Sunteți pe pagina 1din 242

GEORGE ªTEFAN COMAN

CREATIVITATE ªI PROGRES TEHNIC

Editura PIM

Iaºi, 2008

EDITURA PIM Soseaua Stefan cel Mare nr. 11 Iasi -700498 Tel. / fax: 0232-212740 e-mail:editurapim@pimcopy.ro www.pimcopy.ro

EDITURĂ ACREDITATĂ CNCSIS BUCUREŞTI

66/01.05.2006

Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale a României COMAN, GEORGE ŞTEFAN Creativitate şi progres tehnic / George Ştefan Coman. - Iaşi : PIM, 2008 Bibliogr. ISBN 978-973-716-880-1

159.954.4:62

3

CUPRINS

Pag

INTRODUCERE …………………………………………………… 5

Cap.1. CREAŢIE ŞI CREATIVITATE ……………………………

13

1.1. Consideraţii preliminare. Definiţii …………………….

1.2. Factori determinanţi ai potenţialului creativ …………

1.3. Probleme conceptuale şi factorii care contribuie la

dezvoltarea creativităţii … ……………………………………

1.4. Motivaţia creativităţii ……………. ………. ……………

1.4.1. Motivaţia psihosocială a acţiunii umane ca formă

de motivaţie extrinsecă a creativităţii ………………………

1.4.2. Motivaţia organizaţională a acţiunii umane pentru

dezvoltarea extrinsecă a creativităţii ………………………

Cap.2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALĂ, PE BAZA POTENŢIALULUI CREA-

TIV AL COMUNITĂŢII UMANE

…………………………………

2.1. Creştere şi dezvoltare economică ………

2.2. Progres şi evoluţie ……………………………………….

2.3. Credinţa în progres

2.4. Progresul tehnic – forţă a dezvoltării economice ……

……………

2.5. Descoperire, invenţie, inovaţie .……… ………………

2.6. …………

2.7.

Progres şi effort

Tehnoştiinţa

Cap. 3. STIMULAREA CREATIVITĂŢII

3.1. Consideraţii preliminare ……………………………

3.2. Stimularea capacităţii creative în perioada adoles-

cenţei şi tinereţii şcolare … …………………………………

3.3. Stimularea psihologică a creativităţii la maturitate

3.3.1. Analiza criterială

3.3.2. Metoda Delphi ……………

3.3.3. Metoda Brainstorming ……………………

3.3.4. Metoda corelaţiei de rang ……………………………

3.3.5. Metoda balanţei aleatoare ……………………………

…………………….

Cap.4. MANAGEMENTUL CREATIVITĂŢII ÎN SISTEMUL MACROECONOMIC AL CERCETĂRII TEHNICO-ECONOMICE ……

13

18

27

35

39

51

51

55

59

61

68

71

73

75

75

77

93

97

101

103

105

109

119

4.1. Concepte şi noţiuni de bază ……………………………

119

4.2. Premise epistemologice privind creativitatea în

tehnică şi tehnologie ………

120

4.3.

………………………………. Modelarea sistemică a fenomenelor tehnico-

economice pentru procesul de cercetare ….………………

123

4.3.1. Modelarea sistemică a proceselor de producţie …

126

4.3.2. Caracterizarea şi măsurarea ritmurilor de înnoire a

elementelor producţiei ………………………………………

130

4.4. Strategia managerială a UE pentru dezvoltarea

4

4.5. Strategia managerială a României pentru progresul

tehnico-economic ………. ……………………………………. 135

4.6. Resurse alocate pentru finanţarea activităţilor de

cercetare-dezvoltare şi inovare în perioada 1998-2003 …

143

4.7.

Strategia managerială în vederea atingerii

obiectivelor Agendei Lisabona: ţintele de 1% şi 3% din PIB cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare

144

Cap.5.

„DEZVOLTAREA EXPERIMENTALĂ” – FORMĂ

SUPERIOA-RĂ DE MANIFESTARE A CREATIVITĂŢII ……

149

5.1. Consideraţii preliminare …………………. ……………

149

5.2. Managementul de proces în creaţia tehnică şi

tehnologică ……………………

………………………………

153

5.3. Studiu de caz. Aplicabilitatea principiilor menţionate la rezolvarea unei probleme de „dezvoltare experimentală” ………

157

5.3.1. Motivaţie …………………………………………………. 157

5.3.2. Premise epistemologice

158

5.3.3. Alegerea variabilelor dependente ………

166

5.3.4. Alegerea variabilelor independente (ordonarea

apriorică a lor prin metoda corelaţiei de rang)

181

5.3.5. Alegerea variabilelor independente (ordonarea apriorică a lor prin metoda balanţei aleatoare)

210

Cap.6. CREATIVITATEA ŞI CONCEPTUL DE „NOUA ECONOMIE”

215

6.1. Conceptul de „Noua Economie” ……………………….

215

6.2. Legi de bază ale noii economii ……………………….

221

6.3. Impactul social al Noii Economii ……………………….

223

6.4. Consideraţii

privind

rolul

creativităţii

pentru

reducerea gradului de sărăcie ……………………………….

229

6.5.

Noua Economie şi capitalul uman …………………….

231

BIBLIOGRAFIE …

…………

237

George-Ştefan COMAN

5

INTRODUCERE

Viaţa înseamnă mişcare, schimbare, transformare şi este firesc ca aceasta să se producă continuu. Însă, ceea ce deosebeşte o etapă de alta sau conferă specificitate unui anumit “moment” al mişcării, al evoluţiei, este natura, amploarea şi profunzimea unor schimbări. Dacă se simte nevoia incursiunii în planul schimbărilor, aceasta se datorează tocmai specificităţii etapelor pe care le parcurge omenirea. Natura, dimensiunile şi implicaţiile mutaţiilor ce se produc în timpul unei generaţii sunt privite de aceasta cu uimire, alteori cu indiferenţă sau lipsă de înţelegere. De obicei interesează mai puţin inventarierea acestor mutaţii şi mai mult ideea de a vedea ce se poate învăţa de la mecanismele de schimbare şi care sunt semnificaţiile acestor transformări privite, îndeosebi, prin prisma rădăcinilor culturale ale binelui şi răului ce le produc în viaţa umană. Aceasta cu atât mai mult cu cât schimbările rapide şi profunde au creat întotdeauna şi o anumită instabilitate, tensiuni şi uneori chiar pericole ce adesea au dus, în trecut, la confruntări şi conflicte ce au degenerat în conflagraţii catastrofice pentru umanitate. Noul a creat speranţe dar şi temeri şi opoziţii care nu întotdeauna au fost justificate. Ele au provenit din necunoaştere, însă şi din elementele şi influenţele negative sau chiar ameninţările ivite odată cu avantajele aduse de nou, datorită dualismului noului. Este cazul celor mai multe din schimbările produse de ştiinţă şi tehnologie, sub numele generic de creativitate, care au fost însoţite şi de unele efecte negative sau pericole, fie că este vorba de evidenţierea unor noi mijloace de creştere a calităţii vieţii materiale, fie de creşterea gradului de confort şi satisfacere a unor dorinţe individuale sau colective, indiferent de natura acestora. Fiecare deschidere creată de nou a adus cu sine noi oportunităţi de progres, dar şi noi probleme. Aşa s-a întâmplat în trecut cu maşinismul, cu era industrială, iar în prezent cu era nucleară, cu cea informaţională, cu era siliciului sau cea a geneticii. Specific pentru etapa actuală este amploarea şi viteza cu care se produc aceste noi schimbări şi dimensiunile pericolelor pe care le antrenează ele. Omenirea se află astfel în faţa unui paradox; tocmai imensa forţă transformatoare dobândită de ştiinţă şi tehnologie, dimensiunile şi rolul lor, la scară planetară, măresc foarte mult atât posibilităţile de progres, cât şi fascicolul de pericole. Este de fapt în firea lucrurilor ca de cele mai multe ori când se rezolvă o problemă, aceasta să dea naştere la multe alte probleme noi. Riscurile create de nou nu pot fi eliminate în întregime. Nu numai din cauza ambivalenţei ştiinţei şi tehnologiei şi în genere a acţiunilor umane, ci şi pentru că noul, prin însăşi esenţa sa, creează, într-o măsură mai mică sau mai mare şi un context nou, ce nu poate fi

6

Creativitate şi progres tehnic

cunoscut dinainte în absolut toate detaliile sale. Tocmai aceste detalii imprevizibile pot să determine situaţii ce devin intolerabile sau periculoase. Creativitatea reprezintă factorul esenţial al progresului, al creşterii vitezei de schimbare, şi cheia rezolvării problemelor tot mai complexe cu care se confruntă omenirea, ea fiind în acelaşi timp o necesitate de ordin personal a individului, în vederea autorealizării şi promovării eului, dar şi o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui popor, a speciei umane în ansamblul ei. Definirea creativităţii este dificilă datorită complexităţii fenomenului creaţiei şi a multitudinii abordărilor întâlnite în literatura de specialitate, constituindu-se în subiect de cercetare pentru psihologi, pedagogi, psihanalişti, filosofi, esteticieni, sociologi, axiologi, antropologi, lingvişti, economişti, fiecare dintre aceştia punând accentul pe dimensiuni diferite ale acesteia. „Asemenea cercetării, descoperirii, invenţiei, formulării şi rezolvării de probleme, inovării etc., creaţie şi proces de creaţie, proces creativ, creativitate, forţă (respectiv activitate sau acţiune) creatoare şi, tot astfel, activitate (respectiv muncă sau situaţie) creativă, situaţie creatoare etc. sunt termeni şi sintagme nu tocmai uşor de definit, ori operaţionalizat” 1 . De aceea, conceptul de creativitate este destul de vag în mintea omului obişnuit, acesta fiind asociat, de regulă, cu creaţii artistice, invenţii tehnice sau descoperiri ştiinţifice şi presupune un mod de a fi imaginaţie, originalitate, talent, libertate interioară şi distanţare de stereotipuri. Chiar şi pentru cercetătorii acestei însuşiri umane deosebit de valoroase, mult timp, creativitatea a fost limitată la domeniul artistic şi mai apoi ştiinţific, fiind asociată iniţial de psihologi cu revelaţia pură sau chiar cu un proces patologic. Cercetătorii creativităţii consideră că procesul creativ cuprinde trei etape de bază, fiecare având subetape proprii:

Pregătirea, care cuprinde:

sesizarea problemei;

definirea problemei cu analiza datelor semnificative.

Găsirea ideii (incubaţia + iluminarea), care cuprinde:

producerea de idei noi, de găsire a unor noi piste;

sortarea ideilor şi alegerea acelora cu şanse mai mari de

realizare. Găsirea soluţiei, care cuprinde:

evaluarea (verificarea) soluţiilor aplicabile;

decizia finală.

În cazul temei de cercetare, am insistat pe a treia etapă, considerând-o mai puţin tratată în lucrările de specialitate, dar foarte

importantă pentru Managementul creativităţii în întreprinderile

1 Petru Ioan, Lucian Blaga în orizontul unei logici paradisiace, Iaşi, Editura „Ştefan Lupaşcu”, 2005, p.117.

George-Ştefan COMAN

7

industriale. Am trecut din zona Managementului administrativ al domeniului creativităţii, în cel al Managementului de proces, în care se realizează propriu zis scopul realizării practice din domeniul creativităţii. Lucrarea de faţă dezvoltă în mod direct aplicativ (fără a insista excesiv pe latura teoretică şi filozofică), următoarele probleme:

În primul capitol m-am referit la definirea termenilor operanţi

în creativitate. Astfel, am menţionat, conform documentării adecvate că, noţiunea „a crea” provine dintr-o rădăcină sanscrită – „kr” -, cu sensul de „a face” în accepţia sa cea mai generală; a îndeplini, a executa, a prepara, a produce, a folosi etc. A trecut apoi prin limba latină sub forma de „creare” care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naşte", însă, în această formă, se referea exclusiv la creaţia divină, adică creaţia din nimic. Abia în secolul XX „expresia de «creator» a început să se aplice la întreaga cultură umană, să se vorbească despre creaţie în ştiinţă, despre o politică

. În accepţiunea actuală

creatoare, despre creatorii tehnicii noi

conceptul de creativitate a fost introdus în psihologie şi ştiinţă de psihologul american Gordon Willard Allport (1897-1967) 3 , în anul 1937, pentru a desemna o formaţiune de personalitate (creativitatea ne putând fi limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la aptitudini, atitudini sau trăsături comportamentale), iar anul 1950 este considerat ca fiind cel care marchează începutul investigaţiilor sistematice asupra creativităţii 4 . Gordon Willard Allport a simţit nevoia să transforme adjectivul "creative", prin sufixare, în "creativity", lărgind sfera semantică a cuvântului şi impunându-l ca substantiv cu drepturi depline, aşa cum apare mai târziu în literatura şi dicţionarele de specialitate. În anii '70, neologismul preluat din limba engleză s-a impus în majoritatea limbilor de circulaţie internaţională ("créativité" în franceză, "Kreativität" în germană, "creativita" în italiană, etc.), înlocuind eventualii termeni folosiţi până atunci (cf. în germană se folosea termenul "das Schöpferische" = "forţa de creaţie"). La noi, Dumitru Caracostea (1879-1964) folosea termenul încă din 1943, în lucrarea "Creativitatea eminesciană", în sensul de originalitate încorporată în opere de artă. „Creativitatea reprezintă factorul esenţial al progresului şi cheia rezolvării problemelor tot mai complexe cu care se confruntă omenirea, ea fiind în acelaşi timp o necesitate de ordin

2

2 Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria celor şase noţiuni, Bucureşti, Editura

Meridiane, 1981, p.356-357.

3 Allport, G.W. (1937). Personality: A psychological interpretation. New York:

Henry Holt & Company; Allport, G.W. (1960). Personality and social encounter. Boston: Beacon Press.

4 Sternberg Robert J., Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005, p.13.

8

Creativitate şi progres tehnic

personal a individului, în vederea autorealizării şi promovării eului, dar şi o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui popor, a speciei umane în ansamblul ei” „Cercetarea creativităţii în proces intens începe cu anii 1950, şi este legată de numele unor psihologi cu renume mondial, precum J.Guilford (1950), J.Getzels (1963), P.Jackson (1963), M.Wallach (1965), N.Kogan (1965), E.Torrance (1966), E.Landau (1979), M.Frayer (1996), T.Amabile (1997), fiind extinsă şi în spaţiul românesc de către P.Constantinescu-Stoleru (1974), Al.Roşca (1981), M.Gârboveanu (1981), Gr.Nicola (1981), A.Stoica (1983), M.Caluschi (1989), A.Munteanu (1996), M.Roco (2001). Psihologia a elucidat o amplă tematică a creaţiei: natura psihologică a procesului de creaţie, modelele personalităţii creatoare, tehnicile de activare a gândirii creative, produsele creative, evaluarea creativităţii, blocajele şi barierele în creativitate, motivaţia creatoare, predarea şi învăţarea creativă, etc.” 6 . Se accentuează în interpretarea etimologică a cuvântului că termenul de creativitate defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul acţiunii umane. Dezvoltarea ştiinţei moderne, ca rezultat al creativităţii umane, prezintă un efect uniform, prin intermediul tehnologiilor pe care le-a generat, asupra tuturor societăţilor care au parcurs-o şi aceasta din două motive:

În primul rând, tehnologia conferă avantaje militare, decisive, acelor ţări care o posedă şi, datorită posibilităţii existenţei în continuare a războiului în cadrul sistemului internaţional, nici un stat care ţine la independenţa sa nu poate ignora nevoia modernizării sistemului său defensiv; În al doilea rând, ştiinţa modernă stabileşte un orizont uniform al posibilităţilor producţiei economice. Tehnologia face posibilă acumularea nelimitată a bogăţiei şi satisface, astfel, o serie tot mai mare de dorinţe omeneşti. Acest proces garantează o omogenizare crescândă a societăţilor umane, indiferent de originile lor istorice sau de moştenirile lor culturale. Acumularea de produse ale creativităţii ştiinţifico-tehnice, în partea doua a secolului al XX-lea, a condus la un salt calitativ major în obţinerea dezvoltării economico-sociale, caracterizată prin denumirea doctrinală de „Noua Economie”.

5

.

5 Mitran Daniela, Creativitatea factor dinamizator al performanţei economico- financiare a unei întreprinderi industriale (Teză de doctrorat), Bucureşti, ASE, 2006, p.3. 6 Godoroja Rita, Formarea la liceeni a capacităţilor creative în procesul instruirii problematizate (Teză de doctorat), INSTITUTUL DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI, Chişinău, 2005., p.3-4.

George-Ştefan COMAN

9

Logica ştiinţei moderne poate explica existenţa diferenţierilor sociale existente între ţările lumii: de ce locuitorii ţărilor dezvoltate economico-industrial sunt mai degrabă funcţionari şi nu ţărani care abia îşi câştigă existenţa muncind din greu pământul; de ce sunt membri ai sindicatelor sau organizaţiilor profesionale şi nu ai triburilor sau clanurilor; de ce se supun autorităţii birocratice superioare şi nu autorităţii preoţilor; de ce sunt alfabetizaţi şi vorbesc o limbă naţională comună etc. Dar, apariţia şi dezvoltarea ştiinţei moderne şi, mai ales, încorporarea ei în „mijloacele de utilitate şi consum” ale populaţiei necesită dezvoltarea şi stimularea creativităţii umane. Istoria culturii şi civilizaţiei umane s-a dezvoltat datorită spiritului creativităţii, fiind cauză şi efect al acesteia. De aceea, consider că tema abordată prezintă o deosebită importanţă teoretică şi practică la acumularea de argumente în favoarea stimulării, pe toate căile, a acţiunilor de dezvoltare a preocupărilor umane în domeniu. În al doilea capitol am prezentat evoluţia dezvoltării economico-sociale în contextul istoric al societăţii umane, factorii determinanţi ai acesteia şi motivaţia ei pentru individ şi societate. Am menţionat necesitatea şi posibilitatea accentuării dezvoltării economico-sociale pe baza creativităţii. De asemenea, în conţinutul problematicii capitolului m-am referit la conceptele care definesc dezvoltarea economico-socială şi modul de acţiune a acestora. În al treilea capitol am prezentat factorii de stimulare a dezvoltării creativităţii umane în perioada şcolarităţii şi apoi în perioada de maturizare profesională. Teoria generală a acţiunii social- umane şi culturale evidenţiază factorii stimulativi pentru dezvoltarea creativităţii umane, plecând de la considerentul că întreaga literatură psiho-pedagogică este străbătută de ideea universalităţii potenţialităţilor creatoare. Astfel, în cercetările sale, C. W. Taylor afirmă: „În primul rând, psihologii sunt convinşi că toţi oamenii sunt, într-o anumită măsură, creativi în mod potenţial, respectiv persoane de toate vârstele, toate culturile şi toate domeniile activităţii umane. În al doilea rând, indivizii se deosebesc în privinţa potenţialului creativ pentru diferite domenii ale activităţii şi a modului de exprimare a

creativităţii lor.”. La rândul lui, J. P.

indivizii posedă în anumite grade toate capacităţile, excepţie făcând

cazurile patologice”, iar L. Steinberg

Guilford 8 consideră că: „Toţi

7

9

scrie: „Recunoaştem

7 Taylor W. Calvin, Creativity. Progress and Potential, New York, McGraw

Book Company, 1964, p.178.
8

Guilford, J.P. (1982). Cognitive psychology's ambiguities: Some suggested

remedies. Psychological Review, 89, 48-59.
9

Steinberg L., Creativity as a Character Trait; An Expanding Concept, în vol. Gowan J. C., Demos G., Torrance E. P., Creativity. Its Educational Implications, New York, John Wiley&Sons, 1967.

10

Creativitate şi progres tehnic

creativitatea ca o potenţialitate umană normal distribuită. Când vorbim de o conduită creativă ne referim la toată lumea, nu la un om unic”. În al patrulea capitol am prezentat manifestarea creativităţii în sistemul macroeconomic al creativităţii tehnico-economice, domeniu definitoriu pentru formularea subiectului tezei de doctorat. Am definit şi comentat componentele sistemului tehnico-economic prin consideraţii privind contribuţia hotărâtoare a acestor concepte în progresul economico-social. Am prezentat Strategia managerială a UE în domeniile ştiinţei, cercetării, dezvoltării şi inovării la începutul secolului XXI care urmează obiectivele stabilite de Consiliul European la Lisabona în 2000. O prevedere importantă a acestei reuniuni se referă la constituirea unei societăţi a cunoaşterii şi a unei economii bazate pe cunoaştere în Uniunea Europeană, parte a societăţii globale. De asemenea, s-a stabilit constituirea unei Arii Europene de Cercetare 10 , ca formă superioară de manifestare a creativităţii umane. Discuţia pe această temă a fost reluată la Consiliul European de la Barcelona (2002), care a cerut statelor membre UE şi industriei europene să crească investiţiile în cercetare şi dezvoltare tehnologică până la 3% din PIB în anul 2010, din care 2% din sectorul privat, iar 1% de la bugetul de stat. De asemenea, se prezintă strategia managerială a României pentru progresul tehnico-economic. În al cincilea capitol am prezentat conţinutul conceptului de „Dezvoltare experimentală” ca formă superioară de manifestare a creativităţii, stabilită de UE prin însuşirea terminologiei din „Manualul Frascati”. Am prezentat aici şi un amplu studiu de caz în care m-am referit la etapa de după alegerea unui subiect stabilit la etapa stimulării creativităţii elaborării tematici de cercetare experimentală pentru implementarea lui în viaţa practică. În tratarea subiectului studiului de caz am căutat să prezint continuarea prelucrării şi interpretării datelor obţinute prin stimularea creativităţii pe baza metodelor expuse anterior. Consider că studiul de caz prezentat constituie o contribuţie la finalizarea soluţiilor elaborate în etapele de aplicare a principiilor

creativităţii. În acest scop, am folosit metoda balanţei aleatoare şi metoda corelaţiei de rang pentru alegerea factorilor independenţi în cercetarea experimentală şi ordonarea importanţei acestora. Am ţinut seama astfel de limitele practice de stabilire numerică a factorilor independenţi care pot prelungi la nesfârşit cercetările experimentale. Astfel, după calculele lui Henry Le Chatelier (1850-1936) care a calculat că într-un proces în care s-ar lua în consideraţie zece variabile, determinarea influenţei fiecărei variabile, atribuind două

10 COMMISSION OF THE EUROPEAN COMMUNITIES, Towards a European research area, Brussels, 18 January 2000 COM (2000) 6

George-Ştefan COMAN

11

minute unei măsurători, ar trebui să dureze 20.000 de ani 11 . Aceasta arată deosebita importanţă a „condensării” metodologice a cercetărilor experimentale prin programarea experimentelor şi folosirea instrumentaţiei moderne a prelucrării datelor experimentale. De asemenea, prin selectarea corectă a factorilor cu influenţă mare asupra variabilelor dependente 12 . Am prezentat astfel necesitatea utilizării efectelor creativităţii nu numai în etapa de selectare a tematicii cercetării, ci şi pentru continuarea pe mai departe a cercetării experimentale, precum şi în aplicarea în anduranţă a rezultatelor obţinute în fazele anterioare. În al şaselea capitol am prezentat conceptul de „Nouă Economie” ca o consecinţă a dezvoltării tehnico-economice determinată de creativitatea umană. Promovarea noii economii în România înseamnă o apropiere de standardele economiilor dezvoltate şi ale structurilor Uniunii Europene, atât prin caracteristici generale cât şi prin tendinţele pe termen lung. Dar pentru a reuşi noua economie este necesar ca opţiunile de politică economică să se concretizeze în strategii pe termen mediu şi apoi, neapărat, în strategii pe termene foarte lungi (25-50 ani) pentru a asigura continuitatea şi complementaritatea acţiunilor economice. De obicei când se prezintă conceptul despre Noua Economie se face o interpretare reducţionistă, în sensul că se accentuează numai anumite laturi ale acesteia, ca Societate Informaţională, Societate a Cunoaşterii şi altele. Consider că pentru o analiză interpretare corectă a conţinutului conceptului de Nouă Economie trebuie luate în considerare două aspecte fundamentale: infrastructura şi suprastructura economiei. Infrastructura Noii Economii trebuie apreciată ca o dezvoltare complexă a bazei tehnico-materiale a acesteia, de la prospectarea de noi surse materiale şi energetice la crearea unor noi tehnologii care asigură ca, în multe situaţii, costul de fabricaţie al produselor să fie sub 10% din preţul de vânzare. Însăşi tehnologiile informaţionale sunt rezultatul dezvoltării acestei baze tehnico-materiale complexe, de la obţinerea minereurilor şi purificarea acestora, până la crearea bazei materiale a sistemului informaţional. Suprastructura Noii Economii este necesar să fie apreciată în corelaţie cu conceptul de globalizare, pe baza următoarelor trei aspecte fundamentale: activităţile economice esenţiale sunt globale; principalele surse ale productivităţii şi competitivităţii sunt invenţia,

11 Henry Le Chatelier, De la Méthode dans les Sciences expérimentales, Dunod, éditeur, 1947. 12 Novik F. S., Arsov Ia. B., Optimizaţia proţessov tehnologhii metallov metodami planirovaniia eksperimentov, Moskva, Maşinostroienie, 1980; Snedecor G. W. ş.a., Metode statistice aplicate în cercetările de agricultură şi biologie, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1968.

12

Creativitate şi progres tehnic

inovaţia, generarea şi procesarea informaţiei; deciziile economice sunt generate de anumite structuri care acţionează în concordanţă cu diversele reţele de fluxuri financiare. Influenţele infrastructurii materiale şi tehnologice asupra suprastructurii social-economice a Noii Economii sunt semnificative. Semnificaţia „tehnologiei” s-a schimbat considerabil de-a lungul secolelor. Termenul grecesc original de technologia, dedus din techne (artă) înseamnă un discurs despre arte. Când termenul a fost utilizat pentru prima dată în limba engleză în secolul al XVII-lea, el se referea la o discuţie sistematică despre „artele aplicate”, sau meşteşuguri, ajungând treptat să desemneze chiar acele meşteşuguri. La începutul secolului al XX-lea, semnificaţia a fost extinsă pentru a include nu doar uneltele şi maşinile, ci şi metode şi tehnici nemateriale, însemnând o aplicare sistematică a oricăror asemenea tehnici. Astfel, se vorbeşte de „tehnologii de management”, sau „tehnologii de simulare”. Tehnologia a devenit o caracteristică definitorie a naturii umane pentru a include în istoria ei întreaga istorie a evoluţiei umane.

George-Ştefan COMAN

13

Cap.1. CREAŢIE ŞI CREATIVITATE

1.1. Consideraţii preliminare. Definiţii

Creativitatea este un proces psihic de generare a noilor idei, concepte sau de asociere intre ideile şi conceptele asimilate deja, iar creaţia este activitatea prin care se produc noi valori culturale şi spirituale, noi bunuri materiale etc. Creativitatea este un potenţial uman nativ şi/sau cultivat, fără de care creaţia nu se produce şi nu se valorifică, nu există pentru că n-ar putea fi nici înţeleasă, nici comparată şi nici depăşită. „Conceptul de creativitate este destul de vag, în mintea omului obişnuit, acesta fiind asociat, de regulă, cu creaţii artistice, invenţii tehnice sau descoperiri ştiinţifice şi presupune un mod de a fi, imaginaţie, originalitate, talent, libertate interioară şi distanţare de stereotipuri. Chiar şi pentru cercetătorii acestei însuşiri umane deosebit de valoroase, mult timp, creativitatea a fost limitată la domeniul artistic şi mai apoi ştiinţific, fiind asociată iniţial de psihologi cu revelaţia pură sau chiar cu un proces patologic” 13 . „Din şirul funcţiilor şi ipostazelor creaţiei (de atribut al imaginaţiei şi al altor aptitudini umane, capacitate sau facultate psihică, funcţie a imaginaţiei şi psihicului, în general, premisă, formă a activităţii umane, trăsătură a personalităţii, fenomen general-uman de adaptare la situaţii şi de actualizare a capacităţilor potenţiale, ansamblu unitar de factori subiectivi şi obiectivi, treaptă a inteligenţei, proces de rezolvare a problemelor, activitate generatoare de noi valori şi caracteristică a activităţii umane etc.), se desprind şi punctele de vedere precumpănitoare în cercetarea creativităţii” Conceptul de creativitate a fost introdus în psihologie de Gordon Willard Allport (1897-1967) în 1937 15 . Mai este denumită şi gândire divergentă şi în mod obişnuit este asociată cu acţiunea generatoare de nou. Creativitatea este un subiect cercetat în psihologia comportamentală, psihologia socială, psihometrie, ştiinţele cognitive, filozofie, studii privind inteligenţa artificială, istorie, economie, design, afaceri, management, ş.a. Deşi s-au întreprins studii asupra creativităţii în viaţa de zi cu zi, asupra celei excepţionale şi chiar asupra creativităţii artificiale şi au fost date peste 60 de

14

.

13 Mitran Daniela, Creativitatea factor dinamizator al performanţei economico- financiare a unei întreprinderi industriale (teză de doctorat), Bucureşti, ASE,

2006.,p.3.

14 Petru Ioan, ibidem, p.118. 15 Allport, G.W. Personality and social encounter. Boston: Beacon Press, 1960. Allport, G. W. The person in psychology: Selected essays by Gordon Willard Allport. Boston, MA: Beacon Press, 1968.

14

Creativitate şi progres tehnic

definiţii ale creativităţii, nu exista încă o definiţie sau o perspectivă asupra creativităţii care să aibă autoritate deplină şi nici tehnici standardizate de măsurare a acesteia. Creativitatea a fost atribuită, de-a lungul timpului, intervenţiei divine, proceselor psihice cognitive, mediului social, trăsăturilor de personalitate, şansei şi a fost asociată cu geniul, cu bolile mintale şi simţul umorului. Creativitatea este o trăsătură de personalitate care e necesar să fie încurajată încă din copilărie prin cultivarea respectului de sine, ea nu este doar un har dăruit de divinitate, ci este însăşi exprimarea de sine a fiinţei umane. Omul în general, în dezvoltarea sa, în primii trei ani de viaţă achiziţionează primele trei importante caracteristici care îl definesc ca om şi îl deosebesc de celelalte regnuri din natura: în primul an de viaţă dobândeşte verticalitatea, în cel de-al doilea vorbirea, iar în cel de-al treilea se recunoaşte pe sine - dobândirea conştiinţei de sine. In dezvoltarea sa, după asimilarea Eu-lui în jurul vârstei de trei ani, copilul începe să imite adultul, punând astfel în practică cea mai valoroasa metoda de învăţare, experimentarea. Copilul are tendinţa naturală de a învăţa prin experimentare, tendinţă izvorâtă din însăşi calitatea de a fi om. Copilul îşi creează singur propriile strategii de învăţare, pe care le urmează de-a lungul vieţii, îmbunătăţindu-le pe parcurs. El creează modul propriu în care să înveţe şi propriile experienţe de învăţare. În activitatea creatoare a Eu-lui există mediul creaţiei, procesul de creaţie şi produsul creaţiei. Existenţa în literatura de specialitate a multor definiţii ale creativităţii se motivează prin faptul că fiecare iau în considerare anumite trăsături specifice ale activităţii creatoare a personalităţii umane. O definiţie mai amplă, care încearcă să ia în considerare dimensiunea psihologică şi morală a problemei aflate în discuţie, ar putea fi următoarea: creativitatea este capacitatea si voinţa de a te aventura în necunoscut, utilizând imaginaţia cu scopul de a realiza un lucru nou, funcţional şi avantajos. Potrivit acestei definiţii, creativitatea implică o serie de elemente constitutive:

1. Creativitatea este o înzestrare, un atribut exclusiv uman. Animalele nu sunt creative; deprinderile lor nu sunt perfecţionate din generaţie în generaţie, ci ele sunt animate de instinct şi habitudinile lor rămân în mod fundamental aceleaşi pentru multe generaţii. 2. Creativitatea este influenţată în mare măsură de acţiunile noastre voluntare. Cei mai mulţi dintre noi sunt lipsiţi de creativitate pentru că nu şi-au propus niciodată în mod serios să devină creativi. Există în acelaşi timp şi o variaţie a creativităţii pe vârste: ea este maximă în jurul vârstei de 6-9 ani, coborând apoi constant şi atingând un prim punct de minim în jurul vârstei de 30 de ani, pentru a creşte din nou pe la 40 de ani şi a atinge un nou minim

George-Ştefan COMAN

15

în jurul a 50 de ani, după care creşte din nou încetul cu încetul, odată cu apropierea de senectute (poate tocmai de aceea le place nepoţilor să asculte poveştile bunicilor şi tind să se plictisească la povestirile anoste încropite de tinerii lor taţi). 3. Creativitatea este stimulată de contactul cu necunoscutul, cu ceea ce nu ne este familiar. Aceasta nu înseamnă că pentru a fi creativi trebuie neapărat să facem lucruri noi. Este suficient uneori să facem lucrurile familiare într-un mod nou, cu care nu suntem obişnuiţi.

4. Imaginaţia este facultatea umană cea mai importantă din

punctul de vedere al creativităţii. Ea poate fi definită ca fiind

capacitatea de a sintetiza mental diverse imagini, creând cu ajutorul acestora imagini complet noi.

5. Elementul distinctiv pentru conceptul de creativitate îl

reprezintă noutatea. Dacă aceasta nu există, nu se poate vorbi de

creativitate.

6. Pentru a fi cu adevărat o creaţie originală, valoroasă,

lucrul imaginat trebuie nu numai realizat în practică, dar şi să funcţioneze în mod satisfăcător. 7. În final menţionăm necesitatea existenţei valorii pentru lucrul nou creat. Termenul de creativitate semnifică capacitatea de a produce noul, sau desemnând prin el dispoziţia generală a personalităţii umane spre nou, precum şi o anumită organizare a proceselor psihice în sistemul personalităţii, datorită înţelegerii faptului că substratul psihic al creaţiei este ireductibil la aptitudini. Creativitatea este procesul prin care se focalizează, într-o sinergie de factori (biologici, psihologici, sociali), întreaga personalitate a individului şi care are drept rezultat o idee sau un produs nou, original, cu sau fără utilitate socială. Creativitatea umană este un continuum şi, în acelaşi timp, un discontinuum. În general, din aceste definiţii nu lipseşte menţiunea prin care creativitatea este considerată ca fiind capacitatea de a imagina şi a realiza ceva nou, original. Alexandru Roşca scrie: „Termenul de creativitate are accepţiuni diferite, care nu se contrazic, ci mai degrabă se completează… În definiţiile date, accentul este pus uneori pe produsul creat, alteori pe procesul creator, iar alteori pe

persoana creatoare. Mai frecvent, creativitatea este considerată ca fiind un proces, care duce la un anumit produs, caracterizat prin originalitate sau noutate şi prin valoare sau utilitate pentru societate. Întrucât un produs poate să fie original, dar fără valoare, cei doi termeni ai definiţiei nu pot fi separaţi… În cazul când accentul este pus pe persoană, creativitatea este definită fie ca o caracteristică a performanţei persoanei (o performanţă originală şi de valoare), fie ca facultate sau capacitate de a

16

Creativitate şi progres tehnic

inventa (în tehnică), de a descoperi (în ştiinţă) sau a crea (în artă şi literatură), cu alte cuvinte de a realiza un produs nou şi valoros” Jean Grenier scrie: „Cuvântul a crea are mai multe sensuri:

vorbim de «creaţie» în modă, în teatru, în roman etc. În consecinţă, acelaşi cuvânt are sensuri extrem de deosebite, semnificaţii ce par să se suprapună17 . De asemenea, menţionează că noţiunea „a crea” provine dintr-o rădăcină sanscrită kr -, cu sensul de „a face” în accepţia sa cea mai generală; a

îndeplini, a executa, a prepara, a produce, a folosi etc. Şi acest sens poate fi lărgit când rădăcina este folosită cu expresii curente. Wladyslaw Tatarkiewicz scrie că abia în secolul XX „expresia de «creator» a început să se aplice la întreaga cultură umană, să se vorbească despre creaţie în ştiinţă, despre o politică

. Şi mai departe: „Timp de

veacuri, antichitatea n-a făcut uz de noţiunea de creaţie şi aceasta nu apărea sub altă denumire; iar dacă nu exista noţiunea, nu poate fi nici teoria şi deci vreo privire generală asupra ei19 . „Interesul faţă de studiul creativităţii a început, într-o oarecare măsură, să ia amploare în anii 50, când au fost înfiinţate câteva institute de cercetare în domeniul creativităţii. Cu toate acestea, numeroşi indicatori ai volumului de studii consacrate creativităţii demonstrează că, până de curând, cel puţin acest domeniu a fost relativ marginalizat în cadrul psihologiei… Rezultatele investigaţiei noastre evidenţiază că aproximativ 0,5% din articolele indexate în Psychological Abstracts între anii 1975 şi 1994 au abordat tema creativităţii. Prin comparaţie, studiile axate pe tehnicile de citit reprezintă aproximativ 1,5% din totalul articolelor cuprinse în Psychological Abstracts în acelaşi interval de 20 de aniŞi din alte surse de documentare, consultate de noi, rezultă că din a doua jumătate a secolului XX s-a înregistrat o explozie de studii, articole şi cărţi despre creativitate, totuşi până acum nu s-a stabilit un consens între psihologi în definirea creativităţii, din cauza complexităţii acestui fenomen. Astfel, A. Munteanu afirmă că problema este developabilă din multiple unghiuri de vedere. În decupaj orizontal se reliefează trei aspecte majore: personalitatea creatoare, procesul creator, produsul

creatoare, despre creatorii tehnicii noi

16

.

18

20

.

16 Al. Roşca, Creativitatea, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p.7.
17

Jean Grenier, Arta şi problemele ei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974, p.172.

18 Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria celor şase noţiuni, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p.356-357. 19 Wladyslaw Tatarkiewicz, ibidem, p.357.
20

Sternberg Robert J., Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005, p.13-14.

George-Ştefan COMAN

17

creat, iar planul vertical sugerează prezenţa unor niveluri de structurare a creativităţii 21 . Conceptul psihologic de creativitate desemnează dispoziţia care există în stare potenţială la orice individ şi la orice vârstă de a produce ceva nou şi relevant la scară socială şi individuală, afirmă S. Cristea 22 . În acest sens, creativitatea este o potenţialitate a persoanei, iar creaţia este manifestarea acestei disponibilităţi în anumite condiţii. Psihologii apreciază creativitatea ca pe o trăsătură esenţială pentru supravieţuire, definitorie pentru existenţa individuală şi pentru evoluţia societăţii. În condiţiile actuale, capacităţile creative ale fiecărei persoane sunt solicitate tot mai intens, constituind o resursă valoroasă pentru progres. Se menţionează că, datorită ritmurilor în care se schimbă lumea, importanţa creativităţii în viaţa noastă va creşte considerabil, indiferent de tipul profesiei şi funcţiei pe care o

avem. După A. Cosmovici 23 , creativitatea unei persoane constituie rezultatul procesului creator şi, totodată, o capacitate complexă a omului, o structură caracteristică a psihicului care face posibilă opera creatoare. Şchiopu U. 24 afirmă că actul de creaţie se produce sub forma unei tensiuni interioare, generative, exclusiviste, ca trăire profundă a datelor unei situaţii ori probleme, ce trebuie subiectiv rezolvate şi care angajează toate forţele psihicului. Diversitatea definiţiilor creativităţii este generată de raportarea acestui concept la o anumită dimensiune sau nivel de creativitate. Constatăm că majoritatea autorilor identifică în fenomenul complex al creativităţii trei elemente principale, interdependente: procesul creator, produsul creator şi persoana creatoare. Totodată observăm că actualizarea dispoziţiei de a crea, de a manifesta capacităţi creative, de a genera noutatea şi originalitatea este determinată de abordarea şi rezolvarea unei probleme. În consens cu autorii citaţi anterior, înţelegem prin creativitate capacitatea persoanelor creative de a elabora produse noi, originale, utile şi de valoare în plan individual şi microsocial prin rezolvarea de probleme. Roco Mihaela menţionează că S. Gollan a stabilit 4 tipuri de criterii în aprecierea creativităţii: 1) performanţa creatoare caracterizată prin eficienţă, utilitate, noutate, şi originalitate; 2)

21 Munteanu A., Incursiuni în creatologie .- Timişoara, Editura Augusta, 1994, p.35.

22 Cristea S., Dicţionar de pedagogie, Chişinău – Bucureşti, Grupul Editorial Litera, 2000. p.72. 23 Cosmovici A., Cozma T., Creţu C. et al. Psihopedagogie .- Iaşi, Editura Spiru Haret, 1995. p.318.

24 165. Şchiopu U.(coord.), Dicţionar enciclopedic de psihologie, Bucureşti, Editura Babel, 1997, p.182.

18

Creativitate şi progres tehnic

procesul creativ manifestat prin spontaneitate, asociativitate, flexibilitate şi capacitate combinatorică; 3) însuşirile persoanei creative; 4) potenţialul creativ, situaţie în care sunt evaluate fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea şi capacitatea de elaborare, persoana fiind doar candidată pentru creativitate Etapele procesului creativ sunt considerate a fi pregătirea, incubaţia (asociată cu premoniţia), inspiraţia (numită şi iluminarea) şi verificarea. Menţionăm că, până în secolul XX, conceptul strict de creaţie, cu derivatele sale, se folosea exclusiv pentru creaţia divină, „creaţie din nimic”.

25

.

1.2. Factori determinanţi ai potenţialului creativ

Creaţia este un proces complex la care participă întreaga personalitate, pe baza acţiunii unitare a factorilor cognitivi, de personalitate şi sociali. Astfel, se disting:

Factori cognitivi operaţionali (intelectuali): inteligenţa creatoare (care presupune sensibilitate faţă de probleme, fluenţă, flexibilitate, capacitate de redefinire); imaginaţia creatoare (cu variantele efervescenţa imagistică multidirecţională, imaginaţia combinatorie în plan figurativ, imaginaţia probabilistică şi analogică), având ca factor deosebit de important intuiţia şi o formă superioară ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluţii simple, surprinzătoare şi originale. Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamnă a relaţiona, a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între relaţii. Chiar terminologia sugerează că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor intre relaţii. Pentru psihologie inteligenta apare ca fiind atributul esenţial, fundamental care face din om ceea ce el este. Shopenhauer vedea inteligenţa ca fiind subordonată voinţei, singurul element primar şi fundamental. Dominarea inteligenţei de către voinţă este incontestabilă, inteligenţa fiind absolut secundară, condiţionată. Poziţiile contradictorii asupra rolului inteligenţei asupra vieţii umane s-au repercutat asupra definirii inteligentei si asupra stabilirii componentelor şi funcţiilor ei. Se pare ca definiţia cea mai apropiată de înţelegerea modernă a inteligenţei a fost dată de Descartes. Filosoful francez definea inteligenţa ca fiind mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri. Găsim în această definiţie

25 Roco Mihaela., Creativitate şi inteligenţă emoţională .- Iaşi, Polirom, 2001,p.248.

George-Ştefan COMAN

19

intuirea celor două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudine generală. Când vorbim despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse sarcini şi situaţii problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptare la situaţii noi, generalizarea şi deducţia, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea deznodământului consecinţelor, compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi corectă a unor probleme cu grad crescând de dificultate. Toate aceste operaţii si abilităţi relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligentei: 1. capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi, cele vechi, familiare, fiind soluţionate cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor; 2. rapiditatea, supleţea, mobilitatea, flexibilitatea ei; 3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări. Inteligenţa apare deci ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice inclusiv a celor afectiv-motivaţionale si voliţionale. Numai pe măsură ce se formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile tuturor celorlalte funcţii psihice vom întâlni o inteligenţă flexibila. Leibniz a intuit cel mai bine acest aspect, el referindu-se la inteligenţă ca expresie a efortului evolutiv al conştiinţei. In psihologie, această caracteristică a fost descrisă magistral de Piaget în epistemologia sa genetică. Când vorbim de inteligenţă, ca o aptitudine generala, avem în vedere implicarea ei cu succes în foarte multe activităţi. Vizăm nu atât conţinutul şi structura ei psihologică ci finalitatea ei. O asemenea accepţiune este însă limitată deoarece ştim că există nu numai o inteligenţă generală, cu ajutorul căreia rezolvăm cu succes o multitudine de activităţi, ci şi forme specializate de inteligenţă (teoretică, practică, socială, tehnică, ştiinţifică) ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activităţi. In acest caz, se pare că definirea ei ca sistem de operaţii este mai convenabilă. Oricum, cele două accepţiuni sunt strâns legate între ele, neputând fi considerate independente una de alta. De aceea se recurge la o definiţie compozită: inteligenţa este capacitatea globală de cunoaştere a lumii, gândire raţională, capacitatea de a învinge provocările vieţii. Comentatorii acestei definiţii arată că importanţa ei constă în faptul că vede în inteligenţă capacitatea de a acumula cunoştinţe, de a funcţiona raţional şi efectiv, şi mai puţin un simplu rezervor de cunoştinţe. Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a neuropsihologiei, care leagă comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar putea aduce precizări pretenţioase în acest sens.

20

Creativitate şi progres tehnic

Există însă şi multe definiţii lapidare date inteligenţei, dintre care spicuim: Inteligenţa înseamnă adaptare (Marin Preda); Inteligenţa este cel mai greu şi cel mai înalt produs al naturii, creaţiunea cea mai rară şi cea mai preţioasă din câte există pe lume (Arthur Schopenhauer); Inteligenţa este arta de a înveşmânta raţiunea (Denis Diderot); Inteligenţa este putinţa de a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întâmplă (Mihai Eminescu); Inteligenţa e un mijloc de adaptare la mediu al instinctului de conservare (Camil Petrescu); Inteligenţa este ceea ce foloseşti când nu ştii ce să faci (Jean Piaget). Secolul XX a fost dominat de conceptul "coeficient de inteligenta" (I.Q.) ca indicator extrem de important în anticiparea performantelor de care ar fi putut fi capabil un individ. Ideea ca un singur număr format din trei cifre desemnează o persoană ca având un anumit de potenţial sigur de succes în viaţă începuse să devină un crez.

Experienţa a demonstrat însă că a fi deosebit de inteligent nu înseamnă neapărat a fi eficient. Cel ce a răsturnat una din cele mai fundamentale ipoteze ce a stat la baza însăşi a educaţiei si psihologiei, şi anume aceea că eficienţa apare datorită unei singure caracteristici numita "inteligenţă"(mentală) este Howard Gardner. Astfel a prins contur conceptul de "inteligenta emoţională 26 " (I.E.) care îl implica pe cel de I.Q., dar şi îl depăşeşte prin complexitate. I.Q. reprezintă abilitatea de a învăţa, crea, raţiona, identifica posibilităţi, genera alternative, lua decizii valoroase şi conştiente. I.E. reprezintă un ansamblu de abilităţi, competenţe, şi aptitudini care influenţează capacitatea unei persoane de a face faţă cu succes presiunilor şi cerinţelor mediului. Ultimul deceniu a profilat mult mai bine termenul de I.E., iar Daniel Goleman şi-a adus foarte mult contribuţia în acest sens. Aşadar pornind de la sesizările făcute de acesta, cum ca "suntem judecaţi nu după inteligenta noastră ori după competenţa profesională, ci după comportamentul nostru faţă de noi şi faţă de ceilalţi" putem defini I.E. şi prin urmare dacă ar fi să dăm o definiţie simplă, am putea spune că omul care prezintă un coeficient ridicat al I.E. este o persoana inteligentă dar şi foarte abilă în relaţionarea în plan social, un om capabil să comunice eficient cu ceilalţi, să-i coordoneze, să rezolve abil şi cu diplomaţie diverse conflicte şi situaţii problematice. Deci, ca o concluzie de moment, cele mai multe lucrări de specialitate au răspândit în ultima vreme foarte mult ideea că exista clar doua categorii principale în care poate fi împărţită inteligenţa: cea cognitivă (analitică, logică) şi cea emoţională. Cea dintâi este

26 Goleman Daniel, Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Curtea Veche, 2001.

George-Ştefan COMAN

21

strategică şi acţionează pe termen lung, pe când cea de-a doua poate oferi răspunsuri la probleme curente. Legându-ne mai departe de ideea ca trăim într-o societate dinamica unde totul este în schimbare, unde oamenii de ştiinţă fac noi descoperiri care conduc la revoluţionări ale diferitelor concepte, dar şi domenii de activitate, putem spune că acest fenomen specific psihologiei are influenţe ce se manifestă implicit şi în domeniul

creativităţii. În acest context, al procesului de creaţie, investite cu responsabilitatea de a conduce structuri sociale sau de a gestiona procese cu specializare strictă, aplicarea acestor concepte constituie o prioritate cu semnificaţie majoră. Cercetări recente menţionează necesitatea rearanjării

modelului "multiplelor inteligenţe" al lui Howard Gardner, în alte şase categorii primare:

1. inteligenţa abstractă: raţionamente simbolice;

2. inteligenţa socială: legăturile interumane;

3. inteligenţa practică: organizarea activităţilor;

4. inteligenţa emoţională: conştiinţa de sine şi auto-controlul;

5. inteligenţa estetică: sensul formelor, desenul, muzica, arta

şi literatura;

6. inteligenţa kinestetică: capacităţile fizice cum ar fi cele

sportive, dansul, muzica etc.

Modelul practic al competenţei I.E. elaborat de Daniel Goleman identifică următoarele cinci dimensiuni:

1. Conştiinţa de sine;

2. Auto-cenzurarea;

3. Motivaţia;

4. Empatia;

5. Relaţiile.

Steven j. Stein si Howard E. Book se refera la organizarea I.E. sub forma unor domenii, după cum urmează 27 :

1. Domeniul intrapersonal: conştiinţa emoţională de sine,

caracterul asertiv, independenţa, respectul de sine, împlinirea de sine; 2. Domeniul interpersonal: empatia, responsabilitatea socială, relaţiile interpersonale; 3. Domeniul adaptabilităţii: testarea realităţii, flexibilitatea, soluţionarea problemelor; 4. Domeniul administrării stresului: toleranţa la stres, controlul impulsurilor;

5. Domeniul stării generale: optimismul, fericirea.

Momentul apariţiei ideii de departajare a I.Q. de I.E. s-a concretizat în urma analizei acestor clasificări şi analiza ideii de

27 Steven, STEIN, Howard E. Book – "Forţa inteligentei emoţionale. Inteligenţa emoţională şi succesul vostru", Bucureşti, Editura Allfa, 2003.

22

Creativitate şi progres tehnic

inteligenţă socială elaborat de către K.Albrecht. De exemplu, în clasificarea lui D. Goleman una din cele cinci dimensiuni – relaţiile – pare sa extindă modelul şi conceptul dincolo de legăturile practice. Primele patru competenţe fac o identificare clară a elementelor peisajului emoţional intern, care influenţează comportamentul unei persoane în moduri fundamentale şi cu siguranţă au o influenţă importantă în capacitatea unei persoane de a interacţiona bine cu ceilalţi. Dar încercând să încadrăm cu forţa competenţele sociale într- un model deja generalizat al competenţei emoţionale, riscăm să facem prea puţin cu prea mult. Dar, în condiţiile actuale, este necesar ca definiţia cognitivă sau emoţională a inteligenţei, să permită a se defini şi inteligenţa artificială. Astfel, inteligenţa cognitivă se poate defini ca fiind aptitudinea de a sesiza anumite raporturi existente între obiecte si fenomene. Această sesizare poate fi senzorială (la animale) şi în acest caz ea se datorează reflexelor condiţionate, sau intelectuală (la om) şi aici intervin limbajul şi conceptele. Cercetătorii din domeniul inteligenţei artificiale (IA) au căutat să definească inteligenţa dintr-o perspectivă care să permită apoi definirea IA. De exemplu, se consideră “că un sistem este considerat

a avea proprietatea de inteligenţă, dacă se poate adapta singur la noi

situaţii, are capacitatea de a raţiona, adică de a înţelege legăturile dintre fapte, de a descoperi înţelesuri şi de a recunoaşte adevărul. De asemenea, un sistem inteligent poate să înveţe, cu alte cuvinte sa-şi îmbunătăţească nivelul performantelor pe baza experienţei”. Astfel s-

a cuprins în aceasta definiţie dezideratele pe care le urmăreşte I.A. Inteligenţa creatoare, care constituie subiectul nostru, reprezintă rezultatul prin excelenţă a unor deprinderi dobândite de a sintetiza din elemente cunoscute, noi ansambluri cu funcţii superioare, de a face disocieri, extrapolări, generalizări, experienţa dobândită nu numai prin activităţi pur intelectuale, ci in special prin acţiunea directă tehnologică, de realizare – experimentare – optimizare a obiectului muncii. Joy Paul Guilford 28 (1897-1987) a identificat şase factori ai creativităţii: fluiditatea gândirii, flexibilitatea acesteia, originalitatea, elaborarea, sensibilitatea faţă de probleme şi redefinirea. Acestui model al aptitudinilor creative i se aduce obiecţia

că e lipsit de dinamism, întrucât nu cuprinde şi modul de constituire a raporturilor dintre informaţii, procesul creaţiei fiind determinat de motivaţii sau influente externe. Mai complet este modelul elaborat de Gaugh care cuprinde cinci factori incluzând şi aspecte comportamentale: aptitudini intelectuale, aptitudinea interogativa (de căutare), flexibilitatea cognitivă, sensibilitatea estetică şi

28 Guilford, J.P. (1982). Cognitive psychology's ambiguities: Some suggested remedies. Psychological Review, 89, 48-59.

George-Ştefan COMAN

23

posibilitatea de sesizare a destinului, a încrederii creatorului în viitorul său. Creaţia este însă un proces complex la care participă întreaga personalitate, pe baza acţiunii unitare a factorilor cognitivi, de personalitate şi sociali. Factorii cognitivi operaţionali (intelectuali). Dintre aceşti factori cei mai importanţi sunt: imaginaţia şi inteligenţa, întrucât ei au funcţia de integrare a celorlalţi factori cognitivi ai creativităţii. Inteligenţa este forma superioara de organizare a comportamentului creativ, care presupune sensibilitatea faţă de probleme apoi fluenţa, flexibilitatea şi capacitatea de redefinire. Imaginaţia e un factor fundamental, întrucât realizează fuziunea informaţiilor în structuri noi prin contopire, transformarea şi unificarea imaginilor, a ideilor, a obiectelor şi fenomenelor într-o noua semnificaţie. Un factor deosebit de important e intuiţia. O formă superioară a imaginaţiei creatoare e ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluţii simple, surprinzătoare şi originale. Un alt factor al imaginaţiei creatoare e originalitatea, caracterizată prin noutate, inventivitate. In procesul creaţiei importante sunt reprezentările, cunoştinţele, lărgimea câmpului de idei si aptitudinile specifice. Factorii de personalitate. Motivaţiile superioare, nivelul de aspiraţie, interesele personale, sentimentele şi atitudinile, corelate cu temperamentul şi aptitudinile speciale orientează creativitatea mărindu-i eficienţa. Factorii caracteriali şi cei afectiv-motivaţionali suplinesc în creaţie un coeficient de inteligenţă mai scăzut de 120. Atitudinea interogativă, încrederea în forţele proprii, răbdarea, perseverenţa, entuziasmul, autoexigenţa, angajarea socială, spiritul de grup pun în valoare capacităţile creative. Factorii sociali. Activitatea creatoare este stimulată de exigenţa unui mediu social-economic şi cultural-ştiinţific care asigură formarea unei personalităţi creative, permite libertatea creaţiei, recunoaşte şi aplică valorile create. Nonconformismul, tenacitatea, inteligenţa şi imaginaţia creatoare, profunzimea câmpului de imagini şi idei sunt factori stimulatori si ideile preconcepute, neîncrederea în sine, conformismul, teama de a nu gre