Concepte fundamentale în sociologie

Tematică curs: 1. Sociologia şi cunoaşterea vieţii sociale 2. Metode de cercetare în sociologie 3. Cultura 4. Socializarea şi construcţia sinelui 5. Instituţii sociale. Status şi rol 6. Familia - instituţie socială fundamentală 7. Grupul social. 8. Comunităţi teritoriale 9. Organizarea socială; Birocraţia 10. Devianţă şi control social 11. Rasă şi etnie

Tema 1 Sociologia şi cunoasterea vieţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. De la ştiinţa modernă la sociologie. Puncte de reper 2. Fondatorii sociologiei 3. Principalele perspective şi abordări în sociologie 4. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun În ajunul Crăciunului anului 1629 Galileo Galilei încheia redactarea celebrei sale lucrări “Dialogo”. Cartea era scrisă chiar în forma unui dialog între trei personaje, Salviati, care era chiar purtătorul ideilor lui Galilei, Sagredo, denumit după un personaj real, un negustor veneţian şi Simplicio, cel care reprezenta tipul tradiţional al adversarilor teoriilor lui Galilei. Simplicio era de fapt purtătorul de cuvânt al teoriei aristotelice, adică a concepţiei oficiale asupra lumii susţinută de Biserică. Lucrarea s-a bucurat de un succes imens, dar şi de reacţia promptă a bisericii. Astfel, la 1 octombrie 1632 Inchizitorul din Florenţa la somat pe Galilei să se prezinte la Roma pentru a răspunde pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în carte. Deşi se bucurase adeseori de o anumită toleranţă din partea înalţilor prelaţi, Papa Urban al VII-lea chiar, îi fusese cu mulţi ani în urmă coleg la Academia ei Linei, acum se considera că Galileo a trecut dincolo de limita toleranţei. Aşa cum era de aşteptat, după mai multe audieri, în 22 iunie 1633 Galilei a fost obligat să pronunţe formula de abjurare. După aceasta a fost obligat să se retragă şi să trăiască la vila sa de lângă Florenţa fără posibilitatea de a mai putea publica. Cu toate acestea, Galilei este ultimul mare gânditor care este sancţionat de biserică. Chiar şi arestul sau la domiciliu nu a fost unul extrem de sever, permiţându-i, în ciuda interdicţiei, să publice chiar o lucrare în Olanda. A mai trăit încă nouă ani. Printr-o coincidenţă cu totul remarcabilă, în anul în care murea Galilei, avea să se nască, de data aceasta undeva în Anglia, în ziua de Crăciun a lui 1642, cel care a fost adesea considerat cel mai mare om de ştiinţă al modernităţii, sir Isaac Newton. Lucrarea sa capitală, Principiile matematice ale filosofiei naturale, apărută în 1687, avea şi ea să intre în conflict cu modelul oficial al lumii. De data aceasta însă 2

lucrurile stau complect diferit. Nimeni nu mai pune la index lucrarea, ba chiar Newton este la un moment dat gata să renunţe la singurul capitol al lucrării în care mai trata oarecum problema filosofică a sistemului lumii. Lucrarea avea trei părţi. Una era despre mişcarea corpurilor, o alta despre mişcarea corpurilor în mediu rezistent şi o a treia, total diferită ca şi conţinut, intitulată despre sistemul lumii. Întro scrisoare pe care a trimis-o celebrului astronom şi bunului său prieten Edmund Halley, chiar înainte de publicare, în iunie 1687, Newton se arăta dispus să renunţe la această ultimă parte scriind “…filosofia este o doamnă atât de impertinentă încât este mai bine să fii încurcat în procese judiciare decât să ai de a face cu ea…”. De ce dorea Newton să renunţe? Pentru că într-adevăr ultima parte era mai degrabă un discurs filosofic, nu foarte diferit de cel oferit în Dialogo lui Galilei, în timp ce în primele două părţi era vorba de cu totul altceva. Era vorba de ştiinţă pur şi simplu. Principiile matematice ale filosofiei naturale ar putea fi considerată astfel certificatul de naştere a ştiinţei moderne.

De la ştiinţa modernă la sociologie
Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut practic în secolul XVII. Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers incomparabil mai dificil, dată fiind complexitatea domeniilor uman şi social. Această complexitate este dată în primul rând de dimensiunea subiectivă pe care o incumbă demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică . Acţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de valori şi norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice. Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul cunoaşterii lumii naturale. Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special mecanica cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să

3

la propriile domenii de investigaţie. aşa cum există o lege universală a mişcării corpurilor. cel al gândirii pozitive. hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în formule matematice. ea cuprinde chiar un capitol de statică şi unul de dinamică. este vorba de Neptun. într-o asemenea manieră. Este vorba de cunoasterea empirică a realităţii. În cursul sau de filozofie pozitivă publicat în anii 30 ai secolului XIX el propune o fizică socială. Trecerea prin cele trei stadii. Evident Comte nu demonstra. inclusiv de exemplu descoperirea unei planete. forma supremă de cunoaştere reprezentând-o metoda pozitivă. ci mai degrabă postula acest model. pentru ştiinţele sociale.facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. consacrate deja în fizică. ci doar cu ajutorul creionului. Dar chiar şi dezvoltarea copilului pare a trece prin astfel de stadii. de stadiul metafizic şi în final de ultimul stadiu. este vorba de cunoaşterea “pozitivă”. Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizică. Pentru Comte cheia dezvoltării ştiinţelor o reprezenta metoda. care este constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii newtoniene. care s-a concretizat într-un demers teoretic închegat. legea celor trei stadii. la maturitate. Ca şi la Newton trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii. Evident perspectiva sa este una evoluţionistă. Ceea ce făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea corpurilor. unul meditativ metafizic în adolescenta şi în final. unul pozitiv. cel puţin ca moderni. este aceea a sociologului francez Auguste Comte. care a şi fost numita aşa. fiind una care trecea prin trei stadii universale. implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate. Evoluţia societăţii. ca şi cea a secolului pe care îl parcurgea. Este vorba de stadiul teologic. mai precis evoluţia metodelor de cunoaştere. a omului şi a cunoaşterii în general. era tocmai metoda nouă propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. evident 4 . Apare astfel evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice metodele de cunoaştere. Trebuie să recunoaştem că am putea privi istoria universală destul de uşor. unul al credinţelor profunde şi nonraţionale în copilărie. este vorba de măsurarea fenomenelor. fără ajutorul nici unui instrument tehnic. reprezenta pentru el tocmai această legitate universală. Fondatorii sociologiei Prima astfel de încercare.

întrucât provine din două cuvinte cu origini diferite. ele cresc. Un al doilea moment important în acest proces îl reprezintă cel marcat de Herbert Spencer. El pleacă din acest motiv de la modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie. mulţime. la fel ca la Comte. Spencer începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul deceniului sase al secolului XIX. Modelul biologist al lui Spencer nu este nici el unul care să fie susţinut empiric şi poate nici măcar unul foarte consistent teoretic. Dominanta centrală a acestei evoluţii a reprezentat-o în istorie. datorită domeniului său. Aparent. Din acest motiv teoria sa a mai fost denumită şi darwinism social. deşi nu pentru calitatea sa de fondator al sociologiei. societate şi grecescul “logos”. mai dezvoltate. Societăţile se comportă asemănător unor organisme. În fapt. El este primul care propune un model al construcţiei 5 . se dezvolta. Este drept că ulterior. consacrată şi omnipotentă în epocă. de la latinescul “socios”. Aceasta pentru că el este un barbarism. aşa cum s-ar părea la prima vedere. De fapt. Este evident că realizarea finală a lui Comte este departe de modelul de plecare. Unul celebru. Societăţile evoluează asemănător speciilor. Spencer caută aceleaşi legi universale ale evoluţiei societăţilor. trebuie să spunem că cel puţin parţial această trecere a reprezentat un tip de proces esenţial în constituirea societăţii moderne. Trebuie să spunem însă că nu este vorba în realitate de o aplicare a darwinismului în sociologie. Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin. Instrumentul metodologic de sprijin în demersul sau nu îl mai constituie însă fizica. şi pe care o va considera regina ştiinţelor. pentru Spencer. Cu toate acestea el depăşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi cumva se apropie mai mult de natura socialului. însă nu este vorba în fapt de un darwinism autentic. trecerea de la societăţile militare la societăţile industriale şi. în cizelarea propriei teorii. deşi poate nu foarte inspirat pentru un extrem de rafinat om de cultură cum era el. Un autentic pas înainte îl va realiza însă un german. populaţie. Ştiinţa societăţii doar începe să se constituie prin Comte. mergându-se în istorie spre societăţi tot mai evoluate.socială. cea mai complexă dintre toate. De biologism însă da. Este vorba de Karl Marx. demersul pare să se repete. atât Darwin cât şi Spencer se bazează pe o paradigmă culturală evoluţionistă. Termenul de sociologie este propus chiar de Comte. lucrare apărută în 1859. care sta pentru ştiinţă. Pentru el sociologia reprezintă această nouă ştiinţă. sociologul francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum să îl finalizeze. În fapt. deci înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui Charles Darwin. îmbătrânesc chiar. prea simplă pentru un domeniu atât de complex.

Natura antagonică a relaţiei este dată de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. a cuprinderii semnificaţiei pe care ea o are pentru subiecţii care acţionează. ca şi predecesorii săi. el este revendicat deopotrivă şi de filosofia socială. Deşi teoria sa. Nu mai avem evident de a face cu un model fizicalist şi nici cu unul biologic. ca şi predecesorii. Şi el caută o legitate universală a evoluţiei societale. şi oarecum în aceeaşi manieră. obiectul său de studiu fiind acţiunea socială. este caracterizată de un mod de producţie. deci care se află în conflict. adică a sociologiei care consideră că procesul de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la comprehensiune. Ştiinţele naturii sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia. Marx utilizează însă în continuare. Marx este considerat în istoria sociologiei ca fiind creatorul perspectivei conflictualiste. pentru el. Fiecare societate istorică. Metodele de cunoaştere a socialului nu pot să fie reduse la instrumentarul metodologic al ştiinţelor naturii. Acţiunea socială nu poate fi însă cercetată în afara înţelegerii subiective. Evoluţia socială este în principal dată de dialectica raporturilor conflictuale dintre aceste clase. În esenţă este vorba însă de conflictul de clasă. în societate.teoretice a sociologiei care are o baza autentic socială. iar forţele care pun în mişcare societatea îşi au originea. conceptul de forţă. adică de la înţelegerea acţiunilor sociale. formaţiune social-economică. care este mult prea filosofic şi utilizează conceptul de formaţiune social-economică. ci cu unul pur social. ca şi cel de lege. Este nevoie de o construcţie metodologică proprie sociologiei. Simpla 6 . Weber renunţă din start la întreaga construcţie metodologică naturistă. aceasta deoarece. Deşi se aproprie de social. Sociologia nici nu mai este pentru el o ştiinţă a societăţii. Motorul vieţii sociale îl reprezintă conflictul social. acesta compunându-se tocmai din dialectica relaţiei conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. are şi ea o dimensiune evoluţionistă. Demersul constituirii sociologiei nu se opreşte la Marx şi de altfel. dar şi natura. El este autorul sociologiei interpretative. Este vorba de Max Weber. El renunţă chiar la conceptul de societate. pe care o să o prezentam de altfel în cadrul altor teme. Abordarea sa este una economică. Acest lucru se va realiza doar prin intermediul unui alt gânditor german. în fiecare formaţiune social-econmică există două clase aflate în relaţii antagonice. însă nu poate fi postulată valoarea lor metodologică pentru ştiinţele sociale. Aceasta este legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie. la baza dinamicii vieţii sociale stă conflictul. el nu cuprinde şi nu asumă pe de–a întregul natura specifică acestuia.

La baza vieţii sociale stă pentru el conflictul social. Şi Comte şi Spencer. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel. însă în cadrul modelului sau nu. parţial însă şi Marx propun modele evoluţioniste. Pornind de la subiecţi. de la indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate. lansate o dată cu modelul propus de Weber. Perspectiva evoluţionistă în sociologie a reprezentat în fapt o dominantă culturală a întregului secol XIX. primul astfel de model. fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii. cât evoluţia acesteia. cantitativiste şi este evoluţionismul. Este centrală ideea de evoluţie.observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le săvârşeşte nu îţi poate spune mare lucru. dar mai mult decât atât el a impus mai multe moduri de a face. Cu toate acestea. Din acest motiv vorbim în sociologie de existenţa mai multor perspective de raportare la viaţa socială. aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale. Este vorba de anumite modele teoretice şi metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice. considerând că sociologia ar trebui să plece doar de la familie. Acesta este înainte de toate conflictul între clasele sociale antagoniste. adică între clasa proprietarilor şi cea a 7 . de a constitui această ştiinţă. aşa cum am menţionat deja. dacă nu înţelegi şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea în cauza. Dacă Comte refuza indivizii cu totul. Fiecare din aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare care se pot constitui ca şi perspective concrete de abordare a socialului. adică modele care urmăresc să explice nu atât societatea. şi cu sfârşitul secolului XIX putem spune că procesul constituirii sociologiei s-a încheiat. prezentat deja. Istoric. Principalele perspective şi abordări în sociologie O dată cu Weber. o a doua din punct de vedere istoric. Se intră astfel într-o nouă etapă. iar pe de altă parte este vorba de abordările interpretative. Pe de o parte este vorba de abordările obiective. La modul general putem vorbi de două mari tipuri de abordări. care era pentru el cea mai simplă componentă de natură socială. Weber porneşte exclusiv de la indivizi şi de aceea metodologia lui s-a mai numit şi individualism metodologic. este vorba de conflictualism. aparţine abordărilor obiective. Secolul XIX a impus noua ştiinţă a societăţii. Şi pentru Marx societăţile evoluează. Karl Marx este fondatorul unei alte perspective.

iar mai apoi în antropologie. nu mai contează dacă ea se dezvoltă istoric. Acest tip de conflict fundamental. care însă nu pot fi dominanta vieţii sociale. ci şi 8 . Pentru structural-functionalişti nu mai contează evoluţia societăţii. o perioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. o soarta asemănătoare o au toate modelele sociologice lansate în secolul XIX. singurul sociolog semnificativ istoric. Marx nu face altceva decât să se inspire. ci cel mult de disfuncţionalităţi. Cu toată reputaţia incontestabilă a gânditorului german. în secolul XX. din realitate.neproprietarilor de mijloace de producţie. deşi copil. Este vorba pe de o parte de funcţionalism. totul fiind reductibil la aceste două concepte. Secolul XX a adus alte noi perspective de analiza a vieţii sociale. nu mai contează chiar istoria ca atare. El a fost contemporan. conflictualismul nu a avut după Marx un impact deosebit în sociologie. este secondat de multe alte tipuri de conflicte derivate din acesta. aparţinând quasiexclusiv secolului XIX. care pune în mişcare pentru Marx toate societăţile. Funcţionaliştii au preluat conceptul de funcţie din biologie şi l-au cuplat celui de structură. a trăit experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări muncitoreşti din acel secol zbuciumat. Două dintre acestea. Chiar şi modelul interpretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectivă distinctă care să facă carieră în noul secol. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este unul nu doar ispititor. ca tip de abordare obiectiva şi de interacţionalism. care a fost propus prima dată în studiile lingvistice. ca tip de abordare interpretativă. iar pe de alta de Robert K. cu Revoluţia franceză din 1830. Societatea este gândită astfel ca un ansamblu de structuri care îndeplinesc anumite funcţii. Cei mai importanţi conflictualişti fiind în fapt neomarxistii. Este vorba pe de o parte de Talcott Parsons. sau structural-funcţionalism. Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului XX şi a fost monetizată de doi mari sociologi americani. În realitate. În fapt. ci doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor care le sunt ataşate acestora. care aparţine acestei perspective conflictualiste este Wright Mills. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a doua jumătate a secolului XIX. aparţinând celor două mari tipuri de abordări. cumva la fel ca şi predecesorii săi. Merton. a fost martor la marile mişcări ale anului 1848. Nu mai putem vorbi de conflict. pe de alta parte. Evoluţionismul este şi el o perspectivă mai degrabă istorică de analiză a socialului. au avut o cariera cu mult mai semnificativă în ştiinţa socială. Conflictul şi critica socială fac parte practic în mod natural astfel din modelul sau.

la R. indiscutabil. Printre precursorii acestei perspective ar trebui să menţionam pe Charles Cooley cel care propune. chiar la începutul secolului al XIX-lea o teorie de factură interacţionalistă. Pentru Cooley. În vremea respectivă. Lucrarea sa fundamentală “Mind. o altă perspectivă semnificativă de analiză a socialului. este vorba de o construcţie subiectivă care determină un anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. Merton. Cu alte cuvinte. anii ‘20-’30 ai secolului trecut. oarecum în doi timpi. perspectivă care pleacă de la ideea că societatea este formată şi este reductibilă la interacţiuni. ilustrativă este legea lui Thomas. acea situaţie va deveni tensionată doar pentru că a fost astfel definită.prolific pentru cercetarea socială şi el va fi exemplificat şi concretizat în multe din temele pe care le vom trata. În acest sens. mai mult decât atât. fără a fi astfel în realitate. Adevăratul creator al interacţionalismului. Legea lui Thomas a căpătat o alta formă. ideile lui Weber. Cu alte cuvinte o profeţie se realizează tocmai pentru ca a fost făcută. Este vorba de interacţionalism. cel care propune o teorie consistentă de tip interactionalist. “Teoria sinelui oglindă”. aceea de a genera la nivel obiectiv ceea ce nu a existat decât la nivel subiectiv. care dă şi un conţinut mai 9 . Sunt preluate. şi apoi pentru ceilalţi interacţionalişti nu este importantă funcţionarea socialului. Mead a trecut relativ neobservat. dacă un subiect sau mai mulţi îşi definesc o anumită situaţie ca fiind conflictuală. lege care mai este denumită şi ca lege a definirii situaţiei şi care spune că dacă o situaţie este definită ca reală. speculându-se aceeaşi caracteristică esenţială a socialului. potrivit căreia sinele individului este format doar în interacţiunea cu ceilalţi. al doilea precursor important al interacţionalismului. Se impune ideea construcţiei socialului de către actorii sociali. în cadrul “legii profeţiilor care se autorealizează”. ci doar modul în care actorii sociali construiesc şi îşi reprezintă realitatea socială. Interacţionalismul va deveni o perspectivă majoră de analiză în sociologie abia în anii `40 o dată cu lucrările lui Herbert Blumer. este însă George Herbert Mead. care sunt ca nişte oglinzi în care un individ se observă pe sine. Mead fiind preocupat în primul rând de modul în care realitatea socială este construită de către subiecţi în cursul interacţiunilor dintre ei. să spunem. atunci ea va deveni reală prin consecinţele definirii ei ca reală. mai târziu. Self and Society” propune o nouă perspectivă în sociologie. Istoric cel puţin. înaintea funcţionalismului s-a impus. iar exemplul profeţiei comunismului de către marxism este cel puţin interesant. însă ele se articulează într-o manieră mult mai armonioasă.

şcoala care propune considerarea oraşului ca laborator social. alături de structuralism una dintre cele mai importante perspective de analiză a vieţii sociale. Atunci când vom vorbi despre comunităţile urbane vom detalia contribuţia acestei scoli la istoria sociologiei în acest secol. Pentru a vorbi de ştiinţă socială nu este suficient să luăm în calcul doar separarea metodologică şi totodată istorică de filosofia socială. Toate aceste perspective au fost descrise evident sumar şi oarecum analitic. 10 . Este vorba de prima mare şcoală de sociologie din America. lucrare în care autorul francez analizează datele statistice privitoare la rata sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite populaţii din Franţa şi Germania. reprezentată de R. specifică filosofiei. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren. Şcoala de la Chicago. la începutul secolului XX. Metodologia nu ne ajuta doar să diferenţiem cunoaşterea ştiinţifică de cea speculativă. în anii ‘20 în SUA. Cunoaştere comună şi cunoaştere ştiinţifică – sociologie ştiinţifică şi sociologie a simţului comun Am observat în paragrafele precedente că întregul proces de constituire a ştiinţei sociale a fost unul eminamente metodologic. Nu putem încheia acest capitol oarecum istoric şi nu doar teoretic fără a mai menţiona două momente istorice semnificative. este vorba de “Sinuciderea”. Este astfel consacrat termenul de interacţionalism simbolic pentru această perspectivă. este necesar să asumăm şi o altă diferenţă. Pe parcursul diferitelor teme le vom surprinde şi le vom particulariza. Este clar că de la un sociolog la altul. ci şi de cunoaşterea obişnuită. care este şi astăzi. de sociologul francez Emile Durkheim. cel care propune primul curs universitar de sociologie. dar şi prima lucrare de sociologie care se bazează pe date empirice.precis ideii de interacţiune.E. Interacţionalism simbolic pentru că interacţiunile dintre oameni sunt în fond interacţiuni în care se produc şi se schimbă semnificaţii. de cunoaşterea comună sau a simţului comun. la nivelul oraşului.Park şi…Sumner. iar uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi sociolog există numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. definindu-i în primul rând natura comunicaţională. Primul este marcat. Este vorba chiar de statutul de ştiinţă.

Cu toate acestea. de experienţă. Această formă de cunoaştere este superioară datorită principalelor ei atribute care o şi diferenţiază de cea comună: a) Se bazează pe evidenţe verificabile. de metode şi tehnici. numai că în acel caz este vorba nu de principii logicraţionale. de care nu aveam nevoie. ştiinţa a propus prin demersurile sale metodologice un tip complementar de cunoaştere. de nevoile imediate ale subiecţilor. sistematică şi acumulativă. Ea nu se poate desfăşura altfel. Este vorba atât de cunoaşterea lumii fizice. cea ştiinţifică. indiscutabil. d) Este obiectivă. cât şi a celei sociale. cunoaşterea ştiinţifică este mijlocită întotdeauna de concepte. “hic et nunc”. adică întotdeauna aici şi acum.Fiecare om are capacitatea înnăscută şi perfecţionată în decursul vieţii de a cunoaşte realitatea înconjurătoare. Cunoaşterea comună este subiectivă şi 11 . Faţă de cunoaşterea comună care este întotdeauna nemijlocită. c) Este precisă. Prin urmare cunoaşterea comună este esenţială pentru dezvoltarea umană şi ea nu poate fi niciodată înlocuită de cunoaşterea ştiinţifică. constatăm că nu ştim să fi văzut pe cineva. iar dacă cineva ne întreabă după aceea dacă am văzut mărar spre exemplu. sau ne amintim vag de două trei persoane deşi în realitate numărul celor care vindeau mărar ar fi putut fi egal cu cel al celor care vindeau morcovi. Cunoaşterea ştiinţifică îşi propune ca obiectiv esenţial verificarea informaţiilor cu care operează şi respinge din start orice tip de informaţii care nu se pot verifica. Să ne gândim doar la banalul exemplu în care atunci când mergem la piaţă să cumpărăm morcovi. un caracter înalt cuantificabil şi nu în ultimul rând informaţiile obţinute sunt sistematizate şi acumulate într-un corpus de cunoaştere care permite astfel evoluţia şi progresul acestui tip de cunoaştere. b) Are un caracter mijlocit. de instrumente de măsurare. Cunoaşterea comună este întotdeauna a unui subiect particular şi este condiţionată de orizonturile valorice. Principiile de sistematizare a cunoaşterii există şi în cunoaşterea comună. de interesele pragmatice. În afara unor asemenea competenţe de cunoaştere omul nu ar putea trăi nici în natură şi nici în societate. de preferinţele şi atitudinile acestuia. pentru a avansa real în cunoaşterea lumii. Cea mai importantă caracteristică este obiectivitatea. Instrumentele şi metodele îi asigură cunoaşterii ştiinţifice. o mult mai mare precizie. ci de interese pragmatice. percepem extrem de uşor aproape toate persoanele care vând aşa ceva. Uneori chiar şi percepţia este astfel influenţată.

aceasta este cea mai importantă limită a sa, care o face să difere esenţial de cunoaşterea ştiinţifică, care fiind la polul opus este obiectivă. Acest statut al cunoaşterii ştiinţifice face ca ea să fie independentă de subiectul care utilizează mijloacele de cunoaştere respective. Obiectivitatea asigură echivalenţa produselor de cunoaştere în raport cu subiecţii cunoscători, adică persoane diferite utilizând aceleaşi metode şi instrumente de cunoaştere, asupra aceleiaşi realităţi, vor ajunge la aceleaşi produse de cunoaştere. ÎNTREBĂRI DE VERIFICRE 1. Când a apărut sociologia şi care au fost primii fondatori? 2. Care sunt principalele abordări şi perspective în sociologie? 3. Care sunt diferenţele dintre realitatea naturală şi cea socială? 4. Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice în raport cu cea comună? 5. Care sunt principalele legi sociologice lansate în secolul XIX? 6. Ce reprezintă legea definirii situaţiei? 7. Care este prima lucrare de sociologie bazată pe date empirice?

12

Tema 2 Metodele de cercetare a realităţii sociale
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Măsurarea şi scalarea 2. Eşantionarea 3. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie Nu ne propunem în cadrul acestei teme decât o trecere în revistă a metodelor care, aşa cum am văzut în tema precedentă, sunt esenţiale pentru a asigura ştiinţificitatea demersului de cunoaştere a realităţii sociale. Metodele, împreună cu tehnicile lor aferente, vor fi prezentate şi exemplificate detaliat, separat într-un alt curs. Este necesar însă, în cadrul cursului nostru, să prezentăm succint conceptele şi termenii de bază ale metodologiilor de cercetare.

Măsurare şi scalare
Orice proces sau fenomen social trebuie să fie măsurat, evaluat pentru a fi cunoscut. Măsurarea se referă la anumite caracteristici ale respectivului fenomen, caracteristici care pot să aibă valori diferite şi tocmai din acest motiv este necesară. O caracteristică măsurabilă, specifică unui proces, fenomen sau produs social, poartă numele de variabilă. Aşa cum îi spune şi numele ea poate varia, adică poate lua diverse valori. Există două moduri în care pot varia aceste valori. Într-o manieră discretă, adică luând doar anumite valori date pe un anumit interval, sau dimpotrivă putând lua într-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile discrete şi variabile continui. Un grup poate să fie caracterizat de exemplu de o variabilă discretă cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sau a unei populaţii doar două valori, bărbat, femeie), în timp ce o populaţie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate fi caracterizată de o variabilă atitudinală (preferinţă de exemplu foarte mare, mare, moderată, mică sau foarte mică pentru un anumit lucru) care pe un interval să spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

13

Valorile pe care le poate lua o variabilă pot fi considerate într-o distribuţie ordonată şi atunci vom spune ca ele formează o scală. Scala reprezintă o distribuţie de valori. Scalele pot fi în principiu de patru tipuri. 1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relaţii de succesiune, ordine sau ierarhie între valorile pe care le poate lua o variabilă. Spre exemplu lista de bunuri pe care cineva le are în gospodărie (telefon, maşina de spălat, autoturism, frigider etc) poate forma o asemenea scală. Aşa cum se observă între valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi “achiziţii” sau “dotări casnice” nu există nici un fel de ordonare sau ierarhie. 2. Scale ordinale. Sunt scale în care valorile pe care le poate lua o variabilă sunt ordonabile după un anumit criteriu şi prin urmare scala prezintă ordonat aceste valori. Spre exemplu “aprecierea” unei anumite acţiuni întreprinsă de Guvern poate avea următoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord total. 3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc măsurarea unor variabile de tip continuu. Prin urmare, faţă de scalele ordinale ele propun un continuu între cele două valori polare (maxim şi minim) pe care le poate lua o variabilă. Înălţimea pe care o poate avea o populaţie dată este indiscutabil scalabilă pe un interval, în sensul că înălţimea unui membru din populaţie poate avea orice fel de valoare într-un interval dat. 4. Scale de proporţii. Sunt în fapt scale de interval în care există un punct natural de pornire a distribuţiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un punct natural de pornire, zero).

Eşantionarea
În ştiinţele sociale se lucrează însă rar cu populaţii întregi. Aceasta deoarece este greu să poţi observa, chestiona sau intervieva un număr foarte mare de persoane. Pe de altă parte, deloc de neglijat, investigarea unei întregi populaţii implică costuri uriaşe şi în mare parte inutile. Inutile pentru că în baza legilor statistice şi al calcului probabilităţilor se pot elabora eşantioane, adică grupuri de subiecţi dintr-o populaţie, care să fie reprezentative pentru întreaga populaţie studiată. Metoda poartă numele de eşantionare, şi presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selecţie 14

La cursurile de statistică şi de metodologie vor fi prezentate şi detaliate aceste aspecte.5%. metode în cadrul cărora obiectivul central nu este numărarea unor caracteristici standardizate. Valoarea acestui procent este dependentă în principal de numărul subiecţilor din eşantion. Pentru un eşantion de 1000 de persoane această limită este de aproximativ +/. poartă numele de estimaţie. există şi metode calitative de cercetare. aceeaşi variabilă. ne garantează că alegerea aleatoare a unui anumit număr de persoane ne produce un anumit grad de încredere în datele obţinute de la subiecţii din eşantion şi se produce astfel o estimaţie a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populaţiei). pentru că estimează.3 %. La un eşantion de circa 400 de persoane acest interval este de aproximativ +/. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie şi ştiinţele sociale Eşantionarea (cel puţin cea probabilistă) se utilizează însă cu precădere doar pentru un anumit grup de metode de cercetare. Alături de acestea. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal. Aceste limite ale estimării sunt date de regula în sistemul +/-n%. ci evaluarea lor. Precizia eşantioanelor nefiind dată de volumul populaţiei înseamnă că un eşantion de o anumită dimensiune are aceeaşi precizie fie că este elaborat pentru populaţia României fie pentru populaţia Chinei. de care am vorbit mai devreme. atunci când volumul eşantionului devine egal cu volumul populaţiei. în anumite limite de încredere. Dacă o anumită variabilă care caracterizează o populaţie poartă numele de parametru.aleatoare. adică se defineşte un interval limită în care se înscrie valoarea parametrului în raport cu estimaţia dată din analiza eşantionului. a unui anumit număr de subiecţi care pot fi investigaţi în locul întregii populaţii. valoarea parametrului. a) Ancheta sociologică b) Observaţia 15 . şi nu de volumul populaţiei. Este evident că limita devine 0 doar intr-un singur caz. Cu alte cuvinte legile statistice. adică valoarea unui anumit parametru este cuprinsă în realitate oriunde în intervalul de +/-5% faţă de estimator. măsurată la nivelul eşantionului. aţa cum o să vedem. Metodele cantitative sunt însă pe de departe cele mai clar consacrate în cercetarea socială şi de aceea cu ele vom începe.

Dacă un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama opinii care să aibă caracter public. Este evident ca interviul. adică la care nu există variante prestabilite de răspuns. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor sociologice sunt relativ des făcute publice. În principiu. spre deosebire de grila de interviu. iar sondajul de opinie asta îşi propune să măsoare. dar şi profesionalismul lui trebuie să fie mai ridicat. tocmai pentru uşurinţa cu care ele pot fi interpretate şi utilizate. punând uneori întrebări de clarificare care nu erau trecute în grilă. semistructurat. Sondajul de opinie este centrat însă doar pe întrebări care vizează opiniile subiecţilor. este sondajul de opinie. Instrumentele de lucru sunt practic similare. în funcţie de cât de structurată este grila de interviu. iar întrebările unui astfel de chestionar. nu pot măsura ceea ce nu există. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut de opinii publice. Un tip special de anchetă. în astfel de condiţii. mai mult decât atât se încearcă estimarea opiniilor care au caracter public şi nu doar a opiniilor personale. iar cetăţenii îşi exprimă anumite poziţii faţă de acea problemă atunci putem spune că opiniile lor au un caracter public.c) Experimentul d) Analiza documentelor sociale Ancheta sociologică Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare şi nu arareori ea este identificată cu cercetarea socială. Cu alte cuvinte atunci când o problematică se află în dezbaterea publică. care utilizează ca instrument ghidul de interviu. focalizată pe o problematică limitată. caz în care avem de a face cu o metodă strict calitativă de investigaţie. are marea majoritate a întrebărilor. în principal există două procedee care sunt utilizate în cadrul anchetei. sau nestructurat. şi care este confundat adesea cu ancheta. care utilizează ca instrument chestionarul şi intervievarea. Grila de interviu foloseşte prioritar întrebări deschise. Evident distincţia este nuanţabilă. pentru că el trebuie într-o măsură mult mai mare să se implice în procesul coordonării şi susţinerii investigaţiei. adică care au variante prestabilite de răspuns şi în care subiectul nu poate face altceva decât să aleagă un răspuns din cele oferite în chestionar. Libertatea operatorului de interviu este mai mare. Dacă Guvernul ia o anumită decizie de 16 . se utilizează chestionare administrate unor eşantioane reprezentative pentru anumite populaţii. poate fi de tip structurat. întrebări închise. Este vorba de procedeul chestionării. chestionarul.

care era focalizată pe analiza atitudinilor şi opiniilor indivizilor. Cu alte cuvinte ne putem oricând întreba dacă ce s-a măsurat corespunde exact cu ce se dorea a fi măsurat. se referă la precizia unei măsurători. de reorganizare a unor servicii proprii. Ea este indiscutabil cea mai veche metodă de cercetare ştiinţifică. şi se află de multe ori în metodologie într-o relaţie inversă cu validitatea. Avem de a face cu o metodă evident strict cantitativă în care esenţial este să identificam cantitativ anumite tipuri de comportamente. poate fi: • • • observaţie structurată observaţie nedistorsionantă observaţie participativă Observaţia structurată poartă acest nume pentru că în cazul ei se utilizează în mod obligatoriu o grilă de observaţie (protocol de observaţie). fidelitatea. Observaţia propriuzisă constă tocmai în notarea ordinii şi a numărului de comportamente de un anumit tip pe care le-am prevăzut în grilă. În sociologie observaţia îşi propune. cu siguranţă că se pot contura opinii cu caracter public faţă de aceasta măsură. Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca nişte simple “termometre” pentru a lua “temperatura” populaţiei în anumite probleme arzătoare şi de actualitate. Observaţia sociologică. comparativ cu ancheta. structurată) diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observăm. Este 17 .interes public. Precizia observaţiilor este extrem de mare şi deci putem spune că fidelitatea măsurării respective este şi ea mare. analiza comportamentelor verbale şi nonverbale pe care oamenii le au în diferite situaţii. atunci o întrebare privind favorabilitatea populaţiei faţă de respectiva decizie nu poate măsura o opinie cu caracter public. decizie care nu vizează interesul larg. să zicem majorarea preţului la anumite produse care sunt de larg consum. Sunt utilizate de asemenea pe scară largă în campaniile electorale pentru a surprinde dinamica preferinţelor electorilor. Această caracteristică. Observaţia sociologică Observaţia sociologică este o metodă de cercetare care este preluată direct din metodologiile de cercetare ale ştiinţelor naturii. în funcţie de modul în care se desfăşoară şi se înregistrează datele. Acesta este un instrument relativ simplu în care sunt trecute (într-o formă organizată. adică cu corectitudinea măsurătorii. Daca Guvernul ia însă o decizie strict tehnică.

în alte ştiinţe sociale. unde se studiază comunităţi total diferite de cele în care trăim noi. utilizarea lor fără ştirea subiecţilor ridică şi probleme de ordin deontologic. de situaţii şi de indivizi unde avem deja o anumită cunoaştere prealabilă care ne face capabili să construim o grilă care să structureze observaţia. tind să îşi modifice comportamentele. Dacă vreau să studiez comportamentul nonverbal al profesorilor în timpul predării şi asist evident la ore. Din experienţa cotidiană ştim că practic întotdeauna oamenii. 18 . Principiul este simplu şi rezidă în utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi aparatura de înregistrare audio sau video. Este evident ca aceste procedee nu pot fi folosite oricând şi oriunde. noi sau doar modificate. s-ar putea să nu înţelegem nici măcar limba. Observaţia structurată are două mari neajunsuri. Primul se leagă de ceea ce tocmai am prezentat. Dacă dorim să cercetăm de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate în societate) este posibil să nu ştim la ce tip de comportamente ne putem aştepta în anumite situaţii. Se pune însă problema dacă această prezenţă a observatorului nu influenţează comportamentele celui observat.posibil de exemplu ca în grila noastră să nu surprindem exact un anumit tip de comportament. pereţi speciali cu oglinzi semitransparente sau un sistem de televiziune cu circuit închis. ele ca atare pot să fie vizibile şi. Mai mult. adică care nu distorsionează comportamentele celui observat. Pentru a înlătura un asemenea neajuns a fost propusă metoda observaţiei nedistorsionante. nu în ultimul rând. Există însă domenii de cercetare în care acest lucru nu este posibil. Pentru o gamă relativ largă de subiecte de cercetare observaţia nedistorsionantă poate fi însă utilizată cu succes. Există posibilitatea ca grila să fie extrem de precisă şi să descrie un număr extrem de mare de comportamente. atunci se pune problema dacă nu cumva în realitate profesorul are anumite comportamente. cu atât mai puţin alte tipuri de comportamente. O a doua problemă pe care o ridică observaţia structurată este aceea a limitării posibilităţii ei de utilizare. ea poate fi utilizată doar pentru acele tipuri de domenii. însă tocmai acest lucru poate face ca identificarea şi notarea lor să fie disfuncţională. iar observatorul care aplică grila să nu poată identifica corect un anumit gest. tocmai pentru că cineva îl observă. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar să fii întrun anume gen de contact cu aceea persoană. atunci când se ştiu observaţi. Aşa cum am spus. cum ar fi antropologia.

adică numai observaţia în sine. interviuri nestructurate cu acei membrii. Cercetătorul american a dorit să facă la uzinele amintite un experiment în care se cerceta modul în care productivitatea muncii (considerata variabila dependentă) era influenţată de diferiţi factori de mediu. laboratoare. este experimentul. cel puţin. Elton Mayo. treptat. în realitate această metodă este regăsită într-o manieră mai complexă. Cercetarea participativă ne-a condus din nou în domeniul investigaţiilor de tip calitativ. efectul Howthorne. Acest efect disturbator poartă un nume special. însă trebuie să reamintim că sunt în general valabile toate comentariile pe care le-am făcut deja în cadrul observaţiei structurate şi a celei nedistorsionante. pentru că observatorul nu doar va observa. În principiu. 19 . se leagă de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însuşi. Din interior. adică acel gen de observaţie în care subiectul participă direct la activităţile grupului. ca şi produsele culturale ale grupului în cauză. evident el va realiza. Experimentul presupune în mod normal condiţii speciale de realizare. grupurile studiate. îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea. ea fiind o metodă eminamente calitativă şi deci implicit astfel este şi observaţia participativă. Cea mai importanta observaţie. fenomen sau comportament. Se poate realiza însă şi in mediul în care subiecţii. comunităţii pe care o studiază.În astfel de cazuri se poate utiliza observaţia participativă. Aceasta după numele uzinelor unde a fost descoperit la începutul secolului trecut de către unul dintre pionierii sociologiei industriale. asupra căreia insistăm în mod special. într-o perioadă de timp destul de mare. aparatură de înregistrare etc. ca şi cercetare participativă. într-o situaţie controlată de experimentator în care controlul presupune în fond manipularea unui factor (variabila independentă) pentru a observa modul în care variază caracteristicile pe care le urmărim şi care poarta numele de variabile dependente (pentru că depind de variabila independentă). se încearcă observarea şi implicit măsurarea unei variabile care caracterizează un anumit proces. un astfel de observator este capabil să identifice şi să înţeleagă diversele comportamente. Observaţia participativă rareori este utilizată ca atare. El poate face acest lucru declinându-şi sau nu calitatea de observator. ci participând la viaţa grupului sau a comunităţii în cauză. Experimentul O metodă specială care derivă direct din observaţie şi care mai este numită şi observaţie provocată.

de deces. după o perioadă de timp se ajungea relativ rapid la randamentul dinaintea schimbării respective. care erau produse tocmai de experiment. cărţi). datele înregistrate este posibil să fie într-o anumită măsură expresia tocmai a metodei de investigaţie utilizate. Numai ca şi orice scădere a aceloraşi variabile conducea la acelaşi efect. putem spune că experimentul se studia pe sine. certificate de naştere. Analiza conţinutului pleacă de la ideea exprimării cantitative a anumitor unităţi de 20 . De fapt. Orice creştere a variabilei independente (zgomot. fişe medicale. lumină) ducea la creşterea productivităţii muncii. (toate variabile independente). variaţiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variaţiilor de la nivelul mediului. etc. cât şi în al doilea război mondial. În realitate muncitorii respectivi reacţionau la schimbarea pur şi simplu a mediului. dacă se schimbă nivelul luminii să zicem. ca şi la observaţia structurată de altfel. ci şi procesele şi fenomenele. cv-uri. etc. căldură. Rezultatele au fost paradoxale. De altfel.Era vorba de nivelul iluminării atelierelor respective. emisiuni tv/radio. memorii etc) Principala tehnică de analiza a acestor documente este tehnica analizei de conţinut. scrisori. în special de Marea Britanie. inclusiv contemporane. De acest efect trebuie să ţinem cont în orice tip de investigaţie socială în care observatorul poate influenţa. pentru că ce se observa în final. Ea a fost lansată în perioada interbelică şi s-a utilizat masiv atât pentru a investiga fenomenele politice din URSS (faţă de care exista o blocadă comunicaţională). devenind mai atenţi din această cauză şi având implicit un randament mai bun. Documentele sociale pot fi: • • • publice (exemplu. hotărâri de divorţ. cel puţin prin prezenţa sa comportamentul subiecţilor pe care îi studiază. acte de proprietate.) personale (autobiografii. de temperatura. de nivelul zgomotelor. dincolo de experiment. Analiza documentelor sociale Un tip special de metodă care ne permite să studiem în ştiinţele sociale nu doar prezentul. Concluzia care poate fi trasă este aceea că în orice experiment. Adică pur şi simplu participarea la experiment îi făcea pe oameni mai atenţi şi mai eficienţi. Evident acest tip de analiză este posibil de realizat faţă de documentele sociale ale oricărei societăţi. ca şi produsele culturale ale societăţilor trecute. oficiale (acte. este analiza documentelor sociale. ziare.

Putem studia de exemplu modul în care s-au format relaţiile de 21 . La limită. care pe o perioadă de mai bine de un deceniu a reflectat în fapt schimbările din societatea americană. Se pot efectua însă şi analize de documente la fel de bine. etc. editorialul. temele (sunt propoziţii care exprimă anumite idei faţă de un subiect dat.) personajele Sunt utilizate ca unităţi de analiză în special în analiza unor produse culturale care implică sau acceptă interpretări prin prisma unor analize de personaj. adică de interviu de grup.analiză pe care le identificăm într-un anumit document. Un astfel de tip de investigaţie este cercetarea participativă pe care am amintit-o deja şi in cadrul căreia se utilizează atât observaţia cât şi ancheta pe baza de interviu. în care se pot reuni mai multe metode simultan. el este un tip mult mai complex de investigaţie în care se pot realiza şi experimente (sau pot fi părţi ale unor experimente). “Monarhia a distrus cultura romanească”. cuvintele (se presupune cuantificarea apariţiilor anumitor cuvinte. Există de asemenea un alt tip de investigaţie complexă. se pot aplica teste. (dăm câteva exemple tot din domeniul comunicării politice: “monarhia este singura soluţie pentru România”. de exemplu de câte ori apare cuvântul dreptate într-un program electoral). Putem spre exemplu studia evoluţia rolului femeii în societatea americană. Cu toate acestea. este un tip de anchetă. Unităţile de analiză clasice sunt: spaţiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat anumitor probleme spre exemplu). Studiul de caz se realizează evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o problematică dată. studiind personajele feminine dintr-un serial ca Dallas. de exemplu. Tipuri speciale de investigaţii Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fără a aminti câteva tipuri speciale de investigaţii. articolul. este vorba de studiul de caz. care implică utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau complementare. se pot face analize de documente (asupra conţinutului comunicării membrilor în cadrul focus grupului etc). Un alt tip de investigaţie. “Comunismul este de vină pentru starea naţiunii” etc. derivat din anchetă este focus grupul. itemul Este în fapt un tip special de produs care este analizat ca atare.

Putem utiliza chestionare. ultimele două tipuri de investigaţii complexe pe care le prezentam se leagă de analiza temporală a unor procese sociale. Ce este un experiment sociologic? 8. putem să facem observaţie participativă etc. Care sunt principalele tipuri de scale? 4. pe o anumită perioadă de timp. pe o anumită perioadă de timp. Este vorba de analiza longitudinală şi de studiul panel. în timp ce în cazul panelului se utilizează acelaşi instrument în raport cu exact acelaşi eşantion. Ambele tipuri de investigaţii sunt utilizate în analiza dinamicii proceselor sociale şi evident sunt extrem de utile pentru analiza socială. asupra aceleiaşi populaţii. În fine. Ce sunt variabilele şi câte tipuri de variabile există? 2. Toate metodele şi tehnicile aferente utilizate au însă acelaşi obiectiv de cercetare. Ce este ancheta sociologică şi care sunt principalele tipuri de anchetă? 5. grilă de observaţie etc) aplicat unor eşantioane similare decupate la nivelul aceleiaşi populaţii. Diferenţa dintre cele două tipuri de investigaţii este aceea că în cadrul analizei longitudinale se utilizează acelaşi instrument de cercetare (chestionar. Care sunt principalele tipuri de investigaţii complexe în cercetarea socială? 22 . Ce este eşantionarea? 3. Ce este efectul Hawthorne? 9. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. ideea fiind aceea de a utiliza aceeaşi metodă. putem realiza interviuri. Care sunt avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de observaţie? 7. Ce este analiza documentelor şi care sunt principalele tipuri de unităţi de analiză a conţinutului documentelor? 10. într-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen. cu aceleaşi instrumente de investigaţie. În cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode.muncă într-o comunitate industrială mică studiind cu diverse metode. Care sunt tipurile de observaţie sociologică? 6. o singură comunitate pe care o considerăm reprezentativă.

Ce este cultura 2. În realitate lucrurile nu stau mai niciodată aşa cum cred filosofii. cu excepţia celui genetic. Şi nu astăzi. omul este puternic. Cu siguranţă inteligenţa i-a înmulţit de mii de ori aceasta putere. prin natura sa animală. în forme diferite. şi de la care plecăm în analiza noastră este următoarea: Cultura reprezintă toate modurile de gândire. Una dintre acestea este aceea legată de natura firavă a fiinţei umane. Ce este cultura? Nu este deloc uşor să defineşti cultura. în raport cu natura. orice ştiinţă socio-umană are de a face cu cultură sau cu produse culturale. Doar 20 de specii de animale atacă necondiţionat omul. omul a fost văzut de moderni într-o totală inferioritate. transmise de la o generaţie la alta prin comunicare sau prin orice alt mijloc. Cea mai simplă definiţie pe care o putem da. s-a spus chiar. Este firesc pentru că. Acum vreo două decenii cineva a numărat peste 2000 de definiţii date acesteia. ci din totdeauna. în raport cu restul animalelor.Tema 3 Cultura După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. într-o formula atât de plastică că omul este o “trestie gânditoare”. În sine. Dar dincolo de inteligenţă omul a creat ceva în jurul său care l-a făcut şi îl face cel mai puternic animal care a existat vreodată pe această planetă. Structura culturii 4. Omul este şi a fost mereu unul dintre cele mai puternice animale. Este vorba de chiar mediul pe care şi l-a construit şi în care trăieşte şi care formează ceea ce sociologii numesc cultură. Tipologia culturii Există extrem de multe prejudecăţi pe care modernitatea le-a adus cu sine în istorie. doar gândirea fiind cea care l-a făcut capabil să poată supravieţui. de comportament şi de producţie. Cultura şi civilizaţia 3. Omul însă atacă absolut toate speciile. 23 .

Că noi le acordăm o importanţă diferită în societate este o problema diferită. care vine din limba latină şi care se referă mai mult la cultivarea spiritului (de la cultivarea pământului). pentru ca învăţarea este procesul de bază prin care se poate asimila cultura şi indiscutabil că învăţarea este un substitut pentru genetică. este tratată chimic (epurată) sau îmbuteliată etc. Majoritatea comportamentelor animalelor sunt condiţionate de instincte în timp ce în cazul oamenilor majoritatea comportamentelor sunt indiscutabil condiţionate de învăţare. Spre exemplu. Faţă de accepţiunea obişnuită a termenului. prin orice mijloace negenetice. este pompată. trebuie să înţelegem că din punct de vedere strict cultural între “Luceafărul” lui Eminescu şi înjurăturile strigate pe stadioane nu există nici o diferenţă. 24 . Mai mult. Bunele maniere sunt indiscutabil un produs cultural.Cu alte cuvinte tot ceea ce este produs sau utilizat de către om şi care este susceptibil de a fii transmis generaţional. în sens ştiinţific cultura nu se refera doar la produsele de elită create într-o societate. bem în anumite locuri. Revenind la definiţie observam că genetica este pusă oarecum în opoziţie cu cultura. apa în sine este un produs cultural pentru că ea circulă prin ţevi. există permanent o “îmbrăcăminte” culturală a acestora. care sunt produse culturale. însă şi scrierea de obscenităţi pe pereţii toaletelor sunt un produs cultural. Mai mult. rezultă că o condiţie a existentei culturii este aceea a capacităţilor de învăţare pe care le are fiinţa umană. Prin urmare. etologii demonstrând. Există cu siguranţă o baza instinctuală a comportamentelor şi în cazul omului numai că. ci doar cu un rudiment. reprezintă cultura. Dacă aşa stau lucrurile aceasta înseamnă că orice animal poate fi producător de cultură în măsura în care are capacitatea să înveţe şi să transmită unor urmaşi anumite comportamente învăţate. Într-un fel aşa stau lucrurile. spre exemplu. ci la orice fel de produs. chiar şi în cazul celor mai puternice instincte umane. că multe animale de pradă nu ştiu să vâneze dacă nu vad înainte alţi prădători din propria specie cum vânează. deşi consumul apei ţine de un instinct esenţial de supravieţuire. Este evident că învăţarea este prezentă şi la animale. din ceea ce am prezentat. Ambele producţii sunt producţii culturale şi atâta tot. Evident că nu avem de a face cu o cultură în sensul propriu al termenului. conducte. bem totuşi apă din pahare sau căni. dar experimentele aceloraşi etologi au arătat că un şoarece are capacitatea de exemplu să înveţe şi să “predea” unui alt şoarece modul în care se poate ieşi dintr-un labirint.

ambele componente. De aici. Cu alte cuvinte nu natura materială sau 25 . societăţi în care evident bătrânii nu mai pot avea acelaşi statut. respectiv societatea care o posedă. Cu toate acestea în limbajul obişnuit. Modul prioritar în care această transmitere are loc face ca o cultură. în timp ce civilizaţia pe cea spirituală. Nu poate exista producţie spirituală fără un suport material. aşa cum orice producţie materială asumă în realitate idei. Dacă de exemplu ni se pare firesc să spunem că locuitorii din comuna Ghimpaţi au propria lor cultură. structuri de conducere de genul “sfatului bătrânilor”. facem distincţie între cei doi termeni. sa aibă un anumit tip de profil. La nivelul cunoaşterii comune a fost consacrată o diferenţă între cei doi termeni ca ţinând de natura materială sau spirituală a produselor etichetate cu cei doi temeni. rolul bătrânilor este fundamental pentru că ei sunt principalele arhive ale tezaurului comunitar. Este indiscutabil că putem împărţi produsele culturii în materiale. Societăţile care practică scrierea şi care o utilizează prioritar pentru transmiterea culturii sunt societăţi istorice. Într-o astfel de societate spre exemplu. Transmiterea culturii este prin urmare un proces vital pentru orice societate. norme de utilizare etc. adică tangibile. Este vorba de termenul de civilizaţie. în vechime. în proporţii diferite desigur. folosit în strânsa corelaţie cu termenul de cultură. Cu alte cuvinte cultura ar desemna în special latura spirituală a creaţiilor dintr-o societate. atunci aceste societăţi vor avea un anumit tip de structură şi de produse culturale. parcă nu ni se pare la fel de firesc să vorbim de civilizaţia din Ghimpaţi. norme). idei. pentru că ceea ce nu se poate transmite nu aparţine culturii. Cultura şi civilizaţia Pentru a preciza şi mai clar înţelesul conceptului de cultură trebuie să încercăm să îl diferenţiem de un alt termen uzual. Spre exemplu dacă forma fundamentală de transmitere este comunicarea orală. uneori chiar ca şi sinonim. Prin urmare expresia “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere” nu este în realitate decât expresia unor rudimente ale unei culturi rurale nemoderne. şi spirituale (valori. Numai că orice fel de produs cultural are prezente.Un alt aspect interesant. Acest gen de dihotomie este deci incorect pentru că postulează o imposibilitate. relevat de definiţia pe care am utilizat-o. pe drept cuvânt. În realitate diferenţa între cele două concepte este dată de funcţionalitatea culturii şi nu de natura produselor sale. este acela legat de faptul că orice cultură există doar într-o formă comunicaţională.

miturile. cultural vorbind. care deci “exportă” produsele culturale proprii. vom descoperi trei componente majore ale culturii: ! componenta ideatică ! componenta normativă ! componenta obiectuală Componenta ideatică se referă la totalitatea ideilor. Cu siguranţă însă că cel mai vizibil va rămâne evident aparatul ca atare. Orice fel ce comunitate sau societate are o cultură proprie. Componenta normativă se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o societate. Există însă culturi “dezvoltate” ale căror produse culturale sunt preluate de alte societăţi. Pe de o parte putem vorbi de norme ideale. anumite norme de organizare a locuinţei. Normele sociale sunt extrem de diverse. Distincţia greşită pe care am prezentat-o mai devreme. Am distins între o componentă materială şi una spirituală. putând spune chiar că trăim în permanenţă într-un univers normativ. respectate şi care determină anumite reacţii ale membrilor unei comunităţi. trebuie să înţelegem că o dată cu televizorul noi am importat. Definirea normelor poate fi făcută însă în două maniere diferite. care sunt idei care sunt preţuite. adică de norme prescrise şi de regulă consfinţite formal. ca şi normele de utilizare care au fost preluate o dată cu amfora. ceea care în fond îi dă identitate şi îi asigură supravieţuirea sau dezvoltarea. diverse stiluri de viaţă etc. pentru că în acest gen de împrumuturi culturale cele mai vizibile sunt indiscutabil produsele materiale. decât ideile.spirituală este esenţială. şi anumite norme şi tipuri de comportament. spre exemplu consacrarea limitei de viteză în localitate 26 . Este mult mai uşor de observat amfora preluată de la greci . Valorile ghidează în general acţiunile oamenilor şi totodată ele sunt o bază pentru marea majoritate a normelor sociale. modurile de fabricaţie. dacă vom rafina analiza însă. Acestea sunt în fond modele prescrise de comportament pentru anumite situaţii sociale. adică a unităţilor de semnificaţie (propoziţii cu semnificaţie) care sunt vehiculate într-o societate dată. O categorie specială a acestora o formează valorile. ci modul în care produsele culturii sunt difuzate la alte comunităţi sau societăţi. Structura culturii Discuţia anterioară ne-a condus la ideea că există o anumită structură internă a culturii. În asemenea cazuri vorbim de civilizaţii. La fel. în lumea contemporană. capătă astfel o explicaţie.

Mai sunt necesare două precizări conceptuale. Aceste norme nu sunt învăţate însă doar de posesorii noii tehnologii. atunci trebuie să considerăm că. este lesne de înţeles. În realitate există cel puţin trei tipuri de norme asociate unei tehnologii. însă tehnologia este un bun public şi de aceea toţi 27 . care gravitează doar în jurul teoriilor despre conducere). Ori de câte ori avem asociate idei şi norme vom spune că avem de a face cu ideologii (într-un sens evident mai larg decât sensul obişnuit. Putem extrapola aceste idei şi atunci am putea vorbi şi de o cultură ideală (definită în termeni normativi. care se cheamă “Teoria devalajului cultural”. Ea spune că la introducerea oricărei noi tehnologii se produce un decalaj între asimilarea normelor tehnice (primele asimilate pentru că fără ele nu am putea utiliza respectiva tehnologie) şi normele de organizare şi cele sociale. am putea să descoperim că nu este respectată şi că în fapt norma de viteză reală (statistică) este de 55 km la ora şi nu 50. în realitate.la 50 km la oră este o normă formală. Dacă luăm ca exemplu tehnologia automobilului.Ogburn a lansat chiar o teorie în acest sens. dincolo de normele strict tehnice de funcţionare a maşinilor. Cu alte cuvinte trebuie să înţelegem că în fond orice tehnologie. norme etc. maşinile. dacă am sta să măsurăm viteza cu care merg în medie. W. Limita de viteză definită ideal. cum ar trebui să fie anumite produse culturale.) şi de o cultură reală. avem nevoie şi de norme de organizare (ex. Numai că în viaţa socială se respectă de multe ori ceea ce am putea numi norme statistice (în sensul că sunt respectate de cei mai mulţi) adică norme care există în realitate în sensul în care ele se impun în practica socială. Este vorba de normele pur tehnice. Maşina poate fi proprietatea personală a cuiva. La fel ca şi în cazul ideologiilor avem de a face cu definiţii generice pentru cei doi termeni. Între modalităţile de asimilare a lor pot exista chiar diferenţe însemnate. Tehnologiile în cadrul culturii ocupă un loc cu totul special. care se referă la modul în care oamenii utilizează. valorifica şi îşi schimbă modul de viaţă datorită noului mijloc de transport. de normele de organizare şi de normele sociale ataşate respectivei tehnologii. iar pe de alta parte. Natura normativă a tehnologiilor trebuie să o înţelegem însă într-un cadru mai larg decât cel al cunoaşterii obişnuite. dacă dorim să studiem cultura ideală sau pe cea reală. La nivel comun reducem tehnologia la nişte obiecte şi la nişte norme tehnice asociate. cultural se poate reduce la o asociaţie între anumite obiecte şi anumite norme. dar şi de norme sociale. Într-o asemenea situaţie avem sigur de optat atunci când analizam cultura. regulile de circulaţie). orice asociere a unor obiecte şi a unor norme formează o tehnologie.

adică societăţi în care există un puternic cult al normelor sau există o mare toleranţă faţă de încălcarea normelor. cât şi recompensa. La fel. Putem vorbi şi de societăţi anomice. fie pozitiv fie negativ. Aceasta pentru că în sociologie prin sancţiune vom înţelege atât pedeapsa. Şi pietonii cunosc regulile de circulaţie. impuse în practica socială reală. Aceasta reprezintă un element esenţial în caracterizarea unei anumite societăţi. precisă (definite ideal). de la începutul secolului XX. care sunt asimilate mai greu faţă de cele tehnice. deşi existau doar două maşini. adică de societăţi în care există o disoluţie a ordinii normative. se produce un decalaj cultural. Putem vorbi de societăţi caracterizate de regimuri normative puternice sau slabe. tradiţii Sancţiuni slabe Legi civile Obiceiuri 28 . adică exprimabile într-o forma scrisă. unde.membri societăţii în care a pătruns aceasta tehnologie trebuie să cunoască aceste norme. La debutul noilor tehnologii în special datorită normelor sociale. Termenul de anomie în sens de disfuncţionalitate normativă a fost propus de Emile Durkheim fiind un concept esenţial în analiza sinuciderilor. Pe de alta parte normele pot fi formale. în orice societate. în fapt pedepse. Pedepsele pot fi puternice sau slabe (ca şi consecinţe în raport cu subiecţii). televiziunea la începuturile sale a produs extrem de multe efecte negative datorită în principal suprautilizării sale de către telespectatori. sancţiuni. Este celebru cazul unui mic orăşel din Australia. adică fără o formă scrisă. sau pot fi informale. pentru Ogburn. în sensul că a sancţiona un act înseamnă ai da un anumit tip de calificativ. în prima săptămână ele s-au tamponat de trei ori şi să ţinem cont de faptul că viteza acelor maşini nu depăşea cu mult viteza unor căruţe. Dacă luam în consideraţie aceste două caracteristici atunci putem construi o matrice în care vom descoperi patru tipuri de norme sociale: Sancţiuni puternice Norme formale Norme informale Legi penale Morala. şi ei sunt beneficierii acesteia etc. este dealtfel cauza accidentelor “stupide” ca şi a efectelor negative pe care toate tehnologiile cu impact public le au în faza de iniţiere. Totalitatea normelor dintr-o societate formează ordinea normativă. Nerespectarea normelor atrage în mod normal. care. şi ei ştiu cum poate fi utilizată o maşină în societate.

care sunt unităţi de semnificaţie purtate de un semnal. normele morale au exprimate sancţiuni foarte dure. Evident aceleaşi semne pot utiliza mai multe tipuri de semnale. Dacă culoarea roşie a semaforului ne indică interdicţia accesului. La fel. Limbajul – pivotul culturii Dacă ne întoarcem pentru un moment la definiţia culturii de la începutul acestei teme ne aducem aminte că elementul fundamental de caracterizare al culturii îl reprezentă transmiterea culturală de la o generaţie la alta. chiar dacă nu în aceasta manieră şi în viaţa cotidiană. Şi plasa pe care o punem în autobuz pe un scaun poate juca rolul de semn pentru ca ea semnifică o interdicţie de acces (locul acela este ocupat). în timp ce pentru majoritatea obiceiurilor încălcate nici nu există sancţiuni. Regulile sintactice. Orice limbaj poate funcţiona doar pe baza a două tipuri de reguli. ca orice sistem de semne şi de reguli de utilizare a acestora capabile de a transmite mesaje. Semnalul este suportul fizic al semnului. care sunt reguli de combinare a semnelor între ele (un caz particular pentru 29 . Evident codul morse este un astfel de limbaj. formele şi modalităţile în care acesta funcţionează determină anumite profile ale culturilor în cauză. Legile penale exprimă întotdeauna sancţiuni privative de liberate sau penalităţi foarte mari. dar putem vorbi şi de un limbaj nonverbal. Mai mult. alta decât cea referitoare la sine. Această transmitere este în principal un proces de comunicare care are la bază limbajul. lumina roşie ca atare reprezintă semnalul. Rezultă deci că limbajul este un instrument esenţial pentru orice fel de cultură. mergându-se până la izolarea totală (socială) a individului în comunitate. Adică orice poate fi purtător de semnificaţie. în timp ce legile civile au sancţiuni pecuniare moderate sau mici. La baza oricărui limbaj stau semnele. Când vorbim de limbaj avem în vedere în primul rând limba naturală. de un limbaj al florilor (anumite flori au anumite semnificaţii şi sunt utilizate pentru a transmite aceste semnificaţii) şi desigur putem continua. aşa cum acelaşi tip de semnal poate avea asociate semnificaţii diferite.Această clasificare este indiscutabil una cu care operăm. însă limbajul este definit mult mai larg. Studiul limbajului este din aceste motive un mijloc esenţial de analiză culturală. Cea mai simplă definiţie dată semnelor îi aparţine lui Umberto Eco care definea semnele ca “orice este pus pentru altceva”.

f. care nu au formule gramaticale pentru timp în limba lor. Un simplu obiect. o normă de salut etc. Aceste elemente funcţionează într-o cultură integrate în anumite complexe culturale. care reuneşte muzică.limba naturală este gramatica) şi reguli semantice. sunt exemple în acest sens. pentru simplu motiv ca el are un sens al relativismului asumat la nivelul limbii. dar au în schimb formule de relativizare pe care noi nu le posedăm. norme pentru cei care dansează (o componentă strict tehnică prin urmare) şi cu siguranţă chiar şi o anume îmbrăcăminte 1 Termen utilizat in semiotica. prin anii 30 ai secolului trecut au lansat o teorie extrem de şocantă. Dar există o legătură între modul în care gândim şi limbajul pe care îl avem? Doi savanţi americani. versuri. chiar limbi naturale diferite. Un lingvist chiar afirma că un copil chinez. Cu alte cuvinte un român şi un japonez s-ar putea să vadă lumea în realitate diferit pentru că posedă limbi extrem de diferite. Cultura. deci care nu au o baza comună de derivaţie care indiscutabil estompează diferenţele. dar nici minotaurii sau ingerii. Am putea să ne întrebăm bunăoară cum gândesc timpul chinezii. o melodie. însă numai pentru limbi care sunt extrem de diferite. Klingonieinii din filmele s. Ea poate fi corectă. Gândirea nu poate funcţiona fără semne şi reguli de operare cu ele. Aceasta pentru ca un semn nu trebuie sa aiba o corespondenta obligatorie in relaitate. 30 . Cu ale cuvinte ipoteza spune că oamenii care au limbaje diferite. datorită limbii pe care o învaţă încă din primii ani de viaţă. Edward Sapir şi Bejamin Whorf. Adica putem avea semne si pentru ceea ce nu exista in realitate si este definit doar culural. adică fără limbaj. adică în sisteme în care sunt asociate mai multe elemente. În afara acestor reguli limbajul nu poate exista. Dansul spre exemplu este un complex cultural. de a o înţelege şi de a ne-o reprezenta este dependent de limbajul pe care îl posedam. stiinta semnelor. văd şi înţeleg lumea în forme diferite. nu exista in realitate. de U. Ea poartă numele de teoria sau ipoteza relativismului lingvistic şi stipulează faptul că modul nostru de a gândi lumea.Eco pentru a desemna intelesurile culturale ale semnelor. Dar nici noi nu putem gândi realitatea în afara unor asemenea reguli şi evident în afara limbajului. care sunt reguli de corespondenţă între semne şi realităţile (sau unităţile culturale)1. subcultura şi contracultura Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural. Desigur este o ipoteza provocatoare. ar putea să înţeleagă teoria relativităţii a lui Einstein mai bine decât orice fizician european.

de considerare a propriei culturi în centrul sistemului referenţial de raportare la realitate poarta numele de etnocentrism. ca femeile. un anumit stil de viaţă etc. însă pot avea complexe culturale proprii care să le diferenţieze. ori sectele religioase. ca în fiecare dimineaţa spre exemplu îşi bagă un beţişor cu păr în gură. ar veni în România pentru câteva zile şi ar trăi printre noi. Orice societate tinde să considere că produsele din propria sa cultură sunt superioare celor din alte culturi. adică de culturile care aparţin unor comunităţi care şi-au dezvoltat complexe culturale proprii. el se referă exclusiv la ideea apartenenţei şi deci a raportării la o cultură dominantă şi nimic mai mult.. Putem vorbi atunci de o cultură dominantă. ce ar putea povesti alor săi. xenocentrism şi relativism cultural Închipuiţi-vă că un tânăr bărbat dintr-un trib arhaic de undeva din Oceania. vai vânate cu multe zile înainte. Trebuie să precizăm însă foarte clar că termenul de subcultură nu are nici un fel de conotaţie peiorativă.etc. de subcultri ale unor comunităţi care au valori. că obiceiurile şi tradiţiile proprii sunt mai importante şi mai corecte. ca şi de subculturi.ce prostie !!. 31 . Aceasta atitudine. Mai multe comunităţi pot avea aceeaşi cultură de bază. S-ar întoarce apoi în tribul său şi. dar vai cel mai sinistru lucru este că oamenii ăia albi nu sunt normali. de exemplu subcultura rockerilor şi putem continua cu alte exemple. în care pot să existe formule de comunicare proprii. mănâncă numai mortăciuni. Ei nu îşi omoară singuri animalele. dezvoltă uzual contraculturi. norme şi stiluri proprii de viaţă. numai când pot fi considerate într-o relaţie polara (deci opuse) cu acestea atunci putem spune că respectiva subcultură formează o contracultură. continuaţi să vă închipuiţi. Dacă complexele culturale ale unei subculturi au un corespondent şi în cultura dominantă. care nu a văzut niciodată lumea civilizată. Ar povesti de exemplu că oamenii ăia albi sunt tare ciudaţi. El exista în orice cultură şi este unul din factorii fundamentali ai conservării identităţii culturale a unei comunităţi. ci le iau gata moarte. Comunităţile marginale. Etnocentrism. Ce sinistru să mănânci cadavre!!! Cu siguranţă că şi nouă ni s-ar părea ciudate multe din produsele culturii tribului din care face parte tânărul bărbat de care vorbeam. de exemplu. absolut toate îşi acoperă sânii cu tot felul de cârpe . unii spuneau ca era vorba chiar de săptămâni. Subculturile pot să aparţină unor comunităţi profesionale (de exemplu putem vorbi de o subcultură a medicilor. grupurile deviante.

Să ne gândim că fără xenocentrism astăzi în România nu am fi avut televiziune. caz în care sunt posibile trei tipuri mari de situaţii. pisici. dar de ce să credem că lor li s-ar părea altfel modul în care tinerii dansează la noi rock sau modul în care bărbaţii şi femeile se săruta? Pentru noi anumite comportamente. culturile lor intră şi ele în contact. evoluţie care este determinată în fond de capacitatea de a prelua tot ce poate fi considerat valoros. au o semnificaţie. Este oribil să mănânci “cadavre”. Ni se pare stupid un dans sau modul în care se îmbracă sau se pictează nişte primitivi din Amazonia. Această atitudine. care nu au fost inventate la noi. El exprimă faptul că toate culturile sunt evaluabile numai din punctul de vedere al unor criterii proprii şi că nu putem compara două culturi decât dacă ele admit criterii interne comune. Dar la fel de sinistră este şi pentru arabi ideea de a mânca carne de porc. la fel ca şi mulţi occidentali de altfel etc. şerpi. la origine de antropologi. Este vorba de exocentrism. de considerare a fiecărei culturi din propria ei perspectivă. Preferăm spre exemplu maşini occidentale. aşa cum şi americanii preferă maşini japoneze. Exista întotdeauna pentru anumite produse culturale străine credinţa că ele sunt mai bune decât cele din propria cultură. Atunci când două societăţi interacţionează. Evident exocentrismul este şi el important pentru că fără el nu ar fi posibilă evoluţia societăţilor.Există însă şi o atitudine opusă. şi asta practic în orice societate. Trebuie însă să înţelegem că este greu să facem real diferenţieri între culturi. adică de atitudinea potrivit căreia produsele culturale ale unei alte culturi sunt superioare celor din propria cultură. nu am fi avut autoturisme şi extrem de multe alte lucruri. nici radio şi nici ziare. ieşim în oraş să mâncăm o pizza. Ele sunt desemnate prin trei concepte care 32 . dar nici pentru noi nu e plăcut să mănânci şopârle. ci au fost preluate de-a lungul timpului tocmai pe baza unei astfel de atitudini. Culturile diferitelor societăţi sunt astfel puse permanent în contact. sau la un hamburger. însă trebuie să fim convinşi că şi alte populaţii au semnificaţii pentru comportamentele lor. creierul unei maimuţe omorâtă în faţa ta sau câini. am vrea să ne petrecem concediul într-o ţară exotică. acomodare şi asimilare Este evident că oamenii din comunităţi şi din societăţi diferite interacţionează în permanenţă. Aculturaţie. vom spune. impusă de cercetătorii sociali. Contactul între culturi. şi ea existentă în majoritatea societăţilor. poarta numele de relativism cultural.

care şi-au pierdut cu totul cultura de origine. cel care s-a monetizat într-o formă cu totul deosebită. Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să îşi definească graniţe clare şi să convieţuiască. ei sunt cei mai americani dintre americani. aşa cum spunea cineva. Între cele două culturi există numeroase împrumuturi. în marile oraşe.Braudel. prin două populaţii diferite. Un exemplu celebru îl oferă negrii din America. Toate aceste trei procese sunt extrem de importante pentru evoluţia comunităţilor şi a societăţilor. respectiva populaţie ne mai păstrând decât anumite complexe culturale proprii şi deci cultura să nu mai existe decât ca o subcultură a culturii dominante. ca şi balconul închis şi utilizat ca o verandă sunt două exemple simple de aculturaţie. Care este tipologia normelor sociale? 4. care la rândul lor se află în proximitate teritorială şi sunt obligate să interacţioneze. ca urmare a contactului dintre două culturi. acomodare şi asimilare. în timp ce toţi ceilalţi americani. Ce este decalajul cultural? 33 . se ajunge la apariţia unor complexe culturale noi care au în componenţă elemente din culturi diferite. Cum poate fi definită cultura şi ce relaţie există între cultură şi civilizaţie? 2. Traista ţărănească cu fermuar. Care este structura culturii? 3. Asimilarea este procesul prin care o cultură a unei comunităţi şi-a pierdut identitatea şi a fost înglobată în cultura dominantă.au fost propuse de Fr. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. pentru că ei nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de origine. Aculturaţia este procesul prin care. mai mult. proveniţi din Europa sau Asia au păstrat numeroase complexe culturale din culturile de origine. însă ambele şi păstrează identitatea. Conceptele prezentate ne ajută astfel să înţelegem aceste procese. într-o analiza strălucită a civilizaţiei mediteraneene în Renaştere. Trebuie subliniat însă faptul că de multe ori noile complexe ajung să se impună şi să fie uitată cu totul originea lor şi atunci este greu să mai poată fi considerate produse ale aculturaţiei. în ştiinţa socială este conceptul de aculturaţie. practic ei nu mai păstrează nimic din cultura africană de origine. uneori chiar şi limba sau religia. însă trebuie să menţionăm faptul că dintre ele. Comunităţile asiatice. Este vorba de aculturaţie. sunt exemple de comunităţi care au culturi care s-au acomodat.

Ce sunt asimilarea şi acomodarea? 11. Ce este ipoteza relativismului lingvistic 7.5. Ce relaţie este între etnocentrism şi exocentrism? 8. Ce este relativismul cultural? 9. Ce sunt subculturile şi contraculturile? 34 . Ce este aculturaţia? 10. Ce rol are limbajul în cadrul culturii? 6.

puterea societăţii de a forma oameni. Încercarea de reintegrare socială fără excepţie a eşuat întotdeauna dacă copilul respectiv trăise mai mulţi ani în sălbăticie. necunoscându-se prelucrarea nici unui metal. au fost preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău. Ce este socializarea şi care sunt factorii ce o influenţează 2. în primul rând pentru că respectivii copii reproduceau extrem de bine comportamentele animalelor care îi crescuseră. Agenţii de socializare Încă din secolul al XVIII mulţi oameni de ştiinţă. Un caz diametral opus. Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură sau răi. dar nu numai ele. ci ei sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc. 35 .Tema 4 Socializarea şi construcţia sinelui După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri. Teorii ale formării personalităţii 3. Pe la începutul secolului trecut. dar în fiecare din ultimele trei secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. Poate şi mai curios toţi aceşti copii sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele care i-au crescut. Tribul din care fata făcea parte se afla cumva la nivelul epocii pietrei. De fapt este vorba de copii crescuţi de animale sălbatice. Interesant este faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră când trebuia. cel mai frecvent în jur de 10-12 ani. în primii ani de viaţă. Cum s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea civilizată? A ajuns profesoară la Sorbona. În special femelele de lup. să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib arhaic de pe undeva din zona Amazonului şi să o aducă în lumea civilizată. nişte antropologi au avut curiozitatea. Cu alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani. în special medici. poate nu foarte deontologică. Socializarea în viziunea interacţionismului simbolic 4. aşa cum filosofii moderni credeau. sunt cele care în urma unor întâmplări nefericite au ajuns să crească “pui” de om. Asemenea accidente sunt extrem de rare.

în afara oricărui determinant biologic. Experimentul nu a dovedit acest lucru. Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea umană. în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii foarte diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul în afara unor norme deontologice). Este evident că formarea personalităţii individului. în timp ce pentru interactionalism ea reprezintă procesul construcţiei sinelui. Factorii care influenţează procesul de socializare Exista mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. Exista însă. Un anumit tip de temperament. acest proces. anumite caracteristici afective. determinantul biologic. este influenţată de anumite caracteristici biologice. inclusiv ereditare. Într-o abordare culturalistă socializarea reprezintă în schimb procesul de achiziţie a culturii unei societăţi. socializarea poate fi văzută într-o perspectivă psiho-socială. ca şi în cazul culturii.Ce este socializarea? Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de socializare. nenumărate definiţii ale socializării. Ideea era că se dorea sublinierea rolului fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil. ca un proces de formare a personalităţii umane. fac ca individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială. formulate în funcţie de perspectiva de abordare. 36 . ca şi procesul de achiziţie a produselor culturii. Spre exemplu. Îi vom prezenta succint: a) determinantul biologic b) mediul fizic c) cultura d) experienţa de grup e) experienţa personală a. Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin. existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor. pentru că într-adevăr. asta reprezintă. în conţinut. chiar dacă aceştia trăiau în familii extrem de diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune.

Stalin se pare că s-a supărat atât de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o disciplina interzisa în URSS şi în celelalte state socialiste câteva decenii. b. mediul fizic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru ca noi trebuie să ne adaptăm în permanenţă la el. Este dealtfel un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare etc. Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud al Nord, creste în general toleranţa faţă de normele restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă de exemplu femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei. Este evident că nu întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un factor care influenţează procesul de socializare. c. cultura. Este evident ca profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi. Teoria spaţiului mioritic, a lui L. Blaga nu este decât o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie ca italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, ca arabii sunt extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi, etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi culturali sunt, aşa cum o să vedem în alt capitol, baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordam unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale. Unii sociologi au încercat să surprindă acest determinant de bază al profilului cultural prin termeni ca personalitate de bază (profilul de bază al personalităţii oamenilor care aparţin unei anumite societăţi) la R.Linton, sau personalitate modală la de Bois, care se referă la acelaşi lucru în fond, modul fiind în statistică valoarea care are cea mai mare frecvenţă într-o distribuţie, deci este cea mai des întâlnită. d. experienţa de grup Viaţa în grupuri este evident o caracteristică general umană. Este astfel firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în mod deosebit. Când vom trata, în final, agenţii de socializare vom insista mai mult asupra rolului grupurilor în socializare. 37

e. experienţa personală Este practic de la sine înţeles că experienţa personală este un factor esenţial în procesul de socializare şi nu necesită în realitate multe comentarii. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu modul în care informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare. Aşa cum o să vedem puţin mai târziu una dintre cele mai importante perspective sociologice, interacţionalismul, face din activismul subiectului socializat un factor esenţial al socializării.

Etapele şi tipurile socializării
La modul general există trei mari etape în socializarea unui individ, etape care constituie totodată, prin conţinutul lor diferit, şi tipuri distincte de socializare. Este vorba de: • • • socializarea primară socializarea secundară socializarea continuă Prima etapă, cea a socializării primare, are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de şapte ani. în această perioadă copilul asimilează limbajul, normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, care îl fac sî poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai important agent de socializare (instituţie sau grup social), aproape singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta de şapte ani mai intervin şi alţi agenţi importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri formate din membrii aceleiaşi generaţii). A doua etapă a socializării, cea secundară, porneşte deci în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie o dată cu adolescenţa. În această etapă de socializare copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi normal în societate. Cu toate acestea procesul de socializare nu se încheie aici. Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ mai achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale la modul general. 38

Spre exemplu el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ/soţie, ca părinte, ca bunic, ca şef etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de socializare. Această etapă de socializare poartă tocmai din acest motiv numele de socializare continuă. Este cea mai întinsă perioadă de socializare din viaţa unui individ, însă cu siguranţă că cele mai intense perioade sunt primele două. Aşa cum am spus aceste etape formează totodată şi trei tipuri de socializare. Alături de acest tipuri, definite strict temporal, mai există şi altele. Le vom prezenta succint. Socializarea anticipatorie. Este un tip special de socializare care se referă la procesul prin care un individ se socializează pentru anumite roluri sociale pe care nu le deţine în momentul socializării. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adeseori şi anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces. Este vorba de jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copii se joacă de-a medicul sau de-a poliţistul se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona cu medici sau poliţişti în societate mai târziu. Socializarea anticipatoare se referă prin urmare inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de persoane le au în societate. Resocializarea. Este un proces de socializare în care se achiziţionează anumite comportamente, valori sau norme diferite de cele pe care individul respectiv le posedă deja. În primele cazuri prezentate am luat în considerare achiziţia unor produse culturale în principal de către un copil, deci în condiţiile în care nu preexistă comportamente, valori sau norme similare. în societate însă, de multe ori trebuie să înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe care le aveam deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care sub presiunea unor situaţii noi se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul cărora apar comportamente noi. Resocailizarea este întâlnită la un nivel cu totul deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie, închisori, armată etc. Socializarea negativă. Acest concept nu încearcă decât să surprindă procesele de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme

39

Putem spun deci că pentru Freud socializarea individului este văzută ca o socializare a instinctului sexual. regulile. pentru Freud. cel genital. ascunsă a personalităţii. o reprezintă ego-ul. Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial. Următorul stadiu. Multe dintre acestea au luat însă în considerare şi factorii sociali care intervin într-un asemenea proces. evident. Aceste stadii sunt definite în funcţie de nivelul la care se localizează şi se manifestă instinctul sexual. nu mai există o manifestare a instinctului sexual la nici un nivel. Următorul stadiu este stadiul latent în care. în care instinctul sexual se localizează în zona anală. de la trei la sase ani. care se observă sunt într-o relaţie tensionată. ego şi superego. Primul stadiu. Este vorba deci de procesul de achiziţie a contraculturii. este stadiul falic. Acesta nu este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu există maturizare sexuală. După acest stadiu urmează ultimul stadiu. Acest proces stadial are loc 40 . este stadiul anal. în primul an de viaţă. personalitatea are trei componente majore. Pentru Freud. dorinţele. La polul opus. de la unu la trei ani. În acest stadiu copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor noastre. în psihologie şi în psihologia socială. Următorul stadiu. este teoria psihanalitică a lui S. adică componenta care asumă normativitatea socială. în care copilul începe să îşi descopere organele genitale şi să se joace cu ele. Freud. între şase-şapte ani şi doisprezece-treisprezece ani. id. Rezultanta celor două componente.care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă. Prima teorie asupra căreia insistăm. legile. este stadiul oral. el cuprinde pasiunile. şi care a asumat un important rol al socialului în formarea personalităţii. adică latura manifestă a personalităţii individului. Cele mai multe teorii s-au lansat. care are la bază evoluţia instinctului sexual. în care instinctul sexual se manifestă normal la nivelul aparatului genital. Id-ul este latura cea mai profundă. actul suptului este o forma de manifestare a instinctului sexual. super-ego reprezintă latura socială a personalităţii. Teorii ale formarii personalităţii Formarea personalităţii umane. Nu vom încerca decât să trecem în revistă câteva din teoriile cele mai cunoscute privitoare la formarea personalităţii. nu a preocupat doar sociologia. datele afective primare ale individului. aşa cum era firesc. pentru că.

post-convenţional. Paralel cu acest proces are loc procesul dezvoltării intelectuale. Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au suferit multiple redefiniri. Ele nu au însă o definiţie temporală întrucât evoluţia morală a individului are un alt algoritm. care învaţă practic să perceapă lumea exterioară şi să se orienteze în ea. între unsprezece şi cincisprezece ani este stadiul definitivării procesului de dezvoltare intelectuală în care se ajunge la stadiul operaţiilor abstracte. Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale există patru stadii de dezvoltare. Al doilea stadiu. în care copilul respectă normele sociale datorită fricii de a nu fi pedepsit sau din dorinţa de a fi recompensat. Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate sunt explicate de Freud tocmai prin tulburări în evoluţia instinctului sexual. masturbarea sau frigiditatea. Al doilea stadiu este stadiul convenţional. de la doi la şapte ani este stadiul preoperaţional. iar formarea personalităţii este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care fiecare dintre noi o asumăm în procesul dezvoltării individuale. care poate rămâne localizat la stadii imature de dezvoltare. are loc şi dezvoltarea morală a acestuia. Al treilea stadiu. să facă operaţii logice. Punctul de plecare al lui Piaget a fost acela că alături de dezvoltarea strict psihologică a copilului. Acesta este stadiul în care se dezvoltă funcţiile senzoriomotorii ale copilului. în care copilul începe să manevreze noţiunile. de la şapte la unsprezece ani. Esenţială a rămas însă întotdeauna componenta socială ca factor determinant al formarii personalităţii. Acest proces presupune doar trei stadii. tot întrun proces stadial.însă numai în baza relaţiei permanente dintre id şi superego. este un stadiu la care nu ajung obligatoriu toţi 41 . Piaget privitoare la dezvoltarea intelectuală şi morală a copilului. cu alte cuvinte copilul începe să poate lucra cu abstracţii. însă nu se pot face încă operaţii la nivel cognitiv. în primii doi ani de viaţă. Ultimul stadiu. Primul. O teorie de factură strict psihologică a formarii personalităţii. este stadiul senzoriomotor. Aşa se poate explica homosexualitatea. şi care şi ea asumă o importantă componentă socială a acestui proces o reprezintă teoria lui J. în care copilul internalizează normele sociale şi le respectă necondiţionat de eventuale sancţiuni. Primul stadiu este cel preconvenţional. să facă distincţia între semne şi referenţii acelor semne. este stadiul operaţiilor concrete. Al treilea stadiu. Acesta este stadiul în care se achiziţionează limbajul de bază şi se formează abilităţile de bază de comunicare.

Pentru el sinele se construieşte în procesul interacţiunilor cu ceilalţi indivizi. Cooley. strict sociologice. este stadiul în care subiecţii reuşesc să dea un sens relativ normelor şi să le compare între ele. şi chiar în această abordare este propusă şi prima teorie.indivizii. stadiu în care copilul imită comportamentele altora. ci şi de caracteristicile celorlalţi. cel al imitaţiei. evident însă într-o perspectivă strict socială. merge la un doctor cu ea şi acesta îi spune că trebuie obligatoriu să ia un medicament foarte scump. cea a sinelui oglindă. Există de la bun început două tipuri de stadii. Primul este unul strict psihologic. el propune o teorie. din nou stadială. Self and Society”. este vorba de Ch. Ideea extrem de valoroasă a modelului lui Piaget este aceea a paralelismului necesar dintre dezvoltarea psihologică a copilului şi cea morală. Socializarea în viziunea interacţionalismului simbolic Indiscutabil că şi sociologii au fost interesaţi de procesul de formare a personalităţii. Cel mai bine putem reliefa acest model dacă apelăm la exemplele oferite chiar de cercetările lui Piaget. Mai există însă încă două stadii. adică ale “oglinzilor” în care ne observăm şi în funcţie de care reacţionăm. la începutul secolului trecut. El nu are bani suficienţi şi îi cere farmacistului medicamentul pentru banii pe care îi are. Una din perspectivele sociologice care s-a preocupat în mod deosebit de procesul de socializare a fost interacţionalismul simbolic. socializarea este un proces de construcţie a sinelui. a formării sinelui. Acesta nu îi dă medicamentul şi soţul se hotărăşte să îl fure.H.Mead. care pentru orice persoană reprezintă adevărate oglinzi în care acesta se observă. Ele de fapt sunt autenticele stadii de 42 . Un exemplu de asemenea situaţie dilematică este următorul: Un soţ are soţia foarte bolnavă. în lucrarea sa fundamentală. cerându-le părerea faţă de acţiunea pe care un anumit personaj trebuia să o desfăşoare. Construcţia sinelui depinde nu numai de un dat interior. Aceste idei au fost dezvoltate la nivelul unei autentice teorii interacţionaliste de către G. fără a avea semnificaţie pentru el aceste comportamente. subiecţii pot fi înscrişi în una din cele trei categorii. Procedează corect? În funcţie de cum răspund şi îşi argumentează răspunsurile. Pentru interacţionalişti. Acesta a aplicat chestionare cu situaţii dilematice copiilor de diferite vârste. “Mind. propusă de un precursor mai degrabă al interacţionalismului.

adică un joc. Dacă întâmplător tatăl sau se scarpină în timp ce dă cu piciorul în mingie. deci învaţă un rol social care pentru el are semnificaţie. lovitul mingiei cu piciorul neavând o semnificaţie pentru el. la fel ca nişte albine. reproduce comportamentele altuia semnificativ. toţi se reped în acelaşi timp asupra mingii. În stadiul altuia semnificativ copilul învaţă să se joace cu mingea. Pentru a juca fotbal copiii trebuie să înveţe şi rolurile celorlalţi participanţi. dorind să facă acelaşi lucru. El ştie că trebuie să dea cu piciorul în mingie. el doar se joacă. Este evident că acest model se aplică oricărui proces de achiziţie a unor roluri sociale noi şi nu se referă doar la copii. adică în stadiul în care copilul învaţă nu doar rolul sau. în sensul că. deci reproduce comportamentele unei persoane. Interacţionalismul este important însă şi pentru că el ne subliniază un lucru esenţial în formarea şi educarea copiilor. El doar se joacă. Cu alte cuvinte copilul. ştie că trebuie ca mingea să intre într-o poartă şi că el asta trebuie să facă. ci va juca un anumit joc. Dacă acesta dă cu piciorul în mingie. Este exact ceea ce fac copiii de şase-şapte ani. încearcă şi el să facă acest lucru. cel psihologic. atunci copilul se va scărpina şi el. el în realitate nu se joacă. Atunci el nu doar se va juca. Cel mai simplu putem înţelege aceste diferenţieri dacă luăm un exemplu. să dea cu piciorul în ea. cel al altuia generalizat. adică să ştie ce fac ceilalţi coechipieri. 43 . Să zicem că un copil. adică aşa numitul “fotbal stup”. Acesta este stadiul în care Mead spune că un copil se joacă (play). El nu practică un joc (game). Din acest motiv cele mai importante teorii în domeniul sociologiei educaţiei aparţin perspectivei interacţionaliste. să înveţe să interacţioneze cu toţi aceştia. având semnificaţia acestora. ci şi rolurile tuturor celorlalţi participanţi la jocul social. când este foarte mic se joacă cu o mingie cu total sau. Este vorba de stadiul altuia semnificativ şi de cel al altuia generalizat. Jocul poate să apară doar în celalalt stadiu. El nu conştientizează însă rolurile celorlalţi participanţi la joc. Rolul esenţial pe care ceilalţi din jurul acestora îl au în procesul educaţional. ce fac portarii. pentru că el nu face altceva decât să imite absolut tot ceea ce vede. în primul stadiu. ci doar imită comportamentele tatălui sau. dar nu joacă fotbal. Primul dintre acestea este stadiul în care copilul ia ca şi referinţă comportamentele unui altuia semnificativ. dar putem extrapola la orice individ.socializare pe care Mead le ia în discuţie.

Aceasta deoarece. Achiziţia normelor. cel puţin în România. ca un proces în care se formează individul ca individ social. Este vorba de grupurile formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă. grădiniţele. În această accepţiune şcoala. de multe ori. ca fiind procesul de achiziţie a culturii. Cel mai important agent de socializare. Trebuie să facem însă câteva precizări. în interiorul şcolii are loc un proces extrem de intens de socializare. cum ar fi creşele. este familia. dacă o privim restrâns. menţionat deja. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al socializării realizată de şcoală. cu toate schimbările din ultimi ani. Adevărul este că. iar mai târziu şcoala. nu mai este un agent al socializării atât de important pe cât apare la prima vedere. că el dobândeşte nişte deprinderi umane sau că i se formează personalitatea. nu mai fac parte din procesul de socializare. Unii agenţi de socializare i-am amintit la începutul acestui capitol. Acestea sunt micile grupuri. a valorilor. şcoala romanească a rămas una profund teoretică şi puţin socială. Este evident că aceste grupuri nu există numai în şcoală. până la vârsta 44 . atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă aparţine culturii şi prin urmare tot ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de socializare. adică le mai putem spune grupuri generaţionale. constituie procese de socializare. adică a unor date strict cognitive. în special de joacă. mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial. Socializarea. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. nu putem spune decât extrem de forţat. a unor modele de comportament. Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării. atunci nu orice achiziţie a acestuia reprezintă un proces de socializare. dar achiziţia unor informaţii. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de “bloc”. Alături de familie mai pot interveni şi o serie de alte instituţii cu rol educaţional. pe care copii le realizează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor.Agenţii de socializare Este evident că în procesul de socializare intervin mai mulţi agenţi care îşi asumă un rol în acest proces. dar care nu implică în realitate şcoala ca instituţie. Rolul ei în socializarea primară este fundamental. ele au de regulă o structură monosexuală. de “stradă”.

Mead? 45 . Ce tipuri de socializare cunoaşteţi? 4. Care este raportul dintre joacă şi joc la G. Trebuie să menţionăm aici mass-media şi implicit producţia culturală cu caracter artistic.adolescenţei. la fel biserica poate juca un rol important în procesul de socializare.H. Care sunt etapele formării personalităţii în teoria lui Freud? 5. şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării alături de familie. dependent de diferite contexte în care se poate afla un individ. Care este modelul interacţionalist de analiză a socializării? 8. Care sunt etapele socializării? 3. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. iar uneori înaintea acesteia. trebuie să menţionăm unele instituţii totale cum ar fi armata pentru adolescenţi. Alături de aceşti agenţi de socializare mai putem menţiona şi alţii care au un impact mai mare sau mai mic. Care este relaţia dintre dezvoltarea intelectuală şi cea morală a copilului? 6. Care sunt agenţii de socializare? 7. Cum poate fi definit procesul de socializare? 2.

Tipologia statusurilor Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o deţine într-o anumită structură socială. Adeseori utilizăm termenul ca sinonim pentru organizaţie sau întreprindere. Instituţiile totale În limbajul obişnuit instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna exact spaţial şi temporal. Cu alte cuvinte există o importantă 46 . Rolul social reprezintă ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza statusului pe care îl deţine. aşa cum o să vedem. Familia este spre exemplu o instituţie. în numite condiţii este susceptibilă de a reprezenta o instituţie socială. dintr-un anumit punct de vedere. în fapt ale oricărei ştiinţe sociale.) În sociologie prin instituţii. organizaţii internaţionale etc. Tipologia şi structura instituţiilor sociale 4. ori pentru oricare din organizaţiile publice (primării.Tema 5 Instituţii sociale. ca şi religia sau statul. Orice tip de practică instituită. iar la limită am putea vorbi şi de o perspectivă instituţională în cercetarea socială. Putem într-adevăr să gândim societatea ca un ansamblu de instituţii şi să o studiem exclusiv din perspectivă instituţională. ei având funcţia reglementarii circulaţiei monedei într-o societate. Pentru noi nu doar instituţiile care există în forme organizaţionale reprezintă exemple de instituţii sociale. ministere. întregul univers social reprezintă un sistem de instituţii sociale. Tipologia statusurilor şi indicatorii de status 2. Putem spune că. oriunde în societate. Pentru a înţelege toate aceste aspecte este necesar să clarificăm două concepte centrale ale sociologiei. Tipologia rolurilor sociale 3. oficii guvernamentale. se înţelege ceva mai mult. Dar şi banii sunt o instituţie socială. Conceptele de status şi de rol social. Status şi rol După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. ci şi multe altele.

În exemplele menţionate mai devreme. dar poate avea în acelaşi timp şi statusul de bărbat sau de femeie. Vom trata mai întâi problematica statusurilor sociale. Statusurile atribuite sunt primite de un individ în afara unui efort voluntar de a le obţine. de adolescent etc. Cel puţin una a individului în cauză (am spus cel puţin una pentru că aceste ierarhii se schimbă de cele mai multe ori în funcţie de situaţia în care se află un individ). Este evident că există extrem de multe statusuri pe care o persoană le poate deţine. prin diferite procedee. Este evident că. un şef poate considera cel mai important status la o colegă. Pe de o parte unele care pot fi dobândite de subiecţi. Din acest motiv cele două concepte pot fi definite şi după un algoritm asemănător. Avem deci de a face cu două mari tipuri de statusuri. statusul de femeie. de către societatea/comunitatea în care trăim. Cineva poate avea statusul de student. cum era de exemplu statusul sexual. Ele sunt de regulă atribuite prin naştere. Este vorba de statusurile atribuite şi statusurile dobândite. În oricare asemenea situaţii este evident că pot să apară multe probleme de comunicare şi tensiuni în relaţiile dintre oameni. sunt exemple de statusuri atribuite.corelaţie între status şi rol. De fapt există mai multe ierarhii. în timp ce aceasta poate avea o cu totul altă ierarhie a statusurilor. în timp ce ceilalţi aşteaptă alte comportamente (roluri). Statusul de cetăţean. în timp ce părinţii noştri să considere în statusul nostru global ca având rangul cel mai înalt statusul de fiu sau de fiică. la fel. Putem spune astfel că statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la ceilalţi în baza poziţiei pe care o are. putem observa că există două tipuri diferite de status. statusurile de vârsta. dar mai există şi ierarhii pe care le presupun persoanele cu care interacţionăm. care cuprinde în fond ansamblul tuturor statusurilor pe care această persoană le deţine. Este evident că în statusul global există întotdeauna o ierarhie. pentru că ei vor performa anumite comportamente în funcţie de statusul principal pe care îl iau ca referinţă într-o situaţie dată. dar şi a modului în care ele sunt percepute de indivizi este atât de importantă în viaţa socială. Prin urmare putem vorbi de un status global al unei persoane. în timp ce altele. Este posibil ca noi să ne considerăm în primul rând studenţi. 47 . Iată de ce analiza statusurilor. ambele presupunându-se reciproc. nu pot fi dobândite. de prieten. de cetăţean. potrivit a ceea ce ei consideră a fi statusul central. statusul rasial sau sexual. în timp ce rolul se referă la tot ce ceilalţi aşteaptă de la un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine. de fiu sau fiica.

considerabile adeseori. ele incumbă o anumită cheltuială de resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine. orice societate democratică. Toate statusurile profesionale spre exemplu sunt dobândite şi nu atribuite. Este evident că această calitate a statusului de a fi atribuit sau dobândit depinde de modul în care el este definit într-o anume societate. majoritatea statusurilor atribuite pot fi şi dobândite în condiţii speciale. care funcţionează prioritar pe principiul meritocraţiei. însă la fel. La limită. Cine poate dobândi un anumit status în societate? Oricine sau doar anumite categorii? Şi care sunt şansele reale de a dobândi un anumit status? Cu siguranţă că simpla permisiune legală nu este şi una socială. să depună ulterior un efort cu mult mai mic pentru a-l păstra. istoric vorbind. deci sunt obţinute de copiii din familiile respective pe baza atribuirii. obţinut prin naştere. marea majoritate a statusurilor profesionale fiind atribuite. în orice societate. Cetăţenia. În legătură cu toate aceste aspecte ar mai trebui să precizăm un element important. Teoretic toţi copiii din România au aceleaşi 48 . La fel. istoric. există şi regi care au dobândit în cursul vieţii acest status în urma unor eforturi. Trebuie însă să mai menţionăm un aspect interesant. tinde.Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort. societăţile s-au diferenţiat extrem de mult între ele. Din acest motiv putem spune că societăţile premoderne sunt mai degrabă gerontocratice. la nivel societal. a reprezentat şi un status dobândit. dar şi astăzi poate reprezenta un astfel de tip pentru cei care si-o schimbă. şi mai mult. vom observa imediat că. Societatea modernă este o societate în care ponderea statusurilor dobândite este covârşitoare. Statusul de rege este unul atribuit. Dacă analizăm această problematică la un nivel mai general. istoric. Problema dobândirii statusurilor ridică şi probleme de ordin moral-civic. Majoritatea statusurilor sunt în societatea contemporană statusuri dobândite. Tendinţa naturală pe care o au toţi indivizii. al structurii statusurilor la nivelul unei societăţi. fără corecţiile politice şi civice necesare. este aceea că odată ce au dobândit în urma unui efort un anumit status. să se îndrepte spre un model gerontocratic. datorită faptului că meseriile ca şi multe funcţii publice se păstrează în familie. să se raporteze faţă de acesta ca faţă de un status atribuit şi nu dobândit. să ne gândim de exemplu ca astăzi chiar şi statusul sexual poate fi dobândit dacă facem o operaţie de schimbare de sex. în timp ce cele moderne sunt mai degrabă meritocratice. Societăţile premoderne sunt societăţi în care ponderea statusurilor atribuite este dominantă.

Pe de altă parte aceşti indicatori pot fi utilizaţi voluntar. Dar din punct de vedere social au şanse reale toţi? Evident că nu. fie că este vorba de o mănăstire. de multe ori dorim să ne precizam foarte tranşant poziţia pe care o deţinem şi din acest motiv dorim să utilizăm orice tip de mijloace care ar putea să facă pe ceilalţi să ne recunoască statusul fără a-l preciza noi de fiecare dată. întotdeauna în corelaţie cu un anume context social dat. dar şi involuntar. poartă un ecuson. Medicul poartă un halat alb în spital. status care situaţional propune o anume ierarhie a statusurilor componente. atunci când este vorba de uniformele pe care diferitele instituţii le impun. pentru că şansa unui român obişnuit care are vârsta pentru a putea deveni Preşedinte este mai mare să moară în următoarele 24 de ore decât să ajungă la această funcţie. Iată de ce este extrem de important să fie analizate statusurile dobândite sau atribuite. nefiind vizibilă. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi. Pentru aceasta utilizăm indicatori de status. fie că este vorba de închisoare. de exemplu pentru statusul de persoană căsătorită există verigheta ca indicator de status. anumite coafuri etc. Aceasta este obţinută doar situaţional şi numai într-un anume context social dat. au dreptul de a obţine funcţia de Preşedinte al ţării. Indicatorii de status Aşa cum spuneam încă de la începutul acestui capitol. În anumite situaţii sau contexte sociale. utilizează produse cosmetice. Dar şi verigheta nu desemnează nimic daca nu este purtată de o persoană. există un status global pentru oricare persoană. chiar dacă ele au nume şi semnificaţii sociale diferite. pentru a-şi accentua statusul de femei. Prin urmare calitatea 49 . toate aceste instituţii impun în fond uniforme. Trebuie să înţelegem însă că nici un obiect nu are în sine calitatea de indicator de status. în rest ea nu are această calitate pentru că dacă o ţinem în buzunar. Femeile. bijuterii. chiar dacă doar se deplasează prin spital şi deci nu are ce face în realitate cu el. Evident şi salopeta unui muncitor dintr-o uzină este tot o uniformă şi are acelaşi rol ca indicator de status. iar uneori mai foloseşte şi un stetoscop agăţat de gât. cu câteva excepţii legale.drepturi la învăţământul superior. în care ele există. adică orice fel de elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane. nu reprezintă nimic. Fie că este vorba de armată. Dar au toţi aceleaşi şanse? Teoretic toţi românii. De exemplu cartea de identitate este un indicator de status dacă o utilizăm într-o anumita situaţie dată. ca în exemplele menţionate.

Spre exemplu doctorul are anumite comportamente atunci când consultă pacienţii. există rolurile real performate de o persoană şi din acest motiv le vom spune simplu roluri performate. Pe de altă parte pot exista dificultăţi tranzacţionale în trecerea de la un rol la altul. Dacă de exemplu o persoană nu este suficient de energică. altele atunci când explică cazul bolnavului sau familiei. fie de cea involuntară. Salopeta unui muncitor are evident şi o funcţie protectivă. Pe de o parte există rolurile prescrise pentru un anumit status şi care sunt aşteptate de ceilalţi să fie perfomate. din acest motiv le vom spune roluri aşteptate. bărbat sau femeie. De la bun început trebuie să spunem că există două tipuri de roluri. statusul pe care o instituţie în care se află acea persoană îl impune ca central. care implică comportamente specifice anumitor roluri care sunt transferate în mod ilicit altora. rolurile sociale reprezintă ansamblul de comportamente pe care o persoană le performează în baza unui anumit status pe care îl deţine. altele în raport cu personalul medical. Tipologia rolurilor sociale Aşa cum deja am precizat.esenţială a unui indicator de status este aceea de a indica statusul cel mai important pe care o persoană consideră că îl are într-un anumit moment. pentru că în mod normal unui status îi sunt asociate mai multe roluri. nu este nimic altceva înainte de a fi muncitorul. un temperament introvertit. cu administraţia instituţiei în care se află etc. În primul rând trebuie să menţionăm că pot exista dificultăţi în îndeplinirea rolurilor datorate lipsei de experienţă sau învăţării neadecvate a rolurilor. Vorbim despre roluri şi nu despre rol. De ce există o diferenţă între cele două tipuri de roluri? Din mai multe motive pe care o să le prezentam pe scurt. are o personalitate “slabă”. sau. iar pe de altă parte. Analiza modului în care se utilizează indicatorii de status este întotdeauna importantă. fie că este vorba de utilizarea voluntară. Mai trebuie să luăm în considerare însă şi faptul că este posibil să existe incompatibilităţi între personalitatea unui individ şi cerinţele comportamentale pe care le impune statusul pe care acesta îl deţine. angajatul acelei instituţii. nu este prieten. în alte cazuri. însă ea are şi rolul de a sublinia că în acel spaţiu persoana x nu este mama sau tata. este puţin probabil să performeze la un nivel aşteptat rolul de director sau pur şi simplu de lider al unei 50 .

umili. în timp ce studenţii gardieni deveniseră mult mai duri. la nivelul personalităţii indivizilor respectivi. Conflictul de rol apare atunci când există cerinţe contrare presupuse de două roluri care aparţin a două statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. Trebuie însă să asumăm. atunci avem un conflict de rol pentru că. performând rolurile de deţinut. Aceştia au fost împărţiţi aleator (adică absolut la întâmplare) în două grupe. poate conduce la schimbări la nivelul personalităţii subiecţilor respectivi. Dobândirea unui anumit status şi performarea unor roluri noi. ajungeau să îşi schimbe personalitatea. pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze. în egală măsură. Să luăm exemplul unui medic care tratează un bolnav incurabil al cărui sfârşit este iminent. care urmărea în fond să vadă în ce măsură studenţii respectivi. deci să nu îl sancţioneze. rolul de profesor îi cere să fie intransigent şi deci să sancţioneze elevul. Ele sunt legate tot de dificultăţile de îndeplinire a unor roluri. adică înaintea experimentului au fost evaluate cu aceleaşi teste pentru toţi subiecţii.organizaţii. Studenţii detinuţi deveniseră extrem de rapid mult mai obedienţi. poate conduce la schimbări. de multe ori majore. Zimbardo. achiziţia unui status. mai violenţi chiar. Dacă de exemplu un profesor are propriul copil ca elev şi. adică atunci când există cerinţe diferite între două roluri presupuse de respectivul status. mai puţin indulgenţi sau toleranţi decât erau în viaţa obişnuită. Este interesant de exemplu experimentul unui psiholog social american. deţinuţi şi gardieni. Prin urmare trebuie să luăm în considerare şi raportul invers. Mai există două situaţii cauzatoare a unor discrepanţe majore între rolurile aşteptate şi cele performate. Au fost selectaţi studenţi voluntari care să participe la experiment. Una din cerinţele rolului de medic este aceea de a nu minţi pacienţii. Profilele de personalitate martor. Experimentul s-a oprit după circa o săptămână deoarece schimbările de personalitate deveniseră periculoase pentru subiecţi. După care a început experimentul. respectiv gardian. pe de o parte. Rezultă deci că pentru anumite roluri există uneori şi anumite cerinţe de profile de personalitate pentru ca aceste roluri să fie îndeplinite la un nivel optim. lipsiţi de curaj şi de fermitate. Este vorba de conflictul de rol şi de rolul încordat. în baza respectivului status. Rolul încordat este de fapt o variantă de conflict de rol care apare la nivelul aceluiaşi status. care a amenajat într-o universitate un spaţiu de experimentare care reproducea perfect o închisoare standard din America. şi teza opusă. prin urmare ar trebui să îi spună pacientului că nu mai are decât puţin timp 51 . într-o anumită situaţie particulară ar trebui să îl sancţioneze.

la nivelul limbajului obişnuit. Pe de altă parte. ele totuşi există şi produc întotdeauna performări proaste ale rolurilor. Instituţiile sociale şi tipologia lor Aşa cum am precizat deja. care va trebui să o transmită la rândul ei bolnavului. nu sunt întâlnite foarte frecvent. Uneori sunt utilizaţi chiar indicatori de status care să sublinieze prioritatea unui anumit status într-un anumit moment. faţă de conflictul de rol. profesorul poate ruga un alt coleg sa-i examineze copilul şi putem da numeroase alte exemple. Este vorba de: • • • Raţionalizare Compartimentare Adjudecare Raţionalizarea este un procedeu prin care cineva încearcă printr-o atitudine raţională. Medicul din exemplul dat mai devreme poate să comunice spre exemplu vestea extrem de tristă familiei. să îşi redefinească cerinţele de rol de aşa natură ca respectivul conflict să nu mai existe. Rolurile încordate.de trăit. este utilizată tocmai pentru a compartimenta rolul omului obişnuit de cel al personajului care este interpretat. profesorul îşi poate redefini cerinţele rolului de profesor astfel încât indulgenţa să apară ca o cerinţă firească a acestui rol şi deci astfel să dispară conflictul iniţial. dar şi in unele tradiţii populare de la noi. Adjudecarea reprezintă încercarea de a delega responsabilitatea presupusă de roluri sau de unul dintre ele către o altă persoană. În raport 52 . definindu-le strict situaţional. La fel. Spre exemplu. o altă cerinţă imperioasă a rolului său de medic este aceea de a încuraja pacienţii. Adevărul este că orice organizaţie funcţionează pe baza unei instituţii. instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem noi. Într-o situaţie ca cea descrisă este evident că orice ar face medicul el va încălca cel puţin o cerinţă a rolului său. Compartimentarea este un procedeu prin care oamenii încearcă să separe. mai mult sau mai puţin forţat. ca acţiune strict terapeutică în fond. limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă un sinonim pentru organizaţie. la populaţiile arhaice. Masca spre exemplu. Există trei tipuri de mijloace prin care oamenii încearcă să rezolve conflictele de rol ca şi rolurile încordate. sau doar pretins raţională. rolurile pe care le deţin în anumite contexte şi chiar să exagereze comportamentele legate de aceste roluri. însă nu orice instituţie există în forma unei organizaţii.

Orice practică instituită.administrează practicile şi ideologiile religioase (ex. 53 . Există câteva mari tipuri de instituţii care datorită importanţei lor le considerăm instituţii sociale fundamentale. etc) instituţii culturale . iar ele presupun întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la organizaţie. mass-media etc) instituţii religioase biserica. organizaţiile au o delimitare precisă spaţială şi temporală. care au anumite statusuri. adulterul etc.se ocupă cu producerea şi difuzarea culturii (ex. spunem că avem o instituţie socială. tribunale. Cu alte cuvinte. statul. putem spune ca instituţiile sociale reprezintă seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora. Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol. consilii locale etc) instituţii juridice . Alături de familie mai avem religia şi statul. interacţionează în vederea efectuării unei activităţi care îndeplineşte o anumită funcţie în societate. teatrele. sectele etc. căsătoria. Cu siguranţă însă că putem clasifica în mult mai multe moduri instituţiile sociale.privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex. partidele.) Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a gradelor de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. instituţiile pot fii: • • • • • • instituţii politice . În funcţie de tipul de funcţie socială pe care o îndeplinesc. având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor . ) instituţii ale vieţii private . etc) instituţii economice .se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice organizaţie economică.asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex. Ea este totodată şi una dintre instituţiile sociale fundamentale. familia. oriunde mai mulţi oameni. Cea mai veche instituţie socială este familia. ca şi asupra normelor în baza cărora ele funcţionează. Din acest motiv îi vom consacra o tema specială. reprezintă astfel o instituţie socială.privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii. Spre exemplu instituţia căsătoriei este dependentă de instituţia familiei. avocatură.cu instituţiile. Există chiar anumite raporturi prestabilite între acestea. (ex. orice mod definit de a face ceva în societate. care contribuie la îndeplinirea unor funcţii sau a unor nevoi sociale.

că atunci când vorbim de instituţii economice o facem la modul general. nu toate rolurile sunt pozitive). dar şi şantajul sau excrocheria. nu sunt obligatoriu acceptate toate în societate. În raport cu o normativitate socială dată desigur. istoric.(una din formele de constituire a familiilor. În acest sens trebuie să precizăm că la începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea qvasitotalitatea funcţiilor sociale. chiar forma fundamentală am putea spune). ca şi practici instituite. orice instituţie socială presupune o serie de elemente componente obligatorii. adică prin procesul prin care dintr-o instituţie socială care îndeplineşte mai multe funcţii într-o anumită societate. politice. adică atât funcţii religioase. În această perspectivă observăm mai clar de ce familia este. pe de altă parte. ca şi în teatru. Structura instituţiilor sociale Indiferent de forma în care exista şi de nivelul lor de cuprindere. pentru că în realitate există o mare varietate a acestora precum şi multiple legături de determinare între ele. Pe de altă parte instituţiile sociale. Prostituţia este o instituţie socială. Simboluri 54 . Prin urmare nu trebuie să valorizăm conceptul de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv). Ar mai trebui să spunem că. Unele pot fii considerate ilegale. cât şi economice. Este clar. Când vorbim de o funcţie socială nu ne referim deci numai la cea ce societatea consacră public ca nevoi ale sale şi consideră acceptabil. apar alte noi instituţii care preiau unele din funcţiile respective. o instituţie socială fundamentală. ci trebuie mai degrabă să îl înţelegem că un rol pe care cineva îl joacă în societate şi. de control social etc. apariţia de noi instituţii sociale s-a manifestat în primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională. cel puţin din perspectivă istorică. Acestea sunt: • • • • • • Set de statusuri Rolurile ataşate acestor statusuri Activităţi care îndeplinesc anumite funcţii sociale Mijloace de îndeplinire a funcţiilor Scopuri/ obiective ale membrilor. Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii deviante. ceea ce nu le face mai puţin instituţii sociale.

Armata. în alte cazuri. Aceasta deoarece nu este necesară întotdeauna conştientizarea scopurilor sau a obiectivelor pentru toţi membrii unei instituţii. ori.Dintre toate aceste elemente doar ultimele două prezentate nu sunt obligatorii la nivelul tuturor instituţiilor sociale. simbolurile există doar pentru anumite instituţii.Goffman. care au fost desemnate cu acest termen de către sociologul E. la fel cum şi autoreflexivitatea asupra apartenenţei nu este obligatorie. aşa cum o uniformă sau un imn pot fi simbolul unei organizaţii. 55 . Verigheta este de exemplu un simbol al instituţiei căsătoriei. oricum nu recunosc alte statusuri. Instituţii totale Reprezintă un tip special de instituţii. Pentru orice instituţie socială este nevoie de anumite mijloace. a unor acte normative. Este evident că activitatea economică nu s-ar putea desfăşura fără mijloacele tehnice necesare producerii de bunuri. Pe de altă parte. Spre exemplu banii sunt o instituţie socială care poate reprezenta un mijloc pentru desfăşurarea activităţii unei instituţii bancare. Instituţiile totale sunt instituţii care încearcă să monopolizeze total viaţa membrilor lor. chiar alte instituţii pot fi considerate mijloace pentru îndeplinirea activităţilor. de regulă cele care au un rol public extrem de important. a unor biblioteci etc. Adică putem aparţine unor instituţii fără să conştientizăm acest lucru. închisoarea. dar nici justiţia nu se poate săvârşi fără existenţa unor clădiri. restricţionează comunicarea cu exteriorul. mănăstirea sunt câteva exemple de instituţii totale. ca şi posibilitatea de părăsire voluntară a instituţiei. Celelalte elemente componente ale structurii instituţiilor sociale au fost prezentate deja. una din abordările interpretative lansate în secolul trecut. Activităţile pe care deţinătorii unor statusuri le desfăşoară presupun frecvent anumite mijloace care fac posibilă desfăşurarea respectivelor activităţi. ele pot fi şi produse culturale de natură ideatică. care nu se reduc doar la anumite obiecte. Aceste instituţii exclud de regulă posibilitatea indivizilor de a-şi păstra alte statusuri în afara celor oferite de ele. O scurtă precizare este necesară însă în raport cu mijloacele aferente unei instituţii. creatorul dramaturgiei sociale. care încearcă să îi controleze şi să îi influenţeze la un nivel maximal.

spre exemplu în mănăstire. care încearcă tocmai să reducă individul. Cu alte cuvinte. sau caporal Ion Vasile. sau într-o unitate militară. Observăm că într-o instituţie totală se intră de regulă involuntar. Este vorba de propria familie. ori chiar în armată în unele ţări. Trebuie în această ordine de idei să spunem că orice individ a făcut parte cel puţin dintr-o instituţie totală. Mai mult. de exemplu prin rebotezare. la unicul status oferit de instituţia totală. de multe ori prin procedee speciale de invalidare a individualităţii acestora. ci unul dependent de funcţiile pe care le îndeplinesc membrii instituţiilor. sau se culcă. Există uneori însă chiar şi procedee de depersonalizare. ceea ce în viaţa obişnuită depindea total de voinţa noastră. tot în baza exemplului anterior. ori anumite particole de uniformizare. pentru că el nu o poate părăsii şi evident ea îi controlează total viaţa. Din aceste motive uneori sunt utilizate alte nume. care îşi petrece o perioadă mare de timp în el. adică gradul respectiv. membrii sunt tunşi nu atunci când vor ei. ci soldat. acolo unde nu eşti Ion Vasile. dar există şi posibilitatea intrării voluntare. într-o instituţie totală nu mai depinde de noi. pentru un bolnav cronic. Un exemplu este acela al evitării utilizării numelor proprii la nivelul acestor instituţii. Dar şi vaporul pe 56 .Aceste instituţii îşi controlează aproape total membrii. care poate exista în instituţie. ca şi caracterul privat al vieţii acestuia. ca în armată. cu atât mai puţin pentru personalul civil. ori sunt alocate numere. sunt alte procedee care încearcă să violeze şi totodată să reducă intimitatea şi caracterul privat al unor activităţi altfel obişnuite. Prin urmare calitatea de instituţie totală nu este un atribut intrinsec. dar se şi scoală. O unitate militară nu manifestă acelaşi tip de constrângere pentru ofiţeri. sau fac baie doar atunci când instituţia le permite acest lucru. ca în închisori. Raportarea la un membru al unei unităţi militare se face cel mai adesea doar prin apelativul de uniformizare. atunci când ajungem într-o astfel de instituţie. că foarte multe instituţii sociale pot îndeplini roluri de instituţii totale. ca în mănăstiri. Spre exemplu un spital. controalele medicale în grup etc. evident total impersonale. suprimând toate libertăţile obişnuite. Pe de altă parte trebuie să înţelegem. Spre exemplu într-o închisoare. în anumite situaţii. acesta reprezintă tot o instituţie totală. practica băilor colective (se face dus cu mai mulţi). pentru anumiţi membrii. Trebuie să mai precizăm faptul că o instituţie nu are întotdeauna caracterul de instituţie totală pentru toţi membrii ei şi oricum nu în aceeaşi manieră. care pentru orice copil mic reprezintă o instituţie totală. ci când vrea instituţia.

Ce sunt rolurile sociale şi care este tipologia lor? 4.perioada unei călătorii oceanice. Instituţiile totale sunt importante în analiza socială pentru că ele au un rol crucial în socializarea indivizilor. în modelarea personalităţii şi în definirea rolurilor sociale. Ce sunt conflictele de rol şi rolurile încordate? 5. Ce sunt instituţiile totale? 57 . în gestionarea controlului social. Care este structura instituţiilor sociale? 8. de mare durată. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Care sunt modalităţile de rezolvare a conflictelor de rol? 6. Rezultă din tot ce am prezentat că în realitate numărul şi varietatea instituţiilor totale sunt cu totul deosebite. Ce reprezintă meritocraţia şi gerontocraţia? 3. Care este tipologia statusurilor sociale? 2. poate reprezenta pentru pasageri şi marinari o instituţie totală. Care este tipologia instituţiilor sociale? 9. Ce sunt instituţiile sociale? 7.

instituţie socială fundamentală După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Alături de el. ea este prima cu care luăm contact şi pe care o cunoaştem. este sfătuitorul familiei. istoric nici nu a fost cel mai răspândit. cine nu cunoaşte ce este o familie. care este în fapt modelul familiei creştine. el este consultat în diferite privinţe. tatăl şi mama. Cu câteva mii de ani în urmă. Acea lume în care oricare familie avea propria ei religie este o lume diferită total de a noastră şi cu siguranţă familia popoarelor indo-europene este departe de modelul nostru. ci şi pe cel cultural. Diferenţele sunt multiple dacă luăm în consideraţie nu doar factorul temporal. nu ne ajută să înţelegem complexitatea şi universalitatea acestei instituţii. Acesta este însă un singur model de familie. în oricare societate din prezent sau trecut. pentru că. a cunoaşterii comune. se săvârşesc toate acţiunile importante din interiorul familiei. dintre toate instituţiile sociale. Noi nu cunoaştem decât un singur tip de familie. ni se pare normal să considerăm ca membrii ai familiei părinţii. unchii şi mătuşile etc. în fapt în faţa lui. Analiza normativă a familiei 4. relaţiile dintre membri? Este evident că familia reprezintă un univers înalt cognoscibil pentru oricare dintre noi şi aceasta pentru că. Normele şi tipologia căsătoriei Atunci când vorbim despre familie avem impresia că vorbim despre lucruri de la sine înţelese. aşa cum exista şi-n multe alte elemente care definesc un numitor comun. Tipologia familiei 3. Iată spre exemplu. popoarele indoeuropene (cele care au venit din Asia în Europa şi au întemeiat mai târziu civilizaţii aici) au ca membri ai familiei toţi strămoşii care sunt consideraţi zei ai familiei. Cu toate acestea noi nu cunoaştem decât o simplă faţetă a familiei.Tema 6 Familia . bunicii. nu am dat decât un exemplu. care sunt tipurile de rudenie. 58 . copiii. dar mai mult. Există elemente specifice ale instituţiei familiei în orice societate. Evident. Familia ca instituţie socială 2. iar abordarea noastră. la urma urmei. Familia este. focul sacru din vatră este şi el un membru al familiei.

de multe ori ele conferind anumite drepturi pecuniare sau culturale. Majoritatea acestor funcţii sunt evidente. Funcţia afectivă se referă la faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv în primul rând la nivelul familiei. Funcţia protectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi. prin urmare vom insista doar asupra unora dintre ele. 59 . cât ca şi consum. Funcţia de status se referă la faptul că principalele statusuri ale unei persoane sunt oferite de familie. în primul rând de instituţia familiei. Mai mult decât atât. mariaj sau adopţie. atât ca şi producţie.cea mai importantă instituţie socială şi din acest motiv analiza ei este una esenţială în cunoasterea vieţii sociale. cât şi datorită prezenţei şi creşterii copiilor. Familia ca instituţie socială Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează în baza unor legături de sânge. Acesta este un exemplu des întâlnit în oraşul modern. Vorbim în aceste condiţii de “neamuri fictive”. Pot exista grupuri de oameni care sa aibă relaţii afective puternice şi care să nu formeze o familie. în orice societate. Acestea sunt: • • • • • • • funcţia de regulator sexual funcţia de reproducere funcţia de socializare funcţia afectivă funcţia de status funcţia protectivă funcţia economică Nu insistăm cu detalii redundante. unde vecinii pot avea relaţii mai puternice între ei decât cu propriile familii. Pentru a face o analiză a familiei ca instituţie socială trebuie să trecem în revistă principalele funcţii pe care ea le deţine în societate. şi mai apoi de alte instituţii. Acestea sunt în fapt cele trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile. aceste statusuri sunt recunoscute şi au semnificaţie în societate. atât datorită relaţiilor heterosexuale. Funcţia economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică.

Tipologia familiei
Este evident că cel puţin în dimensiune istorică există o tipologie variată a acestei instituţii. Tipul cel mai răspândit astăzi îl reprezintă familia nucleară. Aceasta reprezintă familia formată din membrii a cel mult două generaţii (părinţi, copii), care trăiesc în aceeaşi gospodărie. Una din formele cele mai răspândite ale familiei nucleare o reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care este o familie nucleară formată din soţ - soţie (eventual şi copii). Alte tipuri de familii nucleare pot fi familiile monoparentale (familii în care copiii sunt crescuţi doar de unul din părinţi), familiile formate din alte tipuri de rude (bunici-nepoţi, frate şi soră etc), care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată din membrii a mai mult de două generaţii, care, la fel, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Familia extinsă poate fi reală, adică existenţa ca atare într-o gospodărie, şi teoretică. Familia extinsă teoretică reprezintă de fapt ceea ce se cheamă în sociologie arborele genealogic. Acesta este format din totalitatea membrilor unei familii, calculaţi în funcţie de un individ de referinţă ”ego”. Arborele genealogic se poate reprezenta grafic, de aici şi numele, pentru că numărul rudelor creşte dacă mergem pe linie descendentă pornind de la un ego (doi părinţi, patru bunici opt străbunici plus toate celelalte rude aferente, unchi, mătuşi etc), iar dacă îl punem pe ego la bază, atunci graficul se va asemăna cu un arbore.

Analiza normativă a familiei
O analiză complexă şi totodată relevantă a instituţiei familiei o oferă analiza sistemului complex de norme pe baza cărora funcţionează această instituţie. Cele mai importante norme, atât istoric, cât şi ca “universalitate”, sunt normele de incest. Acestea sunt norme care privesc interdicţia accesului la anumite femei din comunitate. Baza de interdicţie o reprezintă relaţiile de rudenie. Trebuie să înţelegem că istoric, absolut toate societăţile cunoscute, ca primă formă de organizare, au limitat accesul la femei. Adică au interzis anumite raporturi sexuale în comunitate. Reglementarea raporturilor sexuale a fost istoric prima formă de organizare socială. Normele de incest, probabil primele norme sociale, interzic relaţiile sexuale între părinţi şi copii, fraţi şi surori, între copii şi bunici, în general 60

între rude de gradul unu şi doi, în unele societăţi mergându-se până la mai multe grade de rudenie. În societăţile în care din condiţii speciale căsătoriile cu persoane din afara familiilor nu se pot realiza uşor, sunt permise relaţii sexuale şi căsătorii între rude de gradul doi (verişori). Normele de incest asigură, aşa cum am menţionat mai devreme, tocmai interacţiunea şi stabilitatea relaţiilor sociale datorită presiunii spre relaţii extrafamiliale. Mai trebuie totuşi să precizăm că relaţiile sexuale, respectiv mariajele sunt interzise numai în relaţie cu neamurile considerate ca atare într-o societate particulară şi nu în funcţie de neamurile reale de sânge. Adică, în anumite societăţi, spre deosebire de a noastră, rudenia poate să nu fie calculată, aşa cum o să vedem, după ambii părinţi, ci numai după unul şi prin urmare nu eşti rudă decât cu rudele acelui părinte. Norme de căsătorie Sunt unele dintre cele mai importante norme. Ele reglementează modalităţile şi formele de constituire a familiilor. În primul rând trebuie să distingem între normele de tip endogam şi exogam, adică intre căsătoriile de tip endogam şi cele de tip exogam. Endogamia se referă la “căsătoria în interior”, adică într-un grup predefinit, în timp ce exogamia la “căsătoria în afara grupului”. Dacă grupul este cel al rudelor, atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam, doar puţine popoare, istoric, practicând endogamia în acest sens. Un exemplu este cel al triburilor semite în urmă cu aproape trei mii de ani, care trăind într-o zonă deşertică, cu puţine contacte cu alte triburi, permiteau căsătoriile între rude apropiate. De aici, se pare, a apărut şi ritualul sacrificării primului născut. Primii născuţi probabil erau omorâţi. (Si există chiar o explicaţie ştiinţifică care ne spune că degenerarea genetică, datorită procreării de către rude apropiate, este maximă în cazul primului născut şi incomparabil mai mică pentru următorii copii). Experienţa probabil i-a învăţat să amelioreze efectul negativ al endogamiei în acest fel. Mai târziu, atunci când aceste relaţii sexuale nu numai că nu mai erau necesare, datorită dezvoltării sociale şi a comunicării intertribale, ci erau chiar interzise, ritualul sacrificării primului născut s-a păstrat, dar s-a transferat doar la animalele născute în gospodărie, iar mult mai târziu avea să fie preluat de creştini şi să conducă la ritualul sacrificării mielului de Paşti. Grupul în funcţie de care judecam endogamia sau exogamia nu trebuie să fie doar cel de rudenie. Poate fi grupul rasial sau etnic şi atunci majoritatea căsătoriilor sunt de tip exogam. 61

Există pe de altă parte o serie de norme care reglementează numărul partenerilor care pot întemeia o familie. Acestea ne permit două tipuri mari de căsătorii, respectiv familii: Căsătorii de tip monogam şi căsătorii de tip poligam. Căsătoriile monogame, bazate pe normele cu acelaşi nume, se încheie între un singur bărbat şi o singură femeie. Căsătoriile de tip monogam sunt foarte răspândite astăzi, însă ele ridică unele probleme. S-a invocat spre exemplu faptul că o căsătorie de tip monogam nu mai există în realitate dacă este permisă instituţia divorţului. Aceasta deoarece, în fapt, o femeie poate avea în decursul vieţii mai mulţi copii de la mai mulţi bărbaţi, chiar dacă nu este căsătorită în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. Din acest motiv, unii autori au preferat termenul de “monogamie serială”, pentru familia contemporană, pentru că avem de fapt mai multe căsătorii monogame consecutive, chiar dacă rezultatul acestora, copiii, succesiunea (motive, să nu uităm, esenţiale ale existentei familiilor) pot să privească mai mulţi parteneri, bărbaţi sau femei şi nu doar doi. Poligamia este istoric, pe de departe cea mai răspândită normă de căsătorie, chiar dacă astăzi modelul familiei creştine, de tip monogam, este unul extrem de răspândit. Poligamia este de trei tipuri. Poliginie, atunci când un bărbat se poate căsătorii cu mai multe femei, poliandrie, atunci când o femeie se poate căsătorii cu mai mulţi bărbaţi şi căsătoriile de grup. Poliginia, dintre toate formele de poligamie, este, istoric, cea mai răspândită. Trebuie să specificăm însă că ea priveşte o normă ideală, se referă deci la o permisiune şi nu la o obligativitate. În toate societăţile care au practicat poliginia majoritatea bărbaţilor nu aveau însă decât o singură soţie, uneori chiar nici una. Numai bărbaţii care puteau întreţine mai multe femei puteau să se căsătorească cu mai multe soţii, cea ce nu se întâmpla însă pentru un număr foarte mare de bărbaţi din acele societăţi. Mai mult, numărul, ca şi modul în care arătau soţiile, a constituit în toate societăţile de acest tip un indicator de status al prestigiului în societate. Poliandria este un tip extrem de rar întâlnit al poligamiei. A fost practicată de exemplu de arabi, până la expansiunea lor din secolul VII, şi ca şi la alte comunităţi care au permis-o (exemplu în Tibet) ea s-a bazat strict pe considerente economice, fiind legată de incapacitatea comunităţilor de a întreţine multe femei. La arabi bunăoară, de la care avem şi expresia “a muri de foame”, care la ei nu era o figură de stil, ci o realitate, datorită faptului că principala activitate aducătoare de resurse era războiul, numărul mare al femeilor nu se justifica, ele neputând fii întreţinute. Fetele 62

la care filiaţia după mamă este mult mai importantă decât cea după tată. Normele de autoritate sunt normele care privesc conducerea. adică calcularea descendenţei după ambii părinţi este indiscutabil forma cea mai răspândită astăzi. adică copilul este rudă doar cu rudele din partea tatălui şi poate moşteni bunurile familiei doar pe aceste linii de descendenţă. Ambele tipuri sunt însă mai degrabă istorice. Normele de autoritate. se referă la descendenţa exclusivă pe linie maternă. Căsătoriile de grup se încheie între un grup de femei şi un grup de bărbaţi. Normele descendenţei şi moştenirii. O formă aproximativă a acestui tip de familii a fost dată doar de diversele mişcări ale tinerilor din secolul trecut. şi 63 . exercitarea puterii la nivelul familiei. Această împărţire este însă rareori una egală şi de aceea este greu de definit o limită pentru acest tip de familie. Normele de locaţie. Ele sunt: patriarhatul.erau astfel ucise la naştere. o dată cu Mahomed. cum a fost spre exemplu mişcarea hippy. evident. Aceste norme pot fi de patrilocatie. adică puterea fiind exercitată de bărbat în familie. După cum indica şi numele patrilinearitatea se referă la normele de descendenţă şi succesiune potrivit cărora calcularea rudelor se face doar după tată. Acest tip de căsătorie este unul extrem de vechi din punct de vedere istoric. Antropologii din secolul XIX au confundat în fapt normele de linearitate (matrilinearitatea) cu normele de autoritate. O mare parte a istoriei. un rudiment al acesteia fiind întâlnit la evrei. familiile au fost de tip patriarhal. matriarhatul şi norme de exercitare comună a puterii. Matriarhatul reprezintă un tip de familie în care conducerea este exercitată de femei. matrilocatie. Sunt normele potrivit cărora se calculează rudenia şi totodată succesiunea pecuniară sau spirituală (moştenirea). Sunt normele care stabilesc unde se întemeiază gospodăria unei noi familii. De regulă ea se căsătorea cu mai mult fraţi. El nu a existat niciodată în istorie. el ne mai fiind întâlnit astăzi. în care tinerii respectivi practicau sexul liber la nivelul unui grup restrâns. După expansiunea şi dezvoltarea fără precedent din secolul VII. Matrilinearitatea. o familie păstrând de regulă o singură fată pe care o întreţineau chiar şi după căsătorie. Cu alte cuvinte relaţiile sexuale sunt permise la nivelul unui grup restrâns de bărbaţi şi femei. Ambilinearitatea. În societatea contemporană fiind mult mai des întâlnite cazurile de împărţire între soţi a autorităţii în familie. arabii renunţă la poliandrie şi trec treptat la poliginie. Aceste norme sunt: patrilinearitatea. matrilinearitatea şi bilinearitatea.

) Homogamia ne explică de ce marea majoritate a căsătoriilor se produc între persoane care se aseamănă din punct de vedere al condiţiei lor sociale. apropierea (implicit obişnuinţa) sa constituie un factor al selecţiei partenerilor. până la modernitate alegerea partenerului s-a făcut pe baza unor reguli care nu ţineau cont de părerea viitorilor parteneri. sunt aleşi partenerii. (al nivelului de instruire. Cu alte cuvinte preferăm parteneri care sunt mai aproape de noi. că un element atât de banal. de obişnuinţa cu acestea. În societatea contemporană. Psihologii sociali au descoperit însă că în numeroase cazuri aprecierea faţă de anumiţi subiecţi (ca şi faţă de obiecte) este legată de apropierea. norme în baza cărora. s-au ceea ce în sociologie numim dragostea romantică. Cu alte cuvinte. respectiv să întemeieze o nouă gospodărie. într-o dimensiune istorică. considerăm ca atracţia reciprocă şi afectivitatea împărtăşită constituie baza selecţiei partenerilor. Homogamia reprezintă o normă potrivit căreia selecţia partenerilor în vederea căsătoriei se face pe baza asemănării acestora din punctul de vedere al statusurilor pe care le deţin. Unul dintre aceştia este proximitatea. iar în multe societăţi căsătoria se angaja cu mult timp înaintea maturizării copiilor. deşi nu sunt norme propriu-zis ale familiei. Selecţia partenerilor se face însă şi în baza altor norme (sau factori care influenţează decizia).neolocatie. al clasei sociale. că într-un cămin studenţesc studenţii care stăteau lângă 64 . Factori şi norme de selecţie a partenerului Alături de normele prezentate până acum. spre exemplu. Aceasta înseamnă că o nouă familie poate să se stabilească în gospodăria părinţilor băiatului. Neolocaţia este cea mai răspândită normă contemporană din cele trei. selecţia partenerilor nu îi priveşte direct pe aceştia. Un cercetător a descoperit. De regulă. într-o societate. adică apropierea. Una dintre aceste norme este homogamia. în marea majoritate a societăţilor. mai există o serie de norme importante pentru existenţa familiei. însă ea depinde în mod evident de resursele pe care se poate baza o nouă familie. ai fetei. de educaţie. al religiei etc. chiar şi astăzi există mai multe norme şi factori care reglementează această selecţie. În realitate. economice şi culturale. Selecţia era mai degrabă o problemă a familiilor copiilor respectivi. Pare destul de tulburător pentru cei care cred în dragostea romantică.

Fiecare individ în decursul socializării. care să negocieze sau să intermedieze căsătoriile. spre exemplu. Divorţul este o instituţie care are ca funcţie desfacerea (anularea) căsătoriilor. a explicat acest mecanism prin teoria disonanţei cognitive. aşa cum este. a unor nevoi mutuale şi.scară erau mai bine văzuţi decât cei care stăteau mai departe. toată ziua şi nu putem să îl suportăm. nu în ultimul rând. Este vorba de existenţa unor profile de personalitate complementare. dacă căsătoriile se pot încheia relativ uşor în orice 65 . Trebuie spus că.Festinger. Cu alte cuvinte dacă îl vedem pe un coleg. fie reconsiderăm aprecierea negativă faţă de el. atunci nu rămâne decât ca. Divorţ şi căsătorie Prima problemă pe care ne-o punem este aceea a actorilor sociali care operează pe piaţa căsătoriilor. să îţi redefineşti atitudinea faţă de el. evident. pentru banalul motiv că erau văzuţi mai des. chiar procesul de socializare. un celebru psiholog social. În general. Indiscutabil. este vorba şi de atracţia fizică reciprocă. Căsătoria este o instituţie socială aşa cum am spus. Indiscutabil că mai există şi alţi factori pe care îi trecem rapid în revistă. partenerii nu sunt singurii actanţi pe această piaţă. este învăţat să-i placa anumite tipuri umane şi respectiv să îi displacă altele. oamenii care ne sunt mai apropiaţi (îi întâlnim mai des). pentru că evident nu exista un factor predeterminant de natură genetică pentru preferinţa persoanelor de condiţie socială asemănătoare nouă. Familiile lor sunt la fel de prezente. atunci vom avea o disonanţă cognitivă. dar pot exista şi persoane specializate. sistemul nostru cognitiv tinde să reconsidere cogniţiile respective pentru a ne micşora sau anula disonanţa. L. să spunem Gicu. spre exemplu. în timp. Astfel Gicu începe să capete şi multe feţe bune şi chiar poate să ne placă. tindem să apreciem şi deci să ne placă mai mult. Nu putem însă să o estompăm decât dacă eliminăm unul din factori. sau chiar instituţii. Trebuie să menţionăm astfel ca un factor extrem de important. care spune că ori de câte ori la nivelul sistemului cognitiv avem două sau mai multe cogniţii (unităţi de informaţie) care se află în disonanţă. instituţia peţitului. însă şi divorţul este deopotrivă. Aşa cum am menţionat deja. ca parte a acestui proces. homogamia este un produs exclusiv al socializării. Dacă Gicu îţi e vecin sau eşti obligat să lucrezi cu el. Mai există şi alţi factori ai selecţiei partenerilor. Fie îl evităm.

inclusiv în România. Acest lucru este firesc dacă ne gândim că orice societate caută să promoveze prin orice mijloace instituţia familiei şi deci este normal să fie uşurată încheierea căsătoriilor şi să fie complicate procedeele pentru obţinerea divorţului. • Nevoia de depărtare a unuia dintre soţi de una sau ambele familii ale lor. Diferenţele de orice natură. constituie o sursă majoră a instabilităţii. Pentru ca o familie să ajungă la divorţ. economice. Trebuie să spunem însă că circa 20% din divorţuri se produc în primii trei ani de la căsătorie. Creşterea ratei divorţialităţii sugerează uzual stări anomice în societate. crize de tranziţie sau procese sociale de o dinamică deosebită. sau de cea a soţului/soţiei. • Şocuri în familie. în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 24 de ani. moartea copiilor. Rata divorţialităţii este un indicator important al evaluării şi al analizei unei societăţi sau comunităţi. Diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin zece-cincisprezece ani). pot conduce la tensiuni care să crească instabilitatea familiei. în timp ce celalalt nu doreşte. pierderile materiale importante. spre exemplu. reprezintă de regulă un alt patern instabil. conduc întotdeauna la un potenţial mare de tensiune şi conflict. existând chiar societăţi unde acesta este interzis.societate. care sunt semnificative. Experienţele traumatizante de la nivelul familiei. culturale majore intre cei doi soţi. În ultimele decenii. Paternurile cele mai stabile sunt cele în care bărbatul are o vârsta cu câţiva ani mai mare decât femeia (2-4 ani). Există mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor. Îi vom trece în revistă: • Vârsta. Vârsta similară. divorţul presupune un procedeu mult mai complicat. mai ales când soţia este mai mare decât soţul. Rata divorţurilor într-o societate se numeşte divorţialitate şi reprezintă numărul de divorţuri la mia de căsătorii. rata divorţialităţii practic s-a dublat în ţările dezvoltate. ceea ce trădează de fapt şi incompatibilităţi de adaptare. a unor rude foarte apropiate. • Diferenţe sociale. cât să conducă la disoluţia familiei. Dacă unul dintre soţi doreşte să trăiască departe de propria lui familie. este un alt motiv de instabilitate. 66 . ea trebuie mai întâi să treacă printr-un proces care să ducă la un nivel al instabilităţii suficient de înalt.

ceea ce evident nu este suficient. cât şi a celui de mamă. adică un cuplu în care conflictul a fost asumat la nivelul stilului de viata şi face parte din profilul acelei familii şi. Dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil ca acesta să fi fost motivul fundamental al mariajului. afectivă de una din familiile extinse este statistic un factor de instabilitate. De asemenea. de asemenea. Explicaţia este relativ simplă. Evident. Alte forme de evoluţie sunt cuplul conflictual. Putem evalua relaţiile afective de la nivelul 67 . • Regula celor şase luni şi a celor trei ani. implicarea şi care conduc la stabilitatea familiei. Modelele de familii conflictuale. • Existenţa unor paternuri instabile în familiile extinse. cuplul ritualizat. Trebuie să spunem însă că nu orice familie în care apar surse de instabilitate. rolurile asociate acestor statusuri fiind dificile şi mai ales ţinând de un mod de viaţă radical diferit faţă de cel standard. Mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască. în timp ce dacă căsătoria a întârziat mai mult de trei ani înseamnă că au existat anumite motive pentru care. poate constitui o situaţie extrem de frustrantă. Dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire. ajunge la divorţ. Dependenţa de orice natură. financiară. atât a statusului de soţie. obţinerea de către femeie într-un timp relativ scurt. Dinamica relaţiilor în familie Există nenumărate forme pe care le îmbracă relaţiile din interiorul familiei.• Dependenţa unuia dintre soţi de familia extinsă. cresc şansele de instabilitate datorită unui posibil efect socializant. rutiniere. al unei femei tinere nemăritate. monoparentale. materială. adică un cuplu în care nu mai există real relaţii specifice celor dintre soţi şi în care căsătoria este menţinută pentru motive exterioare (economice. în familia de apartenenţă a unuia din soţi. acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. fiecare soţ având o viaţă proprie. • Femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de mariaj. sau chiar tensiuni. religioase. cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească şi de aici probabilitatea unor reeditări a acestor motive. ne referim în primul rând la relaţiile care exprimă afectivitatea. de status).

• Funcţia de regulator sexual. Intimitatea creşte constant până la un anumit nivel. Pasiunea are o cu totul alta evoluţie. A rămas o funcţie importantă a familiei. Aceste modele ale dinamicii relaţiilor sunt relavate din analize statistice. intimitatea şi pasiunea vom putea observa că ele au statistic o dinamică total diferită la nivelul unei familii. Cu toate acestea trebuie sa subliniem că au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din funcţiile de socializare ale familiei. în special în a doua jumătate a secolului trecut. adică al familiilor în care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi. Toate aceste variabile exprimă. dar mai ales a crescut numărul familiilor monoparentale. dar de a nu se mărita. angajamentul creşte aproape constant pe perioada existenţei unei familii. însă paternul este continuu ascendent. angajamentul. pasiunea. Ea creste spectaculos de rapid. Putem lua în calcul. Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor sexuale au loc în afara familiei.familiei prin mai multe variabile. aveau experienţe sexuale premaritale. de regulă mama. valori diferite în funcţie de familie. angajamentul. care măsoară anumite aspecte ale relaţiilor. Schimbarea funcţiilor familiei Societatea contemporană. a adus o serie de schimbări majore la nivelul funcţiilor familiei. în momentul căsătoriei având deja o cotă foarte înaltă. instituţia baby-site-ului 68 . dacă luăm în calcul doar primele trei variabile. Familiile monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri. intimitatea. treptat. evident. empatia. grădiniţele. • funcţia de reproducere. Spre exemplu. sau a unei opţiuni personale a unor femei de a avea copii. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii. al morţii unuia din soţi. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia schimbările majore produse. până ajunge foarte aproape de zero. în special secolul XX. creşele. în anii ’90. • funcţia de socializare. de exemplu. Există astăzi un număr mult mai mare de femei care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei. În SUA spre exemplu. comunicativitatea etc. iar după câţiva ani ea va începe să scadă. puţin mai încet după un număr mare de ani de la căsătorie. adică ele exprimă modul obişnuit de comportament la nivelul familiilor. după care rămâne la acel nivel aproape fără nici o evoluţie ulterioară. existând şi anumite paternuri generale ale evoluţiei relaţiilor din familie. circa 25% din femei. Spre exemplu. însă şi în funcţie de durata existenţei acestor familii. Prin urmare putem să spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul.

. Alte modele. Unele modele apar de la sine în decursul evoluţiei sociale fireşti. de fapt F. A rămas o funcţie importantă a familiei. de cele mai multe ori. familiilor li se limitează în realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor. Cum o va face însă? Care sunt deci alternativele la familia clasică. însă ea nu mai este la fel de importantă ca în trecut. Unele din aceste modele sunt în fapt cele care evoluează. 69 . a propus desfiinţarea familiei de tip monogam. cea cunoscută de noi toţi? Există în orice societate încercări de forţare a modelelor clasice. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea contemporană. • • funcţia afectivă. • funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită măsură. Cu alte cuvinte indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase alte statusuri care sunt mai importante social. care. care ne este cunoscută. decât statusurile conferite în familie. Alternative la familia clasică Există indiscutabil un mare semn de întrebare. care au preluat în mare măsură funcţia protectivă de la familie. Familia ca instituţie a evoluat permanent de la începuturile civilizaţiei umane. funcţia de status. Spre exemplu chiar marxismul. nu reprezintă decât un moment în acest proces evolutiv.etc.Engels. este de fapt o familie de tip burghez. forma actuală. Mai mult. în mod firesc. în sensul că înlocuiesc până la urmă instituţiile de bază. în societatea contemporană există însă numeroase instituţii moderne de control social. dincolo de anumite limite definite de regulă prin legi. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. altele sunt propuse ideologic sau programatic. Prin urmare trebuie să ne aşteptăm ca şi acest model să evolueze. mai ales în protejarea copiilor foarte mici. instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea copiilor. • funcţia economică. spunea el. de propunere a unor modele alternative pentru instituţiile sociale. dispar ca alternative nereuşite. Trebuie specificat însă şi aici faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia economică a soţilor în detrimentul unităţii economice a familiei.

4. cu siguranţă ea este cea mai răspândită dintre toate. trebuie să spunem că ea nu poate deveni o formă alternativă reală. este radical diferită (generic vorbind). el având de fapt o altă sursă decât homosexualitatea masculină. trebuie să spunem. cea de reproducere nu poate fi asigurată. mai ales în afara cuplului. Pe de altă parte. Chiar dacă poate o alternativă discutabilă. Este un model de familie în care cei doi soţi îşi definesc de comun acord dreptul la relaţii sexuale în afara căsătoriei. pentru că aici este vorba de un acord reciproc. nu rareori membrii acestora refuzând total contactul cu familiile reale. În fapt nu era vorba de un mariaj autentic. Nu este vorba de adulter. acesta din urmă fiind considerat tolerabil. atunci când cei doi 70 . Încercăm să le trecem în revistă: 1. între femei şi bărbaţi. Nu este o formă foarte frecvent întâlnită. a propus modele alternative la familia clasică. Coabitarea consensuală. în special ale unor relaţii stabile “in trei”. În practică există însă în toate societăţile dezvoltate numeroase exemple ale unor forme de astfel de familii. fiind vorba de doi bărbaţi. 2. fie că este vorba de lesbianism. Mariajul de grup.Prin urmare şi societatea contemporană. Fie că este vorba de homosexualitate autentică. în afara unei căsătorii formale însă. În unele societăţi ea a devenit chiar legală. aceştia din urma fiind mult mai tentaţi biologic la aceste relaţii. ca o familie. A fost propus de către mişcările tinerilor din anii `60-`70. Coabitarea consensuală este însă de două tipuri. fiind totuşi o formă a familiei. oarecum istorice. pentru ca ele s-au stins practic astăzi. 5. înaintea căsătoriei. Căsătoria de tip homosexual. ne referim însă în special la a doua jumătate a secolului trecut. există o diferenţă importantă între homosexualitate şi lesbianism. grupuri care constituiau însă adevărate familii. care ţine de un anumit caracter patologic. 3. Familia de tip poligam (în fapt este vorba de poliginie) Este un tip de familie care nu poate fi consacrată legal în societatea modernă (fiind considerată bigamie). ci doar de traiul în grupuri care practicau sexul liber (în interiorul grupului). Dincolo de aceste experienţe. acest tip de alternativă nu a devenit una semnificativă. atunci când cei doi trăiesc împreună o bucată de timp. Mariajul deschis. în anumite limite. mai ales că o funcţie importantă. Coabitarea consensuală presupune ca două persoane să trăiască în comun. în majoritatea societăţilor. şi de un stil de viaţă. sau în vederea unei căsătorii ulterioare şi coabitare consensuală propriu-zisă. în cazul a două femei. Coabitare premaritală. mai ales pentru că presiunea spre relaţii sexuale.

Care sunt principalele alternative ale familiei clasice? 12. Ce este homogamia? 6. ci în multe.decid să trăiască permanent în acest mod. Este evident că mutaţiile semnificative la nivelul unei instituţii precum cea a familiei nu se produc în câţiva ani. Ce sunt normele de incest? 4. Care sunt principalele tipuri de familii? 3. Numărul coabitărilor consensule a crescut aproape constant în ultimele decenii. 8. un număr foarte mare de cupluri decizând. Care sunt normele de căsătorie? 5. uneori chiar secole. foarte multe decenii. Care sunt funcţiile familiei? 2. Care sunt principalele tendinţe în schimbarea funcţiilor familiei astăzi? 11. Care este dinamica relaţiilor în familie? 10. Ce este coabitarea consensuală? 71 . măcar pentru o perioadă de timp să trăiască astfel. Care sunt factorii care intervin în selecţia partenerului? 7. Divorţul ca instituţie socială. Care sunt factorii de instabilitate a cuplului? 9. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Este evident că aceste alternative pot fi înlocuite de altele.

realizând două echipe pe care le-a pus în competiţie. Ce este grupul social 2. fiind astfel puşi să formeze ad hoc grupuri. Aceleaşi tipuri de comportamente. de acţiuni sau de întâmplări erau valorizate şi interpretate complet diferit dacă ele se produceau în interiorul sau în afara grupurilor din care făceau parte. După o săptămână Sherif a reunit cele două echipe şi le-a pus în 72 . de 10-12 ani. Muzafer Sherif a realizat un experiment care a şocat nu doar lumea ştiinţifică. Conducere. aceste polarizări se accentuau pe măsură ce creştea ritmul şi miza competiţiei. A organizat mai multe jocuri. Dacă spre exemplu un baiat trişa la un concurs era privit ca un “băiat rău” dacă făcea parte din grupul rival şi era “isteţ” dacă aparţinea grupului de referinţă. el a organizat un experiment pentru a observa modul in care se structurează normele sociale la nivel de grup şi modul în care ele influenţează percepţia şi raportarea la realitate. ci şi pe cea mediatică. Mai mult.Tema 7 Grupul social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Într-o tabără de copii. Tipologia liderilor 4. Copii nu se cunoşteau în prealabil. un psiholog social american. decizie şi efecte de grup Pe la mijlocul secolului trecut. toate de echipă. ideea experimentului fiind preluată în mai multe filme americane. concursuri sportive şi activităţi. Tipologia grupurilor sociale 3. Imediat după începerea experimentului copii au început să facă o distincţie clară între lumea din interiorul grupurilor şi cea din afară. Pentru aceasta el a împărţit aleator un grup de copii.

Distincţia în grup . O utilizăm aproape zilnic şi orice om. Spre surprinderea tuturor. “nesimţit”. Dacă spre exemplu ni se pare normal să numim grup mai mulţă oameni care stau întro staţie de autobuz. facându-i chiar să perceapă lumea complet diferit. atunci când avem mai mulţi oameni. cu care copii nu se mai întâlniseră. Cu toate acestea conceptul de grup social nu este unul foarte simplu de definit în limbajul ştiinţei. chiar şi cu puţină educaţie. Dinstincţia în grup . în primul rând. eroii ai grupului nou format. Pe de altă parte. pentru că el trebuie să fie cu mult mai restrictiv comparativ cu noţiunea uzuală. din perspectiva analizei statistice a populaţiei. au fost reinterpretate pozitiv. pentru sociologie aceştia nu formează un grup social decât în anumite situaţii speciale. Dar şi profesorii dintr-un anumit oraş sau dintr-o regiune pot forma o comunitate. Spre exemplu atunci când este vorba de oamenii adunaţi la un miting spunem că ei formează o mulţime. însă ea a fost retrasată. o categorie socială sau statistică. Dacă ţinem însă seama şi de faptul că oamenii nu pot trăii decât cu totul accidental şi excepţional în afara grupurilor înţelegem de ce este importantă cercetarea acestui tip de structuri sociale. iar atunci când este vorba de locuitorii unui sat spunem că ei formează o comunitate. Pe de altă parte. “murdar” etc.competiţie cu o alta. spunem că ei formează. Experimentul a dovedit astfel capacitatea extrordinară a grupurilor sociale de a genera norme şi de a schimba valorile în baza cărora se interpretează realitatea. toate valorizrile negative acumulate şi concretizate în etichete ca “băiat rău”. în sociologie avem deja o serie de alte concepte care se referă la “grupuri de oameni“. Cu ce se deosebeşte grupul social faţă de toate aceste concepte? În primul rând trebuie să spunem că grupul social este format întotdeauna dintr-un număr de indivizi între care există interacţiuni.în afara grupului s-a păstrat. Aceste interacţiuni sunt date în special de un proces de 73 . Ce este grupul social? Noţiunea de grup este indiscutabil una familiară. respectivii copii fiind dintr-o dată consideraţi curajoşi. ştie la ce se referă. viteji. practic imediat. care au anumite caracteristici comune la nivelul unei populaţii.în afara grupului a rămas una esenţială în cercetarea socială. Se dovedea astfel că grupurile exercită o forţă cu totul deosebită asupra membrilor lor. fără a avea relaţii directe între ei. Aceasta.

“Când apare o grămadă?”. Un prim factor este dat de interdependenţa naturală şi socială a oamenilor. O piatră nu formează o grămadă şi nici două. Simpla apropiere de alte persoane este si ea un factor care influenţează apariţia grupurilor. definit în sens larg ca orice transfer de semnificaţii. Unii cercetători consideă că interacţiunile apar în momentul în care avem doi indivizi şi prin urmare doi oameni sunt suficienţi pentru a vorbi de un grup. Alţi autori consideră însă că într-un astfel de caz nu ar fi vorba decât de o diadă. cât şi social de alţi oameni. de asemenea ei au scopuri şi obiective specifice. Spre exemplu ori de câte ori ne definim o situaţie ca periculoasă sau ameninţătoare simţim nevoia de a interacţiona. neexistând un consens. 74 . Există mai mulţi factori care determină nevoia oamenilor de a forma permanent grupuri şi de a trăi în ele. Problema dimensiunilor grupului Definiţia pe care am dat-o nu este însă suficientă pentru a clarifica acest concept. Pe de altă parte situaţia în care ne aflăm este un alt factor stimulator al structurilor de tip grupal. Evident mai putem identifica şi alţi factori care ţin de similaritatea indivizilor. se întrebau anticii. Anumite situaţii reclamă stringent comunicarea şi implicit relaţiile cu alţii. adică de un tip particular de interacţiune.comunicare. Un grup ar avea nevoie de cel puţin trei subiecţi pentru a exista o formă complexă de interacţiune specifică grupului social. iar de multe ori îşi dezvoltă simboluri proprii. O problemă extrem de importantă este aceea a motivelor pentru care oamenii trăiesc mai degrabă în grupuri decât în afara lor. Nu este însă suficient pentru o definiţie. Avem nevoie să relaţionăm pentru a putea trăi. Nu există însă posibilitatea compatibilizării celor două accepţiuni pentru că ele sunt realizate uzual în perspective şi în contexte de cercetare diferite. respectiv cât de mare? Prima întrebare ţine oarecum de celebrul paradox antic al grămezii. Cât de mic poate fi un grup. Mai trebuie să răspundem la două întrebări esenţiale. Parcă nici trei pietre nu formează o grămada. Mai trebuie spus că aceşti oameni care interacţionează împărtăşesc valori şi norme proprii grupului respectiv. În premanenţă avem nevoie atât biologic. Dar atunci când exact apre grămada? La fel ne putem întereba de câţi oameni este nevoie pentru a forma un grup? În această privinţă autorii din domeniu au două puncte de vedere diferite. de compatibilitatea unor interese sau nevoi etc.

sau populaţii şi nimic altceva în plus. Grupurile mici au considerată cel mai adesea ca limită superioară numărul de şapte opt membri. Grupurile secundare. la începutul secolului trecut.Dimensiunile maxime ale unui grup ridică încă şi mai multe probleme. Grupurile primare sunt grupuri de tipul “faţă în faţă”. O primă tipologie este aceea care distinge între grupurile primare şi grupurile secundare. mari si mici. Mai mult. nemijlcit. Există însă autori care au utilizat in experimente grupuri de 12-15 persoane. Aceasta pentru că în acest caz există şi mai multe accepţiuni. Din acest motiv unii cercetători consideră că în realitate grupurile sociale nu sunt decât grupuri mici. Prin urmare sintagma “grup mic” ar fi chiar o tautologie. Conceptul de grup primar a fost propus. Limita dintre cele două tipuri fiind undeva la nivelul a 10-12 persoane după unii autori. unul din precursorii interacţionalismului. Ele desemnează anumite structuri sociale pentru care avem deja concepte consacrate în sociologie. Cu alte cuvinte grupurile mari desemnează în realitate mulţimi. grupuri în care membri comunică direct. în funcţie de anumite teme de cercetare. ele au o forţă persuasivă cu totul deosebită. adică a grupurilor în care interacţiunile au în primul rând o bază afectivă. cea care împarte grupurile în mari şi mici. de sociologul american Ch. argumentul fiind acela că dincolo de acest număr apare tendinţa de a se forma alte structuri grupale interne prin spargerea grupului iniţial. comunităţi. în cercetările desfăşurate în teren este nevoie să consideri ca grup anumite structuri care există ca atare în realitate şi trebuie cercetate astfel. Grupurile mari ridică însă o problemă delicată. organizaţii. Tipologia grupurilor sociale Există mai multe tipuri de clasificări ale grupurilor potrivit mai multor criterii pe care le utilizăm în raportarea la grupuri. concept construit ulterior pentru a 75 . Cooley. O primă clasificare am şi făcut-o. chiar dacă nu una foarte importantă. desi evident ele presupun mai mult de 15 membri. Pe de altă parte. după alţii la mai mult sau la mai puţin. În primul rând unii autori vorbesc de două tipuri de grupuri. cu mult mai semnificative. Spre exemplu este normal să consideri o clasă de elevi sau o grupă de studenţi ca un grup. El dorea să reliefeze importanţa relaţiilor de tip primar în formarea sinelui şi implicit a grupurilor primare. la nivelul tuturor acestor tipuri de structuri interacţiunile care există între membri sunt destul de diferite de cerinţele pe care le-am prezentat ca fiind specifice grupurilor. Există însă şi alte clasificări.

care apar în decursul interacţiunilor dintre anumiţi subiecţi. respectiv cele secundare sunt formale. Grupurile informale sunt grupuri “narturale”. care au în mod uzual definite scopuri precise şi în care de cele mai multe ori interacţiunile sunt mijlocite de instrumente. care în principal va derula cu ceilalţi acelaşi tip de interacţiuni. grupurile formale nu pot deveni informale. Poziţiile şi tipul de relaţii între diverse categorii de membri sunt predefinite. părăseşte grupul.desemna forma opusă grupurilor primare. O grupă de muncitori sau un grup de studenţi care sunt puşi să rezolve o sarcină la seminar formează în schimb un grup secundar. Poziţiile şi relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt independente de subiecţii care le ocupă. creată în mod normal de către o structură organizaţională. Grupurile formale sunt grupuri care au o formă prestabilită. Am spus mai devreme pozitiv sau negativ pentru că nu este vorba doar de relaţii afective pozitive şi doi soţi care se ceartă au între ei interacţiuni tot de tip primar şi nu secundar. la fel si o gaşcă de cartier. Aceasta face de exemplu să existe cel puţin o difernţă majoră. O altă distincţie este aceea între grupuri formale şi informale. spre exemplu. Adică grupurile informale par a fii asociate celor primare. în sensul că ele preexistă acestora şi se menţin şi după ce aceştia părăsesc grupul. Grupurile primare sau secundare sunt definite din prisma naturii relaţiilor. O familie poate fi privită ca un grup primar. sunt adesea grupuri de interese sau profesionale. Ele sunt grupuri care au predefinite tipurile de relaţii şi poziţiile interne. iar cele formale celor secundare. Forma interacţiunilor interne este dependentă doar de proprii membri. Lucrurile nu stau decât parţial aşa. un grup informal nu poate să devină formal şi nici invers. La prima vedere pare a exista o corelaţie între cele două tipologii. ci va fi ocupată de o altă persoană. O grupă de sindicat reprezintă un astfel de grup. 76 . Este drept că multe grupuri primare sunt informale. Dacă grupurile secundare pot devenii primare şi invers. la fel cum nici cele informale nu pot deveni formale. neexistând o formă organizaţională prestabilită. desemnează grupurile care nu se bazează pe interacţiuni afective. Dacă într-un grup secundar. Criteriul de clasificare este complet diferit. iar în cazul în care liderul. pot să apară la un moment dat relaţii de tip afectiv (pozitive sau negative). Un grup de copii care se joacă în faţa blocului formează un grup informal. totuşi există o diferenţă esenţială. format din mai mulţi studenţi care s-au reunit să lucreze la un proiect. în timp ce cele formale sau informale din perspectiva predeterminării origanizaţionale a unei forme a interacţiunilor. poziţia sa nu dispare.

cel care a propus această clasificare. Am putea spune. dar aceştia aşa cum am văzut chiar la începutul acestei teme. Grupurile de referinţă au o dinamică deosebită. treptat.valoric al indivizilor. Spre exemplu.O altă clasificare este cea care face distincţie între grupurile de apartenenţă şi cele de referinţă. Aceasta pentru că de multe ori subiecţii reuşesc să intre până la urmă în aceste grupuri. Comportamentul indivizilor în grup şi în afara grupurilor Nu numai că grupurile influenţează atitudinal şi valoric indivizii. ori în alte situaţii împrumutul valoric devine suficient de consistent pentru ca propriile grupuri să fie transformate şi deci grupurile iniţial luate ca model să îşi piardă valoarea referenţială. ele deveneau mult mai liberale în atitudiniile şi opiniile exprimate. Potrivit unui asemenea mecanism acţionăm în diverse situaţii potrivit unor norme instituite în grup fără să ne propunem voluntar anumite comportamente. proces de care nu suntem întotdeauna conştienţi. Grupurile de referinţă sunt cele din care nu facem parte. dar şi o viaţă relativ scurtă. cu mai bine de şapte decenii în urmă a făcut o serie de cercetări privind dinamica atitudiniilor şi opiniilor la tineri şi a studiat mai pentru mai mult timp un colegiu de fete. Apartenenţa la grup ne obligă întotdeauna la anumite comportamente şi anumite moduri de acţiune datorită presiunilor pe care le exercită orice fel de grup asupra propriilor membri. Distincţia aceasta este importantă pentru că subliniază rolul extrem de persuasiv. dar şi crucial. normele si/sau simbolurile acestora. S-au observat 77 . ele începeau să se raporteze la grupurile studentelor din anii mai mari. Treptat. Cercetările sale au arătat că fetele veneau cu valori politice şi orientări conservatoare în colegiu. mai mult decât atât. Astfel. pe care grupurile îl au în formarea unui profil atitudinal . un cercetator a încercat să observe modul în care un grup de medici şi asistenţi medicali acţionează într-o anumită situaţie dată. care erau în fond cele ale propriilor familii de origine. ele devenind astfel de referinţă. Era vorba de un spital de urgenţă şi s-au analizat doar cazurile de atac de cord. au chiar tendinţa de a se comporta diferit în interiorul şi în afara grupurilor. Grupurile de apartenenţă sunt grupurile la care aparţinem la un moment dat. există chiar un proces de definire a situaţiilor la nivel grupal şi nu doar la nivel individual. Sociologul american Newcomb. dar totuşi luăm ca referinţă valorile. după anul întâi. împrumutând seturile de valori şi norme ale acestora.

Cercetătorul american a fost intrigat de faptul că deşi erau atât de mulţi oameni care puteau să o ajute pe femeie. s-a făcut cu o mare întârziere. pentru care se considera mai normal un eventual deces. chemarea poliţiei. Prin urmare cu cât pot oferii mai puţini ajutorul. dealtfel perfect sincronizată. apare într-un interval de timp invers proporţional cu numărul celor care îl pot oferi. marea majoritate. procesul intervenţiei avea durate foarte diferite. aceasta a fost chemată abia după aproape jumătate de oră. Cu alte cuvinte durata creştea o dată cu vârsta. Cercetarea a relevat un aspect extrem de interesant. ilustrativ pentru mecanismele prin care grupurile exercită presiuni asupra membrilor lor îl reprezintă efectul de aşteptare. Cu toate acestea ajutorul lor. pentru persoanele vârstnice durata intervenţiei fiind practic dublă. religioase. Efectul de aşteptare. unde o femeie a fost agresată. numai că în ritmuri diferite. chiar în faţa blocului unde locuia. cu un puternic sentiment civic. Nimeni din echipa medicală nu conştientizase vreun moment acest lucru. Un alt tip de efect care se produce la nivelul grupurilor. Vecinii. Deşi era vorba de fiecare dată de acelaş tip de caz medical. Evident în decursul intervenţiilor nu existau nici un fel de mesaje privitoare la ritmul acţiunilor. de altfel problematic din punct de vedere deontologic. Acţiunea medicală. Singura explicaţie pentru această situaţie nu era alta decât aceea că la nivelul grupului respectiv se definea diferit situaţia. La scenă au fost martori zeci de vecini. Studiul său se referea la un viol. cu atât acesta va fi oferit mai repede. durtata intervenţiilor s-a dovedit a fi direct proporţională cu vârsta pacienţilor. Acest efect apare în orice situaţii de grup. Cauza principală pentru această situaţie rezidă tocmai în ceea ce Latene a denumit efectul de aşteptare. produs într-un cartier din New York.modalităţile de intervenţie ale echipei medicale (grupul studiat) în toate cazurile de acest tip. dând cel puţin un mesaj de ajutor la poliţie. Efectul de aşteptare spune că un comportament de ajutor reclamat de o anumită situaţie. totul ţinea de o presiune exercitată de grup asupra membrilor săi. sau în situaţii în care indivizii doar îşi definesc astfel situaţia (ca în cazul studiat). atacul de cord era considerat mai puţin normal şi apărea astfel că salvarea vieţii era o cerinţă mai presantă decât în cazul bătrânilor. Altfel spus echipa medicală se mişca mult mai încet în cazul bătrânilor decât în cazul tinerilor. Aşteptarea se produce datoprită faptului că atunci când oamenii percep o situaţie de 78 . El a fost descoperit de Bibb Latene în urma unui studiu de caz. erau persoane respectabile. cel mai simplu posibil. În cazul persoanelor tinere. Mai mult. care puteau urmării scena de la ferestre. se producea la fel.

Imediat. care au dovedit că acest mecanism se produce în orice situaţii de acest tip. doi. Latene. Efectul a fost sesizat prima dată de Ringelmann şi a fost rebotezat de Latene ca efect al pierderii de vreme pentru că acesta este mecanismul producerii sale. pleca într-o cameră alăturată. creştea odată cu creşterea numărului de subiecţi.grup ei doresc să primească un mesaj persuasiv (de a acţiona) de la cei care sunt consideraţi a fii în poziţii superioare. Latene a efectuat un experiment. Atunci când în sală se afla un singur subiect. Au fost organizate mai multe situaţii de experrimentare în care în sală se aflau un singur subiect. cei mai mulţi. adică F1+F2. Explicaţia este aceea că. Atunci când aceştia erau mai mulţi exista chiar frecvent situaţia în care aceştia nu reacţionau deloc. Cu alte cuvinte. efectul pierderii de vreme. care a dat chiar o măsură temporală cantitativă aşteptării. oamenii consideră că îşi pierd vremea şi se implică cu atât mai puţin cu cât anonimatul este mai mare. forţa totală a acestora va fi mai mică decât cea a două perechi şi si mai mică decât suma celor patru forţe individuale. forţa lor reunită Fr va fi mai mică decât suma forţelor individuale (pentru cazul în care ar trage singuri). Acest efect care se produce la nivelul grupurilor se referă la faptul că într-o sarcină de grup efortul individual pentru rezolvarea acesteia este invers proporţional cu numărul participanţilor. aşteaptă ca altcineva să ia iniţiativa. 79 . la un moment dat. El chema pentru un test diferite persoane (le se spunea subiecţilor că li se va aplica un test oarecare) care aşteptau împreună cu un asistent într-o sală pentru a fi testate. Dacă vom pune de exemplu un individ să tragă de o sfoară legată de un dinamometru vom constata că acesta trage sfoara cu o forţă F. Un alt efect de grup este efectul Ringelmann sau. în condiţii de anonimat al efortului individual. încercând evident să îşi ofere ajutorul. Dacă vom pune doi oameni să tragă de aceeaşi sfoară. Dacă vor trage patru persoane. Efectul pierderii de vreme. din camera alăturată. Astfel. în general. Efectul a fost verificat şi prin experimente de laborator. aproape în toate cazurile acesta se ridica şi mergea în camera vecină spre a vedea ce s-a întâmplat. rebotezat tot de B. timp care. rămânând să aştepte în continuuare fără a face nimic. dacă există o sarcină pe care mai mulţi indivizi trebuie să o rezolve împreună. implicarea acestora va fii invers proporţională cu numărul membrilor. trei etc. Atunci cînd se aflau două persoane timpul de reacţie al acestora era mai mare. Spre exemplu. Asistentul. se auzeau nişte sunete puternice si un ţipăt al asistentului. puşi să rezolve sarcini în condiţii de anonimat.

Acest efect ne explică de ce activităţile colective. grup la nivelul căruia putem identifica aceste caracteristici. dat fiind faptul că pregătirea liderilor şi asigurarea competenţei conducerii reprezintă elemente vitale ale eficienţei oricărei organizaţii sociale. în istoria ştiinţelor sociale. la fel şi competentele de comunicare. Problematica liderilor constituie un subiect extrem de incitant. Pe de altă parte. un student de anul II 80 . Eficienţa procesului de formare a liderilor este una însă discutabilă. este semnalată nevoia unui lider. Este vorba în principal de: ! Experienţă ! Competenţă de comunicare ! Competenţă profesională sau de sarcină ! Capacităţi empatice ! Personalitate puterncă ! Înalţimea ! Forţa Toate aceste caracteristici se judecă însă în raport cu un grup particular. extrem de frecvent. adevărate şcoli de cercetare a liderului şi a conducerii. adică a unei persoane care să conducă grupul respectiv. dat fiind faptul că poziţia de lider depinde atât de anumite caracteristici ale acestuia. Efectul mai ne sugerează un aspect extrem de important pentru desfăşurarea oricărei activităţi economice. nu întotdeauna un grup reclamă un lider. sau cele de sarcină. cât şi de caracteristicile grupului din care liderul face parte. Spre exemplu. Prin urmare este imposibil să putem avea un lider care să poată deţine acest statut în orice tip de grup. dincolo de o anumită limită efortul subiecţilor va scădea dramatic punând în pericol activitatea respectivă Conducerea grupurilor şi liderii Efectul de aşteptare ne-a sugerat mai devreme faptul că la nivelul grupurilor. Cercetările au arătat că o serie de caracteristici sunt importante pentru a dobândi statutul de lider. Creşterea numărului de participanţi la o activitate nu presupune necesar o creştere a eficienţei proporţională cu numărul acestora. ba mai mult. în care nu pot fii cuantificate eforturile individuale sunt întotdeauna caracterizate de o eficienţă scăzută. Au existat şi există chiar. Prin urmare experienţa este raportabilă la nivelul experienţei grupului şi nu reprezintă o valoare absolută.

dar nu dădeau sfaturi utile. o serie de caracteristici sunt discutabile în raport cu situaţii particulare. Pe de altă parte mai putem distinge între lideri de sarcină şi lideri socioafectivi. Cercetările au arătat că într-un grup oarecare se impune mai uşor o persoană mai solidă şi mai înaltă spre exemplu. înnaintea competenţelor profesionale. dimpotrivă. dar nu putem trece cu vederea faptul că în istorie. Unii. dar probabil mult mai greu dacă aceştia sunt în anul III. 81 . vorbeau foarte mult. Tipologia liderilor Există înnainte de toate tipologii ale liderilor care corespund tipologiilor grupurilor. dar vorbeau puţin şi alţii care. într-un experiment unor grupuri. Liderii informali sunt cei care exercită rolul de lider într-un context particular pe baza unor caracteristici personale. Nu trebuie să insistăm redundant asupra faptului că şi în acest caz există excepţii istorice. Cei mai apreciaţi în finalul experimentului erau aproape de fiecare dată cei care vorbeau mult şi nu cei care dădeau sfaturi utile. Pe de altă parte. La nivelul aceluiaş grup este posibil să existe atât lideri profesionali. covârşitoarea majoritate a personalităţilor politice au avut mai puţin de un metru şaptezeci. Dintre toate atributele semnalate. este adevărat nu foarte multe. care dădeau sfaturi pertinente. pe de o parte. Ei pot exista însă atât în grupuri informale. O regulă oarecum generală în privinţa atributelor fizice fiind doar aceea a necesităţii absenţei unor handicapuri majore vizibile pentru a putea avea şanse de ocupare a unei poziţii de lider. Spre exemplu. capacitatea de a comunica şi implicit competenţele de comunicare par a fi de o importanţă capitală. care aveau de rezolvat o problemă. de multe ori chiar.poate mai uşor să se impună ca lider într-un grup de studenţi de anul I. Existau două categorii de consilieri. cât şi în grupuri formale (în sensul că ei îi influenţează pe ceilalţi membrii ai grupului deşi nu ocupă o poziţie formală care să le confere acest drept). Conducerea implică deci un complex de calităţi. Putem vorbi astfel de lideri formali şi de lideri informali. li s-a dat câte un consilier (cu rol de lider) care să le dea sfaturi pe tot parcursul rezolvării problemei respective. fiind primordiale aspectele funcţionale social şi nu cele fizice. Liderii formali sunt cei care ocupă o poziţie care este predefinită la nivelul unui grup formal şi deci ei pot exista doar în astfel de grupuri.

sunt mai eficienţi liderii democraţi. comunitar) se gestionează în comun o anumită resursă limitată (a grupului sau a comunităţii). Desemnează situaţii în care la nivelul unui grup. Cele două caracteristici pot să se reunească în una şi aceeaşi persoană. (dar ele apar şi la un nivel mai larg. Dilemele sociale. la nivelul conducerii grupului. atunci când este vorba de activităţi care trebuie să se poată desfăşura cu un grad mare de autonomie. La fel. O alta clasificare a liderilor. Spre exemplu în cazul unor grupuri care au o istorie îndelungată şi o cunoaştere înaltă a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare. face distincţia între liderii autoritari. sunt din nou mai eficienţi liderii democaţi. nu au nici un fel de încărcătură ideologică. Ei sunt cei care întreţin atmosfera. Cea mai eficientă categorie. Aceşti liderii au o funcţie mai degrabă integrativă. o reprezintă liderii autoritari.cei care conduc grupul în vederea rezolvării unor sarcini. democraţi şi “laissez-faire”. Etichetele cu care operăm. dar acest lucru nu este unul uzual. nu intervin decât minimal în influenţarea acestora. Dacă spre 82 . Aceştia sunt liderii care lasă membri să acţioneze aproape cum vor ei. liderii democraţi sunt mai eficienţi. trebuie să menţionăm. Pentru anumite situaţii însă. controlează doar parţial membrii. Dilema socială apare atunci când un membru al grupului încălcă norma de consum şi îşi însuşeşte mai mult decât ceilalţi. cât şi lideri care gestionează relaţiile afective. din punctul de vedere al modului în care ei conduc grupul. menţin un climat social şi afectiv optim în grup. Liderii democaraţi cooptează o parte a membrilor pentru luarea anumitor decizii. Ne vom opri doar asupra a două din efectele mai importante care sunt relevante pentru aceste tipuri de presiuni de grup. mediază conflictele. ele se referă doar la stilul de conducere. nu îşi asumă decât parţial responsabilitatea conducerii. Conducere. Categoria liderilor laissez-faire nu asigură eficeinţa activităţilor în nici un tip de o situaţie. cât şi la nivelul conducerii ca atare. în care nici nu mai avem de a face propriu-zis cu lideri. decizie şi efecte de grup Presiunile exercitate de grup asupra membrilor lor fac să existe influenţe atât la nivelul modului în care se i-au decizii în grup. Liderii autoritari sunt cei care controlează şi monopolizează total actul conducerii. sunt liderii care îşi asumă întreaga răpspundere pentru orice aspect al activităţilor desfăşurate în grup. buna dispoziţie. Ultima categorie o reprezintă un caz oarecum limită.

-lor. Spre exemplu în România. Cu siguranţă am putea să ne gândim la soluţia simplă a controlului consumului. atunci resursa în cauză se va epuiza rapid şi în final toţi vor pierde. dacă majoritatea vor imita pe cel care a declanşat mecansimul. Dacă extindem dilemele de la grup. Dacă un membru al grupului păstrează norma de consum şi în acest caz el va pierde. atunci ele apar ca fiind chiar mult mai periculoase. distrugerea rapidă şi practic totală a C. Situaţia este identică atunci când un membru al grupului se decide să nu contribuie cu efortul propriu la producerea bunului respectiv.P. Resursa (patrimoniul) a dispărut. s-a făcut de cele mai multe ori pe baza unor mecanisme de genul dilemelor sociale. şi eventual la presiuni exercitate de grup asupra membrilor. este posibil ca în final resursa să dispară şi cel în cauză să nici nu fi beneficiat la nivelul celorlalţi de ea. la comunitate. o dilemă socială apare atunci când unul dintre aceştia îşi însuşeşete mai mult. la începutul lui 1990. comparativ cel puţin cu cei care consumă mai mult. Este vorba de un tip de dilemă socială în care nu mai se pune problema consumului în comun a unor resurse. Există un corolar al dilemelor sociale care poartă numele de problema bunurilor publice. ci a contribuţiei colective pentru a produce un bun public (utilizat de toţi membri). Dilemele sociale apar însă. iar cei care nu au dorit să participe la acest proces nu au mai obţinut absolut nimic în final.A. Dilema apare pentru ceilalţi membri care sunt puşi în situaţia de a respecta în continuuare regula de consum. în special în momente de criză. Dacă toţi vor imita însă pe cel care a încălcat regula. Dacă o singură persoană nu participă şansa de a se produce totuşi acel bun este relativ mare şi atunci cel care nu a contribuit câştigă pentru că va utiliza acel bun (fiind public) şi nu a cheltuit nimic pentru el. Dacă însă comportamentul lui este imitat de alţii şansa de a mai apre bunul respectiv este practic nulă. sau de a imita pe cel care a consumat mai mult şi astfel să încerce să câştige şi ei mai mult. în care controlul grupal sau comunitar nu se poate exercita rapid şi mai ales eficient.exemplu un grup de prieteni pun banii împreună pentru a-şi petrece vacanţa. Dilemele sociale reprezintă unul din mecanismele sociale principale care pot explica cauzele epuizării resurselor limitate. Practic orice ar face un membru al grupului rezultatul poate fi unul distructiv. În momentul în care cineva a început să îşi însuşească o parte a patrimoniului fostelor cooperative imediat ceilalţi membri cooperatori au început să facă acest lucru. Dacă spre exemplu locatarii unui bloc hotărăsc să strângă bani pentru a monta un interfon la 83 . Mai mult decât atât. iar din fondul comun fiecare i-a aceeaşi sumă zilnic.

de a polariza atitudinile şi opiniile care sunt consonante cu poltica grupului. nu le-ar fi făcut în condiţii normale. Operaţiunea presupunea debarcarea la Bay of Pigs a 1400 de cubanezi exilaţi. tendinţa exagerată de asumare a riscului etc. Printre fenomenele care însoţesc acest efect trebuie menţionate: iluzia invulnerabilităţii. iar în final să conducă la o revoltă aparent populară. Groupthink Este un efect care apare în grupurile decizionale datorită presiunii pe care grupurile le exercită asupra membrilor lor.intrare şi un vecin nu contribuie este posibil să se pună totuşi acel interfon. care fuseseră pregătiţi de CIA. Grupul studiat a fost un grup decizional condus chiar de preşedintele J. Pe de altă parte acest efect 84 . care evident însă va deservi şi pe cel care nu a contribuit. de a estompa atitudinile critice. de la Bay of Pigs. Problema bunurilor publice ne explică de ce multe tipuri de proiecte cu caracter public. Acţiunea a reprezentat pentru mulţi analişti militari cel mai mare eşec suferit de americani după al doilea război mondial. supraîncrederea. Greşelile efectuate sub aceste presiuni pot fi uriaşe. Toţi cei 1400 de cubanezi au fost omorâţi sau luaţi prizonieri. subaprecierea adversarului. Janis a facut un studiu de caz al acestei acţiuni pe care l-a publicat întro lucrare unsprezece ani mai târziu. şi sprijiniţi de armata americană ei trebuiau să producă revolte în provincie. credinţa absolută în justeţea cauzei. El a considerat că membrii grupului de decizie au fost victime ale grouthink.Kennedy. Cauzele acestui efect stau în tendinţa membrilor de a se autocenzura. care implică activităţi voluntare nu se realizează. Este vorba de acţiunea de invadare a Cubei. din 17 aprilie 1961. Janis şi-a propus să explice cauzele pentru care această operaţiune nu a reuşit. analiza lui Janis reliefând zeci de greşeli pe care specialişti. chiar mult mai slabi profesional. adică a unui efect de grup caracterizat printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri şi care produce efecte distructive asupra percepţiei şi analizei realităţii. care să-l înlăture de la putere pe Fidel Castro. toată tehnica militară americană fiind distrusă sau capturată. Termenul a fost propus de sociologul american Irving Janis care a analizat una dintre cele mai catastrofale acţiuni militare americane de după al doilea război mondial. care a planificat şi condus operaţiunile militare. asupra judecăţilor morale şi a eficienţei mentale a membrilor grupurilor decizionale înalt coezive.

mass media. Efectul se poate produce însă nu doar în grupuri decizionale de tip militar. cea a “avocatului răului”. Care sunt limitele de mărime ale grupurilor sociale? 3.este însoţit întotdeauna şi de o tendinţă exagerată de secretizare a informaţiilor. efectul groupthik s-a produs în 37% din cazuri. acolo unde grupul de decizie a considerat că ar trebui să ajungă. în care administraţia americană a fost implicată şi a descoperit că pentru 19 cele mai importante crize. Nu s-a apelat de exemplu la specialiştii de la marină. organizaţii publice etc. tocmai pentru a menţine grupul la dimensiuni mici şi a putea păstra astfel mai bine secretele operaţiunilor. deşi avea loc o debarcare şi astfel debarcarea a întârziat mai multe ore dat fiind că vasele care îi duceau pe cubanezi nu au putut ajunge. Cum poate fi definit un grup social? 2. Ce sunt grupurile de referinţă? 85 . Exemplele pot continuua. Ce sunt grupurile primare? 4. Janis a mai studiat şi alte crize majore de după al doilea război mondial. Spre exemplu în cazul analizat de Janis nu s-a apelat la mulţi specialişti dealtfel necesari. Există mai multe tipuri de măsuri care pot fi luate pentru a preîntâmpina acest efect. efecte negative majore. datorită reliefului marin. în special în grupurile decizionale din domeniul economic şi militar. ci în oricare domeniu unde se iau decizii. Printre aceste măsuri menţionăm: ! Cunoaştera efectului groupthink de către membrii grupului de decizie ! Promovarea atitudinii critice ! Imparţialitatea totală a liderului ! Promovarea de soluţii alternative ! Apelul la experţi externi ! Munca în echipe decizionale paralele ! Promovarea unei a doua şanse prin revederea obligatorie şi reconsiderarea soluţiei finale Promovarea atitudinii critice este însă pe de departe cel mai important element tehnic care poate estompa efectele negative. marketing. s-a institut chiar o poziţie specială în grupurile decizionale. adică a unui specialist care are sarcina să aducă contraargumente pentru orice soluţie propusă în grup. care are şi ea. economie. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. la rândul său. Din acest motiv.

repsectiv secundare– primare? 6. Ce este efectul groupthink? 12. Ce este efectul de aşteptare? 7. Care sunt tehnicile de eliminare a efectelor distructive ale groupthink? 86 . Ce distincţie există între grupurile formale-informale. Care este tipologia liderilor? 10. Ce sunt dilemele sociale? 11.5. Care sunt principalele atribute ale liderilor? 9. La ce se referă efectul pierderii de vreme? 8.

fiecare dintre noi avem zilnic contacte. Cu toate acestea. pentru că asociaţia dumneavoastră. faceţi probabil parte dintr-o altă organizaţie. De ce faceţi acest lucru? Este simplu. Mai mult. tot în acest moment. fie ca membri. cu extrem de multe organizaţii. Birocraţia”. Birocraţia După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. Acasă credeţi că sunteţi mai liber. Formal şi informal în organizaţii 3. citiţi tema: “Organizarea socială. sistemul de învăţământ pentru care aţi optat reprezintă una din miile de organizaţii cu care dumneavoastră luaţi zilnic contact. Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Dumnevoastă. chiar în acest moment. Dacă acum vă aflaţi la serviciu acesta cu siguraţă reprezintă un tip de organizaţie. Am putea spune fără să 87 . televiziunea prin cablu etc. Trăim se pare într-un univeres organizaţional. apelaţi în fond la o organizaţie. cea mai mare parte a organizaţiilor care existau erau destul de diferite de cele pe care noi le cunoaştem astăzi. cele care vă furnizează apa. dumneavoastră faceţi parte şi dintr-o organizaţie. însă ea este prezentă şi în realitate ea este cea care va impus lectura acestor rânduri. Organizaţii şi instituţii 2. cea la care plătiţi întreţinerea. Nu a fost întotdeauna aşa.Tema 8 Organizarea socială. În epocile premoderne niumărul organizaţiilor cu care indivizii aveau contacte era incomparabil mai mic. este şi ea o organizaţie. Birocraţia ca tip ideal (Max Weber) 4. dar şi dacă vă duceţi acasă cu un mijloc de transport nu faceţi altceva decât să apelaţi la servicxiile unei organizaţii. Sigur vă aflaţi în faţa unui calculator. Este vorba de o organizaţie care nu mai este tot atât de vizibilă. dar nu uitaţi că dacă staţi la bloc. fie ca beneficiari. acasă sau la un coleg. Şi dacă mergeţi la un magazin sau la un bar. Da. Pentru că pregătirea dumneavoastră la sistemul de învăţământ la distanţă presupune parcurgerea unor cursuri. Toate aceste lucruri sunt evidente. Dar absolut tot confortul de acasă vă este asigurat de o multitudine de alte organizaţii. Probabil că acum vă aflaţi la servici. energia electrică. Aşa de multe? Da.

În afara lor. Există pe de altă parte. scopurile şi obiectivele acesteia. mutaţiile radicale în istoria dezvoltării societăţilor moderne nu ar fi fost posibile. aşa cum am arătat. este atât de important pentru orice ştiinţă socială. Pe undeva suntem mai puţin liberi. De principiu orice organizaţie are la bază o instituţie socială. Iată de ce studiul organizaţiilor. Instituţiile desemnează. Organizaţii şi instituţii Atunci când am vorbit despre instituţiile sociale am precizat că ele se află întrun raport special cu organizaţiile. pe de altă parte. practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o dimensiune formală. Organizaţiile pe de altă parte presupun anumite cadre formale în care îşi desfăşoară activităţile. Formal şi informal în organizaţii 88 . s-ar mai putea spune. Putem să ne gândim la astfel de exemple doar teoretic.grşim că astăzi organizaţiile ne domină existenţa. neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “anormale” în care am construi o organizaţie care nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar îndeplinii vreo funcţie la nivelul societăţii. În cea mai mare parte umanitatea a reuşit să ajungă la nivelul actual tocmai datorită organizaţiilor. Cu alte cuvinte în orice organizaţie membri trebuie să respecte. dar să şi fie conştienţi de normele acesteia. anumite tipuri de practici sociale care au o funcţie socială. Cum putem însă deosebi organizaţiile faţă de instituţiile sociale? Această distincţie o putem realiza dacă vom analiza câteva din elementele specifice acestora. la fel şi în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile. un adevărat mediu de viaţă specific uman. precis delimitată spaţial şi temporal. cadre care au întotdeauna o dimensiune comunicaţională concretă (şi cel mai adesea şi relaţională). pentru că în realitate o organizaţie presupune în totdeauna un număr de oameni care deţin anumite statusuri şi anumite practici pe care aceştia le săvîrşesc într-un context organizatoric. numeroase tipuri de instituţii care nu au forme organizaţionale. Este vorba în primul rând de o caracteristică esenţială a organizaţiilor: autoreflexivitatea membrilor faţă de normele. Cu toate acestea organizaţiile sunt cu mult mai importante decât am putea crede. evident înnainte de toate pentru sociologie.

care au capacităţi persuasive în comunicare şi totodată responsabilităţi sau funcţii decizionale. Şi la nivelul organigramei şi la nivelul unei sociograme putem identifica anumite poziţii importante. dar şi organizaţii de tip cultural sau civic (cum ar fi un club sau o fundaţie) unde gradul formalizării este incomparabil mai redus. Structura formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi relaţiile dintre acestea sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă. una formală şi alta informală. în timp ce liderii informali deţin o anumită capacitate de influenţă. în timp ce structura informală reprezintă sociograma acesteia. Ea se întâlneşte însă relativ rar. Cu toate acestea. Aceasta înseamnă că în orice organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri. Distingem prin urmare la nivelul unei organizaţii două tipuri de atribute ale conducerii. Există spre exemplu organizaţii. De 89 . Este evident că există multe tipuri de organizaţii şi că în realitate gradul formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora.Organizaţiile au în general o structură de tip formal. ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe în organizaţii. care este dată de propriile capacităţi de relaţionare socială şi de comunicare. la nivelul unei organizaţii nu există doar structuri de tip formal. În multe cazuri există chiar poziţii şi tipuri de relaţii de natură informală care îndeplinesc funcţii la nivelul organizaţiilor. Pe de altă parte organizaţiile pot să fie clasificate şi din punctul de vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun. formali şi informali. Liderii formali deţin autoritatea de a decide în baza poziţiei pe care ei o deţin (cea care conferă autoritate). situaţie care desigur este ideală. Prin urmare putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de structuri. autoritatea şi influenţa. Primii se bucură de autoritate în timp ce cei informali se bucură de influenţă. Este evident că ceea ce poate fi interesant întro eventuală analiză este tocmai raportul dintre cele două structuri. adică au predefinite natura şi tipul de relaţii dintre membri. unde gradul formalizării este extrem de mare. De fapt orice organizaţie poate fi considerată din punctul de vedere al gradului formalizării pe o scală continuuă şi putem astfel vorbi de organizaţii puternic sau slab formnalizate. Structura formală reprezintă organigrama unei organizaţii. cel mai adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o coincidenţă între cele două tipuri de structuri. cum sunt cele militare. Există posibilitatea ca persoana care deţine cea mai mare capacitate de influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de autoritate.

dar şi primăriile. Din acest motiv organizaţiile specifice modernităţii. Factorii care determină o eficienţa organizaţiilor sunt însă mult mai diverşi şi nu toţi sunt determinaţi de formalizare.exemplu. Formalizarea este întotdeauna o condiţie a creşterii eficienţei organizaţiilor. sunt pe de departe unele dintre cele mai eficiente în istoria umanităţii.Parsons există patru tipuri principale de organizaţii: ! Organizaţii economico-productive ! Organizaţii de putere ! Organizaţii integrative ! Organizaţii ale menţinerii modelelor Toate organizaţiile economice sau de prestări de servicii fac evident parte din prima categorie. ministerele. Trecem în revistă pe cei mai importanţi: ! Unitatea elementelor ! Flexibilitatea ! Dimensiunile optime ! Raţionalitatea ! Comunicarea eficientă Primul factor se referă la compatibilitatea componentelor unei organizaţii şi la măsura în care acestea formează un sistem funcţional. potrivit unei astfel de clasificări propusă de sociologul american T. Cea mai importantă este aceea a eficienţei diferite pe care o pot avea organizaţiile. dominate de formalizare. Eficienţa organizaţiilor Raportul dintre strucura formală şi cea informală are numeroase consecinţe la nivelul oricărei organizaţii. Dimensiunile optime depind de scopurile şi de natura activităţilor. la fel cum 90 . mijloacelor şi a tipului de relaţii şi de activităţi desfăşurate la nivelul organizaţiei. în timp ce raţionalitatea priveşte analiza şi definirea raţională a scopurilor. Parlamentul. însă întotdeauna eficientizarea activităţilor unei organizaţii este dependentă fundamental de acest factor. Organizaţiile integrative sunt cele cu rol în controlul social şi în socializare. Flexibilitatea se referă la capacităţile organizaţiei de a se adapta la condiţii noi sau de criză. Organizaţiile de putere sunt cele care au funcţii de decizie la nivelul societăţii (exemplu Guvernul. etc). în timp ce ultima categorie se referă la organizaţiile care au funcţii culturale.

Avem prin urmare două tipuri de accepţiuni. Cu siguranţă. organizaţii de tip birocratic au existat şi în societăţile premoderne. Înţelescul iniţial era chiar acesta în fond. birocraţia nu doar că nu reprezintă un calificativ pentru lipsa de eficienţă a unei organizaţii. a fost sociologul german Max Weber. cea din exemplul precedent. acela de “reguli ale celor de la birou”. Este vorba de franţuzescul “bureau” şi de grecescul “krators”. El este într-un fel un barbarism pentru că provine de la două cuvinte din două limbi diferite. adică ale oficialilor. ponderea şi importanţa pe care o deţine astăzi. Birocraţia nu a atins nivelul. Pentru sociologi. Puterea acestor oficiali a fost semnalată în numeroase rânduri. Una cu o profundă încărcătură peiorativă. asta chiar cu mult înnainte ca birocraţia să devină subiect de analiză ştiinţifică. în secolul XIX. Birocratia ca tip ideal (Max Weber) Termenul de birocraţie a fost pentru prima dată propus de Monsenior de Gournay pe la 1745. Primul sociolog care a propus o analiză consistentă a birocraţiei. Pentru el birocraţia reprezintă modul raţional de organizare a vieţii sociale în modernitate. Spre exemplu. una clasică şi alta modernă. sociale şi politice spectaculoase realizată în modernitate. ci dimpotrivă ea este principalul factor al dezvoltării organizaţiilor şi implicit al societăţilor în modernitate. cea care a reprezentat tipul cel mai important de organizaţie în modernitate şi totodată principalul instrument al schimbării societăţilor. niciodată în istoria premodernă. înţeleasă ca un tip de organizare formală. în special cea militară. exemplul cel mai reprezentativ fiind birocraţia romană. semnificaţie pe care o utilizăm şi noi atunci când spunem de exemplu că “ar trebui redusă birocraţia” şi o alta. El a definit birocraţia ca reprezentând “puterea uriaşilor în mâna pigmeilor” şi pe undeva acesta este sensul pe care birocraţia l-a păstrat la nivelul cunoaşterii comune până astăzi. chiar Weber recunoaşte. dar şi cu exteriorul (în primul rând cu alte organizaţii). Balzac a definit poate cel mai plastic birocraţia. mai mult normativă. 91 . Pot fi găsite uşor şi alte exemple însă un lucru rămâne evident. ca şi pentru toţi cercetătorii care studiază organizaţiile.este dependentă şi de realizarea unei comunicări eficiente în interiorul organizaţiei. Pentru sociologie. birocraţia este principalul factor al dezvoltării economice. care nu pare să aibe o încărcătură valorizantă.

din publicaţiile pe care le scot etc. donaţii sau rente ale unor seniori. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. în evul mediu. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii social-economice. birocraţia impunând ideea de program stabil de lucru. adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne. cadouri de la studenţi. chiar când existau aveau doar o funcţie colaterală. profesorii din universităţi. presupune câteva elemente esenţiale: 1. nu au salarii pentru munca de predare. pe lângă alte activităţi. în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional.Pentru Weber tipul ideal de birocraţie. 3. În epocile premoderne cei care deseveau anumite intrese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare. care prestează aceste servicii sporadic. În acest mod se garanteză caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui tip de organizaţii. adică modelul reprezentativ al acesteia. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale. Faţă de epocile premoderne. Birocartţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de organizaţii. în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea independent de orice alte constrângeri exeterioare birocraţiei. dar şi funcţional. 2. care le şi asigură veniturile. Deasemena se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup din actul de decizie realizat de birocraţi. 92 . Acestea. ci trăiesc din diferite alte surse. Separarea are loc atât fizic. cel mai adesea într-o formă piramidală. La fel. birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organoizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta. el poate fi controlat şi obligat să presteze doar acea activitate. 4. Acest principiu decurge direct din precedentul. Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. Atât timp cât un funcţionar este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate. adică în baza unor tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin pe baza unor norme scrise. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste activităţi. Orice organizaţie de tip birocratic presupune o ierarhie.

5. mai mult chiar. cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului birocartic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi. De ce este eficientă birocraţia? Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de organizare socială. care nu mai este consdusă de militari. cât şi faţă de resurse. Trecem şi noi în revistă câţiva dintre factorii fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţa ridicată: ! Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta doar atunci când ea consideră că este necesar. Militarul modern nu are arme personale. cum spunea Balzac. ! Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ. Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a îşi desfăşura activitatea. sau ale unor grupuri exteriorare aparatului birocratic. armura. Spre exemplu militarul premodern dispune când vrea de propriile arme. pentru că acestea sunt ale lui. Astfel se elimină subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice. şi sunt uzual determinate din exterior. ! Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia. mai mult. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate. sabia sau calul sunt obiecte de proprietate personală. de sistemul politic spre 93 . deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest motiv birocratul. ! Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale. Birocartţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie. ca simplu individ el este chiar insignifiant. ! Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale.

exemplu. Pentru Merton. funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de acestre servicii. în practică. Cu toate acestea în secolul XX s-au multiplicat la o cotă deosebită studiile şi cercetările asupra organizaţiilor de tip birocratic. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident. cel mai adesea. Trebuie să precizăm însă foarte exact faptul că Merton nu se referă la proasta 94 . La fel. deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de profesionalism. ea poate funcţiona şi prost. este vorba de Robert K. că pot exista şi cazuri de corupţie. Abordarea lui Merton este cumva diferită faţă de cea a lui Weber. din secolul trecut. birocraţia nu are doar aspecte funcţionale. de data aceasta american. chiar în bazele sale principiale. Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. Una dintre abordările cele mai semnificative. prin definiţie. este acuzată mai mereu de corupţie. ci un aspect disfuncţional înregistrat într-o organizaţie particulară. unul din reprezentanţii de bază ai funcţionalismului. La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi pentru că. ci conţine. este cea a unui alt mare sociolog. funcţiile reprezintă statusuri atribuite. anumite elemente de tip disfuncţional. aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei. dar ele nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei. Cu siguranţă că pot exista aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor. El a definit-o în termeni ideali şi evident nu a exclus faptul că. Probleme şi disfunctionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi totodată fundamentală în istoria sociologiei. Trebuie să spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber. aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ. independent de alte constrângeri externe. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o problemă de servici. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza birocraţiei. de neprofesionalism etc. Merton. Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne. dar odată definite scopurile. Doar birocraţia nu este aşa.

care a dat un exemplu plastic de abilitate fatală.funcţionare a unei organizaţii particulare. Specializarea şi profesionalizarea. Climatul formalizat al birocraţiilor este 95 .Veblen. Dat fiind că şi pentru Merton majoritatea caracteristicilor care asigură eficienţa structurilor formale sunt aceleaşi. în cele ce urmează vom insista doar asupra principalelor disfuncţionalităţi potenţiale ale organizaţiilor birocratice. se pot dovedi disfuncţionale. cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai mare. de la filosoful J. b) Pericolul psihozei ocupaţionale. cu siguranţă că el va reuşi să fie extrem de eficient. problema este însă aceea că implicit şi pericolul inadaptării la situaţii noi care reclamă alte practici sau competenţe este mai mare. Dacă un muncitor se superspecializează pentru anumite tipuri de operaţii. singura deosebire faţă de Weber fiind doar aceea că Merton admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru structurile de tip birocratic. Termenul de psihoză ocupaţională a fost preluat şi el de Merton. pentru cazul unei găini care învaţă să bage capul pe un mic orificiu pentru a se hrăni şi ajunge să facă acest lucru cu o precizie şi cu o rapiditate deosebită. aşa cum aparele în concepţia lui Merton. Este sperăm evident faptul că abordarea lui Merton este una centrată prioritar tot asupra elementelor care dau eficienţă structurilor de tip formal. Cu cât specializarea este mai îngustă şi mai mult focalizată pe anumite tipuri de activităţi concrete. problemă care nu preocupă cercetarea fundamentală a birocraţiei. aşa cum am arătat dejaa sunt virtuţi de bază ale birocraţiilor. Altfel spus din chiar elementele caracateristice care asigură eficienţa birocraţiei decurg o serie de disfuncţionalităţi potenţiale ale acesteia. ci el se referă la anumite disfuncţionalităţi care decurg din natura specifică organizaţiilor de tip birocratic. Este dacă vrem exact situaţia propusă de filozoful englez Burke. în timp ce în modelul ideal al lui Weber nu exista loc pentru asemenea tip de elemente.Dewey. Antrenarea incapacităţii desemnează procesul de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile. în anumite condiţii. a) Pericolul antrenării incapacităţii. însă într-o bună zi pe acelaşi orificiu o mică ghilotină va tăia capul găinii în mod dramatic. Sintagma “antrenarea incapacităţii” a fost preluată de la economistul şi sociologul T. Abilitatea găinii evident devenind astfel fatală. Aceste inadaptări pot fi fatale pentru eficienţa sistemului birocratic. Problema este însă aceea că tendinţa de supraspecializare poate să creeze un anumnit tip de dependeţă de anumite modele de practici şi activităţi care.

unul extrem de stresant pentru funcţionar. dar mai mult. o valoare finală. fiind astfel considerat un criteriu de evaluare. Respectarea normelor de către birocraţi este o cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. iar cariera sa este definită doar de către aceste structuri. de orice sursă posibilă externă de intervenţie. este şi ea una tensionată. normele ajung însă din simple mijloace să devină adevărate obiective ale activităţii funcţionarilor. d) Pericolul “spiritului de corp” Aşa cum am precizat. Birocraţii au conştiinţa acestei independenţe. adică supunerea faţă de normele şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare instrumentală (un mijloc necesar pentru procesul didactic). El depinde doar de structurile de tip birocratic. Accest lucru se întâmplă pentru că disciplina. tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”. pe care probabil dumneavoastră chiar l-aţi întâlnit în şcoală. Aceasta în primul rând pentru că mediul social formalizat nu este unul “natural”. funcţionarul birocrat este total independent. relaţia dintre birocrat şi clientul deservit de birocraţie. reclamând întotdeauna un consum intens de resurse psihice (de adaptare. Este evident un tip de disfuncţionalitate majoră deoarece o organizaţie nu poate avea ca scop central pe acela de a-şi respecta regulile. Pe de altă parte munca rutinieră. chiar dacă au performaţe şcolare extrem de slabe. c) Pericolul sacralizării normelor. Ne aducem aminte că acesta era unul din elemenetele cele mai importante care asigurau eficienţă birocraţiei. care pune în pericol orice tip de activitate desfăşurată în aceste organizaţii. respectarea normelor ar trebui să fie în orice asemenea organizaţie doar un mijloc pentru îndeplinirea scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. Acest efect se produce datorită tendinţei de a sacraliza normele. prin definiţie. de a le considera într-o ordine a valorilor finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei. presupusă de restricţiile normative este şi ea un factor la fel de stresant. Cu toate acestea. dată fiind conştiinţa destinului comun şi a intereselor reciproce. Din aceste motive funcţionarii birocraţiilor au tendinţa de a 96 . Cel mai bun exemplu. deci un scop al activităţii şcoalre. Nu în ultimul rând. Datorită rolului lor esenţial în funcţionarea eficientă a unei birocraţii. Prin urmare orice birocraţie dezvoltă un mediu “problematic”. ei sunt victime potenţiale ale unor tendinţe de formare a unui adevărat “spirit de corp”. de timp etc). în timp ce elevi chiar mai bine pregătiţi decât aceştia. aşa cum o să vedem. dacă sunt consideraţi “neastâmpăraţi” au şanse mai mici de a promova. este acela al elevilor extrem de cuminţi şi liniştiţi care. energetice.

Ce reprezintă “sacralizarea normelor”? 10. În mod normal birocratul se consideră perfect autonom faţă de client şi prin definiţie aşa şi trebuie să fie pentru a acţiona eficient. de cele mai multe ori iese câştigător birocratul. Ce reprezintă “psihoza ocupaţională”? 9. Parsons? 3. orice om doreşte să fie tratat cazul său în mod personalizat în relaţia cu orice serviciu public sau privat. că ar trebui să fie deservit de birocraţie şi deci se aşteaptă să fie tratat în consecinţă. Care sunt factorii care eficientizeaza activitea organizaţiilor? 5. Care sunt deosebirile şi asemănările între instituţiile sociale şi organizaţii? 2. Mai trebuie să spunem că atunci când acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze. Care sunt caracteristicile tipului ideal de birocraţie la Max Weber? 6. pentru că el are. Ce reprezintă “antrenarea incapacităţii”? 8. să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă. de cele mai multe ori. Care sunt tipurile de organizaţii la T. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. chiar şi faţă de clienţii pe care îi deservesc. Ce reprezintă organigrama şi sociograma unei organizaţii? 4. Care sunt principalele tipuri de disfuncţionalităţi ale birocraţiei la Robert Merton? 97 . prin natura muncii sale. În acelaşi timp însă. Birocratul însă nu are voie. El trebuie să aplice doar regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate. Care sunt elementele care asigură eficienţa deosebită a structurilor de tip birocratic? 7. mult mai mare experineţă faţă de client şi chiar deţine strategii special elaborate pentru a ieşii din asemenea situaţii problematice. e) Pericolul potenţial al relaţiei cu clientul. ci şi de o percepţie deformată şi diferită pe care birocratul şi clientul o au despre relaţia lor.se autonomiza total. Pe de altă parte. În aceste condiţii ei tind să se autonomizeze totodată şi în raport cu obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească. clientul consideră. tot prin definiţie. Din cele prezentate mai devreme a reieşit că în orice birocraţie există un pericol potenţial de conflict între birocrat şi client. Pericolul este alimentat nu doar de “spiritul de corp”.

tot ce a însemnat suferinţă. atunci am observa cu uşurinţă că populaţia urbană nu a reprezentat în istorie mai mult de câteva procente. de asemenea. război.Comunităţile rurale şi tipologia lor 3. tot ce a însemnat istorie politică şi economică. Qvasitotalitatea istoriei este urbană. cu toate societăţile cunoscute.Tipologia comunităţilor teritoriale 2. Dacă luăm ca referinţă întreaga istorie a umanităţii. Doar în secolul trecut balanţa dintre populaţia care trăieşte în comunităţile rurale şi cele urbane s-a echilibrat cât de cât. Este probabil şocant faptul că o minoritate. şi am încerca să reliefăm raportul de care aminteam mai devreme. deşi chiar în prezent talerul populaţiei urbane nu reprezintă nici pe de departe o jumătate a populaţiei planetare. Ceea ce foarte puţini ştiu însă. că în cea mai mare parte a istoriei.Tema 9 Comunităţi teritoriale După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. progres. au la rândul lor diferenţe 98 . Acest lucru s-a întâmplat în principal pentru că mediul de viaţă urban reprezintă de fapt mediul de viaţă specific uman. Acest mediu este cu totul special şi din acest motiv el este studiat de către sociologi. este faptul că tot ceea ce s-a întâmplat semnificativ în istorie. dezvoltare a ştiinţei. majoritatea populaţiei a trăit în afara oraşelor. a artelor. pentru toate societăţile civilizate.Problematica comunităţilor urbane Oricine ştie ce sunt comunităţile urbane şi rurale. Mai ştim. psihologi sociali etc. ca şi a culturii în general. doar câteva procente din populaţia umanităţii. Cu alte cuvinte cea mai mare parte din ceea ce a fost bun sau rău pentru istoria umanităţii sa săvârşit în oraşe. ecologi sociali. Comunităţile umane care trăiesc în cele două medii tipice de viaţă. Trebuie să spunem însă că şi tot ce a fost dramatic. mediul urban şi cel rural. criminalitate şi devianţă a avut loc în principal tot în oraşe. “a scris” în principal istoria. s-a produs practic doar în oraşe.

Iată doar câteva din argumentele pentru care este necesară studierea comunităţilor teritoriale. a doua este zona de producţie (în care se desfăşoară activităţile productive ale membrilor comunităţii) şi o a treia zonă. Distincţia dintre cele două exemple este aceea că în primul caz avem un exemplu de comunităţi teritoriale. Restricţiile şi elementele de specificitate ale teritoriilor impun anumite tipuri de relaţii sociale. cum sunt sociologia urbană şi cea rurală. Între membrii unei comunităţi nu sunt necesare interacţiunile directe. în timp ce în al doilea un caz este vorba de comunităţi de tip profesional. cât şi medicii din România. Procesele ecologice se referă la modalitatăţile prin care comunităţile se adaptează la cerinţele de mediu impuse de un teritoriu dat. Prima este zona de locuire. Este evident că în practică cele trei zone pot fi distincte sau nu (de exemplu în comunităţile rurale de tip premodern. ritualuri 99 . Să ne amintim faptul că prima şcoală de sociologie americană. norme. anumite ocupaţii. iar cercetarea empirică. comunităţile sunt dependente funcţional de respectivul teritoriu. a debutat tot cu analiza oraşului şi a comunităţilor urbane. ca şi la procesele de adaptare şi de construcţie a teritoriului. de teren. Aşa cum am precizat. aspiraţii şi stiluri de viaţă asemănătoare. de multe ori primele două zone erau. ceea ce vom realiza în cadrul acestei teme. Apartenenţa la un teritoriu nu trebuie luată însă doar ca un simplu element de localizare. care este dată de traseele pe care se deplasează membrii comunităţii între primele două zone. În cadrul acestei teme vom trata exclusiv comunităţile teritoriale.semnificative care fac de altfel obiectul de studiu al unor ramuri ale sociologiei. faţă de care există o relaţie de dependenţă şi în care distingem uzual trei zone specifice. în sociologie. Acestea reprezintă comunităţi care locuiesc într-un anumit teritoriu. în fapt. este una de sociologie urbană. comune). anumite tipuri de interacţiuni şi activităţi. Şcoala de la Chicago. ca în cazul grupurilor. mai mult. care împărtăşesc un fond cultural comun. Problematica comunităţilor sociale Comunităţile reprezintă grupuri mari de oameni. au seturi de valori. care au totodată conştiinţa apartenenţei la comunitate. dependenţa faţă de acesta este exprimată printr-o serie de procese speciale pe care le vom denumi procese ecologice. formează comunităţi. După cum se observă din definiţie atât locuitorii unui sat.

istoria din ultimii o sută cinzeci de ani ne-a inoculat ideea unei deosebiri de grad de dezvoltare între cele două tipuri de comunităţi. analiza ştiinţifică a celor două tipuri de comunităţi nu este la fel de facilă.etc. profile culturale diferite. În primul rând ar trebui spus că în cele mai numeroase cazuri oraşele nu au apărut din comunităţi de tip rural. Cu siguranţă însă.). sate cu structură geometrică. oraşe. cât şi elementele care le diferenţiază. Mai mult. dar pot să se facă clasificări şi pe baza unor criterii de tip ecologic sau funcţional (pe baza naturii activităţilor şi a funcţiilor oraşelor. faţă de comunităţile de tip rural. din punct de vedere al restricţiilor impuse de teritoriu. însă acest proces este relativ nou în istorie. În cele ce urmează vom trata separat problematica celor două tipuri de comunităţi şi vom încerca. prin dezvoltare. Până la un punct această teză este adevărată. sate adunate etc. şi în final. proces care este dealtfel parte a unui proces mult mai amplu. sate. sate împrăştiate. Mai mult decât atât. În România spre exemplu. Aşa cum am precizat la începutul acestei teme această distincţie este una cunoscută de oricine. cătune. 100 . Există întradevăr o tendinţă contemporană de schimbare a stilului de viaţă rural întrunul urban. să surprindem atât particularităţile fiecărui tip de comunitate.). oraşe turistice etc. comune suburbane. pot să fie realizate pe criterii administrative (spre exemplu în România avem din punct de vedere administrativ următoarele categorii de aşezări: municipii. de exemplu oraşe industriale. Ele se pot elabora din punct de vedere strict sociologic (din punctul de vedere al naturii relaţiilor sociale). devine urbană. în analiza pe care o vom desfăşura. oraşele au avut istoric cu totul alte funcţii sociale. Tipologia comunităţilor teritoriale Dincolo de clasificările exemplificate mai devreme trebuie să spunem că există o clasificare fundamentală. Există însă cu mult mai multe tipuri de clasificări ale comunităţilor teritoriale. mai degrabă acest caz este doar excepţia. cea care distinge două mari categorii de comunităţi teritoriale: comunităţile urbane şi comunităţile rurale. urbanizarea. avem mai multe categorii de aşezări: sate de munte. el aparţinând mai degrabă modernităţii. asumându-se tacit teza că lumea rurală. însă diferenţele dintre rural şi urban sunt mult mai multe şi nu se reduc doar la o diferenţă de grad de dezvoltare. specific modernităţii. comune.

tocmai pentru a sublinia caracterul unitar pe care îl au acest tip de comunităţi. F. existente într-un mediu dat. ce are capacitatea de influenţare a oricăruia dintre membri. a făcut distincţia între “comunitate” şi “societate” şi am putea continuua. El distinge între trei tipuri de comunităţi rurale: comunităţi sălbatice. Una dintre cele mai interesante analize a comunităţilor rurale este cea propusă de Robert Redfield. dar mult mai greu pentru o aşezare rurală din Europa de astăzi. şi poate cel mai important. având vârsta umanităţii. sociologul francez amintit mai devreme făcea distincţia între “solidaritatea mecanică” şi “soclidaritatea organică”. Ele reprezintă un ansamblu de gospodării. al lui Durkheim. Modelul solidarităţii mecanice. Prin urmare putem clasifica şi comunităţile rurale. 101 . deci se aseamnănă social foarte mult. În fapt aceste distincţii. Omogenitatea se referă la faptul că. Această distincţie a fost tratată de altfel în numeroase rânduri în istoria sociologiei. care formează un tot uman. Pentru Redfield mai există însă alte patru criterii de diferenţiere a universului rural faţă de cel urban. Redfield. de asemenea dimensiunile sunt mai mici. la rândul lor. comunităţile rurale se caracterizează întotdeauna printr-o omogenitate socială mult mai mare. unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai comunităţilor rurale. Conceptul de tot uman a fost utilizat de R. indiferent de denumirile utilizate se referă la natura diferită a relaţiilor existente în comunităţile de tip urban şi cele de tip rural. ţărăneşti şi agricole. de dimensiuni. persoanele care au aceaşi vârstă şi acelaşi sex tind să aibă acelaşi stil de viaţă şi aceleaşi ocupaţii.Comunităţile rurale Sunt indiscutabil cele mai vechi tipuri de comunităţi. Este vorba de identitate. au diferenţieri importante. Durkheim am putea spune că membrii respectivi sunt interschimbabili. Dacă am prelua ideea “solidarităţii mecanice” a lui E. la rândul lor. ar funcţiona foarte bine pentru o comunitate arhaică studiată de antropologi. Tipologia comunităţilor rurale Comunităţile rurale însă. de omogenitate şi de autonomie. la nivelul unei comunităţi rurale.Tonnies. Cu alte cuvinte în comunităţile rurale conştiinţa identităţii membrilor este mult mai puterncă decât în comunitţile urbane. tot în secolul trecut.

În satele devălmaşe. Sintetic putem reprezenta clasificarea propusă de Redfield în următorul tabel: Tabel: Tpologia comunităţilor rurale la R. în special de tip medieval. studiate în special de profesorul H. pentru că evident comunităţile sălbatice care există astăzi sunt doar cele arhaice. organizarea era una bazată pe obşti săteşti. Este cazul satelor devălmaşe.Distincţia dintre cele trei tipuri de comunităţi rurale se face pe baza mai multor criterii. Comunităţle de tip ţărănesc. Mai mult. mult mai apropiate de comunităţile urbane. Devălmăşia se referă la proprietatea în comun asupra pământului. până la începutul secolului trecut existau comunităţi autentic medievale. pe de altă parte. sex. în timp ce comunităţile agricole sunt mai de grabă tipuri contemporane de comunităţi rurale. Obştea era o instituţie de conducere formată din cei mai reprezentativi membrii ai comunităţii (ceva în genul 102 . o dimensiune istorică. într-un fel. aşezări care sunt mai degrabă ţărăneşti decât agricole. deci care erau în mod clar comunităţi ţărăneşti. în perioada interbelică. Aceste diferenţe istorice nu sunt însă absolute. Mai există la noi. Pornind de la clasificarea propusă şi gândindu-ne la cazul României.Redfield Comunităţi sălbatice Grad al autonomiei autosubzistenţă Atribuirea rolurilor Gradul intercunoaşterii Attudinea străini faţă de Refuz străinilor total al Toleranţă mică Acceptare faţă de străini Pe Total criterii de Pe criterii de grup Foarte mare Pe pieţei Foarte mic principiul rudenie. trebuie să spunem că este greu să încadrăm total comunităţile rurale din România în categoria comunităţilor agricole. vârstă Completă Nivel al capacităţii de Completă Comunităţi ţărăneşti Relativă Relativă Comunităţi agricole Nu există Foarte mică După cum se observă există mai multe elemente de diferenţiere între cele trei tipuri de comunităţi.Stahl. spre exemplu. studiate de antropologi. sunt în fond comunităţi de tip premodern. Ar mai trebui precizat totodată că această clasificare are. care mai existau la noi la începutul secolului trecut.

de regulă izolate. ele rămânând funcţionale în România pâna în perioada interbelică. ele având pretutindeni. trebuie spus că mai există şi alte criterii de diferenţiere. unde locuirea a reprezentat întotdeauna obiectivul prioritar. funcţii religioase. prezente inclusiv în societatea contemnporană. în sesnul lui Redfield utilizat mai devreme) 103 . sacre. de a-şi redobândi drepturile de proprietate colectivă asupra unor pământuri naţionalizate sau trecute în sistem cooperatist de comunişti. Obştea reprezenta comunitatea în raporturile cu orice autoritate din afara comunităţii. Comunităţile urbane Deşi istoric au apărut după comunităţile rurale. Tendinţa a fost motivată de eforturile unor comunităţi rurale. în România s-a manifestat o tendinţă pregnantă de revitalizare a acestui tip de comunităţi rurale. ! Diviziunea socială a muncii mult mai pronunţată (comunităţile urbane sunt mult mai eterogene din punctul de vedere al tipurilor de activităţi sociale şi profesiuni. Dintre acestea cele mai semnificative caracteristici care diferenţiază comunităţile urbane de cele rurale sunt: ! Volumul mare al populaţiei ! Densitate mare a activităţilor sociale. Ar mai trebui să menţionăm că. în fiecare an. sau mai general. Funcţia de locuire a oraşelor a fost la începuturi una secundară. Evident că un asemenea tip de instituţie arhaică nu mai poate funcţiona astăzi pe baza principiilor originare şi mai ales nu mai poate fi considerată într-o ordine a dezvoltării. pământurile agricole sau cele pentru păşunat. Oraşele au apărut din alte motive comparativ cu aşezările rurale. Există un număr mare de tipuri de activităţi desfăşurate în oraş comparativ cu ruralul.sfatului bătrânilor existent la populaţiile vechi). originar. Ea este singura instanţă de judecată pentru membri comunităţii. ceea ce face ca importanţa socială a oraşului să fie una tendenţial mai mare. Acest tip de comunităţi rurale îşi au originea în evul mediu. importanţa universului urban este una net deosebită pentru întreaga istorie a umanităţii. ea are datoria de a repartiza fiecărei familii. comparativ cu aşezările rurale. Dacă istoric principala diferenţiere este dată de funcţia prioritară pe care aceste comunităţi au îndeplinit-o. ele fiind obiect de proprietate comună. prin reînfiinţarea obştilor săteşti. Pământurile sunt schimbate în fiecare an. după 1990.

la egipteni. sau chiar mai mult. iar atunci când arheologii au descoperit devezi concrete ale existenţei unor oraşe. iar mai ulterior de către sacerdoţi. volumul populaţiei este tendenţial unul mai mare pentru oraş. şi abia după ce erau “sfinţite” populaţia se muta în ele. cât şi ca dimensiuni. dar şi cele culturale. oraşe ca Ur sau Sumer au avut o suprafaţă de doar câteva hectare. în raport cu dovezile găsite. comunităţiile urbane fiind dominate de organizaţi formale. Acesta este motivul pentru care la vechii greci. Dacă vrem putem spune că ele au fost destinate locuirii. chiar mai mici. 104 . oraşele erau construite dintr-o dată. au trăit în covârşitoarea majoritate doar în oraşe. Conducerea societăţilor. atât ca populaţie. Mai mult. dar pot exista şi oraşe care să aibă dimensiuni mici. până la modernitate. Momentul este dificil de precizat din cauză că acest proces s-a desfăşurat pe o perioadă mare de timp. sau la romani în faza regalităţii. Spre exemplu la vechii romani cine atingea zidurile cetăţii trebuia omorât pentru un asemenea act de profanare. sau la popoarele indo-europene. Încă din antichitate oraşele au început să fie locuite şi de alte categorii de populaţie. şi locurile sacre ale unor comunităţi. Permanent în istorie însă. elitele politice. de regulă există suspiciunea că acele aşezări erau locuite deja de foarte mult timp. ci de multe ori. mai mult chiar acestea au şi ele un caracter sacru. iar mai târziu templele. mai târziu. doar în sensul locuirii de către divinităţi. Spre exemplu. locuitorii oraşelor au fost oameni din clase superiorare. au avut o funcţie sacră. atât la mesopotamieni. Ele au apărut ca aşezări fortificate menite a proteja obiectele. Momente semnificative în istoria oraşului Nu există între istorici un consens privitor la o dată exactă a apariţiei oraşelor în istorie. Primele oraşe au avut dimensiuni foarte mici. opt mii de ani. alţii merg pâna la şapte. Primele oraşe se pare că au apărut undeva în zona Mesopotamiei. Toate oraşele vechi au ziduri de apărare. oameni cu rang mai înalt decât cei care locuiau în mediul rural. Unii vorbesc de circa 5000 de ani în urmă.! Dominanţa organizării de tip formal. cum sunt de exemplu oraşele turistice. în timp ce alţi istorici readuc această dată mai aproape de noi. Toate oraşele cunoscute. primele oraşe din istorie nu erau mai mari decât aşezările rurale. Aceste criterii funcţionează intercorelat şi nu exclusiv. nu doar de sacerdoţi.

El reprezintă un proces de creştere urbană în limitele unui teritoriu dat. pe baza unor comunităţi rurale. iar pe de altă parte este vorba de un alt proces. Au apărut din necesităţi strict economice. dar şi datorită existenţei zidurilor de apărare care permiteau protecţia faţă de exterior. inclusiv în construcţii. În primul rând caracterul închis şi implicit stabilitatea istorică a oraşelor a fost pusă sub semnul întrebării. pentru că procesul se referă în principiul la orice tip de localitate). Oraşul modern. Pe de altă parte. care reprezintă un proces de creştere urbană realizat prin expansiunea dincolo de un teritoriu dat al oraşului (aşezării de fapt. şi în transporturi. datorită inovaţiilor tehnice. Revoluţia industrială a adus mutaţii mult mai semnificative. Dinamica populaţiei. Acest lucru este posibil prin 105 . de dezvoltare industrială.Trebuie să spunem că până la modernitate oraşele au avut un caracter închis. De la bun început acestea nu au mai avut ziduri de apărare şi au manifestat implicit o deschidere maximă faţă de exterior. ca şi ritmul de creştre urbană. care nu au mai avut o funcţie administrativă sau religioasă. acela de transformare treptată a modului de viaţă rural. cum sunt cele industriale. într-unul urban şi apariţia astfel de noi oraşe. În primul rând zidurile de apărare au început treptat să dispară pentru că utilitatea lor militară a fost minimalizată de apariţia noilor arme moderne de asediu (în primul rând tunul). Aceasta din mai multe motive. Pe de o parte este vorba de creşterea în dimensiuni a oraşelor vechi sau apariţia de noi oraşe. Proccesul a fost unul dublu. au devenit brusc exponenţiale. mai ales în secolul XIX. Modernitatea a adus schimbări semnificative în istoria oraşului. noi tipuri de oraşe. a putut pe de altă parte să crească în dimensiuni. tocmai datorită carcterului originar sacru. Procese de creştere urbană Procesele de creştere urbană sunt specifice cu precădere modernităţii. Ele au fost studiate adesea în sociologia urbană (ramură a sociologiei dezvoltată încă de la începutul secolului trecut). inurbaţia. este vorba de oraşele industriale. Distingem în primul rând exurbaţia. Alături de exurbaţie avem un alt proces. Există mai multe tipuri de procese de creştere urbană care au fost analizate de sociologi. Explozia urbană s-a produs o dată cu acest secol (alXIX-lea) şi ea mai poartă şi numele de urbanizare.

atunci situaţia devine cu mult mai complexă. Un oraş precum New York-ul. care are o populaţie apropiată de cea a României. pâine. sau prin creşterea pe verticală a oraşului. care se bazează pe conurbaţie. Dacă luăm spre exemplu doar consumul de produse de bază. cum este cazul gunoiului care trebuie scos zilnic din oraş şi distrus. Există însă şi un al treilea proces de creştere întâlnit în situaţiile în care două sau mai multe oraşe cresc pe baza exurbaţiei până în momentul în care îşi unesc graniţele. să spunem de ouă (inclusiv cele regăsite în diverse preparate). Numai asigurarea zilnică a transportului acestor produse reprezintă o întreprindere extrem de complexă. atunci trebuie să ne gândim că trebuie asigurat trasnportul zilnic a mai multe zeci de milioane de ouă. zeci de mii de tone de grâu şi mai multe milioane de litri de lapte şi de cel puţin câteva zeci de ori mai multă apă. lapte. Megalopolisul. Un exemplu celebru de megalopolis este complexul de oraşe din SUA. Să ne gândim că pentru asigurarea necesităţilor unei populaţii de peste 17 milioane de oameni eforturile zilnice sunt considerabile. Inurbaţia apare cel mai adesea atunci când nu există posibilitatea de extindere a oraşelor în afara limitelor teritoriale date.revalorificarea zonelor urbane libere. Conurbaţia este întâlnită foarte des în societăţile dezvoltate. care reuneşte mai multe oraşe de dimensiuni foarte mari. ca şi al controlului social. alături de oraşe mai mici şi în care trăiesc mai multe zeci de milioane de oameni. 106 . Dacă mai lăum în considerare şi alte aspecte ecologice. dacă nu mai mari. În alte situaţii cele două oraşe şi-au păstrat identitatea. care au devenit în final cartiere ale oraşului mai mare. ca de altfel orice oraş de dimensiuni foarte mari. acolo unde creşterea oraşelor s-a făcut costant până la limitele altor aşezări. ridică proibleme extraordinare din punct de vedere al asigurării resurselor. Cele două procese de creştere se pot întâlni concomitent la nivelul aceluiaş oraş. În unele cazuri conurbaţia a sfârşit prin asimilarea unor oraşe mai mici. are problme comparabile. dar în care sunt implicate oraşe foarte mari. apă. Ea este specifică zonelor industriale. Magalopolisul reprezintă un complex urban foarte mare. Acest proces poartă numele de conurbaţie. Mai există o situaţie specială de creştere urbană. au ajus să formeze un megalopolis. de-a lungul unor căi de comunicaţie. Este vorba de complexe urbane gigantice care pe baza conurbaţiei. care leagă Los Angeles de cel San Francisco.

Noua zonă de locuire. pe măsura dezvoltării s-au adăugat o serie de cercuri concentrice. În sociologie s-au studiat toate aceste procese de creştere urbană. date fiind contextele sociale. Modelul cercurilor concentrice consideră oraşul ca având un nucleu care are funcţii de centru administrativ şi cultural. istorice.Modele ale dezvoltării oraşelor Oraşele s-au dezvoltat în modernitate în forme extrem de diverse. Park şi W. Mai întâi un cerc care reprezintă o zonă industrială. Sumner. Primul model de analiză este chiar modelul oraşului Chicago. pentru a asigura un confort şi standarde de un nivel deosebit. Este vorba de fenomenul “înapoi în oraş”. cu fenomenele conexe caracteristice. încă de la începutul secolului trecut. Acest fenomen a fost însoţit în anii optzeci şi de un fenomen contrar. a preferat să plece din centru şi să se mute cu totul în afara oraşului. Primul este dat de dificultatea tot mai mare a deplasărilor intraurbane. Fondatorrii acesteia. dincolo de ultimele cercuri concentrice. 107 . şi se numeşte modelul cercurilor concentrice. după acest cerc a apărut un altul concentric care este dat de o zonă de locuire (dezvoltarea industriei presupunând mai multe locuri de muncă. Acest ciclu se poate repreta de mai multe ori. Procesul se repetă pentru că vechea zonă de locuire devine şi ea treptat insuficientă şi se manifestă imediat presiuni în direcţia apariţiei unui nou cerc concentric. R. Prima şcoală de sociologie a oraşului este Şcoala de la Chicago. sunt totodată pionierii cercetărilor empirice dezvoltate la nivelul oraşului. Aceste model de dezvoltare. politice şi nu în ultimul rând ecologice. Elita care locuia iniţial în centru. de jur în prejurul oraşului. fenomen care s-a manifestat datorită a doi factori. datorită unui necesar mai mare de spaţiu.G. face ca expansiunea industrială să fie limitată din nou teritorial şi din acest motiv apare la un noment dat o nouă zonă industrială. Şcoala de la Chicago a propus mai multe modele de analiză a oraşului. având şi o funcţie specială rezidenţială (de lux iniţial). Este vorba de “fuga în afara oraşului”. ca şi datorită dorinţei de a trăi în zone puţin poluate. de această dată cu funcţii de locuire. aplicabil în realitate multor oraşe mari. La acest nucleu. foarte diferite. de condiţii de locuit. semnificativ în special după al doilea război mondial.E. pe un nou cerc concentric. iar al doilea de reconstrucţia centrelor oraşelor mari (care nu aveau valoare istorică de regulă). dar şi mai mulţi locuitori ai oraşului). a mai produs un fenomen.

alteori este vorba de existenţa unor căi de comunicaţie sau a unor zone cu resurse deosebite.. În practică creşterea absolut concentrică este mai mult o excepţie. zone improprii locuirii etc. Este şi cel mai răspândit model de creştere urbană. Acest model se întâlneşte în cazurile în care mai multe oraşe au crescut pe baza conurbaţiei. Acest model corespunde în special marilor oraşe. ape. până în momentul în care ele au format un singur oraş de dimensiuni mai mari.Modelul sectorial reprezintă un al doilea tip de model de creştere urbană. Fiecare din aceste cartiere şi-a păstrat o zonă centrală. de regulă considerate centre ale noului oraş. Uneori este vorba de o serie de restricţii fizice. În acest caz avem mai degarbă sectoare de cercuri concentrice şi nu propriu-zis cercuri. ca şi zonele de locuire şi cele industriale. s-a mai estompat în ultimele decenii datorită dezvoltării extraordinare a serviciilor. servicii care pot funcţiona şi în cadrul unor zone de locuire. de regulă mai mici ca dimensiuni şi care în timp au devenit cartiere. În acest mod apar fenomene de întrepătrundere a zonelor de locuire şi a celor industriale şi de servicii. care au “înghiţit” aşezările satelit din jur. Pe de altă parte distincţia dintre cele două tipuri de zone industriale şi de locuire. care favorizează creşterea în ritmuri diferite a diverselor zone. care a rămas cu mai multe nuclee de origine. Aceasta deoarece în mod obişnuit posibilităţile de expansiune nu sunt uniforme. O variantă a acestor modele de creştere o reprezintă modelul nucleelor multiple. El este de fapt o particularizare a modelului cercurilor concentrice. Modelul cercurilorconcentrice Nucleu Zonă industrială Zonă de locuire Zonă industrială ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. ceea ce face ca designul acestor aşezări să fie cu mult mai complex. de regulă după modelul sectorial sau al cercurilor concentrice. ele neimpunând condiţii deosebite de spaţiu sau de resurse. Ce sunt comunităţile teritoriale? 108 .

Ce este exurbaţia? 9. Care sunt principalele modele de analiză a oraşului? 109 . Ce este conurbaţia? 10. Care sunt caracteristicile specifice ale oraşului premodern în raport cu cel modern? 7. Care este tipologia comunităţilor rurale la Robert Redfield? 4. Care sunt criteriile de diferenţiere între comunităţile urbane şi cele rurale? 3. Ce este satul devălmaş? 5.2. Ce este inurbaţia? 8. Ce este un megalopolis? 11. Care sunt principalele careacteristici ale comunităţilor urbane? 6.

altele au o dimensiune grupală (în sensul că este vorba de grupuri deviante sau infracţionale). la un nivel individual. nu există de fapt o diferenţă între a utiliza un soft fără autorizarea proprietarului şi a utiliza o maşină fără acordul proprietrului acestreia. ca un tip major de devinaţă nu ne referim în sociologie doar la omor.Abordarea sociologică a criminalităţii 4. ceea ce nu este foarte improbabil. Exemplele anterioare sunt foarte diferite. Ce este comun la aceste cazuri? Cu siguranţă omorârea unei persoane este numitorul comun. aveţi pe acesta diferite soft-uri pentru care nu aveţi licenţă.Devianţă şi criminalitate 2. ca în exemplul crimei la comandă. soft-ul fiind proprietatea cuiva care nu va permis să îl utilizaţi. sau proprietarul calculatorului sunteţi criminal. Dacă dumneavoastră care citiţi aceste rânduri utilizînd un calculator. dar şi sociologic. Atunci când vorbim de criminalitate. atunci şi dumneavoastră. Juridic. ci la fel ca şi în spaţiul juridic. Unele se referă la o crimă săvârşită la nivel individual.Tema 10 Devianţă şi control social După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1.Controlul social şi peoblematica managementului instituţiilor de control social Să ne gândim la câteva exemple de crimă. care presupune existenţa instituţiei asasinului plătit. şi în fine există un nivel instituţionalal al devianţei. numai că lucrurile pentru cercetătorii sociali nu stau chiar aşa.Teorii asupra criminalităţii 3. la orice infracţiune socială gravă. săvârşit de un nebun aflat în criză. Pe de o parte un omor. Există diferenţe? Cineva ar putea să spună că o crimă rămâne o crimă. dat fiind că indivizii pot fi sancţionaţi mult mai repede şi mai eficient. o crimă a unui tânăr gelos. Nici unei societăţi nu “îi place“ să recunoască nivelul instituţional sau grupal al devianţei (adică încălcărea normelor sociale) şi încearcă astfel să reducă fenomenele deviante de tip instituţional sau grupal. un asasinat la comandă şi omorîrea unui poliţist în timpul unei misiuni de către o bandă înarmată. pentru că aţi încălcat legea proprietăţii intelectuale. 110 .

ci ele reglementează acţiunile oamenilor în anumite situaţii. După cum se observă. sau cutumiare (care se referă la obiceiuri). de exemplu sancţiuni dure. sau excluderea relaţională din comunitate (oprobiul public care însoţeşte încălcarea unor norme morale grave). Sancţiuni asociate dure Norme formale Norme informale Legi penale Morala Sancţiuni asociate uşuare Legi civile Obiceiuri După cum se observă în matricea de mai sus. La modul general se observă că am făcut distincţia între normele juridice şi normele morale. aşa cum la nivelul limbajului comun utilizăm acest termen frecvent. iar pe de altă parte avem norme care au asociate sancţiuni uşuare sau uneori chiar nici nu se prevăd sacţiuni pentru încălcarea respectivelor norme. Un act deviant reprezintă un comportament sau un ansamblu de comportamente prin care se încălcă o normă socială determinată.Devianţă şi criminalitate Devianţa reprezintă abaterea de la normativitatea socială. pot avea prevăzute sacţiuni puternice sau slabe. există forme diferite de sancţiune pentru încălcarea normelor. exprimabile întotdeauna în formă scrisă. Avem. cum sunt cele care presupun privarea de libertate. în timp ce normele informale nu au o expresie scrisă. reprezintă un tip special de devianţă. Încălcarea normelor juridice. în sensul că normele formale sunt exprimate în forme standardizate (sunt scrise întotdeauna). atât normele formale. Pe de altă parte. Spre exemplu normele care reglementează salutul dintre colegi nu au aceaşi importanţă ca şi normele care reglementează traficul rutier sau ca a normelor de tip moral. încălcarea oricăror norme sociale constituie acte deviante. încălcăm norme şi deci acţionăm într-un mod deviant. Având două criterii de clasificare a normelor (expresia formală şi duritatea sancţiunii) putem construi o matrice care să permită analiza actelor deviante. Este evident faptul că normele sociale sunt extrem de diverse şi nu au toate aceeaşi importanţă în viaţa socială. care poartă numele de criminalitate. Criminalitatea reprezintă 111 . Pe de altă parte trebuie spus că putem avea norme formale şi norme informale. cât şi cele informale. Şi dacă ne îmbrăcam altfel decât ne recomandă normele întro anumită situaţie şi dacă depăşim viteza legală cu autoturismul personal şi dacă furăm un anumit bun. Criminalitatea nu se referă în sociologie la omucidere.

o infracţiune gravă.orice încălcare a unei norme juridice scrise. spre exemplu. Actul în sine al curmării vieţii unei persoane nu reprezintă în sine o crimă. sau nu. Evident abordările teoretice ale criminalităţii nu au fost propuse doar de către sociologi. doar în baza unor norme care sunt. Putem spune că aceste persoane au un stigmat. Prin urmare unul şi acelaş act poate fi considerat deviant. ci de către toţi cei implicaţi în studierea criminalităţii. ci doar o încălcare a unor reguli morale. sancţionată în consecinţă. Astăzi. Teorii asupra criminalităţii Criminaitatea. handicapuri etc). în anumite situaţii cel care omoară o persoană poate fi considerat erou (de exemplu în război) sau o persoană care şi-a făcut datoria (un poliţist) etc. implicit criminalitatea. jurişti. criminologi etc. adică un atribut de depreciere publică. sau nu. Din acest motiv primele tipuri de teorii pe care o să le 112 . nu pot fi considerate independent de normativitatea şi mai ales dinamica acesteia într-o societate dată. în multe ţări din Europa. homosexualitatea a fost considerată aproape pretutindeni în trecut. fiind legată de anumite norme instituite într-o societate sau chiar într-un grup. psihologi. instituite la nivelul unei colectivităţi. dar nu putem vorbi de acte devinate pentru că nu este vorba de încălcarea unor norme sociale. Prin urmare dimensiunea relativă a devianţei nu se referă doar la diferenţele de situaţie. sau de tip al ordinii normative specifice unei comunităţi. Rezultă ca devianţa. Omorârea unei persoane nu este considerată. Dimpotrivă. ci doar de deviaţii de la normalitatea psihologică. Actul deviant este denumit aşa doar prin raportarea la anumite norme şi depinde de existenţa acestora. ci şi la diferenţele istorice. Ea este întotdeauna relativă. aşa cum am precizat. Acesta din urmă este un concept care aparţine psihopatologiei şi se referă la comportamentele şi cazurile care ies din sfera normalităţii psihice (boli psihice. a fost şi este un subiect de analiză extrem de disputat. Devianţa trebuie diferenţiată de anormalitate. Devianţa nu este o calitate însă a unor comportamente sau acţiuni particulare. Spre exemplu. crimă decâît în anumite situaţii. ea nu mai este considerată o crimă. Studiul criminalităţii este de o importanţă vitală în ştiinţele sociale dat fiind că încălcarea acestor norme reprezintă un pericol cu mult mai mare pentru orice societate decât actele simple de devianţă. Teorii care să explice fenomenul criminalităţii au fost lansate de foarte mult timp.

O teorie tot de factură biologistă. sprâncene groase. dar mult mai consistentă. Criminalitatea care se bazează pe utilizarea violenţei este însă doar un singur tip de criminalitate. pe studiile efectuate pe el asupra criminalilor mai bine de câteva decenii. 113 . Desigur şi abordarea propusă de Sheldon este atacabilă. publicată în 1911. a lansat o teorie potrivit căreia criminalii au un profil biologic predeterminat. gras. elaborată de Cesare Lombroso. spre exemplu. maxilarul puternic etc. Tipul ectomorf. Pentru Sheldon tipul mesomorf este tipul uman predispus la criminalitate într-o măsură mai mare decât celelalte două categorii. teoria cromozomului suplimentar.prezentăm sunt de factură biologistă. este tipul atletic. Cu alte cuvinte aceste teorii asumă o bază biologică a comportamentelor devainte. cu membre lungi. cu membre scurte. Al treilea tip. Sheldon. Cowen. În primul rând ei au o fizionomie specifică. criminalul înnăscut are fruntea teşită şi proeminentă. Geneticienii au observat că o parte a bărbaţilor deţin un cromozom y suplimentar. tipul endomorf este dimpotrivă tipul uman mic de statură. considerând trei tipuri umane fundamentale. Această teorie genetică este desigur mult mai consistentă ştiinţific decât precedentele teorii prezentate. cel puţin pentru faptul că ea propune ca explicaţie teoretică un lucru de bun simţ. O teorie mult mai modernă. este tipul uman înalt. slab. şi oricum ispititoare. El a propus o clasificare a oamenilor din punctul de vedere al constituţiei lor fizice. cu o înălţime şi o greutate păroporţionale. propusă de W. dat de faptul că aceeaşi practică criminalistă ne arată că există nenumărate alte tipuri de criminali. Ea este însă destul de uşor atacabilă. decât cei care nu pot avea un asemenea avantaj. în perioada interbelică. Pentru Lombroso. pentru simplu motiv cel puţin. Lombroso s-a bazat în lucrarea sa. pe la sfârşitul deceniului opt. elaborată şi mai recent. Cu siguranţă teoria sa este interesantă. care îi distinge de oamenii obişniuiţi. părul roşcat. la începutul secolului trecut. este o teorie de factură genetică. cu osatură şi muşchiulatură puternice. Vom începe prezentarea cu teoria criminalului înnăscut. Lombroso. Este pe undeva firesc ca cei puternici să utilizeze mai degrabă forţa în relaţiile cu alţii. Corelaţiia dintre prezenţa cromozomului y suplimentar şi devianţă fiind semnificativă. Stratisticile au arătat că aceşti bărbaţi sunt mai agresivi şi mult mai predispuşi la acte deviante decât ceilalţi. a elaborat W. de profesie criminalist. cel mesomorf.

boxier. un anumit tip de personalitate. dată de un context comunitar sau societal dat. trebuie doar să spunem că ele îşi propun să explice. asumă un postulat tacit care în realitate este doar o teză falsă şi anume că agresivitatea ridicată a unei persoane implică criminalitatea. altele fiind dobândite social. Nu ne propunem să dezvoltăm acest tip de teorii. aşa cum am mai spus. ci doar anumite tipuri de criminalitate. o mare parte a actelor criminale. Al doilea şi cel mai important argument este însă acela că. nu implică în mod necesar un profil de criminal. societatea oferă celor care eventual au un anumit profil somatic. trebuie să ajungă piroman şi nu pompier? O altă categorie de teorii sunt cele de factură psihologică şi psihanalitică. are o dimensiune relativă. care le face inoperante în explicarea criminalităţii. Există două tipuri mari de argumente care contrazic toate aceste abordări. Pe de o parte. a propus chiar o teorie a personalităţii psihopate. Ele. Psihanaliza. dată de un anume profil somataic. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al bazei psihice pe care o au actele criminale. mai multe variante de cariere. unele având chiar baze genetice. Putem vorbi chiar de o criminalitate a “gulerelor albe”. O anumită predispoziţie agresivă. chiar este fascinat de el. nu implică agresivitatea sau forţa fizică. nu criminalitatea. cele mai multe acceptate şi uneori valorizate pozitiv în societate. personalitate care are baze ce se regăsesc în anumite conflicte şi tensiuni produse la nivelul experienţei individuale frustrante trăită de indivizi. ea. contrar poate credinţelor pe 114 . cele de natură psihopatologică. în absolut toate cazurile. sportiv în general? Evident că un posibil profil biologic agresiv predeterminant poate fi valorificat în societate în variate forme. militar. sau de anumite caracteristici fizice sau psihice. concept propus de sociologul american E. în special prin Freud. care utilizează mijloce tehnice şi informatice pentru acţiuni de tip criminal şi care nu corespund sub nici o formă profilelor indicate de aceste abordări. în special în copilărie. criminalitatea este definită social. ci mai mult inteligenţa. Trebuie să mai spunem însă că. De ce cineva cu o predispoziţie agresivă trebuie să ajungă criminal şi nu poliţist. de fapt. în special în lumea contemporană. Mai mult decât atât. deci care au anumite tulburări de personalitate. Există desigur criminali psihopaţi.Cu toate acestea se poate spune despre toate aceste abordări biologiste că au o limită fundamentală. anumite predispoziţii agresive.Sutherland. pentru a desemna criminalitatea persoanelor cu un nivel educaţional ridicat. La urma urmei de ce trebuie să credem că dacă cuiva nu îi este frică de foc.

ponderea acestor cazuri în cazuistica criminalităţii este una foarte redusă.care le au mulţi oameni datorită mai ales mass mediei. pot să fie acceptate de societate. una aparţinând perspectivei funcţionaliste şi alta interacţionalismului simbolic. El a plecat de la două concepte cheie necesare analizei comportamentelor de tip deviant. Pentru a acţiona în viaţa socială ne propunem anumite scopuri. atât scopurile. în timp ce scopul de a da foc unei şcoli nu este unul acceptat. Acesta. Dacă luăm în calcul faptul că există posibilitatea de a opera toate combinaţiile între scopuri şi mijloce. scopul de “a produce bani” este unul legitim (deci acceptat în societate). în acţiunile sale. asupra criminalităţii. iar pentru a le îndeplini alegem evident anumite mijloace cu ajutorul cărora să putem să atingem obiectivele propuse. prin definiţie. îşi defineşte atât scopuri. Este vorba de conceptele de scop şi de mijloc. Abordarea sociologică a criminalităţii Criminalitatea. în timp un mijloc neacceptat pentru acelaşi scop. cât şi mijloacele pe care le alegem. Spre exemplu. foarte prolifică ştiinţific. de exemplu comerţul este un mijloc legitim de a produce bani. Mijlocaele pot fi şi ele acceptate. sau nu. atunci putem construi o matrice în care să avem prezente toate situaţiile posibile de acţiune socială: Tipul uman Conformistul Inovatorul Ritualistul Anarhistul Revoluţionarul Scopuri Legitime Legitime Ilegitime Ilegitime Ilegitime/legitime Mijloace Legitime Ilegitime Legitime Ilegitime Ilegitime/legitime Primul tip este cel al conformistului. Pe de altă parte însă. Cel care îşi 115 . este un fenomen social extrem de semnificativ în orice societate şi a preocupat firesc şi cercetătorii sociali. Practic în toate perspectivele tradiţionale de analiză sociologică s-au dezvoltat teorii asupra criminalităţii. cât şi mijloace legitime şi prin urmare este un tip nedeviant. Pe la mijlocul secolului trecut. acceptate sau nu. Vom încerca în continuuare să prezentăm succint două asemenea teorii clasice asupra criminalităţii. Robert Merton a elaborat o teorie. este furtul.

Iată un exemplu de acţiuni ritualice. tocmai datorită acţiunilor devinate. În această categorie poate intra însă atât cel care descperă o nouă modalitate de a câştiga bani (să zicem tranzacţii pe internet). ca scop sau mijloace. comparativ cu ascultarea convorbirilor telefonice. dar utilizează alte mijloce decât cele acceptate social. pentru că şi acesta utilizează mijloace nelegitime pentru a îndeplini un scop legitim (achiziţia de bani). 116 . sau citirea corespondenţei personale. Acţiunile respective spunem că sunt ritualice pentru că ele se produc fără a exista un temei pentru ele (adică ele nu au scopuri aceptate). pentru că inventează mijloace. deşi nimeni nu are nevoie şi nu se uită peste ele vreodată (tocmai pentru că nu sunt necesare astăzi nimănui). la depunerea unor dosare de bursă etc). Cel mai adesea se întâmplă acest lucru în cazul activităţilor ce nu mai sunt necesare. care nu necesită comentarii speciale. deşi utilizează mijloace legale. Cazul revoluţionarului este însă mai intersant. În acest mod. Datele care erau cerute ţineau de un scop legitim în acel moment. Anarhistul este cel care nu acceptă nici scopurile şi nici mijloacele legale în acţiunile pe care le întreprinde. care deşi reprezintă evident mijloace de achiziţie a unor informaţii despre persoane. protestul faţă de regimul politic era un scop ilegitim social. ceea ce a fost considerat ilegitim. era şi ea considerată ilegitimă. despre şcoala pe care a urmat-o şi despre multe altele. la angajare.defineşte scopuri legitime. În multe situaţii în viaţa socială există posibilitatea ca normele care reglementează legitimitatea mijloacelor şi a scopurilor să se schimbe. de a afla informaţii despre familia candiadtului. cât şi hoţul. Cu toatea acestea ele mai sunt solicitate în numeroase rânduri. este un inovator. în regimul comunist. nu sunt acceptate în societate. Evident inovaţia este un tip de devinaţă. Evident şi ritualistul este un tip deviant. Completarea unor formulare pentru obţinerea de date despre persoane este un mijloc acceptat social (este utilizat în nenumărate locuri. Ritualistul este persoana care. În vechiul regim aceste formulare existau şi erau utilizate pentru înscrierea la concursuri pentru adminterea în învăţământul universitar. Aceasta sunt mijloace acceptate social. devine aceptat şi astfel actul devaint se transformă într-unul normal. O parte a informaţiilor respective astăzi nu mai constituie un scop de informare pentru instituţiile de învăţământ superior. manifestaţia de stradă. În Decembrie 89. Mijlocul de protest. dar care se săvârşesc încă. scopurile acţiunilor sale nu sunt legitime. Prin urmare completarea unor formulare reprezintă un mijloc legitim. Acţiunile din Decembrie au condus la schimbarea ordinii normative şi la reconsiderarea legitimităţii. Este evident un tip clasic de devainţă. Astfel.

Mai mult. Cu alte cuvinte noi aplicăm etichete anumitor persoane şi ne şi comportăm faţă de acestea doar în baza respectivelor etichete. comportamentele deviante nu sunt deviante în sine. pentru această abordare ideea centrală este aceea că devianţa este întotdeauna produsul unor etichetări. iar dacă nu învinge în mod necesar şi normal participanţii vor fi consideraţi criminali. Aşa cum am arătat. una din formele de reducere a devianţei o reprezintă inclusiv schimbarea etichetelor. prin urmare inclusiv devianţa are un asemenea caracter. iar manifestaţia de stradă. neştiindu-se acest lucru. În general în viaţa socială permanent aplicăm etichete şi ne comportăm faţă de cei din jur în baza acestor etichete.protestul împotriva unui regim politic (oricare) a devenit unul legitim. În esenţă această teorie porneşte de la caracteristica definitorie a devianţei. atunci vom aplica eticheta de hoţ pentru respectivul şi ne vom comporta ca atare. ca atribute ale unor acte.care sunt operate în baza normativităţii existente într-o anume societate. Teoria etichetării. Prin urmare orice revoluţie este ilegală până învinge. După cum se observă diferenţa dintre anarhist şi revoluţionar este una conjuncturală şi contextuală. Putem raţiona şi într-o manieră inversă. Prin urmare. noi toţi ne vom raporta la respectiva persoană ca faţă de un om cinstit. ci doar prin raportarea la o anumită normativitate socială. de exemplu. este teoria etichetării. dacă cineva care a furat nu este etichetat ca hoţ. Teoria etichetării aparţine perspectivei interacţionaliste. Mai mult decât atât. că o anumită persoană a furat ceva. adică ea ţine de conjuncrura şi contextul social şi nu de calitatea inrtrinsecă a scopurilor sau mijlocaelor acţiunilor respective. Etichetarea funcţionează însă doar pe baza interacţiunilor dintre oameni. a devenit legitimă. etichetele având propria dinamică. Aceasta depinde de natura şi volumul interacţiunilor dintre oameni. indiferent dacă acest lucru este sau nu adevărat. Rezultă deci că etichetele se învaţă şi că devianţa este dependentă întotdeauna de numărul celor care etichetează anumite acţiuni ca fiind deviante. O altă teorie sociologică ce şi-a propus analiza devianţei. Procesul de etichetare este unul continuu. 117 . aceea a caracterului relativ al acesteia. care şi ea s-a bucurat de un mare succes. etichetarea este un proces întotdeuna contextual şi situaţional. la rândul ei. Dacă noi credem.

au apărut extrem de multe probleme (de tip infracţional. instituţii 118 . sunt instituţii care îşi propun prioritar realizarea controlului social. în primul rând în ceea ce priveşte descurajarea actelor deviante. culturale. Există alături de aceste instituţii un număr cu mult mai mare de instituţii. închisorile etc. fără să îşi propună în mod prioritar acest lucru. Din acest motiv controlul social este asigurat prin funcţionarea mai multor tipuri de instituţii sociale. acestea. dintre cele mai diverse. în procesele de migraţie din Romînia anilor ‘70-’80. realizarea controlului social. cât şi prin realizarea directă a controlului asupra membrilor proprii. (instituţii religioase. instituţii precum poliţia. Mai mult. Familia.). vecinătăţilor. prin definiţie. fiind necesar să aibă un asemenea caracter. pot fi enumerate multe alte tipuri de instituţii. spre exemplu. tocmai datorită faptului că pentru respectivele persoane a dispărut în mod brusc controlul social realizat de instituţiile de la nivelul comunităţilor de origine (în primul rînd cele ale familiilor. bisericii etc. contravenţional) la nivelul populaţiei care a migrat din mediul rural spre oraşele. Controlul social este fundamental pentru existenţa oricărei societăţi sau comunităţi. Prin urmare el se referă la mecanismele prin care este asigurată respectarea normelor sociale. Din acest motiv. dar şi asupra celor cu care aceştia interacţionează. şcoală. Spre exemplu. insituţiile media ar trebui să asigure caracterul public al desfăşurării actelor de justiţie. Primele sunt instituţii care au ca obiectiv central.. Desigur. civice). sau platformele industriale. atât prin atribuţiile ei în domeniul socializării. Comunităţile teritoriale (de dimensiuni mici. practicilor şi procedeelor prin care o societate particulară menţine respectul faţă de normele sociale şi încearcă să reducă acţiunile/comportamentele sociale cu caracter deviant.Controlul social Controlul social se referă la totalitatea instituţiilor. şi putem porni de la aramată. în special cele rurale) au şi ele numeroase mecansime instituţionale prin care realizează direct controlul social. Mass media are şi ea funcţii importante de control social. are un rol central în controlul social. tribunalele. care au şi alte funcţii de control social. implicit funcţie principală. care au funcţii de control social. Trebuie să distingem de la bun început între instituţiile de control social şi instituţiile care au funcţii de control social.

ceea ce se realizează spre exemplu cu prioritate în instituţiile religioase şi cele de tip militar. În cele ce urmează prezentăm doar două din problemele centrale care au preocupat specialiştii. ea trebuie totodată să dea satisfacţie victimelor şi implicit comunităţilor. Întotdeauna în istorie. Aceasta pentru că orice sancţionare a unui comportment infreacţional ar trebui să fie valorificată social. Indiscutabil în societatea contemporană media reprezintă principalul instrument care poate da un adevărat caracter public justiţiei. ci întotdeauna ea trebuie să fie şi un proces de reafirmare şi revalidare a normativităţii. Mecanismele prin care se realizează controlul social sunt multiple.economice şi putem ajunge până la asociaţia de locatari (sau proprietari) sau bandele de cartier. Din păcate în România 119 . promovarea mecanismelor prin care se asigură vizibilitate actelor devianate. preocupări sistematice de cercetare sociologică a acestor instituţii existând în special după al doilea război mondial. Din acest motiv şedinţele de judecată sunt publice. A doua se leagă de rolul social pe care îl deţine un tip particular de instituţie socială. Nu trebuie să reducem controlul social doar la acţiunile de sancţionare a celor care încalcă normele. Caracterul public al justiţiei se referă la faptul că pentru a fi utilă din punct de vedere social. administrarea justiţiei ar trebui să aibă un caracter public. Prima dintre acestea. Aceste obiective nu se pot realiza decât dacă administrarea juistiţiei are un carcater public. Justiţia nu îşi propune niciodată doar sancţionarea unor criminali. asigurarea caracterului public al justiţiei a fost considerată o problemă mai importantă decât oricare alt aspect al funcţionării sistemului judiciar. Tot de controlul social se leagă toate procedeele şi practicile prin care se cultivă atitudinea de respect a normativităţii. este aceea a asigurării caracterului public al justiţiei. închisoarea. Studiul acestor instituţii este relativ recent. acordarea unui caracter public actelor de administrare a justiţiei. Probleme ale managementului instituţiilor de control social Este evident că un rol central în administrarea controlului social îl deţin instituţiile care îşi propun în mod prioritar un asemenea obiectiv. un proces de potenţare a încrederii în norme. Controlul social priveşte inclusiv semnalarea actelor deviante. în orice societate.

Spre exemplu în majoritatea societăţilor occidentale media (în primul rând cinematografia. Un posibil indicator al normalităţii funcţionării sistemului juridic îl reprezintă natura produselor mediatice care privesc fenoemenele infracţionale. televiziunea. schingiurea. judecătorii. un criminal. este drept nu doar la noi. fie avea un statut de prizonier (numai pentru persoane care erau importante social). etc) prezintă poliţiştii.există numeroase aspecte discutabile privitoare la modul în care acest lucru se realizează. fie din varii motive nu exista un drept de sancţionare severă a acestora. care nu erau îngrijite de nimeni etc. pentru anchetă. nu era o sacnţiune în sine. de bolnavii incurabili. când deja putem spune că existau închisori autentice (în sensul actual) şi chiar cea mai mare parte a sancţiunilor erau deja cele privative de libertate. Mai mult. ca persoanje pozitive. persoane foarte bătrâne. Tendinţa contemporană. etc. Mulţi din cei care au studiat închisorile au constatat că foarte adesea acestea erau în fapt adevărate universităţi ale 120 . Este vorba de criminali. Trebuie să spunem că până la modernitate. fie. Încă din secolul trecut. avocaţii. Într-o societate în care media propune un erou televiziv de tipul poliţistului Garcea. dar şi de hadicapaţi (cu afecţiuni importante). O a doua problemă pe care dorim să o prezentăm este una care a stârnit numeroase dispute în ultimele decenii între specialişti. adevăraţi eroi comunitari. pentru infracţiuni minore. toţi aceia care erau “anormali”. dedectivii. O altă formă de detenţie era cea care reţinea o persoană pentru că. putem afirma în mod cert că sistemul justiţiei şi implicit controlul social funcţionează prost. închisorile au avut un rol minor în sistemul de control social. La noi acest lucru nu se întâmplă. procurorii. Aceasta deoarece majoritatea sancţiunilor erau sancţiuni directe. teatrele. Fie că era vorba de omorârea criminalilor. toate se realizau public şi deci detenţia deşi era posibilă. locuri în care erau strânşi. Închisoarea modernă este o formă relativ nouă de control social. Este vorba de funcţia pe care închisorile o deţin în sistemul de control social. cât mai ales o modalitate de a reţine pe termen scurt. este mai degrabă aceea de a mediatiza actele deviante ca atare şi mai puţin procesul administrării justiţiei. cel puţin poliţiştii fiind prezentaţi de regulă într-o manieră negativă. izolaţi totodată de societate. Ea a apărut în secolul XVII. s-a ridicat problema utilităţii acestor instituţii. administrate public. Uneori cei închişi erau ţinuţi în detenţie perioade scurte de timp doar pentru a presta anumite servicii la nivelul unor instituţii. bătaia sau însemnarea acestora. mai întâi sub forma unor “case de muncă”.

aceleaşi tipuri de comportamente deviante. Care sunt principalele teorii de factură biologistă privitoare la devianţă? 5. a nevoii de confort. chiar şi pentru cei care nu săvârşiseră infracţiuni majore. şi chiar se specialzare infracţională au cum să dispară. ajungându-se de multe ori ca cel puţin o parte a deţinuţilor să aibă condiţii de viaţă mai bune decât în libertate. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1.Merton asupra devianţei? 6. care au aceleaşi seturi de valori. Din aceste motive a apărut o tendinţă puternică de a ridica permanent calitatea ecologică a închisorilor. Care sunt nivelurile la care putem judeca devianţa? 3. Contactul cu un mediu de tip infracţional conduce la o socializare de acest tip. Care este diferenţa dintre devinaţă şi crimă? 2.infraţionalităţii. a libertăţilor lor spirituale. Care este diferenţa dintre instituţiile de control social şi cele care au funcţii de control social? 8. Efectele acestor politici sunt însă discutabile. Ce reprezintă caracterul public al justiţiei? 9. cel mai adesea chiar mai grav. este dificil de gândit că procesele de socializare negativă. S-a pus tot mai pregnant problema drepturilor deţinuţilor. Astfel a început o adevărată campanie de “umanizare” a condiţiilor de viaţă din închisoare. Care sunt principalele probleme ale închisorilor moderne? 121 . Cum se raportează teoria etichetării la devianţă? 7. datorită influenţei unor oameni şi doar secundar datorită mediului fizic. Care sunt principalele tipuri de devainţă? 4. Cei mai mulţi dintre cei care treceau prin aceste instituţii recidivau. socializarea negativă se produce datorită unor tipuri de relaţii sociale. de întărire a comportamentelor infracţionale. Statele respective au început totodată să cheltuie pentru deţinuţi sume mai mari decât cele pentru alte categorii sociale defavorizate (şi care ar trebui ajutate). În ce constă abordarea lui R. Aceasta pentru că în realitate. Atât timp cât mediul este compus din infractori. Prima explicaţie care s-a dat a fost de natură ecologică.

se ruga şi respecta alte divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii. De ce se întâmpla acest lucru? Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios şi nu biologic. de la Dunăre spre exemplu.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale 3. Cu toate acestea rasismul este o cucerire extrem de recentă a umanităţii. Evident. ori alte aspecte anatomice. în antichitate. politic sau cultural diferenţele dintre rase. nediferenţiat. şi sigur avea o cu totul altă conformaţie a corpului.Conceptul de rasă. pentru vechiul grec.Stereotipurile 4. uneori chiar blond. Mai mult. ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate este o altă idee a ştiinţei moderne. Cu alte cuvinte. Până la modernitate oamenii nu valorificau social. Cineva era străin pentru că credea în alţi zei.Tema 11 Rasă şi etnie După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1. numindu-i pe toţi. barbari. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos în lumină diferenţele biologice dintre rase. un negru din sudul Egiptului (de aici denimirea de Sudan a tării de la sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un locuitor din Nordul Greciei. aşa cum o să vedem în cadrul acestei teme. Ostilitatea oamenilor în raport cu cei ce au o altă rasă decât ei a reprezentat în istorierecentă sursa a unor conflicte de proporţii. reportul dintre rasă şi etnie 2. acest protecţionism al rasei a născut şi a alimentat ideologii de tipul rasismului. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între străini. nu trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor 122 . Mai mult decât atât. care era alb.Rasism şi naţionalism Diferenţele dintre rasele umane sunt evidente pentru oricine intră în contact cu ele. Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produis al ştiinţei moderne. Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi nu au fost valorificate politic sau militar. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu ar fi avut cum să apară.

ci unul social. Este clar că în realitate cele trei tipuri de criterii sunt intercorelate. ci doar social. de fapt. adică de vechii locuitori ai celor două Americi. Principalele trei rase de oameni. Avem definiţii ale raselor construite în baza unor caracteristici. sunt: caucaziană (albii). atât cursă. existent la morile de apă. de exemplu vultur pleşuv. Conceptul de rasă Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei moderne de a clasifica lumea animală. ele nu sunt biologic semnificative. nu este un concept biologic. mongoloidă (asiaticii) şi negroidă (negrii). cât şi rasă. Aşa cum există mai multe rase de animale practic pentru orice specie. una din ele chiar pe cale de dispariţie. deşi sunt de natură morfologică. El provine din limba engleză. unde în evul mediu desemna apa care curgea printr-un jgheab. forma feţei. se coinsideră totuşi că rasa. la fel avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. reprezentată de locuitorii din zona Oceaniei. este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei. Cu alte cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este una extrem de recentă din punbct de vedere istoric. pentru că deosebirile geografice implică adesea şi deosebiri de ecosistem. considerate cel mai adesea. Unii cercetători consideră că ar trebui să considerăm încă două rase umane. de exemplu elefant african sau elefant indian. care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de amerinndieni. cum este cazul porumbelului de scorbură. implicit şi unele diferenţe morfologice.superioare. fie sunt definite din punctul de vedere al unor caracteristici morfologice. forma şi culoarea părului. fie din punctul de vedere al unor caracteristici ale ecosistemului unde se întâlnesc rasele în cauză. Aceasta deoarece principalele criterii de diferenţiere pe care le utilizăm atunci când vorbim de rasele umane. şi 123 . morfologice. Este vorba de rasele: oceaniană. fie din punct de vedere geografic. pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi care “curg” din acelaş loc). atunci când se referă la oameni. doar câteva criterii: culoarea pielii. geografice sau de esocistem. De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”. Deşi aceste clase au fost propuse în perimetrul ştiinţific al biologiei. întrecere de viteză. Atunci când ne raportăm la rase luăm în calcul. În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi.

într-o mult mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime.). În mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ mare de etnii componente. În America trăiesc şi sunt autentic americani şi albi şi negrii şi asiatici. Există însă şi situaţia inversă. Din punct de vedere biologic şi chiar genetic lucrurile nu stau de loc aşa. stilul de viaţă. 124 . poate fi dată de faptul că. lungimea membrelor etc. mai ales în ultimii ani au apărut numeroşi copii care s-au născut aici. În realitate negrii sunt mult mai asemănători cu caucazienii.. împărtăşesc acelaş fond cultural şi posedă aceeaşi limbă. ei despărţindu-se din acelaşi “trunchi” destul de recent. Raportul dintre rasă şi etnie Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie. O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici biologice care sunt valorificate social. vorbesc româna ca limbă maternă şi nu aparţin rasei caucaziene. în cazul grupurilor etnice este vorba de criterii de tip cultural (limba. Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt însă relevante. De altfel culoarea pielii. Etnia se referă la grupurile de oameni care au o origine comună. este discutabilă ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg. într-un grup etnic pot să trăiască la un moment dat mai multe rase. spiritualitatea etc. spre exemplu. pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă. care deşi sunt mult mai importante. lingvistic şi spiritual aparţin respectivei etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în ţara respectivă şi nu sunt emigranţi). asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi. aparţin toate culturii). comparatic cu altele. nefiind vizibile. comparativ cu mongoloizii de care ne despart peste un milion de ani de evoluţe separată. Dacă în cazul raselor criteriiile sunt de natură biologică (valorificate social). Şi în România. cel mai sensibil criteriu social. existând un adevărat continuum de nuanţe. După cum se poate observa diferenţa principală între cele două concepte rezidă în natura criteriului de construcţie a grupurilor de tip etnic sau rasial. mai toleraţi decât negroizii. dar evident ele se referă la două tipuri diferite de clasificare. Evident îi luăm în calcul doar pe cei care cultural. pentru europeni. nu ne influenţează în raportarea obişnuită la rase. fiind albi şi nu negri.

Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este genocidul. Încercarea de eliminare a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial. de care am amintit mai devreme. Acestea pornesc de la modele foarte dure ale acestor raporturi. în special în perioada conducerii 125 . într-un război să spunem. nu avem automat un genocid. de către europeni. Numeroase exemple de mare amploare de genocid le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor africane. inclusiv civili. Exemple de expulzări avem relativ multe în istorie. Nu avem însă expulzări decât în cazul unor eforturi programatice care vizează mutarea populaţiilor de pe un teritoriu şi nu putem vorbi de expulzare în cazul unor deplasări voluntare. Genocidul. sunt mai numeroase. în special în secolele XVII şi XVIII. Dacă într-o acţiune militară. mergînd până la unele tolerante. Aceste raporturi sunt cu atât mai semnificative cu cât grupurile minoritare. Există mai multe paternuri ale acestor raporturi interrasiale sau/şi interetnice. Este necesar să fii existat intenţia politică şi un program care să vizeze exterminarea populaţiei respective. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie). Expulzările se referă la alungarea unor populaţii de pe propriul teritoriu de către o altă populaţie. Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program sistmatic de exterminare a unei întregi populaţii. Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale.Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe grupuri etnice. Atât americanii. Expulzările. Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple. constituie un alt exemplu de genocid. de către nazişti. El presupune omorârea sistematică. cât şi naziştii sau sovieticii. mor membrii unei populaţii. programatică a unei întregi populaţii de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de tip militar sau paramilitar). El este mai puţin dur comparativ cu genocidul. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un caz cantitativ (adică ca şi număr al membrilor unei populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia). rasiale sau etnice.

dar evident unul care rămâne deosebit de dur. atunci când o populaţie este obligată să trăiască izolat faţă de o alta. spre exemplu. au operat numeroase expulzări. Reprezintă un alt patern de relaţionare. Segregaţia se referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta. Cea mai cunoscută formă de sclavie însă. aşa cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul anilor optzeci. Sclavia modernă a fost însă mult mai sălbatică decât cea antică. Segregarea nu este însă doar una teritorială. în timp ce în antichitate ea doar în situaţii izolate (anumite perioade din istoria Grecieie şi Romei) a avut un rol economic central. Segregaţia poate fi atât voluntară. Sclavia. Segregaţia. şcoli. adică este vorba de locuri de muncă. voluntară sau involuntară. care să legitimeze segregarea. instituită prin legi. aşa cum a existat doctrina “separaţi dar egali” până la începutul anilor şaizeci. dar şi pentru motive strict economice. cât şi la nivelul unui teritoriu dat. sau in Statele Unite pîna la începutul anilor şaizeci. servicii publice etc. Cu alte cuvinte segregarea poate fi atât de drept. la nivelul cunoaşterii comune. delimitându-şi cartiere proprii. 126 . în absenţa unor norme juridice. dar poate fi şi una reală. a fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist american de până la războiul civil). Exemplul tipic îl oferă ghetoul. mai tolerant decât primele. nu mai există astăzi nici o normă juridică. a unor cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe baza propriei voinţe. atât la nivel instituţional. De regulă. de acaparare a bunurilor deţinute de populaţia expulzată.lui Stalin. O populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o populaţie majoritară. În Statele Unite. Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. Ea a fost o instituţie socială foarte importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. ceea ce niciodată în istoria premodernă nu s-a întâmplat. În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în baza legilor cetăţii. ci şi una instituţională. Caracterul sălbatic se referă la libertatea totală a stăpânului de sclav de a utiliza proprietatea (sclavul). Sclavia este o instituţie socială istorică. Cu toate acestea în realitate mai există cazuri de segregare instituţională. aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale lumii (dar şi alte grupuri etnice). doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi. expulzările vizează atât eliberarea unor teritorii pentru diverse motive importante pentru cei care operează respectivele acţiuni. cât şi involuntară. În primul rând motivele ei au fost fundamental economice. şi care a avut totodată o bază fundamentală de tip rasial. Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele. Există însă şi segregarea involuntară.

Stereotipurile există atât faţă de grupurile etnice sau rasiale majoritare. pentru care considerăm respectivele atribute ca fiind caracteristice. de regulă pozitive. nu sunt de încredere. despre care nu ştim aproape nimic. rasial. Pentru evrei avem stereotipuri potrivit cărora îi considerăm vicleni. că au control asupra mediei.Asimilarea. inclusiv lingvistice. delincvenţi. Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi interrasiale. care îşi propune programatic acest lucru. Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl reprezintă mariajul interetnic sau interrasial. Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup. Asmilarea poate fii rezultatul unui proces natural. Stereotipurile pot fii atât pozitive cât şi negative. Am putea avea stereotipuri faţă de negrii cel mult. Ne referim la procesul prin care treptat o populaţie este asimilată pe baza împrumuturilor culturale reciproce. buni muzicanţi. Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri. 127 . Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii lingvistice de către una din populaţii. faţă de propriul grup etnic sau rasial. Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente informaţii despre o anumită persoană. finanţele. Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic. controlează afacerile. de convieţuire îndelungată într-un teritoriu. dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în contact. Putem avea. Aşa cum am precizat orice populaţie are şi propriile stereotipuri de raportare. dar şi un rezultat al unei campanii politice. dar şi profesional. haioşi. trădători etc. murdari. Stereotipurile Stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei lor la numite grupuri. în România. inteligenţi. cu puternic spirit de familie. dar nu faţă de un popor african particular. Ţiganii sunt hoţi. cât şi minoritare. stereotipuri faţă de ţigani (romi) sau faţă de evrei. Stereotipurile variază prin urmare de la o populaţie la alta. este necesar ca el să fie vizibil pentru membri populaţiei care utilizează respectivele sterotipuri. în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le consideră ca relevante. dar este greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. şi tocmai din acest motiv îi atribuim anumite caracteristici pe care le considerăm comune pentru toţi membrii grupului din care acesta face parte.

dar au propria autonomie. Merton. Dacă cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru. ca cea propusă de R. implicit avem anumite comportamente faţă de aceea persoană. Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. Aşa cum am arătat aceste grupuri pot fii şi unele profesionale. Mai mult. doar în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul. ospitalieri. Americanii. Atât prejudiciul. hipersexuali. poliţişti. Avem spre exemplu în România stereotipuri faţă de blonde. Este însă evident că transferul unor atribute generice. ci şi al unor procese comparative existente la nivelul populaţiei care utilizează respectivele stereotipuri. în numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe caracteristice pentru o populaţie. leneşi. buni atleţi. legaţi de natură.Românii sunt descurcăreţi. nu este obligatoriu corect. nepunctuali etc. ci informaţii despre acţiunile respectivei persoane. categoria din care face parte respectiva persoană. nu spunem că o prejudiciem. Prejudiciul se referă la o atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană. există doar în baza sterotipurilor. hoţi. Prejudiciile şi discriminările pot fii atât negative. cât şi discriminarea. Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o populaţie intră sistematic în contact există sterotipuri. Dacă luăm în calcul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o matrice. avocaţi. Ambele procese se presupun în anumite situaţii. bun baschetbalişti etc. consideră negrii ca fiind murdari. artişti. pentru că nu avem stereotipuri. doar în baza stereotipurilor. cât şi pozitive. un alt exemplu. Stereotipurile au de regulă o bază reală. în care vom identifica patru tipuri de situaţii: Prejudiciază Discriminează Bigot adevărat Nu prejudiciază Liberal slab 128 . Discrimnarea se referă la un tratament (deci un comportament sau un complex de comportamente) pe care îl avem faţă de cineva. care nu sunt grupuri în sensul propriu-zis al cuvântului. Prejudiciu şi discriminare În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. faţă de handicapaţi etc. ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici. la nivelul fiecărui membru al unui grup. Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii sociale.

doar pe baza acestor sterotipuri. cât şi prejudiciază. au o mare capacitate persuasivă. care aparţine unui anumit grup. atât discriminează. De regulă aceste persoane nu operează nici cu stereotipuri. dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă publică. în baza sterotipurilor. În general sunt mai uşor de polarizat opiniile decât comportamentele. Deoarece considerăm că avocaţii sunt buni oratori. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă de o problemă. Deşi nu avem spre exemplu o părere proastă faţă de un anume grup etnic. sau atitudini speciale faţă de o persoană.Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană. deşi prejudiciază. Cineva poate avea o părere proastă despre ţigani (romi) şi în acelaşi rând să şi evite să relaţioneze cu ei. în baza acelei atitudini sau opinii. întotdeauna vom fii mult mai tranşanţi în formularea acesteia. datorită presiunilor spre conformism pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. De multe ori nu avem o opinie. şi care justifică conducerea. nu ajunge să transpună în comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). dacă ceilalţi din jurul nostru fac discriminări. Acest lucru se întâmplă. de regulă. sunt vicleni. Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru interzicerea homosexualităţii. Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. putem să avem o opinie favorabilă şi să şi delegăm o astfel de personă să ne reprezinte (chiar dacă nu o cunoaştem bine) într-o anume situaţie. chiar dacă nu prejudiciem. le facem şi noi pentru a nu fii respinşi de membrii propriului grup. Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv. Rasism si naţionalism Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea unor rase sau grupuri etnice. într-un anumit context. dar totuşi o discriminăm. decât am fii dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente. Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. controlul şi intervenţiile în raport 129 . deci are anumite atitudini pozitive sau negative faţă de o anumită persoană. Bigotrul precaut este cel care.

cu rasele sau etniile mai puţin dezvoltate. în special al celor antisemite. a fost un loc comun în istoria europeană a secolului al XIX-lea. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o dimeniune ideologică de tip rasist. a ajuns în secolul XX o ideologie oficială şi o practică politică prin intermediul fascismului italian şi al nazismului german. ca mişcare culturală. Majoritatea liderilor fascişti au fost iniţial socialişti sau chiar marxişti. (partid de stânga). şi a trasnpus în practică ideologia rasistă. Ambele reflectă o formă radicală de etnocentrism. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu 130 . care îşi pierduseră de circa două mii de ani teritoriul. ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri rasiale. inferioare nouă. Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. Rasismul. Partidul Muncitorilor Germani. elaborate şi ele în secolul XIX. Un rol important în geneza rasimului l-au avut şi teoriile moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei. inducându-se ideea decalajului de dezvoltare ântre rase sau etnii. rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. Este vorba în primul rând de dezvoltarea ştiinţei moderne. un posibil alt factor. implcit ideea unor rase sau etnii mai puţin dezvoltate. Fascismul a apărut mai întâi în Italia. faţă de care este necesar să intervenim. care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o ordine evolutivă. Acesta era pentru filozofii germani cazul evreilor. în 1922. de aici teoria spaţiului vital propusă de nazişti în secolul XX. în 1919. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al teoriilor rasiste. în urma căruia Musolini a preluat conducerea Italiei. în timp ce. Rasismul. în urma celebrului “Marş asupra Romei”. aşa cum am amintit la începutul acestei teme. aceea a ordonării ierarhice a raselor. a fost permis de câţiva factori. a adus şi el ideea iluminării celor inferiori. Adolf Hitler a întemeiat mai întâi. în secolul XIX. un alt exemplu. Mai mult. Rasismul. Benito Musolini a fost membru al Partidului Socialist Italian. pe care a condus-o mai mult de două decenii. Rasismul a ajuns însă politică de stat în Germania hitleristă. o cucerire ideologică relativ recentă. Un popor mare are un suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare. dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi pierde de fapt sufletul. De aici o altă idee. Acesta este într-o relaţie de dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. Fascismul a fost la origine un tip de dizidenţă socialistă (uneori chiar marxistă). Rasismul reprezintă. Hitler a ajuns la putere în Germania. în 1933. Iluminismul. de la o doctrină culturală şi o ideologie teoretică.

ruşilor etc. Există multe tipuri de rasism. ci şi a ţiganilor. aşa cum uneori se întâmplă în diverse lucrări.Pirandello. nici măcar în Germania şi deci nu pentru acestea fascismul a avut foarte mulţi simpatizanţi. Acest lucru realizându-se de cele mai multe ori în detrimentul intereselor culturale. L. de un rasism antiarab sau antiasiatic etc. termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două tipuri de accepţiuni. Să nu uităm că există puternice forme de rasism împotriva albilor. dăm câteva exemple: B.S. Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale în politica fascistă. Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal. Există mai întâi o accepţiune clasică. în special în Africa. polonezilor. violări ale proprietăţii. politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare. cu extrem de multe deportări. Naţionalismul. M. 131 .Heidegger. care a influenţat multe societăţi din Europa. Spengler. Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme. foarte mulţi din intelectuali de marcă ai vremii au fost fascişti. Maurras. În această accepţiune naţionalismul este mai de grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor regionale medievale. Ch. Mai mult.milioane de morţi. Această accepţiune a naţionalismului se referă la o practică politică care este respinsă de legislaţia internaţională şi considerată dăunătoare pentru orice societate.Cocteau. Croce. nu doar politic. chiar naziştii nu au acţionat doar împotriva evreilor. Spre deosebire de rasism. mult mai semnificative istoric. apărută odată cu promovarea politică a naţiunilor în modernitate. Au existat milioane de simpatizanţi ai fascismului în Europa. încălcări ale celor mai elementare drepturi ale omului. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism antiamerican. O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional. şi care se referă la promovarea culturii şi a intereselor naţionale. germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii. J. T. Eliot. cele mai multe din ororile săvârşite de nazişti au fost cunoscute în realitate doar după război. în raport cu interesele unor comunităţi sau grupuri minoritare. Există pe de altă parte forme de rasism îndreptate împotriva negrilor. atrocităţile efectuate de nazişti au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă. O. spre exemplu în Africa. ci şi social.

Ce este naţionalismul? ©Alfred Bulai 2001 132 . Ce este rasismul? 12. Ce este prejudiciul? 9. Care este raportul dintre rasă şi etnie? 6. De ce este rasa un concept social? 2. Care este originea termenului de rasă? 3. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Ce este etnia? 5. sunt acelea ale libertăţilor umane fundamentale. Ce sunt stereotipurile? 8. Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi interetnică? 7. trebuie să fie fundamentat pe respect reciproc (deci obligatoriu de ambele părţi). Valorile centrale care trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport. Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la R. ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu în ultimul rând este vorba de valorile şi normele care fundamentează viaţa statală. Care este deosebirea între conceptele de rasă şi rasism? 4. Ce este discriminarea? 10. Merton? 11.Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare.

Sociological Theory. 1982. Humanitas. ♦ George Ritzer. 133 . ♦ Septimiu Chelcea. ♦ Ion Ungureanu. ♦ C. 1985. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Ştiinţifică şi Enciclopedică.Wright Mills. Ştiinţifică şi Enciclopedică.Bibliografie: ♦ Traian Rotariu şi Petre Iluţ. Introducere în sociologia contemporană. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1998. 1993. Imaginaţia sociologică. 1975. McGraw-Hill. Polirom. 1992. 1975. Idei contemporane. ♦ Lazăr Vlăsceanu. Metodologia cercetării sociologice. 1993. Institutul European. 1992. Babel. Chestionarul în investigaţia sociologică. Despre sinucidere. ♦ Emile Durkheim. Sociologie. ♦ Dicţionar de Sociologie. ♦ Max Weber.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful