. Pasiunea are o cu totul alta evoluţie. circa 25% din femei. în special secolul XX. sau a unei opţiuni personale a unor femei de a avea copii.familiei prin mai multe variabile. instituţia baby-site-ului 68 . grădiniţele. comunicativitatea etc. a adus o serie de schimbări majore la nivelul funcţiilor familiei. adică al familiilor în care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi. după care rămâne la acel nivel aproape fără nici o evoluţie ulterioară. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia schimbările majore produse. însă paternul este continuu ascendent. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii. de regulă mama. puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie. până ajunge foarte aproape de zero. creşele. iar după câţiva ani ea va începe să scadă. Intimitatea creşte constant până la un anumit nivel. • Funcţia de regulator sexual. Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relavate din analize statistice. în special în a doua jumătate a secolului trecut. empatia. Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor sexuale au loc în afara familiei. Schimbarea funcţiilor familiei Societatea contemporană. Putem lua în calcul. • funcţia de reproducere. al morţii unuia din soţi. • funcţia de socializare. Familiile monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri. aveau experienţe sexuale premaritale. însă şi în funcţie de durata existenţei acestor familii.

• funcţia economică. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. Mai mult. în mod firesc. A rămas o funcţie importantă a familiei. de fapt F. dispar ca alternative nereuşite. Cum o va face însă? Care sunt deci alternativele la familia clasică. care au preluat în mare măsură funcţia protectivă de la familie. familiilor li se limitează în realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor. de cele mai multe ori. Cu alte cuvinte indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care sunt mai importante social. • • funcţia afectivă. Alte modele.. Alternative la familia clasică Există indiscutabil un mare semn de întrebare. însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. care ne este cunoscută. 69 . funcţia de status. mai ales în protejarea copiilor foarte mici. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea contemporană. instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea copiilor. altele sunt propuse ideologic sau programatic. Trebuie specificat însă şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei. • funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită măsură. este de fapt o familie de tip burghez. a propus desfiinţarea familiei de tip monogam. Familia ca instituţie a evoluat permanent de la începuturile civilizaţiei umane. în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază.Engels. forma actuală. Prin urmare trebuie să ne aşteptăm ca şi acest model să evolueze. Spre exemplu chiar marxismul. decât statusurile conferite în familie. Unele modele apar de la sine în decursul evoluţiei sociale fireşti. de propunere a unor modele alternative pentru instituţiile sociale. dincolo de anumite limite definite de regulă prin legi. Unele din aceste modele sunt în fapt cele care evoluează. cea cunoscută de noi toţi? Există în orice societate încercări de forţare a modelelor clasice.etc. spunea el. care. în societatea contemporană există însă numeroase instituţii moderne de control social. nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv.

el având de fapt o altă sursă decât homosexualitatea masculină. cu siguranţă ea este cea mai răspândită dintre toate. fiind totuşi o formă a familiei. Pe de altă parte. a propus modele alternative la familia clasică. 4. mai ales în afara cuplului. oarecum istorice. mai ales că o funcţie importantă. A fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70. Dincolo de aceste experienţe. cea de reproducere nu poate fi asigurată. fiind vorba de doi bărbaţi. 2. între femei şi bărbaţi. în anumite limite. care ţine de un anumit caracter patologic. Coabitare premaritală. Nu este vorba de adulter. În practică există însă în toate societăţile dezvoltate numeroase exemple ale unor forme de astfel de familii.Prin urmare şi societatea contemporană. acest tip de alternativă nu a devenit una semnificativă. aceştia din urma fiind mult mai tentaţi biologic la aceste relaţii. trebuie să spunem că ea nu poate deveni o formă alternativă reală. şi de un stil de viaţă. Chiar dacă poate o alternativă discutabilă. este radical diferită (generic vorbind). Nu este o formă foarte frecvent întâlnită. Coabitarea consensuală este însă de două tipuri. în special ale unor relaţii stabile “in trei”. nu rareori membrii acestora refuzând total contactul cu familiile reale. trebuie să spunem. grupuri care constituiau însă adevărate familii. ci doar de traiul în grupuri care practicau sexul liber (în interiorul grupului). în afara unei căsătorii formale însă. Încercăm să le trecem în revistă: 1. există o diferenţă importantă între homosexualitate şi lesbianism. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie) Este un tip de familie care nu poate fi consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie). în cazul a două femei. 3. Mariajul deschis. pentru ca ele s-au stins practic astăzi. Căsătoria de tip homosexual. sau în vederea unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă. înaintea căsătoriei. acesta din urmă fiind considerat tolerabil. atunci când cei doi trăiesc împreună o bucată de timp. Fie că este vorba de homosexualitate autentică. pentru că aici este vorba de un acord reciproc. fie că este vorba de lesbianism. În fapt nu era vorba de un mariaj autentic. mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale. ca o familie. în majoritatea societăţilor. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. atunci când cei doi 70 . Coabitarea consensuală presupune ca două persoane să trăiască în comun. Coabitarea consensuală. Mariajul de grup. 5. În unele societăţi ea a devenit chiar legală. ne referim însă în special la a doua jumătate a secolului trecut.

Care sunt factorii care intervin în selecţia partenerului? 7. Care sunt funcţiile familiei? 2. măcar pentru o perioadă de timp să trăiască astfel. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Ce sunt normele de incest? 4. Care sunt principalele tendinţe în schimbarea funcţiilor familiei astăzi? 11. 8. Care sunt principalele tipuri de familii? 3. Este evident că aceste alternative pot fi înlocuite de altele. Care sunt factorii de instabilitate a cuplului? 9. Care este dinamica relaţiilor în familie? 10. uneori chiar secole. Divorţul ca instituţie socială. un număr foarte mare de cupluri decizând. Ce este coabitarea consensuală? 71 . Care sunt normele de căsătorie? 5. Ce este homogamia? 6. Numărul coabitărilor consensule a crescut aproape constant în ultimele decenii. Este evident că mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii precum cea a familiei nu se produc în câţiva ani.decid să trăiască permanent în acest mod. foarte multe decenii. ci în multe. Care sunt principalele alternative ale familiei clasice? 12.

Conducere. de 10-12 ani. Într-o tabără de copii. fiind astfel puşi să formeze ad hoc grupuri. Copii nu se cunoşteau în prealabil. ideea experimentului fiind preluată în mai multe filme americane. A organizat mai multe jocuri. Muzafer Sherif a realizat un experiment care a şocat nu doar lumea ştiinţifică. Dacă spre exemplu un baiat trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău” dacă făcea parte din grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă. Mai mult. aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza competiţiei. ci şi pe cea mediatică.Tema 7 Grupul social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. După o săptămână Sherif a reunit cele două echipe şi le-a pus în 72 . decizie şi efecte de grup Pe la mijlocul secolului trecut. concursuri sportive şi activităţi. Tipologia grupurilor sociale 3. toate de echipă. Imediat după începerea experimentului copii au început să facă o distincţie clară între lumea din interiorul grupurilor şi cea din afară. realizând două echipe pe care le-a pus în competiţie. Aceleaşi tipuri de comportamente. un psiholog social american. Tipologia liderilor 4. Ce este grupul social 2. de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi interpretate complet diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau parte. Pentru aceasta el a împărţit aleator un grup de copii. el a organizat un experiment pentru a observa modul in care se structurează normele sociale la nivel de grup şi modul în care ele influenţează percepţia şi raportarea la realitate.

Dinstincţia în grup . eroii ai grupului nou format. din perspectiva analizei statistice a populaţiei. practic imediat.în afara grupului a rămas una esenţială în cercetarea socială. facându-i chiar să perceapă lumea complet diferit. Spre surprinderea tuturor. chiar şi cu puţină educaţie. Aceste interacţiuni sunt date în special de un proces de 73 . atunci când avem mai mulţi oameni. o categorie socială sau statistică. Spre exemplu atunci când este vorba de oamenii adunaţi la un miting spunem că ei formează o mulţime. iar atunci când este vorba de locuitorii unui sat spunem că ei formează o comunitate. Ce este grupul social? Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară. Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste concepte? În primul rând trebuie să spunem că grupul social este format întotdeauna dintr-un număr de indivizi între care există interacţiuni. Cu toate acestea conceptul de grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei. în primul rând.competiţie cu o alta. Pe de altă parte. în sociologie avem deja o serie de alte concepte care se referă la “grupuri de oameni“. Dar şi profesorii dintr-un anumit oraş sau dintr-o regiune pot forma o comunitate. Dacă spre exemplu ni se pare normal să numim grup mai mulţă oameni care stau întro staţie de autobuz.în afara grupului s-a păstrat. pentru că el trebuie să fie cu mult mai restrictiv comparativ cu noţiunea uzuală. respectivii copii fiind dintr-o dată consideraţi curajoşi. O utilizăm aproape zilnic şi orice om. însă ea a fost retrasată. care au anumite caracteristici comune la nivelul unei populaţii. Aceasta. Pe de altă parte. Dacă ţinem însă seama şi de faptul că oamenii nu pot trăii decât cu totul accidental şi excepţional în afara grupurilor înţelegem de ce este importantă cercetarea acestui tip de structuri sociale. “murdar” etc. au fost reinterpretate pozitiv. Experimentul a dovedit astfel capacitatea extrordinară a grupurilor sociale de a genera norme şi de a schimba valorile în baza cărora se interpretează realitatea. Se dovedea astfel că grupurile exercită o forţă cu totul deosebită asupra membrilor lor. pentru sociologie aceştia nu formează un grup social decât în anumite situaţii speciale. cu care copii nu se mai întâlniseră. ştie la ce se referă. toate valorizrile negative acumulate şi concretizate în etichete ca “băiat rău”. viteji. fără a avea relaţii directe între ei. Distincţia în grup . spunem că ei formează. “nesimţit”.

Problema dimensiunilor grupului Definiţia pe care am dat-o nu este însă suficientă pentru a clarifica acest concept. respectiv cât de mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al grămezii. 74 . Nu există însă posibilitatea compatibilizării celor două accepţiuni pentru că ele sunt realizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare diferite. Alţi autori consideră însă că într-un astfel de caz nu ar fi vorba decât de o diadă.comunicare. Parcă nici trei pietre nu formează o grămada. se întrebau anticii. Anumite situaţii reclamă stringent comunicarea şi implicit relaţiile cu alţii. iar de multe ori îşi dezvoltă simboluri proprii. neexistând un consens. Pe de altă parte situaţia în care ne aflăm este un alt factor stimulator al structurilor de tip grupal. de asemenea ei au scopuri şi obiective specifice. Avem nevoie să relaţionăm pentru a putea trăi. “Când apare o grămadă?”. Există mai mulţi factori care determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în ele. Spre exemplu ori de câte ori ne definim o situaţie ca periculoasă sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona. definit în sens larg ca orice transfer de semnificaţii. adică de un tip particular de interacţiune. O problemă extrem de importantă este aceea a motivelor pentru care oamenii trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. cât şi social de alţi oameni. Evident mai putem identifica şi alţi factori care ţin de similaritatea indivizilor. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc valori şi norme proprii grupului respectiv. Simpla apropiere de alte persoane este si ea un factor care influenţează apariţia grupurilor. Un prim factor este dat de interdependenţa naturală şi socială a oamenilor. Nu este însă suficient pentru o definiţie. Un grup ar avea nevoie de cel puţin trei subiecţi pentru a exista o formă complexă de interacţiune specifică grupului social. O piatră nu formează o grămadă şi nici două. Dar atunci când exact apre grămada? La fel ne putem întereba de câţi oameni este nevoie pentru a forma un grup? În această privinţă autorii din domeniu au două puncte de vedere diferite. de compatibilitatea unor interese sau nevoi etc. Mai trebuie să răspundem la două întrebări esenţiale. Cât de mic poate fi un grup. În premanenţă avem nevoie atât biologic. Unii cercetători consideă că interacţiunile apar în momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare doi oameni sunt suficienţi pentru a vorbi de un grup.

Există însă autori care au utilizat in experimente grupuri de 12-15 persoane. Spre exemplu este normal să consideri o clasă de elevi sau o grupă de studenţi ca un grup. Cooley. O primă tipologie este aceea care distinge între grupurile primare şi grupurile secundare. Tipologia grupurilor sociale Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii pe care le utilizăm în raportarea la grupuri. Prin urmare sintagma “grup mic” ar fi chiar o tautologie. O primă clasificare am şi făcut-o. El dorea să reliefeze importanţa relaţiilor de tip primar în formarea sinelui şi implicit a grupurilor primare. grupuri în care membri comunică direct. cu mult mai semnificative. organizaţii. Mai mult. mari si mici. la începutul secolului trecut. nemijlcit. Grupurile mari ridică însă o problemă delicată. în funcţie de anumite teme de cercetare. Grupurile primare sunt grupuri de tipul “faţă în faţă”. Există însă şi alte clasificări.Dimensiunile maxime ale unui grup ridică încă şi mai multe probleme. Cu alte cuvinte grupurile mari desemnează în realitate mulţimi. adică a grupurilor în care interacţiunile au în primul rând o bază afectivă. la nivelul tuturor acestor tipuri de structuri interacţiunile care există între membri sunt destul de diferite de cerinţele pe care le-am prezentat ca fiind specifice grupurilor. unul din precursorii interacţionalismului. Conceptul de grup primar a fost propus. Pe de altă parte. desi evident ele presupun mai mult de 15 membri. argumentul fiind acela că dincolo de acest număr apare tendinţa de a se forma alte structuri grupale interne prin spargerea grupului iniţial. sau populaţii şi nimic altceva în plus. Grupurile secundare. Limita dintre cele două tipuri fiind undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori. În primul rând unii autori vorbesc de două tipuri de grupuri. Ele desemnează anumite structuri sociale pentru care avem deja concepte consacrate în sociologie. Din acest motiv unii cercetători consideră că în realitate grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. concept construit ulterior pentru a 75 . Grupurile mici au considerată cel mai adesea ca limită superioară numărul de şapte opt membri. de sociologul american Ch. după alţii la mai mult sau la mai puţin. chiar dacă nu una foarte importantă. Aceasta pentru că în acest caz există şi mai multe accepţiuni. comunităţi. cea care împarte grupurile în mari şi mici. ele au o forţă persuasivă cu totul deosebită. în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să consideri ca grup anumite structuri care există ca atare în realitate şi trebuie cercetate astfel.

Un grup de copii care se joacă în faţa blocului formează un grup informal.desemna forma opusă grupurilor primare. O familie poate fi privită ca un grup primar. în timp ce cele formale sau informale din perspectiva predeterminării origanizaţionale a unei forme a interacţiunilor. care apar în decursul interacţiunilor dintre anumiţi subiecţi. la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. iar cele formale celor secundare. O grupă de muncitori sau un grup de studenţi care sunt puşi să rezolve o sarcină la seminar formează în schimb un grup secundar. creată în mod normal de către o structură organizaţională. desemnează grupurile care nu se bazează pe interacţiuni afective. Grupurile formale sunt grupuri care au o formă prestabilită. Ele sunt grupuri care au predefinite tipurile de relaţii şi poziţiile interne. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt independente de subiecţii care le ocupă. iar în cazul în care liderul. care în principal va derula cu ceilalţi acelaşi tip de interacţiuni. Forma interacţiunilor interne este dependentă doar de proprii membri. 76 . sunt adesea grupuri de interese sau profesionale. O grupă de sindicat reprezintă un astfel de grup. spre exemplu. grupurile formale nu pot deveni informale. totuşi există o diferenţă esenţială. părăseşte grupul. Lucrurile nu stau decât parţial aşa. pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative). Dacă grupurile secundare pot devenii primare şi invers. neexistând o formă organizaţională prestabilită. La prima vedere pare a exista o corelaţie între cele două tipologii. în sensul că ele preexistă acestora şi se menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii relaţiilor. ci va fi ocupată de o altă persoană. respectiv cele secundare sunt formale. Adică grupurile informale par a fii asociate celor primare. la fel si o gaşcă de cartier. Criteriul de clasificare este complet diferit. Grupurile informale sunt grupuri “narturale”. Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite. care au în mod uzual definite scopuri precise şi în care de cele mai multe ori interacţiunile sunt mijlocite de instrumente. Aceasta face de exemplu să existe cel puţin o difernţă majoră. format din mai mulţi studenţi care s-au reunit să lucreze la un proiect. Am spus mai devreme pozitiv sau negativ pentru că nu este vorba doar de relaţii afective pozitive şi doi soţi care se ceartă au între ei interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar. Dacă într-un grup secundar. Este drept că multe grupuri primare sunt informale. O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. un grup informal nu poate să devină formal şi nici invers. poziţia sa nu dispare.

Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită.valoric al indivizilor. ele deveneau mult mai liberale în atitudiniile şi opiniile exprimate. au chiar tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în afara grupurilor. Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii. Distincţia aceasta este importantă pentru că subliniază rolul extrem de persuasiv. S-au observat 77 . cu mai bine de şapte decenii în urmă a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudiniilor şi opiniilor la tineri şi a studiat mai pentru mai mult timp un colegiu de fete. Sociologul american Newcomb. treptat. pe care grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal . Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte. Spre exemplu. Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi anumite moduri de acţiune datorită presiunilor pe care le exercită orice fel de grup asupra propriilor membri. Treptat. Era vorba de un spital de urgenţă şi s-au analizat doar cazurile de atac de cord. dar şi o viaţă relativ scurtă. ele devenind astfel de referinţă. ori în alte situaţii împrumutul valoric devine suficient de consistent pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile iniţial luate ca model să îşi piardă valoarea referenţială. normele si/sau simbolurile acestora. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile la care aparţinem la un moment dat. dar totuşi luăm ca referinţă valorile.O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă. dar şi crucial. împrumutând seturile de valori şi norme ale acestora. după anul întâi. mai mult decât atât. Potrivit unui asemenea mecanism acţionăm în diverse situaţii potrivit unor norme instituite în grup fără să ne propunem voluntar anumite comportamente. dar aceştia aşa cum am văzut chiar la începutul acestei teme. proces de care nu suntem întotdeauna conştienţi. Astfel. Cercetările sale au arătat că fetele veneau cu valori politice şi orientări conservatoare în colegiu. ele începeau să se raporteze la grupurile studentelor din anii mai mari. există chiar un proces de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual. Am putea spune. cel care a propus această clasificare. un cercetator a încercat să observe modul în care un grup de medici şi asistenţi medicali acţionează într-o anumită situaţie dată. care erau în fond cele ale propriilor familii de origine. Aceasta pentru că de multe ori subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste grupuri.

marea majoritate. numai că în ritmuri diferite. Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta. care puteau urmării scena de la ferestre. Efectul de aşteptare. Cu toate acestea ajutorul lor. pentru care se considera mai normal un eventual deces. Acţiunea medicală. durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională cu vârsta pacienţilor. Studiul său se referea la un viol. Deşi era vorba de fiecare dată de acelaş tip de caz medical. erau persoane respectabile. chiar în faţa blocului unde locuia. Efectul de aşteptare spune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie.modalităţile de intervenţie ale echipei medicale (grupul studiat) în toate cazurile de acest tip. apare într-un interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. de altfel problematic din punct de vedere deontologic. se producea la fel. produs într-un cartier din New York. Cercetarea a relevat un aspect extrem de interesant. totul ţinea de o presiune exercitată de grup asupra membrilor săi. Evident în decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de mesaje privitoare la ritmul acţiunilor. religioase. cel mai simplu posibil. La scenă au fost martori zeci de vecini. Acest efect apare în orice situaţii de grup. cu atât acesta va fi oferit mai repede. chemarea poliţiei. Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a denumit efectul de aşteptare. cu un puternic sentiment civic. Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor. Vecinii. sau în situaţii în care indivizii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de 78 . dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie. El a fost descoperit de Bibb Latene în urma unui studiu de caz. s-a făcut cu o mare întârziere. dealtfel perfect sincronizată. Prin urmare cu cât pot oferii mai puţini ajutorul. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în cazul bătrânilor decât în cazul tinerilor. Nimeni din echipa medicală nu conştientizase vreun moment acest lucru. Cercetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe femeie. atacul de cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că salvarea vieţii era o cerinţă mai presantă decât în cazul bătrânilor. Mai mult. Singura explicaţie pentru această situaţie nu era alta decât aceea că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. pentru persoanele vârstnice durata intervenţiei fiind practic dublă. În cazul persoanelor tinere. procesul intervenţiei avea durate foarte diferite. ilustrativ pentru mecanismele prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor lor îl reprezintă efectul de aşteptare. unde o femeie a fost agresată. aceasta a fost chemată abia după aproape jumătate de oră.

Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau. care au dovedit că acest mecanism se produce în orice situaţii de acest tip. Atunci cînd se aflau două persoane timpul de reacţie al acestora era mai mare. puşi să rezolve sarcini în condiţii de anonimat. Efectul pierderii de vreme. forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi si mai mică decât suma celor patru forţe individuale. rămânând să aştepte în continuuare fără a face nimic. doi. Spre exemplu. care a dat chiar o măsură temporală cantitativă aşteptării. pleca într-o cameră alăturată. Explicaţia este aceea că. Au fost organizate mai multe situaţii de experrimentare în care în sală se aflau un singur subiect. în condiţii de anonimat al efortului individual. în general. rebotezat tot de B. adică F1+F2. 79 . Imediat. Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator. la un moment dat. Dacă vor trage patru persoane. Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu reacţionau deloc. încercând evident să îşi ofere ajutorul. Latene. oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este mai mare. Latene a efectuat un experiment. El chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor că li se va aplica un test oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi testate.grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi a fii în poziţii superioare. Acest efect care se produce la nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o sarcină de grup efortul individual pentru rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul participanţilor. cei mai mulţi. dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună. Dacă vom pune doi oameni să tragă de aceeaşi sfoară. timp care. forţa lor reunită Fr va fi mai mică decât suma forţelor individuale (pentru cazul în care ar trage singuri). Asistentul. creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi. Cu alte cuvinte. aproape în toate cazurile acesta se ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat. Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de o sfoară legată de un dinamometru vom constata că acesta trage sfoara cu o forţă F. din camera alăturată. Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta este mecanismul producerii sale. Atunci când în sală se afla un singur subiect. efectul pierderii de vreme. aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa. implicarea acestora va fii invers proporţională cu numărul membrilor. Astfel. se auzeau nişte sunete puternice si un ţipăt al asistentului. trei etc.

grup la nivelul căruia putem identifica aceste caracteristici. în care nu pot fii cuantificate eforturile individuale sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. dincolo de o anumită limită efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea respectivă Conducerea grupurilor şi liderii Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor. Au existat şi există chiar. Efectul mai ne sugerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi economice. Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă. nu întotdeauna un grup reclamă un lider. Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o creştere a eficienţei proporţională cu numărul acestora. adică a unei persoane care să conducă grupul respectiv. extrem de frecvent. un student de anul II 80 . Prin urmare este imposibil să putem avea un lider care să poată deţine acest statut în orice tip de grup. Problematica liderilor constituie un subiect extrem de incitant. Este vorba în principal de: ! Experienţă ! Competenţă de comunicare ! Competenţă profesională sau de sarcină ! Capacităţi empatice ! Personalitate puterncă ! Înalţimea ! Forţa Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular. ba mai mult. dat fiind faptul că poziţia de lider depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia. Prin urmare experienţa este raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută. cât şi de caracteristicile grupului din care liderul face parte. Pe de altă parte. Spre exemplu. în istoria ştiinţelor sociale. sau cele de sarcină. este semnalată nevoia unui lider. Cercetările au arătat că o serie de caracteristici sunt importante pentru a dobândi statutul de lider. dat fiind faptul că pregătirea liderilor şi asigurarea competenţei conducerii reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei organizaţii sociale.Acest efect ne explică de ce activităţile colective. adevărate şcoli de cercetare a liderului şi a conducerii. la fel şi competentele de comunicare.

Conducerea implică deci un complex de calităţi.poate mai uşor să se impună ca lider într-un grup de studenţi de anul I. Tipologia liderilor Există înnainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor grupurilor. Unii. înnaintea competenţelor profesionale. Nu trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice. Pe de altă parte. care dădeau sfaturi pertinente. Liderii informali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza unor caracteristici personale. într-un experiment unor grupuri. Cei mai apreciaţi în finalul experimentului erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult şi nu cei care dădeau sfaturi utile. Putem vorbi astfel de lideri formali şi de lideri informali. dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie. Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal şi deci ei pot exista doar în astfel de grupuri. este adevărat nu foarte multe. pe de o parte. Existau două categorii de consilieri. 81 . li s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să le dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei respective. capacitatea de a comunica şi implicit competenţele de comunicare par a fi de o importanţă capitală. fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. Ei pot exista însă atât în grupuri informale. de multe ori chiar. care aveau de rezolvat o problemă. dimpotrivă. dar nu dădeau sfaturi utile. o serie de caracteristici sunt discutabile în raport cu situaţii particulare. Spre exemplu. O regulă oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a necesităţii absenţei unor handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. dar probabil mult mai greu dacă aceştia sunt în anul III. dar vorbeau puţin şi alţii care. vorbeau foarte mult. Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri socioafectivi. covârşitoarea majoritate a personalităţilor politice au avut mai puţin de un metru şaptezeci. cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează pe ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere acest drept). Dintre toate atributele semnalate. Cercetările au arătat că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre exemplu. La nivelul aceluiaş grup este posibil să existe atât lideri profesionali.

Dilemele sociale. Cea mai eficientă categorie. în care nici nu mai avem de a face propriu-zis cu lideri. La fel. sunt mai eficienţi liderii democraţi. nu au nici un fel de încărcătură ideologică. la nivelul conducerii grupului. Dilema socială apare atunci când un membru al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. menţin un climat social şi afectiv optim în grup. buna dispoziţie. mediază conflictele. nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea conducerii. face distincţia între liderii autoritari. democraţi şi “laissez-faire”. Ei sunt cei care întreţin atmosfera. (dar ele apar şi la un nivel mai larg. ele se referă doar la stilul de conducere. Liderii democaraţi cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii. decizie şi efecte de grup Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât la nivelul modului în care se i-au decizii în grup. Pentru anumite situaţii însă. Etichetele cu care operăm. Ultima categorie o reprezintă un caz oarecum limită. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o situaţie. Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru aceste tipuri de presiuni de grup. cât şi la nivelul conducerii ca atare. Desemnează situaţii în care la nivelul unui grup. liderii democraţi sunt mai eficienţi. Dacă spre 82 .cei care conduc grupul în vederea rezolvării unor sarcini. din punctul de vedere al modului în care ei conduc grupul. trebuie să menţionăm. controlează doar parţial membrii. nu intervin decât minimal în influenţarea acestora. O alta clasificare a liderilor. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi monopolizează total actul conducerii. sunt din nou mai eficienţi liderii democaţi. Aceşti liderii au o funcţie mai degrabă integrativă. cât şi lideri care gestionează relaţiile afective. dar acest lucru nu este unul uzual. atunci când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie. o reprezintă liderii autoritari. Conducere. Spre exemplu în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare. comunitar) se gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii). Cele două caracteristici pot să se reunească în una şi aceeaşi persoană. Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum vor ei. sunt liderii care îşi asumă întreaga răpspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup.

ci a contribuţiei colective pentru a produce un bun public (utilizat de toţi membri). Spre exemplu în România. Dacă spre exemplu locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la 83 . iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu au mai obţinut absolut nimic în final. la comunitate. Resursa (patrimoniul) a dispărut. distrugerea rapidă şi practic totală a C. Dilema apare pentru ceilalţi membri care sunt puşi în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum. Dacă însă comportamentul lui este imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic nulă. Dacă un membru al grupului păstrează norma de consum şi în acest caz el va pierde. Dilemele sociale reprezintă unul din mecanismele sociale principale care pot explica cauzele epuizării resurselor limitate. şi eventual la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se produce totuşi acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit nimic pentru el. s-a făcut de cele mai multe ori pe baza unor mecanisme de genul dilemelor sociale. dacă majoritatea vor imita pe cel care a declanşat mecansimul. sau de a imita pe cel care a consumat mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult. atunci ele apar ca fiind chiar mult mai periculoase. în care controlul grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient. În momentul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a patrimoniului fostelor cooperative imediat ceilalţi membri cooperatori au început să facă acest lucru. o dilemă socială apare atunci când unul dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. Situaţia este identică atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la producerea bunului respectiv. Este vorba de un tip de dilemă socială în care nu mai se pune problema consumului în comun a unor resurse. la începutul lui 1990. Practic orice ar face un membru al grupului rezultatul poate fi unul distructiv.exemplu un grup de prieteni pun banii împreună pentru a-şi petrece vacanţa. comparativ cel puţin cu cei care consumă mai mult. este posibil ca în final resursa să dispară şi cel în cauză să nici nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de ea. Mai mult decât atât. Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema bunurilor publice. Dacă extindem dilemele de la grup. Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului.P.-lor. Dilemele sociale apar însă. atunci resursa în cauză se va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula.A. iar din fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic. în special în momente de criză.

supraîncrederea. asupra judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive. care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro. care evident însă va deservi şi pe cel care nu a contribuit. Este vorba de acţiunea de invadare a Cubei. iar în final să conducă la o revoltă aparent populară. El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink. care implică activităţi voluntare nu se realizează. tendinţa exagerată de asumare a riscului etc. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe. care a planificat şi condus operaţiunile militare. de la Bay of Pigs. credinţa absolută în justeţea cauzei. Janis şi-a propus să explice cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit. de a estompa atitudinile critice. Termenul a fost propus de sociologul american Irving Janis care a analizat una dintre cele mai catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea război mondial. analiza lui Janis reliefând zeci de greşeli pe care specialişti. care fuseseră pregătiţi de CIA. adică a unui efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri şi care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii. Operaţiunea presupunea debarcarea la Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi. Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public. nu le-ar fi făcut în condiţii normale. Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de americani după al doilea război mondial. Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia invulnerabilităţii. Pe de altă parte acest efect 84 . şi sprijiniţi de armata americană ei trebuiau să producă revolte în provincie. chiar mult mai slabi profesional. Groupthink Este un efect care apare în grupurile decizionale datorită presiunii pe care grupurile le exercită asupra membrilor lor. toată tehnica militară americană fiind distrusă sau capturată. de a polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu poltica grupului. Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedintele J.intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon. subaprecierea adversarului. Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura. Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat întro lucrare unsprezece ani mai târziu.Kennedy. din 17 aprilie 1961. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau luaţi prizonieri.

efecte negative majore. Exemplele pot continuua. Nu s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină. cea a “avocatului răului”. ci în oricare domeniu unde se iau decizii. Printre aceste măsuri menţionăm: ! Cunoaştera efectului groupthink de către membrii grupului de decizie ! Promovarea atitudinii critice ! Imparţialitatea totală a liderului ! Promovarea de soluţii alternative ! Apelul la experţi externi ! Munca în echipe decizionale paralele ! Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi reconsiderarea soluţiei finale Promovarea atitudinii critice este însă pe de departe cel mai important element tehnic care poate estompa efectele negative. Spre exemplu în cazul analizat de Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti dealtfel necesari. Ce sunt grupurile primare? 4. Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina acest efect. Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial. în care administraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 cele mai importante crize. Efectul se poate produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar. organizaţii publice etc. efectul groupthik s-a produs în 37% din cazuri.este însoţit întotdeauna şi de o tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor. acolo unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă. care are şi ea. deşi avea loc o debarcare şi astfel debarcarea a întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu au putut ajunge. Cum poate fi definit un grup social? 2. Din acest motiv. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. mass media. economie. marketing. tocmai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele operaţiunilor. Ce sunt grupurile de referinţă? 85 . adică a unui specialist care are sarcina să aducă contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup. în special în grupurile decizionale din domeniul economic şi militar. datorită reliefului marin. la rândul său. s-a institut chiar o poziţie specială în grupurile decizionale. Care sunt limitele de mărime ale grupurilor sociale? 3.

Care sunt tehnicile de eliminare a efectelor distructive ale groupthink? 86 . repsectiv secundare– primare? 6. Ce este efectul de aşteptare? 7. Ce sunt dilemele sociale? 11. Ce distincţie există între grupurile formale-informale. Care este tipologia liderilor? 10.5. La ce se referă efectul pierderii de vreme? 8. Ce este efectul groupthink? 12. Care sunt principalele atribute ale liderilor? 9.

Am putea spune fără să 87 . cele care vă furnizează apa. citiţi tema: “Organizarea socială. Formal şi informal în organizaţii 3. Dar absolut tot confortul de acasă vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii. energia electrică.Tema 8 Organizarea socială. Da. cea mai mare parte a organizaţiilor care existau erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoaştem astăzi. Trăim se pare într-un univeres organizaţional. dar şi dacă vă duceţi acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să apelaţi la servicxiile unei organizaţii. chiar în acest moment. tot în acest moment. Acasă credeţi că sunteţi mai liber. Este vorba de o organizaţie care nu mai este tot atât de vizibilă. cea la care plătiţi întreţinerea. cu extrem de multe organizaţii. fie ca beneficiari. fie ca membri. televiziunea prin cablu etc. dumneavoastră faceţi parte şi dintr-o organizaţie. Toate aceste lucruri sunt evidente. sistemul de învăţământ pentru care aţi optat reprezintă una din miile de organizaţii cu care dumneavoastră luaţi zilnic contact. Birocraţia ca tip ideal (Max Weber) 4. este şi ea o organizaţie. Cu toate acestea. dar nu uitaţi că dacă staţi la bloc. fiecare dintre noi avem zilnic contacte. Probabil că acum vă aflaţi la servici. acasă sau la un coleg. Organizaţii şi instituţii 2. În epocile premoderne niumărul organizaţiilor cu care indivizii aveau contacte era incomparabil mai mic. Birocraţia După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. apelaţi în fond la o organizaţie. pentru că asociaţia dumneavoastră. Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Dumnevoastă. Birocraţia”. Sigur vă aflaţi în faţa unui calculator. Nu a fost întotdeauna aşa. Mai mult. faceţi probabil parte dintr-o altă organizaţie. Aşa de multe? Da. Şi dacă mergeţi la un magazin sau la un bar. De ce faceţi acest lucru? Este simplu. însă ea este prezentă şi în realitate ea este cea care va impus lectura acestor rânduri. Pentru că pregătirea dumneavoastră la sistemul de învăţământ la distanţă presupune parcurgerea unor cursuri. Dacă acum vă aflaţi la serviciu acesta cu siguraţă reprezintă un tip de organizaţie.

Iată de ce studiul organizaţiilor. mutaţiile radicale în istoria dezvoltării societăţilor moderne nu ar fi fost posibile. pe de altă parte. anumite tipuri de practici sociale care au o funcţie socială. În afara lor. s-ar mai putea spune. dar să şi fie conştienţi de normele acesteia. la fel şi în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile. pentru că în realitate o organizaţie presupune în totdeauna un număr de oameni care deţin anumite statusuri şi anumite practici pe care aceştia le săvîrşesc într-un context organizatoric. Cu alte cuvinte în orice organizaţie membri trebuie să respecte. cadre care au întotdeauna o dimensiune comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională). Putem să ne gândim la astfel de exemple doar teoretic. aşa cum am arătat. Există pe de altă parte. Organizaţii şi instituţii Atunci când am vorbit despre instituţiile sociale am precizat că ele se află întrun raport special cu organizaţiile. Cum putem însă deosebi organizaţiile faţă de instituţiile sociale? Această distincţie o putem realiza dacă vom analiza câteva din elementele specifice acestora. Cu toate acestea organizaţiile sunt cu mult mai importante decât am putea crede. practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o dimensiune formală.grşim că astăzi organizaţiile ne domină existenţa. un adevărat mediu de viaţă specific uman. Este vorba în primul rând de o caracteristică esenţială a organizaţiilor: autoreflexivitatea membrilor faţă de normele. De principiu orice organizaţie are la bază o instituţie socială. precis delimitată spaţial şi temporal. Organizaţiile pe de altă parte presupun anumite cadre formale în care îşi desfăşoară activităţile. neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “anormale” în care am construi o organizaţie care nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar îndeplinii vreo funcţie la nivelul societăţii. Pe undeva suntem mai puţin liberi. În cea mai mare parte umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul actual tocmai datorită organizaţiilor. numeroase tipuri de instituţii care nu au forme organizaţionale. Formal şi informal în organizaţii 88 . Instituţiile desemnează. evident înnainte de toate pentru sociologie. este atât de important pentru orice ştiinţă socială. scopurile şi obiectivele acesteia.

De 89 . care este dată de propriile capacităţi de relaţionare socială şi de comunicare. De fapt orice organizaţie poate fi considerată din punctul de vedere al gradului formalizării pe o scală continuuă şi putem astfel vorbi de organizaţii puternic sau slab formnalizate. Ea se întâlneşte însă relativ rar. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în baza poziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate). ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe în organizaţii.Organizaţiile au în general o structură de tip formal. care au capacităţi persuasive în comunicare şi totodată responsabilităţi sau funcţii decizionale. Pe de altă parte organizaţiile pot să fie clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun. una formală şi alta informală. formali şi informali. Este evident că există multe tipuri de organizaţii şi că în realitate gradul formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. Prin urmare putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de structuri. în timp ce liderii informali deţin o anumită capacitate de influenţă. unde gradul formalizării este extrem de mare. Distingem prin urmare la nivelul unei organizaţii două tipuri de atribute ale conducerii. Şi la nivelul organigramei şi la nivelul unei sociograme putem identifica anumite poziţii importante. adică au predefinite natura şi tipul de relaţii dintre membri. cum sunt cele militare. la nivelul unei organizaţii nu există doar structuri de tip formal. dar şi organizaţii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) unde gradul formalizării este incomparabil mai redus. În multe cazuri există chiar poziţii şi tipuri de relaţii de natură informală care îndeplinesc funcţii la nivelul organizaţiilor. Cu toate acestea. în timp ce structura informală reprezintă sociograma acesteia. Primii se bucură de autoritate în timp ce cei informali se bucură de influenţă. Există spre exemplu organizaţii. Există posibilitatea ca persoana care deţine cea mai mare capacitate de influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de autoritate. Este evident că ceea ce poate fi interesant întro eventuală analiză este tocmai raportul dintre cele două structuri. autoritatea şi influenţa. cel mai adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o coincidenţă între cele două tipuri de structuri. Structura formală reprezintă organigrama unei organizaţii. Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă. situaţie care desigur este ideală. Aceasta înseamnă că în orice organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri.

ministerele. Trecem în revistă pe cei mai importanţi: ! Unitatea elementelor ! Flexibilitatea ! Dimensiunile optime ! Raţionalitatea ! Comunicarea eficientă Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la măsura în care acestea formează un sistem funcţional. la fel cum 90 . Parlamentul.exemplu. însă întotdeauna eficientizarea activităţilor unei organizaţii este dependentă fundamental de acest factor. Cea mai importantă este aceea a eficienţei diferite pe care o pot avea organizaţiile. Din acest motiv organizaţiile specifice modernităţii. mijloacelor şi a tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei.Parsons există patru tipuri principale de organizaţii: ! Organizaţii economico-productive ! Organizaţii de putere ! Organizaţii integrative ! Organizaţii ale menţinerii modelelor Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din prima categorie. dominate de formalizare. potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul american T. Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei organizaţiilor. în timp ce raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor. în timp ce ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale. dar şi primăriile. Dimensiunile optime depind de scopurile şi de natura activităţilor. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul societăţii (exemplu Guvernul. etc). Organizaţiile integrative sunt cele cu rol în controlul social şi în socializare. Flexibilitatea se referă la capacităţile organizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză. sunt pe de departe unele dintre cele mai eficiente în istoria umanităţii. Factorii care determină o eficienţa organizaţiilor sunt însă mult mai diverşi şi nu toţi sunt determinaţi de formalizare. Eficienţa organizaţiilor Raportul dintre strucura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la nivelul oricărei organizaţii.

în special cea militară. Una cu o profundă încărcătură peiorativă. Pentru sociologie. care nu pare să aibe o încărcătură valorizantă. semnificaţie pe care o utilizăm şi noi atunci când spunem de exemplu că “ar trebui redusă birocraţia” şi o alta. acela de “reguli ale celor de la birou”. ci dimpotrivă ea este principalul factor al dezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în modernitate. ponderea şi importanţa pe care o deţine astăzi. dar şi cu exteriorul (în primul rând cu alte organizaţii). chiar Weber recunoaşte. cea care a reprezentat tipul cel mai important de organizaţie în modernitate şi totodată principalul instrument al schimbării societăţilor. Birocraţia nu a atins nivelul. înţeleasă ca un tip de organizare formală. Spre exemplu. Pot fi găsite uşor şi alte exemple însă un lucru rămâne evident. sociale şi politice spectaculoase realizată în modernitate. Puterea acestor oficiali a fost semnalată în numeroase rânduri. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două cuvinte din două limbi diferite. birocraţia nu doar că nu reprezintă un calificativ pentru lipsa de eficienţă a unei organizaţii. cea din exemplul precedent. Balzac a definit poate cel mai plastic birocraţia. adică ale oficialilor. Cu siguranţă.este dependentă şi de realizarea unei comunicări eficiente în interiorul organizaţiei. Birocratia ca tip ideal (Max Weber) Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată propus de Monsenior de Gournay pe la 1745. una clasică şi alta modernă. asta chiar cu mult înnainte ca birocraţia să devină subiect de analiză ştiinţifică. Avem prin urmare două tipuri de accepţiuni. niciodată în istoria premodernă. 91 . exemplul cel mai reprezentativ fiind birocraţia romană. Este vorba de franţuzescul “bureau” şi de grecescul “krators”. birocraţia este principalul factor al dezvoltării economice. a fost sociologul german Max Weber. în secolul XIX. mai mult normativă. Pentru sociologi. ca şi pentru toţi cercetătorii care studiază organizaţiile. organizaţii de tip birocratic au existat şi în societăţile premoderne. Pentru el birocraţia reprezintă modul raţional de organizare a vieţii sociale în modernitate. El a definit birocraţia ca reprezentând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi pe undeva acesta este sensul pe care birocraţia l-a păstrat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi. Primul sociolog care a propus o analiză consistentă a birocraţiei. Înţelescul iniţial era chiar acesta în fond.

3. În acest mod se garanteză caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizaţii.Pentru Weber tipul ideal de birocraţie. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-economice. în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional. adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne. 92 . pe lângă alte activităţi. Orice organizaţie de tip birocratic presupune o ierarhie. Deasemena se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru. 4. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale. el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. dar şi funcţional. donaţii sau rente ale unor seniori. cel mai adesea într-o formă piramidală. care prestează aceste servicii sporadic. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste activităţi. care le şi asigură veniturile. nu au salarii pentru munca de predare. birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organoizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta. cadouri de la studenţi. 2. ci trăiesc din diferite alte surse. Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. Acest principiu decurge direct din precedentul. Acestea. profesorii din universităţi. în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exeterioare birocraţiei. adică modelul reprezentativ al acesteia. La fel. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. În epocile premoderne cei care deseveau anumite intrese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare. adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin pe baza unor norme scrise. Faţă de epocile premoderne. presupune câteva elemente esenţiale: 1. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. în evul mediu. Separarea are loc atât fizic. din publicaţiile pe care le scot etc. chiar când existau aveau doar o funcţie colaterală. Birocartţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii.

cum spunea Balzac. ca simplu individ el este chiar insignifiant. deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea.5. mai mult. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul. Birocartţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie. cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocartic. sau ale unor grupuri exteriorare aparatului birocratic. sabia sau calul sunt obiecte de proprietate personală. Militarul modern nu are arme personale. de sistemul politic spre 93 . Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi. mai mult chiar. Spre exemplu militarul premodern dispune când vrea de propriile arme. ! Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ. De ce este eficientă birocraţia? Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. armura. şi sunt uzual determinate din exterior. organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. care nu mai este consdusă de militari. pentru că acestea sunt ale lui. cât şi faţă de resurse. Trecem şi noi în revistă câţiva dintre factorii fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţa ridicată: ! Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. Astfel se elimină subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice. ! Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale. ! Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia. ! Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate.

de data aceasta american. aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei. El a definit-o în termeni ideali şi evident nu a exclus faptul că. independent de alte constrângeri externe. La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. Probleme şi disfunctionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi totodată fundamentală în istoria sociologiei. ci un aspect disfuncţional înregistrat într-o organizaţie particulară. corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi pentru că. anumite elemente de tip disfuncţional. dar odată definite scopurile. ea poate funcţiona şi prost. dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei. prin definiţie. Cu siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor. este cea a unui alt mare sociolog. funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de acestre servicii. chiar în bazele sale principiale. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber. Una dintre abordările cele mai semnificative. Trebuie să precizăm însă foarte exact faptul că Merton nu se referă la proasta 94 . ci conţine. aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ. este acuzată mai mereu de corupţie. deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne.exemplu. birocraţia nu are doar aspecte funcţionale. unul din reprezentanţii de bază ai funcţionalismului. Doar birocraţia nu este aşa. în practică. Pentru Merton. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. de neprofesionalism etc. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident. funcţiile reprezintă statusuri atribuite. Abordarea lui Merton este cumva diferită faţă de cea a lui Weber. Cu toate acestea în secolul XX s-au multiplicat la o cotă deosebită studiile şi cercetările asupra organizaţiilor de tip birocratic. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de servici. cel mai adesea. Merton. că pot exista şi cazuri de corupţie. La fel. din secolul trecut. este vorba de Robert K.

Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa structurilor formale sunt aceleaşi. Dacă un muncitor se superspecializează pentru anumite tipuri de operaţii. Altfel spus din chiar elementele caracateristice care asigură eficienţa birocraţiei decurg o serie de disfuncţionalităţi potenţiale ale acesteia. Problema este însă aceea că tendinţa de supraspecializare poate să creeze un anumnit tip de dependeţă de anumite modele de practici şi activităţi care. singura deosebire faţă de Weber fiind doar aceea că Merton admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru structurile de tip birocratic. b) Pericolul psihozei ocupaţionale. în anumite condiţii. care a dat un exemplu plastic de abilitate fatală. cu siguranţă că el va reuşi să fie extrem de eficient. pentru cazul unei găini care învaţă să bage capul pe un mic orificiu pentru a se hrăni şi ajunge să facă acest lucru cu o precizie şi cu o rapiditate deosebită. Termenul de psihoză ocupaţională a fost preluat şi el de Merton. aşa cum am arătat dejaa sunt virtuţi de bază ale birocraţiilor. Este dacă vrem exact situaţia propusă de filozoful englez Burke. Abilitatea găinii evident devenind astfel fatală. însă într-o bună zi pe acelaşi orificiu o mică ghilotină va tăia capul găinii în mod dramatic. Cu cât specializarea este mai îngustă şi mai mult focalizată pe anumite tipuri de activităţi concrete. a) Pericolul antrenării incapacităţii. Aceste inadaptări pot fi fatale pentru eficienţa sistemului birocratic. problema este însă aceea că implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi care reclamă alte practici sau competenţe este mai mare. Este sperăm evident faptul că abordarea lui Merton este una centrată prioritar tot asupra elementelor care dau eficienţă structurilor de tip formal. Specializarea şi profesionalizarea. se pot dovedi disfuncţionale. aşa cum aparele în concepţia lui Merton. ci el se referă la anumite disfuncţionalităţi care decurg din natura specifică organizaţiilor de tip birocratic.Dewey. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a fost preluată de la economistul şi sociologul T.Veblen. în timp ce în modelul ideal al lui Weber nu exista loc pentru asemenea tip de elemente. problemă care nu preocupă cercetarea fundamentală a birocraţiei. Antrenarea incapacităţii desemnează procesul de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile. de la filosoful J.funcţionare a unei organizaţii particulare. în cele ce urmează vom insista doar asupra principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice. cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai mare. Climatul formalizat al birocraţiilor este 95 .

chiar dacă au performaţe şcolare extrem de slabe. reclamând întotdeauna un consum intens de resurse psihice (de adaptare. aşa cum o să vedem. Pe de altă parte munca rutinieră. Nu în ultimul rând. Este evident un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o organizaţie nu poate avea ca scop central pe acela de a-şi respecta regulile. Prin urmare orice birocraţie dezvoltă un mediu “problematic”. Cel mai bun exemplu. este şi ea una tensionată. Ne aducem aminte că acesta era unul din elemenetele cele mai importante care asigurau eficienţă birocraţiei. El depinde doar de structurile de tip birocratic. o valoare finală. Cu toate acestea. iar cariera sa este definită doar de către aceste structuri. dar mai mult. Acest efect se produce datorită tendinţei de a sacraliza normele. de timp etc). adică supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare instrumentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic). este acela al elevilor extrem de cuminţi şi liniştiţi care. dacă sunt consideraţi “neastâmpăraţi” au şanse mai mici de a promova. în timp ce elevi chiar mai bine pregătiţi decât aceştia. ei sunt victime potenţiale ale unor tendinţe de formare a unui adevărat “spirit de corp”. Datorită rolului lor esenţial în funcţionarea eficientă a unei birocraţii. Respectarea normelor de către birocraţi este o cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. fiind astfel considerat un criteriu de evaluare. funcţionarul birocrat este total independent. normele ajung însă din simple mijloace să devină adevărate obiective ale activităţii funcţionarilor.unul extrem de stresant pentru funcţionar. de orice sursă posibilă externă de intervenţie. d) Pericolul “spiritului de corp” Aşa cum am precizat. care pune în pericol orice tip de activitate desfăşurată în aceste organizaţii. c) Pericolul sacralizării normelor. relaţia dintre birocrat şi clientul deservit de birocraţie. dată fiind conştiinţa destinului comun şi a intereselor reciproce. Accest lucru se întâmplă pentru că disciplina. presupusă de restricţiile normative este şi ea un factor la fel de stresant. respectarea normelor ar trebui să fie în orice asemenea organizaţie doar un mijloc pentru îndeplinirea scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”. Din aceste motive funcţionarii birocraţiilor au tendinţa de a 96 . prin definiţie. de a le considera într-o ordine a valorilor finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. pe care probabil dumneavoastră chiar l-aţi întâlnit în şcoală. deci un scop al activităţii şcoalre. Aceasta în primul rând pentru că mediul social formalizat nu este unul “natural”. energetice. Birocraţii au conştiinţa acestei independenţe.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. că ar trebui să fie deservit de birocraţie şi deci se aşteaptă să fie tratat în consecinţă. Parsons? 3. El trebuie să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate. În aceste condiţii ei tind să se autonomizeze totodată şi în raport cu obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească. Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”. Care sunt deosebirile şi asemănările între instituţiile sociale şi organizaţii? 2. Din cele prezentate mai devreme a reieşit că în orice birocraţie există un pericol potenţial de conflict între birocrat şi client. Mai trebuie să spunem că atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze. ci şi de o percepţie deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor. tot prin definiţie. e) Pericolul potenţial al relaţiei cu clientul. Care sunt tipurile de organizaţii la T. mult mai mare experineţă faţă de client şi chiar deţine strategii special elaborate pentru a ieşii din asemenea situaţii problematice. de cele mai multe ori iese câştigător birocratul. Care sunt elementele care asigură eficienţa deosebită a structurilor de tip birocratic? 7. orice om doreşte să fie tratat cazul său în mod personalizat în relaţia cu orice serviciu public sau privat. Birocratul însă nu are voie. În mod normal birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi trebuie să fie pentru a acţiona eficient. chiar şi faţă de clienţii pe care îi deservesc. de cele mai multe ori.se autonomiza total. Care sunt caracteristicile tipului ideal de birocraţie la Max Weber? 6. Ce reprezintă organigrama şi sociograma unei organizaţii? 4. prin natura muncii sale. pentru că el are. Ce reprezintă “antrenarea incapacităţii”? 8. În acelaşi timp însă. Ce reprezintă “sacralizarea normelor”? 10. Care sunt factorii care eficientizeaza activitea organizaţiilor? 5. clientul consideră. Ce reprezintă “psihoza ocupaţională”? 9. Care sunt principalele tipuri de disfuncţionalităţi ale birocraţiei la Robert Merton? 97 . Pe de altă parte. să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă.

Tema 9 Comunităţi teritoriale După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Acest mediu este cu totul special şi din acest motiv el este studiat de către sociologi. Comunităţile umane care trăiesc în cele două medii tipice de viaţă. criminalitate şi devianţă a avut loc în principal tot în oraşe. atunci am observa cu uşurinţă că populaţia urbană nu a reprezentat în istorie mai mult de câteva procente. deşi chiar în prezent talerul populaţiei urbane nu reprezintă nici pe de departe o jumătate a populaţiei planetare. Doar în secolul trecut balanţa dintre populaţia care trăieşte în comunităţile rurale şi cele urbane s-a echilibrat cât de cât. Este probabil şocant faptul că o minoritate. Acest lucru s-a întâmplat în principal pentru că mediul de viaţă urban reprezintă de fapt mediul de viaţă specific uman. doar câteva procente din populaţia umanităţii.Problematica comunităţilor urbane Oricine ştie ce sunt comunităţile urbane şi rurale. s-a produs practic doar în oraşe. tot ce a însemnat istorie politică şi economică. Trebuie să spunem însă că şi tot ce a fost dramatic. Cu alte cuvinte cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rău pentru istoria umanităţii sa săvârşit în oraşe. ca şi a culturii în general. război. că în cea mai mare parte a istoriei. dezvoltare a ştiinţei. ecologi sociali. psihologi sociali etc. şi am încerca să reliefăm raportul de care aminteam mai devreme. mediul urban şi cel rural. Mai ştim. progres. tot ce a însemnat suferinţă. este faptul că tot ceea ce s-a întâmplat semnificativ în istorie. de asemenea. “a scris” în principal istoria. majoritatea populaţiei a trăit în afara oraşelor.Comunităţile rurale şi tipologia lor 3. Qvasitotalitatea istoriei este urbană. au la rândul lor diferenţe 98 . pentru toate societăţile civilizate. cu toate societăţile cunoscute. Ceea ce foarte puţini ştiu însă. Dacă luăm ca referinţă întreaga istorie a umanităţii.Tipologia comunităţilor teritoriale 2. a artelor.

au seturi de valori. a debutat tot cu analiza oraşului şi a comunităţilor urbane. anumite ocupaţii. Iată doar câteva din argumentele pentru care este necesară studierea comunităţilor teritoriale. în sociologie. norme. Între membrii unei comunităţi nu sunt necesare interacţiunile directe. ritualuri 99 . Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relaţii sociale. Prima este zona de locuire. de multe ori primele două zone erau. dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie de procese speciale pe care le vom denumi procese ecologice. Să ne amintim faptul că prima şcoală de sociologie americană. Acestea reprezintă comunităţi care locuiesc într-un anumit teritoriu. Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz avem un exemplu de comunităţi teritoriale. Şcoala de la Chicago. care împărtăşesc un fond cultural comun. Este evident că în practică cele trei zone pot fi distincte sau nu (de exemplu în comunităţile rurale de tip premodern. în timp ce în al doilea un caz este vorba de comunităţi de tip profesional. de teren. ceea ce vom realiza în cadrul acestei teme. După cum se observă din definiţie atât locuitorii unui sat. anumite tipuri de interacţiuni şi activităţi. este una de sociologie urbană. care este dată de traseele pe care se deplasează membrii comunităţii între primele două zone. a doua este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale membrilor comunităţii) şi o a treia zonă. cum sunt sociologia urbană şi cea rurală. Problematica comunităţilor sociale Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni. Procesele ecologice se referă la modalitatăţile prin care comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu impuse de un teritoriu dat. ca în cazul grupurilor. ca şi la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului. comune). formează comunităţi. cât şi medicii din România. faţă de care există o relaţie de dependenţă şi în care distingem uzual trei zone specifice. Aşa cum am precizat. comunităţile sunt dependente funcţional de respectivul teritoriu. iar cercetarea empirică. în fapt.semnificative care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei. Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie luată însă doar ca un simplu element de localizare. aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare. mai mult. care au totodată conştiinţa apartenenţei la comunitate. În cadrul acestei teme vom trata exclusiv comunităţile teritoriale.

Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din punctul de vedere al naturii relaţiilor sociale). faţă de comunităţile de tip rural. avem mai multe categorii de aşezări: sate de munte. specific modernităţii. analiza ştiinţifică a celor două tipuri de comunităţi nu este la fel de facilă. devine urbană.etc. Cu siguranţă însă. cătune. oraşe turistice etc. el aparţinând mai degrabă modernităţii. Există însă cu mult mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor teritoriale. istoria din ultimii o sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei deosebiri de grad de dezvoltare între cele două tipuri de comunităţi. asumându-se tacit teza că lumea rurală. Mai mult decât atât. comune. de exemplu oraşe industriale.). prin dezvoltare. cea care distinge două mari categorii de comunităţi teritoriale: comunităţile urbane şi comunităţile rurale. Aşa cum am precizat la începutul acestei teme această distincţie este una cunoscută de oricine.). profile culturale diferite. să surprindem atât particularităţile fiecărui tip de comunitate. sate adunate etc. Există întradevăr o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural întrunul urban. oraşe. însă diferenţele dintre rural şi urban sunt mult mai multe şi nu se reduc doar la o diferenţă de grad de dezvoltare. în analiza pe care o vom desfăşura. În primul rând ar trebui spus că în cele mai numeroase cazuri oraşele nu au apărut din comunităţi de tip rural. din punct de vedere al restricţiilor impuse de teritoriu. şi în final. urbanizarea. dar pot să se facă clasificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional (pe baza naturii activităţilor şi a funcţiilor oraşelor. Până la un punct această teză este adevărată. În cele ce urmează vom trata separat problematica celor două tipuri de comunităţi şi vom încerca. proces care este dealtfel parte a unui proces mult mai amplu. sate. cât şi elementele care le diferenţiază. În România spre exemplu. 100 . comune suburbane. Tipologia comunităţilor teritoriale Dincolo de clasificările exemplificate mai devreme trebuie să spunem că există o clasificare fundamentală. pot să fie realizate pe criterii administrative (spre exemplu în România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii de aşezări: municipii. sate cu structură geometrică. Mai mult. însă acest proces este relativ nou în istorie. oraşele au avut istoric cu totul alte funcţii sociale. sate împrăştiate. mai degrabă acest caz este doar excepţia.

Dacă am prelua ideea “solidarităţii mecanice” a lui E. În fapt aceste distincţii. Modelul solidarităţii mecanice. Prin urmare putem clasifica şi comunităţile rurale. F. Cu alte cuvinte în comunităţile rurale conştiinţa identităţii membrilor este mult mai puterncă decât în comunitţile urbane. la rândul lor. Este vorba de identitate. de dimensiuni. Conceptul de tot uman a fost utilizat de R. sociologul francez amintit mai devreme făcea distincţia între “solidaritatea mecanică” şi “soclidaritatea organică”. Tipologia comunităţilor rurale Comunităţile rurale însă. ţărăneşti şi agricole. Durkheim am putea spune că membrii respectivi sunt interschimbabili. la rândul lor. au diferenţieri importante. unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai comunităţilor rurale. dar mult mai greu pentru o aşezare rurală din Europa de astăzi. tot în secolul trecut. Omogenitatea se referă la faptul că. şi poate cel mai important. 101 . indiferent de denumirile utilizate se referă la natura diferită a relaţiilor existente în comunităţile de tip urban şi cele de tip rural. comunităţile rurale se caracterizează întotdeauna printr-o omogenitate socială mult mai mare. Redfield.Tonnies. de asemenea dimensiunile sunt mai mici. ar funcţiona foarte bine pentru o comunitate arhaică studiată de antropologi. a făcut distincţia între “comunitate” şi “societate” şi am putea continuua. tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care îl au acest tip de comunităţi. Una dintre cele mai interesante analize a comunităţilor rurale este cea propusă de Robert Redfield. la nivelul unei comunităţi rurale. deci se aseamnănă social foarte mult. Această distincţie a fost tratată de altfel în numeroase rânduri în istoria sociologiei. Ele reprezintă un ansamblu de gospodării. având vârsta umanităţii. Pentru Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a universului rural faţă de cel urban. ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri. existente într-un mediu dat. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale: comunităţi sălbatice. al lui Durkheim. persoanele care au aceaşi vârstă şi acelaşi sex tind să aibă acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi ocupaţii. care formează un tot uman.Comunităţile rurale Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi. de omogenitate şi de autonomie.

până la începutul secolului trecut existau comunităţi autentic medievale. pentru că evident comunităţile sălbatice care există astăzi sunt doar cele arhaice. aşezări care sunt mai degrabă ţărăneşti decât agricole.Redfield Comunităţi sălbatice Grad al autonomiei autosubzistenţă Atribuirea rolurilor Gradul intercunoaşterii Attudinea străini faţă de Refuz străinilor total al Toleranţă mică Acceptare faţă de străini Pe Total criterii de Pe criterii de grup Foarte mare Pe pieţei Foarte mic principiul rudenie. vârstă Completă Nivel al capacităţii de Completă Comunităţi ţărăneşti Relativă Relativă Comunităţi agricole Nu există Foarte mică După cum se observă există mai multe elemente de diferenţiere între cele trei tipuri de comunităţi. Aceste diferenţe istorice nu sunt însă absolute. mult mai apropiate de comunităţile urbane. în perioada interbelică. spre exemplu. Este cazul satelor devălmaşe. studiate de antropologi. În satele devălmaşe. Sintetic putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel: Tabel: Tpologia comunităţilor rurale la R. organizarea era una bazată pe obşti săteşti. studiate în special de profesorul H. Ar mai trebui precizat totodată că această clasificare are. deci care erau în mod clar comunităţi ţărăneşti. sunt în fond comunităţi de tip premodern.Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor criterii. Pornind de la clasificarea propusă şi gândindu-ne la cazul României. care mai existau la noi la începutul secolului trecut. trebuie să spunem că este greu să încadrăm total comunităţile rurale din România în categoria comunităţilor agricole. în timp ce comunităţile agricole sunt mai de grabă tipuri contemporane de comunităţi rurale. într-un fel. Devălmăşia se referă la proprietatea în comun asupra pământului. Mai mult. Mai există la noi.Stahl. Obştea era o instituţie de conducere formată din cei mai reprezentativi membrii ai comunităţii (ceva în genul 102 . sex. Comunităţle de tip ţărănesc. o dimensiune istorică. pe de altă parte. în special de tip medieval.

sau mai general. originar. prezente inclusiv în societatea contemnporană. ! Diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată (comunităţile urbane sunt mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi profesiuni. comparativ cu aşezările rurale. importanţa universului urban este una net deosebită pentru întreaga istorie a umanităţii. Pământurile sunt schimbate în fiecare an. de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra unor pământuri naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de comunişti. în sesnul lui Redfield utilizat mai devreme) 103 . Comunităţile urbane Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale. Evident că un asemenea tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona astăzi pe baza principiilor originare şi mai ales nu mai poate fi considerată într-o ordine a dezvoltării. prin reînfiinţarea obştilor săteşti. Obştea reprezenta comunitatea în raporturile cu orice autoritate din afara comunităţii. sacre. Ar mai trebui să menţionăm că. ele având pretutindeni. Acest tip de comunităţi rurale îşi au originea în evul mediu. Dacă istoric principala diferenţiere este dată de funcţia prioritară pe care aceste comunităţi au îndeplinit-o. ele rămânând funcţionale în România pâna în perioada interbelică. trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere. Ea este singura instanţă de judecată pentru membri comunităţii. de regulă izolate. ele fiind obiect de proprietate comună. Există un număr mare de tipuri de activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu ruralul. Oraşele au apărut din alte motive comparativ cu aşezările rurale. Dintre acestea cele mai semnificative caracteristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt: ! Volumul mare al populaţiei ! Densitate mare a activităţilor sociale. pământurile agricole sau cele pentru păşunat. funcţii religioase. ceea ce face ca importanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare.sfatului bătrânilor existent la populaţiile vechi). în fiecare an. unde locuirea a reprezentat întotdeauna obiectivul prioritar. după 1990. în România s-a manifestat o tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de comunităţi rurale. ea are datoria de a repartiza fiecărei familii. Funcţia de locuire a oraşelor a fost la începuturi una secundară. Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comunităţi rurale.

oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de doar câteva hectare. dar şi cele culturale. opt mii de ani. sau la romani în faza regalităţii. în raport cu dovezile găsite.! Dominanţa organizării de tip formal. Primele oraşe au avut dimensiuni foarte mici. Ele au apărut ca aşezări fortificate menite a proteja obiectele. Acesta este motivul pentru care la vechii greci. atât la mesopotamieni. oraşele erau construite dintr-o dată. mai mult chiar acestea au şi ele un caracter sacru. Momentul este dificil de precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o perioadă mare de timp. oameni cu rang mai înalt decât cei care locuiau în mediul rural. locuitorii oraşelor au fost oameni din clase superiorare. Permanent în istorie însă. la egipteni. cât şi ca dimensiuni. Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. chiar mai mici. şi locurile sacre ale unor comunităţi. Toate oraşele vechi au ziduri de apărare. Spre exemplu. au avut o funcţie sacră. sau chiar mai mult. alţii merg pâna la şapte. iar mai târziu templele. Dacă vrem putem spune că ele au fost destinate locuirii. Momente semnificative în istoria oraşului Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor în istorie. au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe. volumul populaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş. de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de foarte mult timp. atât ca populaţie. mai târziu. Toate oraşele cunoscute. Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. doar în sensul locuirii de către divinităţi. primele oraşe din istorie nu erau mai mari decât aşezările rurale. Spre exemplu la vechii romani cine atingea zidurile cetăţii trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare. Încă din antichitate oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de populaţie. Unii vorbesc de circa 5000 de ani în urmă. 104 . iar mai ulterior de către sacerdoţi. comunităţiile urbane fiind dominate de organizaţi formale. sau la popoarele indo-europene. până la modernitate. ci de multe ori. iar atunci când arheologii au descoperit devezi concrete ale existenţei unor oraşe. elitele politice. în timp ce alţi istorici readuc această dată mai aproape de noi. cum sunt de exemplu oraşele turistice. Conducerea societăţilor. şi abia după ce erau “sfinţite” populaţia se muta în ele. dar pot exista şi oraşe care să aibă dimensiuni mici. nu doar de sacerdoţi. Mai mult.

mai ales în secolul XIX. Au apărut din necesităţi strict economice.Trebuie să spunem că până la modernitate oraşele au avut un caracter închis. a putut pe de altă parte să crească în dimensiuni. de dezvoltare industrială. El reprezintă un proces de creştere urbană în limitele unui teritoriu dat. Aceasta din mai multe motive. Explozia urbană s-a produs o dată cu acest secol (alXIX-lea) şi ea mai poartă şi numele de urbanizare. inclusiv în construcţii. Procese de creştere urbană Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii. Dinamica populaţiei. ca şi ritmul de creştre urbană. În primul rând caracterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor a fost pusă sub semnul întrebării. datorită inovaţiilor tehnice. este vorba de oraşele industriale. într-unul urban şi apariţia astfel de noi oraşe. Revoluţia industrială a adus mutaţii mult mai semnificative. Distingem în primul rând exurbaţia. Pe de o parte este vorba de creşterea în dimensiuni a oraşelor vechi sau apariţia de noi oraşe. au devenit brusc exponenţiale. care nu au mai avut o funcţie administrativă sau religioasă. Alături de exurbaţie avem un alt proces. De la bun început acestea nu au mai avut ziduri de apărare şi au manifestat implicit o deschidere maximă faţă de exterior. În primul rând zidurile de apărare au început treptat să dispară pentru că utilitatea lor militară a fost minimalizată de apariţia noilor arme moderne de asediu (în primul rând tunul). care reprezintă un proces de creştere urbană realizat prin expansiunea dincolo de un teritoriu dat al oraşului (aşezării de fapt. pentru că procesul se referă în principiul la orice tip de localitate). şi în transporturi. pe baza unor comunităţi rurale. Există mai multe tipuri de procese de creştere urbană care au fost analizate de sociologi. Acest lucru este posibil prin 105 . Oraşul modern. tocmai datorită carcterului originar sacru. inurbaţia. acela de transformare treptată a modului de viaţă rural. dar şi datorită existenţei zidurilor de apărare care permiteau protecţia faţă de exterior. cum sunt cele industriale. noi tipuri de oraşe. Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. Ele au fost studiate adesea în sociologia urbană (ramură a sociologiei dezvoltată încă de la începutul secolului trecut). Proccesul a fost unul dublu. Pe de altă parte. iar pe de altă parte este vorba de un alt proces.

Acest proces poartă numele de conurbaţie. ridică proibleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor. sau prin creşterea pe verticală a oraşului. de-a lungul unor căi de comunicaţie. 106 . Există însă şi un al treilea proces de creştere întâlnit în situaţiile în care două sau mai multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc graniţele. pâine. În unele cazuri conurbaţia a sfârşit prin asimilarea unor oraşe mai mici. atunci trebuie să ne gândim că trebuie asigurat trasnportul zilnic a mai multe zeci de milioane de ouă. alături de oraşe mai mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. apă. au ajus să formeze un megalopolis. care se bazează pe conurbaţie.revalorificarea zonelor urbane libere. acolo unde creşterea oraşelor s-a făcut costant până la limitele altor aşezări. care reuneşte mai multe oraşe de dimensiuni foarte mari. Conurbaţia este întâlnită foarte des în societăţile dezvoltate. lapte. ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari. Ea este specifică zonelor industriale. Cele două procese de creştere se pot întâlni concomitent la nivelul aceluiaş oraş. În alte situaţii cele două oraşe şi-au păstrat identitatea. Să ne gândim că pentru asigurarea necesităţilor unei populaţii de peste 17 milioane de oameni eforturile zilnice sunt considerabile. care au devenit în final cartiere ale oraşului mai mare. cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic din oraş şi distrus. dacă nu mai mari. Numai asigurarea zilnică a transportului acestor produse reprezintă o întreprindere extrem de complexă. zeci de mii de tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi de cel puţin câteva zeci de ori mai multă apă. Inurbaţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a oraşelor în afara limitelor teritoriale date. atunci situaţia devine cu mult mai complexă. Este vorba de complexe urbane gigantice care pe baza conurbaţiei. Un exemplu celebru de megalopolis este complexul de oraşe din SUA. Mai există o situaţie specială de creştere urbană. Un oraş precum New York-ul. Magalopolisul reprezintă un complex urban foarte mare. care leagă Los Angeles de cel San Francisco. Dacă luăm spre exemplu doar consumul de produse de bază. care are o populaţie apropiată de cea a României. Megalopolisul. ca şi al controlului social. să spunem de ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate). are problme comparabile. Dacă mai lăum în considerare şi alte aspecte ecologice. dar în care sunt implicate oraşe foarte mari.

Acest ciclu se poate repreta de mai multe ori.Modele ale dezvoltării oraşelor Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme extrem de diverse. sunt totodată pionierii cercetărilor empirice dezvoltate la nivelul oraşului.G. La acest nucleu.E. ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone puţin poluate. Acest fenomen a fost însoţit în anii optzeci şi de un fenomen contrar. Mai întâi un cerc care reprezintă o zonă industrială. Este vorba de fenomenul “înapoi în oraş”. de jur în prejurul oraşului. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasărilor intraurbane. Şcoala de la Chicago a propus mai multe modele de analiză a oraşului. Modelul cercurilor concentrice consideră oraşul ca având un nucleu care are funcţii de centru administrativ şi cultural. pe un nou cerc concentric. cu fenomenele conexe caracteristice. după acest cerc a apărut un altul concentric care este dat de o zonă de locuire (dezvoltarea industriei presupunând mai multe locuri de muncă. Park şi W. fenomen care s-a manifestat datorită a doi factori. face ca expansiunea industrială să fie limitată din nou teritorial şi din acest motiv apare la un noment dat o nouă zonă industrială. dar şi mai mulţi locuitori ai oraşului). politice şi nu în ultimul rând ecologice. pentru a asigura un confort şi standarde de un nivel deosebit. a mai produs un fenomen. Este vorba de “fuga în afara oraşului”. Aceste model de dezvoltare. Prima şcoală de sociologie a oraşului este Şcoala de la Chicago. Elita care locuia iniţial în centru. R. foarte diferite. date fiind contextele sociale. istorice. a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului. iar al doilea de reconstrucţia centrelor oraşelor mari (care nu aveau valoare istorică de regulă). pe măsura dezvoltării s-au adăugat o serie de cercuri concentrice. În sociologie s-au studiat toate aceste procese de creştere urbană. Procesul se repetă pentru că vechea zonă de locuire devine şi ea treptat insuficientă şi se manifestă imediat presiuni în direcţia apariţiei unui nou cerc concentric. datorită unui necesar mai mare de spaţiu. având şi o funcţie specială rezidenţială (de lux iniţial). Sumner. şi se numeşte modelul cercurilor concentrice. semnificativ în special după al doilea război mondial. de condiţii de locuit. încă de la începutul secolului trecut. dincolo de ultimele cercuri concentrice. aplicabil în realitate multor oraşe mari. Primul model de analiză este chiar modelul oraşului Chicago. 107 . Noua zonă de locuire. Fondatorrii acesteia. de această dată cu funcţii de locuire.

În acest mod apar fenomene de întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor industriale şi de servicii. s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dezvoltării extraordinare a serviciilor.. În practică creşterea absolut concentrică este mai mult o excepţie. care au “înghiţit” aşezările satelit din jur. Fiecare din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală. de regulă după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice. alteori este vorba de existenţa unor căi de comunicaţie sau a unor zone cu resurse deosebite. ca şi zonele de locuire şi cele industriale. Uneori este vorba de o serie de restricţii fizice. El este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentrice. ceea ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex. până în momentul în care ele au format un singur oraş de dimensiuni mai mari. ele neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau de resurse. În acest caz avem mai degarbă sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis cercuri. servicii care pot funcţiona şi în cadrul unor zone de locuire. zone improprii locuirii etc.Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană. Ce sunt comunităţile teritoriale? 108 . de regulă considerate centre ale noului oraş. ape. de regulă mai mici ca dimensiuni şi care în timp au devenit cartiere. Acest model se întâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe baza conurbaţiei. O variantă a acestor modele de creştere o reprezintă modelul nucleelor multiple. care favorizează creşterea în ritmuri diferite a diverselor zone. Pe de altă parte distincţia dintre cele două tipuri de zone industriale şi de locuire. Acest model corespunde în special marilor oraşe. Este şi cel mai răspândit model de creştere urbană. Aceasta deoarece în mod obişnuit posibilităţile de expansiune nu sunt uniforme. Modelul cercurilorconcentrice Nucleu Zonă industrială Zonă de locuire Zonă industrială ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. care a rămas cu mai multe nuclee de origine.

Care sunt principalele careacteristici ale comunităţilor urbane? 6. Ce este inurbaţia? 8. Ce este satul devălmaş? 5. Care sunt criteriile de diferenţiere între comunităţile urbane şi cele rurale? 3.2. Care sunt principalele modele de analiză a oraşului? 109 . Care este tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield? 4. Ce este un megalopolis? 11. Ce este conurbaţia? 10. Ce este exurbaţia? 9. Care sunt caracteristicile specifice ale oraşului premodern în raport cu cel modern? 7.

Tema 10 Devianţă şi control social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. nu există de fapt o diferenţă între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără acordul proprietrului acestreia. 110 .Devianţă şi criminalitate 2. soft-ul fiind proprietatea cuiva care nu va permis să îl utilizaţi. dat fiind că indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient.Abordarea sociologică a criminalităţii 4. sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal. dar şi sociologic. pentru că aţi încălcat legea proprietăţii intelectuale. Nici unei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional sau grupal al devianţei (adică încălcărea normelor sociale) şi încearcă astfel să reducă fenomenele deviante de tip instituţional sau grupal. şi în fine există un nivel instituţionalal al devianţei. săvârşit de un nebun aflat în criză. la un nivel individual. ceea ce nu este foarte improbabil. ca în exemplul crimei la comandă. Exemplele anterioare sunt foarte diferite. aveţi pe acesta diferite soft-uri pentru care nu aveţi licenţă. care presupune existenţa instituţiei asasinului plătit. numai că lucrurile pentru cercetătorii sociali nu stau chiar aşa. ci la fel ca şi în spaţiul juridic. Juridic. la orice infracţiune socială gravă. ca un tip major de devinaţă nu ne referim în sociologie doar la omor. Ce este comun la aceste cazuri? Cu siguranţă omorârea unei persoane este numitorul comun.Controlul social şi peoblematica managementului instituţiilor de control social Să ne gândim la câteva exemple de crimă. Unele se referă la o crimă săvârşită la nivel individual. Pe de o parte un omor.Teorii asupra criminalităţii 3. o crimă a unui tânăr gelos. un asasinat la comandă şi omorîrea unui poliţist în timpul unei misiuni de către o bandă înarmată. atunci şi dumneavoastră. altele au o dimensiune grupală (în sensul că este vorba de grupuri deviante sau infracţionale). Există diferenţe? Cineva ar putea să spună că o crimă rămâne o crimă. Dacă dumneavoastră care citiţi aceste rânduri utilizînd un calculator. Atunci când vorbim de criminalitate.

Pe de altă parte. Avem. sau excluderea relaţională din comunitate (oprobiul public care însoţeşte încălcarea unor norme morale grave). Sancţiuni asociate dure Norme formale Norme informale Legi penale Morala Sancţiuni asociate uşuare Legi civile Obiceiuri După cum se observă în matricea de mai sus. După cum se observă. Criminalitatea nu se referă în sociologie la omucidere. reprezintă un tip special de devianţă. pot avea prevăzute sacţiuni puternice sau slabe. în timp ce normele informale nu au o expresie scrisă. Este evident faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate aceeaşi importanţă în viaţa socială. aşa cum la nivelul limbajului comun utilizăm acest termen frecvent. iar pe de altă parte avem norme care au asociate sancţiuni uşuare sau uneori chiar nici nu se prevăd sacţiuni pentru încălcarea respectivelor norme. Încălcarea normelor juridice. Un act deviant reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încălcă o normă socială determinată. încălcarea oricăror norme sociale constituie acte deviante.Devianţă şi criminalitate Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. în sensul că normele formale sunt exprimate în forme standardizate (sunt scrise întotdeauna). care poartă numele de criminalitate. încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant. Spre exemplu normele care reglementează salutul dintre colegi nu au aceaşi importanţă ca şi normele care reglementează traficul rutier sau ca a normelor de tip moral. sau cutumiare (care se referă la obiceiuri). exprimabile întotdeauna în formă scrisă. de exemplu sancţiuni dure. există forme diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor. atât normele formale. ci ele reglementează acţiunile oamenilor în anumite situaţii. La modul general se observă că am făcut distincţia între normele juridice şi normele morale. cât şi cele informale. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele întro anumită situaţie şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă furăm un anumit bun. Pe de altă parte trebuie spus că putem avea norme formale şi norme informale. cum sunt cele care presupun privarea de libertate. Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea sancţiunii) putem construi o matrice care să permită analiza actelor deviante. Criminalitatea reprezintă 111 .

ci de către toţi cei implicaţi în studierea criminalităţii. Rezultă ca devianţa. Omorârea unei persoane nu este considerată. instituite la nivelul unei colectivităţi. în multe ţări din Europa. Din acest motiv primele tipuri de teorii pe care o să le 112 . ci doar de deviaţii de la normalitatea psihologică. fiind legată de anumite norme instituite într-o societate sau chiar într-un grup. Putem spune că aceste persoane au un stigmat. ci doar o încălcare a unor reguli morale. psihologi. Prin urmare unul şi acelaş act poate fi considerat deviant. Spre exemplu. implicit criminalitatea. sancţionată în consecinţă. sau de tip al ordinii normative specifice unei comunităţi. Devianţa nu este o calitate însă a unor comportamente sau acţiuni particulare. Dimpotrivă. Ea este întotdeauna relativă. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite norme şi depinde de existenţa acestora. o infracţiune gravă. criminologi etc. handicapuri etc). Teorii asupra criminalităţii Criminaitatea. Studiul criminalităţii este de o importanţă vitală în ştiinţele sociale dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă un pericol cu mult mai mare pentru orice societate decât actele simple de devianţă. ci şi la diferenţele istorice. sau nu. crimă decâît în anumite situaţii.orice încălcare a unei norme juridice scrise. Teorii care să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte mult timp. în anumite situaţii cel care omoară o persoană poate fi considerat erou (de exemplu în război) sau o persoană care şi-a făcut datoria (un poliţist) etc. spre exemplu. ea nu mai este considerată o crimă. doar în baza unor norme care sunt. Astăzi. aşa cum am precizat. sau nu. a fost şi este un subiect de analiză extrem de disputat. jurişti. Actul în sine al curmării vieţii unei persoane nu reprezintă în sine o crimă. homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în trecut. Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. Prin urmare dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de situaţie. dar nu putem vorbi de acte devinate pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale. adică un atribut de depreciere publică. nu pot fi considerate independent de normativitatea şi mai ales dinamica acesteia într-o societate dată. Evident abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost propuse doar de către sociologi. Acesta din urmă este un concept care aparţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din sfera normalităţii psihice (boli psihice.

publicată în 1911. Cu siguranţă teoria sa este interesantă. pe la sfârşitul deceniului opt. de profesie criminalist. Vom începe prezentarea cu teoria criminalului înnăscut. Criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este însă doar un singur tip de criminalitate. a lansat o teorie potrivit căreia criminalii au un profil biologic predeterminat. O teorie mult mai modernă. Cowen. O teorie tot de factură biologistă. dat de faptul că aceeaşi practică criminalistă ne arată că există nenumărate alte tipuri de criminali. Această teorie genetică este desigur mult mai consistentă ştiinţific decât precedentele teorii prezentate. Cu alte cuvinte aceste teorii asumă o bază biologică a comportamentelor devainte. maxilarul puternic etc. considerând trei tipuri umane fundamentale. pentru simplu motiv cel puţin. decât cei care nu pot avea un asemenea avantaj. este o teorie de factură genetică. Ea este însă destul de uşor atacabilă. Pentru Sheldon tipul mesomorf este tipul uman predispus la criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii. În primul rând ei au o fizionomie specifică. cu osatură şi muşchiulatură puternice. sprâncene groase. Corelaţiia dintre prezenţa cromozomului y suplimentar şi devianţă fiind semnificativă. Pentru Lombroso. pe studiile efectuate pe el asupra criminalilor mai bine de câteva decenii. dar mult mai consistentă. este tipul atletic. teoria cromozomului suplimentar. şi oricum ispititoare. criminalul înnăscut are fruntea teşită şi proeminentă. este tipul uman înalt. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de vedere al constituţiei lor fizice. Stratisticile au arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai predispuşi la acte deviante decât ceilalţi. Geneticienii au observat că o parte a bărbaţilor deţin un cromozom y suplimentar. cu membre lungi.prezentăm sunt de factură biologistă. la începutul secolului trecut. Desigur şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă. elaborată de Cesare Lombroso. în perioada interbelică. care îi distinge de oamenii obişniuiţi. 113 . gras. părul roşcat. propusă de W. Al treilea tip. Lombroso. cel mesomorf. elaborată şi mai recent. Sheldon. spre exemplu. slab. tipul endomorf este dimpotrivă tipul uman mic de statură. cel puţin pentru faptul că ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. Lombroso s-a bazat în lucrarea sa. Este pe undeva firesc ca cei puternici să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii. a elaborat W. Tipul ectomorf. cu o înălţime şi o greutate păroporţionale. cu membre scurte.

altele fiind dobândite social. trebuie doar să spunem că ele îşi propun să explice. contrar poate credinţelor pe 114 . O anumită predispoziţie agresivă. Există desigur criminali psihopaţi. Mai mult decât atât. care le face inoperante în explicarea criminalităţii. Trebuie să mai spunem însă că.Sutherland. cele mai multe acceptate şi uneori valorizate pozitiv în societate. unele având chiar baze genetice. societatea oferă celor care eventual au un anumit profil somatic. în special în lumea contemporană. Psihanaliza. dată de un context comunitar sau societal dat. are o dimensiune relativă. ci doar anumite tipuri de criminalitate. militar. ci mai mult inteligenţa. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al bazei psihice pe care o au actele criminale. asumă un postulat tacit care în realitate este doar o teză falsă şi anume că agresivitatea ridicată a unei persoane implică criminalitatea. pentru a desemna criminalitatea persoanelor cu un nivel educaţional ridicat. anumite predispoziţii agresive. un anumit tip de personalitate. chiar este fascinat de el. deci care au anumite tulburări de personalitate. nu implică în mod necesar un profil de criminal. nu implică agresivitatea sau forţa fizică. mai multe variante de cariere. Al doilea şi cel mai important argument este însă acela că. La urma urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este frică de foc. o mare parte a actelor criminale. Putem vorbi chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”.Cu toate acestea se poate spune despre toate aceste abordări biologiste că au o limită fundamentală. personalitate care are baze ce se regăsesc în anumite conflicte şi tensiuni produse la nivelul experienţei individuale frustrante trăită de indivizi. Pe de o parte. Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii. Există două tipuri mari de argumente care contrazic toate aceste abordări. trebuie să ajungă piroman şi nu pompier? O altă categorie de teorii sunt cele de factură psihologică şi psihanalitică. criminalitatea este definită social. în special în copilărie. concept propus de sociologul american E. De ce cineva cu o predispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist. în absolut toate cazurile. boxier. a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate. nu criminalitatea. sau de anumite caracteristici fizice sau psihice. de fapt. Ele. care utilizează mijloce tehnice şi informatice pentru acţiuni de tip criminal şi care nu corespund sub nici o formă profilelor indicate de aceste abordări. sportiv în general? Evident că un posibil profil biologic agresiv predeterminant poate fi valorificat în societate în variate forme. aşa cum am mai spus. cele de natură psihopatologică. dată de un anume profil somataic. ea. în special prin Freud.

Vom încerca în continuuare să prezentăm succint două asemenea teorii clasice asupra criminalităţii. Abordarea sociologică a criminalităţii Criminalitatea. este furtul. sau nu. Spre exemplu. iar pentru a le îndeplini alegem evident anumite mijloace cu ajutorul cărora să putem să atingem obiectivele propuse. în timp ce scopul de a da foc unei şcoli nu este unul acceptat. Pe la mijlocul secolului trecut. Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile între scopuri şi mijloce. ponderea acestor cazuri în cazuistica criminalităţii este una foarte redusă. Este vorba de conceptele de scop şi de mijloc. scopul de “a produce bani” este unul legitim (deci acceptat în societate). Cel care îşi 115 . îşi defineşte atât scopuri. asupra criminalităţii. foarte prolifică ştiinţific. în timp un mijloc neacceptat pentru acelaşi scop. El a plecat de la două concepte cheie necesare analizei comportamentelor de tip deviant. atât scopurile. atunci putem construi o matrice în care să avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială: Tipul uman Conformistul Inovatorul Ritualistul Anarhistul Revoluţionarul Scopuri Legitime Legitime Ilegitime Ilegitime Ilegitime/legitime Mijloace Legitime Ilegitime Legitime Ilegitime Ilegitime/legitime Primul tip este cel al conformistului. Acesta. în acţiunile sale. Practic în toate perspectivele tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. cât şi mijloace legitime şi prin urmare este un tip nedeviant. acceptate sau nu. prin definiţie. este un fenomen social extrem de semnificativ în orice societate şi a preocupat firesc şi cercetătorii sociali. Robert Merton a elaborat o teorie.care le au mulţi oameni datorită mai ales mass mediei. Pe de altă parte însă. de exemplu comerţul este un mijloc legitim de a produce bani. Pentru a acţiona în viaţa socială ne propunem anumite scopuri. Mijlocaele pot fi şi ele acceptate. cât şi mijloacele pe care le alegem. pot să fie acceptate de societate. una aparţinând perspectivei funcţionaliste şi alta interacţionalismului simbolic.

cât şi hoţul. tocmai datorită acţiunilor devinate. 116 . Astfel. În Decembrie 89. Este evident un tip clasic de devainţă. devine aceptat şi astfel actul devaint se transformă într-unul normal. În acest mod. Ritualistul este persoana care. ca scop sau mijloace. Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul activităţilor ce nu mai sunt necesare. Anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale în acţiunile pe care le întreprinde. Acţiunile respective spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei pentru ele (adică ele nu au scopuri aceptate). scopurile acţiunilor sale nu sunt legitime. Completarea unor formulare pentru obţinerea de date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat în nenumărate locuri. Mijlocul de protest. Cu toatea acestea ele mai sunt solicitate în numeroase rânduri. despre şcoala pe care a urmat-o şi despre multe altele. Prin urmare completarea unor formulare reprezintă un mijloc legitim. deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai pentru că nu sunt necesare astăzi nimănui). care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre persoane. pentru că inventează mijloace. nu sunt acceptate în societate. în regimul comunist. Evident şi ritualistul este un tip deviant. sau citirea corespondenţei personale. Cazul revoluţionarului este însă mai intersant. O parte a informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru instituţiile de învăţământ superior. deşi utilizează mijloace legale. este un inovator. În multe situaţii în viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe. la depunerea unor dosare de bursă etc). În vechiul regim aceste formulare existau şi erau utilizate pentru înscrierea la concursuri pentru adminterea în învăţământul universitar. dar utilizează alte mijloce decât cele acceptate social. de a afla informaţii despre familia candiadtului. ceea ce a fost considerat ilegitim. Evident inovaţia este un tip de devinaţă. Iată un exemplu de acţiuni ritualice.defineşte scopuri legitime. pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un scop legitim (achiziţia de bani). manifestaţia de stradă. era şi ea considerată ilegitimă. Aceasta sunt mijloace acceptate social. la angajare. protestul faţă de regimul politic era un scop ilegitim social. care nu necesită comentarii speciale. Acţiunile din Decembrie au condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii. Datele care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment. În această categorie poate intra însă atât cel care descperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet). dar care se săvârşesc încă. comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice.

pentru această abordare ideea centrală este aceea că devianţa este întotdeauna produsul unor etichetări. Mai mult. etichetarea este un proces întotdeuna contextual şi situaţional. este teoria etichetării. a devenit legitimă. Mai mult decât atât. Rezultă deci că etichetele se învaţă şi că devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care etichetează anumite acţiuni ca fiind deviante. În general în viaţa socială permanent aplicăm etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur în baza acestor etichete. În esenţă această teorie porneşte de la caracteristica definitorie a devianţei. ci doar prin raportarea la o anumită normativitate socială.protestul împotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim. prin urmare inclusiv devianţa are un asemenea caracter. Etichetarea funcţionează însă doar pe baza interacţiunilor dintre oameni. adică ea ţine de conjuncrura şi contextul social şi nu de calitatea inrtrinsecă a scopurilor sau mijlocaelor acţiunilor respective. aceea a caracterului relativ al acesteia. care şi ea s-a bucurat de un mare succes. ca atribute ale unor acte. dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ. neştiindu-se acest lucru. Aşa cum am arătat. comportamentele deviante nu sunt deviante în sine. că o anumită persoană a furat ceva. noi toţi ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. iar dacă nu învinge în mod necesar şi normal participanţii vor fi consideraţi criminali. Teoria etichetării. Dacă noi credem. Aceasta depinde de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. una din formele de reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. Putem raţiona şi într-o manieră inversă. etichetele având propria dinamică. Prin urmare. Teoria etichetării aparţine perspectivei interacţionaliste. 117 . de exemplu. iar manifestaţia de stradă. După cum se observă diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una conjuncturală şi contextuală. Procesul de etichetare este unul continuu. Cu alte cuvinte noi aplicăm etichete anumitor persoane şi ne şi comportăm faţă de acestea doar în baza respectivelor etichete. atunci vom aplica eticheta de hoţ pentru respectivul şi ne vom comporta ca atare. O altă teorie sociologică ce şi-a propus analiza devianţei. indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat. la rândul ei.care sunt operate în baza normativităţii existente într-o anume societate. Prin urmare orice revoluţie este ilegală până învinge.

are un rol central în controlul social. care au şi alte funcţii de control social. practicilor şi procedeelor prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant. realizarea controlului social. acestea. dintre cele mai diverse. insituţiile media ar trebui să asigure caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie. dar şi asupra celor cu care aceştia interacţionează. Spre exemplu. în special cele rurale) au şi ele numeroase mecansime instituţionale prin care realizează direct controlul social. atât prin atribuţiile ei în domeniul socializării. fiind necesar să aibă un asemenea caracter. Desigur. vecinătăţilor. tocmai datorită faptului că pentru respectivele persoane a dispărut în mod brusc controlul social realizat de instituţiile de la nivelul comunităţilor de origine (în primul rînd cele ale familiilor. fără să îşi propună în mod prioritar acest lucru.. tribunalele. civice). Mai mult. Mass media are şi ea funcţii importante de control social. culturale. implicit funcţie principală.). Primele sunt instituţii care au ca obiectiv central. şi putem porni de la aramată. şcoală. spre exemplu.Controlul social Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor. în primul rând în ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante. Familia. Controlul social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţional. instituţii precum poliţia. care au funcţii de control social. instituţii 118 . Prin urmare el se referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea normelor sociale. Din acest motiv controlul social este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii sociale. prin definiţie. pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii. Din acest motiv. contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele. Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici. sau platformele industriale. Trebuie să distingem de la bun început între instituţiile de control social şi instituţiile care au funcţii de control social. închisorile etc. bisericii etc. (instituţii religioase. în procesele de migraţie din Romînia anilor ‘70-’80. sunt instituţii care îşi propun prioritar realizarea controlului social. cât şi prin realizarea directă a controlului asupra membrilor proprii. Există alături de aceste instituţii un număr cu mult mai mare de instituţii.

În cele ce urmează prezentăm doar două din problemele centrale care au preocupat specialiştii. ci întotdeauna ea trebuie să fie şi un proces de reafirmare şi revalidare a normativităţii. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante. Prima dintre acestea. Tot de controlul social se leagă toate procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii. în orice societate. Studiul acestor instituţii este relativ recent. închisoarea. asigurarea caracterului public al justiţiei a fost considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al funcţionării sistemului judiciar. Justiţia nu îşi propune niciodată doar sancţionarea unor criminali. administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public. ceea ce se realizează spre exemplu cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip militar. Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că pentru a fi utilă din punct de vedere social. Întotdeauna în istorie. promovarea mecanismelor prin care se asigură vizibilitate actelor devianate. este aceea a asigurării caracterului public al justiţiei. Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă administrarea juistiţiei are un carcater public. Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple. un proces de potenţare a încrederii în norme. ea trebuie totodată să dea satisfacţie victimelor şi implicit comunităţilor. preocupări sistematice de cercetare sociologică a acestor instituţii existând în special după al doilea război mondial. Indiscutabil în societatea contemporană media reprezintă principalul instrument care poate da un adevărat caracter public justiţiei. Din păcate în România 119 .economice şi putem ajunge până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip particular de instituţie socială. Nu trebuie să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă normele. acordarea unui caracter public actelor de administrare a justiţiei. Probleme ale managementului instituţiilor de control social Este evident că un rol central în administrarea controlului social îl deţin instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. Aceasta pentru că orice sancţionare a unui comportment infreacţional ar trebui să fie valorificată social. Din acest motiv şedinţele de judecată sunt publice.

Mai mult. Tendinţa contemporană. Mulţi din cei care au studiat închisorile au constatat că foarte adesea acestea erau în fapt adevărate universităţi ale 120 . izolaţi totodată de societate. etc) prezintă poliţiştii. pentru anchetă. televiziunea. bătaia sau însemnarea acestora. toţi aceia care erau “anormali”. administrate public. ca persoanje pozitive. toate se realizau public şi deci detenţia deşi era posibilă. adevăraţi eroi comunitari. procurorii. închisorile au avut un rol minor în sistemul de control social. Uneori cei închişi erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp doar pentru a presta anumite servicii la nivelul unor instituţii. Este vorba de criminali. etc. este drept nu doar la noi. nu era o sacnţiune în sine. dedectivii. schingiurea. persoane foarte bătrâne. locuri în care erau strânşi. cât mai ales o modalitate de a reţine pe termen scurt. Trebuie să spunem că până la modernitate. putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social funcţionează prost. Ea a apărut în secolul XVII. Spre exemplu în majoritatea societăţilor occidentale media (în primul rând cinematografia. Fie că era vorba de omorârea criminalilor. dar şi de hadicapaţi (cu afecţiuni importante). de bolnavii incurabili. cel puţin poliţiştii fiind prezentaţi de regulă într-o manieră negativă. este mai degrabă aceea de a mediatiza actele deviante ca atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei. avocaţii. teatrele. La noi acest lucru nu se întâmplă.există numeroase aspecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se realizează. mai întâi sub forma unor “case de muncă”. Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă natura produselor mediatice care privesc fenoemenele infracţionale. Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. s-a ridicat problema utilităţii acestor instituţii. O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit numeroase dispute în ultimele decenii între specialişti. Aceasta deoarece majoritatea sancţiunilor erau sancţiuni directe. Este vorba de funcţia pe care închisorile o deţin în sistemul de control social. care nu erau îngrijite de nimeni etc. O altă formă de detenţie era cea care reţinea o persoană pentru că. fie din varii motive nu exista un drept de sancţionare severă a acestora. fie avea un statut de prizonier (numai pentru persoane care erau importante social). fie. Încă din secolul trecut. un criminal. Într-o societate în care media propune un erou televiziv de tipul poliţistului Garcea. pentru infracţiuni minore. când deja putem spune că existau închisori autentice (în sensul actual) şi chiar cea mai mare parte a sancţiunilor erau deja cele privative de libertate. judecătorii.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Care sunt principalele teorii de factură biologistă privitoare la devianţă? 5. S-a pus tot mai pregnant problema drepturilor deţinuţilor. aceleaşi tipuri de comportamente deviante. Contactul cu un mediu de tip infracţional conduce la o socializare de acest tip. Aceasta pentru că în realitate.Merton asupra devianţei? 6. este dificil de gândit că procesele de socializare negativă. cel mai adesea chiar mai grav. de întărire a comportamentelor infracţionale.infraţionalităţii. Care este diferenţa dintre devinaţă şi crimă? 2. Astfel a început o adevărată campanie de “umanizare” a condiţiilor de viaţă din închisoare. socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de relaţii sociale. Efectele acestor politici sunt însă discutabile. În ce constă abordarea lui R. care au aceleaşi seturi de valori. Care sunt principalele tipuri de devainţă? 4. Statele respective au început totodată să cheltuie pentru deţinuţi sume mai mari decât cele pentru alte categorii sociale defavorizate (şi care ar trebui ajutate). Care sunt nivelurile la care putem judeca devianţa? 3. ajungându-se de multe ori ca cel puţin o parte a deţinuţilor să aibă condiţii de viaţă mai bune decât în libertate. Ce reprezintă caracterul public al justiţiei? 9. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii recidivau. Care este diferenţa dintre instituţiile de control social şi cele care au funcţii de control social? 8. Cum se raportează teoria etichetării la devianţă? 7. Din aceste motive a apărut o tendinţă puternică de a ridica permanent calitatea ecologică a închisorilor. datorită influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic. Care sunt principalele probleme ale închisorilor moderne? 121 . a libertăţilor lor spirituale. Prima explicaţie care s-a dat a fost de natură ecologică. şi chiar se specialzare infracţională au cum să dispară. a nevoii de confort. Atât timp cât mediul este compus din infractori. chiar şi pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni majore.

aşa cum o să vedem în cadrul acestei teme. Cu toate acestea rasismul este o cucerire extrem de recentă a umanităţii. De ce se întâmpla acest lucru? Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios şi nu biologic. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu ar fi avut cum să apară.Stereotipurile 4. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între străini. barbari.Rasism şi naţionalism Diferenţele dintre rasele umane sunt evidente pentru oricine intră în contact cu ele. de la Dunăre spre exemplu. un negru din sudul Egiptului (de aici denimirea de Sudan a tării de la sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un locuitor din Nordul Greciei.Conceptul de rasă. se ruga şi respecta alte divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii. pentru vechiul grec. Mai mult decât atât. şi sigur avea o cu totul altă conformaţie a corpului. ori alte aspecte anatomice. ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate este o altă idee a ştiinţei moderne. reportul dintre rasă şi etnie 2. nu trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor 122 . în antichitate. nediferenţiat.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale 3. numindu-i pe toţi. Cu alte cuvinte. Până la modernitate oamenii nu valorificau social. Ostilitatea oamenilor în raport cu cei ce au o altă rasă decât ei a reprezentat în istorierecentă sursa a unor conflicte de proporţii. care era alb. acest protecţionism al rasei a născut şi a alimentat ideologii de tipul rasismului. Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produis al ştiinţei moderne. politic sau cultural diferenţele dintre rase. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos în lumină diferenţele biologice dintre rase. Evident. uneori chiar blond. Cineva era străin pentru că credea în alţi zei. Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi nu au fost valorificate politic sau militar.Tema 11 Rasă şi etnie După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Mai mult.

se coinsideră totuşi că rasa. care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerinndieni. existent la morile de apă. Deşi aceste clase au fost propuse în perimetrul ştiinţific al biologiei. atât cursă. implicit şi unele diferenţe morfologice. pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi care “curg” din acelaş loc). ci unul social. forma şi culoarea părului. În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi. cum este cazul porumbelului de scorbură. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este una extrem de recentă din punbct de vedere istoric. considerate cel mai adesea. fie din punctul de vedere al unor caracteristici ale ecosistemului unde se întâlnesc rasele în cauză. De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”. de exemplu vultur pleşuv. Cu alte cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite. una din ele chiar pe cale de dispariţie. reprezentată de locuitorii din zona Oceaniei. de fapt. Avem definiţii ale raselor construite în baza unor caracteristici. fie sunt definite din punctul de vedere al unor caracteristici morfologice. unde în evul mediu desemna apa care curgea printr-un jgheab. Aşa cum există mai multe rase de animale practic pentru orice specie. mongoloidă (asiaticii) şi negroidă (negrii). fie din punct de vedere geografic. cât şi rasă. de exemplu elefant african sau elefant indian. nu este un concept biologic. forma feţei. geografice sau de esocistem. atunci când se referă la oameni. pentru că deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem.superioare. Este clar că în realitate cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate. Conceptul de rasă Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei moderne de a clasifica lumea animală. este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei. Este vorba de rasele: oceaniană. Atunci când ne raportăm la rase luăm în calcul. adică de vechii locuitori ai celor două Americi. ele nu sunt biologic semnificative. şi 123 . la fel avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. Principalele trei rase de oameni. întrecere de viteză. doar câteva criterii: culoarea pielii. morfologice. Unii cercetători consideră că ar trebui să considerăm încă două rase umane. El provine din limba engleză. deşi sunt de natură morfologică. sunt: caucaziană (albii). Aceasta deoarece principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm atunci când vorbim de rasele umane. ci doar social.

spiritualitatea etc. în cazul grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba. pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă. Etnia se referă la grupurile de oameni care au o origine comună.într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime. cel mai sensibil criteriu social.). Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt însă relevante. poate fi dată de faptul că. fiind albi şi nu negri. aparţin toate culturii). Dacă în cazul raselor criteriiile sunt de natură biologică (valorificate social). În mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ mare de etnii componente. Raportul dintre rasă şi etnie Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie. Există însă şi situaţia inversă. stilul de viaţă. asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi. lungimea membrelor etc. mai ales în ultimii ani au apărut numeroşi copii care s-au născut aici. În realitate negrii sunt mult mai asemănători cu caucazienii. pentru europeni. comparativ cu mongoloizii de care ne despart peste un milion de ani de evoluţe separată. În America trăiesc şi sunt autentic americani şi albi şi negrii şi asiatici. este discutabilă ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg. O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici biologice care sunt valorificate social. dar evident ele se referă la două tipuri diferite de clasificare. Şi în România. vorbesc româna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene. mai toleraţi decât negroizii. care deşi sunt mult mai importante. împărtăşesc acelaş fond cultural şi posedă aceeaşi limbă. De altfel culoarea pielii. spre exemplu. comparatic cu altele. nu ne influenţează în raportarea obişnuită la rase. Din punct de vedere biologic şi chiar genetic lucrurile nu stau de loc aşa. lingvistic şi spiritual aparţin respectivei etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt emigranţi). existând un adevărat continuum de nuanţe. După cum se poate observa diferenţa principală între cele două concepte rezidă în natura criteriului de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial. ei despărţindu-se din acelaşi “trunchi” destul de recent. nefiind vizibile. într-un grup etnic pot să trăiască la un moment dat mai multe rase.. Evident îi luăm în calcul doar pe cei care cultural. 124 .

Genocidul. de care am amintit mai devreme. Este necesar să fii existat intenţia politică şi un program care să vizeze exterminarea populaţiei respective. programatică a unei întregi populaţii de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de tip militar sau paramilitar). Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. mergînd până la unele tolerante. mor membrii unei populaţii. Numeroase exemple de mare amploare de genocid le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor africane. El este mai puţin dur comparativ cu genocidul. Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program sistmatic de exterminare a unei întregi populaţii. cât şi naziştii sau sovieticii. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un caz cantitativ (adică ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia). Exemple de expulzări avem relativ multe în istorie. în special în perioada conducerii 125 . de către europeni. constituie un alt exemplu de genocid. nu avem automat un genocid. într-un război să spunem. Expulzările se referă la alungarea unor populaţii de pe propriul teritoriu de către o altă populaţie. Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. rasiale sau etnice. sunt mai numeroase. inclusiv civili. Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este genocidul. Dacă într-o acţiune militară. Nu avem însă expulzări decât în cazul unor eforturi programatice care vizează mutarea populaţiilor de pe un teritoriu şi nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare. de către nazişti. Încercarea de eliminare a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe grupuri etnice. El presupune omorârea sistematică. Există mai multe paternuri ale acestor raporturi interrasiale sau/şi interetnice. în special în secolele XVII şi XVIII. Acestea pornesc de la modele foarte dure ale acestor raporturi. Aceste raporturi sunt cu atât mai semnificative cu cât grupurile minoritare. Atât americanii. Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple. Expulzările. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie).

au operat numeroase expulzări. care să legitimeze segregarea. ci şi una instituţională. Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele. cât şi la nivelul unui teritoriu dat. atunci când o populaţie este obligată să trăiască izolat faţă de o alta. De regulă. Cu toate acestea în realitate mai există cazuri de segregare instituţională. sau in Statele Unite pîna la începutul anilor şaizeci. Cu alte cuvinte segregarea poate fi atât de drept. şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial. dar şi pentru motive strict economice. a unor cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe. Ea a fost o instituţie socială foarte importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. Sclavia este o instituţie socială istorică. Caracterul sălbatic se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a utiliza proprietatea (sclavul). a fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist american de până la războiul civil). dar evident unul care rămâne deosebit de dur.lui Stalin. aşa cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul anilor optzeci. la nivelul cunoaşterii comune. Sclavia. În primul rând motivele ei au fost fundamental economice. instituită prin legi. Segregaţia. şcoli. delimitându-şi cartiere proprii. aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale lumii (dar şi alte grupuri etnice). Există însă şi segregarea involuntară. Exemplul tipic îl oferă ghetoul. servicii publice etc. de acaparare a bunurilor deţinute de populaţia expulzată. 126 . O populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o populaţie majoritară. Segregaţia se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta. în timp ce în antichitate ea doar în situaţii izolate (anumite perioade din istoria Grecieie şi Romei) a avut un rol economic central. mai tolerant decât primele. spre exemplu. Reprezintă un alt patern de relaţionare. voluntară sau involuntară. Sclavia modernă a fost însă mult mai sălbatică decât cea antică. expulzările vizează atât eliberarea unor teritorii pentru diverse motive importante pentru cei care operează respectivele acţiuni. aşa cum a existat doctrina “separaţi dar egali” până la începutul anilor şaizeci. adică este vorba de locuri de muncă. doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi. Segregarea nu este însă doar una teritorială. nu mai există astăzi nici o normă juridică. în absenţa unor norme juridice. Segregaţia poate fi atât voluntară. Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii. dar poate fi şi una reală. În Statele Unite. atât la nivel instituţional. cât şi involuntară. Cea mai cunoscută formă de sclavie însă. ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat.

Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi interrasiale. controlează afacerile. Stereotipurile pot fii atât pozitive cât şi negative. delincvenţi. faţă de propriul grup etnic sau rasial. Ne referim la procesul prin care treptat o populaţie este asimilată pe baza împrumuturilor culturale reciproce. de regulă pozitive. murdari. haioşi. Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente informaţii despre o anumită persoană. inclusiv lingvistice. Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri. Ţiganii sunt hoţi. Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup. Stereotipurile variază prin urmare de la o populaţie la alta. de convieţuire îndelungată într-un teritoriu. Asmilarea poate fii rezultatul unui proces natural. Stereotipurile există atât faţă de grupurile etnice sau rasiale majoritare. dar şi profesional. buni muzicanţi. cât şi minoritare. despre care nu ştim aproape nimic. Stereotipurile Stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei lor la numite grupuri. finanţele. dar este greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice. şi tocmai din acest motiv îi atribuim anumite caracteristici pe care le considerăm comune pentru toţi membrii grupului din care acesta face parte. este necesar ca el să fie vizibil pentru membri populaţiei care utilizează respectivele sterotipuri. 127 . Pentru evrei avem stereotipuri potrivit cărora îi considerăm vicleni. nu sunt de încredere. în România. Am putea avea stereotipuri faţă de negrii cel mult. inteligenţi. Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul interetnic sau interrasial. Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lingvistice de către una din populaţii. în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le consideră ca relevante.Asimilarea. care îşi propune programatic acest lucru. rasial. cu puternic spirit de familie. Aşa cum am precizat orice populaţie are şi propriile stereotipuri de raportare. Putem avea. stereotipuri faţă de ţigani (romi) sau faţă de evrei. dar şi un rezultat al unei campanii politice. Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic. dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact. că au control asupra mediei. dar nu faţă de un popor african particular. trădători etc.

avocaţi. Ambele procese se presupun în anumite situaţii. buni atleţi.Românii sunt descurcăreţi. legaţi de natură. bun baschetbalişti etc. cât şi discriminarea. ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici. implicit avem anumite comportamente faţă de aceea persoană. poliţişti. consideră negrii ca fiind murdari. Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. Prejudiciu şi discriminare În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. nu spunem că o prejudiciem. Dacă luăm în calcul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice. doar în baza stereotipurilor. un alt exemplu. nu este obligatoriu corect. ca cea propusă de R. care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cuvântului. hipersexuali. dar au propria autonomie. artişti. Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii sociale. Americanii. în care vom identifica patru tipuri de situaţii: Prejudiciază Discriminează Bigot adevărat Nu prejudiciază Liberal slab 128 . la nivelul fiecărui membru al unui grup. ci informaţii despre acţiunile respectivei persoane. Stereotipurile au de regulă o bază reală. pentru că nu avem stereotipuri. cât şi pozitive. faţă de handicapaţi etc. doar în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul. ci şi al unor procese comparative existente la nivelul populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri. Atât prejudiciul. nepunctuali etc. Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o populaţie intră sistematic în contact există sterotipuri. Merton. Prejudiciul se referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană. Este însă evident că transferul unor atribute generice. Mai mult. Aşa cum am arătat aceste grupuri pot fii şi unele profesionale. categoria din care face parte respectiva persoană. Avem spre exemplu în România stereotipuri faţă de blonde. leneşi. Prejudiciile şi discriminările pot fii atât negative. există doar în baza sterotipurilor. Discrimnarea se referă la un tratament (deci un comportament sau un complex de comportamente) pe care îl avem faţă de cineva. ospitalieri. hoţi. în numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe caracteristice pentru o populaţie. Dacă cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru.

cât şi prejudiciază. în baza sterotipurilor. Deoarece considerăm că avocaţii sunt buni oratori. care aparţine unui anumit grup. dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă publică. De multe ori nu avem o opinie. sau atitudini speciale faţă de o persoană. într-un anumit context. dar totuşi o discriminăm. şi care justifică conducerea. De regulă aceste persoane nu operează nici cu stereotipuri. întotdeauna vom fii mult mai tranşanţi în formularea acesteia. Deşi nu avem spre exemplu o părere proastă faţă de un anume grup etnic. deşi prejudiciază. Acest lucru se întâmplă.Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană. Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. Bigotrul precaut este cel care. Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv. Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru interzicerea homosexualităţii. chiar dacă nu prejudiciem. decât am fii dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente. datorită presiunilor spre conformism pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă de o problemă. Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. atât discriminează. sunt vicleni. Cineva poate avea o părere proastă despre ţigani (romi) şi în acelaşi rând să şi evite să relaţioneze cu ei. în baza acelei atitudini sau opinii. Rasism si naţionalism Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor rase sau grupuri etnice. În general sunt mai uşor de polarizat opiniile decât comportamentele. nu ajunge să transpună în comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). deci are anumite atitudini pozitive sau negative faţă de o anumită persoană. le facem şi noi pentru a nu fii respinşi de membrii propriului grup. controlul şi intervenţiile în raport 129 . putem să avem o opinie favorabilă şi să şi delegăm o astfel de personă să ne reprezinte (chiar dacă nu o cunoaştem bine) într-o anume situaţie. doar pe baza acestor sterotipuri. de regulă. au o mare capacitate persuasivă. dacă ceilalţi din jurul nostru fac discriminări.

inducându-se ideea decalajului de dezvoltare ântre rase sau etnii. de aici teoria spaţiului vital propusă de nazişti în secolul XX. Benito Musolini a fost membru al Partidului Socialist Italian. un alt exemplu. în timp ce. a fost un loc comun în istoria europeană a secolului al XIX-lea. Rasismul a ajuns însă politică de stat în Germania hitleristă. inferioare nouă. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor rasiste. Fascismul a fost la origine un tip de dizidenţă socialistă (uneori chiar marxistă). Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu 130 . (partid de stânga). care îşi pierduseră de circa două mii de ani teritoriul. aşa cum am amintit la începutul acestei teme. Mai mult. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o dimeniune ideologică de tip rasist. aceea a ordonării ierarhice a raselor. faţă de care este necesar să intervenim. în special al celor antisemite. o cucerire ideologică relativ recentă. Hitler a ajuns la putere în Germania. Un popor mare are un suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare.cu rasele sau etniile mai puţin dezvoltate. dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi pierde de fapt sufletul. ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri rasiale. în urma căruia Musolini a preluat conducerea Italiei. în 1919. Acesta este într-o relaţie de dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. a ajuns în secolul XX o ideologie oficială şi o practică politică prin intermediul fascismului italian şi al nazismului german. Rasismul reprezintă. Acesta era pentru filozofii germani cazul evreilor. în secolul XIX. a adus şi el ideea iluminării celor inferiori. în 1933. un posibil alt factor. în urma celebrului “Marş asupra Romei”. în 1922. Rasismul. Adolf Hitler a întemeiat mai întâi. Ambele reflectă o formă radicală de etnocentrism. Un rol important în geneza rasimului l-au avut şi teoriile moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei. Rasismul. ca mişcare culturală. care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o ordine evolutivă. rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. şi a trasnpus în practică ideologia rasistă. Fascismul a apărut mai întâi în Italia. Este vorba în primul rând de dezvoltarea ştiinţei moderne. Partidul Muncitorilor Germani. implcit ideea unor rase sau etnii mai puţin dezvoltate. a fost permis de câţiva factori. Rasismul. Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial socialişti sau chiar marxişti. elaborate şi ele în secolul XIX. Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. pe care a condus-o mai mult de două decenii. Iluminismul. de la o doctrină culturală şi o ideologie teoretică. De aici o altă idee.

Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale în politica fascistă. Acest lucru realizându-se de cele mai multe ori în detrimentul intereselor culturale. nu doar politic. L. de un rasism antiarab sau antiasiatic etc. Există mai întâi o accepţiune clasică. Mai mult. cele mai multe din ororile săvârşite de nazişti au fost cunoscute în realitate doar după război. foarte mulţi din intelectuali de marcă ai vremii au fost fascişti. ci şi social. Spre deosebire de rasism. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme.milioane de morţi. Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva albilor. Ch.Pirandello. chiar naziştii nu au acţionat doar împotriva evreilor. Maurras. Eliot. spre exemplu în Africa. ruşilor etc. nici măcar în Germania şi deci nu pentru acestea fascismul a avut foarte mulţi simpatizanţi. O. M. J. aşa cum uneori se întâmplă în diverse lucrări. atrocităţile efectuate de nazişti au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă. Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism.S. care a influenţat multe societăţi din Europa. apărută odată cu promovarea politică a naţiunilor în modernitate. încălcări ale celor mai elementare drepturi ale omului. politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare. Există pe de altă parte forme de rasism îndreptate împotriva negrilor. termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două tipuri de accepţiuni. T. ci şi a ţiganilor. Naţionalismul. în raport cu interesele unor comunităţi sau grupuri minoritare. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism antiamerican. dăm câteva exemple: B. polonezilor.Cocteau. Există multe tipuri de rasism. cu extrem de multe deportări. 131 . În această accepţiune naţionalismul este mai de grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor regionale medievale. Spengler. în special în Africa. Croce. Au existat milioane de simpatizanţi ai fascismului în Europa. mult mai semnificative istoric. O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional. şi care se referă la promovarea culturii şi a intereselor naţionale. Această accepţiune a naţionalismului se referă la o practică politică care este respinsă de legislaţia internaţională şi considerată dăunătoare pentru orice societate.Heidegger. violări ale proprietăţii. germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii.

Care este deosebirea între conceptele de rasă şi rasism? 4. Ce este prejudiciul? 9. Care este raportul dintre rasă şi etnie? 6. sunt acelea ale libertăţilor umane fundamentale. ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu în ultimul rând este vorba de valorile şi normele care fundamentează viaţa statală. Ce este naţionalismul? ©Alfred Bulai 2001 132 . De ce este rasa un concept social? 2. Ce sunt stereotipurile? 8.Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare. Ce este rasismul? 12. Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi interetnică? 7. Merton? 11. trebuie să fie fundamentat pe respect reciproc (deci obligatoriu de ambele părţi). ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Care este originea termenului de rasă? 3. Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la R. Ce este etnia? 5. Ce este discriminarea? 10. Valorile centrale care trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport.

Bibliografie: ♦ Traian Rotariu şi Petre Iluţ. 1992.Wright Mills. Humanitas. Ştiinţifică şi Enciclopedică. ♦ Dicţionar de Sociologie. 1993. Despre sinucidere. 1975. 133 . Sociologie. ♦ Lazăr Vlăsceanu. 1993. ♦ Ion Ungureanu. Chestionarul în investigaţia sociologică. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. McGraw-Hill. 1975. Ştiinţifică şi Enciclopedică. ♦ Max Weber. Ştiinţifică şi Enciclopedică. ♦ George Ritzer. 1982. Polirom. Idei contemporane. ♦ C. Institutul European. Metodologia cercetării sociologice. 1998. Sociological Theory. Introducere în sociologia contemporană. 1992. Imaginaţia sociologică. Babel. 1985. ♦ Emile Durkheim. ♦ Septimiu Chelcea.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful