1195

GEORGE ªTEFAN COMAN
CREATIVITATE
ªI PROGRES TEHNIC
Editura PIM
Iaºi, 2008
EDITURA PIM
Soseaua Stefan cel Mare nr. 11 Iasi -700498
Tel. / fax: 0232-212740
e-mail:editurapim@pimcopy.ro
www.pimcopy.ro
EDITURĂ ACREDITATĂ CNCSIS BUCUREŞTI
66/01.05.2006
Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale a României

COMAN, GEORGE ŞTEFAN
Creativitate şi progres tehnic / George Ştefan Coman. -
Iaşi : PIM, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-716-880-1
159.954.4:62
3
CUPRINS
Pag
INTRODUCERE …………………………………………………… 5
Cap.1. CREAŢIE ŞI CREATIVITATE …………………………….. 13
1.1. Consideraţii preliminare. Definiţii ……………………. 13
1.2. Factori determinanţi ai potenţialului creativ ………… 18
1.3. Probleme conceptuale şi factorii care contribuie la
dezvoltarea creativităţii … …………………………………… 27
1.4. Motivaţia creativităţii ……………. ………. …………….. 35
1.4.1. Motivaţia psihosocială a acţiunii umane ca formă
de motivaţie extrinsecă a creativităţii ……………………… 39
1.4.2. Motivaţia organizaţională a acţiunii umane pentru
dezvoltarea extrinsecă a creativităţii ………………………
Cap.2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE DEZVOLTARE
ECONOMICO-SOCIALĂ, PE BAZA POTENŢIALULUI CREA-
TIV AL COMUNITĂŢII UMANE.. ………………………………… 51
2.1. Creştere şi dezvoltare economică ……….. …………… 51
2.2. Progres şi evoluţie ………………………………………. 55
2.3. Credinţa în progres ……………. .................................... 59
2.4. Progresul tehnic – forţă a dezvoltării economice …… 61
2.5. Descoperire, invenţie, inovaţie .……… ……………….. 68
2.6. Progres şi effort ..………….. ......................................... 71
2.7. Tehnoştiinţa ........................................ ........................... 73
Cap. 3. STIMULAREA CREATIVITĂŢII ...................................... 75
3.1. Consideraţii preliminare …………………………….. 75
3.2. Stimularea capacităţii creative în perioada adoles-
cenţei şi tinereţii şcolare … ………………………………….. 77
3.3. Stimularea psihologică a creativităţii la maturitate .... 93
3.3.1. Analiza criterială ...……………………. ........................ 97
3.3.2. Metoda Delphi …………….. ........................................ 101
3.3.3. Metoda Brainstorming …………………….. ................ 103
3.3.4. Metoda corelaţiei de rang …………………………….. 105
3.3.5. Metoda balanţei aleatoare …………………………… 109
Cap.4. MANAGEMENTUL CREATIVITĂŢII ÎN SISTEMUL
MACROECONOMIC AL CERCETĂRII TEHNICO-ECONOMICE …… .. 119
4.1. Concepte şi noţiuni de bază …………………………….. 119
4.2. Premise epistemologice privind creativitatea în
tehnică şi tehnologie ……….. ………………………………. 120
4.3. Modelarea sistemică a fenomenelor tehnico-
economice pentru procesul de cercetare ….……………… 123
4.3.1. Modelarea sistemică a proceselor de producţie ….. 126
4.3.2. Caracterizarea şi măsurarea ritmurilor de înnoire a
elementelor producţiei ……………………………………….. 130
4.4. Strategia managerială a UE pentru dezvoltarea
progresului tehnico-economic ……………………………… 133
4
4.5. Strategia managerială a României pentru progresul
tehnico-economic ………. ……………………………………. 135
4.6. Resurse alocate pentru finanţarea activităţilor de
cercetare-dezvoltare şi inovare în perioada 1998-2003 … 143
4.7. Strategia managerială în vederea atingerii
obiectivelor Agendei Lisabona: ţintele de 1% şi 3% din
PIB cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare ......................... 144
Cap.5. „DEZVOLTAREA EXPERIMENTALĂ” – FORMĂ
SUPERIOA-RĂ DE MANIFESTARE A CREATIVITĂŢII …….. 149
5.1. Consideraţii preliminare …………………. …………….. 149
5.2. Managementul de proces în creaţia tehnică şi
tehnologică …………………….. ……………………………… 153
5.3. Studiu de caz. Aplicabilitatea principiilor menţionate la
rezolvarea unei probleme de „dezvoltare experimentală” ……… 157
5.3.1. Motivaţie …………………………………………………. 157
5.3.2. Premise epistemologice ………………. .................... 158
5.3.3. Alegerea variabilelor dependente ………................ 166
5.3.4. Alegerea variabilelor independente (ordonarea
apriorică a lor prin metoda corelaţiei de rang) ................... 181
5.3.5. Alegerea variabilelor independente (ordonarea
apriorică a lor prin metoda balanţei aleatoare) .................. 210
Cap.6. CREATIVITATEA ŞI CONCEPTUL DE „NOUA ECONOMIE” ... 215
6.1. Conceptul de „Noua Economie” ………………………. 215
6.2. Legi de bază ale noii economii ………………………. 221
6.3. Impactul social al Noii Economii ………………………. 223
6.4. Consideraţii privind rolul creativităţii pentru
reducerea gradului de sărăcie ………………………………. 229
6.5. Noua Economie şi capitalul uman ……………………. 231
BIBLIOGRAFIE ….. …………... 237
George-Ştefan COMAN 5
INTRODUCERE
Viaţa înseamnă mişcare, schimbare, transformare şi este firesc

ca aceasta să se producă continuu. Însă, ceea ce deosebeşte o etapă
de alta sau conferă specificitate unui anumit “moment” al mişcării, al
evoluţiei, este natura, amploarea şi profunzimea unor schimbări. Dacă
se simte nevoia incursiunii în planul schimbărilor, aceasta se
datorează tocmai specificităţii etapelor pe care le parcurge omenirea.
Natura, dimensiunile şi implicaţiile mutaţiilor ce se produc în timpul
unei generaţii sunt privite de aceasta cu uimire, alteori cu indiferenţă
sau lipsă de înţelegere. De obicei interesează mai puţin inventarierea
acestor mutaţii şi mai mult ideea de a vedea ce se poate învăţa de la
mecanismele de schimbare şi care sunt semnificaţiile acestor
transformări privite, îndeosebi, prin prisma rădăcinilor culturale ale
binelui şi răului ce le produc în viaţa umană. Aceasta cu atât mai mult
cu cât schimbările rapide şi profunde au creat întotdeauna şi o
anumită instabilitate, tensiuni şi uneori chiar pericole ce adesea au
dus, în trecut, la confruntări şi conflicte ce au degenerat în conflagraţii
catastrofice pentru umanitate.
Noul a creat speranţe dar şi temeri şi opoziţii care nu
întotdeauna au fost justificate. Ele au provenit din necunoaştere, însă
şi din elementele şi influenţele negative sau chiar ameninţările ivite
odată cu avantajele aduse de nou, datorită dualismului noului. Este
cazul celor mai multe din schimbările produse de ştiinţă şi
tehnologie, sub numele generic de creativitate, care au fost
însoţite şi de unele efecte negative sau pericole, fie că este vorba de
evidenţierea unor noi mijloace de creştere a calităţii vieţii materiale, fie
de creşterea gradului de confort şi satisfacere a unor dorinţe
individuale sau colective, indiferent de natura acestora.
Fiecare deschidere creată de nou a adus cu sine noi
oportunităţi de progres, dar şi noi probleme. Aşa s-a întâmplat în
trecut cu maşinismul, cu era industrială, iar în prezent cu era
nucleară, cu cea informaţională, cu era siliciului sau cea a geneticii.
Specific pentru etapa actuală este amploarea şi viteza cu care
se produc aceste noi schimbări şi dimensiunile pericolelor pe care le
antrenează ele. Omenirea se află astfel în faţa unui paradox; tocmai
imensa forţă transformatoare dobândită de ştiinţă şi tehnologie,
dimensiunile şi rolul lor, la scară planetară, măresc foarte mult atât
posibilităţile de progres, cât şi fascicolul de pericole. Este de fapt în
firea lucrurilor ca de cele mai multe ori când se rezolvă o problemă,
aceasta să dea naştere la multe alte probleme noi.
Riscurile create de nou nu pot fi eliminate în întregime. Nu numai
din cauza ambivalenţei ştiinţei şi tehnologiei şi în genere a acţiunilor
umane, ci şi pentru că noul, prin însăşi esenţa sa, creează, într-o
măsură mai mică sau mai mare şi un context nou, ce nu poate fi
6 Creativitate şi progres tehnic
cunoscut dinainte în absolut toate detaliile sale. Tocmai aceste detalii
imprevizibile pot să determine situaţii ce devin intolerabile sau
periculoase.
Creativitatea reprezintă factorul esenţial al progresului, al
creşterii vitezei de schimbare, şi cheia rezolvării problemelor tot
mai complexe cu care se confruntă omenirea, ea fiind în acelaşi
timp o necesitate de ordin personal a individului, în vederea
autorealizării şi promovării eului, dar şi o nevoie socială, care asigură
supravieţuirea unui popor, a speciei umane în ansamblul ei.
Definirea creativităţii este dificilă datorită complexităţii
fenomenului creaţiei şi a multitudinii abordărilor întâlnite în literatura
de specialitate, constituindu-se în subiect de cercetare pentru
psihologi, pedagogi, psihanalişti, filosofi, esteticieni, sociologi,
axiologi, antropologi, lingvişti, economişti, fiecare dintre aceştia
punând accentul pe dimensiuni diferite ale acesteia. „Asemenea
cercetării, descoperirii, invenţiei, formulării şi rezolvării de probleme,
inovării etc., creaţie şi proces de creaţie, proces creativ, creativitate,
forţă (respectiv activitate sau acţiune) creatoare şi, tot astfel, activitate
(respectiv muncă sau situaţie) creativă, situaţie creatoare etc. sunt
1
termeni şi sintagme nu tocmai uşor de definit, ori operaţionalizat” . De
aceea, conceptul de creativitate este destul de vag în mintea omului
obişnuit, acesta fiind asociat, de regulă, cu creaţii artistice, invenţii
tehnice sau descoperiri ştiinţifice şi presupune un mod de a fi
imaginaţie, originalitate, talent, libertate interioară şi distanţare de
stereotipuri. Chiar şi pentru cercetătorii acestei însuşiri umane
deosebit de valoroase, mult timp, creativitatea a fost limitată la
domeniul artistic şi mai apoi ştiinţific, fiind asociată iniţial de psihologi
cu revelaţia pură sau chiar cu un proces patologic.
Cercetătorii creativităţii consideră că procesul creativ cuprinde
trei etape de bază, fiecare având subetape proprii:
) Pregătirea, care cuprinde:
− sesizarea problemei;
− definirea problemei cu analiza datelor semnificative.
) Găsirea ideii (incubaţia + iluminarea), care cuprinde:
− producerea de idei noi, de găsire a unor noi piste;
− sortarea ideilor şi alegerea acelora cu şanse mai mari de
realizare.
) Găsirea soluţiei, care cuprinde:
− evaluarea (verificarea) soluţiilor aplicabile;
− decizia finală.
În cazul temei de cercetare, am insistat pe a treia etapă,
considerând-o mai puţin tratată în lucrările de specialitate, dar foarte
importantă pentru Managementul creativităţii în întreprinderile
1
Petru Ioan, Lucian Blaga în orizontul unei logici paradisiace, Iaşi, Editura
„Ştefan Lupaşcu”, 2005, p.117.
industriale. Am trecut din zona Managementului administrativ al
domeniului creativităţii, în cel al Managementului de proces, în care
se realizează propriu zis scopul realizării practice din domeniul
creativităţii.
Lucrarea de faţă dezvoltă în mod direct aplicativ (fără a insista
excesiv pe latura teoretică şi filozofică), următoarele probleme:
În primul capitol m-am referit la definirea termenilor operanţi
în creativitate. Astfel, am menţionat, conform documentării adecvate
că, noţiunea „a crea” provine dintr-o rădăcină sanscrită – „kr” -, cu
sensul de „a face” în accepţia sa cea mai generală; a îndeplini, a
executa, a prepara, a produce, a folosi etc. A trecut apoi prin limba
latină sub forma de „creare” care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a
crea", "a naşte", însă, în această formă, se referea exclusiv la
creaţia divină, adică creaţia din nimic. Abia în secolul XX „expresia
de «creator» a început să se aplice la întreaga cultură umană, să
se vorbească despre creaţie în ştiinţă, despre o politică
2
creatoare, despre creatorii tehnicii noi” . În accepţiunea actuală
conceptul de creativitate a fost introdus în psihologie şi ştiinţă de
3
psihologul american Gordon Willard Allport (1897-1967) , în anul
1937, pentru a desemna o formaţiune de personalitate (creativitatea
ne putând fi limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a
personalităţii, respectiv la aptitudini, atitudini sau trăsături
comportamentale), iar anul 1950 este considerat ca fiind cel care
4
marchează începutul investigaţiilor sistematice asupra creativităţii .
Gordon Willard Allport a simţit nevoia să transforme adjectivul
"creative", prin sufixare, în "creativity", lărgind sfera semantică a
cuvântului şi impunându-l ca substantiv cu drepturi depline, aşa cum
apare mai târziu în literatura şi dicţionarele de specialitate. În anii '70,
neologismul preluat din limba engleză s-a impus în majoritatea
limbilor de circulaţie internaţională ("créativité" în franceză,
"Kreativität" în germană, "creativita" în italiană, etc.), înlocuind
eventualii termeni folosiţi până atunci (cf. în germană se folosea
termenul "das Schöpferische" = "forţa de creaţie"). La noi, Dumitru
Caracostea (1879-1964) folosea termenul încă din 1943, în lucrarea
"Creativitatea eminesciană", în sensul de originalitate încorporată în
opere de artă.
„Creativitatea reprezintă factorul esenţial al progresului şi
cheia rezolvării problemelor tot mai complexe cu care se
confruntă omenirea, ea fiind în acelaşi timp o necesitate de ordin
2
Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria celor şase noţiuni, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1981, p.356-357.
3
Allport, G.W. (1937). Personality: A psychological interpretation. New York:
Henry Holt & Company; Allport, G.W. (1960). Personality and social
encounter. Boston: Beacon Press.
4
Sternberg Robert J., Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005, p.13.
personal a individului, în vederea autorealizării şi promovării
eului, dar şi o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui
5
popor, a speciei umane în ansamblul ei” .
„Cercetarea creativităţii în proces intens începe cu anii 1950, şi
este legată de numele unor psihologi cu renume mondial, precum
J.Guilford (1950), J.Getzels (1963), P.Jackson (1963), M.Wallach
(1965), N.Kogan (1965), E.Torrance (1966), E.Landau (1979),
M.Frayer (1996), T.Amabile (1997), fiind extinsă şi în spaţiul
românesc de către P.Constantinescu-Stoleru (1974), Al.Roşca
(1981), M.Gârboveanu (1981), Gr.Nicola (1981), A.Stoica (1983),
M.Caluschi (1989), A.Munteanu (1996), M.Roco (2001). Psihologia a
elucidat o amplă tematică a creaţiei: natura psihologică a procesului
de creaţie, modelele personalităţii creatoare, tehnicile de activare a
gândirii creative, produsele creative, evaluarea creativităţii, blocajele
şi barierele în creativitate, motivaţia creatoare, predarea şi învăţarea
6
creativă, etc.” . Se accentuează în interpretarea etimologică a
cuvântului că termenul de creativitate defineşte un proces, un act
dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea
cât şi scopul acţiunii umane.
Dezvoltarea ştiinţei moderne, ca rezultat al creativităţii umane,
prezintă un efect uniform, prin intermediul tehnologiilor pe care le-a
generat, asupra tuturor societăţilor care au parcurs-o şi aceasta din
două motive:
În primul rând, tehnologia conferă avantaje militare, decisive,
acelor ţări care o posedă şi, datorită posibilităţii existenţei în
continuare a războiului în cadrul sistemului internaţional, nici un stat
care ţine la independenţa sa nu poate ignora nevoia modernizării
sistemului său defensiv;
În al doilea rând, ştiinţa modernă stabileşte un orizont uniform
al posibilităţilor producţiei economice. Tehnologia face posibilă
acumularea nelimitată a bogăţiei şi satisface, astfel, o serie tot mai
mare de dorinţe omeneşti. Acest proces garantează o omogenizare
crescândă a societăţilor umane, indiferent de originile lor istorice sau
de moştenirile lor culturale.
Acumularea de produse ale creativităţii ştiinţifico-tehnice, în
partea doua a secolului al XX-lea, a condus la un salt calitativ major
în obţinerea dezvoltării economico-sociale, caracterizată prin
denumirea doctrinală de „Noua Economie”.
5
Mitran Daniela, Creativitatea factor dinamizator al performanţei economico-
financiare a unei întreprinderi industriale (Teză de doctrorat), Bucureşti, ASE,
2006, p.3.
6
Godoroja Rita, Formarea la liceeni a capacităţilor creative în procesul
instruirii problematizate (Teză de doctorat), INSTITUTUL DE ŞTIINŢE ALE
EDUCAŢIEI, Chişinău, 2005., p.3-4.
Logica ştiinţei moderne poate explica existenţa diferenţierilor
sociale existente între ţările lumii: de ce locuitorii ţărilor dezvoltate
economico-industrial sunt mai degrabă funcţionari şi nu ţărani care
abia îşi câştigă existenţa muncind din greu pământul; de ce sunt
membri ai sindicatelor sau organizaţiilor profesionale şi nu ai triburilor
sau clanurilor; de ce se supun autorităţii birocratice superioare şi nu
autorităţii preoţilor; de ce sunt alfabetizaţi şi vorbesc o limbă naţională
comună etc.
Dar, apariţia şi dezvoltarea ştiinţei moderne şi, mai ales,
încorporarea ei în „mijloacele de utilitate şi consum” ale populaţiei
necesită dezvoltarea şi stimularea creativităţii umane.
Istoria culturii şi civilizaţiei umane s-a dezvoltat datorită
spiritului creativităţii, fiind cauză şi efect al acesteia. De aceea,
consider că tema abordată prezintă o deosebită importanţă teoretică
şi practică la acumularea de argumente în favoarea stimulării, pe
toate căile, a acţiunilor de dezvoltare a preocupărilor umane în
domeniu.
În al doilea capitol am prezentat evoluţia dezvoltării
economico-sociale în contextul istoric al societăţii umane, factorii
determinanţi ai acesteia şi motivaţia ei pentru individ şi societate. Am
menţionat necesitatea şi posibilitatea accentuării dezvoltării
economico-sociale pe baza creativităţii. De asemenea, în conţinutul
problematicii capitolului m-am referit la conceptele care definesc
dezvoltarea economico-socială şi modul de acţiune a acestora.
În al treilea capitol am prezentat factorii de stimulare a
dezvoltării creativităţii umane în perioada şcolarităţii şi apoi în
perioada de maturizare profesională. Teoria generală a acţiunii social-
umane şi culturale evidenţiază factorii stimulativi pentru dezvoltarea
creativităţii umane, plecând de la considerentul că întreaga literatură
psiho-pedagogică este străbătută de ideea universalităţii
7
potenţialităţilor creatoare. Astfel, în cercetările sale, C. W. Taylor
afirmă: „În primul rând, psihologii sunt convinşi că toţi oamenii sunt,
într-o anumită măsură, creativi în mod potenţial, respectiv persoane
de toate vârstele, toate culturile şi toate domeniile activităţii umane. În
al doilea rând, indivizii se deosebesc în privinţa potenţialului creativ
pentru diferite domenii ale activităţii şi a modului de exprimare a
8
creativităţii lor.”. La rândul lui, J. P. Guilford consideră că: „Toţi
indivizii posedă în anumite grade toate capacităţile, excepţie făcând
9
cazurile patologice”, iar L. Steinberg scrie: „Recunoaştem
7
Taylor W. Calvin, Creativity. Progress and Potential, New York, McGraw
Book Company, 1964, p.178.
8
Guilford, J.P. (1982). Cognitive psychology's ambiguities: Some suggested
remedies. Psychological Review, 89, 48-59.
9
Steinberg L., Creativity as a Character Trait; An Expanding Concept, în vol.
Gowan J. C., Demos G., Torrance E. P., Creativity. Its Educational
Implications, New York, John Wiley&Sons, 1967.
creativitatea ca o potenţialitate umană normal distribuită. Când vorbim
de o conduită creativă ne referim la toată lumea, nu la un om unic”.
În al patrulea capitol am prezentat manifestarea creativităţii în
sistemul macroeconomic al creativităţii tehnico-economice, domeniu
definitoriu pentru formularea subiectului tezei de doctorat. Am definit
şi comentat componentele sistemului tehnico-economic prin
consideraţii privind contribuţia hotărâtoare a acestor concepte în
progresul economico-social. Am prezentat Strategia managerială a
UE în domeniile ştiinţei, cercetării, dezvoltării şi inovării la începutul
secolului XXI care urmează obiectivele stabilite de Consiliul European
la Lisabona în 2000. O prevedere importantă a acestei reuniuni se
referă la constituirea unei societăţi a cunoaşterii şi a unei economii
bazate pe cunoaştere în Uniunea Europeană, parte a societăţii
globale. De asemenea, s-a stabilit constituirea unei Arii Europene de
10
Cercetare , ca formă superioară de manifestare a creativităţii umane.
Discuţia pe această temă a fost reluată la Consiliul European
de la Barcelona (2002), care a cerut statelor membre UE şi industriei
europene să crească investiţiile în cercetare şi dezvoltare tehnologică
până la 3% din PIB în anul 2010, din care 2% din sectorul privat, iar
1% de la bugetul de stat. De asemenea, se prezintă strategia
managerială a României pentru progresul tehnico-economic.
În al cincilea capitol am prezentat conţinutul conceptului de
„Dezvoltare experimentală” ca formă superioară de manifestare a
creativităţii, stabilită de UE prin însuşirea terminologiei din „Manualul
Frascati”. Am prezentat aici şi un amplu studiu de caz în care m-am
referit la etapa de după alegerea unui subiect stabilit la etapa
stimulării creativităţii elaborării tematici de cercetare experimentală
pentru implementarea lui în viaţa practică. În tratarea subiectului
studiului de caz am căutat să prezint continuarea prelucrării şi
interpretării datelor obţinute prin stimularea creativităţii pe baza
metodelor expuse anterior.
Consider că studiul de caz prezentat constituie o contribuţie la
finalizarea soluţiilor elaborate în etapele de aplicare a principiilor
creativităţii.
În acest scop, am folosit metoda balanţei aleatoare şi metoda
corelaţiei de rang pentru alegerea factorilor independenţi în
cercetarea experimentală şi ordonarea importanţei acestora. Am ţinut
seama astfel de limitele practice de stabilire numerică a factorilor
independenţi care pot prelungi la nesfârşit cercetările experimentale.
Astfel, după calculele lui Henry Le Chatelier (1850-1936) care a
calculat că într-un proces în care s-ar lua în consideraţie zece
variabile, determinarea influenţei fiecărei variabile, atribuind două
10
COMMISSION OF THE EUROPEAN COMMUNITIES, Towards a European
research area, Brussels, 18 January 2000 COM (2000) 6
11
minute unei măsurători, ar trebui să dureze 20.000 de ani . Aceasta
arată deosebita importanţă a „condensării” metodologice a
cercetărilor experimentale prin programarea experimentelor şi
folosirea instrumentaţiei moderne a prelucrării datelor experimentale.
De asemenea, prin selectarea corectă a factorilor cu influenţă mare
12
asupra variabilelor dependente .
Am prezentat astfel necesitatea utilizării efectelor creativităţii
nu numai în etapa de selectare a tematicii cercetării, ci şi pentru
continuarea pe mai departe a cercetării experimentale, precum şi în
aplicarea în anduranţă a rezultatelor obţinute în fazele anterioare.
În al şaselea capitol am prezentat conceptul de „Nouă
Economie” ca o consecinţă a dezvoltării tehnico-economice
determinată de creativitatea umană. Promovarea noii economii în
România înseamnă o apropiere de standardele economiilor
dezvoltate şi ale structurilor Uniunii Europene, atât prin caracteristici
generale cât şi prin tendinţele pe termen lung. Dar pentru a reuşi
noua economie este necesar ca opţiunile de politică economică să se
concretizeze în strategii pe termen mediu şi apoi, neapărat, în
strategii pe termene foarte lungi (25-50 ani) pentru a asigura
continuitatea şi complementaritatea acţiunilor economice.
De obicei când se prezintă conceptul despre Noua Economie
se face o interpretare reducţionistă, în sensul că se accentuează
numai anumite laturi ale acesteia, ca Societate Informaţională,
Societate a Cunoaşterii şi altele.
Consider că pentru o analiză interpretare corectă a conţinutului
conceptului de Nouă Economie trebuie luate în considerare două
aspecte fundamentale: infrastructura şi suprastructura economiei.
Infrastructura Noii Economii trebuie apreciată ca o dezvoltare
complexă a bazei tehnico-materiale a acesteia, de la prospectarea de
noi surse materiale şi energetice la crearea unor noi tehnologii care
asigură ca, în multe situaţii, costul de fabricaţie al produselor să fie
sub 10% din preţul de vânzare. Însăşi tehnologiile informaţionale sunt
rezultatul dezvoltării acestei baze tehnico-materiale complexe, de la
obţinerea minereurilor şi purificarea acestora, până la crearea bazei
materiale a sistemului informaţional.
Suprastructura Noii Economii este necesar să fie apreciată în
corelaţie cu conceptul de globalizare, pe baza următoarelor trei
aspecte fundamentale: activităţile economice esenţiale sunt globale;
principalele surse ale productivităţii şi competitivităţii sunt invenţia,
11
Henry Le Chatelier, De la Méthode dans les Sciences expérimentales,
Dunod, éditeur, 1947.
12
Novik F. S., Arsov Ia. B., Optimizaţia proţessov tehnologhii metallov
metodami planirovaniia eksperimentov, Moskva, Maşinostroienie, 1980;
Snedecor G. W. ş.a., Metode statistice aplicate în cercetările de agricultură şi
biologie, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1968.
inovaţia, generarea şi procesarea informaţiei; deciziile economice
sunt generate de anumite structuri care acţionează în concordanţă cu
diversele reţele de fluxuri financiare.
Influenţele infrastructurii materiale şi tehnologice asupra
suprastructurii social-economice a Noii Economii sunt semnificative.
Semnificaţia „tehnologiei” s-a schimbat considerabil de-a lungul
secolelor. Termenul grecesc original de technologia, dedus din techne
(artă) înseamnă un discurs despre arte. Când termenul a fost utilizat
pentru prima dată în limba engleză în secolul al XVII-lea, el se referea
la o discuţie sistematică despre „artele aplicate”, sau meşteşuguri,
ajungând treptat să desemneze chiar acele meşteşuguri. La începutul
secolului al XX-lea, semnificaţia a fost extinsă pentru a include nu
doar uneltele şi maşinile, ci şi metode şi tehnici nemateriale,
însemnând o aplicare sistematică a oricăror asemenea tehnici. Astfel,
se vorbeşte de „tehnologii de management”, sau „tehnologii de
simulare”. Tehnologia a devenit o caracteristică definitorie a naturii
umane pentru a include în istoria ei întreaga istorie a evoluţiei umane.
Cap.1. CREAŢIE ŞI CREATIVITATE
1.1. Consideraţii preliminare. Definiţii
Creativitatea este un proces psihic de generare a noilor

idei, concepte sau de asociere intre ideile şi conceptele asimilate
deja, iar creaţia este activitatea prin care se produc noi valori
culturale şi spirituale, noi bunuri materiale etc. Creativitatea este
un potenţial uman nativ şi/sau cultivat, fără de care creaţia nu se
produce şi nu se valorifică, nu există pentru că n-ar putea fi nici
înţeleasă, nici comparată şi nici depăşită.
„Conceptul de creativitate este destul de vag, în mintea
omului obişnuit, acesta fiind asociat, de regulă, cu creaţii
artistice, invenţii tehnice sau descoperiri ştiinţifice şi presupune
un mod de a fi, imaginaţie, originalitate, talent, libertate interioară
şi distanţare de stereotipuri. Chiar şi pentru cercetătorii acestei
însuşiri umane deosebit de valoroase, mult timp, creativitatea a
fost limitată la domeniul artistic şi mai apoi ştiinţific, fiind
asociată iniţial de psihologi cu revelaţia pură sau chiar cu un
13
proces patologic” . „Din şirul funcţiilor şi ipostazelor creaţiei (de
atribut al imaginaţiei şi al altor aptitudini umane, capacitate sau
facultate psihică, funcţie a imaginaţiei şi psihicului, în general,
premisă, formă a activităţii umane, trăsătură a personalităţii, fenomen
general-uman de adaptare la situaţii şi de actualizare a capacităţilor
potenţiale, ansamblu unitar de factori subiectivi şi obiectivi, treaptă a
inteligenţei, proces de rezolvare a problemelor, activitate generatoare
de noi valori şi caracteristică a activităţii umane etc.), se desprind şi
14
punctele de vedere precumpănitoare în cercetarea creativităţii” .
Conceptul de creativitate a fost introdus în psihologie de
15
Gordon Willard Allport (1897-1967) în 1937 . Mai este denumită şi
gândire divergentă şi în mod obişnuit este asociată cu acţiunea
generatoare de nou. Creativitatea este un subiect cercetat în
psihologia comportamentală, psihologia socială, psihometrie, ştiinţele
cognitive, filozofie, studii privind inteligenţa artificială, istorie,
economie, design, afaceri, management, ş.a. Deşi s-au întreprins
studii asupra creativităţii în viaţa de zi cu zi, asupra celei excepţionale
şi chiar asupra creativităţii artificiale şi au fost date peste 60 de
13
Mitran Daniela, Creativitatea factor dinamizator al performanţei economico-
financiare a unei întreprinderi industriale (teză de doctorat), Bucureşti, ASE,
2006.,p.3.
14
Petru Ioan, ibidem, p.118.
15
Allport, G.W. Personality and social encounter. Boston: Beacon Press, 1960.
Allport, G. W. The person in psychology: Selected essays by Gordon Willard
Allport. Boston, MA: Beacon Press, 1968.
definiţii ale creativităţii, nu exista încă o definiţie sau o perspectivă
asupra creativităţii care să aibă autoritate deplină şi nici tehnici
standardizate de măsurare a acesteia.
Creativitatea a fost atribuită, de-a lungul timpului, intervenţiei
divine, proceselor psihice cognitive, mediului social, trăsăturilor de
personalitate, şansei şi a fost asociată cu geniul, cu bolile mintale şi
simţul umorului.
Creativitatea este o trăsătură de personalitate care e necesar
să fie încurajată încă din copilărie prin cultivarea respectului de sine,
ea nu este doar un har dăruit de divinitate, ci este însăşi exprimarea
de sine a fiinţei umane.
Omul în general, în dezvoltarea sa, în primii trei ani de viaţă
achiziţionează primele trei importante caracteristici care îl definesc ca
om şi îl deosebesc de celelalte regnuri din natura: în primul an de
viaţă dobândeşte verticalitatea, în cel de-al doilea vorbirea, iar în cel
de-al treilea se recunoaşte pe sine - dobândirea conştiinţei de sine.
In dezvoltarea sa, după asimilarea Eu-lui în jurul vârstei de trei
ani, copilul începe să imite adultul, punând astfel în practică cea mai
valoroasa metoda de învăţare, experimentarea. Copilul are tendinţa
naturală de a învăţa prin experimentare, tendinţă izvorâtă din însăşi
calitatea de a fi om. Copilul îşi creează singur propriile strategii de
învăţare, pe care le urmează de-a lungul vieţii, îmbunătăţindu-le pe
parcurs. El creează modul propriu în care să înveţe şi propriile
experienţe de învăţare. În activitatea creatoare a Eu-lui există mediul
creaţiei, procesul de creaţie şi produsul creaţiei.
Existenţa în literatura de specialitate a multor definiţii ale
creativităţii se motivează prin faptul că fiecare iau în considerare
anumite trăsături specifice ale activităţii creatoare a personalităţii
umane.
O definiţie mai amplă, care încearcă să ia în considerare
dimensiunea psihologică şi morală a problemei aflate în discuţie, ar
putea fi următoarea: creativitatea este capacitatea si voinţa de a te
aventura în necunoscut, utilizând imaginaţia cu scopul de a
realiza un lucru nou, funcţional şi avantajos. Potrivit acestei
definiţii, creativitatea implică o serie de elemente constitutive:
1. Creativitatea este o înzestrare, un atribut exclusiv uman.
Animalele nu sunt creative; deprinderile lor nu sunt perfecţionate din
generaţie în generaţie, ci ele sunt animate de instinct şi habitudinile
lor rămân în mod fundamental aceleaşi pentru multe generaţii.
2. Creativitatea este influenţată în mare măsură de
acţiunile noastre voluntare. Cei mai mulţi dintre noi sunt lipsiţi de
creativitate pentru că nu şi-au propus niciodată în mod serios să
devină creativi. Există în acelaşi timp şi o variaţie a creativităţii pe
vârste: ea este maximă în jurul vârstei de 6-9 ani, coborând apoi
constant şi atingând un prim punct de minim în jurul vârstei de 30 de
ani, pentru a creşte din nou pe la 40 de ani şi a atinge un nou minim
în jurul a 50 de ani, după care creşte din nou încetul cu încetul, odată
cu apropierea de senectute (poate tocmai de aceea le place nepoţilor
să asculte poveştile bunicilor şi tind să se plictisească la povestirile
anoste încropite de tinerii lor taţi).
3. Creativitatea este stimulată de contactul cu
necunoscutul, cu ceea ce nu ne este familiar. Aceasta nu
înseamnă că pentru a fi creativi trebuie neapărat să facem lucruri noi.
Este suficient uneori să facem lucrurile familiare într-un mod nou, cu
care nu suntem obişnuiţi.
4. Imaginaţia este facultatea umană cea mai importantă din
punctul de vedere al creativităţii. Ea poate fi definită ca fiind
capacitatea de a sintetiza mental diverse imagini, creând cu ajutorul
acestora imagini complet noi.
5. Elementul distinctiv pentru conceptul de creativitate îl
reprezintă noutatea. Dacă aceasta nu există, nu se poate vorbi de
creativitate.
6. Pentru a fi cu adevărat o creaţie originală, valoroasă,
lucrul imaginat trebuie nu numai realizat în practică, dar şi să
funcţioneze în mod satisfăcător.
7. În final menţionăm necesitatea existenţei valorii pentru
lucrul nou creat.
Termenul de creativitate semnifică capacitatea de a
produce noul, sau desemnând prin el dispoziţia generală a
personalităţii umane spre nou, precum şi o anumită organizare a
proceselor psihice în sistemul personalităţii, datorită înţelegerii
faptului că substratul psihic al creaţiei este ireductibil la
aptitudini. Creativitatea este procesul prin care se focalizează,
într-o sinergie de factori (biologici, psihologici, sociali), întreaga
personalitate a individului şi care are drept rezultat o idee sau un
produs nou, original, cu sau fără utilitate socială. Creativitatea
umană este un continuum şi, în acelaşi timp, un discontinuum.
În general, din aceste definiţii nu lipseşte menţiunea prin care
creativitatea este considerată ca fiind capacitatea de a imagina şi
a realiza ceva nou, original.
Alexandru Roşca scrie: „Termenul de creativitate are
accepţiuni diferite, care nu se contrazic, ci mai degrabă se
completează… În definiţiile date, accentul este pus uneori pe
produsul creat, alteori pe procesul creator, iar alteori pe
persoana creatoare. Mai frecvent, creativitatea este considerată
ca fiind un proces, care duce la un anumit produs, caracterizat
prin originalitate sau noutate şi prin valoare sau utilitate pentru
societate. Întrucât un produs poate să fie original, dar fără
valoare, cei doi termeni ai definiţiei nu pot fi separaţi… În cazul
când accentul este pus pe persoană, creativitatea este definită
fie ca o caracteristică a performanţei persoanei (o performanţă
originală şi de valoare), fie ca facultate sau capacitate de a
inventa (în tehnică), de a descoperi (în ştiinţă) sau a crea (în artă
şi literatură), cu alte cuvinte de a realiza un produs nou şi
16
valoros” .
Jean Grenier scrie: „Cuvântul a crea are mai multe sensuri:
vorbim de «creaţie» în modă, în teatru, în roman etc. În
consecinţă, acelaşi cuvânt are sensuri extrem de deosebite,
17
semnificaţii ce par să se suprapună” . De asemenea,
menţionează că noţiunea „a crea” provine dintr-o rădăcină sanscrită –
kr -, cu sensul de „a face” în accepţia sa cea mai generală; a
îndeplini, a executa, a prepara, a produce, a folosi etc. Şi acest sens
poate fi lărgit când rădăcina este folosită cu expresii curente.
Wladyslaw Tatarkiewicz scrie că abia în secolul XX „expresia
de «creator» a început să se aplice la întreaga cultură umană, să
se vorbească despre creaţie în ştiinţă, despre o politică
18
creatoare, despre creatorii tehnicii noi” . Şi mai departe: „Timp de
veacuri, antichitatea n-a făcut uz de noţiunea de creaţie şi
aceasta nu apărea sub altă denumire; iar dacă nu exista
noţiunea, nu poate fi nici teoria şi deci vreo privire generală
19
asupra ei” .
„Interesul faţă de studiul creativităţii a început, într-o
oarecare măsură, să ia amploare în anii ′50, când au fost
înfiinţate câteva institute de cercetare în domeniul creativităţii.
Cu toate acestea, numeroşi indicatori ai volumului de studii
consacrate creativităţii demonstrează că, până de curând, cel
puţin acest domeniu a fost relativ marginalizat în cadrul
psihologiei… Rezultatele investigaţiei noastre evidenţiază că
aproximativ 0,5% din articolele indexate în Psychological
Abstracts între anii 1975 şi 1994 au abordat tema creativităţii.
Prin comparaţie, studiile axate pe tehnicile de citit reprezintă
aproximativ 1,5% din totalul articolelor cuprinse în Psychological
20
Abstracts în acelaşi interval de 20 de ani” .
Şi din alte surse de documentare, consultate de noi, rezultă că
din a doua jumătate a secolului XX s-a înregistrat o explozie de studii,
articole şi cărţi despre creativitate, totuşi până acum nu s-a stabilit un
consens între psihologi în definirea creativităţii, din cauza
complexităţii acestui fenomen.
Astfel, A. Munteanu afirmă că problema este developabilă din
multiple unghiuri de vedere. În decupaj orizontal se reliefează trei
aspecte majore: personalitatea creatoare, procesul creator, produsul
16
Al. Roşca, Creativitatea, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p.7.
17
Jean Grenier, Arta şi problemele ei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974, p.172.
18
Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria celor şase noţiuni, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1981, p.356-357.
19
Wladyslaw Tatarkiewicz, ibidem, p.357.
20
Sternberg Robert J., Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005, p.13-14.
creat, iar planul vertical sugerează prezenţa unor niveluri de
21
structurare a creativităţii .
Conceptul psihologic de creativitate desemnează dispoziţia
care există în stare potenţială la orice individ şi la orice vârstă de a
produce ceva nou şi relevant la scară socială şi individuală, afirmă S.
22
Cristea . În acest sens, creativitatea este o potenţialitate a
persoanei, iar creaţia este manifestarea acestei disponibilităţi în
anumite condiţii.
Psihologii apreciază creativitatea ca pe o trăsătură esenţială
pentru supravieţuire, definitorie pentru existenţa individuală şi pentru
evoluţia societăţii. În condiţiile actuale, capacităţile creative ale
fiecărei persoane sunt solicitate tot mai intens, constituind o resursă
valoroasă pentru progres. Se menţionează că, datorită ritmurilor în
care se schimbă lumea, importanţa creativităţii în viaţa noastă va
creşte considerabil, indiferent de tipul profesiei şi funcţiei pe care o
avem.
23
După A. Cosmovici , creativitatea unei persoane constituie
rezultatul procesului creator şi, totodată, o capacitate complexă a
omului, o structură caracteristică a psihicului care face posibilă opera
creatoare.
24
Şchiopu U. afirmă că actul de creaţie se produce sub forma
unei tensiuni interioare, generative, exclusiviste, ca trăire profundă a
datelor unei situaţii ori probleme, ce trebuie subiectiv rezolvate şi
care angajează toate forţele psihicului.
Diversitatea definiţiilor creativităţii este generată de raportarea
acestui concept la o anumită dimensiune sau nivel de creativitate.
Constatăm că majoritatea autorilor identifică în fenomenul complex al
creativităţii trei elemente principale, interdependente: procesul
creator, produsul creator şi persoana creatoare. Totodată
observăm că actualizarea dispoziţiei de a crea, de a manifesta
capacităţi creative, de a genera noutatea şi originalitatea este
determinată de abordarea şi rezolvarea unei probleme. În consens
cu autorii citaţi anterior, înţelegem prin creativitate capacitatea
persoanelor creative de a elabora produse noi, originale, utile şi
de valoare în plan individual şi microsocial prin rezolvarea de
probleme.
Roco Mihaela menţionează că S. Gollan a stabilit 4 tipuri de
criterii în aprecierea creativităţii: 1) performanţa creatoare
caracterizată prin eficienţă, utilitate, noutate, şi originalitate; 2)
21
Munteanu A., Incursiuni în creatologie .- Timişoara, Editura Augusta, 1994, p.35.
22
Cristea S., Dicţionar de pedagogie, Chişinău – Bucureşti, Grupul Editorial
Litera, 2000. p.72.
23
Cosmovici A., Cozma T., Creţu C. et al. Psihopedagogie .- Iaşi, Editura
Spiru Haret, 1995. p.318.
24
165. Şchiopu U.(coord.), Dicţionar enciclopedic de psihologie, Bucureşti,
Editura Babel, 1997, p.182.
procesul creativ manifestat prin spontaneitate, asociativitate,
flexibilitate şi capacitate combinatorică; 3) însuşirile persoanei
creative; 4) potenţialul creativ, situaţie în care sunt evaluate
fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea şi capacitatea de elaborare,
25
persoana fiind doar candidată pentru creativitate .
Etapele procesului creativ sunt considerate a fi pregătirea,
incubaţia (asociată cu premoniţia), inspiraţia (numită şi iluminarea) şi
verificarea.
Menţionăm că, până în secolul XX, conceptul strict de creaţie,
cu derivatele sale, se folosea exclusiv pentru creaţia divină, „creaţie
din nimic”.
1.2. Factori determinanţi ai potenţialului creativ
Creaţia este un proces complex la care participă întreaga

personalitate, pe baza acţiunii unitare a factorilor cognitivi, de
personalitate şi sociali. Astfel, se disting:
Factori cognitivi operaţionali (intelectuali): inteligenţa
creatoare (care presupune sensibilitate faţă de probleme, fluenţă,
flexibilitate, capacitate de redefinire); imaginaţia creatoare (cu
variantele efervescenţa imagistică multidirecţională, imaginaţia
combinatorie în plan figurativ, imaginaţia probabilistică şi analogică),
având ca factor deosebit de important intuiţia şi o formă superioară
ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluţii simple, surprinzătoare
şi originale.
Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere,
care înseamnă a relaţiona, a organiza sau de la interlegere, care
presupune stabilirea de relaţii între relaţii. Chiar terminologia
sugerează că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la
stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectelor şi
fenomenelor şi nu a relaţiilor intre relaţii.
Pentru psihologie inteligenta apare ca fiind atributul esenţial,
fundamental care face din om ceea ce el este.
Shopenhauer vedea inteligenţa ca fiind subordonată voinţei,
singurul element primar şi fundamental. Dominarea inteligenţei de
către voinţă este incontestabilă, inteligenţa fiind absolut secundară,
condiţionată. Poziţiile contradictorii asupra rolului inteligenţei asupra
vieţii umane s-au repercutat asupra definirii inteligentei si asupra
stabilirii componentelor şi funcţiilor ei.
Se pare ca definiţia cea mai apropiată de înţelegerea modernă
a inteligenţei a fost dată de Descartes. Filosoful francez definea
inteligenţa ca fiind mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă
privitoare la o infinitate de lucruri. Găsim în această definiţie
25
Roco Mihaela., Creativitate şi inteligenţă emoţională .- Iaşi, Polirom, 2001,p.248.
intuirea celor două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă: ca sistem
complex de operaţii; ca aptitudine generală.
Când vorbim despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii
care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor
mai diverse sarcini şi situaţii problematice, avem în vedere operaţii şi
abilităţi, cum ar fi: adaptare la situaţii noi, generalizarea şi deducţia,
corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate,
anticiparea deznodământului consecinţelor, compararea rapidă a
variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi
corectă a unor probleme cu grad crescând de dificultate.
Toate aceste operaţii si abilităţi relevă cel puţin trei
caracteristici fundamentale ale inteligentei: 1. capacitatea ei de a
soluţiona situaţiile noi, cele vechi, familiare, fiind soluţionate cu
ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor; 2. rapiditatea, supleţea,
mobilitatea, flexibilitatea ei; 3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la
împrejurări.
Inteligenţa apare deci ca o calitate a întregii activităţi
mentale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor
psihice inclusiv a celor afectiv-motivaţionale si voliţionale. Numai pe
măsură ce se formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile
tuturor celorlalte funcţii psihice vom întâlni o inteligenţă flexibila.
Leibniz a intuit cel mai bine acest aspect, el referindu-se la inteligenţă
ca expresie a efortului evolutiv al conştiinţei. In psihologie, această
caracteristică a fost descrisă magistral de Piaget în epistemologia sa
genetică.
Când vorbim de inteligenţă, ca o aptitudine generala, avem în
vedere implicarea ei cu succes în foarte multe activităţi. Vizăm nu atât
conţinutul şi structura ei psihologică ci finalitatea ei. O asemenea
accepţiune este însă limitată deoarece ştim că există nu numai o
inteligenţă generală, cu ajutorul căreia rezolvăm cu succes o
multitudine de activităţi, ci şi forme specializate de inteligenţă
(teoretică, practică, socială, tehnică, ştiinţifică) ce permit finalizarea cu
succes doar a unui singur tip de activităţi. In acest caz, se pare că
definirea ei ca sistem de operaţii este mai convenabilă. Oricum, cele
două accepţiuni sunt strâns legate între ele, neputând fi considerate
independente una de alta.
De aceea se recurge la o definiţie compozită: inteligenţa este
capacitatea globală de cunoaştere a lumii, gândire raţională,
capacitatea de a învinge provocările vieţii.
Comentatorii acestei definiţii arată că importanţa ei constă în
faptul că vede în inteligenţă capacitatea de a acumula cunoştinţe, de
a funcţiona raţional şi efectiv, şi mai puţin un simplu rezervor de
cunoştinţe.
Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a
neuropsihologiei, care leagă comportamentul inteligent de eficienţa
neurologică, ar putea aduce precizări pretenţioase în acest sens.
Există însă şi multe definiţii lapidare date inteligenţei, dintre
care spicuim: Inteligenţa înseamnă adaptare (Marin Preda);
Inteligenţa este cel mai greu şi cel mai înalt produs al naturii,
creaţiunea cea mai rară şi cea mai preţioasă din câte există pe lume
(Arthur Schopenhauer); Inteligenţa este arta de a înveşmânta
raţiunea (Denis Diderot); Inteligenţa este putinţa de a vedea şi
reproduce obiectiv cele ce există şi se întâmplă (Mihai Eminescu);
Inteligenţa e un mijloc de adaptare la mediu al instinctului de
conservare (Camil Petrescu); Inteligenţa este ceea ce foloseşti când
nu ştii ce să faci (Jean Piaget).
Secolul XX a fost dominat de conceptul "coeficient de
inteligenta" (I.Q.) ca indicator extrem de important în anticiparea
performantelor de care ar fi putut fi capabil un individ. Ideea ca un
singur număr format din trei cifre desemnează o persoană ca având
un anumit de potenţial sigur de succes în viaţă începuse să devină un
crez.
Experienţa a demonstrat însă că a fi deosebit de inteligent nu
înseamnă neapărat a fi eficient. Cel ce a răsturnat una din cele mai
fundamentale ipoteze ce a stat la baza însăşi a educaţiei si
psihologiei, şi anume aceea că eficienţa apare datorită unei singure
caracteristici numita "inteligenţă"(mentală) este Howard Gardner.
26
Astfel a prins contur conceptul de "inteligenta emoţională " (I.E.)
care îl implica pe cel de I.Q., dar şi îl depăşeşte prin complexitate.
I.Q. reprezintă abilitatea de a învăţa, crea, raţiona,
identifica posibilităţi, genera alternative, lua decizii valoroase şi
conştiente. I.E. reprezintă un ansamblu de abilităţi, competenţe,
şi aptitudini care influenţează capacitatea unei persoane de a
face faţă cu succes presiunilor şi cerinţelor mediului.
Ultimul deceniu a profilat mult mai bine termenul de I.E., iar
Daniel Goleman şi-a adus foarte mult contribuţia în acest sens.
Aşadar pornind de la sesizările făcute de acesta, cum ca "suntem
judecaţi nu după inteligenta noastră ori după competenţa
profesională, ci după comportamentul nostru faţă de noi şi faţă de
ceilalţi" putem defini I.E. şi prin urmare dacă ar fi să dăm o definiţie
simplă, am putea spune că omul care prezintă un coeficient ridicat al
I.E. este o persoana inteligentă dar şi foarte abilă în relaţionarea în
plan social, un om capabil să comunice eficient cu ceilalţi, să-i
coordoneze, să rezolve abil şi cu diplomaţie diverse conflicte şi situaţii
problematice.
Deci, ca o concluzie de moment, cele mai multe lucrări de
specialitate au răspândit în ultima vreme foarte mult ideea că exista
clar doua categorii principale în care poate fi împărţită inteligenţa: cea
cognitivă (analitică, logică) şi cea emoţională. Cea dintâi este
26
Goleman Daniel, Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Curtea Veche, 2001.
strategică şi acţionează pe termen lung, pe când cea de-a doua poate
oferi răspunsuri la probleme curente.
Legându-ne mai departe de ideea ca trăim într-o societate
dinamica unde totul este în schimbare, unde oamenii de ştiinţă fac noi
descoperiri care conduc la revoluţionări ale diferitelor concepte, dar şi
domenii de activitate, putem spune că acest fenomen specific
psihologiei are influenţe ce se manifestă implicit şi în domeniul
creativităţii.
În acest context, al procesului de creaţie, investite cu
responsabilitatea de a conduce structuri sociale sau de a gestiona
procese cu specializare strictă, aplicarea acestor concepte constituie
o prioritate cu semnificaţie majoră.
Cercetări recente menţionează necesitatea rearanjării
modelului "multiplelor inteligenţe" al lui Howard Gardner, în alte şase
categorii primare:
1. inteligenţa abstractă: raţionamente simbolice;
2. inteligenţa socială: legăturile interumane;
3. inteligenţa practică: organizarea activităţilor;
4. inteligenţa emoţională: conştiinţa de sine şi auto-controlul;
5. inteligenţa estetică: sensul formelor, desenul, muzica, arta
şi literatura;
6. inteligenţa kinestetică: capacităţile fizice cum ar fi cele
sportive, dansul, muzica etc.
Modelul practic al competenţei I.E. elaborat de Daniel Goleman
identifică următoarele cinci dimensiuni:
1. Conştiinţa de sine;
2. Auto-cenzurarea;
3. Motivaţia;
4. Empatia;
5. Relaţiile.
Steven j. Stein si Howard E. Book se refera la organizarea I.E.
27
sub forma unor domenii, după cum urmează :
1. Domeniul intrapersonal: conştiinţa emoţională de sine,
caracterul asertiv, independenţa, respectul de sine, împlinirea de sine;
2. Domeniul interpersonal: empatia, responsabilitatea
socială, relaţiile interpersonale;
3. Domeniul adaptabilităţii: testarea realităţii, flexibilitatea,
soluţionarea problemelor;
4. Domeniul administrării stresului: toleranţa la stres,
controlul impulsurilor;
5. Domeniul stării generale: optimismul, fericirea.
Momentul apariţiei ideii de departajare a I.Q. de I.E. s-a
concretizat în urma analizei acestor clasificări şi analiza ideii de
27
Steven, STEIN, Howard E. Book – "Forţa inteligentei emoţionale. Inteligenţa
emoţională şi succesul vostru", Bucureşti, Editura Allfa, 2003.
inteligenţă socială elaborat de către K.Albrecht. De exemplu, în
clasificarea lui D. Goleman una din cele cinci dimensiuni – relaţiile –
pare sa extindă modelul şi conceptul dincolo de legăturile practice.
Primele patru competenţe fac o identificare clară a elementelor
peisajului emoţional intern, care influenţează comportamentul unei
persoane în moduri fundamentale şi cu siguranţă au o influenţă
importantă în capacitatea unei persoane de a interacţiona bine cu
ceilalţi. Dar încercând să încadrăm cu forţa competenţele sociale într-
un model deja generalizat al competenţei emoţionale, riscăm să
facem prea puţin cu prea mult.
Dar, în condiţiile actuale, este necesar ca definiţia cognitivă
sau emoţională a inteligenţei, să permită a se defini şi inteligenţa
artificială. Astfel, inteligenţa cognitivă se poate defini ca fiind
aptitudinea de a sesiza anumite raporturi existente între obiecte
si fenomene. Această sesizare poate fi senzorială (la animale) şi în
acest caz ea se datorează reflexelor condiţionate, sau intelectuală (la
om) şi aici intervin limbajul şi conceptele.
Cercetătorii din domeniul inteligenţei artificiale (IA) au căutat să
definească inteligenţa dintr-o perspectivă care să permită apoi
definirea IA. De exemplu, se consideră “că un sistem este considerat
a avea proprietatea de inteligenţă, dacă se poate adapta singur la noi
situaţii, are capacitatea de a raţiona, adică de a înţelege legăturile
dintre fapte, de a descoperi înţelesuri şi de a recunoaşte adevărul. De
asemenea, un sistem inteligent poate să înveţe, cu alte cuvinte sa-şi
îmbunătăţească nivelul performantelor pe baza experienţei”. Astfel s-
a cuprins în aceasta definiţie dezideratele pe care le urmăreşte I.A.
Inteligenţa creatoare, care constituie subiectul nostru,
reprezintă rezultatul prin excelenţă a unor deprinderi dobândite de a
sintetiza din elemente cunoscute, noi ansambluri cu funcţii
superioare, de a face disocieri, extrapolări, generalizări, experienţa
dobândită nu numai prin activităţi pur intelectuale, ci in special prin
acţiunea directă tehnologică, de realizare – experimentare –
optimizare a obiectului muncii.
28
Joy Paul Guilford (1897-1987) a identificat şase factori ai
creativităţii: fluiditatea gândirii, flexibilitatea acesteia,
originalitatea, elaborarea, sensibilitatea faţă de probleme şi
redefinirea. Acestui model al aptitudinilor creative i se aduce obiecţia
că e lipsit de dinamism, întrucât nu cuprinde şi modul de constituire a
raporturilor dintre informaţii, procesul creaţiei fiind determinat de
motivaţii sau influente externe. Mai complet este modelul elaborat de
Gaugh care cuprinde cinci factori incluzând şi aspecte
comportamentale: aptitudini intelectuale, aptitudinea interogativa
(de căutare), flexibilitatea cognitivă, sensibilitatea estetică şi
28
Guilford, J.P. (1982). Cognitive psychology's ambiguities: Some suggested
remedies. Psychological Review, 89, 48-59.
posibilitatea de sesizare a destinului, a încrederii creatorului în
viitorul său.
Creaţia este însă un proces complex la care participă întreaga
personalitate, pe baza acţiunii unitare a factorilor cognitivi, de
personalitate şi sociali.
Factorii cognitivi operaţionali (intelectuali). Dintre aceşti
factori cei mai importanţi sunt: imaginaţia şi inteligenţa, întrucât ei au
funcţia de integrare a celorlalţi factori cognitivi ai creativităţii.
Inteligenţa este forma superioara de organizare a comportamentului
creativ, care presupune sensibilitatea faţă de probleme apoi fluenţa,
flexibilitatea şi capacitatea de redefinire. Imaginaţia e un factor
fundamental, întrucât realizează fuziunea informaţiilor în structuri noi
prin contopire, transformarea şi unificarea imaginilor, a ideilor, a
obiectelor şi fenomenelor într-o noua semnificaţie. Un factor deosebit
de important e intuiţia. O formă superioară a imaginaţiei creatoare e
ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluţii simple, surprinzătoare
şi originale. Un alt factor al imaginaţiei creatoare e originalitatea,
caracterizată prin noutate, inventivitate.
In procesul creaţiei importante sunt reprezentările,
cunoştinţele, lărgimea câmpului de idei si aptitudinile specifice.
Factorii de personalitate. Motivaţiile superioare, nivelul de
aspiraţie, interesele personale, sentimentele şi atitudinile, corelate cu
temperamentul şi aptitudinile speciale orientează creativitatea
mărindu-i eficienţa.
Factorii caracteriali şi cei afectiv-motivaţionali suplinesc în
creaţie un coeficient de inteligenţă mai scăzut de 120. Atitudinea
interogativă, încrederea în forţele proprii, răbdarea, perseverenţa,
entuziasmul, autoexigenţa, angajarea socială, spiritul de grup pun în
valoare capacităţile creative.
Factorii sociali. Activitatea creatoare este stimulată de
exigenţa unui mediu social-economic şi cultural-ştiinţific care asigură
formarea unei personalităţi creative, permite libertatea creaţiei,
recunoaşte şi aplică valorile create.
Nonconformismul, tenacitatea, inteligenţa şi imaginaţia
creatoare, profunzimea câmpului de imagini şi idei sunt factori
stimulatori si ideile preconcepute, neîncrederea în sine, conformismul,
teama de a nu greşi şi lipsa de motivaţie sunt factori inhibitori.
În funcţie de domeniul în care acţionează creativitatea poate fi:
artistică, ştiinţifică, tehnică şi organizatorică. După gradul complexităţii
se clasifică în: expresivă (simplă, spontană, specifică), productivă (în
care îşi spune cuvântul învăţarea creativă), inventivă (ce aduce
realizarea unor invenţii sau descoperiri de corelaţii noi, originale) şi
inovatoare (cea mai complexă, presupunând transformări
fundamentale în concepţii, principii sau metode de lucru, specifică
geniilor).
Există în fiecare om un potenţial creativ general, anumite
abilităţi creative care ţin mai ales de dimensiunile constructive ale
aptitudinilor, dar şi de dimensiunile valorice ale personalităţii. Acest
potenţial latent, dacă este exersat şi educat, poate fi valorificat la
maximum, concretizat şi obiectivizat în diverse domenii ale activităţii
umane, în diverse produse noi, originale. Pentru a dezvolta cu
eficienţă acest potenţial creativ al omului trebuie mai întâi înlăturate o
serie de bariere, de blocaje, cum ar fi:
a. Blocajele culturale: conformismul (atât la nivelul subiectului
cât şi al educatorului; neîncrederea în fantezie şi preţuirea exagerată
a gândirii logice. În primul rând, sunt amintite blocajele culturale.
Conformismul se manifestă prin dorinţa oamenilor ca toţi cetăţenii să
gândească şi să se poarte la fel. Cei cu idei sau comportări
neobişnuite sunt priviţi cu suspiciune şi chiar cu dezaprobare, ceea ce
constituie o descurajare pentru asemenea persoane. Apoi, există în
general o neîncredere în fantezie şi o preţuire exagerată a raţiunii
logice, a raţionamentelor. Dar, s-a constatat că gândirea, deducţiile
riguroase nu permit un progres real decât dacă fundamentează
rezultatele unor construcţii sau ale unor operaţii imaginare. Nici
matematica nu poate progresa fără fantezie. Aceasta atitudine
sceptică, observată atât la oamenii simpli, cât şi la cei cultivaţi, şi-ar
putea avea originea în existenta unor indivizi cu imaginaţie bogată,
dar comozi, leneşi, care nici nu-şi fac cum trebuie obligaţiile
serviciului, darămite să creeze opere de valoare. Cel mult, ei pot
distra un grup, la o petrecere.
b. Blocajele metodologice: rigiditatea tiparelor (algoritmilor) –
care închistează gândirea divergentă, creativă; fixitate funcţională
(folosirea obiectelor doar în scopul pentru care au fost create deşi ele
ar putea oferi lejer şi alte utilizări); critica prematură. Blocajele
metodologice rezultă din procedeele de gândire. Aşa e cazul rigidităţii
algoritmilor anteriori. Se numeşte algoritm o succesiune determinată
de operaţii permiţând rezolvarea unei anumite categorii de probleme.
Suntem obişnuiţi să aplicăm într-o situaţie un anume algoritm şi, deşi
nu pare a se potrivi, stăruim în a-l aplica, în loc să încercăm altceva.
De asemenea, se observă cazuri de fixitate funcţională: folosim
obiecte si uneltele potrivit funcţiei lor obişnuite şi nu ne vine în minte
să le utilizăm altfel. În această categorie de blocaje găsim, spre
exemplu, critica prematură, evidenţiata de Alex F. Obsborn (1888-
1966), unul din promotorii cultivării creativităţii. Atunci când ne gândim
la soluţionarea unei probleme complexe, spune el, sunt momente
când ne vin în minte tot felul de idei. Dacă, îndată ce apare o
sugestie, ne apucăm să discutăm critic valoarea ei, acest act
blochează venirea altor idei în conştiinţă. Şi cum prima sugestie de
obicei nu e cea mai bună, ne aflăm în impas. Când imaginaţia trece
printr-un moment de efervescenţă, să lăsăm ideile să curgă – doar să
le notăm. Numai după acest izvor de inspiraţie seacă, să trecem la
examenul analitic al fiecăreia. Osborn a intitulat acest procedeu
brainstorming. Brainstormingul poate fi utilizat şi în munca individuală,
dar el e cunoscut mai ales printr-o activitate de grup.
c. Blocaje emotive. Aşa cum se ştie, factorii afectivi au o
influenţă importantă: teama de a nu greşi, de a nu se face de râs,
poate împiedica pe cineva sa exprime şi să dezvolte un punct de
vedere neobişnuit. De asemenea, graba de a accepta prima idee este
greşită, fiindcă rareori soluţia apare de la început. Unii se
descurajează rapid, dat fiind ca munca de creaţie, de inovaţie este
dificilă şi solicită eforturi de lungă durată. Şi tendinţa exagerată de a-i
întrece pe alţii implică evitarea ideilor prea deosebite şi dăunează
procesului de creaţie.
Un educator care va reuşi să elimine din calea subiecţilor săi
aceste blocaje, să se deschidă odată cu ei spre creativitate, ieşind din
tiparele învăţământului formal va avea cea mai mare satisfacţie
sufletească atunci când, peste ani, îşi va vedea „discipolii” mari
creatori ai societăţii omeneşti.
Dezvoltarea imaginaţiei. Imaginaţia se defineşte ca fiind
capacitatea omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe
baza percepţiei lor, reprezentării lor sau ideilor acumulate
anterior. Imaginaţia intervine nu numai în activitatea artistică, ci şi în
activităţi tehnico-economice şi organizatorice. De aceea este necesar
a se găsi acele căi care favorizează dezvoltarea ei încă de la cele mai
fragede vârste.
Procesul de generare prin imaginaţie a noului implică
interacţiuni cu toate componentele sistemului psihic uman, cum ar fi:
dorinţele, aspiraţiile, profunzimea înţelegerii, orientările dominante,
trăirile profunde ale evenimentelor, experienţa proprie de viaţă,
dinamica temperamentală, într-un cuvânt, întreaga personalitate.
Se pot detaşa unele scheme operatorii sau procedee specifice
de manifestare a procesului imaginativ:
Aglutinarea constă într-o nouă organizare mentală a unor
părţi uşor de identificat şi care au aparţinut unor lucruri, fiinţe,
fenomene obişnuite etc. Acest procedeu a fost larg utilizat în
mitologie, creându-se imaginea sirenei, centaurului etc. Astăzi este
folosit în creaţia tehnică (robotul casnic, radiocasetofonul etc.)
Amplificarea şi diminuarea se referă la modificarea
proporţiilor, a dimensiunilor unei structuri iniţiale, obţinându-se un nou
efect. A fost folosită în creaţiile literare pentru copii (exemplu: Setilă,
Flămânzilă ş.a), în literatura SF (exemplu: extratereştrii) şi în tehnică,
mai ales în direcţia miniaturizării aparaturii electronice cu păstrarea
calităţilor funcţionale (exemplu: minitelevizor, minicalculator).
Multiplicarea sau omisiunea constau în modificarea
numărului de elemente structurale, păstrându-se identitatea acestora.
Un asemenea procedeu a stat şi la baza unor creaţii celebre ale lui
Brâncuşi (exemplu: „Coloana infinitului”, „Masa tăcerii”). În tehnică un
asemenea procedeu se identifică în construirea rachetei cosmice cu
mai multe trepte. Omisiunea poate fi procedeu în crearea
personajelor mitologice (cea a Ciclopului), iar în tehnică, a
autovehiculelor pe pernă magnetică.
Diviziunea şi rearanjarea pot fi aplicate independent sau în
corelaţie asupra aceloraşi elemente iniţiale. De multe ori se porneşte
de la o realitate existentă, se caută criterii noi de grupare şi, pe
aceeaşi bază, se pot face diviziuni multiple, unele dintre acestea
având corespondent în realitate, altele fiind un proiect nou (exemplu:
braţul mecanic, perceptronul etc.). Rearanjarea presupune păstrarea
elementelor unei structuri cunoscute dar dispunerea lor în alte
corelaţii. Aşa s-a procedat la construcţia unor autoturisme cu motor în
faţă sau în spate.
Adaptarea are aplicabilitate şi în artă şi în tehnică. Constă în
aplicarea unui obiect, a unui element sau a unui principiu funcţional
într-o nouă situaţie.
Substituţia constă în înlocuirea într-o structură existentă a
unui element sau a unei funcţii, a unei substanţe etc. În tehnica
modernă se fac frecvente înlocuiri ale unor materiale tradiţionale cu
altele cu calităţi superioare şi mai puţin costisitoare. De exemplu, o
mare extindere o are substituirea, prin ceramică, a unor materiale
tradiţionale în fabricarea motoarelor.
Modificarea presupune păstrarea unor elemente ale
structurilor cunoscute şi schimbarea altora, obţinându-se efecte noi.
În domeniul industriei bunurilor de larg consum se aplică, frecvent,
schimbarea formei, volumului, culorii. Botaniştii au creat laleaua
neagră prin schimbarea culorii faţă de cele ce erau creaţii ale naturii.
Schematizarea este foarte mult utilizată în proiectare
tehnică, în arhitectură, grafică etc. Esenţa acestui procedeu constă în
selecţia numai a unor însuşiri şi omiterea, cu bună ştiinţă, a celorlalte.
Schiţa-robot a unei persoane are la bază un astfel de procedeu.
Tipizarea este folosită în creaţia literară şi presupune
identificarea generalului şi apoi transpunerea lui într-un produs nou
care îmbină, în manieră autentică, generalul cu particularul. Un
personaj literar tipic, o situaţie tipică sunt produse pe baza unor astfel
de procedee fiind menţionate curent în analizele literare. În tehnică se
utilizează pentru tipizarea constructivă a produselor industriale,
tipizarea proceselor tehnologice etc.
Analogia a stat la baza multor inovaţii şi invenţii în tehnică şi
a multor descoperiri în ştiinţă. Ea are la bază identificarea unor
elemente comune şi a celor necomune la două serii de obiecte sau
fenomene, unele dintre acestea fiind bine cunoscute iar celelalte
numai parţial ştiute, dar pe baza elementelor comune putându-se
investiga şi ceea ce este încă necunoscut şi mai greu accesibil. Pe
baza unui astfel de procedeu a fost elaborat modelul cosmic al
atomului, care a permis cunoaşterea multor aspecte ale relaţiilor
dintre particulele sale elementare.
Empatia; este o transpunere imaginară în plan perceptiv,
intelectiv, afectiv, în altceva, acest altceva putând fi o altă persoană,
dar şi un obiect, un fenomen etc., facilitând descoperirea de noi
aspecte şi înţelesuri. Ea se manifestă în creaţia actoricească, dar şi în
activitatea educatorului. Manifestând empatia faţă de elevi sau
studenţi profesorul reuşeşte să înţeleagă mai bine, să găsească cea
mai accesibilă formă de predare a cunoştinţelor, să aleagă cea mai
bună formă de ajutor pe care le-o poate da.
Toate acestea pot constitui reale puncte de reper în elaborarea
unor strategii de dezvoltare a potenţialului creativ la elevi şi studenţi.
1.3. Probleme conceptuale şi factorii care contribuie

la dezvoltarea creativităţii
Formarea şi dezvoltarea potenţialului creativ este determinată

de logica formării relaţiilor fundamentale în societate: individ – familie
- colectiv – societate.
Exista trei factori care pot influenţa la reuşita dezvoltării
creativităţii:
1. Folosirea unor metode adecvate de învăţare în perioada
şcolarizării, de individualizare a personalităţii, bazate pe
dezvoltarea Eu-lui personal (individual), social şi total. Eul personal
este un concept care se referă la o componentă a personalităţii
constituită din trăsături (componente) originale, care îl deosebesc pe
individ de ceilalţi membri ai colectivităţii şi exprimă raportul de
diferenţiere între individ şi colectivitate. Deşi presupune un ansamblu
de premise biologice înnăscute, componentele originale ale individului
sunt, de asemenea, dobândite în experienţa sa socială, definit
întotdeauna în raport cu o anumită colectivitate, eul personal este
multiplu, aspectul original al acţiunii individuale reprezintă o sursă de
dezechilibrare a structurilor sociale date şi punctul de plecare al
resemnificării lor sociale şi transformării acestora (schimbării sociale).
Eul social este un concept care desemnează o componentă a
personalităţii constituită din trăsături (componente) articulate într-o
unitate relativ coerentă şi relativ stabile, comune majorităţii membrilor
unei colectivităţi şi exprimă raportul de identitate între individ şi
colectivitate. Cu toate că presupune o serie de premise biologice, nu
este înnăscut, ci dobândit în contactul direct cu colectivitatea. Întrucât
orice individ intră în astfel de contacte cu o multitudine de colectivităţi,
personalitatea sa socială este multiplă. Eul social asigură în primul
rând coeziunea, stabilitatea grupului, conservarea ordinii sociale,
reproducerea structurii sociale; el are însă şi rolul de a normaliza, de
generalizare a unui comportament şi în accepţiunea
etnometodologică de familiarizare cu un comportament original şi de
al fixa, stabiliza, obiectiva în instituţii. Cu alte cuvinte, eul social este
esenţial în schimbarea socială, el nu este disociabil de eul personal
decât în plan analitic. Orice actor social trebuie înţeles ca unitate şi
tensiune a acestor două componente: personal (individual) şi social.
Eul total este un concept care desemnează unitatea tensionată a eu-
lui social şi eu-lui personal. Întrucât această unitate este produsă şi se
actualizează în situaţii interacţionale diferite, eul complet apare în
experienţă într-o pluralitate de ipostaze, uneori contradictorii.
2. Accentuarea dezvoltării proceselor psihice individuale ale
elevilor şi studenţilor în perioada şcolarizării;
3. Folosirea adecvată a particularităţilor individual-psihologice
ale subiecţilor.
Disocierea între faptul social şi faptul individual apar ca
evidente la începutul oricărei biografii individuale. Identitatea societate
– individ este un produs al experienţei sociale a individului (al
biografiei sale sociale), experienţei în cursul căreia are loc
interiorizarea elementelor conştiinţei colective în conştiinţa
individuală. Prin aceasta, exterioritatea devine interioritate, iar
conştiinţa colectivă este simultan transcendentă şi imanentă
conştiinţei individuale. De fapt, mişcarea este dublă, dinspre societate
către individ, ca proces de interiorizare şi dinspre individ către
societate, ca proces de socializare. Vectorul acestei duble mişcări îl
constituie educaţia aflată astfel pe poziţie de termen mediatic între
faptul social şi faptul individual, între constrângerea exterioară şi
constrângerea interiorizată. Educaţia are rolul de a orienta şi
stimula evoluţia potenţelor genetice, inclusiv cele de creativitate,
permiţând realizarea naturii umane sub toate aspectele acesteia.
Omul pe care trebuie să-l realizeze educaţia în noi nu este omul aşa
cum l-a creat natura, ci omul pe care îl vrea societatea, iar ea îl vrea
aşa cum îi cere structura socială. În consecinţă, fiecărei tip de
structură socială îi corespunde un tip normalizat de educaţie. Nu
întâmplător schimbările structurale ale societăţii umane au determinat
schimbări structurale în sistemul de educaţie.
Educarea creativităţii e un proces continuu ce trebuie realizat
pe tot parcursul şcolii, având în vedere toţi factorii cognitivi,
caracteriali şi sociali. Dezvoltarea poate fi favorizata de următoarele
condiţii: existenţa în şcoală a unor laboratoare bine dotate, a unor
cercuri tehnico-ştiinţifice şi literar-artistice conduse de profesori
creativi, mediul şcolar creativ, concretizat în folosirea la lecţii şi lucrări
practice a metodelor şi procedeelor euristice. Deosebit de importante
sunt însuşirea de către elevi a unor procedee de dezvoltare a
imaginaţiei creatoare, exerciţii de creativitate, în cadrul cercurilor de
elevi, recunoaşterea şi aprecierea valorilor create de elevi, existenţa
unor relaţii de cooperare intre profesori si elevi.
Învăţarea creativă presupune existenta unui potenţial creativ
al subiectului, manifestat în: receptivitatea faţă de nou, curiozitate
ştiinţifică, nonconformism, originalitate, capacitate de elaborare,
fluenţa gândirii, gândire divergentă, imaginaţie creatoare,
inventivitate. Etapele învăţării creative sunt: punerea problemei,
imaginarea ipotezelor de rezolvare, analiza problemei, găsire soluţiei
de rezolvare, verificarea ipotezei. Învăţarea creativa se realizează
folosind învăţarea euristică prin problematizare, dialog euristic,
descoperire, modelare.
Din punct de vedere psiho-pedagogic, interesează creativitatea
ca structură psihică, care are mai multe faţete. La construirea
potenţialului creativ contribuie numeroşi factori caracterizaţi ca fiind:
a. psihologici (subiectivi); b. sociali (obiectivi) c. ereditari ; d. naturali.
Pentru psihologia creaţiei, joacă un rol deosebit de important
problema localizării funcţiilor psihice în creier, distingându-se două
orientări extreme:
- localizaţionismul îngust, care pleacă de la premisa că toate
funcţiile psihice în creier indiferent de complexitatea acestora
(gândirea, memoria, voinţa, caracterul etc.) îşi au sedii bine precizate
în creier.
- echipotenţialismul, în conformitate cu care procesele psihice,
29
nefiind materiale nu pot avea sedii precizate .
Elementele potenţiale de creativitate pot fi: expresivitatea,
flexibilitatea, fluenţa, sensibilitatea cerebrală, imaginaţia,
caracteristicile temperamentale, fenomene psihice noi pe plan
cognitiv, afectiv sau motor care au un rol important în declanşarea,
dezvoltarea şi manifestarea creativităţii.
Funcţiile creativităţii determină structura tridimensională a
creativităţii, reflectă cerinţele funcţionale ale creativităţii la nivel de
produs, proces, personalitate.
a) Funcţia socială a creativităţii determină modul de realizare
a produsului creat, stimulând şi dirijând acele comportamente ale
personalităţii semnificative din perspectiva perfecţionării raportului
cognitiv, afectiv, motivaţional asumat faţă de realitatea economică,
politică, culturală. În această accepţie, produsul creat este cu atât mai
relevant cu cât este mai extinsă şi mai profundă structurarea
posibilităţilor personalităţii de înţelegere a realităţii sociale. Funcţia
socială a creativităţii urmăreşte, însă, nu numai calitatea imediată a
produsului creat, ci şi efectele optimizante ale acestuia care au o
sferă de acţiune din ce în ce mai largă, la nivel temporal şi spaţial,
mergând chiar până la nivelul relaţiilor de macrosistem. Fiecare
societate stimulează şi reflectă un tip aparte de creativitate.
b) Funcţia psihologică a creativităţii determină modul de
realizare a procesului de creaţie, angajând toate resursele existente
la nivelul sistemului psihic uman, cu unele accente evidente care
29
Raţiu Gheorghe, Inventica,
www.actrus.ro/biblioteca/cursuri/electro/ratiu4/cuprins.htm
vizează: inteligenţa în calitate de aptitudine generală, care asigura
premiza sesizării, rezolvării, inventării de probleme şi de situaţii-
problemă; gândirea, în calitate de produs de cunoaştere logică,
proiectată multifazic, pe baza unităţii informaţional – operaţionale,
realizabilă în sens convergent, divergent; imaginaţia - în calitate de
proces de cunoaştere logică, specializat în (re)producerea noului prin
(re)combinarea informaţiilor dobândite anterior, aptitudinile speciale,
în calitate de „vectori” ai acţiunii eficiente, regulatori în anumite
domenii de activitate; atitudinile (afective, motivaţionale, caracteriale),
în calitate de „vectori” ai acţiunii eficiente, autoreglatori în orice
domeniu de activitate. Privite din perspectiva funcţionalităţii lor
creative, toate elementele sistemului psihic uman pot evolua ca
însuşiri generale ale personalităţii creatoare implicate de-a lungul
întregului proces de creaţie.
c) Funcţia pedagogică a creativităţii determină modul de
comportare a personalităţii creatoare, angajată în proiectarea unor
acţiuni educaţionale - didactice realizabile în condiţii de transformare
continuă a raporturilor subiect-obiect. Definiţia conceptului de
creativitate pedagogică presupune valorificarea deplină a
componenţelor structural-funcţionale, analizate anterior, interpretabile
şi realizabile în sens prioritar formativ. Structura creativităţii
pedagogice evidenţiază anumite caracteristici specifice, dezvoltate la
nivelul produsului creat, procesului de creaţie, personalităţii creatoare.
Factorii aptitudinali includ în sine aptitudinile speciale, nivelul
gândirii şi inteligenţei. Inteligenţa se explică ca o aptitudine asupra
căreia au fost formulate variate puncte de vedere. Există interacţiune
între creativitate şi inteligenţă. Una din definiţiile date inteligenţei face
trimitere la capacitatea individului de a se adapta la noi situaţii,
inteligenţa putând fi astfel considerată unul dintre factorii generatori ai
creativităţii. Dacă o definim ca o aptitudine generală care contribuie la
formarea capacităţilor şi adaptarea cognitivă a individului în situaţii
noi, atunci ne dăm seama că posibilităţile de gândire ocupă locul
central în această capacitate complexă, influenţate de alte funcţii
psihice.
Factorii motivaţionali, aptitudinali, temperamentali şi
caracteriali prezintă, de asemenea, o importanţă deosebită în
procesul de creaţie.
Motivaţia (mobilurile şi stimulii) pot fi un imbold de dinamizare
a creativităţii. Factorii aptitudinali dinamizează creativitatea prin
spiritul de inventivitate, pasiunea pentru noutate şi capacitate
combinatorică a ideilor convergente şi chiar divergente conducând la
nivele ridicate de performanţă în procesul de creaţie. Factorii
temperamentali şi caracteriali au, de asemenea, o influenţă
deosebită în dezvoltarea creativităţii. Predispoziţiile şi capacităţile
creative nu sunt suficiente pentru ca cineva să devină inventator sau
creator de artă. Pentru aceasta este nevoie să existe o motivaţie, o
dorinţă, o aspiraţie creatoare. Adevăraţii creatori devin animaţi de
sentimente trainice, chiar de veritabile pasiuni care le domină
preocupările, aspiraţiile de fiecare zi. Succesele le cauzează emoţii
puternice intensificând obsesiile lor creatoare. Pentru a crea se cere o
voinţă fermă, perseverenţă, depunerea îndelungatelor eforturi. Cine
se descurajează uşor şi nu e capabil sa dea piept cu greutăţile nu
poate ajunge la realizări notabile. Nici în artă, nimeni, chiar marile
talente, n-au creat nimic remarcabil fără o luptă îndârjită pentru
îmbogăţirea mijlocului de expresie, armonia culorilor etc.
Creativitatea ca trăsătura general – umană poate să se
manifeste în decursul vieţii personalităţii în mod spontan, întâmplător.
Se are în vedere că este posibil contactul, „întâlnirea” spontană a
personalităţii cu obiectul şi acţiunea social - adecvată ei sau
corespunzătoare tipului specific de dispoziţie creativă. Însă acest
contact poate sau nu poate avea loc.
Factorii dezvoltării psihice pot fi: externi şi interni.
Factorii interni pot fi de natură biologică, ereditară şi
psihosocială: ereditatea, trăsăturile psihosociale ale personalităţii
(calităţi ale proceselor psihice, trebuinţe şi motive interne ale acţiunii),
apoi experienţa personală nemijlocită şi concretă dobândită de fiinţa
umană în cursul evoluţiei sale.
Factorii externi sunt mediul şi educaţie fiind alcătuiţi din
ansamblul condiţiilor ale elementelor şi forţelor tuturor influenţelor
care se exercită din exterior în scopul formării şi dezvoltării
personalităţii.
In procesul dezvoltării psihice, elementele celor două grupe de
factori se intercondiţionează, creează o anumită fuziune, o
întrepătrundere care sporeşte potenţialul existent al individului şi
determină o permanentă restructurare a formelor de reacţie, realizând
schimbări continue, imperceptibile, dar care se acumulează în
întreaga structură a vieţii psihice. Pe parcursul activităţii, factorii
interni şi externi se integrează în sisteme funcţionale unitare, dând
naştere unor produse şi structuri operaţionali cu calităţi noi şi cu
eficienţă sporită.
Aşa cum s-a specificat, creativitatea - este o capacitate
(proprietate, dimensiune) complexă şi fundamentală a personalităţii,
care sprijinindu-se pe date sau produse anterioare, în îmbinarea cu
investigaţii şi date noi, produce ceva nou, original, de valoare si
eficienţă ştiinţifică şi social-utilă, ca rezultat al influenţelor şi relaţiilor
factorilor subiectivi si obiectivi – a posibilităţilor (şi calităţilor)
persoanei şi a condiţiilor ambientale ale mediului socio-cultural.
Ea poate fi considerată şi ca aptitudine, dispoziţie a intelectului
de a elabora idei, teorii, modele noi originale. Gândirea ca fiind
facultatea superioară a creierului omenesc care reflectă în mod
generalizat realitatea obiectivă prin noţiuni, judecăţi, teorii etc.
este o capacitate de prim ordin a personalităţii – există ca gândire
umană numai prin creativitate. Deci, gândirea este procesul cognitiv
cel mai important, fiind apreciat îndeosebi prin creativitate.
Cu toate ca gândirea trebuie înţeleasă ca un proces unitar,
exista faze în care predomina gândirea cognitiv-reproductivă,
gândirea convergentă şi respectiv gândirea combinativ-creativă,
gândirea divergentă. Gândirea convergentă presupune
concentrarea spre elaborarea unui răspuns unic, singurul existent şi
la care se ajunge prin eliminarea treptată a celorlalte răspunsuri
posibile, înaintând printr-un culoar tot mai îngustat de restricţii.
Gândirea convergentă generează o informaţie nouă din informaţii
date şi ca urmare a numeroaselor restricţii, prin evaluări continue,
problema este riguros structurată iar răspunsul – output-ul este unic,
determinat riguros şi fără greş.
Dominată de referinţa logică, bazată pe un sistem închegat de
cunoştinţe în domeniu, gândirea convergenta, confundată de cele mai
multe ori cu însăşi inteligenţa umană, folosind elemente şi legi
cunoscute nu poate să ducă decât la rezultate unice, dar tot
cunoscute.
Guilford scoate în evidenţă faptul că cel mai important grup de
factori creativi este sintetizat în gândirea divergentă, caracterizată prin
fluenţă, flexibilitate şi originalitate.
Gândirea divergentă asigură producerea dintr-un grup de
informaţii date nu a unui răspuns unic ci a mai multor soluţii iar
restricţiile fiind puţine, este posibilă apariţia unor răspunsuri originale,
dar nu totdeauna viabile şi sigure.
In general, întregul sistem de învăţământ, solicitând din partea
elevului sau studentului, răspunsuri unice, cultivă practic în
exclusivitate gândirea convergentă, solicitând dominant emisfera
stânga a creierului, care devine deosebit de antrenata si apta de a
răspunde la solicitări, în timp ce gândirea divergentă, localizată în
emisfera dreaptă, este rar solicitată, capacităţile creatoare fiind ca
atare puţin dezvoltate.
Testele asupra capacităţi de gândire convergenta, denumite
impropriu - teste de inteligenţă, precum şi cele asupra capacităţii de
gândire divergentă, denumite de asemenea, impropriu teste de
creativitate au demonstrat ca cei mai capabili elevi sub aspectul
gândirii convergente – comprehensiv - reproductive nu se corelează
cu cei mai apţi pentru gândirea divergentă – combinativ – creativă dar
că rezultatele la învăţătură sunt comparabile, cu toate că elevii
convergenţi fiind mai comozi pentru profesori, sunt mai bine apreciaţi.
Creativitatea, în afară de faptul că este o capacitate şi
aptitudine (dispoziţie) a personalităţii, a intelectului, este în acelaşi
timp, un produs şi un proces. Este un produs pentru că se
dobândeşte ca realitate de a realiza ceva nou (idee, teorie, model,
metodă, tehnologie etc.) prin activitate, prin experienţă, necesitând
foarte multă muncă.
În ce priveşte factorii creativităţii, se poate vorbi, mai întâi, de
aptitudini pentru creaţie. Există anumite structuri cerebrale, pe care
nu le cunoaştem, care favorizează imaginaţia, ele creând predispoziţii
de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, noi idei. Totuşi e
nevoie de intervenţia mediului, a experienţei pentru ca ele să dea
naştere la ceea ce numim talent. Elementele esenţiale prin care se
poate constata existenţa creativităţii sunt: flexibilitatea, noutatea şi
originalitatea, fluenţa, senzitivitatea (sensibilitatea senzorială),
ingeniozitatea, expresivitatea.
Viaţa, în toate domeniile ei, necesită faptul ca aproape fiecare
individ să realizeze unele operaţii noi, ca urmare a unor combinări şi
recombinări, asocieri etc., a datelor elementelor existente, care se
obiectivează în anumite soluţii (metode etc.) utile şi mai eficiente – de
exemplu o inovaţie care reprezintă unele elemente de creativitate.
Creativitatea se poate manifesta în toate domeniile cunoaşterii
şi vieţii sociale: ştiinţifică, tehnică, economică, artistică, organizatorică
(management), pedagogică etc.
Fiecare individ posedă o doză de creativitate care poate fi
cunoscută, măsurată şi stimulată prin evaluarea produselor procesului
de creaţie. Elementele esenţiale prin care se poate constata existenţa
creativităţii sunt: flexibilitatea, noutatea şi originalitatea, fluenţa,
senzitivitatea (sensibilitatea senzorială), ingeniozitatea, expresivitatea
manifestate în procesul de creaţie.
Creativitatea ca rezultat al stimulării şi activităţii înseamnă
acumulări de capacităţi, abilităţi şi posibilităţi de realizare a ceva nou,
original, în plan ideal – abstract ca şi, după caz, în plan practic, deci
inventivitatea ideatică şi practică. Mulţi psihologi afirmă că la naştere
copilul posedă doar o anumita potenţialitate creativă. Ulterior, în
procesul educaţiei şi activităţii, al rezolvării unor probleme ridicate de
viaţă, sporeşte potenţialitatea menţionată, desigur, în funcţie de
dezvoltarea şi manifestarea factorilor intelectuali, aptitudinali,
caracteriali şi de mediu, dezvoltându-se alte niveluri ale creativităţii –
cum sunt originalitatea şi inventivitatea.
Pentru a asigura progresul uman şi bunăstarea materială şi
spirituală a oamenilor este nevoie de multă creativitate, de depistarea,
stimularea şi de finalizarea ei în inventivitate ideatică şi practică, în
toate domeniile. Trebuie cunoscut, stimulat şi valorificat acest
potenţial.
Creativitatea se poate manifesta în toate etapele de vârstă, pe
tot parcursul vieţii, însă vârsta cea mai productivă în creativitate este
între 25-40 ani.
Factorii creativităţii au asemănări cu cei ai învăţării eficiente.
Au fost studiaţi de numeroşi psihologi. Pe lângă coeficientul de
inteligenţă, un rol important în creativitate îl au factorii: ereditatea,
capacităţile intelectuale, aptitudinile, caracterul, mediul socio-cultural,
efortul susţinut de pregătire şi investigaţie şi altele.
Analizând actul creator în evoluţia sa, de la formele cele mai
simple şi până la creaţia superioară, Irving A. Taylor (1914-1983)
deosebea patru nivele:
a. Creaţia expresivă e cea mai simplă formă de creativitate
identificată în desenele libere şi spontane ale copiilor, constituind
premisa de dezvoltare, în procesul educaţiei, a celorlalte forme ale
creaţiei. Ea poate fi stimulată din perioada preşcolară prin jocuri de
creaţie, desene libere şi povestiri din imaginaţie, apreciindu-i pe copii,
însă fără critici, pentru a nu le frâna spontaneitatea.
b. Creaţia productivă se caracterizează prin restrângerea
jocului liber al imaginaţiei şi îmbunătăţirea tehnicii de lucru, deşi
produsele realizate se deosebesc prea puţin de cele obişnuite. La
acest nivel importantă este învăţarea creativă din şcoală, folosind
metode de descoperire şi invenţie, apoi lărgirea orizontului de
cunoştinţe, îmbogăţirea experienţei şi însuşirea tehnicilor de
creativitate.
c. Creaţia inventivă se realizează prin invenţie şi
descoperirea unor corelaţii noi, originale.
d. Creaţia inovatoare presupune transformări fundamentale
în concepţii, principii sau metode de lucru în domeniul ştiinţei sau
artei.
30
După alte surse , se consideră cinci niveluri ale creativităţii:
a. expresivă - denotă perspicacitate şi este manifestată prin
soluţii mai eficiente de producţie, cu valenţe de perspicacitate şi ca
urmare a unor mai multe eficienţe de productivitate etc.;
b. productivă - se manifestă prin soluţii mai eficiente de
producţie, ca urmare a unor combinări şi recombinări, asocieri de date
şi soluţii existente, cunoscute;
c. inovativă - legată de cea expresivă şi productivă, însă
aduce o soluţie nouă care sporeşte simţitor productivitatea;
d. inventivă - constă în depăşirea calităţii şi performanţelor
creaţiei productive şi inovatoare în baza unei gândiri noi, produce o
idee, soluţie, tehnologii noi, originale ce dinamizează progresul
teoretic sau practic într-un anumit domeniu. Invenţiile reprezintă
inteligenţa creativă de specialitate valoroasă atât pentru individ cât şi
pentru umanitate;
e. emergentă – reprezintă capacitatea de face conexiune de
idei, teorii, soluţii, tehnologii, etc. cu caracter de invenţii sau
descoperiri excepţionale, care revoluţionează diversele domenii ale
cunoaşterii sau practicii - chimie, medicina, biologie, matematica,
literatura, economie, artă plastică, tehnică, etc.
Emergenţa este definită ca fiind capacitatea umană de a
face conexiuni de idei, teorii, soluţii, tehnologii, etc., pe baza
principiului inseparabilităţii din fizica cuantică, cu caracter de
30
Sternberg Robert, Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005.
invenţii sau descoperiri excepţionale, care revoluţionează
diversele domenii ştiinţifice dar, mai ales, tehnice. Prin gândire
emergentă se obţine “apariţia naturală” a unui fenomen neprevăzut
sau neplanificat, dar care trebuie totuşi întâmpinat cu o anume
deschidere şi disponibilitate. În abordarea sistemică, este vorba de o
strategie care are la bază încrederea în sine şi în mediul ambiant,
însoţită de o atitudine „relaxată”, în opoziţiei cu strategiile mai
voluntariste. În consecinţă, o abordare „emergentă” este contrară sau
opusă unei programări sau unei planificări bazate numai pe o
atitudine de control ce ar favoriza o previzibilitate.
În desfăşurarea procesului creativ sunt remarcate anumite
etape interdependente, astfel: preparaţia (pregătirea) creativitatea nu
porneşte de la un loc gol, de la nimic, ea se bazează pe un fond
ideatic şi acţional aperceptiv, ea înseamnă şi învăţare (pregătire)
nouă, prin documentare şi experimentare (analize, raţionamente,
sinteze, calcule, prelucrări, formulare de ipoteze „modele”, de date noi
etc.), care se restructurează cu cele aperceptive; incubaţia
(dezvoltarea ,,naturală”) asocieri, disocieri, combinări, recombinări,
restructurări de date, structuri, modele etc. În mod inconştient,
subconştient, preconştient şi conştient, care creează datele, ideile,
structurile, modelele, soluţiile noi, etc., cu asigurarea condiţiilor
interne şi externe; inspiraţia (iluminarea): apariţia bruscă a noului, a
creaţiei, a noilor idei, modele, sisteme, structuri, teorii, tehnologii etc.,
în mod inconştient, subconştient, preconştient (în vise) şi conştient;
verificarea (controlul) creaţia fiind un rezultat al factorilor subiectivi şi
obiectivi are nevoie de controlul veridicităţii, autenticităţii valorii,
aplicabilităţii şi eficienţei în plan teoretic şi aplicativ. Acest control,
făcut adesea prin experimentări pe staţii pilot (clase, eşantioane etc.),
înlătură probabilele erori sau neconcordanţe cu cerinţele reale,
evitând cheltuielile neeconomice sau eşecurile în condiţiile
generalizării creaţiilor.
Există interacţiune între creativitate, inteligenţă, randament
(preşcolar, şcolar), conţinutul învăţământului şi rezultatele învăţării.
Cercetarea şi viaţa au arătat ca atunci când inteligenţa este
îmbinată cu eforturile de învăţare, de aflare (căutare), creativitatea are
un rol foarte important.
1.4. Motivaţia creativităţii
Motivaţia este un concept fundamental în psihologie şi, în

genere în ştiinţele acţiunii umane, exprimând faptul că la baza
conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri –
trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri – care susţin
realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini. Mobilurile enumerate
reprezintă condiţii interne, interpuse între stimulii mediului şi reacţiile
organismului, mediind, cerând, întreţinând un comportament sau altul.
Motivaţia se restructurează şi se ajustează continuu, în concordanţă
cu funcţia psihică pe care o serveşte, incluzând în componenţa sa o
multitudine de variabile fiziologice, psihologice şi socio-culturale.
Având în vedere acestea, motivaţia apare ca factor integrator
şi explicativ al celor mai variate fenomene psihosociale: statusuri şi
roluri, aspiraţii şi performanţe, relaţii interpersonale, a diverselor
fenomene de grup (coeziunea, conformismul, autoritatea, influenţa,
prestigiul, etc.).
Motivaţia constituie temeiul comportamentelor şi activităţilor pe
care le prestează indivizii în cadrul grupului în funcţie de specificul
solicitărilor ce decurg dintr-o categorie sau alta de relaţii funcţionale
(relaţii dintre subiect şi sarcinile activităţii). În cazul relaţiilor de
muncă, problema motivaţiei se pune în legătură cu sensul şi raţiunea
atribuită de individ rolului său profesional. În funcţie de modul în care
se realizează valorizarea socială a muncii (felul cum este privită,
înţeleasă şi practicată munca) şi de contextul social, se realizează şi
motivaţia celui care munceşte.
Motivaţia se bazează pe trebuinţe, acestea fiind substratul
cauzal imediat al celor mai diferite activităţi şi comportamente
interumane. Motivul nu apare ca derivat al unei trebuinţe singulare, ci
ca expresie a modului în care acestea interacţionează în sistem.
Forma cea mai înaltă a motivaţiei este motivaţia internă, care apare
atunci când rolul profesional cu care interacţionează subiectul devine
el însuşi o necesitate. O astfel de motivaţie condensează în sine
trebuinţa de activitate a subiectului, valorizarea socială pozitivă a
activităţii acestuia şi conştientizarea importanţei sociale a activităţii
desfăşurate.
Modificările apărute în cadrul sistemului de trebuinţe al
individului influenţează profund gradul de motivare al acestuia;
această mişcare e punctată adesea de contradicţii decurgând din
dualitatea modului de formare a motivaţiei ca rezultat al sistemului de
trebuinţe individuale şi a dependenţei de succesiunea gradelor de
angajare în lucru al fiecărui nivel de trebuinţe.
Având în vedere dinamica sistemului trebuinţelor individului,
motivaţia ne permite să înţelegem o serie de fenomene psihosociale
deosebit de semnificative sub aspect practic, ca de exemplu:
alegerea profesiei, integrarea în muncă, evoluţia socio-profesională a
individului. Între motivaţie, activitate şi conduită se instituie un ciclu
funcţional care, pentru cazurile menţionate, ar avea următoarea
componenţă: alegerea profesiunii în funcţie de cea mai puternică
trebuinţă nesatisfăcută în contextul respectiv; exercitarea profesiunii
alese; satisfacerea trebuinţei iniţiale care, treptat, încetează să-l mai
motiveze pe individ; intrarea în funcţiune a noi trebuinţe, care fie se
creează în decursul exercitării profesiei, fie existau anterior şi sunt
reactualizate. Procesul continuă, soldându-se finalmente cu legarea
tot mai strânsă a individului de profesie; există, însă, şi posibilitatea
ca datorită stagnării sau regresiunii în plan motivaţional să apară
efecte contrare: insatisfacţie, slabă integrare, tendinţa de părăsire a
locului de muncă.
Cercetările practice au evidenţiat faptul că la nivelul grupului,
trebuinţele şi motivaţiile individuale se subordonează în mai mare sau
mai mică măsură trebuinţelor de grup, indivizii tinzând să-şi plaseze
aspiraţiile şi performanţele în jurul mediei grupului, care exercită o
influenţă normativă, reglatorie.
Pentru subiectul care ne interesează, teoreticienii creativităţii
au căutat răspuns la întrebarea: Care este forţa motoare a
creativităţii ? şi au ajuns la un răspuns cu formulare complexă
cuprinzând diferite aspecte motivaţionale sistematizate apoi pe două
categorii: motivaţii intrinsece şi motivaţii extrinsece, bazate
ambele pe tradiţia psihodinamică. Multe din aceste teorii prezentau
comportamentul creativ ca pe o modalitate de a reduce tensiunea
creată de alte dorinţe, care sunt inacceptabile.
„Motivaţia intrinsecă e definită ca motivaţia pentru
angajarea într-o activitate în primul rând de dragul acesteia,
deoarece persoana respectivă consideră că acea activitate este
interesantă, îi aduce satisfacţie sau o stimulează intens; este
caracterizată de concentrarea asupra stimulării şi a delectării
produse de munca însăşi. În opoziţie cu ea, motivaţia extrinsecă
este definită ca motivaţia pentru angajarea într-o activitate mai
ales pentru a ajunge la un scop exterior muncii însăşi, cum ar fi
obţinerea unei recompense râvnite, câştigarea unei competiţii
sau îndeplinirea unei cerinţe; este caracterizată de concentrarea
asupra recompensei externe, a recunoaşterii externe şi a
31
orientării externe a muncii” .
Cu alte cuvinte, motivaţia poate fi definită ca fiind procesul
instinctiv şi raţional care apare la un individ atunci când caută să-şi
satisfacă anumite nevoi şi dorinţe intrinseci sau extrinseci. Intr-un
sens mai larg, motivaţia înglobează nevoi, interese, intenţii, tendinţe,
idealuri, care stau la baza condiţiei umane şi care susţin realizarea
anumitor acţiuni, fapte, atitudini.
Motivaţia intrinsecă este o stare interioara, o dorinţă
puternică, o forţă ce pune în mişcare un individ în vederea atingerii
unui anumit obiectiv. Ea este cauzată de o motivaţie interioară greu
de explicat. Unele exemple extreme ne conving, cred, de adevărul
acestei afirmaţii. Wolfgang Amadeus Mozart (1756 - 1791) a creat o
operă impresionantă şi a avut o activitate interpretativă deosebită fără
a face nici un fel de studii organizate. Motivaţia că a studiat cu tatăl
său, un compozitor şi interpret bun, nu convinge formarea sa pentru o
asemenea creaţie. Thomas Alva Edison (1847- 1931) unul din marii
inventatori ai omenirii a absolvit numai două clase primare. George
31
Sternberg Robert, Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005, p.231.
Boole, (1815 –1864), British mathematician and philosopher, a creat o
algebră şi o logică care îi poartă numele; a absolvit numai patru clase
primare la o şcoală pentru săraci. Sunt, desigur, şi alte exemple.
Aot
Autorealizare
Stimă
Apartenenţă
Siguranţă
Fiziologice
Fig.4.1. Piramida preferinţelor umane după Abraham Maslow

Tabelul 4.1
Conţinutul preferinţelor umane după Abraham Maslow
Categoriile nevoilor Acţiuni pentru

Elemente caracteristice
umane satisfacerea lor
Nevoi fiziologice Aer, apă, hrană, Salariu adecvat, mese
adăpost, îmbrăcăminte gratuite, prime pentru
îmbrăcăminte, locuinţe ale
întreprinderii
Nevoi de siguranţă Stabilitate, evitarea Salariu garantat, asigurări
(securitatea situaţiilor stresante, medicale, asigurări sociale
persoanei) pace (pensii, şomaj), siguranţa
postului
Nevoile de Prietenie, afecţiune, Sponsorizarea echipelor
apartenenţă relaţii cu alţii, acceptare artistice şi sportive, prietenii
profesionale, petreceri,
de către grup aniversări la serviciu, permiterea
activităţii unor grupuri informale
Nevoile de stimă Autostimă, Promovări, preţuire în
(Ego Status) recunoaştere, respect public, simboluri de statut,
birou separat
Nevoia de Realizarea potenţialului Oportunităţi de realizare,
autorealizare (A fi personal, independenţă,
ceea ce eşti capabil creativitate, autoexprimare,
încurajarea creativităţii,
să devii) curiozitate intelectuală susţinerea inovării
Pentru motivaţia extrinsecă există mai multe teorii dintre care
32
considerăm că aceea a psihologului american Abraham Maslow
(1908-1970) merită a fi menţionată şi luată în considerare. Conform
lui Abraham Maslow, indivizii sunt motivaţi de nevoile de rang inferior
32
Abraham H. Maslow, Motivation and Personality, 1970, New Port Richey, FL, U.S.A
pana in momentul în care acestea sunt satisfăcute, după care
acestea încetează să mai motiveze şi începe să se manifeste tendinţa
spre nevoile de rang superior, conform piramidei preferinţelor,
prezentată în figura 4.1. Conţinutul categoriilor preferinţelor se
prezintă în tabelul 4.1.
Satisfacerea relativă a unei nevoi, care se întâmplă pentru cei
mai mulţi indivizi, transferă o anumita doză de insatisfacţie nivelului
superior, următor de nevoi.
Pentru motivaţia extrinsecă sunt suficiente exemple în jurul
nostru, argumentate de diversele norme de promovare profesională.
1.4.1. Motivaţia psihosocială a acţiunii umane ca formă

de motivaţie extrinsecă a creativităţii
Acţiunile umane sunt determinate de „interese personale”. Prin

interes se înţelege cauza lăuntrică a unei străduinţe în general şi,
îndeosebi, al unui act de voinţă influenţat de relaţiile dintre individ şi
societate. Se consideră astfel că acţiunea umană, inclusiv cea în
domeniul creativităţii, este condiţionată de doi factori: unul interior
determinat de capacitatea intelectuală a individului şi unul exterior
determinat de relaţiile sociale ale individului cu mediul înconjurător.
Puterea extraordinară a tehnicii a schimbat întreaga viaţă
umană. Dominaţia tehnici înseamnă sfârşitul erei telurice. Mediul
organic natural al omului; pământul, plantele, animalele etc., poate fi
distrus de tehnică.
Din punct de vedere psihosocial, motivaţia acţiunii umane în
procesul creaţiei noului se supune dorinţei individualităţilor de
„recunoaştere”.
Acţiunea umană spre creativitate poate fi explicată şi ca o
îmbinare a dorinţei cu raţiunea: dorinţa îi împinge pe oameni să caute
lucruri din afara lor, în timp ce raţiunea sau calculul arată calea optimă de
a le obţine. Dar, în plus, fiinţele omeneşti caută recunoaşterea propriilor
lor valori sau a celei a oamenilor, lucrurilor sau principiilor pe care ei le
investesc cu valoare. Tendinţa de a-şi acorda o anumită valoare şi de a
cere recunoaşterea acelei valori se regăseşte în ziua de azi în ceea ce
am putea numi, în limbaj obişnuit, «respect de sine». Tendinţa de a nutri
respect pentru sine îşi are originea în acea parte a sufletului numită
thymus. Ea este un fel de simţ uman înnăscut pentru dreptate. Oamenii
consideră că ei au o anumită valoare, iar atunci când alţii îi subestimează,
ei au acel sentiment al mâniei. Invers, atunci când ei nu se ridică la nivelul
sentimentului pe care îl au asupra propriei valori, ei au sentimentul de
ruşine, iar atunci când sunt evaluaţi corect, conform valorii lor, ei au
sentimentul de mândrie. Dorinţa de recunoaştere şi sentimentele de
mânie, ruşine şi mândrie care o însoţesc sunt părţi ale personalităţii
umane care au o importanţă decisivă pentru viaţa socială.
Cercetătorii cei mai importanţi ai acestor fenomene sociale, cu
tentă psihologică şi sociologică, sunt de acord în a recunoaşte că
individul – şi deci conştiinţa de sine – e o apariţie relativ târzie, fiind
un produs al societăţilor înaintate. Conştiinţa de sine apare odată cu
dezvoltarea şi evoluţia societăţii. Conştiinţa nu este posibilă decât în
societăţi mai înaintate, când individul este diferenţiat de restul
colectivităţii şi îşi compară, prin contrast, conduita lui cu a celorlalţi
membrii ai grupului.
Conform consideraţiilor făcute de Hegel, dorinţa de a fi
recunoscut ca o fiinţă omenească demnă l-a împins pe om, la începutul
istoriei, într-o bătălie sângeroasă, pe viaţă şi pe moarte, de dragul
prestigiului. Rezultatul acestei bătălii a fost o împărţire a societăţii
omeneşti într-o clasă a stăpânilor, care erau dispuşi să-şi rişte viaţa, şi
o clasă de sclavi, care cedau în faţa spaimei lor fireşti de moarte. Dar
relaţia dintre stăpân şi sclav, care a luat o mulţime de forme în toate
societăţile aristocratice inegale care au caracterizat cea mai mare parte
a istoriei umane, nu a reuşit în final să satisfacă nici dorinţa de
recunoaştere a stăpânilor, nici pe cea a sclavilor. Sclavul, desigur, nu
era recunoscut sub nici o formă ca o fiinţă omenească. Dar nici
recunoaşterea de care se bucura stăpânul nu era satisfăcătoare, pentru
că el nu era recunoscut de alţi stăpâni, ci de sclavi, a căror umanitate
nu era deplină. Insatisfacţia recunoaşterii incomplete exista în
societăţile aristocratice, constituind o «contradicţie» care a dus la
generarea în continuare a altor stadii ale istoriei.
Nietzsche Friedrich (1844-1900) consideră că ceea ce l-a
33
motivat pe om să acţioneze a fost voinţa de putere . Pornind de la
ipoteza voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală,
care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor
şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a efectelor
acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între
morala slabilor şi cea a celor puternici. În concepţia lui, mila,
altruismul, toate valorile umanitare, sunt de fapt valori prin care omul
se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi
a se convinge de propria sa superioritate. Astfel, conceptul de „voinţă
de putere” joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în
care este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru
înţelegerea lumii, afirmând: "esenţa cea mai intimă a existenţei este
voinţa de putere". Voinţa de putere este analizată ca relaţie internă a
unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, şi
nu numai ca dezvoltare a unei forţe. Această concepţie permite
depăşirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli şi a
speranţei într-o lume de dincolo, acceptarea vieţii în ceea ce
comportă ea ca aspiraţie spre putere. Astfel, contrar falselor
interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om
33
Nietzsche Friedrich, Voinţa de putere, Oradea - Bihor, Editura Aion, 1999
atotputernic fizic şi intelectual, ci reprezintă o tendinţă în evoluţie,
aşteptată şi dorită de om. Omul reprezintă un lucru ce trebuie depăşit,
este o punte şi nu scop (parabola acrobatului din Aşa grăit-a
34
Zarathustra ).
Spre deosebire de Schopenhauer Arthur (1788-1860) care în
35
Lumea ca voinţă şi reprezentare dezvoltă un punct de vedere
original asupra fiziologiei percepţiei concretizat prin a sublinia că viaţa
este inerentă voinţei şi voim pentru că voim, voinţa ne-având nici
scop, nici limite, Nietzsche Friedrich specifică ca scop a voinţei -
puterea. După Schopenhauer, lumea exterioară există numai în
măsura în care este percepută şi prezentă în conştiinţa omului, deci
ca reprezentare. Schopenhauer susţine că voinţa stă la baza
reprezentării lumii şi acţiunii umane, având o puternică forţă lipsită de
raţiune şi de scop. Consideră că lumea şi istoria sunt lipsite de sens şi
de o ţintă finală şi ca atare, voinţa stă nu numai la baza acţiunilor
omului, ci determină întreaga realitate, organică sau anorganică.
Concepţia lui Nietzsche Friedrich despre voinţa de putere, ca
specific a umanităţii, este luată în seamă la justificarea acţiunilor
umane de mulţi reprezentanţi ai psihologiei şi sociologiei moderne.
Menţionăm, spre exemplu, aprecierile reputatului sociolog Bertrand
de Jouvenel care scrie: „Progresul tehnic este esenţialmente o
manifestare a puterii umane, o ocazie pentru om de a se admira
pe el însuşi, de a practica acea autolatrie ce tinde din ce în ce
36
mai mult să devină religia societăţii industriale” . Şi mai departe
spicuim: „Dacă încercăm să îmbrăţişăm într-o singură privire
progresul tehnic al popoarelor occidentale de la sfârşitul evului
mediu, ceea ce apare cu claritate este creşterea puterii
umane”(p.57). „Cei care în secolul al XV-lea au perfecţionat, au
mânuit sau au comanditat caravela, nicidecum nu aveau în
vedere o mai mare bunăstare a populaţiilor: acelaşi lucru este
valabil pentru cei care în zilele noastre perfecţionează, pun la
punct sau comanditează vehiculele interplanetare” (p.58) şi „Dacă
spiritul progresului tehnic este privit ca o variantă a spiritului de
cucerire, multe fenomene se explică”(p.59) etc.
Dar oare nu este clară voinţa de putere atunci când acest
cuvânt are cea mai mare frecvenţă de apariţie în discursurile
politicienilor: „putere”, „mare putere”, „superputere” etc. ?
Giacomo Leopardi (1798-1837) scrie: „De multe ori, ba chiar
cel mai adesea, dorinţa de glorie este luată drept dragoste de
patrie. De pildă, pe seama acesteia din urmă este pusă
neclintirea grecilor la Termopile[…]. Marele imbold al popoarelor
34
Nietzsche Friedrich, Aşa grăit-a Zarathustra, Bucureşti, Edinter, 1991.
35
Schopenhauer Arthur, Lumea ca voinţă şi reprezentare, Iaşi, Editura
Moldova, 1995.
36
Bertrand de Jouvenel, Progresul în om, Bucureşti, Editura Politică, 1972, p.55.
antice era pe de o parte gloria promisă celui ce se jertfeşte
pentru patrie, pe de altă parte ruşinea aceluia care refuza să se
jertfească; de aceea, precum mahomedanii se expun morţii, sau
chiar o caută, în speranţa paradisului care, după credinţa lor, îi
urmează, tot astfel anticii, în speranţa şi chiar certitudinea
gloriei, căutau moartea suferinţa etc. şi este evident că, făcând
astfel, ei erau însufleţiţi de iubirea de sine, nu de cea de patrie,
de vreme ce îşi căutau moartea uneori chiar atunci când aceasta
37
nu era nici necesară nici utilă” .
Rezultă că din punct de vedere psihosocial omul
acţionează motivat de voinţa de afirmare faţă de semeni şi voinţa
de putere. Stimularea managerială a acestor persoane, cu chemare
interioară deosebită spre creaţie, se poate face mai ales prin
satisfacerea condiţiilor de manifestare creativă a lor.
1.4.2. Motivaţia organizaţională a acţiunii umane pentru

dezvoltarea extrinsecă a creativităţii
Motivaţia este procesul instinctiv şi raţional care apare la un

individ atunci când caută să-şi satisfacă anumite nevoi şi dorinţe. Într-
un sens mai larg, motivaţia înglobează nevoi, interese, intenţii,
tendinţe, idealuri, care stau la baza condiţiei umane şi care susţin
realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini. Motivaţia este o stare
interioară, o dorinţă puternică, o forţă ce pune în mişcare un individ în
vederea atingerii unui anumit obiectiv. Într-o organizaţie, managerii
trebuie să cunoască ce determină comportamentul oamenilor, ţelul şi
personalitatea lor. Foarte important este ca managerul sa aibă în
vedere felul în care oamenii din organizaţie se comportă realmente şi
nu felul în care ar dori el să se comporte.
Motivaţia joacă un rol foarte important în calea atingerii
performanţei, deoarece performanţa într-o organizaţie poate fi
exprimată astfel:
Performanţa = Abilităţi x Motivaţie x Rolul individului în
organizaţie.
Motivarea cu succes a salariaţilor se bazează mai mult pe o
filosofie managerială decât pe aplicarea unei tehnici date. Un
manager de succes creează un climat în care salariaţii pot aplica ei
înşişi voinţa de a creste productivitatea şi performanţele lor.
Legătura dintre teoria motivaţională şi practica managerială
este determinantă pentru reuşita în management. Oamenii sunt cea
mai importantă categorie de active dintr-o organizaţie şi totodată,
singurul activ care poate să acţioneze împotriva scopurilor
37
Giacomo Leopardi, Scrisori, însemnări, cugetări, Bucureşti, Editura Univers,
1974, p.271.
organizaţiei. Drept urmare, efortul de a cunoaşte mecanismele care
stau la baza comportamentelor salariaţilor nu este greu de înţeles.
Motivarea este metoda prin care un manager îi determină pe
angajaţi să-şi stabilească o poziţie cât mai aproape de maxim.
Funcţia de motivare are drept scop stimularea angajaţilor în obţinerea
de performanţe şi recunoaşterea faptului că indivizii sunt unici şi că
tehnicile motivaţionale trebuie să corespundă fiecărui individ.
Cuprinde următoarele activităţi: evaluarea performanţelor,
recompensa, analiza, proiectarea şi reproiectarea posturilor.
După Larousse „Motivarea este o modificare psihologică şi
fiziologică care se produce în fiinţa umană ori de câte ori apare o
nevoie; pentru satisfacerea acelei nevoi, individul adoptă un
comportament care vizează refacerea echilibrului psihologic şi
fiziologic”.
În cadrul organizaţiilor, motivaţia poate fi individuală sau
colectivă cu unele particularizări pentru compartimentele de creaţie.
Motivaţia individuală este maximă atunci când subordonatul este
conştient de propria lui valoare, lucrează în cadrul unei structuri care
îl solicită şi îi pune în valoare abilităţile. De aceea, managerul are un
rol important în motivarea acestei categorii profesionale care
contribuie la creşterea eficienţei activităţii organizaţionale, prin creaţii
care determină această eficienţă.
Performanţa este în funcţie de produsul dintre nivelul abilităţilor
şi motivaţie. Evaluarea performanţelor urmăreşte crearea unor
sisteme motivaţionale de apreciere a angajaţilor. Este necesară din
următoarele motive: Permite persoanei sa identifice domeniile în care
are deficienţe pe care trebuie să le depăşească, evaluează contribuţia
unei persoane în vederea stabilirii unei recompense, a promovării,
etc.
Motivaţia angajaţilor constituie o necesitate importantă pentru
buna funcţionare a unei unităţi organizaţionale şi constituie o
componentă corespunzătoare a procesului de management. Vechea
credinţă, care se mai manifestă şi astăzi că dacă plăteşti oamenii în
mod corespunzător ei vor fi motivaţi nu mai este unica cerinţă de bun
manageriat; oamenii nu se simt satisfăcuţi din toate punctele de
vedere numai cu motivaţii băneşti.
Cu certitudine ca orice manager caută salariaţi motivaţi şi
implicaţi în activitatea pe care o desfăşoară. În acelaşi timp însă, este
destul de dificil de a-i motiva pe angajaţi.
Într-o companie, în procesul de motivare a personalului trebuie
să se ţină cont de un ansamblu de factori, unii ce ţin de latura
intrinsecă a personalităţii individuale, alţii ce ţin de cea extrinsecă,
sensibilă la caracteristicile mediului organizaţional în care indivizii îşi
desfăşoară activitatea. Aceşti factori trebuiesc înţeleşi şi folosiţi de
către manageri, astfel încât ei să poată crea şi menţine colective
performante.
Problematica motivaţiei în organizaţie s-a născut din nevoia de
a înţelege şi utiliza factorii subiectivi care explică fluctuaţiile de
randament ale celor ce muncesc. De exemplu, adeseori se pune
întrebarea: de ce un angajat care poseda abilităţi şi competenţe mult
mai mari decât ale celorlalţi obţine rezultate mai mici decât un alt
angajat, cu abilităţi mai reduse ? Cum poate fi stimulat un astfel de
angajat astfel încât să obţină un randament în concordanţă cu
potenţialul său ? Acestea sunt întrebări pe care managerii şi le-au pus
de-a lungul timpului, şi la care se caută încă răspunsuri plauzibile.
Evident, există o mulţime de abordări pe tema motivaţiei
angajaţilor. Majoritatea acestor abordări au în comun sublinierea
faptului că motivaţia reprezintă un ansamblu de forţe, energii interne
şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul uman spre un
anumit scop. Aceste forţe şi energii însumează totalitatea mobilurilor
interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştiente
sau inconştiente, simple nevoi fiziologice sau idealuri abstracte.
Aşa cum s-a specificat, motivaţia este generată de doua tipuri
de factori motivaţionali, manifestându-se ca motivaţie intrinseca şi
motivaţie extrinsecă.
Factorii motivaţionali intrinseci sunt acele forţe interne ce
conduc spre acţiune (impulsuri, trebuinţe, tendinţe). Factorii interni
sunt reprezentaţi de nevoile sau aspiraţiile care "împing" individul să
adopte un comportament precis (curiozitatea, nevoia de cunoaştere,
nevoia de autodezvoltare, plăcerea de a face/lucra ceva anume, etc.).
Aceşti factori sunt corespunzători motivaţiei intrinseci şi se pot pune
în valoare prin mediatizare, participare la concursuri de creaţie,
premiere cu diverse ocazii, etc.
Factorii motivaţionali extrinseci apar atunci când individul este
constrâns să nu facă ceva sau este stimulat să acţioneze într-o
direcţie predeterminată (pentru recunoaştere, acceptare,
recompensă, etc.). În aceste situaţii individul acţionează sub
presiunea unor factori externi. Aceşti factori sunt corespunzători
motivaţiei extrinseci, de exemplu stabilirea unor norme de promovare
pentru cadre didactice, de participare la concursuri pentru promovare
profesională etc.
Evident, orice individ acţionează atât sub impulsul motivaţiei
extrinseci, cât şi sub impulsul motivaţiei intrinseci, însă proporţiile în
care aceste două tipuri de motivaţii afectează şi determină
comportamentul sunt diferite de la o persoana la alta.
In tot cazul, cel mai important aspect legat de motivaţie,
indiferent cum este aceasta abordată şi cercetată, şi indiferent de
modul cum este ea evaluata şi stimulată în practică, este randamentul
în muncă şi legătura de cauzalitate ce se creează între acesta şi
factorii motivaţionali ce determina comportamentul individului.
In acest sens, un rol important în motivarea unui individ în a
obţine un randament superior este legat de obiectivele pe care acesta
şi le fixează, şi care îi influenţează performanţele şi comportamentul.
Astfel, s-a demonstrat ca indivizii care îşi fixează obiective dificil de
atins au un nivel mai mare al randamentului comparativ cu indivizii
care preferă să adopte obiective uşor de atins.
Privita in contextul muncii, motivaţia poate fi apreciată ca fiind
gradul de disponibilitate a angajaţilor de a se implica în munca pe
care o fac şi de a depune un efort susţinut în vederea atingerii unor
obiective profesionale, definite individual sau organizaţional. În acest
context, motivaţia poate fi considerată ca fiind mai degrabă un rezultat
al interdependenţei dintre individ şi contextul organizaţional în care îşi
desfăşoară activitatea decât un rezultat al dominantelor motivaţionale
individuale.
In ceea ce priveşte performanţa, este evident faptul ca între
motivaţie şi performanţă există o relaţie de condiţionare reciprocă. Se
consideră că atunci când există o suprapunere între aşteptările
individuale şi solicitările organizaţionale, există şi şansa obţinerii
performanţelor profesionale.
După cum am menţionat, este o certitudine că orice manager
caută salariaţi implicaţi în activitatea pe care o depun, însă nu este la
fel de evident dacă managerii caută şi salariaţi bine motivaţi. Din
acest motiv, trebuie subliniată diferenţa între alte doua tipuri de
motivaţii: motivaţia prin identificare si motivaţia prin utilizare.
Astfel, motivaţia prin identificare îl conduce pe angajat spre
interiorizarea scopurilor sale în concordanţă cu cele ale organizaţiei,
în timp ce motivaţia prin utilizare îl determină să utilizeze
organizaţia în serviciul propriilor scopuri. Amândouă conduc la
comportamente asemănătoare şi la obţinerea performanţei, cu toate
că miza lor este diferită atât pentru organizaţie, cât şi pentru individ. In
primul caz, ne aşteptăm ca angajatul să fie mult mai loial companiei şi
grupului de muncă din care face parte, iar în a doua situaţie, angajatul
nu va ezita să părăsească compania dacă primeşte o ofertă mai
atractivă de la o firmă concurentă sau de la orice alta companie care
îi oferă un „aranjament” mai satisfăcător.
Un alt aspect important este faptul ca nu întotdeauna oamenii
sunt motivaţi în muncă, deşi majoritatea oamenilor caută activităţi
care să îi stimuleze din punct de vedere al împlinirii profesionale.
Există astfel şi persoane motivate de numeroase alte activităţi, dar nu
şi de munca pe care o depun în calitate de angajaţi ai unei companii.
Locul acordat muncii poate fi secundar în ierarhia motivaţiilor lor
individuale, chiar dacă munca este prima în ordinea nevoilor
materiale.
Acest fapt este generat mai degrabă de sfera atitudinală a
comportamentului uman, care este formată prin educaţie şi influenţată
de cultură (mentalitatea faţă de muncă). Acesta este unul dintre
motivele pentru utilizarea unor instrumente de evaluare a motivaţiei în
context profesional, instrumente care pot surprinde dimensiuni
motivaţionale aflate mai degrabă la polul atitudinal al personalităţii, şi
care influenţează direct performanţa indivizilor.
In ceea ce priveşte factorii motivaţionali, există trei dimensiuni
care pot fi considerate ca alcătuind sistemul motivaţional al
angajaţilor:
Nevoile existenţiale privesc susţinerea existentei umane,
supravieţuirea. Sunt incluse în acest nivel, nevoile materiale, de
siguranţă şi fiziologice, satisfăcute prin hrană, aer, apă, salariu,
locuinţă, condiţii de muncă. Cu cât o nevoie este mai puternică, cu
atât dorinţa de satisfacere a acesteia va fi mai mare. Traduse în
termenii cadrului profesional, nevoile existenţiale se referă la
necesitatea de a fi plătit, de securitate a locului de munca, de a primi
beneficii şi de a beneficia de condiţii de muncă decente.
Nevoile de dezvoltare se referă la amplificarea potenţialului
individual şi cuprind autoaprecierea/stima şi autodepăşirea. Aceste
nevoi sunt satisfăcute printr-o muncă creativă sau cu contribuţii
productive deosebite. Se referă la nevoia de a fi creativ şi de a
experimenta creşterea şi dezvoltarea prin activitatea derulata în
organizaţie.
Nevoile de relaţionare privesc legăturile cu mediul social, iar
în mediul de lucru se referă la nevoia de interacţiune socială.
Este recunoscut faptul ca o bună parte din motivaţia
profesională a angajatului se refera la retribuţie. În ţările cu o cultură
colectivistă, ponderea angajaţilor care preferă o salarizare pe baza
performanţei colective este mai mare decât a celor care preferă o
salarizare pornind de la performanţa individuală. Mai mult, în cazul
României precum şi al altor ţări foste comuniste, în care nivelul
salarial este scăzut, un salariu mare poate fi principala aspiraţie sau
sursa de motivaţie în muncă.
O ultima consideraţie, dar nu mai puţin importantă decât
celelalte, se refera la legătura dintre obiectivele angajaţilor în munca
pe care o depun. Astfel, mult timp s-a considerat ca încurajarea
angajaţilor de a participa la luarea deciziilor este mult mai eficientă
pentru performanţa organizaţională decât definirea de către manager
a obiectivelor performanţei de atins de către fiecare angajat. Aceasta
prezumţie s-a dovedit însă falsă, observându-se de fapt că efectele
definirii obiectivelor sunt robuste, în timp ce efectul participării este
foarte variabil. Mai mult, angajaţii ating un mai mare nivel de
performanţă atunci când li se oferă obiective dificil de atins, decât
atunci când li se cere a face cât mai mult sau a face cât mai bine.
Motivaţia cognitivă care este legata de nevoia de a şti, de a
cunoaşte, de a fi stimulat senzorial. Se manifestă sub forma
curiozităţii faţă de nou, de inedit, de complexitate, ca şi prin toleranţă
ridicată faţă de risc. Denumirea de cognitivă este dată de
preponderenţa proceselor de cunoaştere, înţelegere. Prin
mecanismele percepţiei, gândirii, memoriei şi imaginaţiei au loc,
progresiv: explorarea, reproducerea, înţelegerea anumitor fenomene
şi dorinţa de a crea ceva nou. Motivaţia cognitivă îşi găseşte
satisfacţia în a explica şi a rezolva ca scopuri în sine.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a
obţine recunoaşterea celorlalţi şi de a se simţi bine în compania lor.
Performanţele sportivilor neprofesionişti sunt determinate de motivaţia
afectivă; elevii şi studenţii învaţă din dorinţa de a satisface orgoliul
părinţilor sau pentru a nu le pierde dragostea sunt antrenaţi prin acest
tip de motivaţie. În organizaţie, motivaţia afectivă poate apare, spre
exemplu, sub forma acceptării unor sarcini şi posturi din dorinţa de a
nu fi considerat incapabil sau rău intenţionat.
Motivaţia pozitivă - consta în relaţionarea directă şi
proporţională a rezultatelor obţinute şi a comportamentului promovat
(răspunsul la apeluri, valoarea soluţiilor, nivelul iniţiativelor) cu
satisfacţiile personale.
Deşi accentul se pune pe latura pozitivă a laudei, recunoaşterii
şi recompensei - motivarea pozitivă nu poate fi aplicată ”tale-quale”.
Marea diversitate a structurilor psiho-intelectuale umane face ca
satisfacţia sa fie perceputa diferit de la individ la individ. Satisfacţia
depinde de felul de a fi, de a gândi, a concepe rostul şi valorile vieţii
de fiecare în parte. Din aceste motive, managerul trebuie să-şi
construiască o adevărată structură a motivaţiei pozitive care să ofere
fiecărui individ în parte tipul de satisfacţie la care este sensibil.
Indivizii sunt unici, iar normele unui grup diferă de la o
organizaţie la alta foarte mult. Ceea ce poate motiva un grup de
angajaţi, poate avea efect contrar asupra altui grup. Factorii
motivatori pot şi varia.
Banii ca motivator. Aşa cum profitul se manifesta ca măsură
a succesului într-o afacere, tot aşa oamenii îşi judecă propriul succes
sau eşec în funcţie de nivelul la care sunt menţinuţi de către angajator
în termenii financiari, respectiv în funcţie de mărimea salariului cu
care sunt recompensaţi pentru munca prestata. Salariul poate fi
considerat ca un factor de supravieţuire. Banii pot acţiona ca un
stimulent, pentru o munca mai productiva. Cu banii câştigaţi
oamenii pot cumpăra bunuri şi servicii care să satisfacă nevoile
lor. Cu cât munca este mai plictisitoare şi stârneşte un interes
intrinsec redus, cu atât creşte importanţa banilor ca factor
motivator al iniţiativei spre efort.
• anumite bonusuri (prime) la salariu. Cea mai simplă formă
a bonusurilor este plata unei anumite sume prestabilite pentru o
producţie suplimentara stabilită. Bonusurile pot fi plătite pentru
încadrarea în timpul stabilit sau pentru realizarea de producţie
suplimentara într-o perioada de timp data. Pot fi plătite în mod
individual sau in grup. Trebuie sa fie acordate corect, pentru că, în
caz contrar, pot determina resentimente sau frustrări.
• angajaţii participă la planurile proprietarilor. În ultimii ani
s-a dovedit o formă ideală de motivare a personalului prin implicarea
lui în stabilirea obiectivelor companiei în care lucrează. Trebuie
menţionat ca doar o anumită parte din totalul acţiunilor sunt
disponibile angajaţilor şi acestea sunt în general distribuite în funcţie
de durata serviciului din firmă. Acest fapt poate determina anumite
probleme cu oamenii care sunt excluşi din schemă. Atunci când
participarea la conducerea firmei este însoţită şi de o buna
comunicare, numai atunci, ea îşi poate atinge obiectivele
motivaţionale.
• plata unei părţi din profit. Ea poate varia de la o simplă
schemă cu sporuri în care o parte din profiturile firmei sunt distribuite
angajaţilor, în funcţie de poziţia şi vechimea în muncă, la un adevărat
sistem în care proporţia plătită angajaţilor este legată de mărimea
profiturilor firmei.
- dacă se aplică cu succes, angajaţii sunt motivaţi să lucreze
mai mult în aşa fel să crească profiturile firmei şi implicit veniturile lor;
- dar pentru a fi aplicat cu succes trebuie să se ţină seama de
faptul ca firma acţionează pe piaţă, iar piaţa poate determina un supra
profit, sau un nivel foarte mic al profitului.
- de asemenea, poate fi criticată şi conducerea firmei, în cazul
unui nivel mic al beneficiilor.
Cu alte cuvinte plata unei părţi din profit poate fi şi un
demotivator, adăugând şi nu restrângând sentimentele.
• alte sporuri plătite. Firmele oferă o larga varietate de plăţi în
funcţie de munca realizată. Acest lucru include o sumă plătită
suplimentar pentru munca unor ore în condiţii grele: schimb de
noapte, în condiţii periculoase sau toxice, etc.
• avantaje financiare. Avantajele financiare nu sunt plătite
efectiv. Ele au intr-adevăr o valoare bănească pentru angajaţi dar ea
depinde de aprovizionarea (cumpărarea) de bunuri şi servicii. Uneori,
aceste avantaje financiare au o valoare mai mare pentru angajat
decât o creştere a salariului.
În motivarea personalului pe lângă motivatori băneşti există şi
anumite tipuri de instrumente non-financiare ce au acelaşi efect.
Oamenii tind sa fie mai motivaţi dacă sunt interesaţi de munca
respectivă, dacă se simt respectaţi, dacă agreează oamenii cu care
lucrează, au un anumit statut şi posibilitatea unor promovări viitoare
prin training, lucruri pe care o firma le poate oferi destul de uşor. Dacă
aceste condiţii nu există, oamenii tind sa se simtă alienaţi, cu alte
cuvinte moralul firmei va fi scăzut.
• îmbunătăţirea postului (job enlargement). Acest lucru
priveşte adâncirea varietăţii de responsabilităţi pe care le are job-ul
respectiv. Poate fi de asemenea definit ca o redesenare a postului.
Dându-i-se o multitudine de atribuţii, muncitorul le va alege pe acelea
care vor necesita mai puţină concentrare in acea parte a zilei in care
nivelurile de concentrare sunt scăzute.
Posturile pot fi „rotate” pentru a avea acelaşi efect. Un muncitor
se poate plictisi după mult timp de lucru la un loc de muncă şi
necesită să fie mutat la o altă îndatorire de muncă sau poate chiar
într-un alt departament. Dar, nu trebuie să uităm şi faptul că aplicarea
acestei metode poate naşte resentimente, crezând ca li se cere sa
lucreze mai mult pentru acelaşi salariu.
• îmbogăţirea postului (job enrichment). Este un proces de
creştere a gradului de responsabilitate a muncitorilor în raport cu
activităţile efectuate. Îmbogăţirea postului poate da angajaţilor mai
mult control asupra modului în care ei îşi organizează munca, asupra
calităţii muncii şi distribuirii atribuţiilor în cadrul unui grup. Pentru a fi o
reuşită el trebuie sa fie susţinut de un program de training astfel încât
muncitorii să poată atinge aptitudinile de care au nevoie.
• participarea la luarea deciziei (participation). Când
oamenii participă activ la luarea unei decizii, ei se simt mai mult
îndatoraţi în a o pune şi în practică.
• stimularea activităţii cercurilor profesionale. Poate fi
văzută ca o dezvoltare specială a participării muncitorilor la activitatea
organizaţională. Grupuri mici de muncitori se întâlnesc în mod regulat
pentru a discuta problemele pe care le întâmpină în munca lor. Ei
încearcă să găsească soluţii acestor probleme. Aceste grupuri se
constituie pe ideea potrivit căreia muncitorii au experienţă în munca
pe care o realizează şi care este mai relevantă decât cunoştinţele
teoretice ale managementului. Managerii oferă muncitorilor resursele
necesare pentru a pune în practică soluţiile găsite.
• Motivaţia negativă - este generata de folosirea unor factori
motivaţionali aversivi. Deşi reprezintă un tip primitiv de motivaţie,
bazat pe ameninţare, pedeapsă, blam, ea trebuie totuşi inclusă
cu anumite precauţiuni în instrumentarul motivaţional al
managerului. Precauţiile în utilizarea motivaţiei negative sunt
datorate cercetărilor sociometrice care releva următoarele aspecte:
- cunoaşterea de către personal a riscului sancţiunii are un
efect motivaţional mai mare decât însăşi sancţiunea.
- sancţiunile foarte aspre au un efect motivaţional scăzut atât
asupra celui vinovat cât şi asupra restului personalului, deoarece
majoritatea angajaţilor tind să refuze corectitudinea sancţiunii aspre
considerând-o mai curând un ghinion demn de compătimit.
- când într-o organizaţie apare concepţia că a fi sancţionat nu
este o ruşine este preferabil să nu se mai apeleze la sancţiuni înainte
de a reproiecta sistemul de motivaţii.
Indiferent de modul de clasificare sau folosire a motivaţiei,
tehnicile motivaţionale au în comun ideea potrivit căreia cu cât este
mai mare responsabilitatea, recunoaşterea, respectul sau statutul
acordat indivizilor dintr-o firma, cu atât mai mare este sentimentul de
implicare în acea firmă şi de aici cu atât mai mare va fi motivaţia.
Soluţia problemelor apărute va suna mai simplu.
In practica, desigur, succesul sau eşecul unei tactici de
îmbunătăţire a motivaţiei poate depinde de o serie de factori:
1. Statutul relaţiilor din firmă. Oamenii judeca noile evenimente
în lumina experienţei lor. Într-o organizaţie cu o istorie săraca în
relaţii, orice tactică managerială va fi privită cu suspiciune. Chiar dacă
a existat o schimbare totala în personalul managerial, noii veniţi vor fi
caracterizaţi prin prisma celor vechi.
2. Atitudinea sindicatelor poate fi un factor decisiv de succes
sau eşec. Astfel, un sindicat va privi motivarea prin participare ca pe o
metodă de distrugere a rolului lui în organizaţie.
3. Claritatea cu care sunt diagnosticate problemele va contribui
de asemenea la succes. Motivarea non-financiară este folosită cu
predilecţie în cazul forţei de muncă a cărei aparentă lipsă de motivaţie
se datorează supra solicitării.
4. Modul în care este aplicată tactica de motivare a
personalului. O practica impusă va fi întâmpinată cu mai multă
rezistenţă decât cea în care a existat o consultare prealabilă.
5. Stilul de management adoptat este un alt factor important de
care depinde succesul motivaţiei. O firmă cu un stil de management
autocrat (autoritar) va avea o forţă de muncă mult mai apatică şi
lipsită de dorinţa de cooperare, decât o firma cu un stil de
management participativ.
Cap.2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE DEZVOLTARE

ECONOMICO-SOCIALĂ, PE BAZA POTENŢIALULUI
CREATIV AL COMUNITĂŢII UMANE
2.1. Creştere şi dezvoltare economică
Proiecţia în viitor a dorinţelor comunităţii umane se

materializează prin preocuparea creşterii a ceea ce se înţelege prin
conceptul de „calitate a vieţii”.
Dar, pentru a asigura creşterea calităţii vieţii, comunitatea
umană dă o importanţă corespunzătoare creşterii şi dezvoltării
economice. Ori, spre deosebire de politica economică, pentru care s-
a realizat unificarea pe diferite componente în UE (uniune vamală,
piaţă unică, moneda unică, în politica socială nu există, şi nici nu
se prevede prea curând, constituirea unui model unic. Mai
degrabă se va avansa în privinţa unificării unor componente ale
sistemului politic decât în politica socială. Aceasta din urmă va
continua să fie, cel mai probabil, de competenţă naţională şi locală, în
acord cu principiul subsidiarităţii acceptat în UE.
Nu este deloc exagerat a menţiona că actualmente,
pretutindeni în lume, una din preocupările fundamentale ale factorilor
de decizie şi ale celor de cercetare este axată pe dezvoltare. Ţările
sunt grupate nu numai în funcţie de zona geografică a localizării sau
de sistemul de organizare politică, ci şi în funcţie de nivelul de
dezvoltare; dilema creştere economică liniară sau dezvoltare
(creştere organică) pare a fi soluţionată în favoarea dezvoltării;
dezvoltarea unei ţări luată individual se realizează în contextul
interdependenţelor internaţionale tot mai complexe; se caută strategii
de dezvoltare care să conducă la mobilizarea extensivă şi intensivă a
resurselor interne în condiţii de creştere a densităţii relaţiilor
internaţionale şi a apariţiei tendinţelor de organizare a lor pe baza a
noi principii, rezultate din condiţiile globalizării.
În timp ce creşterea este un concept predominant cantitativ
şi economic, referindu-se la amplificarea progresivă a produsului
social şi a venitului naţional reflectată în sporirea veniturilor
reale ale populaţiei, dezvoltarea este un concept mai larg, de
natură predominant calitativă, implicând creşterea, dar
nelimitându-se la ea din moment ce include şi transformările
structurale de natură socială, profesională, politică, instituţională
ce favorizează perfecţionarea şi permanenta asimilare a noului.
Creşterea este o mărire susţinută în timpul uneia sau mai
multor perioade lungi (fiecare din aceste perioade cuprinzând mai
multe cicluri aproape decenale) a unui indicator de dimensiune:
pentru naţiune – produsul global brut sau net, în termeni reali.
Creşterea se operează în şi prin schimbări de structură.
Creşterile unor perioade lungi cunosc fluctuaţii. Acestea sunt
eliminate printr-o procedură statistică pentru a degaja un trend de
creştere. Ele sunt construite analitic, combinând valori diferite ale
multiplicatorului şi ale acceleratorului sau utilizând multiplicatori
flexibili
38
. Astfel a intrat în obicei de a cupla trend-urile şi fluctuaţiile
ciclice şi de a readuce creşterea la un trend ascendent.
Dezvoltarea nu se referă doar la schimbările de natură
economică, ci le implică în mod necesar şi pe cele de natură socială,
culturală, politică, educaţională pentru a reflecta dinamica de
ansamblu a întregii societăţi.
Este firesc ca, dintr-o astfel de perspectivă, în menţionarea
căilor sau strategiilor de dezvoltare care conduc la mobilizarea tuturor
resurselor interne în vederea realizării echilibrului dinamic-progresiv al
evoluţiei economice multilaterale să se aibă în vedere managementul
predicţiei, bazat pe capacitatea creativă a elitelor intelectuale ale
comunităţii umane. Se poate spune că tocmai analiza şi
managementul responsabil continuu al capacităţii creative a
comunităţii umane, în relaţie cu dezvoltarea social-economică a
dobândit o importanţă deosebită, care rezultă atât din obiectivele
generale ale dezvoltării, cât şi din contribuţiile reale sau posibile pe
care creativitatea le aduce pentru realizarea acestor obiective.
În general, pentru elaborarea unui cadru teoretico-analitic al
managementului creaţiei, în relaţie cu dezvoltarea este necesar să
considerăm, în mod explicit, relaţiile dintre următoarele trei seturi de
variabile:
1. Variabile de natură demografică prin care să se
caracterizeze populaţia înainte de intrarea în sistemul calificărilor
profesionale şi variabile de natură economică referitoare la ritmul de
dezvoltare caracteristic diferiţilor indicatori economici sintetici. Prin
considerarea variabilelor demografice se poate identifica dinamica
presiunii demografice exercitate asupra indicilor calităţii vieţii şi căile
de flexibilizare a capitolelor bugetare a instituţiilor legale pentru a
satisface cerinţele economico-sociale în concordanţă cu nevoile
comunităţii umane.
2. Variabile caracteristice structurii instituţionale a sistemelor
sociale având în vedere dimensiuni cum ar fi: repartiţia fondurilor
bugetare pe tipuri şi niveluri de cheltuieli sociale, caracteristicile
educaţionale ale populaţiei şcolare (performanţe, relaţii sociale,
repartizări instituţionale, menţinerea în fluxul normal al carierei şcolare
etc.), flexibilitatea sistemului de învăţământ în concordanţă cu factorii
de influenţă asupra capacităţii de creaţie a populaţiei umane.
38
Fossaert Robert, Inventaire du 21e siècle, La dynamique du système mondial, Tome 1
(253p), Tome 2, (132p) versiune electronică, http://classiques.uqac.ca/
3. Variabile specifice caracterizării performanţelor creative ale
populaţiei umane (număr de inventatori, număr de invenţii înregistrate
în unitatea de timp, gradul de înnoire a mijloacelor fixe etc.).
Interacţiunea dintre aceste seturi de variabile este centrată pe
dinamica ascendentă şi din ce în ce mai complexă a inter-relaţiilor
dintre abilităţile individuale, oportunităţile sociale şi cariera
profesională, pe de o parte, şi dintre sistemul demografic şi cel
economico-social, pe de altă parte.
La analiza statistică a creşterii şi dezvoltării este necesar să se
facă distincţie între progresele economice şi progresul economic
39
(progresivitatea societăţii) .
Progresele sunt eficienţele dezvoltării şi ale creşterii pentru
părţi sau componenţi ai unei societăţi globale, care sunt în mod
hotărât ascunse prin calcule statistice ale mediilor. Productivităţile în
industrii şi ramurile economice nu sunt egale şi cresc inegal; acelaşi
lucru se petrece şi cu salariile pentru remuneraţiile reale pentru
grupurile de producători şi, de asemenea, pentru schimbările în
conţinuturile de viaţă, standardele de viaţă, nivelurile de viaţă.
Prin realizarea unor analize statistice detaliate se va determina
o distincţie între numeroasele sectoare economice evidenţiind factorii
care produc efectele asimetrice şi ireversibile dintr-o perioadă. Pentru
sectoare şi pentru clase acestea sunt fie efecte de influenţă fără
dominaţie, fie efecte de dominaţie temporare.
Dintre variabilele de natură economică cel puţin două au o
influenţă directă asupra calităţii vieţii: ritmul de creştere a
productivităţii muncii (considerând influenţa diferiţilor factori asupra
ritmului estimat de creştere) şi diviziunea socială şi profesională a
muncii. Calitatea vieţii este definită ca fiind ansamblul
elementelor care se referă la situaţia fizică, economică, socială,
culturală, politică, de sănătate etc., în care trăiesc oamenii,
conţinutul şi natura activităţilor pe care le desfăşoară,
caracteristicile relaţiilor şi proceselor sociale la care participă,
bunurile şi serviciile la care au acces, modelele de consum
adoptate, modul şi stilul de viaţă, evaluarea împrejurărilor şi
rezultatelor activităţilor care corespund aşteptărilor populaţiei,
precum şi stările subiective de satisfacţie/insatisfacţie, fericire,
frustrare etc.
Conceptul de calitate a vieţii a fost introdus în ştiinţă la
începutul anilor 1960. A fost formulat de Arthur Schlesinger jr. (1917-
2007), fost profesor de istorie la Universitatea Harvard şi fost consilier
al fostului preşedinte american John F. Kennedy şi apoi al senatorului
Robert Kennedy, într-un discurs-program adresat unei organizaţii
politice (Democratic Advisory Council din New York) în care susţinea
39
Peroux François, L′économie du XXe siécle, deuxième édition, Paris, PUF,
1964, p.645-655.
că trebuie îmbunătăţită acum calitatea bazei cantitative a existenţe
oferită comunităţii umane. Aceeaşi idee apare tot în acea perioadă
într-o carte a lui John Kenneth Galbraith (1908-2006) fost profesor de
economie la Universitatea Harvard, consilier al fostului preşedinte
american John F. Kennedy şi Preşedinte al Academiei de Ştiinţe a
SUA.
Relaţia dintre creaţiile individuale şi dezvoltare are un dublu
sens: a. măsura în care creaţia tehnico-ştiinţifică contribuie la
dezvoltarea social-economică; b. gradul în care dezvoltarea social-
economică implică schimbări şi adaptări în sistemul instructiv-educativ
în vederea creşterii capacităţii creative a populaţiei umane.
Realizările umane, în expansiunea lor continuă atât pe
verticală – ca profunzime, cât şi pe orizontală, ca diversificare şi
multiplicare a activităţilor creative au generat, la o anumită
dimensiune, o preocupare pentru identificarea unor regularităţi, legităţi
ale mişcării proceselor economico-sociale şi, în consecinţă,
formularea unor principii de ghidare a acestora. S-a născut astfel o
teorie a conducerii vieţii economico-sociale şi, îndeosebi, o practică a
acesteia. La început, la nivelul familial, apoi, la nivel statal, ajungând
actualmente la nivel global. Din această sferă de preocupare a
coordonării acţiunilor umane nu putea să lipsească tocmai izvorul
cauzal al schimbărilor produse cu intervenţia omului – creativitatea.
Omul este un subiect care doreşte şi care acţionează: el are
nevoie de viitor ca domeniu disponibil în care să proiecteze imaginea
reprezentativă a dorinţei sale, ce va servi drept scop înspre care
40
voinţă să-şi îndrepte acţiunile . Dar viitorul nu este numai pentru noi
acest recipient de imagini pe care ne propunem să le transformăm în
realităţi. Omul este şi un subiect care cunoaşte sau care tinde să
cunoască; şi viitorul este pentru el un domeniu populat de realităţi
viitoare despre care el încearcă să-şi formeze imagini adecvate.
Se afirmă deseori că viitorul este necunoscut; fapt este că îl
considerăm cunoscut sub nenumărate aspecte, fără de care nu ne-
am putea stabili nici un proiect, căci şi cel mai simplu, cum ar fi, de
exemplu, participarea la un spectacol viitor nu ar putea fi realizat.
Cumpărarea unui mers al trenurilor atestă că ne încredem în
enunţarea actuală a unor evenimente viitoare. Evenimentele viitoare
presară paginile unei agende. Când vorbim de incertitudine, trebuie
să fim de acord că deseori este vorba despre un punct de interogaţie
înserat în şirul unor afirmaţii; astfel, un candidat la un concurs al cărui
proiect este de a-l promova se poate îndoi că el va fi cu siguranţă
câştigătorul.
40
Nicolae Valentin, Dumitrache Caracota, Daniela Luminiţa Constantin,
Cornelia Pârlog, Ilie Grădinaru, Vasilica Slăvescu, Valerian Tobultoc,
Previziune macroeconomică, Bucureşti, ASE, 2005.
Orice proiect se situează într-un cadru de certitudini subiective,
care servesc drept repere de orientare. Sunt caractere al viitorului pe
care subiectul le tratează ca fiind cunoscute (precunoscute), pe care
nu le pune la îndoială, pe care-şi întemeiază calculele în raport cu
care îşi ordonează demersul. Totdeauna însă când avem în vedere o
„certitudine” viitoare a subiectului luăm în considerare o „certitudine”
susceptibilă de a fi contrazisă de unele evenimente accidentale.
Desigur, creşterea intensităţii manifestării creaţiei în acţiunea
economico-socială a determinat şi necesitatea de a stabili, teoretic şi
41
practic, coordonatele acţiunii umane . Aceasta întrucât „economia
este un caz particular al acţiunii, iar acţiunea este un caz particular al
unui proces de schimbare, al unui proces de transformare a unui
42
întreg” . Conceptul de economie defineşte ştiinţa despre
gospodărirea colectivă raţională care înseamnă a acţiona pentru
satisfacerea nevoilor fundamentale sau pentru a înlătura grija pentru
existenţă, sănătate şi neexistenţa unor suferinţe fizice (cum este
foamea, durerea, frigul, etc.). Gospodărirea raţională poate fi realizată
sub forma acţiunii unui singur individ (manager) când acesta
manipulează de unul singur bunurile din afara organismului uman,
însă, în practică gospodărirea are întotdeauna loc într-un colectiv sau
altul astfel încât forma normală a gospodăririi este cea colectivă,
adică acţiunea colectivă în vederea satisfacerii nevoilor fundamentale
ale acestora. De aceea, obiectul economiei îl constituie ştiinţa
conducerii raţionale a acţiunilor colectivelor umane în care problemele
esenţiale sunt probleme normative.
2.2. Progres şi evoluţie
Orice existenţă în Univers nu este imobilă, ci dimpotrivă se

preschimbă, se preface, se transformă. Această continuă
preschimbare se constată în toate aspectele existenţei, fie fiind vorba
de viaţa individuală, fie de Universul în ansamblul său.
Această transformare necontenită se numeşte generic evoluţie.
Însă, sunt transformări coordonate de acţiunea umană care, spre a fi
deosebite de cele produse în mod natural, se categorisesc drept
progres.
Este necesar să facem anumite precizări privind conceptul de
progres care poate fi luat în sens pozitiv sau negativ. Etimologic
conceptul de progres provine din latinescul progressus, cu sens
de acţiune de a înainta sau, în mod curent, înaintare, mişcare într-
o anume direcţie, dezvoltare.
41
http://www.misesromania.org/carti/tsc/cuprins.htm. Ludwig von Mises,
Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică.
42
Kotarbinski Tadeusz, Tratat despre lucrul bine făcut, Bucureşti, Editura
Politică, 1976, p.455.
Astfel, a califica drept progres transformarea graduală, a unei
fiinţe sau stări de realitate nu înseamnă a anticipa o judecată asupra
sensului pozitiv al transformării evocate: se vorbeşte de progresul
unei boli sau al unui flagel. Aceasta întrucât cuvântul progres face
trimitere la mişcarea dintre un mai puţin înspre un mai mult sau, cel
puţin, dinspre mai puţin bine spre mai bine.
În domeniul economic-social, se admite că progresul
reprezintă o modificare ascendentă, un proces de înnoire
continuă, succesiune de schimbări calitative şi cantitative de la
inferior la superior a obiectelor manufacturate realizate exclusiv
de acţiunea umană.
Ca urmare, orice progres presupune o evoluţie, dar nu orice
evoluţie indică progres. Spre deosebire de progres, evoluţia se
raportează la coordonate ale naturii, iar progresul la coordonate umane;
evoluţia vizează întreaga existenţă cosmică, sub toate formele ei de
manifestare materială, organică sau anorganică, pe când progresul nu
depăşeşte limitele societăţii omeneşti; evoluţia este un proces mecanic,
cumulativ, constând în schimbări produse de forţele fizice ale naturii, fără
un scop prestabilit, iar progresul este produs de intervenţia analitică a
spiritului uman, având, în final, un scop, tocmai perfecţionarea acestuia.
Progresul are deci ca scop tendinţa de a aduce omenirea, în fiecare
din momentele dezvoltării necontenite, la “un mai bine” relativ,
făcând pe oameni mai mulţumiţi cu viaţa lor sau, cum se mai spune,
de obicei, “mai fericiţi”.
Evoluţia acţionează conform principiului că în natură totul tinde
spre forme superioare, adică principiul „promovării”, un instinct şi o
pornire spre o existenţă superioară. Pentru Herbert Spencer (1820-
1903) evoluţia constituie, alături de disoluţie, formula care cuprinde tot
ce e comun fenomenelor parţiale ale procesului universal. Orice
existenţă devine perceptibilă, pentru noi, prin concentrarea
elementelor materiale într-un tot unitar şi prin pierderea mişcării
lor independente. Acest fenomen este evoluţia. Aceeaşi
existenţă devine apoi imperceptibilă, pentru noi, prin faptul că
elementele îşi reiau mişcarea independentă printr-o dezintegrare
a materiei şi o absorbţie a mişcării. Acest fenomen este disoluţia.
După Herbert Spencer, evoluţia are trei caracteristici esenţiale:
1. evoluţia este trecerea de la o stare incoherentă, la una
coherentă; flora şi fauna cresc prin concentrarea de elemente din
mediul ambiant, familiile prin integrare devin triburi, acestea devin
apoi naţiuni;
2. evoluţia este o trecere de la o stare omogenă la una
eterogenă caracterizată de o entropie mai redusă: orice germene,
orice sămânţă este la început o substanţă omogenă. Prin transformări
şi diferenţieri, apare mai târziu planta sau animalul, înzestrate cu o
mulţime de organe. Astfel, omenirea, la început omogenă, se
diferenţiază în rase, rasele în naţiuni;
3. evoluţia este o trecere de la nedeterminat la determinat. Prin
trecerea de la omogen la eterogen se diferenţiază elementele
componente; în locul haosului este ordine: organele plantelor sau
animalelor sunt bine determinate, bine ordonate.
Evoluţia oriunde se produce înseamnă succesiune, continuitate şi
noutate în seria de fenomene care o constituie, încât poate fi definită:
producerea de stări sau forme de existenţă, unele din altele, aşa
încât se capătă o serie, înăuntrul căreia se pot urmări ca forme
speciale momentele, fazele sau treptele unui proces unitar.
Omul a constatat că „poate” grăbi această evoluţia care, altfel,
se produce independent de el, fapt ce nu-i convine. În structura omului
s-a creat convingerea că el poate să prescrie legi naturii, fizice şi
morale, încât trebuie neapărat să-şi formeze credinţa că poate interveni
în evoluţia anumitor fenomene, spre a le determina cursul în sensul
idealului său.
„Progresul, viitorul ştiinţei, cultul tehnici şi al producţiei sunt
mituri burgheze care s-au constituit ca dogmă în secolul al 19-lea…
Noţiunea de progres e contemporană cu epoca luminilor şi cu
43
revoluţia burgheză” . Dar, progresul ştiinţific şi tehnic s-a desfăşurat
neîncetat de-a lungul mileniilor, fiind un fenomen istoric. Istoria ştiinţei, ca
şi istoria tehnicii, este un lung şir de evenimente cu caracter stohastic, în
care continuitatea şi discontinuitatea s-au împletit neîncetat, în care
epocile de evoluţie lentă alternează cu epoci de evoluţie rapidă, uneori
explozivă.
Karl R. Popper consideră progresul ştiinţei şi tehnicii dintr-un punct
44
de vedere evoluţionist şi biologic . Însă, Ilya Prigogine apreciază că
metamorfoza ştiinţelor contemporane nu reprezintă o ruptură faţă de
cuceririle anterioare, pe care le înglobează mereu; el propunea să se
treacă de la imaginea biologică la imaginea geologică a dezvoltării
ştiinţei, deoarece descrierii progresului ştiinţei şi tehnicii li se potriveşte
45
mai mult termenul de alunecare decât termenul de mutaţie .
Această mare diversitate de tipuri de dezvoltare este receptată şi
reflectată în moduri variate de filozofia ştiinţei şi tehnicii.
Atât ştiinţa cât şi tehnica sunt fenomene sociale, dar ştiinţa este
indisolubil legată de fenomenul natural întrucât are drept obiectiv central
legile obiective ale naturii, a căror descoperire este obiectul ei
fundamental, iar tehnica este legată nemijlocit de fenomenul social
întrucât are ca obiectiv punerea în valoare a ştiinţei în slujba calităţii vieţii
umane.
43
Albert Camus, Omul revoltat, Bucureşti, Editura Sophia, 1994, p.208-209.
44
Karl R. Popper, Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Bucureşti, Editura Trei,
2000, p.388-395.
45
Ilya Prigogine, Isabele Stengers, Noua alianţă. Metamorfozele ştiinţei,
Bucureşti, Editura Politică, 1985, p.403-404.
Evoluţia şi ruptura în ştiinţă se aseamănă cu evoluţia şi ruptura în
biologie, geologie sau societate. Ea este cumulativă şi necumulativă, în
acelaşi timp. Specificul salturilor în ştiinţă, ca şi în tehnică, constă în faptul
că revoluţia în aceste domenii, deşi reprezintă o ruptură faţă de vechiul
curs, nu răstoarnă întregul edificiu al cunoaşterii umane, cât îl
completează; adaugă cunoaşterii şi creaţiei noi valori. Teza caracterului
revoluţionar, al saltului calitativ, nu este estompată de teza caracterului
cumulativ, deschis mereu spre noi cuceriri, spre noi acumulări cantitative
ale ştiinţei. Caracterul revoluţionar este în sensul că nu suportă
stagnarea, iar caracterul cumulativ este în sensul că nu înlătură nimic, ci
măreşte necontenit tezaurul cunoaşterii umane.
Putem spune că progresul ştiinţific este cumulativ la nivelul
descoperirilor care îmbogăţesc necontenit tezaurul de cunoştinţe umane,
devine cumulativ-necumulativ la nivelul teoriei şi apare ca necumulativ la
nivelul paradigmei, al imaginii generale teoretice asupra ştiinţei
respective, întrucât această imagine se schimbă pe măsura acumulării
cunoştinţelor umane, fiind evidentă în aplicabilitatea tehnică a noilor
descoperiri ştiinţifice.
Conceptul de paradigmă a fost introdus în ştiinţă de Thomas
46
Kuhn , un filozof al ştiinţei şi un epistemolog, fost profesor de istoria
ştiinţei la Universitatea Berkeley din California, Universitatea
Princeton şi la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT). Este
unul dintre cei mai influenţi filosofi ai ştiinţei. În cartea sa, "Structura
revoluţiilor ştiinţifice" Kuhn introduce şi susţine în lumea academică
modelul paradigmatic de dezvoltare ştiinţifică. Conform teoriei, o
paradigmă reprezintă un set de reguli, norme şi metode de
cercetare folosite de către o comunitate ştiinţifică în procesul de
cercetare. Kuhn afirmă că folosind aceste paradigme, cercetătorii
contribuie la dezvoltarea ştiinţei normale, adică o perioadă de
creştere cumulativă a ştiinţei.
Dar, se întâmplă să apară fenomene noi, necunoscute până
atunci, care nu mai pot fi cercetate cu metodele paradigmei curente,
deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri şi explicaţii mulţumitoare,
palpabile, ştiinţifice ale fenomenului nou apărut. Atunci comunitatea
academică şi procesul de cercetare intră în criză. În acest moment
intervine schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluţie
ştiinţifică. Aşadar, revoluţia ştiinţifică înseamnă înlocuirea unei
paradigme cu o alta care răstoarnă principiile vechii paradigme.
Noua paradigmă cuprinde astfel un nou set de reguli şi metode care
vor fi folosite de către cercetători în procesul de cercetare până când
şi aceasta la rândul ei va intra în criză şi va fi înlocuită de o alta
paradigmă. Kuhn observă de altfel că noile paradigme se întemeiază
contra curentului dominant în cercetare la un moment dat, merge în
46
Thomas Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Humanitas,
1999.
contra principiilor paradigmei curente, negându-i chiar principiile,
tehnicile, şi metodele de cercetare.
Un alt termen cheie în teoria lui Thomas Kuhn este ceea ce el
a numit incomensurabilitatea teoriilor. Conform acestei sintagme,
ştiinţa se dezvoltă independent de comunităţile ştiinţifice, fiecare
comunitate ştiinţifică îşi dezvoltă o paradigmă proprie de
cercetare total diferită de celelalte paradigme dezvoltate de alte
comunităţi ştiinţifice.
Comparaţia între paradigme, între modelele de cercetare nu se
poate face, nu se poate spune că o paradigmă este mai bună ca alta,
deoarece paradigmele se dezvoltă ţinând seama de caracteristicile
comunităţii ştiinţifice căreia îi aparţine. Astfel modelul paradigmatic
de cercetare dezvoltat de către o comunitate ştiinţifică nu poate
fi adoptat sau tradus de către altă comunitate ştiinţifică datorită
condiţionărilor impuse de limbă. Unii termeni şi unele metode de
cercetare cuprind elemente care nu pot fi traduse de către
comunitatea care doreşte să adopte noua paradigmă
Saltul calitativ în ştiinţă şi tehnică are efecte în lanţ şi asupra altor
componente ale gândirii şi comportamentului uman, care vizează:
- efectul ideatic, spiritual: modificarea „atmosferei”, a modului de
gândire a unei întregi epoci istorice, introducerea unei noi viziuni asupra
lumii;
- efectul ştiinţific: noi fundamente teoretice pentru dezvoltarea
ştiinţei pure şi aplicative, material vast pentru influenţarea şi îmbogăţirea
celorlalte forme ale conştiinţei sociale: filozofia, arta, religia etc.;
- efectul material productiv: motivaţii şi date (informaţii) pentru
activitatea în domeniul tehnologiei şi tehnicii;
- efectul inovaţional: stimularea şi acoperirea ştiinţifică a
activităţilor de cercetare empirică în domeniul specialităţilor practice, al
dezvoltării mijloacelor de producţie, încurajarea invenţiilor şi inovaţiilor
tehnice.
2.3. Credinţa în progres
În creaţia filosofică există interpretări contradictorii privind

tendinţa continuă de schimbare a fenomenelor din natură şi
societatea umană: schimbare în direcţie retrogradă; a stabilităţii în
timp sau repetării fenomenelor; schimbare pozitivă sau a
47
perfectibilităţii . Pentru fiecare din aceste trei interpretări sunt
aduse numeroase argumente convingătoare.
Schimbarea pozitivă din domeniul tehnic şi tehnologiei,
cunoscută sub numele de progres tehnic, este evidentă. Dar, şi aici
sunt discuţii privind utilizarea produselor tehnice şi în scop distructiv,
47
Perroux François, Les techniques quantitatives de planification, Paris, PUF,
1965.
nu numai constructiv. Dualismul progresului tehnic prin folosirea
rezultatelor sale atât în scop constructiv, cât şi în scop distructiv a fost
menţionată de multă vreme. Astfel, în Istoria naturală, Pliniu cel
Bătrân (23 – 79), după ce sintetizează cu exactitate cunoştinţele
acumulate în domeniul metalurgiei în general şi a fierului în special,
scrie: „Cei care extrag fierul procură omului o unealtă admirabilă dar
primejdioasă. Căci cu această unealtă brăzdăm pământul, sădim
pomi, lucrăm grădinile roditoare şi, tăind lăstarii sălbatici ai viţei de
vie, o silim să întinerească în fiecare an. Cu această unealtă
construim case, spargem pietre şi întreprindem numeroase lucrări de
acest fel. Dar acelaşi fier dă naştere la certuri, lupte şi jafuri şi-l
folosim nu numai în jurul nostru, ci-l trimitem înaripat şi în depărtare,
de pe metereze, din mâini puternice, sub formă de săgeţi cu pene în
coadă. După părerea mea aceasta înseamnă cea mai ticăloasă
viclenie a minţii omeneşti. Căci, pentru ca moarte să-l lovească mai
repede pe om, acesta i-a dat fierului aripi şi pene. Vina este a omului
şi nu a naturii”. Se observă menţiunea lui Pliniu cel Bătrân că „Vina
este a omului şi nu a naturii” pentru folosirea tehnicii în scop
distructiv.
Desigur, sunt multe consideraţii de acest gen fapt pentru care
credinţa în progres nu o are orice om şi n-a avut-o totdeauna genul
uman. Ea există numai acolo unde omul şi-a format conştiinţa că el
este o fiinţă spirituală autonomă de mecanismul orb al naturii, şi că,
din această poziţie, el aşteaptă viitorul să vie în formă idealizată,
adică în forma creată de mintea sa, pe baza anticipaţiilor conştiinţei.
Datorită acestor anticipaţii, omul îşi reprezintă „devenirea” aşa cum o
doreşte să fie, deci mai bună şi mai frumoasă. De aceea, o aşteaptă
cu simpatie determinată de ideal.
Dar omul nu se mulţumeşte să-şi privească viitorul cu simpatia
idealului, ci pune în joc şi voinţa pentru realizarea devenirii idealizate.
De abia atunci evoluţia devine progres, aşa încât progresul în
societatea umană este o forţă umană, nu o forţă a naturii, nu o
lege a lucrurilor independente de noi. Progresul nu se face
automat, deşi aparenţa ar merge în acest sens. Îi trebuie concursul
voinţei umane. Progresul este „o evoluţie spre mai bine”. Acest „spre
mai bine” nu se găseşte în evoluţia naturală, biologică; aceasta este
diferenţa progresului cu evoluţia. În natură, nu există nici libertate, nici
progres; aici este regnul inflexibil al cauzalităţii mecanice. Libertatea şi
progresul nu se întâlnesc decât în lumea scopurilor şi a valorilor,
care se produc sub efortul colectiv al oamenilor. E caracteristic
fiinţelor umane de a-şi alege liberi motivele lor de acţiune şi în această
alegere se afirmă însăşi personalitatea lor. Unde nu are loc alegerea
mijloacelor de realizare a idealului evoluţiei şi unde nu se lucrează
conştient la această realizare nu este progres. El este numai acolo
unde găsim pe om părtaş la dirijarea evoluţiei, unde găsim scopul de a
dirija evoluţia în spre o cât mai completă realizare a ceea ce omul
consideră că este de valoare. Prin aceasta, se precizează bine
deosebirea dintre evoluţie şi progres.
Progresul este o schimbare care presupune noţiunea de
valoare; are loc numai unde se lucrează cu fenomene de voinţă,
care pot fi raportate la valoare. Şi cum valoarea nu poate exista
în afară de o personalitate,care să o susţină, se învederează şi
faptul că progresul nu poate avea loc decât în funcţie de
tensiunea personalităţii după realizarea de noi valori, sau a
plusului de „înălţare sufletească”, caracteristic culturii, încât
ceea ce se face în vederea formării personalităţii, va servi, în
acelaşi timp, şi la promovarea progresului.
2.4. Progresul tehnic – forţă a dezvoltării economice
Economistul francez Jean Fourastié (1907 - 1990) în

încercarea de reînnoire teoretică a economiei politice universitare a
avut meritul că a atras atenţia asupra rolului progresului tehnic,
asupra evoluţiei acestui fenomen capital: productivitatea muncii
omeneşti ca factor fundamental al dezvoltării economico-sociale a
comunităţii umane. Mărirea productivităţii muncii omeneşti
constituie factorul esenţial al progresului tehnic, dar pentru Jean
Fourastié ea este factorul exclusiv. Toate lucrările lui Jean
Fourastié se bazează pe o idee fundamentală: „progresul tehnic
48
este motorul exclusiv al istoriei“ .
Dar, avertizează Jean Fourastié: tehnica promovată la rangul
de motor autonom devine sau riscă să devină o putere străină omului
pe care ea îl poate aservi sau elibera. Împotriva acestor pericole este
necesar să ne protejăm dezvoltând morala, cultura, pe scurt tot ceea
ce nu se traduce prin impersonal şi obiectiv, ci prin personal şi
subiectiv.
După cum se cunoaşte, pentru realizarea procesului tehnico-
economic, tehnica reprezintă un sistem de organe artificiale de activitate
a omului social, puterea lui asupra naturii, care se formează şi se
dezvoltă prin intermediul procesului istoric de obiectivare în materialul
natural al funcţiilor de muncă, al deprinderilor, experienţei şi cunoştinţelor,
prin intermediul cunoaşterii şi folosirii în producţie a forţelor şi legităţilor
naturii. După Tudor Vianu „Tehnica este[…] ştiinţa activităţii
49
omeneşti puse în slujba anumitor năzuinţe culturale” . Din
punctul său de vedere, tehnica este o valoare culturală parţială, în
sensul că nu acoperă cultura, sistemul său de valori în întregul pe
48
Jean Fourastié, La productivité, Paris, PUF, 1968 ; Jean Fourastié,
Productivité et richesse des nations, Paris, Gallimard, 2005 ; Jean Fourastié,
Les conditions de l'esprit scientifique, Paris, Gallimard, 1966.
49
Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nemira,
1998, p.263.
care-l presupune. De asemenea, din perspectiva concepţiei la care ne
raportăm, tehnica presupune ca suport sau ca temelie a ei, cultura
întrucât tehnica asigură „mijloacele obiective ale culturii, adică acelea
50
care ajută, sprijină, solicită producţia culturală” .
Concepţii mai apropiate de momentul actual, cum este aceea a
lui Fritjof Capra, subliniază această simbioză dintre tehnică,
tehnologie şi cultură întrucât „Influenţele infrastructurii materiale
asupra comportamentului şi culturii unui popor sunt
semnificative, mai ales în cazul tehnologiei, de aceea analiza
tehnologiei a devenit un subiect important în teoria socială, atât
51
în cadrul, cât şi în afara tradiţiei marxiste” .Ca urmare, progresul
tehnic înseamnă dezvoltarea sistemului tehnic în direcţia
complexităţii şi eficienţei economice a lui. De aici constatarea că
progresul tehnic stă la baza creşterii eficienţei economice şi a creşterii
economice însăşi.
Într-o prelegere ţinută de Herbert Marcuse în cadrul unui ciclu de
conferinţe organizat de Universităţile din Franckfurt şi Heidelberg, cu
prilejul comemorării centenarului naşterii lui Sigmund Freud, în toamna
anului 1956, acesta spunea: „Ridicarea omenirii din sclavie şi mizerie
la o tot mai mare libertate presupune progresul tehnic, adică un
grad înalt de dominare a naturii, unicul generator al bogăţiei sociale,
care, la rândul ei, permite ca şi trebuinţele umane să îmbrace o
formă mai umană şi să fie satisfăcute într-un mod mai uman…
Progresul înseamnă că în cursul dezvoltării culturii, în pofida
numeroaselor perioade de regresiune, cunoştinţele şi aptitudinile
umane luate în ansamblu au sporit şi că, totodată, aplicarea lor în
vederea dominării lumii înconjurătoare – socială şi culturală – a
devenit tot mai universală. Rezultatul acestui progres este creşterea
bogăţiei sociale. Pe măsură ce cultura progresează, ea sporeşte atât
trebuinţele oamenilor cât şi mijloacele pentru satisfacerea lor; dacă
un astfel de progres contribuie şi la desăvârşirea omului, la o
existenţă mai liberă şi mai fericită, aceasta rămâne o chestiune
52
deschisă” .
Progresul tehnic reprezintă baza hotărâtoare obiectivă a
desfăşurării tuturor forţelor motrice ale societăţii. Lumea tehnicizată de
astăzi nu presupune însă, implicit, că această raţionalitate umană (mereu
în dezvoltare) ar duce neaparat şi liniar la un grad mai mare de libertate,
de unde apare cu evidenţă că aceste două valori fundamentale (raţiunea
şi libertatea), cât şi corelaţiile lor se cer a fi reevaluate în noile condiţii
istorice. De aceea, în legătură cu corelaţia dintre progresul tehnic şi
progresul social, Herbert Marcuse menţionează: „Progresul tehnic nu
antrenează nicidecum în mod automat progresul umanitar[…].
50
Tudor Vianu, ibidem, p.264.
51
Fritjof Capra, Conexiuni ascunse, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004, p.138.
52
Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura Politică, Bucureşti, 1977, p.219.
Progresul tehnic, care, ca atare, constituie, desigur, condiţia
prealabilă a libertăţii, nu înseamnă câtuşi de puţin şi realizarea unei
53
libertăţi mai mari” .
Dar cum acţionează progresul tehnic asupra condiţiei umane ?
Prin patru valori negative (adică de descreştere a lor), patru valori pozitive
(adică de creştere a lor) şi raporturile dintre ele. Cele patru valori negative
sunt: scăderea proporţională a numărului lucrătorilor; micşorarea
timpului pentru realizarea obiectelor manufacturate destinate
comercializării; micşorarea numărului de tipuri de obiecte realizate;
scăderea progresivă a preţurilor relative de vânzare. Cele patru valori
pozitive sunt: creşterea numărului de obiecte manufacturate, ca
mijloace de producţie, destinate reducerii mâinii de lucru; creşterea
indefinită a producţiei zilnice şi anuale de obiecte destinate
comercializării; creşterea perfecţiunii funcţionalităţii produselor
comercializate; creşterea salariilor.
La o primă observare superficială a acestor opt scopuri ale
progresului tehnic ar părea că se contrazic, însă, la o analiză atentă a
lor se constată perfecta armonie dintre ele. A mări cantitatea şi
randamentul maşinilor ca mijloace de producţie înseamnă a micşora
numărul lucrătorilor; a reduce timpul necesar realizării produselor,
înseamnă a produce din zi în zi mai mult; a micşora numărul „tipurilor”,
obligând pe consumatori să renunţe la gusturile lor individuale, are drept
urmare o sporire a producţiei şi o reducere a preţurilor de cost; şi, în
sfârşit, scăzând preţurile de vânzare şi mărind salariile, sporesc numărul
celor ce au posibilitatea să cumpere şi capacitatea lor de achiziţionare;
aşa încât se poate mări producţia fără riscuri de supraproducţie.
La aprecierea progresului tehnic se are în vedere faptul că de-a
lungul istoriei modificările tehnologiei s-au produs totdeauna în sensul
complexităţii crescânde şi al unei transformări de energie liberă în energie
legată din ce în ce mai mare apreciate, în ştiinţa economică modernă,
prin conceptul de entropie utilizată ca indicator atât în definirea clasică a
lui Rudolf Clausius (1822-1888), cât şi a lui Ludwig Boltzmann (1844-
1906).
O contribuţie majoră la analiza entropică a procesului economic a
54
aduso fostul nostru conaţional Nicholas Georgescu-Roegen (1906-
53
Herbert Marcuse, ibidem, p.220.
54
Nicholas Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti,
Editura Politică, 1979: „Legea entropiei continuă să fie înconjurata de
numeroase dificultăţi conceptuale şi de tot atâtea controverse. Dar nu acesta
este motivul pentru care majoritatea specialiştilor în ştiinţele naturii sunt de
acord că ea ocupă o poziţie unică printre legile materiei. Sir Arthur Eddington a
susţinut chiar ca deţine cea mai înalta poziţie. Important este faptul că
descoperirea legii entropiei a dus la decăderea dogmei mecaniciste a fizicii
clasice, care spunea că tot ce se întâmpla în orice domeniu de fenomene
consta exclusiv din locomoţie şi, prin urmare, că în natură nu există schimbare
irevocabilă. Tocmai pentru că legea entropiei proclamă existenţa unei
1994) din care menţionăm că „entropia este un indice al cantităţii
relative de energie legată dintr-o structură izolată sau, mai exact, al
gradului de uniformitate cu care energie este repartizată într-o astfel
de structură […] entropie înaltă înseamnă o structură în care toată
energia sau majoritatea ei este legată, iar entropie joasă, în care
opusul este valabil […] energia liberă este o structură ordonată, pe
când energia legată este o repartizare dezordonată, haotică (sau, cu
alte cuvinte, energia liberă este capabilă să producă lucrul mecanic, iar
55
energia legată nu)” .
Scopul progresului tehnic presupune industrializare, dar
industrializarea se bazează pe o transformare intensă a energiei
libere în energie legată şi deci printr-o creştere intensă a entropiei
mediului înconjurător, apreciată cu ajutorul relaţiei lui Clausius. În
acelaşi timp, tot ce “consumă” fiinţa umană se bazează pe entropie
joasă. De aici concluzia că procesul de producţie se bazează pe
transformarea energiei libere în energie legată pentru obţinerea
unor “bunuri de consum” cu entropie joasă, cu o ordine ridicată.
În consum, entropia joasă se transformă în entropie înaltă de
către societatea umană, prin degradarea, transformarea în
deşeuri, a bunurilor de consum. Ca urmare, procesul economic
este un proces entropic.
Legea entropiei ne atrage atenţia că progresul tehnic implică o
micşorare a energiei disponibile pentru viaţă pe planeta noastră, în
timp ce ideea comună despre progres creează, dimpotrivă, impresia
că el are ca rezultat reducerea dezordinii. Dar, a venit criza ecologică
pentru a ne obliga să regândim această situaţie şi pentru a ne atrage
atenţia că, în conformitate cu legea entropiei, progresul marchează
crearea unor insule tot mai mari de ordine, însă acestea într-un ocean
tot mai mare de dezordine. De aici constatarea că nu are sens
ştiinţific formulările „tehnologii nepoluante” sau „dezvoltare durabilă”.
Tehnologiile se pot baza pe randamente energetice mai ridicate, însă
asemenea schimbări, unii cercetători au constatat destul de repede legătura ei

intimă cu fenomenele caracteristice structurilor vii. În prezent, nimeni nu mai
neaga că economia proceselor biologice este guvernata de legea entropiei, nu
de legile mecanicii”.
Despre Nicholas Georgescu-Roegen (1906-1994), Paul Samuelson,
laureat al Premiului Nobel pentru economie, spunea ca este "un savant între
savanţi şi economist între economişti", în timp ce pentru Al. Haig era "un
om în avans faţă de timpul său". Remarcabil rămâne, cum aprecia Ph.
Mirowski, "modul în care stăpâneşte literatura economică, ştiinţifică şi
filosofică din spaţiul cultural al diverselor limbi europene nu este egalat
în istorie decât de Marx si Edgeworth şi, poate, Schumpeter". La noi, prof.
Gh. Dolgu îl situează în "acea elită universală de obârşie română pe care o
formează Brâncuşi, Eugen Ionescu, Palade, Cioran, Enescu, Eliade şi atâţia
alţii".
55
Nicholas Georgescu-Roegen, ibidem, p.54.
„nepoluante” nu. Energia liberă folosită în producţie pentru furnizarea
lucrului mecanic – de către oameni sau de către maşini – este
ireversibil transformată în energie legată. Sau, cu alte cuvinte, starea
de ordine a materiei prime se măreşte pe seama creşterii dezordinii în
mediul înconjurător.
Dacă entropia explică „săgeata timpului”, atunci istoria
dezvoltării vieţii pe planeta noastră nu se poate sustrage legii
entropiei. Istoria este un reflex al legii entropiei. Cu fiecare eveniment,
o anumită cantitate de energie se degradează, nemaiputând fi
recuperată. Punctele critice ale istoriei sunt atinse atunci când
acumulările de creşteri ale entropiei se constituie într-o schimbare
calitativă în ceea ce priveşte sursa de energie a mediului ambiant.
Entropia mediului devine atât de ridicată încât apare necesitatea
trecerii la un nou mediu energetic, implicând o tehnologie nouă, noi
instituţii economice, sociale şi politice.
Istoria omenirii este rezultatul articulării unor componente
eterogene, unele vii, altele inerte, şi a interacţiunii dintre ele.
Este dificil să se reducă întreaga complexitate a istoriei la
aspectul ei entropic, dar ar fi tot atât de imprudent de a eluda acest
aspect.
Se poate deci admite drept un fapt elementar că entropia
joasă este o condiţie necesară pentru ca un obiect să fie util. În
acelaşi timp, transformarea energiei libere în energie legată este un
proces ireversibil, de unde a doua constatare că o anumită cantitate
de entropie joasă nu poate fi folosită decât o singură dată.
În procesul de consum se produce un proces invers, produsul,
cu stare entropică joasă, se transformă într-un obiect nedefinit
(deşeu) cu stare entropică ridicată. Însă, nu revine la entropia iniţială
ci intermediară, între entropia materiei prime şi entropia produsului
finit, fapt ce atestă de ce mulţi agenţi economici economisesc entropie
joasă prin refolosirea deşeurilor. Colectarea şi sortarea deşeurilor
necesită o cantitate de entropie joasă mai redusă decât consumul de
entropie joasă pentru a aduce materia primă naturală la starea de
ordine a deşeului.
Dar această reciclare a deşeurilor a condus pe unii economişti la
o interpretare greşită din punct de vedere entropic a procesului
economic, considerându-l ca un sistem închis sau cu un flux circular. În
realitate, procesul economic este un proces liniar care constă dintr-o
continuă transformare a entropiei joase în entropie înaltă, sub formă de
poluare. El se aseamănă cu un proces natural, intervenţia omului
grăbind însă procesul de trecere a entropiei joase în entropie înaltă.
Pentru a-şi îndeplini menirea, industria consumă cantităţi tot mai mari
de combustibili şi materii prime, răspândind în atmosferă şi deversând
în ape mari cantităţi de reziduuri care deteriorează local structura
troposferei şi a unor ape continentale.
Din punct de vedere fizic, procesul economic este un
proces entropic; nici nu creează şi nici nu consumă materie sau
energie, ci doar transformă entropia joasă în entropie înaltă. În
acelaşi timp, întregul proces fizic al mediului înconjurător în care se
desfăşoară procesul economic este entropic. Care este însă
deosebirea dintre cele două procese, economic şi fizic ?
Mai întâi, procesul entropic din mediul înconjurător material
se desfăşoară din punct de vedere fizic automat, în sensul că se
produce de la sine, fără intervenţia omului; procesul economic
presupune intervenţia omului, care, la fel ca demonul lui Maxwell,
sortează şi dirijează entropia joasă din mediu, în conformitate cu reguli
bine stabilite – reguli care însă variază în timp şi spaţiu. Deci, dacă
procesul natural constă dintr-o trecere directă a entropiei joase în
entropie înaltă, în procesul economic, între cele două etape, iniţială şi
finală, se interpune o etapă intermediară, de “sortare” a entropiei joase
care urmează a fi transformată în entropie înaltă. Însă şi procesul de
sortare este întreţinut, este alimentat cu entropie joasă.
În al doilea rând, procesul natural se desfăşoară conform unei
legităţi naturale, independentă de voinţa omului, pe câtă vreme
procesul economic se desfăşoară tocmai datorită intervenţiei
conştiente a omului. Care este raţiunea de a realiza procesul
economic ? Ea este dictată de necesitatea creşterii calităţii vieţii
umane.
Etapa intermediară, de reducere a entropiei materiei prime,
rezultă din faptul că entropia joasă este o condiţie necesară pentru ca
un lucru să posede valoare. Dar această condiţie nu este suficientă.
Relaţia dintre valoarea economică şi entropia joasă este de acelaşi fel
ca relaţia dintre preţ şi valoare economică. Astfel, ciupercile
otrăvitoare deşi au entropie joasă nu au valoare economică,
comparativ cu ciupercile comestibile. De asemenea, omleta, la fel ca
multe alte mâncăruri, deşi are o entropie mai înaltă decât oul crud,
este preferată acestuia. Desigur, fiecare fir al procesului economic
este entropic, însă căile pe care este ţesut acest proces sunt trasate
de categoria utilităţii pentru om.
Dar, dacă am văzut că procesul economic este un proces
entropic, este necesar să legăm, în continuare, aceste noţiuni de
conceptul de progres. Cum se face ? Simplu ! Amintind că
procesul economic totdeauna este perfecţionat, îmbunătăţit şi ca
atare aplicând conceptul de progres la procesul economic, prin
intensificarea acestuia, se intensifică însăşi procesul entropic
din natură. Rezultă astfel că societatea umană este un “parazit”
al mediului înconjurător, dar, spre deosebire de celelalte specii
ale viului, societatea umană este un parazit inteligent ce-şi
diversifică continuu procedeele de acţiune asupra lui.
Ce se urmăreşte prin progres tehnic ? Creşterea vitezei de
desfăşurare a proceselor tehnologice, economia relativă de timp,
spaţiu, substanţă, energie şi informaţie.
Creşterea vitezei de desfăşurare a proceselor tehnologice
a fost şi este o preocupare continuă a acţiunii umane. Această
continuitate este însă fragmentată de epuizarea unor realizări ale
creaţiei în aceste variate domenii întrucât mărirea performanţelor unui
sistem tehnic este supusă principiului efectului descrescând. Mărirea
în continuare a vitezei sistemelor tehnice după epuizarea unui
principiu presupune aplicarea unui principiu nou, care urmează un
nou ciclu de creştere, sporindu-i-se eficienţa prin perfecţionări
parţiale, prin studierea lui mai aprofundată, prin găsirea unor
subsisteme mai eficiente, prin elaborarea în profunzime a tuturor
detaliilor. În cazul vitezei de deplasare în spaţiu, fenomenul a fost
studiat mai amănunţit şi înfăţişat sub forma unei succesiuni de curbe
de saturaţie peste care se suprapune o curbă înfăşurătoare, şi ea
tinzând către o limită, cunoscut fiind faptul că există o limită absolută
a vitezei.
Mărirea vitezei de desfăşurare a proceselor tehnologice
echivalează cu producerea unui număr sau a unei cantităţi mai mari
de produse sau servicii pe unitatea de timp. Cu alte cuvinte, are loc o
creşterea productivităţii fizice a muncii sau/şi a maşinilor.
Economia relativă de timp, înseamnă inversul productivităţii
muncii fizice şi deci o creştere a timpului liber al individului. Astfel, se
apreciază că la mijlocul secolului al XIX-lea omul folosea circa
70% din ziua calendaristică pentru asigurarea conservării
existenţei sale, iar la începutul secolului al XXI-lea consumă
numai 30%.
Economia de spaţiu se realizează prin reducerea distanţelor
între punctele în care se desfăşoară acţiuni umane directe sau
mijlocite, prin intermediul proceselor tehnice a căror viteză a crescut.
Într-un sens mai larg, acţiuni umane aflate la distanţe mari devin,
graţie mijloacelor de transport, din ce în ce mai apropiate.
Un aspect vizibil cu ochiul liber al economiei de spaţiu este cel
al construcţiilor urbane. Dezvoltarea industriei moderne necesită
concentrarea unui număr mare de oameni pe un spaţiu restrâns,
datorită necesităţii ca aceştia să coopereze la procesele tehnologice
industriale sau de altă natură. Urbanizarea merge mână în mână cu
industrializarea. Una din caracteristicile oraşelor moderne este tocmai
o extraordinară concentrare a populaţiei pe suprafeţe restrânse. O
asemenea concentrare a fost posibilă prin realizarea de către
creativitatea umană a o serie de invenţii de principiu care au permis
construirea de clădiri cu zeci sau sute de etaje, cum ar fi: betonul
armat şi ascensorul care a rezolvat problema transportului pe
verticală.
Economia de substanţă se realizează prin optimizarea
constructivă a formei şi dimensiunilor obiectelor manufacturate,
îmbunătăţirea continuă a proceselor tehnologice primare prin
reducerea adausurilor de prelucrare mecanică.
Economia de energie se realizează pe baza creşterii
randamentelor energetice pentru orice produs industrial.
Economia de informaţie. Progresul tehnic foloseşte
informaţie pentru a economisi substanţa, spaţiul şi timpul. Dar, odată
realizate economiile de timp, spaţiu, substanţă şi energie, prin
înlocuirea lor prin informaţia obţinută în procesul de creaţie, se pune,
evident, problema de a proceda şi la economia de informaţia întrucât
şi aceasta este limitată. Generarea informaţiei este un proces
costisitor, iar productivitate creierului uman, în ceea ce priveşte
crearea de informaţie nouă, este limitată. De aceea, procedeul de
reducere a necesarului de informaţie se bazează pe managementul
cercetării de proces a fenomenelor tehnico-economice. Creativitatea
este cea care asigură progresul tehnic şi, deci, economia de
informaţie.
Dar pentru ca acest proces de înlocuire a substanţei prin
informaţie să poată avea loc, trebuie să crească capacitatea
substanţei de a absorbi informaţie. Dintre substanţele relativ
abundente în natură, printr-un îndelungat proces istoric de selecţie, în
perioada de progres tehnic continuu, fierul s-a impus ca fiind
materialul care poate absorbi cantitatea cea mai mare de informaţie
artificială pe unitatea de masă şi volum.
2.5. Descoperire, invenţie, inovaţie
Aşa cum s-a specificat anterior, progresul este determinat de

inteligenţa umană, care se manifestă prin descoperire, invenţie şi
inovaţie.
Marele om de cultură Tudor Vianu (1897/1898-1964) scrie:
„Între invenţie şi descoperire se face o deosebire esenţială.
Descoperirea este găsirea unei energii naturale, latentă până la
un moment dat sau în tot cazul neactualizată pentru spiritul
omenesc. Descoperirea mai poate fi găsirea unui raport de forţe
care funcţiona în natură, dar pe care spiritul uman nu-l
observase mai înainte[…] Descoperirea, oricare fi categoria ei, se
deosebeşte însă de invenţie, care înseamnă nu numai găsirea
unui lucru care există în natură, ci aducerea unui plus faţă de
ceea ce în natură există, introducerea unui element nou în
56
economia ei” . Şi mai departe: „…invenţia presupune
descoperirea, deoarece cea dintâi este înfăţişată ca actul
56
Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nemira,
1998, p.265.
coordonării unei nevoi cu o lege naturală, care urmează mai întâi
să fie descoperită. Dar, actul coordonării însăşi presupune
descoperirea unui anumit procedeu al naturii, căci coordonarea
aceasta se face tot graţie unei legi naturale. Astfel se poate
spune că invenţia este, dintr-un îndoit punct de vedere, o
57
descoperire” .
„A descoperi înseamnă a pune în evidenţă un fapt, un
obiect, un fenomen, o relaţie sau o lege care oricum exista,
funcţiona, fără însă a se cunoaşte aceasta. A inventa înseamnă a
da la iveală ceva care nu a existat anterior[…]. Trebuie să
observăm că există în invenţie un factor deosebit faţă de ceea ce
gândim în noţiunea de descoperire şi anume tocmai forţarea
coincidenţei dintre descoperire şi legea naturală. Coincidenţa
aceasta se obţine fără îndoială tot prin intermediul unei legi
naturale. Trebuie însă să apară ceva care să potrivească această
nevoie umană cu legea respectivă; trebuie să se producă o
contribuţie umană care să formeze coincidenţa şi tocmai
împrejurarea aceasta ne dă dreptul de a vorbi de invenţie ca de
ceva deosebit de descoperire. În sfârşit, în invenţie mai există
încă un fapt nou, surprinderea coincidenţei posibile între o
nevoie şi legea naturii. Adaptarea aceasta nu se face de către
natură însăşi, ci se obţine graţie unui spirit care simte
posibilitatea acestei adaptări, creează ipoteze asupra posibilităţii
58
ei, verifică şi realizează în cele din urmă această ipoteză” .
Descoperirea precede invenţia; invenţia tehnică (pe care o
avem în vedere în lucrarea de faţă) se realizează pe baza unei
combinaţii a descoperirilor legilor naturii din care să se obţină un
produs inexistent anterior, fiind rezultatul unei creaţii umane.
Invenţia este de fapt creaţia noului necesar pentru a se
realiza progresul, iar imitaţia (inovaţia) o transformă într-un bun
social, în civilizaţie.
În DEX′98: Invenţie, invenţii, s. f. 1. Rezolvare sau realizare
tehnică dintr-un domeniu al cunoaşterii care prezintă noutate şi
progres faţă de stadiul cunoscut până atunci. 2. Afirmaţie care susţine
ca adevărate lucruri inexistente, imaginare, mincinoase; 3. Căutarea
şi alegerea ideilor şi argumentelor adecvate într-un discurs sau a
ideilor şi temelor corespunzătoare într-o creaţie artistică. 4. (Muz.; în
forma invenţiune) Mică piesă muzicală în stil contrapunctic, imitativ,
specifică barocului.
Invenţia tehnică este realizată uneori de aceeaşi persoană
care este descoperitor în ştiinţă, fiind, deci, şi inventator în tehnică.
Astfel, Evangelista Toricelli (1608-1647) a inventat barometrul după
57
58
Solomon Marcus, Invenţie şi descoperire, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1989, p.5.
descoperirea comportamentului coloanei de mercur închis într-un tub,
care-i aparţinea; Benjamin Franklin (1706-1790) a realizat invenţia
paratrăsnetului după descoperirea, tot de către el, a naturii electrice a
tunetului şi a fulgerului. În general, orice invenţie tehnică se
bazează pe descoperirile pe care ştiinţa le realizează, după cum
orice descoperire se sprijină pe unele invenţii.
Se poate spune că invenţia nu este nici superioară, nici
inferioară descoperiri, ele diferă numai prin obiect, nu şi prin procesul
psihic asociat. Atât invenţia cât şi descoperirea au în faţă un câmp
infinit de alegeri, întrucât atât natura, realitatea înconjurătoare cât şi
gândirea umană sunt infinite. Nevoia de imaginaţie şi de iniţiativă este
aceeaşi în invenţie şi în descoperire.
Dar, pentru a se realiza progresul tehnic sunt necesari doi
factori principali ai vieţii sociale: unul de iniţiativă, invenţia şi altul de
difuzare imitaţia (inovaţia). Invenţia este o realizare de noutate
absolută (generală), iar inovaţia este o noutate locală prin
transplantul invenţiei realizată anterior, în alt loc. De exemplu,
Thomas Alva Edison (1847- 1931), în anul 1879 inventează becul cu
incandescenţă, este invenţie întrucât a fost o noutate absolută pe
glob; un întreprinzător din SUA sau din altă ţară a lumii care a adoptat
pentru fabricaţie becul cu incandescenţă este noutate pentru el, pe
plan local, dar inovaţie sau imitaţie pe plan mondial întrucât anterior a
fost noutate absolută. Becul poate fi perfecţionat, de exemplu, prin
schimbarea filamentului din alt material pentru care este o invenţie,
dar este cu drepturi de autor limitate, la filament, nu şi asupra
principiului de realizare a becului, pentru cei care adoptă, în
continuare, noul filament, acesta este o inovaţie sau imitaţie.
Primordial este factorul novator, personal. El reprezintă
oarecum cauza fundamentală în desfăşurarea procesului social spre
progres. Forţele inventive se nasc totdeauna dintr-un om, dintr-
un focar. Un om pasionat, ros de dorinţa de cucerire, de
nemurire, de regenerare umană întâlneşte o idee, care-i deschide
aspiraţiilor sale o izbândă nebănuită. Factorul novator reprezintă
oarecum propagarea în înălţime a vieţii sociale.
Factorul social prin excelenţă este însă imitaţia (inovaţia) căci
o invenţie nu are nici o valoare din punct de vedere social, câtă vreme
masa cea mare a societăţii n-a fost mişcată în direcţia invenţiei
considerate. Mişcarea (deplasarea) masei societăţii în această
direcţie se face prin imitaţie, prin inovaţie. Un exemplu edificator în
acest sens îl prezintă invenţia de copiere în câmp electrostatic numit
„xerografie”. Invenţia este realizată de Chester Carlson (1906-1968)
la 22 octombrie 1938, se produce prima imagine xerografică în 1947,
Haloid cumpără licenţa lui Chester Carlson în 1948 când cuvântul
„Xerox” devine marcă înregistrată, în 1949 se realizează primul
copiator xerografic de serie (Model A), în 1968 firma Xerox
Corporation (listată NYSE) deschide reprezentanţă în România. Dar,
abia în 1981 este recunoscută ca invenţie de importanţă socială
majoră în SUA, când a devenit suficient de răspândită prin inovare.
Se observă aşadar rolul inovării în răspândirea şi recunoaşterea
invenţiei.
Creatorul invenţiei (inventatorul) are o psihologie specială ce
se caracterizează prin capacitatea de a reuni într-un fascicul noţiuni
de origine foarte diferită şi de a le face să conveargă spre acelaşi
scop. Creaţia intelectuală de orice fel, tehnică, literară, artistică,
ştiinţifică etc. rezidă în încolţirea unei idei sintetice, formată prin
combinaţie nouă din elemente existând deja în spirit, cel puţin în
parte. În spirit are loc o frământare între elementele existente. Pentru
a avea loc această ţâşnire a ideii sintezei noi, este necesar să existe
o bogăţie de elemente sufleteşti şi să fie trăite în acelaşi timp cu o
deosebită intensitate afectivă. Unul din caracterele invenţiunii este de
a fi precedată şi însoţită de fenomene afective, mai mult sau mai puţin
vii, încât sentimentul e una din condiţiile ordinare ale ideii creatoare.
Prin noul pe care-l aduce inventatorul, el pare un neadaptat la
condiţiile sociale existente. Conştient de menirea lui, el vrea totuşi să
creeze; masa i se opune pentru ca mai târziu să-i devină cu atât mai
ascultătoare, cu cât i-a fost mai refractară la început. Imită „noul”
creat de inventator şi astfel masa umană totală e transportată pe o
treaptă mai înaltă, unde iarăşi continuă mişcarea de înălţare.
Continuitatea vieţii sociale ar fi imposibilă fără această masă
compactă de oameni pur imitativi, capabili de a dobândi şi de a
conserva orice experienţă nouă. Indivizii din masă nu inventează
nimic, nu deranjează nimic, nu sfarmă nimic; în schimb, păstrează cu
gelozie armătura devenită bun comun, datorită inventatorilor, aşa
încât, dacă prin invenţie se creează noi valori şi se dau noi forme
societăţii, prin imitaţie se consolidează, extinzându-se în toată
societatea. În mecanismul progresului participă deopotrivă
factorii invenţie şi imitaţie.
Oamenii cu spirit creativ s-au convins că realizările lor nu se
datorează numai cunoştinţelor sau numai raţionamentului sau unei
abile combinări de rutină a acestora, oricât de mare le-ar fi fost rutina.
O bună parte din învăţătură este destinată acumulării de cunoştinţe,
calificării, obţinerii unei dexterităţi şi deprinderii unui mod de a raţiona.
Toate acestea sunt necesare actului creator, dar nu sunt suficiente.
Mai mult încă, ele pot fi obţinute în afara şcolii.
2.6. Progres şi efort
Agentul prin excelenţă al progresului este efortul. Progres fără

efort nu se poate concepe. Evoluţia spre mai bine presupune o
încordare, datorită căreia se trece de la o stare la alta mai superioară.
La creaţia unei invenţii efortul este evident. Pentru a produce
acea sinteză nouă între noţiunile deja existente şi pentru a-i da
direcţie nouă este nevoie de un mare efort intelectual, care să
întreţină atât activitatea imaginaţiei creatoare, cât şi afectivitatea
intensă însoţitoare a procesului de invenţie. Toate invenţiile şi
descoperirile de seamă au fost realizate prin eforturi îndelungate,
după mărturiile autorilor invenţiilor şi a descoperirilor marcante în
istoria civilizaţiei.
Dar, efortul este necesar şi la realizarea imitaţiei. Imitaţia
presupune introducerea în spirit a unei idei streine; ea este o schiţă
de creaţie, o creaţie de leneş sau de neîndemânatec. Ca şi invenţia,
ea presupune tendinţe preexistente nesatisfăcute. Imitaţia cere un
efort intelectual pentru părăsirea unor idei preconcepute, rod al
invidiei sau sentimentelor rezultate din complexul de inferioritate. De
aceea, nici imitaţia nu este la îndemâna oricui. Ea presupune o
ruptură cu obişnuinţa. Numai obişnuinţa şi rutina sunt o repetare
uniformă, o „imitaţie de sine”, care nu cere efort. De aceea, omul
realmente inferior este incapabil de a imita. Progresul nu vine, prin
urmare, aşteptându-l omul cu mâinile încrucişate şi nici nu-i poate fi
dat din afară de altcineva. Orice tendinţe ideale dispar din viaţa
socială dacă se dă omului atâta ajutor din afară, încât nu mai are
nevoie să-şi ajute singur. Ajutorul exterior este bun pentru a înlătura
întrucâtva piedicile din calea progresului social; nu este însă suficient
pentru a provoca progresul. Pentru aceasta este nevoie de forţă
interioară; de un efort care să ne pună în activitate spre a păşi mai
înainte pe calea netezită din exterior.
Pentru ca o invenţie sau inovaţie să devină un succes
comercial sunt necesare trei condiţii şi toate trei depind, în parte sau
în întregime, de mediul social.
Prima condiţie constă în existenţa, în sânul comunităţii
umane, a unor grupuri dispuse să ia în consideraţie invenţiile şi
inovaţiile în mod serios şi cu bunăvoinţă.
A doua condiţie este ca invenţia sau inovaţia să răspundă
unor nevoi sociale. Asemenea necesităţi dacă sunt presante trebuie
să fie constatate şi resimţite ca atare astfel încât să fie luată hotărârea
de a fi angajate cheltuieli pentru satisfacerea lor. Presiunea unei
populaţii în creştere poate, fără îndoială, să creeze o necesitate
socială sub forma unei pieţe mai extinse. Sau, în mod paradoxal,
inexistenţa lucrătorilor specializaţi în domeniile specifice economiei
locale poate să necesite folosirea maşinilor care să-i înlocuiască. Sau
imposibilitatea de a rezolva unele probleme tehnice care impune
căutarea unei noi soluţii.
A treia condiţie constă în resursele sociale de absorbţie a
produselor care să fie capabile de a înţelege şi răspândi prin utilizare
invenţia sau inovaţia respectivă. Numeroase invenţii n-au putut
niciodată să fie realizate din lipsă de capital, de material sau de
personal calificat.
2.7. Tehnoştiinţa
Într-o conferinţa ţinută de Werner Heisenberg (1901-1976) în

cadrul sesiunii Academiei bavareze de arte frumoase la 17.11.1953
spunea: „tehnica a fost în mod permanent condiţie şi consecinţă
a ştiinţelor naturii. Ea este o condiţie a ştiinţelor naturii întrucât
extinderea şi aprofundarea ştiinţei nu se pot produce decât prin
perfecţionarea mijloacelor de observaţie […].Tehnica este, pe de
altă parte, consecinţă a ştiinţelor naturii, întrucât exploatarea
tehnică a forţelor naturii nu devine, în general, posibilă decât
datorită unei cunoaşteri aprofundate a domeniului de experienţă
59
corespunzător” .
Îngemănarea dintre cele două concepte de „tehnică” şi „ştiinţă”
s-a produs în societatea occidentală prin faptul că „Ştiinţa actuală,
ştiinţa contemporană, cea a secolului al XX-lea, este mai bine
caracterizată prin termenul de «tehnoştiinţă»… deoarece tehnica
reprezintă «mijlocul natural» al dezvoltării şi, în acelaşi timp,
principalul motor… Termenul «tehnoştiinţă» vrea să pună în
evidenţă două caracteristici: indisolubilitatea celor doi poli:
teoreticul şi tehnica operatorie, şi primordialitatea tehnici asupra
teoriei… Ştiinţa modernă nu poate fi gândită în afara tehnicii, şi
60
reciproc” .
Dezvoltarea ştiinţei în totalitatea ei nu poate fi înţeleasă dacă
este examinată pe domenii izolate: fizică, chimie, biologie etc. sau
dacă se analizează ştiinţele naturii separat de ştiinţele tehnice care
sunt reflectate în practica economico-socială.
Pentru a analiza ştiinţa în esenţa ei este necesar ca ea să nu
fie prezentată pur şi simplu ca un oarecare „sistem de ştiinţe”, ci ca
„sistem al ştiinţei”, ca un organism socio-uman a cărui cercetare pe
subsisteme oferă tot atât de puţin pentru cunoaşterea întregului ca şi
analiza anatomică a organismului viu al omului pentru înţelegerea
sociale a individului. Principiul inseparabilităţii din ştiinţa modernă
acţionează cu pregnanţă în domeniul cunoaşterii umane. De aceea,
prin noţiunea de „ştiinţă” se au în vedere toate domeniile ştiinţifice
luate în unitatea lor, inclusiv cele tehnice care acţionează hotărâtor
asupra metodologiei cercetării şi implementării acestora în domeniul
viţii sociale, făcându-le utile existenţei condiţiei umane.
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe autentice, necontradictorii
din punct de vedere logic, care se dezvoltă istoric, pe fundalul
realizărilor trecute şi în dezvoltarea continuă a acestora. Acest proces
are loc, mai ales în condiţiile actuale, în întrepătrundere cu tehnica
care poate chiar anticipa fundamentele teoretice ale ştiinţei.
59
Werner Heisenberg, Paşi peste graniţe, Bucureşti, Editura Politică, 1977, p.113-114.
60
Alain Boutot, Inventarea formelor, Bucureşti, Editura Nemira, 1997, p.100.
Dezvoltarea teoretică a termodinamicii s-a realizat pe fundalul empiric
al acestui domeniu ştiinţific creat pe baza analizei randamentului
maşinilor termice elaborată de către Nicolas Léonard Sadi Carnot
(1796 - 1832) şi publicată în 1824. Există în acest sens şi alte
exemple rezultate prin însăşi căutarea explicaţiei onor realizări de
lumea antică pe care le constatăm în lumea reală. De aceea,
conceptul de tehnoştiinţă îşi găseşte justificare prin faptul că tehnica
şi ştiinţa sunt două atribute esenţiale ale omului, două laturi ale
activităţii lui creatoare. Ştiinţa creează edificiul teoretic, iar tehnica
edificiul practic pe baza folosirii aceloraşi legi şi, în esenţă, chiar şi a
aceloraşi metode. De aceea şi concluzia că „Ştiinţa nu este un
domeniu al gândirii pure, ci al gândirii aplicate permanent în
practică şi întărire neîncetat de practică. Iată de ce ştiinţa nu
61
poate fi studiată separat de tehnică” .
61
John D. Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, Editura politică, 1964,
p.17.
Cap. 3. STIMULAREA CREATIVITĂŢII
3.1. Consideraţii preliminare
Conduita socială nu este numai un comportament superior,

specific uman, ci ea e şi o activitate creatoare de bunuri materiale şi
spirituale a individului pe bază de organizare şi planificare colectivă.
În această acţiune socială creatoare de valori, conştiinţa joacă rolul
principal. Ea este, astfel, suprema activitate de sinteză a fiinţei
noastre bio-psiho-sociale şi culturale cu scop de organizare,
conducere şi planificare a condiţiei umane, definită prin agentul
creator, care este persoana umană, prin cadrul de valorificare a
bunurilor create, care este societatea şi, fireşte, prin bunăstarea
materială şi spirituală, care este cultura.
Teoria generală a acţiunii social-umane şi culturale nu mai
poate fi elaborată numai de biologie şi psihologie, ci de colaborarea
lor cu sociologia şi culturologia, definită prin antropologia socială şi
istoria civilizaţiei umane. Această teorie generală a acţiunii umane
trebuie făcută, de asemenea, atât în termeni de conduită, cât şi de
conştiinţă, deoarece aceste două categorii de manifestare interioară
şi exterioară a fiinţei umane se întregesc reciproc şi se completează
una pe alta.
Creaţia este un proces complex, condiţionat de multe
fenomene interne procesului de gândire uman, dar şi caracteristice
mediului social. Este condiţionată, în primul rând, de cultura
umană axată pe dezvăluirea, prin gândire, a implicaţiilor
ascunse. Materialul, noţiunile folosite în procesul de creaţie se
pretează la lanţuri de implicaţii ascunse – în principal relaţii cantitative
generale, forme spaţiale, structuri logice; ele pot fi luate din domeniul
diferitelor ştiinţe şi „simplificate” aşa încât să se preteze la gândirea
deductivă – ca în mecanica raţională sau ca în alte numeroase
domenii, care se împletesc cu tehnoştiinţa modernă.
Aspectul istoric al evoluţiei creaţiei umane trebuie înţeles într-
un sens larg – ceea ce se desfăşoară în timp.
În esenţă, istoria ne furnizează datele apariţiei diverselor creaţii
tehnice sau/şi spirituale, preocupările specialiştilor în diverse epoci,
conţinutul esenţial al realizărilor, legătura între aceste realizări şi
condiţiile de ordin social sau tehnic etc.
Capacitate creativă prezintă fiecare individ, însă, trebuie făcută
precizarea că, pe de o parte creativitatea depinde de cultura
individuală şi epoca istorică, iar pe de altă parte este totuşi mai
puternic dezvoltată la anumiţi oameni (talente, genii) şi constituie
chiar justificarea de bază a activităţii (pasionate), a multora dintre ei.
Oricât pare de dificil, se poate măsura originalitatea câmpului activ de
percepere sau conţinutul percepţiei corespunzând mulţimii “aberaţiilor
posibile” (alterări voite, căutate) relativ la elementele componente.
Psihologii înţeleg prin creativitate dispoziţia inventivă sau
capacitatea de înnoire existentă în stare potenţială la orice individ
uman şi la toate vârstele. Copilul, care-şi manifestă permanent
mirarea şi surpriza, încercând să surprindă ineditul lumii, neinfluenţat
încă de educaţia rutinieră, este considerat prototipul creativităţii. Mai
trebuie precizat că, strâns legată de mediul socio-cultural, această
tendinţă naturală, firească a omului, de realizare a sinelui, presupune
condiţii favorabile spre a se exprima ca ingeniozitate elaborată.
Teama faţă de orice deviere de la normă (convenţie, tradiţie) sau
conformismul social are ca efect dispariţia oricărei urme de
originalitate, fiind capcana în care eşuează creativitatea multor
indivizi.
Inteligenţa creatoare se recunoaşte prin atitudinea spiritului
faţă de problemă (faţă de dat) sau faţă de realitate. În loc de a se
mulţumi să descrie, să contemple, el caută totdeauna să privească
mai departe, la conexiuni mai profunde, la urmări mai îndepărtate. Se
orientează spre cercetarea “diferitului”, a tot ce este “altfel”, spre a
proceda în mod inedit, cu ingeniozitate. Aceasta este perspectiva
care favorizează apariţia ideilor novatoare (concepţii, teorii,
prototipuri, proiecte). O astfel de perspectivă denotă o gândire
divergentă, care nu se limitează la cunoscut sau obişnuinţă (rutină);
această gândire fiind contrară celei numită convergentă, al cărei
câmp de investigaţie este limitat prin conformism sau pasivitate.
Tocmai pentru că disponibilitatea numită creativitate se
remarcă îndeosebi prin atitudine intelectuală novatoare, ea poate fi
dezvoltată printr-o pedagogie adecvată, care trezeşte şi încurajează
acest mod de a privi lucrurile, stimulându-l printr-o problematizare şi
interogaţie permanentă ce pune subiectul în situaţia de a se reanaliza
şi redefini continuu
62
.
Astfel înţeles, antrenamentul dedicat creativităţii reprezintă nu
doar un imperativ utilitarist (economic) în cadrul societăţilor industriale
aflate în expansiune, unde invenţia şi inovaţia sunt cheia succesului
pentru întreprinderi, grupuri şi indivizi, ci totodată un adevărat
exerciţiu spiritual (invitând la conduită etică), exerciţiu care
promovează sinele (eul ca vocaţie), capabil să se repună mereu în
discuţie, punându-se sub semnul întrebării, autocenzurându-se şi
63
autoprimenindu-se ideatic .
62
Gorodja Rita, Formarea la liceeni a capacităţilor creative în procesul instruirii
problematizate (teză de doctorat), Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei,
Chişinău, 2005.
63
Osborn, Alex F., Créativité. L'imagination créative, Bordas, Paris, 1988.
De multă vreme s-au căutat mijloace pentru descoperirea
timpurie a capacităţilor creative individuale în scopul de a fi cultivate şi
stimulate.
La începutul secolului al XX-lea Japonia căuta diverse căi care
să o scoată din izolare. Una dintre acestea a constat în trimiterea
tinerilor la studii universitare în străinătate, cu precădere în Germania.
Unul dintre aceşti studenţi japonezi, care studia la Leipzig, în
Germania, avându-l ca profesor pe marele savant Ostwald Wilhelm
Friedrich (1853-1932), chimist, fizician şi filozof, Laureat al premiului
Nobel pentru chimie în 1909, într-o pauză i-a spus acestuia că
bărbaţii de stat ai patriei sale îl însărcinaseră să afle, de la profesorii
săi, în ce chip s-ar putea alege din tot tineretul nipon cei mai de
seamă studenţi, spre a li se da o îngrijire deosebită pentru pregătirea
lor, de la care s-ar putea aştepta mai târziu lucrări de seamă, spre
folosul ţării.
Reflectând în timp la această întrebare, marele savant a scris
cartea Grosse Männer (Oameni mari). Ca om de ştiinţe exacte, el a
căutat atunci să-şi dea socoteală atât din experienţa sa de profesor,
cât şi din citirea biografiei bărbaţilor geniali, care sunt caracterele prin
care se manifestă personalităţile distinse. Concluziile asupra cărora s-
a oprit au fost: de obicei, copii precoci nu ajung la nimic de seamă în
viaţă (rodul care se dezvoltă pe încetul e cu atât mai sănătos şi mai
trainic, cu cât a fost pregătit mai multă vreme); tinerii geniali se
încearcă îndeosebi la problemele cele mai grele şi pun întrebări care
nu sunt în legătură cu faptele spre discutare, iar marile descoperiri se
fac în tinereţe etc. Dar, în ultimă analiză, însuşirea cea mai de
căpetenie a omului genial, este ceva înnăscut, primordial – prin
urmare cu neputinţă de prevăzut. După cum într-un ogor cu multe
ierburi răsare pe neaşteptate un exemplar cu însuşiri neobişnuite,
producându-se astfel o „mutaţie genetică”, la fel şi în gloata unui
neam răsare din cine ştie ce colţ al său un exemplar care lasă în
urmă pe toţi cei dimprejur.
3.2. Stimularea capacităţii creative în perioada

adolescenţei şi tinereţii şcolare
Multa vreme creaţia a fost considerată apanajul exclusiv al

unei minorităţi restrânse. Distingând însă mai multe trepte calitative în
creativitate şi observând cum şi eforturile de gândire obişnuită implică
ceva nou, cel puţin pentru persoana aflată într-un impas, actualmente
nu se mai face o separare netă între omul obişnuit şi creator. Orice
om normal poate realiza o îmbunătăţire în munca sa, o mică inovaţie
sau invenţie. Pentru a se ajunge la performanţă, e nevoie de
preocupare specială, de condiţii favorabile dezvoltării imaginaţiei. Şi,
într-adevăr, asistăm la deschiderea unor ,,cursuri de creativitate’’ şi
chiar ,,şcoli de inventică’’. Ce se poate face deci pentru stimularea
creativităţii? Mai întâi, trebuie să fim conştienţi, şi să combatem
anumite piedici în calea manifestării imaginaţiei, creativităţii.
Asemenea obstacole exterioare sau inerente individului sunt
denumite, de obicei, blocaje.
Creativitatea, ca rezultat al stimulării şi activităţii, înseamnă
acumulări de capacităţi, abilităţi şi posibilităţi de realizare a ceva nou,
original, în plan ideal – abstract, precum şi, după caz, în plan practic,
deci inventivitatea ideatică şi practică.
Imaginaţia creativă se manifestă de mic copil, ea însă scade
pe parcursul vieţii. De aceea, creativitatea, în raport cu vârsta, prin
metode adecvate, trebuie cultivată şi întreţinută. La naştere copilul
poseda doar o anumita potenţialitate creativă, evidenţiată de o
anumită flexibilitate, fluenţă şi sensitivitate (sensibilitate) a scoarţei
cerebrale (şi a sistemului nervos în general). Ulterior, în procesul
educaţiei şi activităţii, al rezolvării unor probleme ridicate de viaţă,
sporeşte potenţialitatea menţionată (flexibilitatea, fluenţa,
expresivitatea, sensitivitatea) desigur, în funcţie de dezvoltarea şi
manifestarea factorilor intelectuali, aptitudinali, caracteriali şi de
mediu, dezvoltându-se alte niveluri ale creativităţii – cum sunt
originalitatea şi inventivitatea.
Pentru a asigura progresul uman şi bunăstarea materială şi
spirituală a oamenilor, este nevoie de multă creativitate, de
depistarea, stimularea şi de finalizarea ei în inventivitate ideatică şi
practică, în toate domeniile. Trebuie cunoscut, stimulat şi valorificat
acest potenţial. Factorii creativităţii au asemănări cu cei ai învăţării
eficiente. Au fost studiaţi de numeroşi psihologi. Pe lângă coeficientul
de inteligenţă, un rol important în creativitate îl au factorii: ereditatea,
capacităţile intelectuale, aptitudinile, caracterul, mediul socio-cultural,
efortul susţinut de pregătire si investigaţie şi altele.
Creativitatea se poate manifesta în toate etapele de vârstă, pe
tot parcursul vieţii, însă vârsta cea mai productivă în creativitate este
între 25-40 ani.
Desigur, prima etapă în cultivarea corectă şi dezvoltarea
capacităţii creatoare la vârsta copilăriei o prezintă familia. Mijloacele
utilizate sunt răspunsurile corecte la întrebările nesfârşite ale copilului
şi alegerea corectă a jocurilor şi jucăriilor.
A doua etapă în dirijarea şi formarea creativităţii, la vârsta
adolescenţei, o prezintă şcoala. Din acest punct de vedere: „Atâta
64
preţuieşte şcoala, cât preţuieşte profesorul” . Rolul profesorului
devine hotărâtor în formarea şi dezvoltarea creativităţii şcolarului, pe
orice treaptă de şcolarizare, de la grădiniţă până la facultate.
Etimologic, cuvântul şcoală îşi are originea în expresia grecească
schole care înseamnă răgaz, repaus, încetarea oboselii fizice şi – prin
64
Simion Mehedinţi, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie,
Bucureşti, Editura Academiei Române,1992, p.196.
extensie – momentul propice activităţii spiritului, lecturii, artelor, studiului.
Din acest sens originar, s-a trecut uşor la acela de loc de exerciţiu
intelectual, pentru formare şi informare a personalităţii umane.
Şcoala este o instituţie de ajutorare pentru a face din
adolescent un om după tipul civilizaţiei vremii şi societăţii lui. Pentru
societate, şcoala este un instrument de asimilare intelectuală şi
morală a tineretului, de socializare şi integrare a acestuia în
mecanismul vieţii. Şcoala a fost şi este mijlocul cel mai important pentru
transferul eredităţii sociale de la o generaţie la următoarea.
În îndeplinirea rolului său instructiv-educativ, şcoala se
bazează pe slujitorii instituţiei, personalul didactic. Dacă doctrina
socială asigură conţinutul instructiv-educativ al învăţământului,
slujitorii asigură căile şi mijloacele de propagare a doctrinei respective
în rândul celor supuşi procesului de învăţământ.
Pentru a sublinia importanţa profesorilor considerăm
următoarele menţiuni. George Călinescu referindu-se la şcolaritatea
lui Eminescu scrie: „Nu-i plăcea să-şi înveţe lecţiile şi de aceea lua
note rele […]. În primul rând nu se împăca cu matematica şi de
aceea se învoise cu Const. Ştefanovici, care a şi devenit profesor
de matematici, ca acesta să-i facă temele iar el să-i spună
65
poveşti” .
Dar iată ce menţionează Mihai Eminescu în manuscrisul
2258, filele 251 şi 251 verso: „Eu ştiu chinul ce l-am avut însumi cu
matematica în copilărie, din cauza modului rău în care mi se
propunea, deşi în de altfel eram unul din capetele cele mai
deştepte. N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu
tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata,
ci memoria. Şi deşi aveam şi memorie fenomenală, numere nu
puteam învăţa de loc pe de rost, încât îmi intrase-n cap ideea că
matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului.
În urmă am văzut că-s cele mai uşoare, desigur de-o mie de părţi
mai uşoare decât limbile, cari cer memorie multă. Ele sunt un joc
cu cele mai simple legi ale judecăţii omeneşti, numai acele legi
66
nu trebuie puse în joc goale şi fără un cuprins…” .
Organizarea şcolii creatoare a stat de multă vreme în centrul
preocupărilor filozofiei pedagogice româneşti. Şcoala creatoare
trebuie să fie o şcoală a vieţii, a vieţii în sensul realităţii, dar nu
artificializată. În al doilea rând, şcoala creatoare trebuie să fie o
comunitate culturală, în sensul că toate valorile din societatea umană
să poată fi trăite de elevi aici, pentru ca de la trăirea lor să treacă la
dezvoltarea aptitudinilor de creaţie personală. Pentru aceasta este
65
Călinescu George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1964, p.60.
66
Mihai Eminescu, manuscrisul 2258, filele 251 şi 251verso.
necesar ca toţi factorii educaţională să conveargă spre acelaşi scop:
formarea personalităţii creatoare la elevi.
Factorii principali de învăţământ care formează şcoala
creatoare sunt: curricula şcolară; metodologia transferului de
cunoştinţe de la profesori la elevi; calitatea profesorilor;
67
managementul şcolar . Câteva cuvinte despre fiecare:
Curriculum. Denumirea conţinutului guvernal al unui
ansamblu organizat de experienţe de învăţare, care oferă structura
conceptuală şi planificarea temporală necesare pentru a obţine un
nivel de pregătire cu recunoaştere oficială.
Curriculum-ul reprezintă aspectul teleologic al educaţiei,
conform căruia formarea personalităţii umane prin educaţie este
esenţial orientată din acest punct de vedere, în sensul că orice
activitate umană este teleologic motivată, spre deosebire de
activitatea altor fiinţe, a căror activitate este dirijată doar de instincte şi
afecţiuni. Într-un sens mai îngust, centrarea educaţiei pe obiectivele
de formare a celui educat presupune acordarea de prioritate cultivării
68
şi dezvoltării capacităţilor umane .
Curricula şcolară trebuie să aibă la bază spiritul obiectiv ca
bun cultural, în care s-a obiectivat caracterul special al gândirii, simţirii
şi voinţei unui individ sau al unui întreg popor sau al popoarelor
înrudite spiritual. El conţine deci energia spirituală în stare latentă a
unui individ sau a unui popor. Această energie spirituală obiectivată
sub formă de bunuri culturale o utilizează educaţia sub denumirea de
materie de învăţământ spre a hrăni cu ea sufletul generaţiilor
69
tinere .
Curricula şcolară se transpune în practică prin program şcolar
şi programe analitice ale disciplinelor.
Program. Ansamblul proceselor de proiectare, implementare
şi dezvoltare a unei sarcini de module destinate satisfacerii unui
complex predefinit de competenţe şi deprinderi. Programul trebuie să
includă documentaţie relevantă cu privire la curriculum (inclusiv
programele analitice) şi resursele adecvate.
Programă analitică. Prezentarea detaliată a unui anumit curs,
care trebuie să specifice ce şi când trebuie însuşit, textele care
trebuie parcurse, domeniile în care se aşteaptă a fi demonstrate
capabilităţi şi deprinderi la încheierea cursului, precum şi descrierea
metodelor de predare şi de evaluare care sunt utilizate.
67
Ciobanu Olga, Elemente de teoria si metodologia instruirii - prelegeri
universitare, Bucureşti, ASE,2004.
68
Ambăruş Valentin, Ciprian Rezuş, Gabriel Ungureanu, Managementul
calităţii în învăţământul superior, Iaşi, Editura PIM, 2006, p.39.
69
Popescu Sorin (ş.a.), Ghidul calităţii în învăţământul superior. Proiectul
CALISRO, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004.
Curricula şcolară, programul şi programele analitice trebuie să
exprime clar şi concis conţinutul cunoaşterii specialităţii subiecţilor.
Cunoaşterea se instituie ca o funcţie vitală, primordială şi
decisivă în structurarea personalităţii, în schimbarea calităţii fiinţei
umane. Ea devine axul fundamental al personalităţii, ţelul suprem
spre care tinde orice sistem de instruire şi educaţie.
Managementul şcolar are în vedere stabilirea obiectivelor
70
învăţământului la început de nou mileniu .
71
Într-un Raport al Comisiei UNESCO din 1996, obiectivele
procesului instructiv-educativ pentru secolul al XXI-lea pun accentul
pe patru stâlpi ai unui nou tip de educaţie:
∗ . a învăţa să ştii (să cunoşti);
∗ . a învăţa să faci;
∗ . a învăţa să fii;
∗ . a învăţa să trăieşti împreună cu alţii.
Aceste obiective instructiv-educative se materializează în
procesul didactic, printr-o tehnologie adecvată, în care rolul primordial
revine profesorului, principalul izvor de cunoştinţe în domeniul
respectiv pentru subiecţii supuşi formării intelectuale.
A învăţa să ştii (cunoşti) semnifică, înainte de toate,
învăţarea metodelor care ne ajută să distingem ceea ce este real de
ceea ce este iluzoriu şi să avem astfel o cale de acces inteligentă la
cunoştinţele epocii noastre.
A învăţa să faci semnifică, desigur, dobândirea unei
specializări şi a cunoştinţelor teoretice şi practice asociate acesteia.
A învăţa să fii semnifică edificarea unei adevărate persoane şi
asigurarea condiţiilor de realizare maximă a potenţialităţilor sale
creatoare.
A învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi semnifică, înainte de
toate, respectarea normelor ce reglementează raporturile dintre
fiinţele ce formează o colectivitate.
Realizarea acestor obiective strategice are la bază însăşi
metodele de transfer a cunoştinţelor de la profesor la elev sau
student care trebuie să corespundă conţinutului disciplinei,
caracteristicilor individuale ale elevilor sau studenţilor şi personalităţii
profesorului.
În faza şcolară, când în procesul instructiv-educativ predomină
componenta educaţională, metodele de transfer a cunoştinţelor sunt
subordonate obiectivului procesului de învăţământ, pentru care
70
***Eurydice, Douăzeci de ani de reformă în învăţământul superior din
Europa: începând cu 1980, Eurydice Reţeaua de Informare asupra Educaţiei
în Europa, Unitatea EURYDICE-România.
71
*** Raport to UNESCO of the International Comission on Education for the
Twenty, first Century; chaired by Jacques Delors, Learning: the treasure
within, Paris, UNESCO, 1996.
„Educaţia nouă trebuie să creeze nu specialişti, ci oameni.
Oameni de nădejde, adică oameni pe care să te poţi bizui la
încercare, adică oameni întregi, în stare să facă faţă nevoilor şi
durerii. Aceşti oameni nu trebuiesc însă crescuţi pentru fericirea
lor înşişi, ci să fie buni la ceva, să fie pricepuţi să facă faţă într-o
anume direcţie a existenţei. Dar nu pentru ca să-şi tragă din
pricepere un izvor de autorealizare, ci pentru ca, oameni fiind,
72
să-şi facă, prin ea, datoria de oameni” .
În ce priveşte metodica de transfer propriu zisă a cunoştinţelor,
în completarea metodei clasice, bazată pe predare şi seminarizare, s-
au conturat tehnologii didactice noi, de învăţământ interactiv,
învăţământ programat şi învăţământ problematizat.
73
Învăţământul programat cuprinde un set de principii care
stau la baza organizării şi desfăşurării instruirii programate, cu sau
fără utilizarea aparaturii tehnice. Principiile instruirii programate sunt:
a. principiul participării active, conştiente şi independente pe toată
durata procesului instructiv, potrivit căruia înţelegerea informaţiilor şi
efectuarea temelor indicate în fiecare secvenţă se bazează exclusiv
pe efort propriu, controlat şi susceptibil de măsurare; b. principiul
paşilor mici, după care materia de programat trebuie să fie divizată în
unităţi suficient de mici şi simple, secvenţe, paşi, astfel încât studentul
să poată înţelege şi răspunde corect, cu o probabilitate cât mai mare
la întrebările respective; c. principiul progresului riguros gradat, care
cere ca secvenţele să se succeadă în ordinea logică dictată de
specificul materiei, ordine crescândă sub aspectul complexităţii,
asigurându-se totodată accesibilitatea ansamblului cunoştinţelor chiar
şi pentru studenţi mai slab dotaţi; d. principiul răspunsurilor corecte,
potrivit căruia nu se trece la secvenţa următoare decât după ce s-a
răspuns corect la cea anterioară, fără de care studentul nu poate afla
conţinutul informaţional şi tema inclusă în secvenţa următoare; e.
principiul întăririi imediate a răspunsurilor, principiu care cere ca
studentul să afle imediat calitatea răspunsului său, fiind totodată
stimulat şi ajutat să afle răspunsul corect cerut la fiecare secvenţă; f.
principiul repetiţiei, care cere reluarea unor informaţii anterioare, însă
nu sub formă identică, ci în contexte noi, corespunzătoare unor cazuri
particulare sau în corelare cu cunoştinţe asimilate anterior; g.
principiul ritmului individual, principiu după care aceeaşi materie
prezentată de maşina de învăţat sau de manualul de învăţământ
programat trebuie să fie parcursă cu o viteză proprie, în funcţie de
capacitatea de înţelegere şi de aptitudinile fiecăruia dintre cei care
învaţă.
72
Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la „Criterion”, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2003, p.346.
73
Ambăruş Valentin, Ciprian Rezuş, Gabriel Ungureanu, Managementul
calităţii în învăţământul superior, Iaşi, Editura PIM, 2006, p.177-200.
Învăţământul programat nu se prezintă ca o sumă aritmetică, ci
ca un tot, un sistem coerent, astfel încât modul de funcţionare a
aparaturii de învăţat sau de alcătuire a manualului de învăţământ
programat să asigure respectarea simultană a tuturor principiilor
menţionate.
Problemele pe care le pune o asemenea metodă de instruire
depind de o serie de factori aleatori, cum ar fi: natura sarcinii elevului
sau studentului, care diferă foarte mult de la o disciplină la alta, cât şi
în cadrul aceleiaşi discipline; riscul de conflict şi de interferenţă între
secţiuni succesive. Există, în acelaşi timp, problema obişnuită a
inhibiţiei preactive şi retroactive – informaţia nouă împiedicând
amintirea a ceea ce s-a petrecut imediat înainte sau după – şi
problema deosebită care se pune atunci când subiectele tratate
succesiv cer diferite scheme sau secvenţe de însuşire a cunoştinţelor.
Aceste probleme pot fi atenuate de arta profesorului de a pune la
dispoziţia elevului sau studentului puncte de reper sau relee de
ghidare care, situate la un nivel mai abstract, să-l ajute să integreze
materia în structura sa cognitivă. Este şi mai util pentru elev sau
student dacă studiază simultan diferite secţiuni pentru a le compara,
confrunta şi plasa într-o perspectivă mai vastă şi că – spre deosebire
de ceea ce se întâmplă în mod obişnuit – ar putea fi util uneori, atunci
când există conflict, să se expună sau să se studieze în primul rând
materia pe care elevul sau studentul o cunoaşte mai puţin bine.
Sunt de amintit alte trei aspecte cu privire la problemele de
structurare şi organizare secvenţială. În primul rând, trebuie
subliniată marea importanţă pe care o au în disciplinele ierarhizate,
priceperile şi cunoştinţele pe care elevul sau studentul le-a dobândit
deja, atunci când abordează studierea unei teme. Se semnalează
faptul că, cu cât elevul sau studentul înaintează în studierea unui
subiect, cu atât mai mult îi sunt necesare cunoştinţele intermediare. În
consecinţă, dacă un elev sau student nu cunoaşte temeinic subiectele
tratate anterior la disciplina respectivă şi deci nu are o bază pentru
abordarea unui subiect specific, riscă să nu-şi poate atinge obiectivul.
Al doilea aspect este legat de problema dimensiunii fiecărei etape
sau de nivelul de dificultate. Nivelul de dificultate al fiecărei etape
trebuie să fie adaptat aptitudinilor elevilor sau studenţilor. Şi în acest
caz, trebuie să ne aşteptăm la interacţiuni pe planul personalităţii,
deoarece extravertiţii, care suportă mai uşor incertitudinea şi le place
să fie solicitaţi să facă mereu mai mult, vor vrea probabil să avanseze
mai repede decât introvertiţii. O a treia problemă importantă, la
organizarea secvenţială a cursului, este problema adaptării la
diferenţele individuale. Rezolvarea acestei probleme îmbracă forme
specifice care se sprijină pe capacitatea intelectual-pedagogică a
profesorului.
Învăţământul programat reprezintă metoda de transmitere şi
recepţie a conţinutului informaţiei instructiv-educative, în procesul de
învăţământ, după un program bine fundamentat, prin
segmentarea raţională a informaţiei după principii ontologice şi
gnoseologice, având drept rezultat ridicarea muncii independente a
elevilor sau studenţilor, ca şi individualizarea conducerii procesului de
învăţare de către personalul didactic.
Pentru ca cei instruiţi să obţină succese în însuşirea
cunoştinţelor în timpul muncii lor independente, activitatea de învăţare
trebuie să fie condusă într-un mod specific, să corespundă unor
condiţii determinate şi unei organizări speciale a învăţării. În
instruirea programată, conţinutul mesajului instructiv-educativ
de însuşit trebuie, de cele mai multe ori, în aşa fel structurat
încât segmentele informaţiilor, ale temelor operaţiilor auxiliare şi
întrebărilor de control, să fie prescrise în mod precis celui
instruit.
În învăţarea programată, modul de lucru al celui care învaţă
este determinat, în principiu, de un algoritm de predare, dinainte
elaborat. Printr-un algoritm de instruire elaborat pentru
învăţământul programat se înţelege o asemenea prescriere a
desfăşurării procesului pedagogic încât obiectivul şi conţinutul
învăţământului să fie precis determinate, activităţile celui ce
învaţă şi ale celui ce predă să fie structurate pe fiecare
componentă şi operaţie în parte şi, totodată, să fie menţionate cu
precizie activităţile pentru atingerea unui obiectiv. Se vor indica,
totodată, şi activităţile pe care urmează să le îndeplinească cel ce
predă, ca răspuns la fiecare activitate posibilă a celui ce învaţă şi
când trebuie să se încheie procesul de învăţământ potrivit unui anumit
algoritm. Acest algoritm al programului de învăţământ se oferă
fiecărei persoane care învaţă, sub forma unui program de predare cu
ajutorul manualelor elaborate pe baza algoritmului sau al unor texte
şi teste înregistrate adecvat. În aceasta constă deosebita însemnătate
a învăţării programate.
Totuşi, nici concepţia algoritmizării nu este atotcuprinzătoare
din punctul de vedere al rezolvării întregii sfere de sarcini ale
învăţământului. Se ştie că nu pot fi elaboraţi algoritmi pentru toate
tipurile de sarcini, întrucât există sarcini ce nu pot fi rezolvate
algoritmic, după cum există sarcini euristice, creatoare, unde nu se
ştie dinainte cum trebuie să acţionezi pentru a le rezolva.
Folosirea exagerată a algoritmizării poate să ducă la o anumită
formalizare, standardizare, şablonizare a acţiunilor cognitive.
Formalizarea acţiunilor mintale este un fapt tot atât de nedorit, ca şi
formalizarea cunoştinţelor.
Elaborarea algoritmilor de predare este legată, în esenţă, de
două condiţii prealabile.
Prima condiţie prealabilă constă în descoperirea algoritmilor
de soluţionare corespunzători. Această condiţie se rezolvă relativ
uşor pentru problemele de matematică. De asemenea, se rezolvă
uşor pentru discipline cu caracter de ştiinţele naturii, limbi străine,
unele discipline tehnice şi economice la care se pot realiza probleme
specifice şi chestionare-test specifice. La disciplinele chestionate s-a
ajuns la concluzia că repartiţia pe domenii a învăţământului programat
se poate concretiza, la o instituţie de învăţământ, astfel: matematică –
44%; ştiinţele naturii – 19%; ştiinţele limbii (gramatică, ortografie) –
25%; ştiinţe sociale – 6%; cursuri cu caracter economic – 3%; alte
domenii – 3%.
a Start 1 2 3 4 …
Fig.3.1. Prezentarea Pasii învãtãrii
schematică a unui program
liniar pur (a) şi a variantei Start …
b 1 2 3 4 5 6 7
liniar în salturi (b)
Pasii învãtãrii
A doua condiţie
prealabilă pentru elaborarea unor algoritmi de predare reclamă
cunoaşterea detaliată a structurii şi proprietăţilor desfăşurării
proceselor de învăţare umană, deci, a psihologiei învăţării. Aici se au
în vedere principiile învăţării programate care se referă la însuşirea
cunoştinţelor printr-o muncă preponderent independentă a celui ce
învaţă, structurarea pe segmente a materiei de învăţat, controlul şi
autocontrolul continuu a învăţării, motivaţia învăţării, individualizarea
însuşirii cunoştinţelor, care sunt multiplu legate între ele şi se
condiţionează reciproc.
O primă tehnică de programare utilizată în practica pedagogică
a constat în tehnica lineară de programare, figura 3.1.
După cum se observă în figura 3.1, conţinutul mesajului
informaţional cuprins într-o disciplină este divizat în unităţi relativ
independente, unitare din punct de vedere al studiului, înţelegerii şi
însuşirii pe o anumită perioadă de timp, caracteristică unor prelegeri,
fiind însoţite de posibilitatea verificării şi evaluării cunoştinţelor.
Conform programului liniar, cel ce învaţă va face puţine greşeli
de acumulare şi evidenţiere a cunoştinţelor însuşite, deoarece
înaintează cu paşi mici şi va primi, după fiecare rezolvare corectă,
confirmarea succesului.
După cum se observă, această tehnică de programare are la
bază postulatele unei teorii behavioriste a învăţării, rezultată din
experimente pe animale şi care ia în considerare numai relaţiile dintre
sistemul (S) şi reacţie (R). Nu sunt luate în considerare caracteristicile
învăţării specific umane. De aceea, s-a luat în considerare realizarea
unor aşa zise programe ramificate, figura 3.2.
Pe baza variantelor din figura 3.2, se oferă elevilor sau
studenţilor, în procesul de învăţământ, teme personale care să le
solicite gândirea, să-i supună la încercare de soluţionare a temelor,
căutare a rezultatelor. Dacă se oferă un program ramificat, în forma
unor manuale programate, atunci deseori se poate vorbi de cărţi
eclectice. De cele mai multe ori, forma răspunsului prin alegere
multiplă.
Avantajele instruirii după variantele din figura 3.2 sunt mari, în
raport cu varianta din figura 3.1. Se poate acorda o mai mare atenţie
individualizării pregătirii elevilor sau studenţilor, gradului de formare a
gândirii proprii acestora. În acest context nu se mai pune accentul pe
rezolvarea fără greşeli a temei. Tehnica programării ia în considerare
şi faptul că se poate învăţa şi din greşelile comise. I se comunică
elevului sau studentului că soluţia propusă este greşită sau parţial
corectă. În continuare, elevului sau studentului i se spune unde a
greşit şi ce trebuie să ia în considerare pentru a rezolva corect tema
dată. După felul erorii, cel ce învaţă este îndrumat individual. În felul
acesta şi ritmul de muncă este diferenţiat.
74
Învăţământul problematizat . În practica didactică se
foloseşte, pe scară tot mai largă, problematizarea procesului
Varianta 1
instructiv, căreia îi corespunde un
1 2 3 … tip anume de învăţământ, numit
învăţământ problematizat.
Fig.3.2. Prezentarea schematică a

Varianta 2 variantelor programului ramificat
1 2 3 …
Învăţământul problematizat
presupune prezentarea în faţa
Varianta 3 subiecţilor, în mod succesiv şi cu
1 2 3 4 …
un scop bine stabilit, a unor sarcini
cognitive, prin rezolvarea cărora,
sub conducerea cadrului didactic,
Predare Solutie corectã subiecţii îşi însuşesc în mod activ
Solutie gresitã Pasi auxiliari cunoştinţe noi.
În procesul de învăţământ
tradiţional, în general, numai emiţătorul mesajului este activ, el
vorbeşte mult, explică, demonstrează, defineşte noţiunile de conţinut
ale mesajului informaţional. Receptorii mesajului (elevi sau studenţi)
depun un efort însemnat pentru înţelegerea, reţinerea şi reproducerea
conţinutului mesajului informaţional. Aceştia consumă un volum
important de timp şi cu efectuarea diferitelor genuri de exerciţii. În
asemenea condiţii de instruire, activizarea intelectuală internă a
studenţilor sau elevilor este redusă. În ce priveşte elementele de
creaţie, de căutare, de investigaţie, ele sunt, în general, reduse la
minimum. Activizarea studenţilor este restrânsă în primul rând pentru
că instruirea, în ansamblu, are un caracter explicativ - exemplificativ.
Chiar şi în cazul efectuării multor exerciţii de lucru independent se
74
Angela Solcan, Problematizarea – mijloc de dezvoltare a gândirii critice, în
„Didactica Pro”, Nr.6 (16), 2002, p.64-66
urmăreşte acelaşi scop unic de consolidare cât mai trainică a
cunoştinţelor şi priceperilor în condiţiile operării, în principal, cu
probleme a căror metode de rezolvare a fost demonstrată anterior în
amănunt; consolidarea sistemului de operaţii reglementat cu stricteţe
de către profesor.
Instruirea explicativ – exemplificativă, în procesul căreia
studentul dobândeşte cunoştinţe date cu precădere sub o formă finită,
limitează în mod accentuat posibilităţile de dezvoltare a independenţei
gândirii şi acţiunii studenţilor. În acelaşi timp, poate deveni un bun
durabil al subiectului numai ceea ce a trecut prin gândirea
independentă, prin acţiunea sa independentă.
În măsura în care instruirea tradiţională se caracterizează prin
activismul unilateral al profesorului, în aceeaşi măsură devine mai
dificilă dirijarea procesului de asimilare a cunoştinţelor şi de formare a
priceperilor şi deprinderilor personale la studenţi. Profesorul dispune
de prea puţine informaţii despre modul în care se „transformă” în
conştiinţa studentului cunoştinţele transmise şi despre dificultăţile pe
care le întâmpină studentul. În ultima vreme, în legătură cu
introducerea programării în instruire, a crescut posibilitatea de dirijare
a procesului de învăţământ. Totuşi, instruirea programată nu poate
înlocui tot procesul de învăţământ. Iată de ce, pe ansamblu, instruirea
rămâne insuficient dirijată cu competenţă profesională de către
profesorul de specialitate.
Dificultăţile ce persistă în dirijarea procesului de instruire
contribuie ca nivelul complexităţii conţinutului şi ritmul expunerii
mesajului informaţional să se orienteze pe categorii de subiecţi: buni,
mijlocii sau slabi.
O altă consecinţă a posibilităţii reduse de a dirija procesul de
însuşire a cunoştinţelor transmise prin mesajul informaţional constă în
controlul insuficient asupra procesului instructiv şi a rezultatelor
acestuia. Astfel, deşi în activitatea instructivă se aplică metoda
chestionării orale sau prin lucrări de control, verificarea însuşirii
cunoştinţelor de către studenţi se realizează doar parţial şi nu
întotdeauna sistematic. Ori, în asemenea condiţii de instruire,
urmărirea dezvoltării intelectuale a studenţilor este pusă în condiţii
extrem de dificile. Activizarea cognitivă slabă a studenţilor determină,
de altfel, un curs prea puţin eficient al dezvoltării intelectuale.
Dar, dacă tipul de instruire explicativ – exemplificativ începe să
nu mai satisfacă cerinţele mereu crescânde ale învăţământului, atunci
care sunt căile de activizare a învăţării, care să stimuleze dezvoltarea
capacităţilor intelectuale şi să formeze atitudinea cognitivă faţă de
procesul de învăţământ şi faţă de muncă al viitoarelor elite ?
Anterior, în paragraful precedent, s-au prezentat principiile
învăţământului programat, ca mijloc de ridicare a calităţii procesului
instructiv-educativ.
Desigur, această metodă, a învăţământului programat, nu este
singura, fiind folosite şi alte metode şi mijloace de creştere a calităţii
procesului de instrucţie a studenţilor. De aceea, în acest paragraf ne
vom referi la învăţământul problematizat.
În esenţă, învăţământul problematizat se caracterizează prin
faptul că procesul instructiv-educativ este un proces interactiv între
cel care transmite mesajul informaţional şi cei care recepţionează
75
acest mesaj .
În procesul instructiv-educativ şi procesul de creaţie al
cercetării se disting o serie de componente generale şi esenţiale
comune pentru aceste activităţi.
În primul rând, asemănătoare sunt scopurile lor, înţelegerea
fenomenului sau procesului, să stabilească lanţul dependenţelor
cauzale, să-şi îmbogăţească noţiunile şi cunoştinţele despre lumea
înconjurătoare.
În al doilea rând, şi într-un caz şi celălalt, omul intră într-un
contact activ cu obiectele cunoaşterii sau ale studiului său.
În al treilea rând, şi în procesul cercetării, şi în cel al învăţării,
subiectul se foloseşte de posibilităţile vaste ale gândirii sale ca
principal mijloc în rezolvarea problemelor cu caracter cognitiv sau
76
cognitiv-didactic, care îi sunt puse .
Cunoscând diferite fenomene sau procese, însuşindu-şi un
anumit material instructiv, omul realizează acest lucru în cursul
studierii, al explorării obiectului ce trebuie cunoscut sau însuşit. La fel
ca în activitatea de cercetare, în cazul însuşirii unui obiect de
învăţământ, nou, la student apare, de regulă, o anumită necesitate şi
un anumit interes faţă de studierea acestuia. Apoi urmează
formularea unor ipoteze, a unor răspunsuri anticipative, la problema
pusă. Ipotezele respective pot fi verificate pe cale experimentală.
Fireşte că rezultatele activităţii nu vor fi asemănătoare într-un
caz şi celălalt. Consecinţa studiului aprofundat, ştiinţific, va fi o
descoperire. Rezultatul procesului instructiv-educativ va fi, pe cât
posibil, o însuşire aprofundată a materialului didactic, respectiv o
„descoperire pentru sine”. Aici se poate stabili o analogie între
procesele învăţării şi cele ale cercetării.
Atât cercetarea, ca una dintre formele activităţii cognitive a
omului, cât şi procesul cognitiv, considerat în ansamblu, se realizează
în desfăşurarea activităţii intelectuale. Gândirea este, în esenţă,
cunoaşterea care conduce la rezolvarea problemelor sau a sarcinilor
75
Karl R. Popper, Mitul contextului. În apărarea ştiinţei şi a raţionalităţii,
Bucureşti, Editura Trei, 1998 (Vezi studiul – Ştiinţa: Probleme, scopuri,
raţionalităţi, p.112-148)
76
Postolachi Valentina, Managementul performanţelor prioritare în sistemul de
cercetare-dezvoltare al Republicii Moldova (Teză de doctor în ştiinţe
economice), ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN REPUBLICA
MOLDOVA, Chişinău, 2004.
cu care este confruntat omul. Gândirea începe acolo unde apare o
situaţie-problemă. Altfel spus, acolo unde nu există o problemă, nu
există nici gândire, în sensul cel mai strict al termenului. Situaţia-
problemă conţine totdeauna ceva ce trebuie desăvârşit, definit.
Probabil tocmai de aceea rezultatul rezolvării ei va fi o cunoştinţă
nouă pentru subiect sau un procedeu de acţiune fie nou, fie modificat.
Aşadar, cunoaşterea ştiinţifică a realităţii şi procesul învăţării
sunt într-o oarecare privinţă asemănătoare. De aceea, se poate
presupune că procesele învăţării, cunoaşterii, cercetării şi gândirii
sunt legate între ele, se întrepătrund şi uneori chiar trec unele în
altele. Dar dacă lucrurile se prezintă astfel, nu ar trebui oare ca
procesul de învăţare, prin unele dintre trăsăturile sale esenţiale, să
modeleze procesul cunoaşterii, procesul investigativ-explorator şi de
gândire ? Şi mai cu seamă nu ar trebui ca procesul învăţării să
modeleze, într-un anumit grad, procesul gândirii ?
În ultima vreme psihopedagogia se remarcă printr-o tendinţă
de apropiere între psihologia gândirii şi psihologia învăţării. Această
situaţie nu este întâmplătoare. Exigenţele ştiinţei moderne, ale
cunoaşterii şi învăţământului de specialitate în general, determină
necesitatea de a conferii procesului instructiv-educativ un caracter
„problematizat”. Tocmai de aceea este şi firesc ca psihologia învăţării
să apeleze la psihologia gândirii. În apropierea dintre aceste două
ramuri ale psihologiei, simptomatic se dovedeşte faptul că principiul
problematizării începe să fie transpus din psihologia gândirii în
psihologia învăţării. Deseori, elaborarea acestei metodologii noi se
identifică cu crearea unei metode noi, specifice, de instruire – a
metodei problematizării – sau a metodei creării situaţiilor-problemă,
77
cunoscută şi sub numele studii de caz .
Instruirea explicativ - exemplificativă, bazată pe principiul
comunicării unor cunoştinţe gata elaborate, contribuie la
formarea unui stil propriu, specific, de activitate individuală.
Acest stil constă, în principal, în dezvoltarea gândirii
reproductive şi a memoriei studenţilor. Instruirea prin
problematizare îşi propune, ca una dintre sarcinile şi rezultatele
sale principale, să fie dezvoltarea gândirii independente,
productive. Ea este orientată spre formarea activităţii de
78
explorare, creative .
Se consideră că problematizarea instruirii poate fi privită ca
una dintre cerinţele psihodidactice de primă importanţă. Fireşte că
activitatea studenţilor include şi acţiuni pur executive, memorarea
77
Platon Carolina, Teoria şi metodologia evaluării în învăţământul universitar,
(Teză de doctor habilitat în pedagogie), UNIVERSITATEA DE STAT DIN
MOLDOVA, CHIŞINĂU, 2005.
78
DOCUMENT DE LUCRU AL COMISIEI EUROPENE: UN POSIBIL CADRU
EUROPEAN AL CALIFICĂRILOR ÎN PERSPECTIVA ÎNVĂŢĂRII PE PARCURSUL
ÎNTREGII VIEŢI, COMISIA EUROPEANĂ, Bruxelles, 8.7.2005 SEC (2005) 957.
cunoştinţelor de-a gata elaborate, operarea după model etc. Totuşi,
efectuarea acestor acţiuni şi „sarcini” de execuţie poate fi
subordonată scopurilor realizării principiului problematizării, ceea ce
înseamnă că momentele de achiziţie a cunoştinţelor gata elaborate,
de operare după model etc., se includ în contextul rezolvării unei
sarcini cognitiv-problematice mult mai largi.
Dar, deşi învăţământul problematizat se practică de multă
vreme, o teorie psihopedagogică a învăţării prin învăţământul
problematizat se află încă într-un proces de devenire. Unii autori
încearcă să construiască edificiul teoretic al sistemului de învăţare
prin problematizarea în ansamblu, iar alţii caută să elaboreze în
detaliu unele laturi ale acestui tip de învăţare. Aceasta întrucât
problematizarea obiectelor învăţării se pretează, cu precădere, la
învăţământul specializat al ştiinţelor exacte: matematică, fizică,
chimie, tehnică etc.
Problema este un rezultat al procesului de cunoaştere care
conţine indicarea unor lacune în sistemul de cunoştinţe, evidenţiind o
contradicţie între cunoaştere şi necunoaştere şi fiind, de aceea,
îndreptat mai mult sau mai puţin direct către înlăturarea acestei
contradicţii.
Situaţia-problemă este o formă specifică de interacţiune
cognitivă dintre subiect şi obiect, caracterizată printr-o asemenea
stare psihică a subiectului, în timpul efectuării unei teme, care solicită
găsirea (descoperirea sau asimilarea) unor cunoştinţe sau procedee
de acţiuni noi, necunoscute anterior de către subiect. Din punct de
vedere psihologic, în structura situaţiei-problemă se poate include, în
primul rând, o trebuinţă de cunoaştere, în al doilea rând, căutarea
cunoştinţelor sau a procedeelor de acţiune necunoscute, compuse din
experienţa şi capacităţile acestuia. Clasele principale de situaţii-
problemă se diferenţiază în funcţie de componenta acţiunii care se
cere însuşită (o legitate a unui obiect, anumite procedee sau condiţii
de operare). Una dintre acestea, pentru specializările din domeniul
ingineriei şi economiei sunt cele cunoscute sub numele de studii de
caz.
Dar, indiferent de clasa din care face parte situaţia-problemă
de rezolvat, în etapa când are loc susţinerea soluţiei adoptate, este
necesar ca modalitatea de rezolvare aleasă să fie fundamentată din
toate punctele de vedere, iar soluţia să fie realizabilă practic.
Aplicarea metodei studiului de caz face posibile trei situaţii de
bază, corespunzătoare caracterului problemelor tehnice sau
economice de producţie. În prima, studenţii capătă întreaga
informaţie necesară, situaţie ce îşi are scăderile ei, pentru că în
practica de producţie, de regulă, ea nu se întâlneşte sau se întâlneşte
foarte rar. În a doua, studenţii nu primesc întreaga informaţie, astfel
încât devine necesară studierea analitică a situaţiei concrete şi
culegerea unor informaţii suplimentare (aceasta este o situaţie
apropiată de practica de producţie). În a treia situaţie, studenţilor le
este descris succint cazul concret, neoferindu-li-se toată informaţia
necesară, fapt care, de asemenea, corespunde condiţiilor de
producţie.
Instruirea prin problematizare implică crearea (organizarea)
situaţiilor-problemă, conştientizarea, acceptarea şi rezolvarea acestor
situaţii în procesul activităţii comune dintre studenţi şi profesor, în
condiţiile unei autonomii cât mai mari a celor dintâi şi sub conducerea
competentă, ştiinţifică şi didactică, a profesorului.
Instruirea prin problematizare (ca orice alt gen de instruire)
poate contribui la realizarea următoarelor două scopuri: 1. formarea
unui sistem necesar de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi; 2.
atingerea unui nivel înalt de dezvoltare intelectuală, dezvoltarea
capacităţii de învăţare independentă, de autoinstruire. Ambele scopuri
pot fi îndeplinite cu mai mult succes tocmai în procesul instruirii prin
problematizare, deoarece însuşirea mesajului informaţional de către
subiecţi se realizează aici în condiţiile intensei activităţi explorative, în
condiţiile rezolvării de către aceştia a unui sistem de teme cognitiv-
problematice. Cunoştinţele, priceperile şi deprinderile achiziţionate pe
această cale sunt active, ele pot fi rapid actualizate şi aplicate în
practică. Rezolvarea sistemelor de sarcini cu caracter problematic,
generalizarea cunoştinţelor şi a procedeelor de acţiune, transferul
priceperilor dobândite la rezolvarea de probleme noi – toată această
activitate, însoţită de „satisfacţia intelectuală” decurgând din
învingerea dificultăţilor şi din „descoperirile” obţinute prin forţe proprii
exercită o influenţă favorabilă asupra sferei cognitive a personalităţii:
se constituie interese şi motive cognitive stabile pentru activitatea
didactică, se elaborează atitudini cognitive pozitive faţă de materialul
instructiv şi, în genere, faţă de realitatea înconjurătoare. De
asemenea, un scop important pe care îl realizează instruirea
problematizată – formarea unui stil specific al activităţii intelectuale,
una dintre caracteristicile esenţiale ale acestuia fiind orientarea activ-
exploratorie şi independenţa subiecţilor în rezolvarea unor probleme
teoretice şi practice noi.
Altfel spus, învăţământul prin instruire problematizată satisface
aforismul rostit deseori de marele matematician român Grigore Moisil:
vrei să vezi cum se descurcă cineva – încurcă-l (adică creează-i
probleme).
Situaţia-problemă apare ca o stare psihică a subiectului,
confruntat cu o dificultate practică sau cognitivă, ca o
contradicţie care apare între subiect şi obiectul cunoaşterii în
activitatea individuală, în acest sens, ea reprezentând o formă
deosebită de interacţiune intelectuală între subiect şi obiect.
Aşadar, primul semn de recunoaştere a unei situaţii-problemă este
faptul că ea generează o dificultate care poate fi depăşită de către
subiect numai ca urmare a unei activităţi individuale cognitive şi
rezolvarea oricărei probleme de gândire înseamnă înlăturarea unei
neconcordanţe sau a unei contradicţii dintre ceea ce a devenit o
achiziţie cognitivă şi ceea ce urmează să devină o astfel de achiziţie.
Situaţia problemă apare şi atunci când există o contradicţie
între calea teoretică posibilă de rezolvare a unei probleme şi
imposibilitatea sau ineficienţa alegerii acestei căi pentru rezolvări
practice; ea apare şi atunci când intervine o contradicţie între un
rezultat practic, obţinut prin îndeplinirea unei sarcini, şi absenţa
fundamentării teoretice a acestui demers practic.
Calitatea profesorilor. „Omul sfinţeşte locul” spune un vechi
proverb românesc. Profesorul trebuie să fie un purtător în sine de
valori culturale, pe care le va transmite subiecţilor, având în acelaşi
timp grija ca să dezvolte la aceştia spiritul autonom, care îi va
conduce la crearea altor bunuri şi valori culturale.
În principiu, pentru aprecierea calităţii profesorilor se
recomandă a se avea în vedere următorii factori:
1. Simţul noului în activitate: abordarea raţională a sarcinilor
didactice; străduinţa de a găsi noi rezolvări ale sarcinilor pedagogice;
cunoaşterea sistematică a noutăţilor din literatura pedagogică şi
folosirea noilor idei în propria activitate practică;
2. Tactul pedagogic: faptul de a şti să aleagă atitudinea
corespunzătoare faţă de subiecţi; are încredere în ei; este drept în
aprecieri; nu admite elemente false, de făţărnicie, conflicte
neîntemeiate în relaţii;
3. Cunoştinţele în domeniul propriei specialităţi: posedă
cunoştinţe temeinice şi multilaterale în domeniul disciplinei pe care o
predă; citeşte în mod regulat literatura de specialitate, metodică şi
ştiinţifică, în cadrul propriei discipline; se orientează bine în noutăţile
ştiinţei respective; manifestă interes permanent faţă de acestea;
4. Activitatea vizând dezvoltarea gândirii subiecţilor:
asigură influenţa formativă eficientă a conţinutului, formelor şi
metodelor de învăţământ; învaţă subiecţii să găsească esenţialul în
materialul studiat; aplică activ metodologii didactice noi (învăţământ
programat, problematizat etc.) pentru dezvoltarea gândirii subiecţilor
pe care-i abordează în mod individualizat;
5. Capacitatea de a asigura abordarea individualizată a
subiecţilor în procesul instructiv-educativ: studiază, în mod
sistematic, comportamentul subiecţilor pentru a găsi forma de
abordare corectă a fiecărui subiect în cadrul procesului instructiv-
educativ;
6. Capacitate organizatorică vizând activităţile extraşcolare
la disciplina a cărei titular este: desfăşoară sistematic, cu subiecţii,
activităţi în afara clasei, la disciplina de învăţământ dată (cercuri de
specialitate, în formă de masă sau individuale); antrenează, prin
aceste activităţi, la învăţătură, subiecţii mai slabi.
Managementul şcolii creatoare este, de asemenea, un
obiectiv important care trebuie să stea în atenţia generală a celor din
79
sfera activităţilor instructiv-educative .
3.3. Stimularea psihologică a creativităţii la maturitate
Desigur, după pregătirea şcolară, urmează activitatea

productivă unde se aplică cunoştinţele însuşite. O componentă
importantă a activităţii productive o constituie însă participarea
responsabilă şi profesionistă la dezvoltarea şi implementarea
progresului tehnic. Pentru aceasta, este necesară menţinerea şi
dezvoltarea concretă a spiritului creativ, în concordanţă cu datele
practice ale locului de muncă.
Există o gamă variată de metode şi procedee de stimulare a
creativităţii în colectiv a angajaţilor din serviciile funcţionale cu
caracter tehnico-operativ, pe grupe de specialităţi şi individual bazate
pe structura Guilford a intelectului. Guilford scoate în evidenţă faptul
că cel mai important grup de factori creativi este sintetizat în gândirea
divergentă, caracterizată prin fluenţă, flexibilitate şi originalitate.
Gândirea divergentă asigură producerea dintr-un grup de
informaţii date nu a unui răspuns unic ci a mai multor soluţii
(outputuri) iar restricţiile fiind puţine, este posibilă apariţia unor
răspunsuri originale, dar nu totdeauna viabile şi sigure.
In general, întregul sistem de învăţământ, solicitând din partea
elevului sau studentului, răspunsuri unice, cultivă practic în
exclusivitate gândirea convergentă, solicitând dominant emisfera
stânga a creierului, care devine deosebit de antrenată şi aptă de a
răspunde la solicitări, în timp ce gândirea divergentă, localizată în
emisfera dreaptă, este rar solicitată, capacităţile creatoare fiind ca
atare puţin dezvoltate.
Testele asupra capacităţi de gândire convergentă, denumite
impropriu - teste de inteligenţă, precum şi cele asupra capacităţii de
gândire divergentă, denumite de asemenea, impropriu teste de
creativitate au demonstrat ca cei mai capabili elevi sub aspectul
gândirii convergente – comprehensiv - reproductive nu se corelează
cu cei mai apţi pentru gândirea divergenta – combinativ – creativă dar
că rezultatele la învăţătură sunt comparabile, cu toate că elevii
convergenţi fiind mai comozi pentru profesori, sunt mai bine
apreciate.
Structura complexa a intelectului l-a determinat pe psihologul
american Joy Paul Guilford (1897 – 1987), apelând la un model
79
Criste Lidia, Managementul unităţilor de învăţământ (teză de doctorat),
Bucureşti, ASE, 2004.
logic si folosind analiza vectorială, să elaboreze matricea spaţială a
80
intelectului .
Fig.3.3. Matricea morfologica Guilford a intelectului uman
Clasificând conţinutul intelectului după trei criterii principale –

operaţie, produs şi conţinut obţine trei ansambluri formative figura 3.3.
I. După operaţie:
1. – cunoaşterea (descoperirea, recunoaşterea sau înţelegerea
informaţiei);
2. – memoria (reţinerea, stocarea şi apelul);
3. – producţia divergentă (generarea unor variante de
informaţie pornind de la o informaţie cunoscută);
4. – producţia convergentă (generarea unor informaţii unice,
logice, pornind de la informaţii date);
5. – evaluarea (stabilirea faptului dacă o informaţie rezultată
este sau nu bună).
80
Guildford, Joy Paul, The Nature of Human Intelligence, New York, Mc
Graw-Hill, 1967.
II. După produs
1. – unităţi (parţi ale informaţiei relativ circumscrise);
2. – clase (ansamble de unităţi cu proprietăţi comune);
3. – relaţii (legături între unităţi);
4. – sisteme (structuri organizate);
5. – transformări (schimbări, modificări, tranziţii);
6. – implicaţii (extrapolări, conectări circumstanţiale).
III. După conţinut
1. – figural (concret sau amintite ca imagine percepută);
2. – simbolic (compus din semne);
3. – semantic (semnificativ-verbal);
4. – comportamental.
Fiecare dintre cele 5 x 6 x 4 = 120 (combinaţii nerepetabile
din cele trei ansamble formatoare (fiecare cubuşor din paralelipipedul
general al intelectului uman, reprezintă o anumita aptitudine
intelectuală.
Admiţând că gândirea creatoare în ansamblu este în primul
rând gândire divergentă; aptitudinile intelectuale – creatoare
reprezentate de câte un cubuşor (triasamblare) vor conţine obligator
în structură litera D. În acest sens, cubuşorul D, T (transformări) F
(figural) reprezintă aptitudinea intelectuală denumită flexibilitate
adaptivă a gândirii.
Pe această bază, din matricea spaţială a intelectului se poate
separa matricea plană care cuprinde toate cubuşoarele (aptitudinile
intelectuale creative.
Guilford arata că „în mod arbitrar, gândirea creativă este
definită ca gândire divergentă, dar ar fi greşit să se spună că toate
componentele gândirii creative se reduc la gândire divergentă.
Adevăratele creaţii, cel puţin în tehnică, nu pot rezulta în
exclusivitate din gândirea divergentă, fără contribuţia esenţiala a
gândirii convergente, logic-deductive, bază a evaluării noilor soluţii,
bază a comparării soluţiilor, bază pentru decizii.
Unii autori consideră că, studiind creativitatea ştiinţifică se
deduce că subiecţii cu inteligenţa submedie (gândire convergentă) de
obicei nu sunt creativi, în timp ce subiecţii cu inteligenţa medie şi
superioară pot, sau să fie creativi, distingându-se ca atare doua tipuri
de inteligenţe sterilă şi creativă.
Dacă ne referim la domeniul ingineriei, ar trebui introdusă şi o
categorie intermediară existând trei tipuri de inteligenţă; sterilă,
aplicativ-reproductivă şi creativă.
Studiind independent factorii creativităţii în ştiinţă şi artă,
Guilford a constatat că în ambele domenii factorii de baza sunt:
- sensibilitatea (faţă de probleme, de nevoi … );
- fluenţa (fluiditatea sau asociativitatea gândirii);
- flexibilitatea (capacitatea de a se adapta rapid la situaţii noi,
de a reacţiona la schimbări);
- originalitatea (aptitudinea de a redefini, de a restructura, de a
descoperi noi valenţe şi întrebuinţări);
- capacitatea analitică şi aptitudinea de abstractizare;
- aptitudinea de a sintetiza (de a combina mai multe
componente pentru a le da funcţii noi);
- organizarea coerentă.
Dar majoritatea specialiştilor în psihologia creaţiei sunt de
acord că principala componentă cognitivă a creativităţii este
flexibilitatea gândirii.
În principiu, toate metodele instructive pentru cultivarea creaţiei
au la bază o structură comună, cu o cazuistică specifică ce se poate
prezenta în schema următoare:
A. Elaborarea cazului.
a.1. Finalitatea metodei: utilizarea ei presupune exersarea
capacităţii de a explora, într-o manieră realistă, datele semnificative
ale unei activităţi sau a unei situaţii concrete, dintr-un punct de vedere
precizat.
a.2. Aria tematică: activităţi sau situaţii concrete legate de
procesul de producţie, de domeniul social, economic, managerial,
politic etc. Deci, aria tematică abordabilă poate fi extrem de largă.
B. Etape:
a. În contextul ariei tematice stabilite se delimitează o
problemă/o situaţie concretă corelată cu un set de întrebări ce se pot
naşte.
b. Pentru întrebările formulate în prima etapă se caută o
serie de răspunsuri posibile.
c. În baza întrebărilor şi răspunsurilor se redactează cazul
(cu mai multe variante dacă răspunsurile sunt multiple şi
diversificate). Variantele presupun formularea unor seturi de probleme
ce se nasc spre rezolvare.
d.1. Material utilizat: este implicat material faptic rezultat din
experienţa practică; se poate lucra şi cu ajutorul unor texte de
referinţă (alte cazuri similare sau aflate într-un alt tip de corelaţie).
Cazurile create se înregistrează pe hârtie/pe casetă audio/bandă
audio.
d.2. Rezultate obţinute: cazurile elaborate sub formă de text,
memoriu, scenariu pentru role-play etc.
d.3. Rolul actorilor implicaţi în aplicarea metodei:
Moderatorul:
►explică specificul metodei, finalitatea şi cerinţele ei, etapele
de lucru; delimitează aria tematică sau sprijină delimitarea acesteia
de către participanţii în grupul de lucru la rezolvarea temei. El este un
coordonator indirect la etapele b şi c.
Participanţii din grupul de investigare:
►lucrează efectiv la elaborare contribuind cu întreaga lor
experienţă practică.
a.1. Numărul optim în colectivul de cercetare: se stabileşte
de responsabilul de temă.
a.2. Metode de organizare a grupului de lucru: pentru
formularea întrebărilor, căutarea răspunsurilor se poate lucra pe
subgrupe constituite pe bază de voluntariat dar se poate recurge şi la
grupări cu restructurări progresive.
a.3. Aria tematică: posibilităţi metodice de abordare a
conţinutului unui grup de probleme teoretice şi practice înrudite între
ele pe orizontală sau verticală, deosebite între ele prin nivel de
cunoştinţe anterioare, calitatea deprinderilor intelectuale ale
cercetătorilor, motivaţie pentru studiul problemelor respective,
comportament în activitatea curentă.
3.3.1. Analiza criterială
Criteriul este un punct de vedere, principiu, normă pe baza

cărora se face o clasificare, o definire, o apreciere a analistului
(singur sau în echipă) prin care izolează aspecte ale realităţii, de
obicei anumite însuşiri cerute obiectivului analizei.
În general, metodele de analiză criterială sunt cele mai folosite
în analiza factorilor semnificativi din mesajele informaţionale, fiind o
familie de metode foarte variate aparţinând analizei de sistem. Aceste
metode îşi propun: să identifice factorii semnificativi care intervin într-
un anumit proces sau fenomen şi să determine importanţa contribuţiei
acestora, stabilindu-se ierarhia lor; să stabilească principalele criterii
de comparaţie a soluţiilor posibile; să întocmească modele
matematice simple şi totodată operative în vederea elaborării,
evaluării şi selecţionării variantelor; să realizeze diferite tipuri de
clasamente; să asigure evaluarea comparativă a mai multor variante
de creaţii şi, dacă se impune, selecţionarea pe baza evaluării, a
variantei optime; să asigure punerea în ordine valorică, prin prisma
unor criterii, a mai multor variante ale aceleiaşi realizări etc.
În cercetarea tehnico-ştiinţifică, dar şi în alte domenii de
creaţie, sunt utilizate numeroase metode de analiză criterială.
Adoptarea unui număr firesc limitat de criterii este impusă de
tendinţa intelectului uman de a simplifica realitatea.
Criteriile selectate admit, mai totdeauna, o ordonare după
gradul lor de contribuţie la realizarea obiectivului; diferenţa valorică
fiind o operaţie comună tuturor metodelor de analiză criterială.
Dacă adoptarea unui număr relativ restrâns de criterii
constituie o simplificare a realităţii, ierarhizarea criteriilor reprezintă o
siluire a acesteia, o deformare a sistemului studiat.
Analistul este obligat să accepte aprioric aceste consecinţe, de
aceea autorii diverselor metode au căutat să găsească mijloacele
cele mai potrivite de alegere (componenţa colectivului de specialişti
decidenţi rămânând însă cea mai sigură cale) şi de măsurare a
importanţei lor, adică a ponderii, a greutăţii relative a fiecărui criteriu
în complexul criterial.
A B C D E A B C D E F G
A α
B β
C γ
D δ
E ε
I II
Fig.3.4. Grafuri elementare folosite în metodele de analiză criterială
Analiza criterială utilizează numeroase metode şi procedee de

elaborare a soluţiei – funcţie de scopul propus – de exemplu, analiza
combinatorie (condiţionată şi/sau aleatorie) pentru elaborare şi
rafinare, grafuri elementare pentru evaluare şi decizie, diagrame şi
formule (pe baze statistice, experimentale sau empirice) pentru
determinarea unor valori numerice etc.
Ne vom referi, spre exemplu, la grafuri de ordonare şi
modalităţile de stabilire a coeficienţilor, comune tuturor metodelor,
celelalte procedee mai speciale însuşindu-se odată cu metoda care le
foloseşte.
Metodele de analiză criterială (şi nu numai ele) fac apel la nişte
grafuri elementare sub forma de: (I) tabele pătrate sau (II)
dreptunghiuri, figura 3.4, denumite astfel, după cum în linii şi pe
coloane au aceleaşi caractere (respectiv acelaşi elemente) sau
caractere diferite (elemente, mulţimi).
Menţionăm că cuvintele “pătrat” şi “dreptunghi” nu au înţelesul
obişnuit din geometrie: dacă un tabel “pătrat” (sau “latin”) este
întotdeauna şi un pătrat geometric, în schimb un tabel
“dreptunghiular” (sau “greco-roman”) nu este neaparat un dreptunghi
geometric.
Analiza criterială foloseşte pentru ordonarea criteriilor tabele
pătrate care pun în corespondenţă două “mulţimi” identice numite
grile, iar pentru scopuri decizionale tabele dreptunghiulare (matricea
consecinţelor, de exemplu). Pe grilă se compară N elemente (criterii,
funcţii etc.), una câte una, fiecare cu fiecare (inclusiv cu ele însele).
Grilele pot fi de n valori, de exemplu:
n = 2 0 şi 1 0 ⇒ mai puţin important decât…
1 ⇒ mai important decât…
n = 3 0, x şi 1 x ⇒ la fel de important ca…
………………………………………………………………
n = 10: Se dau note de la 0 la 10 fiecărui element din tabel în
aşa fel încât două elemente comparate între ele au note
complementare (de sumă = 10), de exemplu, dacă se compară
elementul Ei cu elementul Ej şi dacă lui Ei i s-au acordat, să
presupunem, nota 6, lui Ei i se acordă nota 4 (6 + 4 = 10),
înţelegându-se astfel că Ei este mai important decât Ej şi anume de
1,5 ori mai important (6/4 = 1,5).
Şi la grilele de 2 sau 3 valori se acordă un punctaj, de obicei 0
puncte pentru valoarea 0, 1/2 punct pentru valoarea x şi 1 punct
pentru valoarea 1.
Grila de 3 valori este cea mai frecventă. La această grilă, suma
totală a punctelor obţinute de toate elementele N de pe grilă este
întotdeauna egală cu:
N2
p=
2
(deoarece se lucrează cu tabel pătratic, iar valoarea medie este x = 0,5).
Coeficienţii de pondere a factorilor (γi) sau notele de importanţă
(Ni) se pot lua egali cu punctajul obţinut pe grilă, cu procentul
punctajului respectiv din punctajul total, prin apreciere (cu notele de la
0 la 10, sau alt interval de sumă fixă – 10, 25, 30, 50, 100 etc. – sau
indiferent de sumă, obţinută prin adunarea notelor), sau, se poate
calcula prin diferite formule (cele mai multe empirice), dintre care cea
cu cele mai bune rezultate în practică s-a dovedit a fi următoarea
relaţie cunoscută şi sub numele de formula “Frisco”:
p + Δp + m + 0,5
γj =
N
− Δp '
2
unde p este suma punctelor obţinute pe linie de elementul „j”; Δp –
diferenţa dintre punctajul elementului „j” şi punctajul elementului
clasat pe ultimul loc; m – numărul elementelor depăşite ierarhic de
elementul „j”; Δp’ - diferenţa dintre punctajul elementului „j” şi punctul
elementului clasat pe ultimul loc (0 sau < 0).
Se consideră următorul exemplu. Plecând de la o grilă cu
trei valori, întocmită de patru profesori de specialitate, s-a aplicat
metodologia respectivă la analiza variantei de elaborare a unui curs
de inventică, în două variante: clasică şi după sistemul învăţământului
problematizat. Ei şi-au pus problema stabilirii aşa numitei eigen-value,
prin analiza criterială şi tehnica Delphi.
În tabelul 3.1 se prezintă criteriile de evaluare luate în
considerare, ierarhizarea şi ponderea acestora stabilită de un colectiv
de profesori la analiza variantelor de elaborare a unui curs de
statistică.
S-au luat în considerare următoarele criterii de apreciere a
cursului:
1. Efectul pedagogic (E) care se referă la influenţa pe care o
poate avea asupra studenţilor sentimentul că au un curs propriu la o
importantă disciplină din program şi personalitatea autorului;
2. Originalitatea (O) a manualului elaborat;
3. Imaginaţia (I) a autorului în prezentarea conţinutului
manualului;
4. Mesaj informaţional (M) care are în vedere cantitatea de
informaţie cuprinsă în conţinutul manualului, corelată cu planul de
învăţământ;
5. Simplitate (S) adică simplitatea demonstraţiilor din text şi
corectitudinea de prezentare;
6. Programa tematică (T) care se referă la corespondenţa
conţinutului manualului cu programa analitică a disciplinei;
7. Forma de prezentare (F) are în vedere estetica manualului;
8. Dimensiuni (D), adică corespondenţa dintre paginaţia
manualului şi numărul de ore din planul de învăţământ.
Ponderile criteriilor γi s-au calculat cu relaţia Frisco.
Tabelul 3.1
Ierarhizarea şi ponderea criteriilor de evaluare
Criteriul E O I M S T F D Pct. Ord. γi

Efect
pedagogic* E x x 1 1 1 1 1 1 7,0 I 5,25
Originalitate O x x x 1 1 1 1 1 6,5 II 4,22
Imaginaţie I 0 x x x 1 1 1 1 5,5 III 2,91
Mesaj
informaţional M 0 0 x x 1 1 1 1 5,0 IV 2,33
Simplitate S 0 0 0 0 x 1 1 1 3,5 V 1,33
Programă
tematică T 0 0 0 0 0 x 1 1 2,5 VI 0,82
Forma de
prezentare F 0 0 0 0 0 0 x 1 1,5 VII 0,42
Dimensiuni* D 0 0 0 0 0 0 0 x 0,5 VIII 0,09
*Noţiunea este similară semnificaţiei induse.
Atribuind ambelor soluţii: a – manual elaborat prin metoda

tradiţională, cu culegere separată de probleme; b – manual elaborat
după metoda învăţământului problematizat „note de contribuţie” (Ni)
la realizarea criteriilor, s-a obţinut „matricea consecinţelor”, prezentată
în tabelul următor:
Tabelul 3.2
Rezultatul consultării
Criteriul γi Nia Naγ Nib Nbγ
E 5,25 9 47,25 10 42,5
O 4,22 9 37,98 10 42,2
I 2,91 9 26,19 10 29,1
M 2,33 9 25,47 9 25,47
S 1,33 9 11,97 9 11,97
T 0,82 10 8,2 10 8,2
F 0,42 9 3,78 10 4,2
D 0,09 9 0,81 9 0,81
Σ 161,65 174,45
Pentru varianta b – manual elaborat după metoda

problematizării a rezultat 174,45 puncte, iar pentru varianta a –
manual elaborat după metoda tradiţională a rezultat 161,65 puncte. S-
a procedat astfel la elaborarea unui manual după metoda
problematizării acestuia.
3.3.2. Metoda Delphi
În anii 1964-1965, Helmer Olaf, de la Trustul Rand Corporation

din Santa Monica, California, SUA, a pus la punct această metodă.
Ea a apărut ca o alternativă mai bună la „metoda comitetului”, care
presupunea discuţii, în mai multe runde, pentru alegerea unei soluţii,
într-un comitet format din specialişti. Scopul metodei Delphi este de a
obţine direcţionări, prognoze sau chiar soluţii în probleme de mare
anvergură şi deosebită dificultate prin valorificarea competenţei unui
grup de experţi, combinând în mod fericit creativitatea individului cu
81
cea de echipă .
Caracteristica principală a tehnicii Delphi o constituie realizarea
„feed-back-ului de opinie” prin consultare inter-reciprocă periodică, de
mare efect stimulativ şi corectiv, fără să înlăture „culoarea” contribuţiei
personale a participanţilor.
Procedeul de lucru constă din întocmirea unor teme sau
chestionare care se trimit unor specialişti neîntruniţi, solicitaţi să
răspundă într-un interval oarecare de timp, în funcţie de dificultatea şi
amploarea problemelor supuse spre rezolvare.
După primirea tuturor răspunsurilor, consultarea se repetă,
trimiţându-se de această dată fiecărui participant răspunsurile – de
preferinţă, nenominalizate – ale tuturor celorlalţi; după această a doua
consultare, dacă este cazul, se organizează în continuare altele, până
când se obţine o „stabilizare” a rezultatelor, în sensul că răspunsurile
(în majoritate sau un anumit procent, prestabilit de organizatori) sunt
identice cu cele din etapa precedentă.
„Itinerariul” setului de răspunsuri poate începe cu un câmp
mare de dispersie a acestora, privind rezolvările propuse; pe măsură
ce se repetă traseul, dispersia se reduce. Cunoaşterea răspunsurilor
celorlalţi participanţi – deci sporirea cantităţii de informaţie – are ca
urmare modificarea răspunsurilor, în special cele mai deviate - prin
81
Helmer Olaf, Analysis of the Future: The Delphi Method, Report No.P3558.
Santa Monica, California: Rand Corporation, 1967.
http://is.njit.edu/pubs/delphibook/ch4a.pdf
aşa numitul efect „Condorcet”, ceea ce îi determină pe unii autori să
considere consultarea de tip Delphi drept o tehnică de tratare a
informaţiei.
Tehnica Delphi se aplică cu succes în rezolvarea multor
probleme practice: de organizare, obiectivarea unor valori subiective,
viitorologie, comerţ, ierarhizarea unor activităţi didactice, căutarea
unor soluţii tehnologice de proiectare a activităţilor etc. Prin
consultările Delphi se obţin rezultate interesante care răsplătesc din
plin eforturile organizatorice şi consumul de timp, uneori relativ mare
(de la două-trei săptămâni până la un an şi ai bine).
Exemplu 1 de aplicare:
Problematica stimulării creativităţii studenţilor sau elevilor la
diferite discipline poate fi abordată prin două variante ale acestei
metode:
Varianta I:
Se apelează la un grup de profesori de specialitate care pot
stabili coordonatele generale implicate de stimulare a creativităţii la
studenţi. Ei pot formula alternative metodologice aplicabile în diferite
contexte. Concluziile lor sunt supuse analizei şi concretizării pe
microgrupuri de profesori în funcţie de disciplină şi, în interiorul
fiecărei microgrupe, pe categorii de vârste (ani de experienţă la
catedră). Sintezele elaborate de către fiecare subgrupă a
microgupelor se discută., mai întâi la acest nivel, până la găsirea unor
modalităţi convergente de acţiune. Apoi sintezele microgrupelor se
schimbă între ele până la găsirea unor idei aflate în concurs.
Varianta II:
Materialul elaborat de grupul de specialişti este împărţit pe
microgrupe şi, respectiv pe subgrupe, dar regrupările se fac între
subgrupe ale diverselor microgrupe, după categorie de vechime
(experienţă), grupul mare ajungând spre final să analizeze problema
nu pe specialităţi ci pe categorii de vechime. Se lucrează până se
obţine un rezultat unanim acceptat.
Exemplu 2 de aplicare:
În contextul unei activităţi de reconversie profesională se pune
în discuţie un subiect legat de domeniul de activitate către care se
face reconversia. În grupul aflat în formare continuă se află persoane
cu formaţii profesionale anterioare relativ diferite dar care se pot reuni
pe microgrupuri bazate pe apropieri sau similitudini. Se dă temă spre
analiză acestor subgrupuri. După stabilirea principiului de abordare în
cadrul fiecărui subgrup se trece la elaborarea în scris a comentariilor
(punctelor de vedere). Se realizează reunirea , se face prezentarea
comentariilor (sau se afişează pe un panou spre consultare). Se trece
la o nouă grupare, de această dată în microgrupuri eterogene, ca
formaţie iniţială. Fiecărui microgrup îi revine un comentariu al unui
grup din care nu au făcut parte membrii săi. Se discută în cadrul
microgrupului, apoi fiecare membru contribuie la elaborarea unui nou
punct de vedere. Se realizează o nouă regrupare cu prezentarea
succintă a materialelor. Dacă sunt încă diferenţe majore se poate
continua. Moderatorul poate interveni cu dirijarea discretă către
materiale informative cu rol de elucidare a problemei pentru a sprijini
soluţionarea.
3.3.3. Metoda Brainstorming
Poate fi întâlnită şi sub denumirile: Cascada ideilor, asaltul

82
creierelor, Metoda Osborn (1888 – 1966) . Principiul de bază ale
metodei este producţia de idei, indiferent de valoarea lor aparentă
(cantitatea naşte calitate), scopul metodei fiind stimularea unui grup
restrâns de persoane pentru a găsi repede idei noi.
Metoda a fost propusă de Alex F. Osborn, în 1938, pe atunci
prorector al Universităţii din Buffalo SUA, având ca inspiraţie o
metodă folosită cu circa 400 de ani în urmă, în India, şi denumită
atunci „Prai-Barshana”.
Principalele etape ale procesului creativ bazat pe această
metodă sunt:
• Pregătirea, care constă în:
- sesizarea problemei;
- definirea problemei cu analiza datelor semnificative.
• Găsirea ideii (incubaţia+iluminarea), care constă în:
- producerea de idei noi, de găsirea unor noi piste;
- alegerea ideilor cu şanse de realizare.
• Găsirea soluţiei care constă în:
- evaluarea (verificarea) soluţiilor apte aplicării;
- decizia finală.
Tehnica Brainstorming este o tehnică de grup utilizată în
subetapa producerii de idei noi, de găsire a unor noi piste în
cercetarea experimentală a fenomenelor tehnico-economice.
Înainte şedinţei se stabileşte un lider şi unul sau doi secretari
(şi aceştia participă la emiterea de idei, la fel ca ceilalţi membri ai
grupului), aleşi prin opţiunea membrilor grupului. Ideile emise trebuie
să fie exprimate destul de concis. Ele sunt numerotate şi notate (de
către secretari) imediat după exprimarea lor, fără nominalizarea
autorului. Este bine ca înregistrarea ideilor să fie expeditivă, pentru a
se face faţă emiterii mai multor idei într-un interval scurt de timp (în
acest sens este utilă folosirea unui dictafon). Dacă grupul este
constituit din mai mulţi membri, un secretar notează ideile având
numere impare, iar celălalt cele cu numere pare.
82
Osborn Alex F., Your creative potencial, New York, Charles Scribner's Sons,
1948.; Osborn Alex F., L'imagination constructive: créativité et brainstorming,
Dunod, 1976; Alex F. Osborn L'arte della creativity. Principi e procedure di
creative problem-solving , Milano, Angeli, 1992 .
Liderul conduce şedinţa, trebuind să fie o persoană cu multă
experienţă în domeniul creaţiei şi a tehnicilor ei.
Activitatea de echipă prezintă următoarele avantaje:
- echipa este un rezervor de idei; în afara numărului – evident
– sporit, ideile unor colegi pot genera celorlalţi alte idei similare sau
diferite, dar „induse” de ideile grupului;
- complementaritatea de vârstă, specialităţi, temperamente;
care conferă colectivului o eficienţă deosebită în elaborarea ideilor;
- echipa, prin aptitudinea ei psihică, superioară individului
izolat, împiedică blocajele şi dă încredere membrilor ei prin climatul
de entuziasm creator specific colectivelor, mai cu seamă celor
tinere. Conţinutul metodei se poate prezenta în felul următor:
1. Finalitate: dezvoltarea gândirii divergente la membrii
grupului, a capacităţii de corelare, transfer, extrapolare, a creativităţii;
se urmăreşte găsirea unor soluţii creative pentru o problemă dată.
2. Arii tematice: orice domeniu de activitate ce presupune o
abordare creatoare.
3. Etape:
a. în grupuri de cel puţin 10 persoane se anunţă tema şi
sarcina de lucru;
b. se solicită emiterea rapidă, fără cenzură a cât mai multor
idei, chiar fanteziste, legate de rezolvarea unei situaţii problemă
conturate. Participanţii pot prelua, completa sau transforma ideile
celorlalţi fără a face, însă, referiri critice la ceea ce au spus
antevorbitorii. Totul se înregistrează în scris, pe bandă magnetică, pe
video etc. Durează aproximativ 20-50 minute;
c. se lasă o pauză destinată „aşezării ideilor” emise şi
recepţionate (15 minute sau, dacă este posibil, chiar o zi);
d. se reiau pe rând ideile emise iar grupul încearcă o grupare a
lor pe categorii, în baza unor criterii stabilite tot de către membrii
grupului, criteriile pot fi exprimate simbolic printr-un cuvânt sau o
imagine;
e. se împarte grupul pe subgrupe (atâtea câte categorii de idei
s-au conturat); dacă numărul acestora este mic atunci se distribuie
aceeaşi categorie la două sau mai multe grupuri de câte 3
participanţi, pentru o dezbatere simultană. În aceeaşi etapă (indiferent
de varianta organizatorică) se urmăreşte analiza critică,
argumentarea sau contraargumentarea fiecăreia dintre idei (soluţii);
sarcina este de a se selecta ideile cele mai originale sau mai aproape
de soluţii fezabile dar cu grad mare de originalitate şi cu şanse de
eficienţă maximă, pentru problema pusă în discuţie. Se poate recurge
şi la combinaţii ale ideilor emise iniţial, dacă se conturează această
necesitate pentru a se rezolva cât mai bine sarcina de lucru;
f. se afişează ideile rezultate în fiecare subgrup pentru a fi
cunoscute de toţi ceilalţi.
3.3.4. Metoda corelaţiei de rang
Metoda se utilizează îndeosebi la analiza fenomenelor tehnico-

economice care reprezintă sisteme complexe asupra cărora influenţează
un mare număr de factori independenţi (de intrare) asupra factorilor
dependenţi (de ieşire) luaţi în considerare la optimizarea sistemică a lor.
De aceea, într-o etapă preliminară, utilizându-se întreaga informaţie care
stă la dispoziţia cercetătorului, se va efectua o clasificare a influenţei
factorilor de intrare asupra parametrului de optimizare.
O problemă importantă la analiza acestor date iniţiale, din practică
sau literatura de specialitate, constă în selectarea factorilor care prezintă
o influenţă esenţială asupra parametrului de optimizare supus cercetării.
La început, selectarea factorilor, a intervalelor şi nivelelor de
variaţie ale factorilor de intrare se face intuitiv, neformalizat, bazată pe
experienţa cercetătorilor implicaţi în studiul fenomenului tehnico-
economic considerat. În această etapă prealabilă este deosebit de
eficace utilizarea aşa numitului experiment psihologic care constă în
reprezentarea obiectivă a datelor obţinute în urma unei interogări
(anchete) a specialiştilor care lucrează în domeniul respectiv.
Sistematizarea părerilor specialiştilor reflectă cel mai obiectiv
situaţia care există în domeniul respectiv de cercetare şi reprezintă,
de fapt, aceeaşi trecere în revistă a datelor din literatură, reprezentate
sub aspect formalizat.
În timpul anchetei trebuie să se ţină cont de cât mai multe
puncte de vedere, a unui număr cât mai mare de specialişti, care
aparţin a cât mai multor orientări în domeniu.
Este deosebit de utilă efectuarea unui asemenea experiment la
examinarea unor fenomene tehnico-economice mai puţin studiate
precum şi a fenomenelor asupra cărora nu există, în literatura de
specialitate, nici un fel de referinţe sau acestea sunt reduse ori
controversate.
Tabelul 3.3
Formular pentru anchetă de rang
Factorul Intervalul
Definirea Simboli- Dimensio-
de de Rang
operaţională zare nabilitate
influenţă măsurare
x1
x2
...
xk
De cele mai multe ori experimentul psihologic se face în scopul

unei aprecieri comparative a influenţei diverşilor factori asupra
parametrului de optimizare, ceea ce ne dă posibilitatea de a selecta în
mod corect factorii, pentru următorul experiment şi să se elimine în
mod argumentat unii factori din examinarea ulterioară.
În timpul anchetei, fiecare specialist va completa un formular
asemănător celui din tabelul 3.3.
La întocmirea tabelului 3.3, pentru o tratare univocă de către
specialişti, a fiecărui factor, se introduce în mod special determinarea
sau definirea operaţională a factorului.
Specialistul trebuie să-şi imagineze în ce fel şi cu ce precizie
se măsoară factorul dat, care este valoarea absolută a acestuia şi, ca
atare, se introduce coloana dimensiuni. Este de dorit să se anexeze
la anchetă o schiţă cu indicarea dimensiunilor şi a unor eventuale
explicaţii.
Tabelul 3.4
Prelucrarea prin calcul a rezultatelor anchetei
Specialistul
x1 x2
Factorii
... xk
∑(j
)
t 3j − t j
1
2
3
.
.
.
m
Suma rangurilor
m
∑a
i =1
ij
Abaterea de la suma
medie a rangurilor:
Δi
Pătratele abaterilor
Δ2i
Întrucât influenţa factorului poate să difere, în diverse domenii

ale spaţiului factorial, este necesar să se indice, pentru fiecare factor,
intervalele de măsurare ale acestuia.
Specialistul trebuie să ordoneze factorii în ordinea scăderii
influenţei lor asupra parametrului de optimizare, adică să le ordoneze
în raport cu rangul care i-l atribuie. Cifrele din ultima coloană
corespund tocmai locului destinat de către cercetător factorului
respectiv din şirul ordonat. Dacă specialistul nu poate indica ordinea
succesiunii pentru doi sau mai mulţi factori, atunci acestora li se
ataşează acelaşi număr de ordine, iar în timpul calculelor se introduce
aşa numitele ranguri fracţionare legate.
Dacă nu este clar care din doi factori ocupă locul doi şi trei,
atunci ambilor factori li se ataşează rangul 2,5. Rezultatele anchetei
se centralizează într-un formular de gelul celuia din tabelul 3.4. tabelul
se completează cu cifre care corespund locului destinat fiecărui factor
din şirul ordonat.
Fig.3.4. Forme ale distribuţiei factorilor pe diagrama apriorică a

rangurilor (a – neuniformă, descreştere monotonă; b – neuniformă,
descreştere exponenţială; c – uniformă)
Pentru prelucrarea rezultatelor se calculează suma pentru

fiecare factor de rang j:
m
∑a i =1
ij
ţinându-se seama de cei m specialişti anchetaţi.

În continuare se determină diferenţa dintre suma rangurilor
fiecărui factor şi media sumei rangurilor:
m
(3.1)
Δ = a −T i ∑
i =1
ij
unde:
m k
∑∑ a
i =1 j =1
ij
(3.2)
T=
k
unde k reprezintă numărul de factori din anchetă.
Rezultatele calculelor se centralizează în tabel. În continuare,
se determină gradul de concordanţă a părerilor tuturor specialiştilor.
În acest scop se determină aşa numitul coeficient de concordanţă cu
următoarea expresie:
12 s (3.3)
W =
m (k 3 − k )
2
unde s este suma pătratelor abaterilor:

m
s = ∑ Δ2i
i =1
În cazul rangurilor fracţionare, coeficientul de concordanţă va
fi:
s (3.4)
W =
m (k − k ) − m ∑ Ti
1 2 3
12 i
unde:
∑ (t 3j − t j )
1
Ti =
12 j
în care tj este numărul aceloraşi ranguri j în ordonarea de ordin i.
Aprecierea verosimilităţii coeficientului de concordanţă se face
2
de obicei cu ajutorul criteriului χ care se determină cu expresia:
χ 2 = m.( k − 1).W (6.5)
pentru un nivel de semnificaţie P = 0,95 şi numărul gradelor de
libertate f = k – 1.
După aprecierea punerii de acord a părerilor tuturor
specialiştilor se trasează diagrama apriori medie a rangurilor, figurând
factorii pe o axă, iar pe cealaltă sumele corespunzătoare ale
rangurilor, figura 3.4.
Pentru cazurile cu un număr foarte mare de factori, în afară de
punerea de acord a părerilor tuturor specialiştilor se examinează
concordanţa dintre fiecare factor, separat. Pentru aceasta se verifică
ipoteza de nul asupra dimensionalităţii unei ordonări uniforme faţă de
2
alternativa unei ordonări neuniforme, cu ajutorul criteriului χ , iar ipoteza
de nul este adoptată dacă datorită rolului factorului există cele mai
contradictorii opinii şi nu este adoptată, dacă opiniile coincid. Prin aceasta
se reuşeşte să se reducă numărul factorilor cuprinşi în următorul
experiment.
Într-o serie de cazuri se examinează aprecierea gradului de
concordanţă a ordonărilor medii a două şcoli sau păreri a doi
cercetători. Pentru aceasta, se calculează corelaţia de rang cu
expresia:
k
6∑ d i2
R =1−i =1 (3.6)
k3 − k
în care di – diferenţa rangurilor a doi cercetători pentru factorul de
ordin i.
Pentru k ≤ 7 valorile critice ale lui R sunt tabelate. Aprecierea
importanţei coeficienţilor corelaţiei de rang se face cu ajutorul
2
criteriului χ care se determină cu expresia (3.5).
După prelucrarea rezultatelor anchetei se construiesc
diagramele apriorice ale rangurilor, figura 3.4. În cazul unei distribuţii
neuniforme a importanţei factorilor (figura 3.4-a), conform diagramei
de descreştere monotonă a acestora, în măsura posibilităţilor, se va
include în experiment toţi factorii examinaţi. În cazul unei distribuţii
neuniforme şi a descreşterii exponenţiale (figura 3.4-b) este posibilă
eliminarea apriorică a factorilor care aparţin câmpului perturbator.
Dacă distribuţia este uniformă, iar nivelul informaţiei apriorice este
foarte redus (figura 3.4-c) toţi factorii trebuie incluşi în experimentul
real.
Cercetătorii consideră că la aplicarea metodei corelaţiei de
rang, informaţia iniţială asupra obiectului examinat, se formalizează
într-o mare măsură, se micşorează grupul factorilor examinaţi şi se
simplifică considerabil discutarea rezultatelor cercetării.
3.3.5. Metoda balanţei aleatoare
În teoria matematică a planificării experimentelor se prezintă o

serie de metode care permit să se discearnă câţiva factori esenţiali, pe
fondul comun al variabilelor independente, de exemplu la cercetarea
prelucrabilităţii unor materiale noi, a vibraţiilor în timpul prelucrării
mecanice etc.
Fig.3.5. Şir ordonat de tip exponenţial
Aprecierea importanţei efectelor se poate face cu ajutorul

analizei dispersionale, precum şi a experimentului factorial fracţionar,
la care odată cu creşterea numărului factorilor, creşte brusc numărul
de experienţe necesare, ceea ce face practic imposibilă selecţia
factorilor semnificativi din totalul lor.
Diminuarea considerabilă a numărului de experienţe se
obţine prin utilizarea planificării suprasaturate şi, în particular, a
metodei balanţei aleatoare.
Prin metoda balanţei aleatorii se postulează că în cazul în
care factorii independenţi ce influenţează parametrul de optimizat, se
ordonează în sens descrescător din punctul de vedere al ponderii lor
asupra dispersiei parametrului de optimizare, se obţine un şir de
valori ordonate de tip exponenţial, figura 3.4. La reprezentarea grafică
din figura 3.5, în abscisă sunt dispuşi factorii de influenţă asupra
fenomenului cercetat, în ordinea influenţei lor asupra dispersiei totale
a parametrului de optimizat, iar în ordonată sunt dispuse sumele
cumulat în raport cu dispersia P.
După efectuarea unei serii reduse de experienţe se poate
reprezenta grafic şirul ordonat de valori şi se pot separa efectele
semnificative, iar celelalte să fie reportate la câmpul perturbator.
Reportarea unei părţi a efectelor la câmpul perturbator
permite să se divizeze modelul matematic al evoluţiei fenomenului
studiat. Modelul matematic iniţial are forma:
y = b0 + b1 x1 + b2 x2 + b3 x3 + ... + bk xk +
(3.7)
+ b12 x1 x2 + b13 x1 x3 + bk −1 xk −1 xk + ε
unde b0 – termenul liber; bi – coeficienţii de transfer ai termenilor
liniari (i = 1, 2, 3,...,k); bij – coeficienţii de transfer ai interacţiunii
factorilor de intrare (i, j = 1, 2, ...,k, i ≠ j); ε - eroarea reziduală a
modelului.
Fig.3.6. Diagrama dispersiei pentru efecte liniare

Tabelul 3.5
Matrice de planificare a experienţelor conform metodei

balanţei aleatoare
Numărul Factorii cercetaţi Parametru de optimizare

experienţei I II
x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 y y y
1 -1 +1 -1 +1 +1 +1 +1 -1 +1 +1 +1 y1 y1I y1II
2 -1 -1 +1 -1 -1 -1 -1 -1 +1 +1 +1 y2 y2I y2II
3 -1 +1 +1 -1 +1 -1 -1 -1 -1 -1 +1 y3 y3I y3II
4 +1 -1 -1 -1 +1 +1 -1 -1 -1 +1 -1 y4 y4I y4II
5 +1 -1 -1 +1 -1 -1 -1 +1 -1 +1 +1 y5 y5I y5II
6 -1 +1 -1 -1 +1 -1 -1 -1 +1 -1 -1 y6 y6I y6II
7 +1 +1 -1 -1 -1 +1 +1 -1 +1 -1 -1 y7 y7I y7II
8 -1 -1 +1 +1 +1 -1 -1 +1 +1 +1 -1 y8 y8I y8II
Tabelul 3.5 (continuare)
9 -1 -1 +1 +1 -1 -1 +1 +1 +1 -1 +1 y9 y9I y9II
10 -1 +1 +1 -1 -1 -1 +1 +1 +1 +1 +1 y10 y10I y10II
11 +1 +1 -1 +1 +1 +1 -1 -1 -1 +1 -1 y11 y11I y11II
12 -1 -1 -1 -1 -1 +1 +1 +1 -1 +1 +1 y12 y12I y12II
13 +1 +1 +1 +1 +1 +1 -1 -1 -1 +1 -1 y13 y13I y13II
14 -1 -1 -1 +1 -1 +1 +1 -1 -1 -1 -1 y14 y14I y14II
15 -1 -1 -1 +1 -1 +1 -1 +1 +1 -1 -1 y15 y15I y15II
16 +1 -1 -1 -1 +1 -1 -1 -1 +1 +1 +1 y16 y16I y16II
17 +1 +1 +1 +1 -1 +1 -1 +1 +1 +1 -1 y17 y17I y17II
18 +1 -1 +1 -1 +1 -1 +1 +1 -1 -1 -1 y18 y18I y18II

19 +1 -1 +1 -1 -1 -1 +1 +1 -1 -1 +1 y19 y19I y19II
I II
20 -1 +1 -1 +1 -1 +1 +1 +1 +1 +1 -1 y20 y20 y20
I II
21 -1 +1 +1 -1 +1 +1 +1 -1 -1 -1 +1 y21 y21 y21
I II
22 +1 -1 +1 +1 +1 -1 -1 -1 +1 -1 +1 y22 y22 y22
I II
23 +1 +1 +1 +1 -1 +1 +1 +1 -1 -1 -1 y23 y23 y23
I II
24 +1 +1 -1 -1 +1 -1 +1 +1 -1 -1 +1 y24 y24 y24
În această situaţie, toţi factorii cercetaţi variază pe două nivele (+ 1
şi – 1), în conformitate cu matricea de planificare experimentală. Rangul
matricei este egal cu numărul de observaţii şi se alege în aşa fel încât el să
fie cu mult mai mic decât numărul efectelor considerate drept dubioase.
O regulă de bază la întocmirea matricei de planificare a experienţelor o
constituie utilizarea mecanismului aleator, care permite obţinerea unei distribuţii
aleatoare a nivelelor pe coloane, cu ajutorul numerelor aleatoare sau prin
randomizarea (aleatorizarea) replicilor fracţionare. Însă, de regulă, în majoritatea
cazurilor, se vor utiliza matricele elaborate special pentru întocmirea balanţelor
aleatoare.
Pentru exemplificare se va elabora matricea de planificare a
experienţelor la cercetarea influenţei a 11 factori independenţi din 24 de
experienţe, tabelul 3.5.
Rezultatele experimentale obţinute se introduc în matricea planificării
experienţelor şi se reprezintă grafic în diagramele dispersiei, figura 3.6.
Se va examina diagramele dispersiilor rezultatelor observaţiilor
experimentale, conform efectelor liniare x1,...,x5, reprezentate în figura 3.6.
După cum se observă, fiecare diagramă conţine toate cele 24 de puncte,
corespunzătoare rezultatelor celor 24 de experienţe. Toate punctele sunt
împărţite în două grupe: una din ele corespunde acelor experienţe în care
factorul examinat se găseşte pe nivelul superior, iar cealaltă grupă
corespunde experienţelor în care acelaşi factor se găseşte pe nivelul inferior.
În acest fel, acţiunea fiecărui factor se examinează în afara influenţei altor
factori.
Efectele liniare semnificative se separă vizual prin compararea
medianelor, care împart întreaga multitudine a punctelor în două. Cu cât
distanţa dintre cele două mediane de la nivelul superior şi cel inferior este mai
mare, cu atât influenţa acestui factor asupra parametrului de optimizare va fi
mai mare.
În afara medianelor, pentru aprecierea vizuală a semnificaţiei
factorului se foloseşte criteriul numărului de puncte distincte (desprinse). Se
numesc puncte distincte (desprinse) acele puncte care aparţin unui anumit
nivel al factorului şi se găsesc mai sus de punctul superior sau sub cel
inferior, al celuilalt nivel. Experienţa utilizării metodei balanţei aleatoare arată
că punctele distincte (desprinse) constituie un criteriu mai important de
selecţie decât deosebirea dintre mediane.
Construcţia mai multor diagrame de dispersie şi separare vizuală a
factorilor semnificativi este foarte laborioasă. De aceea, pentru a uşura aceste
operaţiuni se recomandă folosirea unor dispozitive speciale de lucru.
Pentru aprecierea cantitativă a factorilor, separaţi vizual, se pot
folosi diverse metode statistice. Cea mai potrivită metodă constă în
elaborarea matricei variabilelor independente şi cu ajutorul ei să se
efectueze analiza obişnuită a regresiilor , însă, dacă calculele se efectuează
manual, această metodă este foarte laborioasă. De aceea la efectuarea
manuală a calculelor se folosesc tabele cu mai multe intrări, metoda
apropiindu-se de analiza dispersională şi factorială.
Se va examina întocmirea unui tabel cu trei intrări pentru aprecierea
efectelor liniare, tabelul 3.6.
În fiecare compartiment al tabelului se introduce acea valoare a
parametrului de optimizare, care corespunde combinaţiei semnelor factorilor,
în cazul de faţă, din matricea de planificare a experienţelor.
Pentru valorile parametrului de optimizare din fiecare compartiment
se calculează valoarea medie şi se obţin opt valori ⎯yi în baza cărora se
calculează efectele. În acest scop, se calculează toate mediile mediilor
nivelului (+) şi din valoarea obţinută se scade media mediilor nivelului (-).
Tabelul 3.6
Tabel de analiză cu trei intrări
Nivelul de variaţie al Nivelul de variaţie al

Numărul de
factorului x2 (+1) pentru factorului x2 (-1) pentru
variaţie al
nivelul de variaţie x1 nivelul de variaţie x1
factorilor
(+1) (-1) (+1) (-1)
y13 y3 y18 y2
y17 y10 y19 y8
x3(+1)
y23 y23 y23 y9
⎯y1 ⎯y2 ⎯y3 ⎯y4
y7 y1 y4 y12
y11 y6 y5 y14
x3(-1)
y24 y20 y16 y15
⎯y5 ⎯y6 ⎯y7 ⎯y8
Trecerea de la efect la aprecierea coeficienţilor de regresie se face

prin împărţirea efectului corespunzător în două. În cazul folosirii tabelelor cu
trei intrări, formulele pentru determinarea efectelor vor fi:
y1 + y 3 + y 5 + y 7 y 2 + y 4 + y 6 + y 8
a1 = −
4 4
y + y 2 + y5 + y 6 y 3 + y 4 + y 7 + y8
a2 = 1 − (3.8)
4 4
y + y 2 + y3 + y 4 y5 + y6 + y 7 + y8
a3 = 1 −
4 4
După cum se observă în expresiile (3.8), la aprecierea unuia din efecte
se calculează media celorlalte două şi se nivelează influenţa lor, însă, în acest
caz, influenţa restului de factori nu este înlăturată. De aceea, apare tendinţa de a
întocmi tabele cu un număr cât mai mare de intrări, fapt ce nu este totdeauna
posibil. În unele situaţii nu se poate întocmi nici un tabel cu trei intrări, fiind
necesară întocmirea unui tabel cu două intrări.
Semnificaţia statistică a efectelor se verifică, de obicei, cu ajutorul
criteriului t a lui Student:
4.ai
ta i = (3.9)
s
unde:
m 2
srez
s= ∑n j =1
(3.10)
j
în care m este numărul compartimentelor tabelului cu n intrări; nj – numărul

2
de observaţii în compartimentul de rang j al tabelului cu n intrări; srez -
dispersia reziduală calculată cu ajutorul observaţiilor, în raport cu valorile
medii pe compartimentele tabelului. Pentru a se uşura efectuarea calculelor
se va întocmi un tabel de forma tabelului 3.7.
Tabelul 3.7
Calculul dispersiei reziduale
Nr. compartimentului din
tabelul cu n intrări
(∑ y )
2
∑y 2 2
srez
nj ∑yj (∑yj)
2
∑ y 2j 2
srez = j
− j
n j −1 n j ( n j − 1) nj
1
2
.
.
.
m
Valorile calculate pentru criteriul t se compară cu valorile teoretice

ale criteriului t tabelate, de obicei, la un nivel de încredere P=0,95. Numărul
gradelor de libertate va fi egal cu diferenţa dintre numărul total de experienţe
şi numărul de compartimente ale tabelului auxiliar. Se consideră că este
semnificativ acel efect la care valoarea calculată a criteriului t este mai mare
decât cea tabelată.
Pentru separarea restului de factori semnificativi se face corecţia
rezultatelor. În acest scop, la toate valorile parametrului de optimizare, care
corespunde nivelului superior al efectului separat, se adună valoarea lui cu
semn invers, ceea ce corespunde cu dispariţia deosebirii medianelor pentru
nivelul factorului corespunzător. În consecinţă, se elimină influenţa acestuia
din urmă.
După eliminarea efectelor semnificative se obţine o nouă grupare a
I
parametrului de optimizare y (tabelul 3.7) şi se vor construi din nou diagrame de
dispersie pentru separarea următoarelor efecte, luând în considerare şi efectele
de interacţiune ale factorilor. Nu se recomandă construirea diagramelor de
dispersie pentru toate interacţiunile posibile. În mod obişnuit se foloseşte
procedeul care permite reducerea considerabilă a volumului de lucru monoton şi
obositor, necesar pentru construcţia diagramelor de dispersie. Acest procedeu
se bazează pe examinarea interacţiunii numai a acelor factori care au puncte de
dispersie izolate (distincte) pe aceleaşi nivele, precum şi pe nivele diferite.
Întrucât coloana de interacţiune se formează prin înmulţirea semnelor a două
coloane, punctele izolate apar pe nivelul superior, dacă ambii factori iniţiali au
puncte izolate pe nivelele de acelaşi semn, figura 3.6.
Fig.3.6. Efectele semnificative de interacţiune x1x2 a două efecte

liniare nesemnificative x1 şi x2
Dacă punctele izolate (distincte) se găsesc pe nivelele cu semne

diferite, atunci pe nivelul inferior de interacţiune, care cuprinde acest factor,
vor exista şi astfel de puncte. Va trebui să se examineze interacţiunile unor
asemenea factori, care au un mare număr de puncte izolate (distincte), atât
pe acelaşi nivele cât şi pe nivele diferite. Aceasta se face atunci când
porţiunile superioare sau inferioare ale diagramelor de dispersie a doi factori,
a căror interacţiune se examinează, formează o imagine oglindă, figura 6.4.
În partea inferioară a diagramei de dispersie se arată imaginea de oglindă a
punctelor. Din această cauză, la construirea diagramei de dispersie pentru
efectul de interacţiune x1x2 acest grup de puncte se găseşte pe nivelul
inferior. În partea superioară a diagramei, punctele se reproduc reciproc şi,
din această cauză, pe diagrama efectului de interacţiune ele se găsesc pe
nivelul superior. În această situaţie este uşor de înţeles cum poate să apară
o interacţiune semnificativă a factorilor, când fiecare din efecte, considerate
separat, au fost nesemnificative.
Procesul de separare al factorilor semnificativi continuă până ce
eroarea dispersiei rezultatelor cercetate va deveni neglijabilă în comparaţie
cu eroarea experienţei. Separarea succesivă a efectelor semnificative
încetează dacă valoarea experimentală a criteriului F devine mică sau cel
mult egală cu cea teoretică, tabelată.
Valoarea experimentală a criteriului F se determină cu relaţia:
sm2
F= (3.11)
sD2
unde sm2 este dispersia erorilor experimentale în raport cu media aritmetică a
rezultatelor respective şi care se determină după fiecare corecţie a rezultatelor;
sD2 - dispersia erorii experimentale calculată în raport cu rezultatele mai multor
experienţe paralele randomizate (aleatorizate).
Ultima etapă de triere prevede elaborarea diagramelor efective şi
obţinerea ecuaţiei regresiei dependenţei parametrului de optimizare, în
funcţie de factorii semnificativi şi de interacţiune a acestora.
Metoda balanţei aleatoare este foarte eficace, dar ea este destinată
numai pentru o apreciere grosieră a factorilor semnificativi, din numărul mare
de factori consideraţi drept incerţi. Ea nu este recomandată pentru cercetări
de precizie. Pentru lărgirea posibilităţilor folosirii acestei metode s-au propus
planuri de efectuare a experienţelor cu mai multe nivele, care măresc, în
mod considerabil, eficacitatea metodei.
Cap.4. MANAGEMENTUL CREATIVITĂŢII ÎN SISTEMUL

MACROECONOMIC AL CERCETĂRII TEHNICO-ECONOMICE
4.1. Concepte şi noţiuni de bază
Tehnica este o noţiune complexă, cu multe definiţii dependente

de domeniul la care ne referim, material sau spiritual. Astfel, menţionăm:
Totalitatea procedeelor întrebuinţate în practicarea unei meserii, a unei
ştiinţe etc.; Totalitatea uneltelor şi a practicilor producţiei dezvoltate în
cursul istoriei, care permit omenirii să cerceteze şi să transforme natura
înconjurătoare cu scopul de a obţine bunuri materiale; Totalitate a uneltelor
şi a mijloacelor de muncă, perfecţionate în cursul dezvoltării istorice a
omenirii, care permit obţinerea de bunuri materiale; Totalitate a maşinilor,
mecanismelor şi aparatelor aflate în întrebuinţare; Ansamblu de procedee
şi deprinderi folosite într-un anumit domeniu de activitate; O noţiune care
se referă la latura de strictă specialitate a unei arte, a unei ştiinţe, a unei
meserii etc.
După Tudor Vianu „Tehnica este[…] ştiinţa activităţii omeneşti
81
puse în slujba anumitor năzuinţe culturale” . Din punctul său de
vedere, tehnica este o valoare culturală parţială, în sensul că nu acoperă
cultura, sistemul său de valori în întregul pe care-l presupune. De
asemenea, din perspectiva concepţiei la care ne raportăm, tehnica
presupune ca suport sau ca temelie a ei, cultura întrucât tehnica asigură
„mijloacele obiective ale culturii, adică acelea care ajută, sprijină,
82
solicită producţia culturală” .
Noţiunea de tehnică este originar din techne-le grecesc care se
referea la activitatea umană specializată, fiind tradus prin „meşteşug,
83
iscusinţă, artă, ştiinţă aplicată” . „Cine spune techne spune
84
cunoaştere specializată, ucenicie, procedee secrete de reuşită” .
„Techne era folosit de contemporanii lui Platon pentru a desemna
orice iscusinţă în a face ceva, şi, mai specific, un fel de competenţă
profesională în opoziţie cu abilitatea instinctivă (phisys) sau cu
85
simplu noroc (tyche)” .
Techne-le grecesc a fost tradus în limba latină prin noţiunea de
ars – artă. În înţelesul nostru contemporan, dacă, aşa cum procedează
unii autori, aproximăm gândirea artistică prin actul de invenţie, atunci
81
Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nrmira, 1998,
p.263.
82
83
Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993,
p.267.
84
Jean-Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia Antică, Bucureşti, Editura meridiane,
1995, p.352.
85
Francis E. Peters, ibidem, p.267.
tehnica devine artă în partea ei creatoare, rămânând meşteşug în partea ei
de rutină.
Din noţiunea de tehnică a derivat noţiunea de tehnologie (ştiinţa
tehnicii) definită ca fiind: ansamblul cunoştinţelor despre arte şi meserii în
general, despre procedeele şi mijloacele de fabricare şi de prelucrare.
„Tehnologia este o caracteristică definitorie a naturii umane: istoria ei
86
include întreaga istorie a evoluţiei umane” sau, Tehnologia este arta
de a transforma ştiinţa în ceva practic.
4.2. Premise epistemologice privind creativitatea în tehnică şi

tehnologie
Fritjof Capra consideră că: „În cultura noastră, creşterea

economică este indestructibil legată de creşterea tehnologică.
Oamenii şi instituţiile sunt hipnotizaţi de minunile tehnologiei
moderne şi au ajuns să creadă că orice problemă are o soluţie
tehnică. Indiferent dacă problema este de natură politică, psihologică
sau ecologică, prima reacţie, aproape în mod automat, constă în
abordarea problemei prin aplicarea unei tehnologii existente sau
dezvoltarea unei tehnologii noi. Consumul risipitor de energie este
contrabalansat de energia nucleară, lipsa viziunii politice este
compensată de construirea mai multor rachete şi bombe, iar otrăvirea
mediului înconjurător este remediată prin dezvoltarea de tehnologii
speciale care, la rândul lor, afectează mediul în moduri deocamdată
necunoscute. Prin căutarea de soluţii cu caracter tehnologic pentru
toate problemele, le plimbăm pur şi simplu în cadrul ecosistemului
global şi, de foarte multe ori, efectele colaterale ale soluţiei sunt mai
87
dăunătoare decât problema originală” .
Istoria omenirii este în fond istoria strădaniilor oamenilor de a crea
valori, materiale şi spirituale, în vederea realizării aspiraţiilor, dorinţelor,
năzuinţelor şi trebuinţelor lor. Dar, creaţiile umane au fost totdeauna
impulsionate de creaţiile tehnice care i-au asigurat condiţii de progres
general, de materializare a valorilor ştiinţifice în valori ale civilizaţiei.
Evoluţia creaţiei umane se caracterizează prin creşterea continuă
a eficienţei tehnice şi economice a produselor sale. Eficienţa tehnică este
condiţionată de îmbunătăţirea permanentă a funcţiilor obiectelor realizate,
pentru suplinirea efortului fizic şi intelectual al oamenilor şi crearea însăşi a
condiţiilor creşterii valorilor spirituale. Eficienţa economică s-a caracterizat
permanent prin reducerea cheltuielilor de muncă vie şi materializată în
producerea obiectelor respective astfel ca aria beneficiarilor produselor
tehnicii să fie cât mai largă, având la bază faptul că fiind o fiinţă creatoare
de valori, omul nu se mulţumeşte niciodată cu ceea ce a creat înainte, ci
năzuieşte la îmbunătăţirea continuă a produselor muncii sale. Aceste
86
Fritjof Capra, Momentul adevărului, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004, p.139.
87
Fritjof Capra, Ibidem, p.262.
tendinţe s-au concretizat în descoperirea unor legii specifice creaţiei
tehnice, dintre care menţionăm.
Legea descreşterii costurilor de producţie. În tehnologie,
această lege poate fi studiată pe baza observaţiilor experimentale, nu
poate fi dedusă prin „ştiinţă teoretică pură”, ci numai pe baza observaţiilor
experimentale, în conformitate cu legile de bază ale progresului tehnic.
Legea creşterii productivităţii. Rezultă, de asemenea, din
observaţiile practice ca urmare a progresului tehnic. Astfel, pe baza unor
studii economico-sociale se apreciază că la mijlocul secolului al XIX-lea se
consuma 70% din cele 24 ore zilnice pentru asigurarea celor necesare
menţinerii vieţii, iar la finele secolului al XX-lea doar 30%.
Dezvoltarea tehnicii şi tehnologiei are la bază abordarea
sistemică a lor şi creşterea complexităţii sistemelor respective. Ori, în
abordarea sistemelor complexe trebuie să se ţină seama de anumite
principii: ale coordonabilităţii, incompatibilităţii, optimalităţii şi principiul de
incertitudine.
Principiul coordonabilităţii arată că reglarea centralizată a unui
sistem complex, chiar dacă este posibilă, nu este avantajoasă, datorită
numeroaselor procese care trebuie reglate, contradicţiilor şi neliniarităţilor
lor. Pe de altă parte, nici conducerea descentralizată nu este avantajoasă,
datorită faptului că fiecare subsistem are tendinţa de a-şi rezolva propriile
sale probleme fără a ţine seama sau chiar intrând în competiţie cu celelalte
subsisteme. Astfel, este necesar un sistem coordonator care să rezolve, în
interesul unităţii şi integrităţii sistemului, contradicţiile şi conflictele care
apar între diferitele subsisteme la nivel local.
Principiul incompatibilităţii arată că, cu cât complexitatea
sistemului este mai mare, cu atât scade posibilitatea de a-l descrie în mod
riguros, până la un nivel dincolo de care precizia şi relevanţa se exclud
reciproc. Pentru că, oricât de cuprinzător ar fi modelul matematic, el tot nu
va putea surprinde toate interacţiunile dintre elementele sau subsistemele
unui sistem complex. Şi, pe măsură ce sistemul devine tot mai complex,
relevanţa modelului devine tot mai mică.
Principiul optimalităţii arată că, dacă un subsistem al unui
sistem complex nu este optimal în relaţiile sale cu celelalte subsisteme,
atunci nici sistemul complex nu mai este optimal. Pentru a putea respecta
acest principiu, subsistemele trebuie uneori să-şi sacrifice optimalitatea
ideală, pe care ar putea-o atinge în cazul în care ar fi izolate, pentru a
asigura optimalitatea sistemului complex din care fac parte.
Principiul de incertitudine relevă că, într-un sistem complex
compus din mai multe subsisteme interconectate, starea unui subsistem şi
interacţiunea lui cu celelalte subsisteme pot fi simultan determinate numai
până la un anumit grad de acurateţe. Acest principiu ar putea fi pus pe
acelaşi plan cu teorema de indecidabilitate a lui Gödel sau cu principiul de
nedeterminare al lui Heisenberg, din fizica cuantică.
Dificultăţile care intervin în cunoaşterea şi în controlul sistemelor
complexe sunt generate nu numai de numărul mare de elemente, ci şi de
calitatea lor, adică de aspectul calitativ. Căutând să descopere regulile şi
legile după care se desfăşoară fenomenele, ştiinţa s-a ocupat mai ales de
aspectul general şi cantitativ şi a ignorat în mare măsură aspectul
individual şi calitativ al fenomenelor.
Tocmai pentru a depăşi această limită a ştiinţei contemporane,
88
matematicianul francez René Frédéric Thom a elaborat în anii ’60 o
teorie generală a modelării calitative, cunoscută sub denumirea de teoria
catastrofelor. Aceasta se referă mai ales la sistemele care tind spre
egalizarea gradientelor, adică spre atingerea unor minime locale, sisteme
în care modificări extrem de mici ale unor parametri pot duce la schimbări
extrem de mari ale evoluţiei lor, subliniindu-se astfel discontinuitatea sau
mai bine zis disproporţionalitatea fenomenelor.
Condiţia majoră a teoriei catastrofelor este existenţa unei funcţii
V(x,p), care poate fi o funcţie de potenţial, de energie, de entropie, de cost
sau de probabilitate, prin a cărei minimalizare sistemul evoluează către
0 0
anumite stări x , pentru care f(x ,p) = 0, adică nu apar modificări rapide.
0
Mulţimea punctelor de echilibru x se va nota Mf şi va fi o suprafaţă cu k
dimensiuni. Atunci când apar modificări ale variabilelor lente p, apare o
proiecţie Tf a lui Mf. Precizând că variabilele rapide X se modifică având
ecuaţia de dinamică:
dx
= f ( x, p )
dt
care plasează starea sistemului undeva în mulţimea Mf, dată de f(x,p) = 0
şi că există o proiecţie Tj a lui Mf pe spaţiul variabilelor lente, se ajunge la
concluzia că orice singularitate este echivalentă cu o catastrofă
elementară.
Teoria catastrofelor corespunde mai bine diversităţii,
discontinuităţii şi neliniarităţii fenomenelor din ecosisteme. Dar, cu toate
progresele pe care le-a realizat, după cum reiese din principiile menţionate
mai sus, nici ea nu poate cuprinde realitatea înconjurătoare în toată
diversitatea şi complexitatea ei.
Se poate spune că având în vedere discontinuitatea şi
neuniformitatea mediului în care trăim, care este rezultatul organizării lui în
sisteme distincte, teoria sistemelor a reprezentat un veritabil progres. Ea a
atras atenţia asupra rolului pe care îl are agregarea şi organizarea materiei
în entităţi de ordin superior, reuşind să depăşească modul de gândire
analitic care s-a dovedit neputincios în faţa elementelor complex
organizate ale universului.
Dar, cu toate progresele pe care le-a realizat, teoria sistemelor s-a
dovedit a avea şi ea limitele sale. Reducând complexitatea fenomenelor la
conceptul formal de sistem, a înlocuit, după cum arată sociologul francez
88
René Thom, “Stabilité structurelle et morphogenèse. Essai d’une théorie générale
des modèles”,Ed. Ediscience, 1973 et “Modèles mathématiques de la
morphogenèse”, Ed. Bourgeois, 1981
89
Edgar Morin , vechile simplificări ale gândirii analitice cu o simplificare nouă.
Reţinând ceea ce este general şi esenţial tuturor sistemelor, a pierdut din
vedere ceea ce este particular, aceasta fiind, uneori, chiar mai importantă,
deoarece tocmai prin ceea ce are particular se detaşează fiecare sistem de
restul universului, respectiv de toate celelalte sisteme.
Apoi, teoria sistemelor nu reuşeşte să explice modul în care apar
aceste sisteme. Apariţia ca şi existenţa sistemelor este una din proprietăţile
fundamentale ale universului şi teoria sistemelor a sesizat acest lucru. Ea
le descrie ca entităţi distincte, le studiază legăturile dintre elemente, modul
în care ele sunt organizate şi aşa mai departe, dar le descrie ca entităţi
gata constituite, fără a reuşi să explice modul în care apar şi se menţin ele,
90
în contrast cu al doilea principiu al termodinamicii .
Un pas înainte a fost făcut prin analiza sistemelor considerate ca
sisteme termodinamice, pe baza schimbului de masă şi energie cu mediul
lor înconjurător, respectiv pe baza creşterii sau descreşterii ordinii în
domeniul studiat.
4.3. Modelarea sistemică a fenomenelor tehnico-economice

pentru procesul de cercetare
Conceptul de „model”, atât de mult folosit în ştiinţa modernă, este

relativ nou, dar metoda modelării este tot atât de veche pe cât sunt
preocupările oamenilor pentru cunoaşterea ştiinţifică. Modelul este o
reprezentare izomorfă simplificată (materială sau simbolică) a
realităţii obiective care se subordonează scopului cercetării, oferind o
imagine intuitivă şi totuşi riguroasă, în sensul structurii logice, a
fenomenului studiat, facilitând descoperirea unor legături şi legităţi
imposibil sau foarte greu de găsit pe alte căi.
Modelul, ca instrument al cunoaşterii ştiinţifice, este folosit în
foarte numeroase discipline teoretice şi practice. Fără pretenţia de a face o
clasificare riguroasă a tipurilor de modele, subliniem că ele pot fi: modele
verbal-descriptive - folosite în toate disciplinele nematematizate, modele
matematice, modele fizice analogice (de tipul machetelor statice sau
dinamice), modele grafice etc.
În ştiinţele economice, în special în disciplinele organizării şi
conducerii, modelele sunt utilizate în toată diversitatea de tipuri care există.
Conceptul de modelare a fost folosit pentru prima oară de
matematicianul italian Beltrami Eugenio (1835-1900) în 1868. Noţiunea de
model provine din rădăcina latină „modus” care, printre altele, înseamnă
şi „mijloc”. Deci, în practica cercetării, noţiunea de model se referă la un
mod (mijloc) de cunoaştere a realităţii care constă în reprezentarea
fenomenului studiat cu ajutorul unui sistem material sau abstract
89
Edgar Morin, La Méthode, vol.I şi II, Ed. Seuil, 1977, 1980
90
Nicholas Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti, Editura
Politică, 1979
construit artificial. Proprietatea cea mai generală a unui model constă în
capacitatea de a reflecta, de a reproduce lucruri şi fenomene ale lumii
reale, ordinea lor necesară, structura lor. Noţiunea de model reiese din
existenţa asemănării (similitudinii) între două obiecte – unul fiind considerat
originalul, celălalt modelul său. Se cercetează prin analogie un sistem, iar
concluziile se referă la alt sistem. În acest caz sistemul cercetat este o
reflectare (un model) al originalului.
Prin modelare, se înţelege o metodă de operare mijlocită,
teoretică sau practică asupra unor obiecte, cu ajutorul căreia se
cercetează în mod direct nu obiectul care ne interesează, ci un sistem
auxiliar, artificial sau natural (cvasiobiect), care, aflându-se într-o anumită
corespondenţă obiectivă cu obiectul ce urmează să fie cunoscut, este
capabil de a-l înlocui în anumite etape ale cunoaşterii şi care ne
furnizează, în timpul cercetării sale şi în ultimă analiză, informaţii privind
însuşi obiectul modelat.
Modelarea este o activitate fundamentală în procesul de creaţie
întrucât reflectă realitatea înconjurătoare, astfel ca activitatea cognitivă a
omului să o potenţeze într-un model, pentru a putea fi studiat teoretic şi practic
din punctul de vedere al funcţionalităţii şi utilităţii produsului original. Nu există
model în afara cercetării.
Principala exigenţă în procesul de modelare este de a se stabili
principiile (condiţiile, criteriile etc.) pe baza cărora se pun în evidenţă şi se
cercetează trăsăturile similitudinii dintre obiectul cercetat şi modelul care
91
înlocuieşte pe cel dintâi .
Conceptul de sistem. Poate fi definită ca sistem orice
secţiune a realităţii în care se identifică un ansamblu de fenomene,
obiecte, procese, concepte, fiinţe sau grupuri interconectate printr-o
mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care
acţionează în comun în vederea realizării unor obiective bine definite.
Mulţimea elementelor şi a relaţiilor dintre acestea, precum şi a relaţiilor
între componente şi ansamblu formează structura sistemului. Mulţimea
caracteristicilor unui sistem, la un moment dat, determină starea sa.
Pentru analiza comportamentului sistemelor, în ansamblul lor, s-a
propus conceptul de „cutie neagră” care reprezintă sistemul privit ca un tot,
făcând abstracţie de procesele sale interne. Cutia neagră primeşte
impulsuri din partea mediului înconjurător („intrările” în sistem) şi,
prelucrând aceste impulsuri, le transformă în acţiuni asupra mediului
92
(„ieşirile”) din sistem .
Sistemele se pot clasifica: după natura lor (sisteme naturale - cum
sunt organismele vii şi sisteme elaborate - tehnice, economice,
conceptuale), după modul de funcţionare (deschise - în care ieşirile nu
91
Scarlat Emil, Nora Chiriţă, Cibernetica sistemelor economice, Bucureşti, ASE, 2004.
92
Teteleanu Cristina, Modele matematice pentru programarea producţiei (Teză de
doctorat), Bucureşti, ASE, 2004.
influenţează intrările, şi închise, în care are loc influenţa intrărilor de către
ieşiri) şi după comportament (deterministe sau probabilistice).
Mecanismul transformării intrărilor în ieşiri poate fi descris cu
ajutorul funcţiilor de transfer, care au diverse forme, particulare, după
natura sistemului.
Iată câteva din ideile de bază ale teoriei generale a sistemelor:
a) orice sistem este alcătuit din elemente (părţi) interdependente,
acţionând în comun în virtutea unui scop;
b) ansamblul legăturilor între elementele sistemului, precum şi al
legăturilor cu întregul, formează structura sistemului S;
c) complexitatea sistemelor depinde mai mult de structura
sistemului decât de natura părţilor sale;
d) două sisteme cu structuri parţial identice se numesc
homomorfe (sistemul mai simplu va constitui un model al sistemului
homomorf mai complex);
e) două sisteme homomorfe vor avea un comportament
asemănător, de unde rezultă posibilitatea de studiu a proprietăţilor
sistemelor reale prin simulare;
f) structura (statică) a unui sistem preexistă comportamentului său
(dinamicii sistemului);
g) schimbările într-un sistem se realizează prin fluxuri presupuse
discontinue şi continue;
h) într-un sistem economic toate categoriile de schimbări pot fi
grupate în următoarele tipuri de fluxuri interconectate; 1) fluxuri de
materiale; 2) fluxuri de comenzi; 3) fluxuri băneşti; 4) fluxuri umane; 5)
fluxuri de echipamente 6) fluxuri informaţionale;
i) fluxul informaţional are un rol central în funcţionarea sistemelor;
j) procesele decizionale sunt considerate şi ele ca având un rol
central în mecanismul sistemelor; ele sunt presupuse a fi discontinue;
k) reglarea este un element caracteristic al funcţionării sistemelor;
l) procesele care au loc în sistemele economice sunt, de regulă,
neliniare.
Pe baza acestor premise, sunt elaborate procedee de descriere a
comportamentului sistemelor economice, care utilizează metode
cibernetice, informatice, psihosociologice, precum şi procedee de
modelare matematică. De asemenea, sunt folosite analogii fizice şi tehnice
iar simularea este utilizată ca un procedeu de bază în descrierea
comportamentului sistemelor.
În linii mari teoria sistemelor urmăreşte înţelegerea stării unui
sistem cu ajutorul unor ecuaţii care descriu în timp intrările, transformările
şi ieşirile din sistem, pentru cele şase tipuri de fluxuri menţionate mai sus.
Pe baza acestei descrieri matematice se pot face simulări pe calculator, cu
ajutorul cărora se prevede evoluţia sistemului.
Marea majoritate a propoziţiilor enumerate mai sus şi care stau la
baza teoriei sistemelor se regăsesc explicit sau implicit şi la baza
metodologiilor practice de analiză sistemică.
În practica analizei de sistem, odată cu proiectarea proceselor
informaţionale şi în special a celor decizionale, se urmăreşte îmbunătăţirea
lor, deci se au în vedere criterii de optim. În acţiunea aceasta de proiectare
eficientă a procesului informaţional-decizional, analiza sistemică face din
plin apel la procedeele cercetării operaţionale şi la tehnicile informaticii. În
ceea ce priveşte folosirea metodelor psihosociologice, în analiza de sistem
există încercări recente în acest sens.
Orice modelare sistemică se face cu un anumit scop. Noţiunea de
scop al modelării sistemice este relevantă în perspectiva euristicii la care se
recurge pentru a stabili când să se oprească acţiunea umană. Alegerea
acţiunii este determinată de necesitatea ca rezultatul aşteptat să poată fi
planificat pe baza modelului. Ciclul se repetă până când rezultatul planificat
are gradul de precizie cerut de scopurile propuse. Specificarea preciziei
dorite este, în general, o noţiune destul de vagă.
Aceste consideraţii teoretico-practice ne conduc la concluzia că
nu există adevăr absolut, ci doar adevăruri parţiale şi relative. Însă,
Caracterul parţial şi limitat al acestui adevăr se referă la faptul că modelul
rezultat din procesul epistemic dă o reprezentare eronată şi distorsionează
unele aspecte ale segmentului de realitate modelat. Dar, prin iteraţii
adecvate, la trecerea pentru cercetarea în anduranţă a fenomenului
urmărit, ne apropiem de atingerea scopului determinat de cercetarea
experimentală.
4.3.1. Modelarea sistemică a proceselor de producţie
Un model al procesului de producţie se prezintă în figura 4.1. De

data aceasta modelul este mai complex formulat, luându-se în considerare
reacţia inversă (tip model cibernetic) între variabilele de intrare şi
variabilele de ieşire.
Producţia industrială este un sistem dinamic complex, care
funcţionează în contextul schimbărilor continue ale elementelor sale
componente, sub influenţa condiţiilor în permanentă modificare ale mediului
înconjurător (natural sau creat).
În prezent, se apreciază că pe plan mondial se asimilează
anual circa 100 000 de maşini şi aparate. Timpul cât acestea se află în
fabricaţie şi exploatare s-a scurtat, ajungând la 2..3 ani, fapt care face
ca durata de creaţie şi asimilare a produselor să se apropie de
perioada cât acestea se află în exploatare. Astfel, în construcţia de
maşini grele, durata de elaborare şi implementarea a tehnicii noi este
de 5..7 ani. Uneori se întâlnesc şi asemenea situaţii paradoxale în
care deşi un produs n-a fost asimilat pe deplin în condiţiile fabricaţiei
de serie sau de masă trebuie retras din producţie datorită uzurii
morale. Fenomenul se accentuează în continuare, fapt ce determină
adoptarea unor metodologii noi, mai eficiente, de căutare şi
introducere de noi soluţii funcţionale la produsele realizate. Acest
proces de accentuare a ritmului de elaborare şi asimilare a tehnicii
noi este posibil prin folosirea mai raţională de informaţii şi
93
preocupării de creaţie de informaţie nouă în domeniu .
Viteza mare de elaborare şi asimilare a inovării conduce evident
la caracterizarea producţiei industriale ca un sistem dinamic complex.
Elementul primordial al acestui sistem îl constituie munca, ca proces de
interacţiune între om şi natură.
Procesul muncii include, în general, două momente: activitatea
cognitivă şi cea constructivă.
Se consideră că activitatea utilă a omului în cadrul procesului
muncii îmbracă următoarele forme:
- activitatea informativ-cognitivă (cunoaşterea obiectului, studierea
lui, cunoaşterea fenomenelor şi legilor naturii);
- activitatea ideal constructivă (crearea modelului ideal al viitorului
rezultat real);
- activitatea real-constructivă (realizarea nemijlocită, practică, a
scopului).
Pe baza acestei clasificări a activităţii utile umane, se poate
aprecia şi clasificarea producţiei ca fiind sistemic compusă din trei
componente: 1 – compartimente conexe care produc cunoştinţe noi despre
obiectele de producţie; 2 – compartimente conexe care produc modele ale
produselor muncii (de exemplu, staţiile pilot, atelierele de prototipuri etc.); 3
– compartimente de producţie nemijlocită a obiectelor finite. Ca urmarea
interacţiunii lor şi al contopirii cercetărilor ştiinţifice, lucrărilor experimental-
industrial şi procesele de execuţie într-un proces unic, complex, poate fi
realizat scopul producţiei de obţinere a unor produse corespunzătoare
cerinţelor clienţilor.
Procesul de producţie şi rezultatele acestuia se perfecţionează
continuu sub influenţa cerinţelor sociale în permanentă creştere, în
condiţiile multiplicării ofertei economiei de piaţă. Acest fapt generează un
ciclu deosebit de dinamic al tehnicii şi tehnologiei, menit să soluţioneze în
mod complex problemele cu caracter ştiinţific, tehnic şi de producţie.
Dinamismul producţiei industriale se reflectă în lărgirea şi
înnoirea continuă a reproducţiei sociale pe baza accelerării progresului
tehnico-ştiinţific şi a creşterii productivităţii muncii în concordanţă cu
creşterea consecventă a indicatorilor de definiţie ai calităţii vieţii
colectivităţii umane. Ciclul realizării reproducţiei sociale, pe baza
progresului continuu a mijloacelor de producţie şi a bunurilor de
consum, se prezintă în figura 4.1.
În vederea analizei dezvoltării dinamice a producţiei sociale şi
creşterea eficienţei sale, se va face o interpretare matematică, folosind
drept parametri de bază ai reproducţiei: productivitatea muncii (x) şi
volumul specific al produsului finit (venitul naţional sau profitul) pe un
muncitor (y):
93
Amirov I. D., Naucino-tehniceskaia podgotovka promâşlennogo proizdvostva.
Voprosâ teorii i practiki, Moskva, Uzdatelcistvo “Ekonomika”, 1991.
X Y
x= ; y=
L L
Fig.4.1. Ciclul realizării reproducţiei lărgite luând-se în considerare

progresul continuu a mijloacelor de producţiei şi a bunurilor de consum
Modelul matematic modern al procesului de producţiei (funcţia de

producţie) folosit pentru studierea influenţei diferiţilor factorilor ai producţiei
asupra rezultatului final are forma:
Y = b.K α .Lβ (4.3)
unde α şi β sunt coeficienţi de elasticitate care caracterizează ritmurile de
variaţie a funcţiei generate de schimbările factorilor corespunzători.
Dacă α + β = 1, creşterea economică are caracter extensiv, iar
94
funcţia Y = f(K,L) se transformă în cunoscuta funcţie Cobb-Douglas :
Y = b.K α .L1−α
În consecinţă, cantitatea de produs finit pe un muncitor va fi:
α
Y ⎛K⎞
y = = b.⎜ ⎟ (4.4)
L ⎝L⎠
94
Caracota Dumitrache, Constantin Razvan Caracota, Dimensiuni contemporane
ale dezvoltării durabile si competitive, Bucureşti, Editura ASE, 2005 (Cap.6).
Având în vedere că Y = (1-a).X, relaţia dintre productivitatea
muncii (x) şi înzestrarea cu fonduri (K/L) va fi:
α α
X b ⎛K⎞ ⎛ K'⎞
x= = ⎜ ⎟ = b'.⎜ ⎟ (4.5)
L 1− a ⎝ L ⎠ ⎝ L⎠
Pentru asigurarea unei devansări a creşterii producţiei în
comparaţie cu cea a factorilor examinaţi este necesar să se aplice
metodele intensive de creştere a producţiei. Aceasta înseamnă că trebuie
respectată condiţia: α + β > 1.
Creşterea eficienţei factorilor de bază ai producţiei se realizează
ca urmare a folosirii în procesul reproducţiei sociale lărgite a potenţialului
ştiinţifico-tehnic, adică a ansamblului rezultatelor cercetării ştiinţifice şi
realizărilor din domeniile: tehnic, tehnologic şi managementului producţiei.
În cazul acesta, în expresia (4.3) poate fi evidenţiat distinct factorul care
reflectă influenţa metodelor intensive de creştere a producţiei asupra
parametrilor acesteia:
Y = b.K μ .L1− μ . f (φ )
unde Φ reprezintă caracteristica numerică a potenţialului ştiinţific şi tehnic
al unităţii economice considerate, a ramurii industriale sau chiar a întregii
economii naţionale.
Considerând că creşterea acestei influenţe în timp are un caracter
exponenţial, relaţiile (4.3), (4.4) şi (4.5) pot fi transformate după cum
urmează:
Y = b.K ϖ .L1− μ .e λ .t (4.6)
μ
⎛K⎞
Y = b.⎜ ⎟ .e λ .t (4.7)
⎝L⎠
μ
⎛K⎞
Y = b'.⎜ ⎟ .e λ .t (4.8)
⎝L⎠
unde λ este ritmul mediu anual de creştere a produsului final obţinut pe
baza creşterii eficienţei principalilor factori de producţie:
1 dY
λ=
Y dt
Crearea şi dezvoltarea accelerată a potenţialului ştiinţifico-tehnic,
care facilitează creşterea ritmului de dezvoltare a indicatorilor analizaţi mai
sus, reprezintă principalul scop al conducerii activităţilor de modernizare a
producţiei şi asimilare a progresului ştiinţific şi tehnic.
O problemă principală constă în cercetarea relaţiilor dintre
ritmurile creşterii principalilor parametri ai procesului de funcţionare a
subsistemelor ciclului ştiinţific (S); tehnic (T); producţie (P). Această
corelaţie poate fi studiată pe baza principiului asigurării unităţii legăturile
subsistemelor informaţionale (i), economice (e) şi organizatorice (o) care
conduce la sistemul de inegalităţi:
λ iS > λ iT > λ iP
λ eS > λ Te > λ eP (4.9)
λ oS > λ oT > λ oP
în care λS, λT, λP reflectă ritmul de creşterea a parametrilor subsistemelor:
ştiinţă – tehnică – producţie.
4.3.2. Caracterizarea şi măsurarea ritmurilor

de înnoire a elementelor producţiei
Locul central în modelarea fenomenelor proceselor de producţie îl

ocupă sistemul om-tehnică. Caracterul şi conexiunile elementelor acestui
sistem determină rolul şi poziţia lor în procesul de producţie dinamic.
Întreaga istorie a dezvoltării producţiei materiale reprezintă în acelaşi
timp şi istoria cunoaşterii tuturor laturilor ei, întrucât fără cunoştinţe adecvate ar
fi imposibilă dezvoltarea şi perfecţionarea atât a obiectelor muncii şi a
mijloacelor de muncă, cât şi a însuşi procesului muncii. Pe măsura dezvoltării
producţiei are loc nu numai transformarea radicală a tehnicii, dar şi schimbarea
poziţiei şi rolul ştiinţei în producţia socială, aceasta contopindu-se tot mai mult
cu tehnica devenind factorul de bază al producţiei.
Cel mai dinamic element al producţiei este potenţialul ştiinţific şi
tehnic, care cuprinde nu numai soluţii pentru variantele finite ale noilor
maşini, aparate, materiale etc., dar şi forme organizatorice şi metode de
lucru avansate, reflectând relaţiile reciproce şi metodele folosite de cei ce-
şi desfăşoară activitatea în procesul de producţie.
Experienţa conturează şase condiţii principale care determină
asimilarea progresului ştiinţifico-tehnic în sfera producţiei bunurilor
materiale.
1. Noutatea cunoştinţelor în domeniu. Însuşirea progresului
ştiinţifico-tehnic, în sfera producţiei, înseamnă, în fond, ca industria să înveţe
să facă ceva ce n-a mai făcut până atunci. Noutatea poate fi absolută sau
relativă. Legat de condiţia noutăţii, trebuie să menţionăm şi dorinţa industriei
de a-şi însuşi această noutate. Dorinţa poate fi stimulată prin măsuri
materiale şi morale adecvate.
2. Pregătirea iniţială a industriei trebuie să permită asimilarea
noului. În ştiinţele exacte, în general, dar mai ales în tehnică, când înveţi pe
cineva trebuie să aibă deja un anumit nivel de pregătire.
3. Dozarea corectă a ritmului de însuşire a noutăţii. Orice
colectiv uman poate asimila, într-o anumită perioadă de timp, o anumită
cantitate de informaţie, chiar dacă are pregătirea corespunzătoare şi
dorinţa de perfecţionare. Acest punct vizează mai ales strategia agentului
economic.
4. Programarea corectă a ritmului de aplicare a noului în
condiţiile de producţie. Noul întotdeauna înlocuieşte treptat vechiul
întrucât astfel se pot produce perturbaţii în continuitatea activităţii agentului
economic. Această înlocuire treptată presupune o programare corectă de
asimilare a noului, un anumit decalaj în raport cu însuşirea aspectelor
teoretice care vizează strategia agentului economic şi cu scoaterea din
producţie a obiectelor ce se producea anterior. Acest punct vizează mai
ales tactica agentului economic.
5. Crearea condiţiilor materiale necesare introducerii noului.
Nu se poate perfecţiona tehnologic un agent economic numai pe baza
resurselor interne. Este necesară colaborarea cu alţi agenţi economici, pe
baze materiale adecvate.
6. Calitatea noului. Se ştie că pentru o pregătire bună este
necesar un corp profesoral adecvat. Tot aşa şi pentru introducerea noului
este necesar acesta să reprezinte într-adevăr un progres faţă de situaţie
existentă. Aceasta se obţine pe baza calităţii colectivelor de elaborare a
noului.
Fig.4.2. Schema dezvoltării şi perfecţionării soluţiilor tehnice (funcţia de

tipul: parametru-timp)
Legitatea cea mai răspândită privind determinarea principalilor

parametri ai obiectelor muncii, în asimilarea noului, este cea mai exprimată
cu ajutorul curbelor logistice în forma de “S” alungit şi care oglindesc
periodicitatea înnoirii soluţiilor tehnice, tehnologice etc., permiţând şi
prognozarea dezvoltărilor, figura 4.2.
Ecuaţia curbei logistice pentru cazul general are forma:
m
z= (4.10)
n + e −h.t
unde h este indicatorul ce caracterizează viteza de schimbare a
parametrului z până la limita valorii sale m/n. Creşterea indicatorului h
corespunde scurtării duratei ciclului complet de viaţă a soluţiei examinate.
Reprezentarea grafică a funcţiei z = f(t), a variaţiilor soluţiilor (I, II,
III) care se schimbă succesiv între ele este prezentată în figura 4.2.
Segmentul 1..2, cu caracter exponenţial, reflectă perioada creării şi
verificarea exponenţiale a noii idei tehnice. În segmentul 2..3 are loc
creşterea parametrului principal P (prin acumulări cantitative de obiecte de
consum de acelaşi tip sau prin modificări succesive ale aceluiaşi obiect,
caracterizate de variaţia parametrului principal în domeniul P1<P’2<P3.
Urmează apoi o perioadă de saturaţie (segmentul 3...4) când parametrul P
max
se apropie de valoarea sa limită PI , devenind necesară trecerea la
soluţii tehnice principial noi. Ritmurile creşterii parametrului încep să se
micşoreze în punctul 2’. În acest în punct în care:
1 1
P= . ln
h n
se realizează trecerea la o nouă tehnică. În mod analog are loc
schimbarea în timp a parametrilor corespunzători curbelor II şi III, până la
max max
atingerea zonei valorilor limită PII şi PIII .
În practica cercetărilor de prognoză se foloseşte metoda extrapolării
curbelor înfăşurătoare, care permite trasarea curbei generale înfăşurătoare
F(P,t) pentru o serie de curbe în formă de “S” şi elaborarea în acest fel a
prognozei dezvoltării parametrului de bază al mulţimii de obiecte cu aceeaşi
destinaţie funcţională caracterizate prin familia de curbe f(P,t,C) cu valori
diferite (C1, C2, C3,…,Cn). În literatura de specialitate se prezintă formularea
matematică a acestor probleme.
Una din caracteristicile de bază ale producţiei moderne o constituie
intensitatea înnoirii tuturor elementelor sale. Ea caracterizează dinamismul
dezvoltării agenţilor economici se propun, de obicei, următorii parametri: 1 –
numărul tipurilor noi de produse concepute în decursul unui an calendaristic; 2
– ritmurile de înnoire a nomenclaturii produselor fabricate; 3 – durata medie de
fabricare a anumitor tipuri de produse, în ani; 4 – ponderea, în expresia
valorică, a noilor produse în volumul total de produse realizate. Ritmurile de
dezvoltare a potenţialului tehnico-ştiinţific (λps), în expresie cantitativă, trebuie
să depăşească ritmurile de creştere a mijloacelor tehnice de producţie (λmt) şi
a produsului muncii (λpm) conform inegalităţilor: λps>λmt>λpm.
Principiile epistemologice menţionate mai sus sunt luate în
considerare ca bază ştiinţifică pentru strategia managerială în vederea
dezvoltării tehnico-economice a comunităţii umane.
4.4. Strategia managerială a UE pentru dezvoltarea

progresului tehnico-economic
Strategia managerială a UE în domeniile ştiinţei, cercetării,

dezvoltării şi inovării la începutul secolului XXI urmează obiectivele stabilite
de Consiliul European de la Lisabona din 2000. O prevedere importantă a
acestei reuniuni se referă la constituirea unei societăţi a cunoaşterii şi a
unei economii bazate pe cunoaştere în Uniunea Europeană, parte a
societăţii globale. De asemenea, s-a stabilit constituirea unei Arii Europene
95
de Cercetare .
Discuţia pe această temă a fost reluată la Consiliul European de
la Barcelona (2002), care a cerut statelor membre UE şi industriei
europene să crească investiţiile în cercetare şi dezvoltare tehnologică până
la 3% din PIB în anul 2010, din care 2% din sectorul privat, iar 1% de la
bugetul de stat.
Atât Comisia Europeană, cât şi Comitetul European Economic şi
Social, într-un recent raport afirmă la unison: “Pentru a creşte semnificaţia
politică a cercetării ca fiind crucială pentru dezvoltarea societăţii, trebuie să
fie scoasă în mod clar în lumină legătura dintre conţinutul cercetării şi
beneficiul net pentru societate. De asemenea, societatea ar trebui să fie
într-o mai bună dispoziţie pentru a recunoaşte rolul cercetării, relevanţa
actului de a face cercetare şi valoarea carierelor în cercetare şi dezvoltare.
Societatea ar trebui să fie conştientă de condiţiile operaţionale necesare
96
pentru cercetarea de excelenţă” .
De asemenea, în raport, European Science Foudations, subliniind
faptul că pentru a sprijini o societate bazată pe cunoaştere în Europa sunt
necesari trei piloni - Cercetare, Educaţie, Inovare - totuşi, se arată că în
documentele recente ale Uniunii Europene, “În esenţă accentul este pus
pe trecerea cunoaşterii în abundenţă, în timp ce precursorul esenţial pentru
a crea necesara cunoaştere nouă prin asigurarea de fonduri publice este
mult neglijată”.
Privind mecanismele de finanţare, acest raport remarcă situaţia
finanţării cercetării de către sectorul privat care vizează mai mult rezultate
pe termen scurt, fiind mai puţin interesat în cercetări pentru rezultate pe
termen mai lung, nu este interesat în cercetări fundamentale (această
finanţare revenind sectorului public); organizaţiile private, fundaţii şi
bancare, care oferă credite pentru cercetare sunt mult mai puţin
diversificate decât în SUA şi nu oferă multe oportunităţi, cu excepţia
domeniului medical, şi mai ales nu finanţează cercetări pe termen lung
95
COMMISSION OF THE EUROPEAN COMMUNITIES, Towards a European
research area, Brussels, 18 January 2000 COM (2000) 6
96
European Science Foundation, New structures for the support of high - qualiy
research in Europe, European Science Foundations, April 2003.
(contrar situaţiei din SUA). Sistemul de finanţare la nivel european este
apreciat ca având mari lacune.
Într-un raport al Comisiei Europene se propun şi se examinează
indicatori pentru economia competitivă bazată pe cunoaştere. Aceştia sunt
97
cuprinşi în doi indicatori compoziţi . Primul se referă la investiţiile în
economia bazată pe cunoaştere menţionând: „Pentru a avansa efectiv
către economia bazată pe cunoaştere, ţările au nevoie să învestească atât
în crearea cât şi în difuzia noii cunoaşteri”.
Indicatorul compozit al investiţiei în economia bazată pe
cunoaştere cuprinde aceste două dimensiuni cruciale ale investiţiei.
El include indicatori cheie referitori la efortul de cercetare-dezvoltare,
investiţia în capitalul uman înalt calificat (cercetători şi doctori - PhDs),
capacitatea şi calitatea sistemelor educaţionale (cheltuielile pentru
educaţie şi pentru învăţarea pe tot timpul vieţii), cumpărarea de
echipamente pentru capital nou care să conţină tehnologie nouă şi
modernizarea serviciilor publice (e-guvernare)”.
Sub-indicatorii acestui indicator compozit sunt:
) Cheltuielile totale pentru cercetare-dezvoltare per capita.
) Numărul de cercetători per capita.
) Noi doctori în ştiinţă şi tehnologie per capita.
) Cheltuieli totale pentru educaţie per capita (difuzia cunoaşterii).
) Cheltuieli pentru învăţarea pe tot timpul vieţii (difuzia
cunoaşterii şi capitalul uman).
) E-guvernare.
) Formarea de capital fix brut (excluzând construcţii, dar
cuprinzând tehnologii noi încorporate).
Se poate observa cum volumul cheltuielilor pentru e-guvernare
constituie un indicator important pentru societatea cunoaşterii.
Pentru al doilea indicator compozit, studiul menţionat, arată:
Al doilea indicator compozit regrupează cele mai importante cinci
elemente ale „performanţei în tranziţia către economia bazată pe
cunoaştere”:
) productivitatea generală a muncii (PIB per ore lucrate).
) performanţa ştiinţifică şi tehnologică (patente - europene and
SUA- per capita).
) performanţa ştiinţifică şi tehnologică (publicaţii ştiinţifice per
capita).
) utilizarea infrastructurii informaţionale (e-comerţ, outputul
infrastructurii informaţionale).
) eficienţa sistemului educaţional (rata de succes a şcolarizării)”.
Acest sistem de indicatori de detaliu este util pentru urmărirea
constituirii societăţii cunoaşterii, dar pentru România, care se găseşte într-
o situaţie critică, de criză, a sistemului de cercetare, dezvoltare şi inovare,
pentru un număr de ani va trebui urmărit cu prioritate realizarea valorilor
97
www.cordis.lu/indicators/publications.htm.
procentului din PIB prevăzute de conferinţa de la Barcelona. Acest
indicator (procentul din PIB) va trage după sine toţi ceilalţi indicatori
98
ai cercetării-dezvoltării şi inovării .
Evident, va fi necesar să se urmărească toţi indicatorii, dar pentru
conducerea sistemului (modului de inovare) de la cele mai înalte nivele ale
societăţii este necesară urmărirea indicatorului cheie în această etapă.
Indicatorul pare simplu, dar el stabileşte nu numai procentul din PIB pentru
cercetare-dezvoltare, ci şi raportul dintre contribuţia publică (de la buget) şi
contribuţia privată. Ultima implică antrenarea sectorului privat la deciziile
privind realizarea acestui indicator.
99
Într-o expunere la Academia Română, Adrian Năstase remarca:
“E nevoie de un echilibru mai bun, mai eficient, între rolul pieţelor şi rolul
guvernelor. […] Societatea cunoaşterii, care cuprinde şi economia bazată
pe cunoaştere, deoarece continuă societatea informaţională, va avea, de
asemenea, un caracter global, cu posibilitatea de a transforma globalizarea
într-un factor, sperăm, binefăcător pentru întreaga societate mondială” […].
“Născută din expansiune tehnologică şi economică, globalizarea nu poate
fi domesticită decât politic”. […] “ Nu vor fi soluţii pentru totdeauna, ci vor fi
soluţii pe termen scurt, vor fi soluţii pe termen mediu, şi va trebui să punem
toate acestea în cadrul unei strategii pe termen lung care să asigure
promovarea interesului naţional”.
4.5. Strategia managerială a României pentru progresul

tehnico-economic
Atât în perioada de preaderare, cât şi în perioada de tranziţie spre

integrare deplină în Uniunea Europeană, România urmăreşte, în
continuare, Aq-uisul Comunitar, pentru a respecta întru-totul condiţiile
impuse prin tratatul de aderare.
În primul rând, România a adoptat pachetul de legi
corespunzătoare asigurării unei dezvoltări economico-sociale pe baza
progresului ştiinţifico-tehnic: LEGEA învăţământului nr.84/1995,
republicată; LEGEA nr. 324 din 8 iulie 2003 pentru aprobarea
Ordonanţei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi
dezvoltarea tehnologică; LEGEA nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna
conduita în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare;
LEGEA nr. 319 din 8 iulie 2003 privind Statutul personalului de
cercetare-dezvoltare;LEGEA pentru modificarea Legii nr. 64/1991
privind brevetele de invenţie, republicată; HOTARIREA Nr. 735 din 28
august 1996 privind aprobarea Regulamentului de acordare a
98
Mihai Drăgănescu, De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii,
Bucureşti, Editura Tehnică, 2003.
99
Adrian Năstase, Domesticirea globalizării şi buna guvernare, expunere la
Academia Română, 18 decembrie 2003, publicată în Academica, XIV, 2003,
decembrie, p.3 - 8 (p. I-a); Academica XIV, 2004, Ianuarie, p. 7-11 (p. II-a).
granturilor pentru cercetare ştiinţifică; HOTĂRÂREA Nr. 217 din 28
februarie 2007 privind aprobarea Strategiei naţionale în domeniul
cercetării-dezvoltării şi inovării pentru perioada 2007 – 2013; Hotărârii
Guvernului nr. 223/2005 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Educaţiei şi Cercetării; Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei; Hotărârea
Guvernului nr. 567/2005 privind organizarea şi desfăşurarea
doctoratului; Hotărârea Guvernului nr. 223/2005 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, etc. Toate aceste acte
normative corespund Aq-uisului Comunitar.
În al doilea rând, s-a stabilit aria „Aria Românească a
Cercetării” care, în esenţă, cuprinde:
a) mulţimea tuturor entităţilor ce desfăşoară activitate de
cercetare în spaţiul românesc:
- institute şi centre de cercetare: institute naţionale de
cercetare-dezvoltare, reţele de institute şi centre de cercetare ale
academiilor, instituţii publice în coordonarea diverselor ministere)
- instituţii de învăţământ superior acreditate sau structuri ale
acestora
- societăţi comerciale din sectorul public sau privat, care au
chiar profilul de cercetare-dezvoltare sau care desfăşoară inclusiv activităţi
de cercetare-dezvoltare
b) politicile şi programele guvernamentale în domeniul CDI.
Conform datelor statistice, personalul total angrenat în activităţi de
cercetare-dezvoltare era la sfârşitul anului 2004 de 57725 (Buletinul
Activitatea de cercetare-dezvoltare în anul 2004, INS, 2006), dintre care:
32836 în unităţi cu formă de proprietate majoritară de stat
7889 în unităţi cu formă de proprietate majoritară privată
Distribuţia pe categorii a personalului CD indică faptul că
cercetătorii reprezintă circa 67% din totalul personalului CD, respectiv:
total salariaţi direct în activitatea CD: 40725 (33361 echivalent
normă întreagă)
cercetători: 27253 (21257 echivalent normă întreagă)
cercetători atestaţi: 9318 (8870 echivalent normă întreagă)
Prin raportare la personalul ocupat în economie, personalul CD
reprezintă o pondere încă redusă faţă de nivelul mediu atins în Uniunea
Europeană. Astfel, la nivelul anului 2003 se înregistrau următoarele
ponderi:
- Personal CD la 1000 persoane ocupate civile: 4,81 (faţă de
media de 13,8 la nivelul UE);
- Cercetători la 1000 persoane ocupate civile: 3,13 (faţă de
media de 5,4 la nivelul UE).
Structura pe domenii indică ponderea dominantă a cercetătorilor
din domeniul ştiinţelor tehnice şi inginereşti.
)
Distribuţia cercetătorilor pe domenii ştiinţifice* , la 31 XII
2004, %
Cercetăto
ri
TOTAL 100,0
Ştiinţe naturale şi exacte 14,8
Ştiinţe inginereşti şi tehnologice 54,8
Ştiinţe medicale 12,1
Ştiinţe agricole 6,6
Ştiinţe sociale 8,1
Ştiinţe umaniste 3,6
)
* Conform domeniului ştiinţific preponderent al activităţii de
cercetare-dezvoltare
Sursa: Buletinul Activitatea de cercetare-dezvoltare în anul
2004, INS 2006
În figura 4.3, figura 4.4 şi figura 4.5 se prezintă grafic potenţialul

fizic de cercetare-dezvoltare şi inovare din România
Personalul din activitatea de cercetare - dezvoltare
Nr. cercetatori
57125 Număr salariaţi
Numar cercetători
60000
Numar cercetători atestaţi
48113
50000
37696 38433
37241
40000
33077
30723
26492
30000 24636
23179 23597
20965
20000
13159
10341
8926 8507 8513 9219
10000
0
1998 1999 2000 2001 2002 2003
Fig.4.3. Personalul din activitatea de cercetare-dezvoltare

(Anuarul Statistic al României 2004)
Ponderea personalului din activitatea de cercetare - dezvoltare
în total personal ocupat
% Personal CD la 1000 persoane ocupate civile

6.48
Cercetători la 1000 persoane ocupate civile
7
5.71
6
4.81
4.61
4.32 4.4
5
3.49
4 3.15 3.13
2.96
2.69 2.76
0
1998 1999 2000 2001 2002 2003
Fig.4.4. Ponderea personalului din activitatea de cercetare-dezvoltare

în total personal ocupat
Anuarul Statistic al României 2004
Structura pe domenii indică ponderea dominantă a
cercetătorilor din domeniul ştiinţelor tehnice şi inginereşti.
Structura salariatilor din activitatea CD si a cercetatorilor

pe domenii stiintifice in anul 2003
(echivalent normă întreagă)
20000 18663
Total salariaţi din activitatea CD = 33077
18000
Nr. cercetatori = 20965
16000
14000
12000
12117
10000
8000
5042
6000
3703
3005
4000
1767
3141
2000
897
0 1976
1546 Total salariaţi din activitatea CD
1430
Ştiinţe 767
Ştiinţe Cercetători
naturale şi Ştiinţe
inginereşti şi Ştiinţe
exacte medicale Ştiinţe sociale
tehnologice agricole Ştiinţe
umaniste
Fig.4.5. Structura pe domenii de activitate a personalului de

cercetare-dezvoltare şi inovare
Sursa: BULETINUL: CERCETARE-DEZVOLTARE IN ROMANIA
– serii statistice 1998-2003, INS 2005
Personalul angajat în activitatea de cercetare-dezvoltare şi

inovare poate fi diferenţiat în următoarele categorii:
a. după ocupaţii:
- cercetători – sunt specialişti care lucrează la conceperea sau
crearea de concepte, produse şi procedee, metode şi sisteme noi. În
această categorie intră cercetătorii ştiinţifici atestaţi şi alte categorii de
personal cu studii superioare care desfăşoară nemijlocit activitate de
cercetare-dezvoltare;
- cercetători atestaţi - sunt acei specialişti care au o
confirmare de grad dovedită printr-un certificat de atestare:
- doctori - sunt persoanele care posedă titlu ştiinţific înalt
dobândit din partea unei instituţii academice sau de învăţământ superior;
- doctoranzi - sunt acele persoane care îşi pregătesc lucrarea
de doctorat;
- tehnicieni şi asimilaţi - cuprinde personalul cu un nivel mediu
de pregătire sau completat cu o pregătire postliceală de specialitate într-un
domeniu tehnic sau de altă natură. Ei participă la activitatea de cercetare-
dezvoltare prin aplicarea principiilor şi metodelor operaţionale direct sub
controlul cercetătorilor;
- alte categorii de salariaţi - includ muncitorii şi personalul de
secretariat şi de birou care participă la execuţia proiectelor de cercetare-
dezvoltare sau care sunt direct implicaţi în executarea unor astfel de
proiecte.
b. după domeniul ştiinţific:
- ştiinţe naturale şi exacte: matematica şi informatica (numai
dezvoltări de software); ştiinţele fizice (astronomia şi ştiinţele spaţiale,
fizica); ştiinţele chimice; ştiinţele pământului şi ştiinţele înrudite cu mediul
înconjurător (geologia, geofizica, mineralogia, geografia fizică,
meteorologia şi alte ştiinţe atmosferice, oceanografia, vulcanologia);
ştiinţele biologice (biologia, botanica, bacteriologia, microbiologia, zoologia,
entomologia, biochimia, biofizica, genetica);
- ştiinţe inginereşti şi tehnologice: construcţiile civile (tehnici
arhitecturale, studii tehnice şi ştiinţifice, construcţii, studii de infrastructură
urbană şi alte discipline înrudite); domeniul electric şi electronic
(specializări în electricitate şi electronică, sisteme de comunicaţii, de
informatică-hardware şi alte discipline înrudite); alte ştiinţe inginereşti
(tehnica aeronautică şi aerospaţială, chimie, mecanică, metalurgie, ştiinţa
materialelor şi subdiviziunile specializate, produse forestiere, geodezia,
ştiinţa şi tehnologia alimentaţiei, tehnologii specializate pentru domenii
interdisciplinare, de exemplu: analiza sistemelor, metalurgie, mine,
tehnologia textilă etc.);
- ştiinţe medicale: medicina fundamentală (anatomia, citologia,
fiziologia, genetica, farmacia, farmacologia, toxicologia, imunologia şi
imunohematologia, chimia clinică, microbiologia clinică, patologia);
medicina clinică (anestezia, pediatria, obstetrica, medicina internă,
chirurgia, stomatologia, neurologia, radiologia, terapeutica, oftalmologia);
ştiinţa sănătăţii (sănătate publică, igiena muncii şi a mediului,
epidemiologia);
- ştiinţe agricole: agricultura, silvicultura, pescuitul şi alte ştiinţe
conexe (agronomia, zootehnia, horticultura); medicina veterinară;
- ştiinţe sociale: psihologia, economia, ştiinţe ale educaţiei; alte
ştiinţe sociale (antropologia şi etnologia, demografia, geografia,
amenajarea teritoriului, dreptul, management, marketing, lingvistica,
ştiinţele politice, sociologia, diverse ştiinţe sociale şi activităţi ştiinţifice,
metodologice interdisciplinare);
- ştiinţe umaniste: ştiinţele istorice (istoria, arheologia,
numismatica, paleografia); limbile şi literatura (limbile vechi şi moderne);
alte ştiinţe umaniste (filozofia, arta şi istoria artei, critica artei, pictura,
sculptura, muzicologia, arta dramatică); religia, teologia;
O analiză a factorilor favorabili, precum şi a punctelor slabe care
influenţează dezvoltarea ARC pune în evidenţă următoarele elemente:
i) Factorii care influenţează favorabil evoluţia activităţilor CDI pot
fi grupaţi în două categorii, referitoare la:
i1. caracteristici specifice sistemului CDI:
- existenţa unei tradiţii valoroase de activitate şi rezultate ale
domeniului cercetării
- potenţialul de cercetare existent în ţara noastră şi activităţile
desfăşurate în cadrul programelor naţionale CDI acoperă în prezent peste
50 de domenii ştiinţifice şi tehnologice specifice
- capacitatea ridicată de adaptare a sistemului CDI, care menţine
un nivel anual relativ stabil al activităţii şi rezultatelor, în ciuda
dificultăţilor cu care se confruntă
- procesul de creştere (treptată) a gradului de vizibilitate şi
implicare internaţională a comunităţii ştiinţifice şi tehnice
i2. orientări politico-economice generale:
- recunoaşterea importanţei strategice a domeniului CDI
pentru dezvoltarea economică durabilă şi competitivă, prin:
• prevederile legislaţiei de bază specifice domeniului (Legea
324/2003 de aprobare a OG 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi
dezvoltarea tehnologică),
• includerea domeniului CDI în structura strategiilor de dezvoltare
economică şi socială în ansamblu şi la nivel sectorial
• creşterea fondurilor bugetare alocate pentru cercetare
- orientarea politicilor guvernamentale specifice domeniului
spre dezvoltarea personalului şi a infrastructurii de cercetare, a legăturii
cercetare-industrie, ca şi a integrării internaţionale a domeniului
- creşterea semnificativă a gradului de corelare a politicilor din
domeniu cu celelalte politici guvernamentale (industrială, dezvoltare
regională, mediu, etc.), în special prin introducerea (din 2003) a planurilor
sectoriale de cercetare, ca instrumente complementare faţă de Planul
Naţional CDI;
- perspectiva de creştere a cererii de cercetare la nivelul
agenţilor economici, datorată presiunii cerinţelor de conformare tehnico-
economică (nivel tehnologic, calitate, mediu, cerinţe comerciale, etc.), în
vederea accesului pe piaţa europeană, ca şi pe cea internaţională
ii) factori defavorabili, cu care continuă să se confrunte sistemul
CDI, reprezentaţi de:
• problema resurselor umane: în ultimii ani, în privinţa
personalului din cercetare se înregistrează două tendinţe defavorabile:
reducerea numărului şi creşterea mediei de vârstă. Cauza o reprezintă în
general plecarea spre alte sectoare, mai bine remunerate, combinată cu
dificultatea de a atrage şi menţine tinerii specialişti în acest sector;
• problema decalajului tehnic al infrastructurii de cercetare-
dezvoltare: decalajul dotărilor existente în laboratoarele din institute şi
universităţi (echipamente, aparatură), faţă de cerinţele conforme
standardelor actuale, se situează adesea între 5 şi 10 ani;
• capacitatea redusă a unităţilor şi instituţiilor CD de a face faţă
regimului concurenţial şi condiţiilor de piaţă
- lipsa unei pregătiri adecvate a managerilor din activităţile de
cercetare,
- dezvoltarea insuficientă a activităţilor promoţionale şi de
marketing
• legătura încă slabă dintre cercetare şi economie şi capacitatea
relativ redusă de valorificare a rezultatelor cercetării:
- infrastructura şi serviciile de transfer tehnologic şi inovare încă
insuficient dezvoltate şi puţin viabile
- capacitatea redusă de absorbţie a rezultatelor de cercetare de
către agenţii economici;
• interesul şi implicarea scăzută a agenţilor economici în activităţi
de cercetare-dezvoltare şi inovare, datorată mai multor cauze:
- interesul pentru obiective pe termen scurt legate de producţie şi
comercializare, cu soluţii rapide, bazate aproape exclusiv pe produse şi
tehnologii din import
- absenţa strategiilor proprii privind dezvoltarea pe termen lung a
produselor oferite şi a tehnologiilor utilizate, în contextul integrării în
Uniunea Europeană
- dificultăţile financiare curente, care determină un grad ridicat de
reticenţă faţă de riscurile implicate de activităţi proprii de cercetare-
dezvoltare
- lipsa personalului, ca şi a aparaturii şi dotărilor specializate,
necesare pentru a desfăşura activităţi proprii de cercetare-dezvoltare
• nivelul insuficient de dezvoltare a activităţilor şi infrastructurii
CDI la nivel regional
• repartizarea inegală pe teritoriul ţării a activităţilor de CDI
• capacitatea încă redusă de colaborare ştiinţifică şi integrare
tehnologică pe plan european şi internaţional.
În al treilea rând, s-au creat două organisme la nivel naţional,
subordonate MEdC care coordonează activitatea de cercetare-dezvoltare:
a. Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS)
care este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în
subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, prin care acesta îşi
realizează atribuţiile în domeniul cercetării. Autoritatea este instituţie
publică, finanţata de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei
si Cercetării.
b. Consiliul Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică din
Învăţământul Superior (CNCSIS) al MEC care are misiunea de a proiecta
şi materializa strategii care să asigure un înalt nivel de performanţă a
cercetării ştiinţifice din învăţământul superior şi cercetare fundamentală în
domenii specifice, în context naţional şi internaţional, răspunzând
necesităţii de dezvoltare intelectuală, profesională şi socială a individului şi
de progres a societăţii româneşti (www.cncsis.ro). CNCSIS asigură
interfaţa între comunitatea ştiinţifică universitară şi Ministerul Educaţiei şi
Cercetării care reprezintă Guvernul, în procesul de alocare a fondurilor
pentru cercetare în universităţi şi evaluare a performanţei în domeniul
cercetării ştiinţifice.
4.6. Resurse alocate pentru finanţarea activităţilor de

cercetare-dezvoltare şi inovare în perioada 1998-2003
Conform datelor înregistrate de Institutul Naţional de Statistică şi

Studii Economice (INSSE), structura cheltuielilor pentru cercetare-
dezvoltare indică nivelul comparabil, ca surse de finanţare, al fondurilor
publice şi al celor provenite de la agenţii economici.
Astfel, în perioada 1999-2001, fondurile provenite de la agenţii
economici au avut o pondere mai mare decât fondurile publice alocate
pentru cercetare-dezvoltare. În perioada 2002-2003 tendinţa a fost de
scădere, dar, de regulă, au depăşit 40% din nivelul cheltuielilor totale:
Cheltuieli C&D din fondurile agenţilor economici
Cheltuieli C&D ale agen ţilor
50.21
economici
48.96
50 47.6
45.39
42.85
45 41.57
40
35
30
25
20
15
10
5
0.21% 0.20% 0.18% 0.19% 0.16% 0.18%
0
Ani
1998 1999 2000 2001 2002 2003
% din PIB
% din cheltuieli totale C&D
Fig.4.6. Cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare şi inovare din fondurile

agenţilor economici
Anuarul Statistic al României 2004
Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare în PIB, pe surse de finanţare
Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare pe

surse de finanţare, în produsul intern brut (PIB) - % -
Întreprinderi - % în PIB
Fonduri publice - % în PIB

% 0.49
Unităţi din învăţământul superior - % în PIB
0.5
Fonduri din străinătate - % în PIB
0.45
0.4 0.4
0.39
0.38
0.37
0.4
0.35
0.3 0.26
0.25
0.21
0.2 0.19
0.19 0.18 0.19
0.18 0.17 0.18
0.2 0.15 0.16
0.15
0.1
0.03
0.02 0.03 0.02
0.01 0.01
0.05 0.02
0.01 0.01 0.01
Ani
0
1998 1999 2000 2001 2002 2003
Fig.4.7. Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare în PIB, pe

surse de finanţare
Nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor pentru cercetare s-a
înregistrat în permanenţă în sectorul întreprinderilor, care cuprinde
societăţile comerciale cu profil de cercetare-dezvoltare.
Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare în PIB, pe sectoare de execuţie
Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare pe

sectoare de execuţie, în produsul intern brut (PIB) - % -
% Sectorul întreprinderi - % în PIB
0.49
Sectorul guvernamental - % în PIB
0.5 Sectorul învăţământ superior - % în PIB
0.4 0.39 0.4

0.45 0.38
0.38 0.37
0.4
0.3
0.35
0.26
0.3 0.24 0.23 0.23
0.25
0.2
0.13
0.11
0.15 0.09 0.09
0.07 0.07
0.06
0.1 0.04 0.04 0.04
0.02 0.03
0.05
Ani
0
1998 1999 2000 2001 2002 2003
Fig.4.8. Ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în PIB,

pe sectoare de execuţie
În ultimii ani (perioada 2001-2005), prin programele de cercetare
finanţate din fonduri publice, coordonate atât de MEdC, cât şi de Academia
Română, s-au înregistrat în medie următoarele ponderi, raportate la totalul
cheltuielilor pentru cercetare:
• cheltuieli pentru cercetare fundamentală: circa 25% - 30%
• cheltuieli pentru cercetare aplicativă: circa 70% - 75%
Structura cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare pe obiective
socio-economice şi pe principalele domenii ştiinţifice indica ponderea
majoritara a activităţilor CD din domeniul tehnologiilor industriale, respectiv
al ştiinţelor tehnice şi ingineriei.
4.7. Strategia managerială în vederea atingerii obiectivelor Agendei

Lisabona: ţintele de 1% şi 3% din PIB cheltuieli pentru cercetare-
100
dezvoltare
Îmbunătăţirea coordonării fondurilor bugetare pentru cercetare-

dezvoltare. MEdC (ANCS) consideră că atingerea obiectivelor Agendei
Lisabona, în special a obiectivului privind nivelul de 3% din PIB cheltuieli
pentru cercetare-dezvoltare până în 2010, depinde într-o foarte mare
măsură de coordonarea proceselor paralele de planificare şi utilizare a
fondurilor bugetare alocate acestui domeniu.
În acest sens, principalele direcţii de acţiune urmărite în
permanenţă de MEdC (ANCS) sunt:
a. întărirea capacităţii de corelare a politicilor CDI la nivel naţional,
regional, sectorial: dezvoltarea activităţilor CDI specifice la nivel sectorial:
b. asigurarea corelării permanente a programelor naţionale CDI
cu cele ale UE, inclusiv din punct de vedere al structurii şi mecanismelor
de finanţare.
Finanţarea publică a activităţilor de cercetare-dezvoltare

în perioada 2003-2005
2003 2004 2005

Total % % Total % % Total % %
mld. din din mld. din din mld. din din
lei PIB total lei PIB total lei PIB total
Buget de stat 3676 0,22 100 4610 0,21 100 7.227 0,26 100
MEdC – buget
cercetare 2563 0,15 70,0 3352 0,15 73,0 5370 0,19 74,3
Sursa: Legea 511/ 2004 a bugetului de stat pe anul 2005
In cursul anului 2005 România s-a angajat ferm în direcţia

creşterii cheltuielilor totale pentru cercetare, pentru a se apropia de
obiectivul stabilit prin strategia Lisabona si susţinut prin Planul de acţiune
adoptat în acest sens de Uniunea Europeană: atingerea nivelului de 3%
100
www.mct.ro: AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ,
RAPORT ANUAL 2005 ASUPRA POLITICILOR GUVERNAMENTALE ÎN
DOMENIUL CERCETARE-DEZVOLTARE ŞI INOVARE, Decembrie 2005,
din PIB pentru cheltuieli de cercetare până în 2010, din care 1% din fonduri
publice si 2% din fonduri ale agenţilor economici.
În acest sens, ANCS a acţionat în colaborare cu Ministerul
Finanţelor Publice pentru susţinerea în continuare, în special în cadrul
viitorului buget, a creşterii resurselor bugetare alocate cercetării şi
dezvoltării tehnologice, pentru a asigura atingerea ţintei de minim 1% din
PIB până în anul 2010.
Conform cu prevederile Legii bugetului de stat pentru anul 2006,
fondurile de la bugetul de stat alocate pentru cercetare la nivelul anului
2006 reprezintă:
o creştere de aproape două ori a fondurilor publice alocate prin
bugetul din anul 2005:
circa 0,4% din PIB estimat pentru anul 2006 (faţă de 0,26% în
2005).
Legea prevede un ritm susţinut de creştere anuală a fondurilor
publice alocate pentru cercetare, cu o dublă consecinţă:
se asigură atingerea unui nivel de circa 0,9% din PIB în anul
2009;
devine posibilă, în perspectiva imediat următoare, atingerea
nivelului de 1% din PIB în anul 2010.
Se consideră necesară continuarea acţiunilor comune cu
Ministerul Finanţelor Publice, în următoarele direcţii, de importanţă
deosebită pentru a susţine atingerea obiectivului 3%:
i) asigurarea urmăririi cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare ale
agenţilor economici, prin evidenţierea distinctă şi explicită a acestora:
- în structura evidenţelor contabile privind activităţile curente,
- în bilanţul anual de venituri şi cheltuieli;
ii) introducerea unui pachet de măsuri fiscale şi financiare care
să susţină stimularea intensivă a activităţilor de cercetare-dezvoltare
şi inovare desfăşurate de către sau în sprijinul agenţilor economici,
urmărind creşterea cheltuielilor pentru CDI efectuate de aceştia, pentru a
atinge ţinta de minim 2% din PIB până în 2010.
Utilizarea fondurilor structurale. Prin HG 1179/2004 a fost
desemnat Ministerul Educaţiei şi Cercetării pentru îndeplinirea funcţiei de
organism intermediar în cadrul Programului operaţional sectorial privind
creşterea competitivităţii economice (POS, CCE). In conformitate cu HG nr.
2200/30.11.2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale
pentru Cercetare Ştiinţifică, modificată ulterior prin HG 525/9.06.2005, a
fost aprobată organizarea, la nivel de direcţie, a Organismului Intermediar
pentru administrarea instrumentelor structurale pentru domeniul cercetare
ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare (OICS).
In cursul anului 2005, Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de
coordonator naţional pentru Programul Naţional de Dezvoltare (PND), a
asigurat finalizarea proiectului „Strategiei PND 2007-2013”, structurat pe
şase priorităţi naţionale de dezvoltare, care include prioritatea referitoare la
“creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea unei economii bazate
pe cunoaştere”.
1% din PIB
Buget de stat 0.93% din PIB
m il. RON
4000
0.75% din
3500
PIB
3000
2500 0.56% din
PIB
2000
0.38%
1500
din PIB
0.26% din
1000
PIB
500
2005 2006 2007 2008 2009 2010
Fig.4.9. Proiecţia fondurilor publice care se vor aloca pentru cercetare pe

perioada 2005-2010
Sursa: Ministerul Educaţiei si Cercetării – Autoritatea Naţionala
pentru Cercetare Ştiinţifică, 2005
Elaborarea Programului Operaţional Sectorial (POS) privind

Creşterea Competitivităţii Economice (CCE) s-a bazat pe obiectivele
priorităţii strategice corespunzătoare prezentate în cadrul Strategiei PND.
In procesul de definitivare a POS-CCE 2007-2013, în domeniul
cercetare-dezvoltare au fost consultaţi partenerii specifici, atât din sfera
unităţilor cu activitate CD, cât şi din sfera utilizatori – beneficiari -
finanţatori.
Respectând principiul parteneriatului, în elaborarea POS –
CCE, Autoritatea Naţionala pentru Cercetare Ştiinţifică a organizat diferite
întâlniri de consultare a partenerilor relevanţi domeniului CD, publici
şi privaţi, existenţi la nivel local, regional şi naţional. Astfel au fost
organizate întâlniri cu punctele naţionale, regionale şi instituţionale
de contact pentru Programul Cadru de CD al UE.
La aceste întâlniri au fost prezentate reglementările referitoare la
fondurile structurale. De asemenea a fost prezentat POS-CCE şi au fost
dezbătute obiectivele şi măsurile privind activitatea de cercetare-
dezvoltare. Toate propunerile şi observaţiile rezultate din aceste întâlniri de
lucru au fost luate în consideraţie în elaborarea POS – CCE şi se referă la:
a. Îmbunătăţirea cooperării între sectorul de cercetare şi
industrie;
b. Creşterea gradului de asimilare, aplicare şi dezvoltare a
tehnologiilor avansate în mediul economic: stimularea cooperării
cercetare-industrie prin programele naţionale CDI;
c. Stimularea cercetării de firmă, realizate în cooperare cu
unităţile CD, în special în domenii de înaltă tehnologie, prin promovarea
proiectelor care susţin: alinierea produselor, tehnologiilor şi serviciilor la
cerinţele de calitate şi competitivitate specifice pe piaţa europeana şi
internaţională; alinierea modului de operare al agenţilor economici la
cerinţele conforme cu standardele europene şi internaţionale;
modernizarea echipamentelor şi instalaţiilor şi introducerea tehnologiilor
noi, inclusiv în sectoare tradiţionale; dezvoltarea şi aplicarea tehnologiilor
de vârf, cum sunt: tehnologii informaţionale, biotehnologii, tehnologii de
foarte înaltă precizie, micro şi nano-tehnologii, tehnologii bazate pe
materiale noi sau cu proprietăţi îmbunătăţite; dezvoltarea instrumentelor şi
a mecanismelor care asigură transferul tehnologic şi susţin aplicarea şi
dezvoltarea în economie a tehnologiilor avansate.
Principalele instrumente de finanţare în domeniul cercetare-
dezvoltare, coordonate de MEdC (ANCS), care promovează şi susţin
îmbunătăţirea cooperării între unităţile CD şi sectorul productiv sunt:
• Programul Cercetare de excelenţă (CEEX), lansat în 2005,
care, prin modulele referitoare la proiecte complexe şi la dezvoltarea
infrastructurii privind evaluarea conformităţii, stimulează în mod direct:
formarea consorţiilor cercetare-industrie şi orientarea către domenii de
înaltă tehnologie, armonizate cu priorităţile specifice la nivel european;
accelerarea procesului de aliniere a agenţilor economici, precum şi a
sectoarelor industriale în general, la reglementările tehnice specifice UE;
• Planul naţional pentru cercetare-dezvoltare şi inovare
(PNCDI), care sunt specializate pe domenii specifice de dezvoltare
tehnologică: agricultură, mediu, sănătate, energie, transporturi, domenii
industriale, infrastructura calităţii, tehnologii informaţionale, biotehnologii,
micro şi nano-tehnologii, tehnologii din domeniul aeronautic şi spaţial.
Programul Cercetare de excelenţă – CEEX urmăreşte în mod
special identificarea şi dezvoltarea instituţiilor şi organismelor care pot
deveni surse interne de competenţă ştiinţifică şi tehnică de referinţă în
domenii de înaltă tehnologie.
În acest sens programul susţine: dezvoltarea capacităţii şi a
resurselor de care instituţiile şi organismele menţionate dispun şi
integrarea acestora, pentru a asigura: formarea unei mase critice de
resurse de competenţă şi servicii ştiinţifice şi tehnologice de înaltă
performanţă disponibile pe plan intern; atingerea nivelului de excelenţă
impus pentru recunoaşterea pe plan extern în domeniile vizate;
dezvoltarea laboratoarelor şi organismelor specializate, care asigură
evaluarea şi certificarea conformităţii cu reglementările tehnice europene şi
internaţionale.
În anul 2005 MEdC (ANCS) a lansat o serie de dezbateri comune
cercetare-industrie, organizate conform modelului platformelor europene,
cu participarea partenerilor din instituţiile publice de cercetare şi a celor din
mediul economic de profil, urmărind: stabilirea prin consens a strategiilor
comune de cercetare şi dezvoltare tehnologică în domeniile respective, pe
termen mediu şi lung; elaborarea planurilor comune de acţiuni concrete
pentru punerea în aplicare a strategiilor formulate şi realizarea obiectivelor
prevăzute.
Cap.5. „DEZVOLTAREA EXPERIMENTALĂ” – FORMĂ

SUPERIOARĂ DE MANIFESTARE A CREATIVITĂŢII
5.1. Consideraţii preliminare
„Ştiinţa este ultimul pas în dezvoltarea intelectuală a

omului şi ea poate fi privită ca realizarea cea mai înaltă şi cea
101
mai caracteristică a culturii umane” .
Ştiinţa este ansamblul cunoştinţelor umane asupra
naturii, a societăţii şi a gândirii şi este constituită din relaţii şi
legităţi obiective, verificate experimental, ea fiind produsă de
cercetarea ştiinţifică.
Cercetarea ştiinţifică, la rândul ei, este totalitatea faptelor
şi acţiunilor planificate ce au drept scop descoperirea unor noi
cunoştinţe.
Precizarea conţinutului termenilor utilizaţi curent în
activitatea de cercetare-dezvoltare a constituit o preocupare
importantă pentru cei angrenaţi în sistemul cercetărilor ştiinţifice. O
definiţie uzuală este formulată astfel: „Cercetarea este un proces
activ şi sistematic pentru a descoperi, interpreta sau revizui
fapte, evenimente, comportamente sau teorii, sau să facă
aplicaţiile practice cu ajutorul unor astfel de fapte, legi sau
102
teorii” .
În iunie 1963, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică a organizat o reuniune a unor experţi naţionali din
domeniul statisticii cercetării-dezvoltării (C-D) în vila Falconieri din
localitatea Frascati, Italia. Rezultatul acestei reuniuni a fost realizarea
primei lucrări intitulate „Metodă tip propusă pentru anchete asupra
cercetării şi dezvoltării”, lucrare cunoscută mai ales sub numele de
„Manualul Frascati”, disponibil şi sub formă electronică pe site-ul
103
web al O.C.D.E . În afara acestui manual, au mai fost realizate alte
două, denumite după oraşele în care s-au întrunit grupurile de experţi:
Manualul Oslo (care are ca obiect de analiză inovarea) şi Manualul
Canbera (cu obiect de studiu resursele umane ale sistemului C-D).
Aceste manuale prezintă definiţiile unanim acceptate în ţările
O.C.D.E, în ţările U.E., cât şi în alte ţări şi, ca atare, de Eorostat,
organism specializat al U.E.
101
Cassirer Ernst, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p.286.
102
The Free Dictionary com by Parlex-Encyclopedia,
http://encyclopedia.thefreedictionary.com/science
103
O.C.D.E., La mesure des activites scientifiques et technologiques-Methode
type pour les enquetes sur la recherche et le developpment experimental.
Manuel Frascati, Ed. a 5-a 1993 şi Ed a 6-a,2002.
Manualul Frascati, ediţia 2002, defineşte astfel cercetarea şi
dezvoltarea experimentală, în capitolul 2, intitulat „Definiţii şi convenţii
de bază”: Cercetarea şi dezvoltarea experimentală (C-D)
înglobează lucrările de creaţie făcute în mod sistematic în
vederea îmbogăţirii ansamblului de cunoştinţe, inclusiv
cunoaşterea omului, a culturii şi a societăţii, precum şi utilizarea
acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii. Termenul C-D acoperă
trei activităţi: cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă şi
dezvoltarea experimentală.
Cercetarea fundamentală constă în lucrări experimentale şi
teoretice realizate în principal în vederea dobândirii de noi cunoştinţe
asupra bazelor fenomenelor şi faptelor observabile fără a prevedea o
aplicaţie sau o utilizare specială. Cercetarea fundamentală analizează
proprietăţi, structuri şi relaţii pe baza cărora se formulează şi se pun
la încercare ipoteze, teorii sau legi.
Cercetarea aplicată este îndreptată spre un obiectiv sau
scop practic determinat şi cuprinde lucrări originale realizate pentru a
obţine cunoştinţe noi. Rezultatele unei cercetări aplicate conduc, în
primul rând la un produs unic sau un număr limitat de produse, de
operaţii, metode sau sisteme. Acest tip de cercetare permite
transpunerea în formă operaţională a ideilor. Cunoştinţele sau
informaţiile rezultate din cercetarea aplicată sunt adesea brevetate,
dar pot, în acelaşi timp, să fie considerate secrete.
Dezvoltarea experimentală constă în lucrări sistematice
bazate pe cunoştinţe existente obţinute prin cercetare şi/sau
experienţă practică, cu scopul de a lansa fabricarea de noi materiale,
produse sau dispozitive, de a stabili noi procedee, sisteme şi servicii
sau de a le ameliora considerabil pe cele deja existente.
Cercetarea-dezvoltarea cuprinde, în acelaşi timp, C-D
formală a unităţilor de C-D şi C-D informală sau ocazională a altor
unităţi.
Manualul Frascati, defineşte şi un număr important de
activităţi conexe care, deşi sunt bazate pe ştiinţă şi tehnologie, trebuie
disociate de sistemul C-D.
UNESCO defineşte activităţile ştiinţifice şi tehnice (care,
de fapt, includ activităţile de cercetare-dezvoltare), astfel: activităţi
sistematice strâns legate de producţie, promovare, difuziune şi
aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în toate domeniile
ştiinţei şi tehnologiei. Ele includ activităţile precum cercetarea
ştiinţifică şi dezvoltarea experimentală, învăţământul şi formarea
ştiinţifică şi tehnică şi serviciile tehnice şi ştiinţifice.
Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Departamentul pentru
afaceri economice şi sociale, emite următoare definiţie pentru
cercetare dezvoltare: orice activitate sistematică creativă,
întreprinsă cu scopul de îmbogăţi cunoaşterea, inclusiv
cunoaşterea omului, culturii şi societăţii şi utilizarea acestor
cunoştinţe pentru a construi noi aplicaţii. Include cercetarea
fundamentală, cercetarea aplicativă în domenii cum ar fi agricultura,
medicina, industria chimică şi dezvoltarea experimentală conducând
la noi produse.
În contextul globalizării, transformările majore impuse
economiei vizează în esenţă trecerea la o economie competitivă
bazată pe cunoaştere şi inovare. Ca obiectiv fixat de Consiliul de
Miniştri din ţările Uniunii Europene, economia europeană trebuie să
devină până în anul 2010 cea mai competitivă şi dinamică economie
bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică
sustenabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi coeziune
socială crescută.
Realizarea unui asemenea obiectiv presupune o regândire a
întregului ansamblu de acţiuni ce vizează noua economie în care
inovarea şi creaţia sunt elemente definitorii pentru asigurarea calităţii
şi competitivităţii produselor.
Universităţile sunt catalizatorul creaţiei şi joaca un rol cheie,
prin poziţia pe care o au în societate, în asigurarea celei mai
importante componente a societăţii bazate pe cunoaştere - resursa
umană înalt calificată. Prin cele patru misiuni importante pe care le
au: crearea de noi cunoştinţe prin cercetare, transmiterea
cunoştinţelor prin educaţie, diseminarea prin tehnologii ale
informaţiei şi comunicaţiei şi utilizarea cunoştinţelor prin noi
produse şi servicii, universităţile reprezintă actorii principali ai
societăţii bazate pe cunoaştere. Progresele societăţii cunoaşterii
sunt esenţial determinate de nivelul de pregătire a resurselor
umane, de capacitatea creatoare a acestora şi de capacitatea de
valorificare prin produse competitive.
Există o recunoaştere largă a faptului că cei trei piloni:
EDUCAŢIA, CERCETAREA, INOVAREA, în contextul existenţei unor
sisteme avansate de comunicaţie şi de procesare a informaţiilor şi
cunoştinţelor reprezintă factori determinanţi pentru asigurarea
competitivităţii şi cooperării în procesul global de dezvoltare socio-
economică.
Principala resursă a unei naţiuni o constituie creativitatea
membrilor săi, resursa umană înalt calificată care reprezintă un
element strategic. Accesul la resurse depinde de capacitatea de a
produce şi utiliza cunoaştere prin cercetare ştiinţifică pentru creşterea
şi dezvoltarea economico-socială.
Învăţământul şi cercetarea ştiinţifică sunt factori determinanţi
ai progresului şi dezvoltării, ai modernizării economice, sociale şi
culturale, sunt activităţi ce înnobilează sufletele, formează caractere,
generează forţe cognitive ce gestionează prezentul şi prefigurează
viitorul. Fără un învăţământ performant, fără elite intelectuale, o
societate riscă să dispară prin sufocare, riscă să piardă definitiv
contactul cu lumea civilizată aflată într-o continuă evoluţie. De aceea,
este unanim recunoscut că nivelul de dezvoltare al unei societăţi este
determinat esenţial de performanţa sistemului său de învăţământ, de
104
nivelul de educaţie al cetăţenilor .
Pe baza multor date certe, din surse oficiale, rezultă faptul
că Cercetarea Ştiinţifică în ţara noastră este într-o profundă şi
gravă criză datorată scăderii drastice a fondurilor bugetare de la
1.400 mil.$ în 1989 la 150 mil.$ în 2000 ceea ce a condus la
plecarea din sistem a 135.000 salariaţi (3/4 din total) din care
40.000 salariaţi cu studii superioare (2/3 din total). Există un mare
risc ca numărul cercetătorilor să scadă sub masa critică ceea ce ar fi
catastrofal pentru viitorul ţării, căci fără Cercetare Ştiinţifică nu este
posibil progresul economic, social şi cultural. Este imperios necesară
o decizie politică privind o reformă a Cercetării Ştiinţifice, care să ţină
seamă de toate aspectele (legislative, financiare, umane, criteriile de
distribuire a fondurilor publice, evaluare exigentă a rezultatelor
proiectelor adjudecate, sprijinirea colectivelor valoroase, cota parte
105
pentru cercetarea fundamentală şi aplicativa etc.) .
Globalizarea sistemului de educaţie şi crearea Ariei
Europene a Educaţiei şi Cercetării impun o nouă viziune asupra
sistemului de educaţie, compatibilizarea în fond al acestuia cu
cerinţele impuse de o piaţă competitivă a forţei de muncă, într-un
sistem în care competiţia şi cooperarea sunt esenţiale.
Procesul de la Bologna subliniază sinergia dintre Aria
Europeană a Învăţământului Superior şi Aria Europeană a Cercetării
şi Inovării, ca fundamente ale Europei 2010 ce trebuie să se impună
ca cea mai competitivă societate bazată pe cunoaştere. Cercetarea
ştiinţifică în universităţi este parte inseparabilă a unui sistem de
învăţământ performant şi este esenţială pentru dezvoltarea însuşi a
sistemului de învăţământ superior. În condiţiile în care efectele
globalizării se resimt în toate sectoarele socio-economice, cercetarea
ştiinţifică, prin rolul şi caracterul internaţional, reprezintă un factor
esenţial al realizării obiectivelor globalizării. Cei trei vectori ai
schimbării: globalizare, tehnologie şi competiţie au în cercetarea
ştiinţifică un real suport, iar trecerea de la paradigma “societate
informaţională” la paradigma “societatea bazată pe cunoaştere”
presupune susţinerea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice
fundamentale, producerea, diseminarea şi utilizarea de noi
cunoştinţe.
Rolul Universităţilor, a cercetării ştiinţifice din aceste instituţii
în avangarda creaţiei ştiinţifice şi tehnice este pus în evidenţă de
faptul că aproape toţi Laureaţii Premiului Nobel în domeniile ştiinţifice
104
Dumitrache Ion, RAPORTUL CNCSIS – 2004, , www.mct.ro
(http://www.cncsis.ro)
105
Ţopa Vladimir, Cercetarea ştiinţifică din România, între a fi sau a nu fi,
http://www.ad-astra.ro/library/papers/topa.pdf
Fizică, Chimie, Economie şi Medicină au fost sau sunt cadre didactice
universitare, creatori nu numai de cunoştinţe, ci şi de şcoli de creaţie
106
ştiinţifică şi personalităţi .
5.2. Managementul de proces în creaţia tehnică şi tehnologică
Creaţia tehnică şi tehnologica are ca obiect

transformarea descoperirii ştiinţifice în invenţie şi apoi în
107
inovaţie . Creaţia tehnică şi tehnologică se situează sub aspect
creativ în cultură şi prin efect material în civilizaţie.
A descoperi înseamnă a dezvălui, ceea ce explică faptul că
obiectul descoperirii există deja, poate fi căutat şi poate fi găsit. A
inventa, dimpotrivă, înseamnă a produce ceva ce nu există încă.
Descoperirea ştiinţifică este rezultatul unui demers de căutare
(cercetare), în timp ce invenţia este rezultatul unui demers de
concepţie, de creaţie ! Nu poate exista deci invenţie fără
concepţie, iar concepţia permite, în continuare, transformarea
108
unei invenţii într-o inovaţie reuşită .
Concepţia în cercetarea aplicată (engineering design) este o
activitate creativă care, pornind de la necesităţi exprimate şi de la
cunoştinţe existente, având ca scop definirea unui obiect material sau
imaterial, numit şi artefact, care satisface aceste necesităţi şi care
poate fi realizat industrial, pe baza descoperirii ştiinţifice a principiilor
teoretice luate în considerare la concepţia produsului.
Activitatea concepţională este factorul cheie al procesului de
dezvoltare al unui nou produs. Dacă ne referim la termenul englez
design, activitatea de concepţie este cea care permite transformarea
unei invenţii în inovaţie.
Descoperirile ştiinţifice pot avea ca rezultat invenţii, dar ceea
ce distinge fundamental o invenţie de o descoperire ştiinţifică este
aceea că invenţia este în primul rând o rezolvare a unei probleme,
prin construirea unui obiect material sau imaterial (software,
organizare, serviciu), numit şi artefact.
Se poate defini concepţia unui produs (product design) ca
ansamblul activităţilor şi proceselor care permit trecerea la ideea unui
nou produs (sau îmbunătăţirea unui produs existent), la informaţiile
(desene, programe etc.) care permit lansarea producţiei, asigurarea
folosirii şi mentenabilităţii acestuia. Adesea, noţiunea de concepţie a
106
RAPORT ANUAL 2005, ASUPRA POLITICILOR GUVERNAMENTALE ÎN
DOMENIUL CERCETARE-DEZVOLTARE ŞI INOVARE, Autoritatea Naţională
pentru Cercetare Ştiinţifică, Decembrie 2005, www.mct.ro.
107
Ekkehard Martens, Herbert Schnädelbach (editori), Filosofie. Curs de bază,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999, p.484-510.
108
http://frf.cncsis.ro/documente/51A233.doc.doc. Raport de Cercetare:
Concepţia inovantă, colaborativă, integrată a produselor, Autor: Prof. George-
Emilian DRĂGHICI Universitatea “Politehnica” din Timişoara
unui produs este sinonimă cu cea de dezvoltare a unui produs,
definită ca ansamblul activităţilor de creaţie şi de comunicare de
informaţii care transformă datele pieţei şi oportunităţile tehnice în
informaţii pentru producţie - modele, specificaţii, prototipuri, desene,
programe, maşini-unelte, scule etc.
Conceptul de metodologie poate fi înţeles în sens
restrâns ca ansamblul de procedee sau de directive urmate într-
un domeniu determinat, în vederea obţinerii unui obiectiv dat. În
sens general, metodologia reprezintă ansamblul metodelor de
cercetare într-o ştiinţă.
Metodologia de concepţie în tehnică constă din
emergenţa soluţiilor, evaluarea soluţiilor şi luarea deciziei,
mobilizarea raţionamentelor logice, calculelor, simulărilor,
experimentelor. Concepţia în cercetarea aplicată şi dezvoltarea
experimentală este un proces incremental, soluţia reţinută fiind
rezultatul unor modificări, adaptări, îmbunătăţiri succesive. Concepţia
în cercetarea aplicată este un proces iterativ, care necesită adesea
întoarceri pentru precizarea sau revederea specificaţiilor sau a
soluţiilor deja reţinute. Metodologia de concepţie cuprinde studiul
principiilor, practicilor şi procedurilor de concepţie. Obiectul său
de studiu este maniera în care trebuie condus demersul de concepţie
(Manualul Frascati).
Definirea problemei, obiective de atins
Concepţia preliminară
Concepţia constructivă
Concepţia detaliată
ARTEFACT
Fig. 5.1. Fazele de concepţie, după Pahl şi Beitz

In raport cu cele două forme canonice de raţionament,
analiză şi sinteză, divergenţa face apel la analiză, în timp ce
transformarea şi convergenţa mobilizează mai ales capacităţile de
sinteză ale conceptorilor.
Unul dintre cele mai cunoscute modele de concepţie este
109
modelul Pahl şi Beitz . Acesta se bazează pe concepţia ca
succesiune ierarhică de faze (figura 5.1), logica de acţiune dominantă
fiind convergenţa.
La originea oricărui nou obiect tehnic se află o problemă
specifică de rezolvat şi un obiectiv de atins. Prima fază de concepţie
constă în stabilirea caietului de sarcini sau a specificaţiilor tehnice şi
economice dorite. Fazele următoare constau din înţelegerea
concepţiei ca un proces de concretizare crescător al soluţiei adoptate
sau ca o trecere de la o funcţie (formă abstractă) la o soluţie (formă
concretă).
În faza de concepţie preliminară (conceptual design) este ales
un concept de obiect pornind de la o analiză funcţională şi de la un
studiu al alternativelor tehnice disponibile pentru fiecare funcţie şi
subfuncţie.
Design-ul este acel domeniu al esteticii - dezvoltat în
sinteză completă cu celelalte ştiinţe asociate produsului cu
scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii prin satisfacerea tuturor
necesităţilor şi dorinţelor utilizatorului - al cărui obiect este
produsul de utilitate efectivă, proiectat printr-un proces creativ şi
metodic şi realizat industrial prin producţie de serie, ce posedă o
semnificaţie proiectată în acord cu conţinutul său şi se
110
adresează tuturor simţurilor .
Deşi pare exhaustivă, această definiţie este completă şi
poate fi considerată ca un ghid general de proiectare a design-ului
produsului pentru asigurarea deplină a calităţii. Pentru a verifica
valabilitatea definiţiei, se va evalua măsura în care această definiţie
permite delimitarea design-ului faţă de celelalte domenii estetice ce
se raportează la produs.
Estetica produselor este parte a esteticii şi se referă la
forma, culoarea, textura, temperatura percepută, sunetul, mirosul şi
semnificaţia produsului, proiectate unitar.
Aspectul produsului se referă doar la modul cum produsul
este perceput de simţuri, într-o manieră dirijată sau liberă. Aceasta
înseamnă că aspectul produsului include estetica produsului şi kitsch-
ul. Evident, aspectul produsului nu este o parte a esteticii.
Obiectivul în faza de concepţie constructivă, de proiectare
(embodiment design) este de a determina formele şi dimensiunile
artefactului.
În cursul fazei de concepţie detaliată (detail design) se
precizează componentele care compun produsul şi se elaborează
documentele necesare aprovizionării şi pregătirii fabricaţiei acestora.
109
Pahl, G., Beitz, W, Engineering Design, London, Design Council, 1996.
110
Dumitrescu Andrei, Definirea design-ului şi calitatea produselor,
http://www.imst.pub.ro/TCM/dumia/Definitie_ design.pdf
În acest tip de model procesul de concepţie nu este liniar
descendent, numeroase interacţiuni (feed back) apărând între faze şi
etape intermediare.
Una dintre criticile formulate la adresa modelului Pahl şi
Beitz este că acesta nu ţine cont de multiplele soluţii alternative care
sunt generate şi analizate pe parcursul procesului de concepţie.
Asociaţia Inginerilor din Germania VDI a completat modelul
prin aplicarea a două din logicele de acţiune: divergenţa (lărgirea
spaţiului de cercetare de soluţii la fiecare etapă) şi convergenţa
(selectarea soluţiei cele mai satisfăcătoare).
Tabelul 5.1
Metode de concepţie folosite în ciclul de inovare
Etape Metode
Identificarea Chestionar,
problemei Legi de evoluţie
Formularea problemei Enunţarea contradicţiei tehnice,
Construcţia modelului câmp-substanţă (Su-
Field),
Enunţarea contradicţiei fizice
Dezvoltarea de Cele 40 principii,
concepte Matricea de rezolvare a contradicţiilor,
Soluţii standard,
Principii de separare,
Efecte fizice
Evaluare Rezultatul ultim ideal

Implementare
Teoria de rezolvare a problemelor inventive (Teorija

Reshenija Izobretateliskih Zadatch – TRIZ sau Theory of Inventive
Problem Solving – TIPS) trebuie, de asemenea, să-şi găsească locul
în ciclul de concepţie al unui produs, pentru rezolvarea problemelor
de inovare, acolo unde metoda este performantă.
Metoda TRIZ combină avantajele a două tipuri de concepţie
reducând inerţia psihologică care blochează apariţia de noi idei şi
utilizând mijloace analitice bazate pe cunoştinţe, pentru multiplicarea
emergenţei conceptelor inovante. De menţionat că TRIZ nu
înlocuieşte celelalte metode, ci se plasează complementar acestora,
prin aptitudinea sa de a genera idei purtătoare de soluţii. TRIZ se
integrează perfect în demersul de dezvoltare al unui produs, iar
asocierea sa cu alte mijloace precum QFD şi Robust Design aduce
avantaje competitive importante.
Diferitele mijloace dezvoltate în cadrul acestei metode pot
acoperi întregul ciclu de concepţie al produsului, tabelul 5.1.
5.3. Studiu de caz. Aplicabilitatea principiilor menţionate

la rezolvarea unei probleme de „dezvoltare experimentală”
SC SATURN S.A., unitate economică cu profil din industria

constructoare de maşini, a stabilit necesitatea realizării unui program
de cercetare pentru elaborarea, în condiţii optime, tehnic şi economic,
a aliajelor metalice utilizate în construcţia utilajelor şi aparatelor
fabricate. Ca urmare, a formulat tema de cercetare sub forma: Să se
stabilească modele adecvate pentru concepţia şi elaborarea
materialelor (aliajelor metalice) necesare realizării diverselor
repere din componenţa produselor ca obiecte ale industriei
construcţiei de maşini. Optimizarea proceselor de elaborare a
aliajelor trebuie să vizeze caracteristicile tehnice specifică reperelor
realizate prin tehnologii de turnare şi obţinerea acestora cu cheltuieli
minime de muncă vie şi materializată, cu alte cuvinte,
corespunzătoare din punct de vedere tehnic, la un cost minim.
5.3.1. Motivaţie
Pe baza H.G. Nr. 217 din 28 februarie 2007 prin care s-a
aprobat Strategia naţională în domeniul cercetării-dezvoltării şi
inovării pentru perioada 2007 – 2013, ANCS, printr-un sondaj adecvat
în rândul agenţilor din Aria Românească a Cercetării, a identificat
domeniul de interes şi direcţiile de investigare ştiinţifică pentru
perioada următoare. A fost definit domeniul de interes şi s-au stabilit
direcţiile de investigare, ca manifestare a creativităţii.
Domeniul de interes: Competitivitate prin inovare

Direcţii de investigare: Direcţii de investigare:
1 Procese, tehnologii,
5 Biotehnologii
produse şi servicii de un înalt
6 Ecotehnologii
nivel ştiinţific
2 Direcţii de cercetare
7 Nanotehnologii
avansată în matematică şi
8 Tehnologii informaţionale
ştiinţele naturii
3 Sisteme avansate de 9 Promovarea unei culturi a
producţie inovării
4 Ştiinţa şi tehnologia 10 Mecatronica
materialelor 11 Tehnologie medicală
În studiul de caz ne referim la direcţia de investigare: 4.

Ştiinţa şi tehnologia materialelor. În sprijinul acestei opţiuni se pot
aduce următoarele argumente.
Se apreciază că, până în prezent, pentru fiecare locuitor al
planetei s-au procesat peste două mii tone de tehnomasă,
încorporată în: drumuri, case, uzine, maşini etc. Anual se procesează
pentru fiecare locuitor al planetei circa 15.000 kg. de materii prime şi
pentru o speranţă de viaţă de 75 ani fiecare om utilizează circa 1000
tone de materii prime, aproape de 12.000 de ori greutatea sa.
Aproximativ 40%, adică circa 6000 kg. de materie primă pe cap de
locuitor al planetei se consumă anual pentru energie. O importantă
cantitate de energie se consumă tocmai pentru procesarea
materialelor.
Dar, deşi s-a diversificat mult gama de materiale pentru
obţinerea tehnomasei, se poate spune că societatea umană se
găseşte tot în epoca metalelor şi mai concret, epoca fierului. Pentru
producerea oţelului se consumă peste 11% din totalul energiei
produse în lume, fiind valabil şi reversul, o mare cantitate de oţel se
utilizează pentru realizarea surselor energetice. Printre altele, cu
ajutorul oţelului s-a obţinut o creştere a randamentului centralelor
termice de la 5% în 1900 la 40% în 1960, ca urmare realizării
0
rezistenţei mecanice la temperaturi aproape de 550 C. Dacă această
0
temperatură s-ar păstra la temperaturi de 600 C, atunci randamentul
ar putea atinge chiar 50% în centralele termice mixte cu turbine de
gaz şi aburi. Dar oţelul la aceste temperaturi trebuie înalt aliat. De
asemenea, şi în alte domenii caracteristicile limită ale oţelului nu mai
corespund necesităţilor. De aceea, se fac mari eforturi de
modernizare a tehnologiei oţelului la care se referă şi prezentul studiu
de caz.
Din documentarea teoretică diversă consultată din manuale
de specialitate şi cea practică efectuată la mai mulţi agenţi economici
s-a constatat, pe de o parte, dificultatea alegerii optime a aliajelor la
realizarea obiectelor din construcţia de maşini, corespunzător
îndepliniri rolului funcţional, cu fiabilitatea prescrisă la concepţia
acestora, iar, pe de altă parte, ponderea mare a consumului de
materiale în formarea costului de fabricaţie. De asemenea, s-a
constatat influenţa poluantă deosebită a procesului de elaborare a
111
aliajelor .
5.3.2. Premise epistemologice
Problemele reale ale obţinerii aliajelor metalice, la anumiţi

parametri prestabiliţi, sunt foarte diverse. În mod suficient de grosier,
ele se pot divide în aşa numitele „probleme extremale”, scopul cărora
este găsirea, într-un anumit sens, a compoziţiei aliajelor, a regimurilor
de tratament termic al acestora, a condiţiilor de turnare, sudare,
111
Girini Orio, Walter R. Stahel, Limitele certitudinii, Bucureşti, EDIMPRESS-
CAMRO, 1996.
prelucrare prin deformare etc. şi „probleme descriptive”, scopul cărora
este studiul legităţilor generale ale fenomenelor care au loc în metale
şi aliaje, la modificarea compoziţiei acestora în procesul de elaborare
şi în timpul prelucrării ulterioare.
Este de la sine înţeles că problemele descriptive şi cele
extremale se rezolvă împreună. În toate cazurile situaţia se simplifică
în mod simţitor dacă pentru un anumit fenomen reuşim să întocmim
un model matematic, o funcţie scop care trebuie apoi optimizată.
Să presupunem, de exemplu, că trebuie să studiem influenţa
compoziţiei, a condiţiilor de turnare, a prelucrării prin deformare şi a
tratamentului termic ulterior al aliajelor dintr-un anumit sistem. Scopul
acestui studiu este de a elucida legităţile comune de modificare a
proprietăţilor aliajelor în funcţie de compoziţia şi de condiţiile de
prelucrare, precum şi găsirea aliajului care să posede un anumit
complex impus de proprietăţi.
Este de la sine înţeles că am fi putut uşor atinge scopul
cercetării dacă ar fi existat modele matematice care să lege
proprietăţile mecanice, tehnologice, de exploatare şi alte proprietăţi
ale aliajului sistemului studiat, cu compoziţia lor, regimurile de turnare,
deformaţii şi tratament termic. În acest caz, rezolvarea problemei
descriptive şi a celor extremale s-ar fi redus la o analiză a modelelor
existente.
Potrivit scopului urmărit apare, evident, problema: cum
putem obţine un asemenea model matematic ? Putem menţiona cel
puţin două procedee:
1. Realizarea modelului pe cale teoretică. Se poate
încerca realizarea modelelor pe baza cunoaşterii mecanismului
fenomenelor care au loc în aliajele respective la modificarea
compoziţiei acestora şi în timpul prelucrării, adică pe o cale teoretică.
Modelele astfel întocmite prezintă o valoare deosebită, în particular,
ele pot fi utilizate nu numai pentru rezolvarea unei probleme concrete,
ci şi în multe alte cazuri. Însă, mecanismele majorităţii fenomenelor
sau procedeelor care au loc în metale şi aliaje sunt insuficient studiate
la ora actuală. În orice caz, nu există, de regulă, teorii cantitative
riguroase şi din această cauză putem întocmi foarte rar modele
pentru fiecare caz concret, plecând numai de la consideraţii teoretice.
Cu toate acestea, problema menţionată este o problemă „standard” în
tehnologia metalelor şi desigur asemenea probleme se rezolvă. În
consecinţă, ele se rezolvă în cazul unei cunoaşteri incomplete (şi în
multe cazuri fără a cunoaşte) mecanismele fenomenelor care au loc
în aliaje.
2. Procedeul empirico-experimental. Însăşi din definirea
procedeului rezultă modalitatea de a întocmi modelele menţionate pe
cale experimentală.
Se poate formula acum problema a cărei rezolvare îi va fi
consacrată acest studiu de caz şi care vizează deci creşterea utilităţii
produsului, în cazul de faţă aliajele metalice.
Este necesar, cu ajutorul experimentului care se va
desfăşura, fără a cunoaşte deloc sau a cunoaşte numai parţial
mecanismele fenomenelor, să învăţăm cum se construieşte şi se
analizează modelele matematice care leagă proprietăţile metalelor şi
aliajelor cu toate variabilele de care depind aceste proprietăţi.
Trebuie să menţionăm de la bun început că problema este
de natură cibernetică. Într-adevăr, dacă considerăm cibernetica ca
fiind ştiinţa care studiază sisteme şi subsisteme de orice natură ce
sunt capabile să preia, să păstreze şi să prelucreze informaţia pentru
scopul unei conduceri optime a procesului de lucru, atunci, un
asemenea sistem, în cazul de faţă, va fi metalul sau aliajul şi poate fi
prezentat sub forma aşa numitei „cutii negre”, figura 5.2.
Sistem cibernetiuc
(Sistem de trans-
formare si sistem
de comanda)
Fig.5.2. Modelul cibernetic sub forma „cutiei negre” pentru optimizare
Orice sistem de optimizare poate fi reprezentat printr-un

număr de variabile de intrare x1, x2,…,xn, care formează vectorul de
comandă; un număr de variabile interne ale sistemului h1, h2,…,hm
care caracterizează caracteristicile interne ale sistemului de
transformare ce pot influenţa capacitatea şi calitatea de transformare
şi evident, un număr de variabile de ieşire η1, η2,…,ηq care
caracterizează proprietăţile materialului sau aliajului. În cazul studierii
unui material sau aliaj oarecare, intrările (variabilele independente) x1,
x2,…,xn pot fi: compoziţia chimică, regimul de turnare, regimul de
deformare plastică, regimul de tratament termic, ieşirile (variabilele
dependente) η1, η2,…,ηq pot fi rezistenţa la rupere, tenacitatea,
structura etc. Variabilele interne h1, h2,…,hm pot fi: caracteristicile
constructiv-funcţionale ale utilajului pentru prelucrarea materialului
sau aliajului respectiv.
Esenţial este acea circumstanţă că fiecărui complet al
nivelelor de intrare îi corespund anumite valori ale ieşirilor. Cu alte
cuvinte, un aliaj cu o compoziţie fixată, obţinut şi prelucrat după o
anumită schemă bine determinată şi conform unor regimuri, de
asemenea, bine determinate, posedă un anumit complet de
proprietăţi. Un aliaj având altă compoziţie, prelucrat după alte
regimuri, va avea şi proprietăţi diferite.
Nu se poate răspunde cu precizie la întrebarea: de ce la
modificarea compoziţiei şi regimurilor de prelucrare s-au modificat şi
proprietăţile aliajului (mecanismul fenomenului) fie că este puţin
cunoscut, fie că nu este cunoscut deloc, dar important este faptul că,
în sine, se modifică proprietăţile aliajului.
Dacă presupunem că între intrările şi ieşirile sistemului
există o anumită legătură (şi ea desigur există), atunci problema se
reduce la organizarea unui număr cât mai mic de experimente
(alegerea unui anumit număr de seturi de nivele de intrări) la fixarea
ieşirilor şi pe urmă la întocmirea şi analiza modelelor matematice care
leagă ieşirile cu intrările. Astfel trebuie să obţinem o anumită imagine
asupra aşa numitelor „funcţii de răspuns”.
Forma funcţiilor de răspuns nu este cunoscută de cercetător.
Din această cauză, obţinând în urma experienţelor anumite aprecieri
selective asupra mărimilor de ieşire „y” el este obligat să scrie
ecuaţiile aproximative ale funcţiilor de dependenţă dintre mărimile de
intrare şi cele de ieşire:
η1 = ϕ1 ( x1 , x2 ,..., xk )
η 2 = ϕ 2 ( x1 , x2 ,..., xk )
(5.1)
...............................
η q = ϕ q ( x1 , x2 ,..., xk )
şi respectiv:
y1 = f1 ( x1 , x2 ,..., xk )
y 2 = f 2 ( x1 , x2 ,..., xk )
(5.2)
...............................
y q = f q ( x1 , x2 ,..., xk )
Aceste ecuaţii, în spaţiul multidimensional al factorilor, care
este numit frecvent „spaţiul factorial” au o anumită imagine
geometrică numită „suprafaţă de răspuns”. În consecinţă, problema
se reduce la obţinerea unei imagini asupra suprafeţei de răspuns.
Dacă problema este extremală, atunci va trebui să aflăm
extremul (minim sau maxim) pe aceste suprafeţe sau să tragem o
concluzie asupra existenţei extremului.
Dacă problema este descriptivă, atunci va trebui să
încercăm să elucidăm cauzele unui anumit caracter al acestei
suprafeţe.
Proprietăţile aliajului, ca şi proprietăţile altor sisteme, pot fi
descrise prin diverse modele matematice. Cea mai mare răspândire a
căpătat-o modelele de forma unor polinoame algebrice. De obicei se
utilizează dezvoltarea în serie Taylor a funcţiei necunoscute în
vecinătatea oricărui punct din domeniul de definiţie a acestei funcţii în
spaţiul vectorial.
η = ϕ ( x , x ,..., x ) = β +
1 2 k 0 ∑
β .x +
1≤ i ≤ k
i i ∑
β .x .x + β x 2 + ... (5.3)
1≤ i 〈 j ≤ k
ij i j ∑
1≤ i ≤ k
ii i
unde:
∂ϕ ∂ 2ϕ ∂ 2ϕ
βi = ; β ij = ; β ii = ; ...... (5.4)
∂ xi ∂ xi ∂ x j ∂ xi2
Această serie de puteri este infinită în cazul general, dar, în
practică, ne limităm la un număr finit de termeni ai seriei, aproximând
astfel funcţia ϕ ( x1 , x2 ,..., xk ) printr-un polinom de un anumit grad.
O asemenea aproximare are sens dacă funcţia satisface anumite
condiţii. Cea mai importantă este condiţia de continuitate „netezime”
suficientă. Dar, întrucât nu putem şti prealabil în ce măsură este
satisfăcută această condiţie, trebuie sa admitem că este.
Modelul se întocmeşte pe baza rezultatului experimentului,
adică se determină evaluările (aprecierile) selective ale coeficienţilor:
b0, bi, bij, bii,…
y = b0 + ∑ bi .xi + ∑ bij .xi .x j + ∑ bii xi2 + ... (5.5)
unde y este aprecierea selectivă pentru η.
Experimentul poate fi realizat în diferite moduri. În cazul în
care cercetătorul urmăreşte un fenomen necontrolat (necomandat)
fără a se interveni sau alge punctele experimentale, în mod intuitiv, în
virtutea unor împrejurări, experimentul se consideră „pasiv”.
Actualmente acest caz este cel mai răspândit pentru rezolvarea
problemelor de tehnologia metalelor. În particular, o asemenea
situaţie apare aproape totdeauna când utilizăm metodele tradiţionale
de experimentare studiind, la început, influenţa uneia din variabile,
celelalte fiind considerate constante, apoi a unei alte variabile ş.a.m.d.
Întrucât în acest caz nu putem examina toate variabilele
posibile, se execută numai o parte din experienţe, fundamentarea
alegerii fiind în majoritatea cazurilor insuficient de riguroasă. În acest
caz, metodele statistice se aplică, de regulă, după terminarea
experimentelor, când datele sunt deja obţinute. Aici se folosesc
asemenea procedee ca alegerea funcţiilor de distribuţie, determinarea
mărimilor medii şi a măsurilor dispersiei, analiza corelaţiilor, a
regresiilor etc.
Experienţa îndelungată a demonstrat că această abordare,
în special în problemele de optimizare, nu este eficientă.
Fără a intra în detalii asupra tuturor cauzelor acestei situaţii,
vom menţiona numai că în urma rezultatului experimentului pasiv
putem aprecia, de exemplu, existenţa sau lipsa unei legături statistice
între variabile şi să scriem ecuaţiile adecvate de legătură.
Dar, aceste ecuaţii pot fi utilizate numai pentru interpolare.
De exemplu, putem aprecia sub forma unei relaţii analitice, cum
variază rezistenţa unui anumit aliaj, în funcţie de compoziţia acestuia
şi condiţiile de elaborare, dar interpretarea modelului obţinut şi
aprecierea coeficienţilor pentru a putea folosi modelul în scopuri de
optimizare este, de regulă, imposibilă.
Actualmente, experimentul pasiv se utilizează destul de
frecvent în practica economică şi tehnică. Cu toate acestea, după
toate probabilităţile, viitorul nu-i aparţine deşi în unele cazuri şi din
observaţiile pasive reuşim să obţinem informaţii foarte preţioase.
Cu totul alta este situaţia când cercetătorul începe să aplice
metodele statistice pe toate etapele studiului şi, înainte de toate, în
perioada premergătoare efectuări experienţelor, elaborând schema
experimentului, precum şi în procesul de experimentare la prelucrarea
rezultatelor după experiment, adoptând decizii asupra acţiunilor de
viitor.
Un asemenea experiment poartă denumirea de „experiment
112
activ” şi el presupune o „planificare a experimentului” .
Sub denumirea de planificare a experimentului înţelegem, de
obicei, procedeul de alegere a numărului şi condiţiilor de realizare a
experienţelor necesare şi suficiente pentru rezolvarea problemei
puse, cu o precizie prestabilită. Principalele avantaje ale
experimentului activ sunt legate de faptul că el permite:
- minimizarea numărului total de experienţe;
- alegerea unor procedee de cercetare clare, motivate logic,
care se execută de către experimentatori la realizarea studiului;
- folosirea metodelor matematice care formalizează multe
acţiuni ale experimentatorului;
- varierea simultană a tuturor variabilelor şi utilizarea optimă
a spaţiului vectorial;
- organizarea experimentului de o asemenea manieră încât
să fie satisfăcute mai multe premize iniţiale ale analizei regresiei;
112
Soliani Lamberto, MANUALE DI STATISTICA PER LA RICERCA E LA
PROFESSIONE (edizione aprile 2005),Versiunea electronică:
http://www.dsa.unipr.it/soliani/soliani.html.
- obţinerea unor modele matematice cu anumite proprietăţi
mai bune, în comparaţie cu modelele întocmite în urma
experimentului pasiv;
- aleatorizarea condiţiilor experienţelor, adică transformarea
multiplilor factori perturbatori în mărimi aleatoare;
- aprecierea elementului de nedeterminare, legat de
experiment, ceea ce permite compararea rezultatelor obţinute de
diverşi cercetători.
Pentru a ne imagina mai bine cum se realizează ideile unui
experiment activ, vom examina schema uneia din metodele de
planificare utilizate frecvent actualmente şi anume: „metoda
ascensiunii rapide de cea mai mare pantă „ destinată rezolvării
problemelor de extremum.
În cazul acestei metode, la fel ca şi în cazul altor metode de
planificare a experimentului, problema se rezolvă în mai multe etape.
În prima etapă, variind în fiecare experienţă simultan toţi
factorii, cercetătorul caută doar direcţia de deplasare spre domeniul
de extremum.
În acest scop, suprafaţa de răspuns este studiată numai pe o
porţiune mică, constituindu-se pentru această porţiune un model
liniar:
y = b0 + b1.x1 + b2 .x2 + ... + bk .xk (5.6)
Analiza ecuaţiei permite marcarea direcţiei de deplasare de
la punctul iniţial, care duce cel mai rapid la optimizarea parametrului
ales.
În continuare, pe fiecare etapă, în conformitate cu rezultatele
obţinute în etapele precedente se organizează o serie mică de
experienţe, rezultatele cărora, împreună cu soluţiile bazate pe intuiţie,
determină pasul următor.
Această procedură se termină în domeniul „extremului”. Aici
se organizează o serie ceva mai mare de experienţe şi suprafaţa de
răspuns este descrisă prin funcţii neliniare.
Analiza ecuaţiei neliniare ne permite determinarea precisă a
coordonatelor extremului sau să tragem concluzia că nu există extrem
şi să trasăm calea ulterioară de optimizare.
Vom compara abordarea clasică şi metoda „ascensiunii
rapide de cea mai mare pantă” pe un exemplu itinerant.
Vom presupune că trebuie să determinăm compoziţia unui
aliaj cu o rezistenţă maximă, pe bază de nichel, variind conţinutul de
aluminiu (x1) şi tantal (x2). Vom considera, în continuare, că variaţia
rezistenţei (y) în funcţie de compoziţie, pentru aliajele date, are forma
din figura 5.3, ceea ce, desigur, nu este cunoscut de cercetător atunci
când începe să rezolve problema.
În virtutea unor considerente stabilite de cercetător,
experimentul începe de la aliajul care corespunde compoziţiei
punctului S1.
În cazul experimentării tradiţionale „dacă x, atunci y” („ceteris
paribus” = „celelalte rămân constante”), cercetătorul începe să
modifice, în acest aliaj, conţinutul unuia din adausuri, lăsând
constantă cantitatea celuilalt, iar apoi conţinutul celui de al doilea –
cantitatea primului rămânând constantă.
80 70
100 60
Fig.5.3. Schema metodei „ascensiunii rapide de cea mai mare pantă”
Din figura 5.3 rezultă că în cazul unei asemenea abordări,

începând din punctul S1, se poate întâmpla, în general, să nu găsim
compoziţia optimă (punctul S6), întrucât deplasarea pe o dreaptă de la
punctul S1, în orice direcţie, nu duce la o creştere substanţială a
rezistenţei aliajului.
Dacă în continuare experimentatorul va reuşi să treacă de la
un punct iniţial S1 şi modificând succesiv conţinutul de aluminiu şi
tantal, el va determina aliajul cel mai rezistent, dar traseul va fi
suficient de lung: S2⇒S3⇒S4⇒S5⇒S6.
Astfel, experimentarea tradiţională, care presupune variaţia
succesivă a variabilelor, duce la un consum neraţional de timp şi de
mijloace, cu atât mai mult, că cea mai mare parte a informaţiei
obţinute, în multe cazuri, nu prezintă interes practic, întrucât se referă
la un domeniu departe de condiţiile optime.
Aceeaşi problemă se rezolvă prin metoda ascensiunii rapide
de cea mai mare pantă astfel; în apropierea punctului S1 (începându-
se de la punctul la care, în cazul experimentării obişnuite succesul nu
a fost sigur) se organizează o serie compusă de patru experienţe. Dar
scopul acestor experienţe nu este încă căutarea compoziţiei celui mai
rezistent aliaj.
Determinarea rezistenţei primelor patru aliaje permite
cercetătorului să studieze suprafaţa necunoscută de răspuns, pe o
porţiune mică, în apropierea punctului S1 şi s-o aproximeze printr-un
plan, adică să calculeze coeficienţii de regresie ai ecuaţiei:
y = b0 + b1.x1 + b2 .x2 (5.7)
Coeficienţii b1 şi b2, determinaţi din rezultatele experienţelor,
ne arată direcţia gradientului ce caracterizează modificarea
conţinutului structural al aliajului care duce la creşterea cea mai
rapidă a rezistenţei acestuia. Realizând câteva experienţe pe această
direcţie, adică efectuând o ascensiune cu panta cea mai mare pe
suprafaţa de răspuns, în direcţia gradientului de aproximare liniară
(de unde şi denumirea metodei), cercetătorul alege un nou punct
iniţial (S7), în vecinătatea căruia efectuează o nouă serie de patru
experienţe analoage şi calculează coeficienţii noii aproximări liniare,
de data aceasta în vecinătatea punctului S7:
y = b0′ + b1′.x1 + b2′ .x2 (5.8)
şi execută deplasarea pe gradientul acestei ecuaţii. Deplasarea pe
gradient se face până la întoarcerea în domeniul de optim, după care
se întocmeşte şi se analizează modelul neliniar al acestui domeniu.
Pentru suprafaţa de răspuns din figura 5.3, în care gradientul
coincide cu o dreaptă perpendiculară pe izolinii, au fost suficiente
două serii de experienţe pentru ca la o ascensiune cu pantă mare să
se determine compoziţia celui mai rezistent aliaj.
Exemplul examinat arată că planificarea experimentului
diferă principial de experimentarea tradiţională.
5.3.3. Alegerea variabilelor dependente
Variabilele dependente urmărite în procesul cercetării

(răspuns, ieşire, funcţie obiectiv, parametru de optimizare) trebuie să
satisfacă o serie de condiţii. Este de dorit ca fiecare variabilă
dependentă luată în considerare la optimizare să fie singulară şi
univocă, să determine în mod real valoarea extremului în problemele
de extrem, să se caracterizeze printr-un număr (se admit şi aprecieri
de rang de tip sortiment, grad, notă, clasă etc.), să aibă un sens fizic
clar, să se caracterizeze prin eficienţă tehnică şi să prezinte o
interpretare corectă cu caracter economic (în problemele de
extremum şi de „compromis”).
Majoritatea acestor cerinţe sunt clare. Trebuie să menţionăm
că eficienţa tehnică necesită o alegere a variabilei dependente
determinată cu maximum de precizie. De exemplu, drept
caracteristică a plasticităţii pentru materiale fragile trebuie să se
aleagă alungirea relativă, iar pentru cele plastice gâtuirea relativă.
Univocitatea în sens statistic înseamnă că setului dat de valori ale
variabilelor independente trebuie să-i corespundă o singură valoare a
variabilei dependente cu precizia până la eroarea experimentală.
Mulţimea valorilor pe care le poate avea variabila
dependentă poartă denumirea de domeniu de definiţie. Aceste
domenii pot fi continui sau discrete, mărginite sau nemărginite.
Cercetătorul trebuie să ştie să măsoare variabila dependentă pentru
orice fel de combinaţii posibile ale nivelelor alese ale variabilelor
independente.
În ştiinţa materialelor se rezolvă rar probleme cu o singură
variabilă dependentă. Numărul parametrilor de optimizare este, de
obicei, mare, în special în cazul problemelor de extrem.
Într-adevăr, de exemplu, la elaborarea aliajelor de turnare nu
este suficient ca ele să aibă o fluiditate înaltă. Nu se admite ca ele să
fisureze la turnare, să posede anumite proprietăţi de contracţie şi,
desigur, să satisfacă condiţiile în ceea ce priveşte proprietăţile
mecanice, stabilitate la coroziune etc. În această situaţie trebuie să se
încerce să se reducă numărul parametrilor de optimizare, determinaţi
experimental, de preferinţă până la unul singur. Dacă nu se reuşeşte
este necesar să se rezolve probleme cu mai mulţi parametri.
Se cunosc mai multe încercări de a elabora procedee de
micşorare a numărului de parametri.
Mai întâi trebuie evaluat nivelul informaţiei apriorice asupra
fenomenului (procesului) studiat.
În continuare, se poate examina posibilitatea reformulării
problemei sau de reducere a ei la o succesiune de probleme mai
simple. Cu alte cuvinte, în locul rezolvării unei probleme vaste şi
complexe, care necesită o optimizare cu mai mulţi parametri, putem
încerca să rezolvăm o serie de probleme mai simple cu un singur
parametru concret de optimizare.
Să presupunem că trebuie să elaborăm un aliaj cât mai
refractar, dar, în acelaşi timp, capabil din punct de vedere tehnologic
de a putea fi prelucrat prin deformare şi în mod obligatoriu sudabil.
Rezolvarea problemei o putem imagina în următoarea
succesiune. La început alegem compoziţia şi regimul tratamentului
termic care să asigure un nivel maxim posibil de refractaritate. În
continuare, factorii se precizează în scopul asigurării posibilităţii
deformării aliajului. Fiind în posesia aliajului refractar şi deformabil
putem căuta condiţiile optime de sudare ale acestuia. Astfel, o singură
problemă se reduce la o succesiune de probleme, fiecare având un
parametru de optimizare clar conturat la început – refractabilitatea,
apoi – deformabilitatea şi, în sfârşit – sudabilitatea.
Aplicaţia 1. Se vor prezenta câteva exemple de aplicare a
analizei corelaţionale ale dependenţelor dintre parametrii caracteristici
de calitate ai proprietăţilor aliajelor turnabile în scopul reducerii
volumului cercetărilor pentru „dezvoltare experimentală”, ca variabile
dependente pentru stabilirea caracteristicilor funcţionale finale în
exploatare ale pieselor de maşini obţinute din aliajele respective.
Tabelul 5.2
Stabilirea parametrilor de optimizare pentru turnarea
oţelurilor OT250 şi OT450
Domeniul de interes: Optimizarea parametrilor de turnare a

metalelor
1.Fluiditate
2. Volumul retasurii
Direcţii de investigare
3. Înălţimea retasurii
4. Microporozităţi
Folosind Metoda Delphi de consultare a unui grup de cinci

specialişti în domeniu s-au stabilit următorii parametri de optimizare la
turnarea unor şarje din oţel carbon OT250 şi OT450: fluiditatea (Fl);
volumul retasurii (Vr); înălţimea retasurii (Hr); microporizităţile (ψ/x);
valorile acestei proprietăţi se obţin prin calcul (ψ/xcalc), tabelul 5.2.
Întrucât este dificil a se urmări separat cei patru parametri de
optimizare a turnării oţelurilor menţionate, s-a căutat a se defini un
singur parametru complex care să satisfacă cerinţele de optimizare a
procesului de turnare. Pentru aceasta s-au efectuat analize ale
corelaţiei parametrilor respectivi.
Calculele de corelaţie se efectuează cu expresia:
N
∑(y 1u − y1 ).( y2u − y2 )

ry1 / y2 = u =1
(5.9)
N
∑(y
u =1
1u − y1 ) .( y2u − y2 )
2 2
unde N este numărul de experienţe, iar u este numărul curent al

experienţei.
N N
∑ y1u ∑y 2u
y1 = u =1
y2 = u =1
N N
N
N N ∑y 1u . y2u
∑(y
u =1
1u − y1 ).( y2u − y2 ) = ∑ y1u . y2u −
u =1
u =1
N
2
⎛ N ⎞
N N
⎜ ∑ y1u ⎟
∑ ( y1u − y1 ) 2 = ∑ y12u − ⎝ u =1 ⎠
u =1 u =1 N
2
⎛ N ⎞
N N
⎜ ∑ y2 u ⎟
∑ ( y2u − y2 ) 2 = ∑ y22u − ⎝ u =1 ⎠
u =1 u =1 N
Rezultă că pentru calculul coeficientului de corelaţie, cu
relaţia (4.19), trebuie calculate sumele:
N N N N N
∑y
u =1
1u ; ∑y
u =1
2u ; ∑y
u =1
1u y2u ; ∑y
u =1
2
1u ; ∑y
u =1
2
2u
După calculul coeficienţilor de corelaţie se determină

importanţa lor statistică (mai precis, se verifică ipoteza referitoare la
diferenţa valorii calculate a coeficientului faţă de zero). În acest scop,
cu ajutorul tabelelor de distribuţie a coeficienţilor de corelaţie găsim
pentru un nivel ales de semnificaţie α (probabilităţile unor evenimente
practic imposibile 0,001; 0,01; 0,05 sau 0,10) şi numărul gradelor de
libertate f = N – 2, valoarea critică a coeficientului de corelaţie „rcr”.
Se consideră că legătura liniară prezintă o importanţă
statistică dacă ⎜rcr⎜≥rcr.
Există şi procedee mai simple pentru calculul coeficientului
de corelaţie. Unul din aceste procedee necesită calcule puţine calcule
puţine şi dă rezultate apropiate sau, cel puţin, rezultate care se
găsesc în intervalele de încredere ale coeficientului de corelaţie,
calculat prin procedeul standard cu ajutorul relaţiei (5.9).
Metodologia se bazează pe calculul prealabil al
amplitudinilor datelor experimentale:
R y1 = y1 max − y1 min ; R y2 = y2 max − y2 min
R( y1 − y2 ) = ( y1 − y2 ) max − ( y1 − y2 ) min (5.10)
R( y1 + y2 ) = ( y1 + y2 ) max − ( y1 + y2 ) min
La calculul amplitudinilor trebuie să ţinem seama de semnul
mărimilor obţinute. Formulele de calcul ale coeficienţilor de corelaţie,
în acest caz, vor avea aspectul:
R y21 + R y22 + R(2y1 − y2 )
ry1 / y2 = (5.11)
2.R y1 .R y2
R(2y1 + y 2 ) − R y21 − R y22

ry1 / y 2 = (5.12)
2.R y1 .R y 2
R(2y1 + y 2 ) − R(2y1 − y 2 )
ry1 / y2 = (5.13)
2.R y1 .R y 2
Se poate utiliza oricare din aceste relaţii de calcul, fiind
preferată însă relaţia (5.13) întrucât ea necesită cunoaşterea atât a
amplitudinilor, cât şi a diferenţelor.
După stabilirea legăturilor de corelaţie care prezintă
importanţa statistică între perechea parametrilor de optimizare se
poate construi ecuaţia de regresie care permite prognozarea unuia
din parametri în funcţie de celălalt. Dacă, de exemplu, se presupune
că vom prognoza pe y2 în funcţie de y1, atunci se construieşte
următoarea ecuaţie de regresie:
y 2 = b0 + b1 .y1 (5.14)
coeficienţii căreia, la calculul coeficientului de corelaţie cu ajutorul
expresiei (5.9), se vor determina cu relaţiile:
N N N N
∑y ∑y 2u
2
1u − ∑ y1u ∑ y1u . y2u
b0 = u =1 u =1 u =1 u =1
2
(5.15)
⎛ N
⎞ N
N ∑ y − ⎜ ∑ y1u ⎟ 2
1u
u =1 ⎝ u =1 ⎠
N N N
N ∑ y1u . y2u − ∑ y1u ∑ y2u
b1 = u =1 u =1 u =1
2
(5.16)
⎛ N
⎞ N
N ∑ y − ⎜ ∑ y1u ⎟ 2
1u
u =1 ⎝ u =1 ⎠
Dacă coeficienţii de corelaţie se vor determina cu procedeele
simplificate, atunci coeficienţii din expresia (5.14) se vor determina cu
următoarele relaţii:
R y21 + R y22 − R(2y1− y2 )
b1 = (5.17)
2.R y21
N N
∑ y 2u ∑y 1u
b0 = u =1
− b1 × u =1 (5.18)
N N
Rezultatele calculelor sunt centralizate în tabelul 5.3 (acest
tabel este simetric întrucât ry1 / y2 = ry2 / y1 ). Analiza s-a realizat pe 17
şarje (N = 17). În consecinţă f = 17 – 2 = 15 grade de libertate şi
pentru α = 0,05, rcr = 0,482, tabelul 5.4.
Toţi coeficienţii care prezintă importanţă statistică (adică sunt
mai mari sau cel puţin egali cu 0,482) sunt marcaţi în tabel printr-un
asterisc.
Legăturile liniare între proprietăţi, determinate cu ajutorul
analizei de corelaţie, pot fi interpretate sub forma unui graf, figura 5.4,
care reprezintă o figură compusă din puncte (care poartă denumirea
de vârfuri) şi argumente (rectilinii sau curbilinii, care poartă denumirea
de arce sau muchii), care leagă între ele anumite vârfuri.
Tabelul 5.3
Coeficienţii de corelaţie între proprietăţile de turnare ale oţelurilor
OT250 şi OT450
Fl Vr Hr ψ/x ψ/xcalc
Fl 1 0,81* 0,82* 0,36 0,70*
Vr 1 - 0,82* - 0,46* - 0,94*
Hr 1 0,38 0,69*
ψ/x 1 0,49*
ψ/xcalc 1
Tabelul 5.4
2)
1)
α
f
0,10 0,05 0,02 0,01 0,001
1 0,988 0,997 0,999 1,000 1,000

2 0,900 0,950 0,980 0,990 0,999
3 0,805 0,878 0,934 0,959 0,992
4 0,729 0,811 0,882 0,917 0,974
5 0,669 0,754 0,833 0,874 0,951
6 0,621 0,707 0,789 0,834 0,925
7 0,582 0,666 0,750 0,798 0,898
8 0,549 0,632 0,716 0,765 0,872
9 0,521 0,602 0,685 0,735 0,847
10 0,497 0,576 0,658 0,708 0,823
11 0,476 0,553 0,634 0,784 0,801
12 0,457 0,532 0,612 0,661 0,780
13 0,441 0,514 0,592 0,641 0,760
14 0,426 0,497 0,574 0,623 0,742
15 0,412 0,482 0,558 0,606 0,725
16 0,400 0,468 0,543 0,590 0,708
17 0,389 0,456 0,528 0,575 0,693
18 0,378 0,444 0,516 0,561 0,679
19 0,369 0,433 0,503 0,549 0,665
20 0,360 0,423 0,492 0,537 0,652
25 0,323 0,381 0,445 0,487 0,597
30 0,296 0,349 0,409 0,449 0,554
35 0,276 0,325 0,381 0,418 0,519
40 0,257 0,304 0,358 0,393 0,490
45 0,243 0,287 0,338 0,372 0,465
50 0,231 0,273 0,322 0,354 0,443
60 0,211 0,250 0,295 0,325 0,408
70 0,195 0,232 0,274 0,302 0,380
80 0,183 0,217 0,256 0,283 0,357
90 0,173 0,205 0,242 0,267 0,337
100 0,164 0,195 0,230 0,254 0,321
1) 2)
f – numărul gradelor de libertate; α – nivelul de semnificaţie
Vârfurile grafului constituie, în acest caz, proprietăţi, iar

fiecare muchie indică existenţa unei legături liniare între două vârfuri,
care prezintă importanţă statistică.
Fig.5.4. Graful legăturilor de

corelaţie la probabilităţile de
Vr încredere de 95% ale
proprietăţilor de turnare ale
oţelurilor OT250 şi OT450
Analiza grafului
Hr obţinut ne arată că toate
proprietăţile de turnare ale
oţelurilor studiate sunt legate
statistic între ele; în unele
cazuri, legăturile sunt directe.
În consecinţă, devine posibil să alegem drept parametru de
optimizare valorile de calcul ale microporozităţii şi după aceste valori
să apreciem nivelul celorlalte proprietăţi.
Trebuie să menţionăm proprietatea esenţială a legăturilor
corelative: în majoritatea situaţiilor de analiză statistică ele nu
constituie „cauze”. În legătură cu aceasta, încercarea de a găsi, de
exemplu, un răspuns la întrebarea de ce fluiditatea este legată de
valorile de calcul ale porozităţii este lipsită de sens ? Mai curând
ambele proprietăţi nu depind direct una de cealaltă, ci prin intermediul
unor aleşi factori. Este important doar faptul că prin intermediul uneia
din aceste proprietăţi putem aprecia nivelul celeilalte.
Cu ajutorul relaţiilor (5.15) şi (5.16) s-au calculat coeficienţii
modelului (5.14). S-a constatat că relaţiile de dependenţă ale
fluidităţii, volumului şi înălţimii retasurii, precum şi microporozităţii în
funcţie de valorile de calcul ale microporozităţii sunt:
[ Fl ] = 197,7 + 513,0.(ψ / xcalc )
[Vr ] = 60,8 − 35,4.(ψ / xcalc ) (5.19)
[ Hr ] = 23,5 + 32,2.(ψ / xcalc )
[ψ / r ] = −0,08 + 1,24.(ψ / xcalc )
Astfel, în acest caz, analiza corelaţiei a permis
simplificarea problemei şi alegerea unui singur parametru de
optimizare a proprietăţilor de turnare: valorile de calcul ale
microporozităţii. Rezultă că optimizarea proprietăţilor de turnare
a oţelurilor alese se poate face fără a realiza vre-un experiment,
numai în funcţie de valorile de calcul ale microporozităţii.
Aplicaţia 2. Se solicită optimizarea compoziţiilor şi a
regimurilor de laminare a unui oţel aliat în vederea satisfacerii de
către acesta a anumitor caracteristici funcţionale de fiabilitate. Pentru
aceasta, în urma unei consultării după Metoda Delphi s-au stabilit
necesitatea evaluării următoarelor caracteristici tehnice de calitate a
oţelului: rezistenţa la rupere – σr; limita de curgere – σc; raportul –
σc/σr; duritatea HRB; caracteristicile de plasticitate δ şi ψ; temperatura
0
critică a fragilităţii la rece – Tk; rezilienţa la -40 C, determinată pe
epruvete cu crestătură circulară aH−40 şi ascuţită (V) aH−4045 , tabelul
5.5.
Tabelul 5.5
Stabilirea parametrilor de optimizare a compoziţiei şi
regimului de laminare a unui oţel aliat
Domeniul de interes: Optimizarea compoziţiei şi regimului de
prelucrare prin laminare a unui oţel aliat
1. rezistenţa la rupere – σr
2.limita de curgere – σc
3.raportul – σc/σr
Direcţii de 4.duritatea HRB
investigare 5.caracteristicile de plasticitate δ şi ψ
6.temperatura critică a fragilităţii la rece – Tk
7.rezilienţa la -400C, determinată pe epruvete cu crestătură
circulară aH−40 şi ascuţită (V) aH−4045
După cum rezultă din tabelul 5.5, de data aceasta numărul

parametrilor de optimizare (pentru alegerea variabilelor dependente)
a crescut la şapte fapt ce face dificilă urmărirea acestora în
definitivarea metodologiei de investigare în vederea simplificării
controlului de calitate a variabilelor de optimizare la ieşirea din
sistemul tehnologic de prelucrare. Se observă aşadar importanţa
simplificării acestei metodologii de apreciere a variabilelor
dependente.
/
/
Tk
Tk
a
/ b
Tk
c
Fig.5.5. Grafurile legăturilor de corelaţie la probabilităţile de încredere
de 95%(a); 99%(b) şi 99,9%(c) ale proprietăţilor mecanice ale unui
oţel după laminare şi control de calitate
Pentru simplificarea metodologiei, coeficienţii de corelaţie s-

au calculat cu relaţia (5.13). Valorile critice ale coeficientului de
corelaţie s-au determinat în funcţie de numărul gradelor de libertate f
= 16, fiind:
◦ 0,468 pentru probabilitatea de încredere P = 95% (α =
0,05);
◦ 0,590 pentru probabilitatea de încredere P = 99% (α =
0,01);
◦ 0,708 pentru probabilitatea de încredere P = 99,9% (α =
0,001);
Legăturile liniare între proprietăţi care prezintă o importanţă
statistică, stabilite cu ajutorul analizei corelaţiilor, se prezintă în figura
5.5 sub formă de grafuri pentru probabilităţile de încredere de 95; 99
şi 99,9% (figurile 5.5-a; 5.5-b şi 5.5-c).
În cazul probabilităţilor de încredere de 95% şi 99%, toate
proprietăţile, cu excepţia raportului σc/σr, formează un graf legat.
Pentru P = 95%, numărul cel mai mare de legături le are duritatea
HRB, iar la P = 99% dispar corelaţiile care leagă duritatea şi
caracteristicile rezilienţei şi, pe primul loc, din punctul de vedere al
numărului de legături, trece rezistenţa de rupere.
Pentru P = 99,9%, din graf se detaşează afară, împreună cu
raportul σc/σr şi Tk. Cu toate acestea, pentru P = 99,9%, restul
proprietăţilor rămân într-un graf legat.
Trebuie remarcat faptul că proprietăţile de rezistenţă ale
oţelului (σr, σc, HRB) corelează în general bine cu celelalte proprietăţi,
în comparaţie cu caracteristicile deformabilităţii plastice ale acestuia
(δ, ψ). Pentru P = 95%, un număr mai mare de legături are alungirea
relativă, iar pentru P = 99% şi cu atât mai mult pentru P = 99,9%,
0
gâtuirea relativă. Rezilienţa la -40 C determinată pe epruvete cu
−40
crestătură circulară ( a H ) corelează cu gâtuirea relativă până la
99,9%. Aceeaşi proprietate, determinată pe epruvete cu crestătură
−40
a
ascuţită ( H 45 ), începând cu P = 99% nu corelează cu nici una din
−40
proprietăţi, cu excepţia ( a H ) .
La analiza grafurilor putem calcula numai legăturile
existente, dar nu putem ţine seama de mărimile coeficienţilor de
corelaţie. În acelaşi timp, etapa următoare analizei corelaţiilor este
stabilirea proprietăţilor celor mai generale din grupul examinat şi
aceasta necesită, desigur, şi luarea în considerare a valorilor absolute
ale coeficienţilor calculaţi.
În teoria grafurilor se cunoaşte soluţia aşa-numitei probleme
a liderului. Vom arăta printr-un exemplu cum poate fi utilizat un
procedeu pentru separarea proprietăţii celei mai generale într-un caz
de stabilire a parametrului de optimizare, la analiza funcţiei principale
a unui aliaj.
În conformitate cu teoria grafurilor gradul de influenţă a
vârfului (nodului) grafului se determină şi din numărul de muchii ce ies
din vârf. Vârful (nodul) se caracterizează prin „putere”, care se
determină prin gradele de influenţă a vârfurilor legate prin muchii de
vârful dat. Vom analiza graful pentru P = 95% (figura 4.7-a). Aici
vârful cel mai „influent” este HRB, iar pe locul doi se găseşte vârful σr.
Este vârful HRB cel mai puternic ?
Vom examina pentru acest graf, în calitate de matrice
asociată, matricea coeficientului de corelaţie, tabelul 5.5. În acest caz,
coeficienţii de corelaţie îi vom lua în valoare absolută întrucât semnul
coeficientului nu joacă aici nici un rol, el determină numai intensitatea
legăturii.
Vom nota cu p ij (k ) elementul general al matricei asociate,
adică numărul de trasee de lungime „k”, care pleacă din nodul vârfului
„i” spre vârful „j” şi vom pune:
p i (k ) = p1i (k ) + p2i (k ) + ... + pli (k ) (5.20)
unde l este numărul de vârfuri ale grafului.

i
Numărul p (k) îl vom denumi forţa iterată de ordinul „k” al
i
vârfului „i”. Forţa iterată de ordinul „unu” p (1) se obţine prin adunarea
elementelor matricei asociate pe linii:
p1 (1) = r11 + r12 + r13 + ... + r1l
p 2 (1) = r21 + r22 + r23 + ... + r2l
(5.21)
.......................................
p1 (1) = rl1 + rl 2 + rl 3 + ... + rll
În acest caz, la calculul forţei iterate are sens să ţinem
seama numai de coeficienţii de corelaţie care prezintă importanţă
statistică. În particular, asemenea coeficienţi pentru P = 95% sunt
marcaţi cu asterisc în tabelul 5.5.
De exemplu:
p σ r (1) = 1 + 0,95 + 0,81 + 0,78 + 0,99 + 0,68 + 0,74 = 5,95 etc.

i
Mărimile p (1), calculate astfel, se prezintă în tabelul 5.5. Din
punctul de vedere al acestei forţe, graful are doi lideri (σr şi HRB),
care sunt la fel de „puternici”.
Este de remarcat că din punct de vedere al gradului de
influenţă, pentru P = 95% aceste două proprietăţi diferă între ele:
HRB este mai influentă întrucât este legată de 7 caracteristici, în timp
ce σr numai de 6.
i
Forţa de ordinul doi p (2) se poate determina cu ajutorul
expresiilor de mai jos:
Tabelul 5.5.
Coeficienţii de corelaţie între proprietăţile oţelului aliat
prim iteraţia
Caracteristici mecanice iteraţia treia iteraţia patra
iteraţie doua
σr σc σc /σr δ ψ HRB Tk σ H−40 σ H−40 p1(1) locul p1(2) locul p1(3) locul p1(4) locul
− 45
σr 1 0,953 0,22 0,813 0,783 0,993 0,682 0,30 0,743 5,95 1-2 24,24 2 104,84 1 445,66 1
σc 0,953 1 0,31 0,46 0,42 0,913 0,13 0,14 0,41 2,86 7 13,93 5 59,13 5 253,89 5
σc /σr 0,22 0,31 1 0 0 0,40 0,13 0,20 0,06 1 9 1 9 1 9 1 9

3 3 2
δ 0,81 0,46 0 1 0,72 0,65 0,43 0,37 0,46 3,18 5-6 14,90 4 63,58 4 277,18 4
ψ 0,783 0,42 0 0,723 1 0,783 0,15 0,823 0,25 4,10 3 18,35 3 77,37 3 329,80 3
2 3
HRB 0,993 0,913 0,40 0,65 0,78 1 0,612 0,511 0,501 5,95 1-2 24,36 1 104,57 2 443,87 2
2
Tk 0,682 0,13 0,13 0,43 0,15 0,61 1 0,03 0,27 2,29 8 9,97 8 41,31 8 176,39 8
σ H−40 0,30 0,14 0,20 0,37 0,823 0,51 0,03 1 0,943 3,27 4 12,66 7 52,94 7 222,03 7
σ H−40 0,743 0,41 0,06 0,46 0,25 0,501 0,27 0,943 1 3,18 5-6 13,63 6 55,65 6 235,28 6
− 45
1) 2) 3)
prezintă importanţă până la 95%; prezintă importanţă până la 99%; prezintă importanţă până la 99,9%
p (2) = r11 p (1) + r12 p 2 (1) + r13 p 3 (1) + ... + r1l p l (1)
1 1
p 2 ( 2) = r21 p1 (1) + r22 p 2 (1) + r23 p 3 (1) + ... + r2l p l (1) (5.22)
.......................................
p l (2) = rl1 p1 (1) + rl 2 p 2 (1) + rl 3 p 3 (1) + ... + rll p l (1)
De exemplu:
p σ r ( 2) = 5,95 + 0,95.2,86 + 0,81.3,18 + 0,78.4,10 +
+ 0,99.5,95 + 0,68.2,29 + 0,74.3,18 = 24,24 etc.
De această dată, după cea de a doua iteraţie, primul loc
a fost ocupat de HRB, iar cel de al doilea loc a fost ocupat de σr
(tabelul 5.5). S-a modificat în mod vizibil şi poziţia celorlalte
proprietăţi. De exemplu, dacă la început δ a ocupat locul 5-6,
acum ocupă locul 4, iar σc a trecut de pe locul 7 pe locul 5.
i
Vom continua iteraţia. Forţa de ordinul trei p (3) o
calculăm cu ajutorul expresiilor:
p1 (3) = r11 p1 (2) + r12 p 2 (2) + r13 p 3 (2) + ... + r1l p l (2)
p 2 (3) = r21 p1 (2) + r22 p 2 (2) + r23 p 3 (2) + ... + r2l p l (2) (5.23)
.......................................
p l (3) = rl1 p1 (2) + rl 2 p 2 (2) + rl 3 p 3 (2) + ... + rll pl (2)
După această iteraţie HRB şi σr şi-au schimbat locurile. Primul loc
a fost ocupat de σr, iar cel de al doilea de HRB. Locurile celorlalte
caracteristici nu s-au schimbat, tabelul 5.5.
Cea de a patra iteraţie, realizată în mod analog cu cele
precedente, a confirmat distribuţia locurilor, după cea de a treia
iteraţie, tabelul 5.5. Din această cauză, putem considera că
repartizarea locurilor s-a stabilizat. Astfel, analiza efectuată a
demonstrat că din punctul de vedere al „puterii” proprietăţile se pot
ordona în următorul şir:
σ r ; HRB; ψ ; δ ; σ c ; aH−40 ; aH−40 ; Tk ; σ c / σ r
45
Deşi σr ocupă primul loc, are sens să alegem drept „lider”

caracteristica cu cel mai mare grad de influenţă – HRB, a cărei
„putere” este ceva mai mică decât a rezistenţei la rupere.
S-a propus o schemă de previziune a tuturor
proprietăţilor studiate ale oţelurilor cu compoziţia dată, în funcţie
de valorile durităţii, figura 5.6.
În continuare, se prezintă ecuaţiile de regresie care permit
previziunea proprietăţilor oţelurilor aliate în funcţie de duritate:
σ r = −103,22 + 190 × HRB [daN / mm 2 ] (5.24)
σ c = −56,69 + 1,16 × HRB [daN / mm ] 2
(5.25)
δ = 45,41 − 0,452 × HRB [%] (5.26)
ψ = 165,22 − 1,17 × HRB [%] (5.27)
Tk = −393,26 + 4,16 × HRB [ C ] 0

(5.28)
a H−40 = 7,98 − 0,44 ×ψ [daN .m / cm 2 ] (5.29)
a −40
H 45 = 12,69 − 0,149 × σ r [daN .m / cm ] 2
(5.30)
−40 −40
a H = 0,91 + 1,41 × a H 45
2
[ daN .m / cm ] (5.31)
a H−4045 = 0,22 + 0,55 × a H−40 [daN .m / cm 2 ] (5.32)

În conformitate cu schema menţionată, la început, în
funcţie de valorile HRB, cu ajutorul relaţiilor (5.24)…(5.32) se face
previziunea, respectiv mărimile: σr, σc, δ, ψ şi Tk.
HRB
Fig.5.6. Schema de previziune a proprietăţilor oţelurilor

aliate după laminare şi control, în funcţie de valorile durităţii
În continuare, cu ajutorul relaţiei (5.29), în funcţie de

valoarea calculată ψ se face previziunile valorii ( a H−40 ), iar cu
ajutorul relaţiei (5.30), în funcţie de σr a valorii ( aH−40 ). Relaţiile
45
(5.31) şi (5.32) servesc la verificarea calculelor. Determinarea

dispersiilor remanente a demonstrat că eroarea, în ce priveşte
previziunea proprietăţilor, nu depăşeşte 10%. Este de la sine
înţeles că coeficienţii determinaţi ai relaţiilor de corelaţie se referă
la anumite compoziţii studiate şi la anumite condiţii de laminare a
oţelurilor luate în considerare. Metodologia prezentată, cu
folosirea legăturilor de corelaţie între proprietăţile oţelurilor
laminate în regim controlat va permite creşterea eficienţei
activităţii de cercetare în căutarea condiţiilor optime ale unei
asemenea prelucrări a oţelurilor. Metodologia prezentată a fost
elaborată pe baza unor determinări experimentale şi a fost
verificată practic.
P=99,9%
P=95%
a b
c
Fig.5.7. Grafurile legăturilor de corelaţie (a şi b) şi schema de
previziune a diferitelor proprietăţi (c) pentru unele oţeluri aliate cu
nichel
Pe baza metodologiei de mai sus, în figura 5.7 se

prezintă încă un exemplu care ne arată cât de strâns sunt
corelate, între ele, diversele caracteristici mecanice, printre care şi
refractabilitatea unei serii de oţeluri şi aliaje refractare. Tot aici se
prezintă şi schema de previziune a majorităţii proprietăţilor, în
funcţie de un anumit indice al acestora, care se determină uşor
experimental.
Căutarea condiţiilor optime de desfăşurare a unui anumit
fenomen (proces) poate fi lipsită de orice sens dacă la enunţarea
problemei s-a omis chiar un singur factor important. Pentru a se
evita această situaţie se recomandă ca în primele etape să se
includă în programul de investigare toţi factorii, chiar şi aceea care
credem că nu sunt importanţi. Dar, în acest caz, numărul factorilor
aleşi va fi prea mare şi înainte de a începe optimizarea se impune
problema eliminării factorilor mai puţin importanţi, alegerea celor
mai importanţi precum şi problema interacţiunii dintre aceşti
factori mai importanţi.
În legătură cu problema alegerii factorilor, după
importanţă, au fost elaborate metodologii de „cernere” a lor. Toate
aceste metodologii se bazează pe aceea că factorii pot fi ordonaţi
(aprioric sau experimental) într-un şir în ordinea descreşterii
aportului lor asupra mărimii parametrului de optimizare. O
dispunere grafică a rangurilor acestor factori ne va permite să
răspundem la întrebări, dacă toţi factorii trebuie să fie incluşi în
programul de investigare sau numai o parte dintre ei. În multe
cazuri o asemenea problemă poate avea şi un caracter
independent.
La stabilirea numărului de factori independenţi trebuie să
avem în vedere faptul că s-a calculat că într-un experiment clasic,
în care se consideră succesiv influenţa acestora, pentru zece
factori independenţi, atribuind două minute unei măsurători, ar
trebui să dureze investigarea 20.000 de ani. Aceasta arată uriaşa
importanţă a „condensării” factorilor respectivi sau a muncii de
113
cercetare, prin metodologii noi .
5.3.4. Alegerea variabilelor independente

(ordonarea apriorică a lor prin metoda corelaţiei de rang)
Este normal ca înainte de abordarea de fond a aprecierii

corecte a fenomenelor luate în studiu să încercăm să ne formăm
o idee asupra cunoaşterii apriorice a problemelor care urmează să
fie evaluate.
Cel mai potrivit procedeu este realizarea unui experiment
psihologic, de tipul metodei Delphi, propunând unui cerc cât mai
larg de specialişti, care lucrează în domeniu, să ordoneze factorii,
în ordinea descreşterii influenţei lor asupra parametrului de
optimizare. Astfel, în esenţă, prin consultarea specialiştilor se
obţin informaţii asupra problemei studiate, în termenul cel mai
scurt şi sub o formă succintă. Pentru efectuarea unei analize a
factorilor de influenţă asupra calităţii oţelurilor refractare într-o
problemă de dezvoltare experimentală, în urma unei consultări
de tipul metodei Delphi a 14 specialişti s-au obţinut datele din
113
Soliani Lamberto, MANUALE DI STATISTICA PER LA RICERCA E
LA PROFESSIONE (edizione aprile 2005),Versiunea electronică:
tabelul 5.6 în care se specifică atât factorii de influenţă, cât şi
ordinea ponderii acestora.
Pe baza documentării în domeniu se poate evidenţia
faptul că în literatura de specialitate pot exista mai multe sau, din
contră, foarte puţine date asupra problemei respective. Dar chiar
când există foarte multe date se poate întâmpla să fie omise
datele esenţiale care ne interesează. De aceea, consultarea
printr-o metodă adecvată a specialiştilor care se ocupă, fie direct
sau indirect, de această problemă, ne poate furniza informaţii
foarte preţioase (în multe cazuri chiar mai multe decât studierea
lucrărilor acestora).
Ordonarea apriorică se realizează, de obicei, în mai
multe etape. Le vom examina pe exemplul rezolvării unei
probleme concrete.
Etapa 1. Enunţarea problemei, organizarea şi
realizarea anchetei (consultaţiei). S-a cerut să se ordoneze
influenţa factorilor legaţi de compoziţia unui aliaj refractar şi
regimul termic de elaborare asupra durabilităţii unor piese
realizate din aliajul respectiv şi solicitate în exploatare la
0 2
temperatura de 800 C şi la un efort de 0,294 Gpa (30 daN/mm ).
Tabelul 5.6
Chestionar pentru menţionarea factorilor ce influenţează
calitatea
oţelurilor refractare
Nr.
Denumirea factorului şi simbolul acestuia (xi)
crt
1 Element de aliere: Aluminiu, Al(x1).
2 Element de aliere: Molibden, Mo(x2)
3 Element de aliere: Niobiu, Nb(x3)
4 Element de aliere: Crom, Cr(x4)
5 Element de aliere: Zirconiu, Zr(x5)
6 Element de aliere: Titan, Ti(x6)
7 Element de aliere: Cobalt, Co(x7)
8 Element de aliere: Fier, (x8)
9 Temperatura de supraîncălzire a topiturii, (x9)
10 Temperatura de turnare, (x10)
11 Viteza de răcire la recristalizarea primară, (x11)
12 Temperatura de recoacere pentru omogenizare, (x12)
Se iau în considerare factorii: conţinutul de: Al(x1),

Mo(x2), Nb(x3), Cr(x4), Zr(x5), Ti(x6), Co(x7), Fe(x8), a temperaturii
de supraîncălzire a topiturii (x9), a temperaturii de turnare (x10), a
vitezei de răcire la cristalizare primară (x11), precum şi a
temperaturii de recoacere pentru omogenizare (x12).
Specialiştii sunt solicitaţi (pe baza unui formular de
anchetă) să ordoneze factorii cuprinşi în anchetă în ordinea
gradului de importanţă, în aşa fel încât factorului celui mai
important după părerea specialistului să i se asocieze rangul „1”,
urmat de rangul „2” etc. În cazul în care specialistul consideră că
doi sau mai mulţi factori sunt echivalenţi, el le va asocia acelaşi
ranguri, de exemplu: 1; 1; 2; 2; 3; 4 etc. Se admite includerea în
anchetă a unor factori suplimentari, dacă lista lor este considerată
incompletă sau să se modifice intervalele lor de variaţie,
procedeele de determinare etc.
Tabelul 5.7
Rezultatele iniţiale ale anchetării specialiştilor
Specia- Factorii (j)
liştii (i) x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12
1 3 4 1 2 8 7 5 11 12 6 9 10
2 4 3 2 1 8 5 12 10 11 7 6 9
3 2 2 1 1 5 6 7 8 3 3 3 4
4 2 1 1 1 3 5 6 9 4 4 7 8
5 3 4 2 1 9 10 5 11 12 6 7 8
6 1 2 4 3 6 5 7 9 8 8 8 10
7 1 3 4 2 9 10 8 11 7 6 5 12
8 1 1 1 1 3 5 4 6 2 2 2 7
9 1 1 2 2 6 7 5 8 3 3 4 9
10 2 1 3 4 7 8 9 10 5 5 5 6
11 2 3 4 1 11 9 10 12 5 6 7 8
12 2 3 4 1 10 5 9 11 12 6 8 7
13 1 4 3 2 5 5 6 8 7 7 7 9
14 1 4 3 2 6 6 5 5 7 7 7 7
∑aij 26 36 35 24 96 93 98 129 98 76 85 114
Θ (ij ) 2 4 3 1 8 7 9,5 12 9,5 5 6 11
În psihologia experimentală s-a stabilit că ordonarea

factorilor poate depinde de ordinea în care aceşti factori au fost
prezentaţi specialistului. Poate să apară în subconştientul
specialistului părerea că factorii situaţi în fruntea listei sunt cei mai
importanţi. Din această cauză, ordinea şi prezentarea factorilor
trebuie să fie întâmplătoare, ceea ce i se comunică specialistului
înainte de începerea anchetei.
Etapa 2. Prelucrarea primară a rezultatelor.
Reordonarea rangurilor. Vom menţiona unele particularităţi ale
anchetei realizate. Unii specialişti au ordonat factorii cu multă
siguranţă. De exemplu, primul specialist a asociat factorului x3
rangul 1, ca fiind cel mai influent, rangul 2 factorului x4, rangul 3
factorului x1 etc. Alţi specialişti, deşi fac deosebiri între factori, o
fac cu mai puţină siguranţă. De exemplu, cel de al treilea
specialist a asociat rangul 1 la doi factori – x3 şi x4, rangul 2 –
factorilor x1 şi x2, iar rangul 3 – factorilor x9, x10 şi x11 etc. În acest
caz, se introduc aşa numitele „ranguri legate” şi se execută
reordonarea rangurilor. De exemplu, în ordonarea celui de al
treilea specialist, factorului x3 şi x4 li s-a asociat rangul 1, adică
între ei s-au împărţit locurile 1 şi 2 şi din această cauză rangurile
legate pentru x3 şi x4 vor fi 1,5 [(1+2)/2=1,5]. Factorilor x1 şi x2 li s-
au asociat rangul 2, între ei s-au împărţit locurile 3 şi 4 şi deci
rangurile legate pentru x1 şi x2 vor fi egale cu 3,5; factorilor x9, x10
şi x11 li s-a asociat rangul 3, adică între ei s-au împărţit locurile 5,
6 şi 7. Rangurile lor de legătură vor fi egale cu 6: (5+6+7)/3 = 6.
Rangul 4, adică locul 8 va fi asociat factorului x12 etc. reordonarea
şirului de ordonare pentru cel de al treilea specialist se prezintă în
tabelul 5.8.
Tabelul 5.8
Reordonarea pentru cel de al treilea specialist
Factorii x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12
Rangul
iniţial
2 2 1 1 5 6 7 8 3 3 3 4
Locul din
anchetă
3-4 3-4 1-2 1-2 9 10 11 12 5-7 5-7 5-7 8
Rangul
final
3,5 3,5 1,5 1,5 9 10 11 12 6 6 6 8
Vom calcula în tabelele 5.7 şi 5.8 sumele:
m
∑a
i =1
ij
asociate de specialistul „i” (m – numărul de specialişti), factorului

„j” (k – numărul de factori). Aceste sume vor constitui indicatorii
principali ai puterii de influenţă a factorilor asupra proprietăţii
studiate.
Rezultatele reordonării în urma anchetării tuturor
specialiştilor se prezintă în tabelul 5.9.
Etapa 3. Verificarea dacă tabelele iniţiale şi
reordonate ale rezultatelor anchetei sunt adecuate. Aceste
tabele trebuie să fie adecuate şi în cazul orientativ putem utiliza
oricare dintre ele.
Tabelul 5.9
Rezultatele reordonate ale anchetării specialiştilor
Specia- Factorii (j)
Ti δi rS
liştii (i) x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12
1 3 4 1 2 8 7 5 11 12 6 9 10 0 1,88 0,92
2 4 3 2 1 8 5 12 10 11 7 6 9 0 1,68 0,93
3 2 2 1 1 5 6 7 8 3 3 3 4 36 1,77 0,90
4 2 1 1 1 3 5 6 9 4 4 7 8 30 1,24 0,89
5 3 4 2 1 9 10 5 11 12 6 7 8 0 2,00 0,90
6 1 2 4 3 6 5 7 9 8 8 8 10 24 1,03 0,90
7 1 3 4 2 9 10 8 11 7 6 5 12 0 1,70 0,94
8 1 1 1 1 3 5 4 6 2 2 2 7 18 1,12 0,93
9 1 1 2 2 6 7 5 8 3 3 4 9 18 1,00 0,90
10 2 1 3 4 7 8 9 10 5 5 5 6 24 1,98 0,87
11 2 3 4 1 11 9 10 12 5 6 7 8 0 1,49 0,88
12 2 3 4 1 10 5 9 11 12 6 8 7 0 1,26 0,92
13 1 4 3 2 5 5 6 8 7 7 7 9 30 1,37 0,91
14 1 4 3 2 6 6 5 5 7 7 7 7 72 1,48 0,76
Vom verifica ipoteza în virtutea unei afirmaţii că ele sunt

adecuate prin compararea ordonărilor finale ale factorilor obţinută
în ambele tabele.
Vom nota în tabelul iniţial şi cel reordonat (tabelul 5.7 şi
tabelul 5.9) rangurile ordonărilor finale. Pentru fiecare factor „j”
acest rang se determină prin suma rangurilor:
m
∑a i =1
ij
Rangul θj = 1 este atribuit factorului cu cea mai mică

sumă a rangurilor.
Din examinarea ordonărilor Θ (j1) (tabelul 5.7) şi
Θ ( 2)
j (tabelul 5.12) se vede că ele coincid în mod practic şi în
consecinţă tabelele sunt adecuate.
În cazul general, ipoteza asupra adecualităţii poate fi
verificată cu ajutorul coeficientului corelaţiei de rang „rS” al lui
Spearman:
k
6∑ (Θ (j1) − Θ (j2) ) 2
j =1
rS = 1 − (5.33)
k3 − k
unde k reprezintă numărul factorilor.
Valoarea rS = 1 atestă coincidenţa completă a
ordonărilor; în cazul rS = -1 ordonările sunt opuse, iar în cazul rS =
0 între ordonări nu există o corespondenţă.
Importanţa statistică a lui rS (pentru k > 10) se poate
verifica cu ajutorul criteriului t a lui Student, valoarea căruia se
calculează cu relaţia:
rS
tcalc = (5.34)
1 − rS2
k −2
Coeficientul rS se consideră că diferă esenţial de 0, din
punct de vedere statistic, dacă tcalc < ttab (tabelul 5.11). Numărul
gradelor de libertate fiind k = 2, iar nivelul de semnificaţie fiind α.
Tabelul 5.11
Valoarea critică pentru criteriul t - Student
2) 2)
1) α 1) α
f f
0,1 0,05 0,01 0,1 0,05 0,01
1 6,31 12,7 63,66 16 1,75 2,12 2,92
2 2,92 4,30 9,93 17 1,74 2,11 2,90
3 2,35 3,18 5,84 18 1,73 2,10 2,88
4 2,13 2,78 4,60 19 1,73 2,09 2,86
5 2,02 2,57 4,03 20 1,73 2,08 2,85
6 1,94 2,45 3,71 21 1,72 2,08 2,83
7 1,90 2,37 3,50 22 1,72 2,07 2,82
8 1,86 2,31 3,36 23 1,71 2,07 2,81
9 1,83 2,26 3,25 24 1,71 2,06 2,80
10 1,81 2,23 3,17 25 1,71 2,06 2,79
11 1,80 2,20 3,11 26 1,71 2,06 2,78
12 1,78 2,18 3,06 27 1,70 2,05 2,77
13 1,77 2,16 3,01 28 1,70 2,05 2,76
14 1,76 2,15 2,98 29 1,70 2,04 2,75
15 1,75 2,13 2,95 30 1,70 2,04 2,75
∞ 1,64 1,96 2,58
1) 2)
f – numărul gradelor de libertate; α – nivelul de semnificaţie
Pentru exemplul considerat:

12
∑ (Θ
i =1
(1)
j − Θ (j2 ) ) 2 = 0,5
şi, în consecinţă, valoarea calculată cu ajutorul relaţiei (4.53) este
rS = 0,9998. Această valoare este atât de apropiată de 1 încât
verificarea importanţei statistice a lui rS nu are nici un sens.
Întrucât în acest caz rS practic nu diferă de 1, tabelul
reordonat poate fi considerat adecvat faţă de tabelul iniţial şi mai
departe va fi folosit astfel. În cazul în care tabelele nu sunt
adecuate, ancheta se va repeta. Această ultimă situaţie se poate
datora faptului că specialiştii n-au înţeles în mod univoc sensul
fiecărui factor, fie calificării insuficiente a specialiştilor.
Etapa 4. Verificarea existenţei concordanţei între
părerile specialiştilor. Mai întâi precizăm că are sens verificarea
ipotezei uniformităţii distribuţiei părerilor specialiştilor, adică să
apreciem riscul posibil în virtutea căruia specialiştii (sau o parte
dintre ei) nu au tratat cu seriozitate acordarea rangurilor şi au
realizat această operaţiune la întâmplare.
Vom împărţi întreg ansamblu al rangurilor în câteva
intervale. În exemplul examinat, rangurile 1; 1,5; 2;…;12 le vom
împărţi în 4 intervale: 1 – 3,5; 4 – 6,5; 7 – 9,5; 10 – 12.
Dacă distribuţia părerilor specialiştilor este uniformă,
atunci în fiecare interval frecvenţa părerilor va fi aceeaşi, adică
~ ~
f ~j = 14 / 4 = 3,5 ( j reprezintă numărul de intervale). Vom
~
compara pentru fiecare factor această frecvenţă f ~j , conform
2
criteriului χ :
~
j ( f ~j − f j ) 2
χ 2
calc =∑ ~ (5.35)
~
j =1 f ~j
unde j reprezintă numărul intervalelor.
Ipoteza asupra distribuţiei uniforme, adică aleatorii a
2 2
părerilor experţilor, se respinge în cazul în care χ calc > χ tab la un
nivel de semnificaţie ales α şi numărul gradelor de libertate f = j –
1.
Pentru exemplul considerat ipoteza dată este verificată în
2
tabelul 5.12. Valoarea lui χ tab (tabelul 5.14) pentru f = 4 – 1 = 3
grade de libertate şi α = 0,10 este egală cu 6,25. Astfel, numai
pentru 2 factori distribuţia părerilor poate fi considerată uniformă.
În celelalte cazuri, pentru un nivel de semnificaţie de 10%, ipoteza
asupra distribuţiei uniforme este respinsă.
Tabelul 5.12
Reordonarea rezultatelor anchetei specialiştilor
Facorii (j)
Indicatori
x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12 ∑Ti=318
statistici
∑aij 31,5 40,5 39,5 28,5 114 112 116,5 151,5 117,5 95,5 105,5 139,5 ∑δi=21
( 2)
Θ j 2 4 3 1 8 7 9 12 10 5 6 11
Δj = ∑a − ij
59,5 50,5 51,5 62,5 23 21 25,5 60,5 26,5 4,5 14,5 48,5 Σaij = 91
− ∑a ij
specialiştilor
Δ2j 3540,25 2550,25 2652,25 3906,26 529 441 650,25 3660,25 702,25 20,25 210,25 2352,25
m Σaij .δ i =
2,25 2,89 2,82 2,04 8,14 8,0 8,32 10,82 8,39 6,82 7,54 9,96
Fără a considera competenţa

a j = ∑ aij / m
i =1 = 136,57
Mj 0,028 0,037 0,036 0,026 0,104 0,103 0,107 0,139 0,108 0,087 0,097 0,128
∑aij.δi 48,88 62,34 57,12 41,78 173,59 170,78 174,94 227,78 179,49 141,72 155,83 204,56
( 3)
Θ j 2 4 3 1 8 7 9 12 10 5 6 11
Δ′j = Σaij .δ i −
87,69 72,43 79,45 94,79 37,02 34,21 38,37 91,21 42,92 5,15 19,26 67,99 ∑δ=
− Σaij .δ i 21
ΣΔ′j2 =
Δ′j 2 7689,54 5510,1 6312,3 8985,14 1379,48 1170,32 1472,26 8319,26 1842,13 26,52 370,95 4622,64
= 47691,64
m m
a′j = ∑ aij δ i / ∑ δ i 2,32 2,97 2,72 1,99 8,27 8,13 8,33 10,85 8,55 6,75 7,42 9,74
i =1 i =1
M′j 0,030 0,038 0,035 0,025 0,106 0,104 0,107 0,139 0,110 0,086 0,095 0,125
Considerând competenţa specialiştilor

Rj 3 3 3 3 6 5 7 6,5 7 5 5,5 5
Tabelul 5.13
Rezultatele clasificării specialiştilor
Specialişti care Specialişti clasificaţi (i)

realizează
clasificarea (h) x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12 x13 x14
1 3 5 7 8 1 14 4 13 12 2 9 10 11 6
2 4 6 3 10 1 14 5 12 13 2 7 11 9 8
3 3 5 4 11 2 12 6 13 14 1 7 10 8 9
4 2 6 4 11 1 13 5 12 14 3 8 10 9 7
5 3 5 4 13 2 12 6 10 14 1 7 11 8 9
∑aih 15 27 22 53 7 65 26 60 67 9 38 52 45 39
Δ i = Σaih − Σaih 22,5 10,5 15,5 15,5 30,5 27,5 11,5 22,5 29,5 28,5 0,5 14,5 7,5 1,5
2
Δ i
506,25 110,25 240,25 240,25 930,25 756,25 132,25 506,25 870,25 812,25 0,25 210,25 56,25 2,25
δi 1,88 1,68 1,77 1,24 2 1,03 7,5 1,12 1 1,99 1,49 1,26 1,37 1,48
Σaih = 37,5 ΣΔ2i = 5373,25

Ipoteza asupra existenţei concordanţei de păreri ale
specialiştilor se verifică cu ajutorul coeficienţilor de concordanţă
„W”:
- pentru ranguri nelegate:
k
12∑ Δ2j
j =1
W= (5.36)
m .(k − k )
2 3
- pentru ranguri legate:

k
12∑ Δ2j
j =1
W = m
(5.37)
m .( k − k ) − m∑ Ti
2 3
i =1
unde ΣΔ 2
j este suma pătratelor abaterilor sumei rangurilor
fiecărui specialist faţă de suma medie a rangurilor:
2
⎛ k m
⎞
k k
⎜
⎜
m ∑∑ aij ⎟
⎟
∑
j =1
Δ j = ∑ ⎜ ∑ aij −
2
j =1 i =1
j =1 i =1
k ⎟
(5.38)
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ⎠
k
Ti = ∑ (t 3j − t j ) (5.39)
j =1
unde tj este numărul aceloraşi ranguri j în ordonarea de ordin i.
Tabelul 5.14
2
Valoarea critică pentru criteriul χ .
2) 2)
1)
α 1)
α
f f
0,50 0,10 0,05 0,01 0,50 0,10 0,05 0,01
1 0,45 2,71 3,84 6,64 14 13,3 21,1 23,7 29,1
2 1,39 4,61 5,99 9,21 15 14,3 22,3 25,0 30,6
3 2,37 6,25 7,81 11,3 16 15,3 23,5 26,3 32,0
4 3,36 7,78 9,49 13,3 17 16,3 24,8 27,6 33,4
5 4,35 9,24 11,1 15,1 18 17,3 26,0 28,9 34,8
6 5,35 10,6 12,6 16,8 19 18,3 27,2 30,1 36,2
7 6,35 12,0 14,1 18,5 20 19,3 28,4 31,4 37,6
8 7,34 13,4 15,5 20,1 21 20,3 29,6 32,7 38,9
9 8,34 14,7 16,9 21,7 22 21,3 30,8 33,9 40,3
10 9,34 16,0 18,3 23,2 23 22,3 32,0 35,2 41,6
11 10,3 17,3 19,7 24,7 24 23,3 33,2 26,4 43,0
12 11,3 18,5 21,0 26,2 25 24,3 34,4 37,7 44,3
13 12,3 19,8 22,4 27,7
1)
f – numărul gradelor de libertate; 2)α – nivelul de semnificaţie
Coeficientul de concordanţă variază de la „0” (lipsa unei

concordanţe în ceea ce priveşte părerile specialiştilor) până la „1”
(concordanţă totală).
Tabelul 5.15
Verificarea ipotezei asupra distribuţiei uniforme a
părerilor specialiştilor
Intervalul
1 – 3,5 4 – 6,5 7 – 9,5 10 - 12
rangurilor
~
2
χ calc
f ~j 3,5 3,5 3,5 3,5
x1 12 2 0 0 28,29
x2 10 4 0 0 19,14
x3 10 4 0 0 19,14
x4 13 1 0 0 34,57
~ x5 0 3 9 2 12,86
f ~j x6 0 4 4 6 5,43
pentru x7 0 3 7 4 7,14
factori x8 0 1 0 13 34,57
x9 0 6 3 5 6,00
x10 0 10 3 1 17,43
x11 0 5 7 2 8,29
x12 0 0 6 8 14,57
Importanţa statistică a coeficientului „W” se poate aprecia

2 2
cu ajutorul criteriului χ . Valoarea χ , pentru orice fel de ranguri,
legate sau nelegate, se calculează cu ajutorul relaţiei:
χ calc
2
= m.(k − 1).W (5.40)
Valoarea calculată χ 2
calc (tabelul 5.15) se compară cu
cea tabelară (tabelul 5.14), pentru un nivel de semnificaţie α
prestabilit şi numărul gradelor de libertate f=k-1.
Ipoteza asupra existenţei concordanţei între părerile
specialiştilor se adopta dacă χ calc
2
≥ χ tab . Vom verifica această
2
ipoteză pentru exemplul considerat. Întrucât în acest caz sunt

ranguri legate, coeficientul de concordanţă se va determina cu
2
expresia (5.36) şi criteriul χ cu ajutorul expresiei (5.40), toate
calculele prealabile se prezintă în tabelul 5.10. Vom explica numai
calculul pentru Ti cu ajutorul relaţiei (5.39). De exemplu, cel de al
treilea specialist a atribuit rangurile legate de două ori la câte doi
factori (x1, x2 şi x3, x4) şi odată la trei factori (x9, x10 şi x11); din
această cauză:
3 3 3
T3 = (2 – 2) + (2 – 2) + (3 – 3) = 36
Coeficientul de concordanţă va fi:
k
12∑ Δ2j
j =1 12 × 21214,5
W= = = 0,76
m
14 2 × (12 3 − 12) − 14 × 318
m 2 .(k 3 − k ) − m∑ Ti
i =1
Întrucât valoarea calculată χ calc

2
=14.(12-1).0,76 =
117,04, pentru f = k-1 = 12-1 = 11 şi α = 0,05 şi χ tab

2
= 24,7
(tabelul 4.14) pentru α = 0,01, putem afirma existenţa unei
concordanţe în ceea ce priveşte părerea specialiştilor. Dacă
această situaţie nu ar fi avut loc, cauza ar fi putut să fie calificarea
insuficientă a specialiştilor sau complexitatea procesului de
studiat, neconcordanţa ar fi determinat necesitatea unei noi
anchete în rândul altor specialişti, până la constatarea unei
concordanţe de păreri ale acestora.
Etapa 5. Luarea în considerare a competenţei
specialiştilor. Împărţirea specialiştilor pe grupe. Întrucât la
anchetă participă, de regulă, specialişti cu calificare diferită, are
sens să luăm în considerare competenţa lor. Există mai multe
procedee de clasificare a specialiştilor care iau parte la anchetă.
În cazul unei clasificări a lor se iau în considerare clasificarea,
stagiul şi experienţa în producţie, studiile şi alte informaţii
referitoare la specialişti.
Proporţional cu suma rangurilor, pe care o obţine un
specialist, se stabileşte „ponderea” δ a acestuia.
Tabelul 5.16
Rezultatele clasificării specialiştilor
Specialiştii Specialiştii clasificaţi (i)
care
realizează x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12 x13 x14
clasificarea (h)
1 3 5 7 8 1 14 4 13 12 2 9 10 11 6
2 4 6 13 10 1 14 5 12 13 2 7 11 9 8
3 3 5 4 11 2 12 6 13 14 1 7 10 8 9
4 2 6 4 11 1 13 5 12 14 3 8 10 9 7
5 3 5 4 13 2 12 6 10 14 1 7 11 8 9
∑aih 15 27 22 53 7 65 26 60 67 9 38 52 45 39
Δ i =| Σaih − Σaih | 22,5 10,5 15,5 15,5 30,5 27,5 11,5 22,5 29,5 28,5 0,5 14,5 7,5 1,5
Δ2i 506.25 110,25 240,25 240,25 930,25 756,25 132,25 506,25 870,25 812,25 0,25 210,25 56,25 2,25
δi 1,88 1,68 1,77 1,24 2,00 1,03 7,50 1,12 1,00 1,99 1,49 1,26 1,37 1,48
Σaih = 37,5 ΣΔ2i = 5373,25

Vom arăta cum se procedează pe un exemplu.
Specialiştii care au fost anchetaţi asupra alegerii factorilor ce
influenţează asupra rezistenţei la temperaturi înalte a aliajelor de
turnare pe bază de nichel au fost clasificaţi de către 5 participanţi
ai organizării anchetei. Rezultatele se prezintă în tabelul 5.16.
Vom calcula suma rangurilor ∑aih (h reprezintă numărul
de ordine atribuit specialistului clasificat); pentru fiecare specialist
clasificat, suma medie a rangurilor Σaih şi suma pătratelor
abaterilor sumelor rangurilor faţă de suma medie.
Întrucât în acest caz nu sunt ranguri legate, coeficientul
de concordanţă se determină cu expresia (5.36):
k
12∑ Δ2j
j =1 12 × 5373,25
W= = = 0,94
m .(k − k )
2 3
5 2 × (143 − 14)
2
iar criteriul χ cu relaţia (5.40):
χ calc
2
= m.(k − 1).W = 5 × (14 − 1) × 0,94 = 61,1
Valoarea de calcul a criteriului χ calc = 61,1 este mai
2
mare decât χ tab = 27,7 (pentru f =14-1=13 grade de libertate şi

2
nivel de semnificaţie α = 0,01 (tabelul 5.14).

În consecinţă, putem afirma că părerile specialiştilor
consultaţi şi clasificaţi concordă între ele.
Ponderea δi a specialistului i se stabileşte astfel: se
consideră specialistul cel mai experimentat, acela care are cea
mai mică sumă a rangurilor, în exemplu considerat, specialistul nr.
5 are:
min
⎧ ⎫
h ⎨⎩∑ a h =1
ih ⎬=7
⎭
şi-i atribuim ponderea δ5 = 2, iar cel mai puţin experimentat – în
exemplul considerat – specialistul nr. 9 are:
max
⎧ ⎫
h ⎨⎩∑ a h =1
ih ⎬ = 67
⎭
ponderea δ9 = 1.
Pentru stabilirea ponderii restului de specialişti vom scrie
ecuaţia liniară:
δ i = a + b∑ aih
h =1
În exemplul considerat:
2 = a + b.7
1 = a + b.2
de unde rezultă:
δ i = 2,139 − 0,017.∑ aih
h =1
Ponderile calculate, cu ajutorul expresiei de mai sus,
pentru exemplul considerat se prezintă în tabelul 5.11.
Acum, indicatorii principali ai puterii de influenţă a
factorilor asupra proprietăţilor studiate pot fi considerate sumele
ponderate ale rangurilor calculate în tabelul 5.11. În acelaşi tabel
se dau şi rangurile clasificării finale. În cazul de faţă: Θ j
( 3)
Cu
luarea în considerare a ponderilor specialiştilor, coeficientul de
concordanţă se determină cu relaţia:
k
12∑ Δ2j
j =1
W = 2
(5.41)
⎛ m ⎞
(k 3 − k ).⎜⎜ ∑ δ i ⎟⎟
⎝ j =1 ⎠
pentru ranguri nelegate şi cu relaţia:
k
12∑ Δ2j
j =1 (5.42)
W= 2
⎡ ⎤⎛ m ⎞ m
⎢m.(k − k ) − ∑ Ti ⎥.⎜⎜ ∑ δ i ⎟⎟
3
⎣ i =1 ⎦ ⎝ j =1 ⎠
pentru ranguri legate, de unde:
2
⎛ k m
⎞
k k
⎜ m
⎜
∑∑ aij .δ i ⎟
⎟ (5.45)
∑j =1
Δ2j = ∑ ⎜ ∑ aijδ i −
j =1 i =1
j =1 i =1
k ⎟
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ⎠
Restul notaţiilor sunt analoage acelora din expresiile
(5.46) şi (5.47). Valoarea pentru χ calc
2
se determină cu expresia
(5.40).
Folosind datele din tabelul 5.11 calculăm coeficientul de
concordanţă pentru exemplul citat cu ajutorul relaţiei (5.42), iar
χ calc
2
cu relaţia (5.40).
k
12∑ Δ 2
j
j =1 12 × 14 × 47691,64
W= = = 0,76
⎡ ⎤⎛
m m ⎞
2
[14 × (123 − 12) − 318] × 441
⎢ m.(k − k ) − ∑ Ti ⎥.⎜⎜ ∑ δ i ⎟⎟
3
⎣ i =1 ⎦ ⎝ j =1 ⎠
χ calc
2
= m.( k − 1).W = 14 × (12 − 1) × 0,76 = 117,04
χ calc =117,04> χ tab = 22,4 (pentru f = 14-1 = 13
2 2
Întrucât
grade de libertate şi nivelul de semnificaţie α = 0,05) putem afirma
că există o concordanţă între părerile specialiştilor.
Comparaţia rangurilor ordonărilor definitive din tabelul
5.12, cu luarea în consideraţie a componenţei specialiştilor prin
Θ (j3) şi fără luarea în consideraţie a competenţei specialiştilor
prin Θ (j2 ) ne arată că rezultatele anchetei au fost identice. În

cazul general, corespondenţa între ordonări poate fi verificată cu
ajutorul coeficientului de concordanţă Spearman.
De regulă, prezintă interes compararea diverselor
clasificări ale specialiştilor cu clasificarea (ordonarea) finală.
Aceasta se poate realiza, de exemplu, cu ajutorul coeficientului de
de corelaţie a rangurilor a lui Spearman. Astfel, coeficienţii rS
calculaţi pentru fiecare specialist cu ajutorul relaţiei (5.33) se
prezintă în tabelul 5.9. Se observă clar că toţi coeficienţii rS sunt
apropiaţi de 1 şi în consecinţă toţi specialiştii ordonează aproape
la fel factorii propuşi în anchetă. Cu toate acestea, se poate vedea
că ordonările specialiştilor 7, 8 şi 2 sunt mai apropiate de părerea
generală. Cel mai mult diferă de această părere generală
ordonarea specialistului 14. O asemenea analiză poate detaşa din
numărul celor anchetaţi un grup de specialişti pentru care
concordanţa de păreri asupra influenţei factorilor este maximă; în
acelaşi timp, la eliminarea unor anchete anormale.
Dacă se detaşează câteva grupuri de specialişti, atunci
vom verifica, pentru fiecare grup, gradul de concordanţă cu
ajutorul coeficientului de concordanţă şi să alegem grupul cu
părerile cele mai „omogene”, aşa numitul „Leader de opinie”.
Există şi alte procedee de detaşare a grupului de specialişti,
printre care şi a celor care au acelaşi punct de vedere, dar care
diferă de părerea majorităţii.
Etapa 6. Analiza şi interpretarea rezultatelor prelucrării
(clasificării). Gradul de influenţă al fiecărui factor asupra
parametrului de optimizare studiat poate fi caracterizat prin:
1. suma rangurilor atribuite factorului respectiv:
- fără a lua în considerare competenţa specialiştilor:
m
∑a
i =1
ij
- cu luarea în considerare a competenţei specialiştilor:

m
∑a
i =1
ij ×δi
2. rangul mediu obţinut de factor:
m m
∑a ij ∑a ij ×δi
aj = i =1
; aj = i =1
m
m
∑δ i =1
i
3. aşa numitul coeficient de „ponderare” al factorului:

m m
∑a ij ∑a ij ×δi
Mj = m
i =1
k
; Mj = m
i =1
k
∑∑ a
i =1 j =1
ij ∑∑ a
i =1 j =1
ij × δi
Se pot forma şi alţi indicatori.

Caracteristicile formate se prezintă în tabelul 5.11. Cu cât
fiecare din ei este mai mic, cu atât mai intensă este influenţa
factorului.
Pentru analiza rezultatelor ordonării se construiesc diagrame
apriorice ale rangurilor. O astfel de diagramă, pentru problema
examinată, se prezintă în figura 5.8.
Σaij 200
150
100
50
x8 x12 x9 x7 x5 x6 x11 x10 x2 x3 x1 x4

Specialistul
Fig.5.8. Diagrama apriorică a rangurilor care caracterizează

gradul de influenţă al factorilor asupra rezistenţei la temperaturi
înalte a unei grupe de aliaje de turnare pe bază de nichel
Diagramele rangurilor pot avea diverse forme şi anume:

a. descreşterea este aproape exponenţială. Acest caz,
cu descreşteri mari, este foarte potrivită la început. Astfel, putem
împărţi factorii în grupe şi, în raport cu anumite criterii, să
„cernem” factorii neesenţiali;
b. descreşterea se produce respectând legea parabolică.
Şi în acest caz putem grupa factorii şi „cernem” pe cei cu o
influenţă redusă;
c. descreşterea este aproape liniară. Acest caz este
„nefavorabil” întrucât specialiştii deşi au păreri cu grad înalt de
convergenţă, fac deosebire între factori, dar fără prea multă
siguranţă. În acest caz se recomandă să se includă în experiment
toţi factorii;
d. distribuţia factorilor pe sumele rangurilor este aproape
uniformă. Şi acest caz este nefavorabil. Întrucât aici specialiştii fie
că nu pot alege factorii propuşi pe cei mai influenţi, fie că aceşti
factori acţionează în realitate intens, fie că nivelul informaţiei
apriorice este redus. Şi în acest caz se includ în program toţi
factorii.
Astfel, în etapa de interpretare a rezultatelor obţinute,
problema constă în împărţirea factorilor pe câteva grupe,
compararea acestor grupe între ele şi în cernerea factorilor
influenţi.
Analiza diagramei rangurilor în exemplul examinat în
figura 5.8 ne arată că putem încerca să împărţim factorii studiaţi în
trei grupe.
I. x4, x1, x3 şi x2;

II. x10, x11, x6, x5, x7 şi x9;
III. x12 şi x8.
Un alt procedeu de împărţire (separare) constă în

întocmirea unor tabele în ace, pentru fiecare factor, se indică
numărul de specialişti care au atribuit factorului respectiv un
anumit rang. Pentru exemplul prezentat, un asemenea tabel este
tabelul 5.17. Tabelul ilustrează destul de clar părerile specialiştilor
în ce priveşte influenţa factorilor asupra proprietăţii studiate.
În conformitate cu acest tabel, specialiştii pot fi împărţiţi
în două grupe:
I. x1, x2, x3 şi x4;

II. x5, x6, x7, x8, x9, x10, x11 şi x12.
Concluzia finală asupra grupelor în care se împart factorii
se face în felul următor. Se consideră că rangurile pentru fiecare
din factori reprezintă o selecţie aleatoare, cu rang mediu aj .
Aceste ranguri medii pot fi comparate între ele şi putem forma
grupe de factori pentru care rangurile medii nu diferă în mod
semnificativ din punct de vedere statistic.
Tabelul 5.17
Distribuţia răspunsurilor specialiştilor privind gradul de influenţă al
factorilor asupra rezistenţei la temperaturi înalte a aliajelor de
turnare pe bază de nichel
Factorii
Rang
x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12
1 4 1 1 4
1,5 1 1 1 1
2 3 2 3 5
2,5 1 1 1 1
3 2 4 3 1
3,5 1 1 1 1
4 2 4 4 1
5 1 3 2 1 1
5,5 1 1 1 1 1 1
6 1 3 8 4
6,5 1 1
7 1 1 2 1 1 3 1
7,5 1 1
8 3 1 2 1 4
9 5 1 3 2 2 3 1
10 1 6 1 1 1 1
10,5 1 1 1 1
11 1 2 8 1
12 1 4 3 5
Există diferite procedee de comparare a mediilor mai

multor selecţii. Unul dintre acestea propune compararea rangurilor
medii în perechi, conform criteriului t al lui Student. Această
recomandare însă este incorectă deoarece, în general, sunt
comparate mai mult de două medii şi, în acelaşi timp, criteriul t se
recomandă pentru determinarea importanţei diferenţei valorilor
medii minime şi maxime în ansamblul mediilor. Întrucât, în acest
caz, volumele selecţiilor sunt aceleaşi, se recomandă folosirea
criteriului k al lui Link şi Wallace, care utilizează amplitudinile unor
selecţii izolate Rj, valorile medii ale cărora se compară şi
amplitudinile mediilor R(aj):
Tabelul 5.18
Valorile critice ale criteriului k (Lineck-Wallace) pentru un nivel de semnificaţie α = 0,05
Volumul Numărul grupelor de selecţie (υ)

grupei de
selecţie (m) 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 20 50
2 3,43 2,35 1,74 1,39 1,15 0,99 0,87 0,77 0,70 0,63 0,58 0,54 0,50 0,47 0,358 0,151
3 1,90 1,44 1,14 0,94 0,80 0,70 0,62 0,56 0,51 0,47 0,43 0,40 0,38 0,35 0,274 0,119
4 1,62 1,25 1,01 0,84 0,72 0,63 0,57 0,51 0,47 0,43 0,40 0,37 0,35 0,33 0,254 0,112
5 1,53 1,19 0,96 0,81 0,70 0,61 0,55 0,50 0,45 0,42 0,39 0,36 0,34 0,32 0,249 0,110
6 1,50 1,17 0,95 0,80 0,69 0,61 0,55 0,49 0,45 0,42 0,39 0,36 0,34 0,32 0,249 0,110
7 1,49 1,17 0,95 0,80 0,69 0,61 0,55 0,50 0,45 0,42 0,39 0,36 0,34 0,32 0,251 0,111
8 1,49 1,18 0,96 0,81 0,70 0,62 0,55 0,50 0,46 0,42 0,39 0,37 0,35 0,33 0,254 0,113
9 1,50 1,19 0,97 0,82 0,71 0,62 0,56 0,51 0,47 0,43 0,40 0,37 0,35 0,33 0,258 0,115
10 1,52 1,20 0,98 0,83 0,72 0,63 0,57 0,52 0,47 0,44 0,41 0,38 0,36 0,34 0,262 0,117
11 1,54 1,22 0,99 0,84 0,73 0,64 0,58 0,52 0,48 0,44 0,41 0,38 0,36 0,34 0,266 0,119
12 1,56 1,23 1,01 0,85 0,74 0,65 0,58 0,53 0,49 0,45 0,42 0,39 0,37 0,35 0,270 0,121
13 1,58 1,25 1,02 0,86 0,75 0,66 0,59 0,54 0,49 0,46 0,42 0,40 0,37 0,37 0,274 0,122
14 1,60 1,26 1,03 0,87 0,76 0,67 0,60 0,55 0,50 0,46 0,43 0,40 0,38 0,36 0,279 0,124
15 1,62 1,28 1,05 0,89 0,77 0,68 0,61 0,55 0,51 0,47 0,44 0,41 0,38 0,36 0,283 0,126
20 1,72 1,36 1,12 0,95 0,82 0,73 0,65 0,59 0,54 0,50 0,47 0,44 41 0,39 0,303 0,135
50 2,23 1,77 1,45 1,22 1,06 0,94 0,85 0,77 0,71 0,65 0,61 0,57 0,53 0,50 0,394 0,177
ν .R( a )
k calc = ν
j
(5.46)
∑R
j =1
j
unde υ reprezintă numărul mediilor comparate, iar j numărul de

ordine ale mediei comparate.
Amplitudinile ordonărilor factorului j, Rj = aij max – aij min şi
a rangurilor medii aj se prezintă în tabelul 5.12.
Se consideră că mediile comparate nu diferă între ele
dacă valoarea kcalc este mai mică decât ktab, la un nivel ales de
semnificaţie α, numărul de membri ai selecţiei (în cazul de faţă
numărul specialiştilor m = 14) şi numărul de medii comparate υ.
Valorile tabelate pentru ktab sun prezentate în tabelul 5.18.
Vom verifica dacă rangurile medii pentru factorii x4, x3, x2
şi x1, incluşi în prima grupă, diferă între ele:
ν .R( a ) 4.(2,89 − 2,04)
k calc = ν
j
= = 0,28
12
∑R
j =1
j
Din tabelul 5.18, pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 4, ktab =

1,03 > ktab = 0,28 şi deci se poate considera că rangurile medii ale
celor patru factori nu diferă între ele formând un grup unic.
Vom reuni acum factorii din grupele I şi II. În acest caz
vom avea:
ν .R( a ) 10.(8,39 − 2,04)
k calc = ν
j
= = 1,34
47,5
∑R
j =1
j
Din tabelul 5.18, pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 10, ktab =

0,50 < kcalc = 1,41, în consecinţă putem afirma că grupele I şi II ale
factorilor diferă între ele. În acest caz, vom încerca să includem în
grupa I-a numai un factor din grupa II-a şi anume x10. În noua
situaţie:
5.(6,82 − 2,04)
k calc = = 1,41
17
care, de asemenea, este mai mare decât ktab = 0,87 (pentru α =
0,05, m = 14 şi υ = 5). În consecinţă, nici factorul x10 şi cu atât mai
mult alţi factori din grupa II-a nu pot fi incluşi în grupa I-a.
Vom verifica acum dacă rangurile medii ale factorilor din
grupa II-a diferă între ele. În acest caz:
6.(8,39 − 6,82)
k calc = = 0,27
3,65
deci mai mic decât ktab = 0,76 (pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 6).
Astfel, rangurile medii ale factorilor x10, x11, x6, x5, x7, x9 nu diferă
între ele şi, ca urmare, ele formează o grupă unică.
Vom reuni acum factorii din grupele a II-a şi a III-a. Vom
avea:
8.(10,85 − 6,82)
kcalc = = 0,69
47
deci mai mare decât ktab = 0,60 (pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 3).
Ca urmare, aceste grupe nu se pot unifica.
Vom încerca să includem în grupa II-a numai factorul x12.
În acest caz:
7.(9,96 − 6,82)
k calc = = 0,54
40,5
deci mai mic decât ktab = 0,67 (pentru α = 0,05, m=14 şi υ = 7) şi,
ca urmare, factorul x12 poate fi inclus în grupa II-a, iar în grupa III-
a va rămâne numai factorul x8.
Acum putem trage concluziile ordonării apriorice în
exemplul examinat. Specialiştii au separat trei grupe de factori
care influenţează asupra rezistenţei la temperaturi înalte ale
aliajelor de turnare pe bază de nichel.
I. Cr(x4); Al(x1); Nb(x3); Mo(x2).
II. tturnare(x10); Vrăcire(x11); Ti(x6); Zr(x5); Co(x7);
tsupraîncălzire(x9).
III. Fe(x8).
După părerea
specialiştilor, factorii din grupa Tabelul 5.19
I-a sunt cei mai importanţi şi, Tabelul comparaţiilor pare ale
ca urmare, trebuie să fie factorilor de către specialişti
incluşi, în primul rând, în
programul de cercetare. x1 x2 x3 x4
Etapa 7. Precizarea x1 - 1 1 0
ordonării (clasificării) x2 0 - 1 0
factorilor care influenţează
x3 0 0 - 0
cel mai puternic, aleşi în
etapele precedente. Dacă în x4 1 1 1 -
urma prelucrării rezultatelor
ordonării apriorice nu se alege un factor ci o grupă de factori cu
influenţă maximă, are sens să încercăm o ordonare mai precisă a
influenţei factorilor ce formează această grupă. În acest caz se
recomandă utilizarea comparaţiilor pare (perechi). Astfel,
specialiştilor li se propune să compare factorii în perechi, pentru a
stabili, în fiecare pereche, care factor este cel mai important.
În exemplul examinat, s-a propus la zece specialişti, din
numărul celor anchetaţi special, să compare între ei patru factori:
x1, x2, x3 şi x4, selectaţi în primele etape, care au o influenţă
maximă. Fiecare specialist a fost solicitat să completeze un tabel
de comparaţii perechi, tabelul 5.19, astfel:
- dacă factorul i este preferabil faşă de factorul j, atunci
în celula ij se introduce cifra 1, iar în celula li cifra 0;
- în celulele diagonalei principale a tabelului se trece
semnul (-).
Drept exemplu, în tabelul 5.19 se prezintă rezultatele
comparaţiei „pe perechi” a factorilor, efectuate de către primul
specialist.
În continuare, datele din tabelul 5.19 se centralizează
într-un tabel centralizator. În fiecare celulă ij al acestuia se
introduce numărul de preferinţă pentru factorul i în raport cu
factorul j (vom denumi rang aij) obţinut de la toţi specialiştii.
Tabelul 5.20
Tabelul centralizator al comparaţiilor pe perechi
Ordonare
x1 x2 x3 x4 ∑aij
finală
x1 - 7 6 5 18 2
x2 3 - 7 2 12 3
x3 4 3 - 0 7 4
x4 5 8 10 - 23 1
∑aij 12 18 23 7
Ordonare
2 3 4 1
finală
Rezultatele finale ale comparaţiilor, pe perechi de factori,
în exemplul considerat, se prezintă în tabelul 5.20.
Ca şi în cazurile precedente, înainte de a trage
concluziile asupra rezultatelor ordonării este necesară verificarea
concordanţei între părerile specialiştilor. În cazul comparaţiilor pe
perechi se propune să se calculeze următorul coeficient de
concordanţă.
4.Σaij − 4.m.Σaij + m.k .( m − 1).(k − 1)
V= (5.47)
m.k .(m − 1).(k − 1)
unde însumarea se face numai pe acele celule ale tabelului care
se găsesc mai sus (sau mai jos) de diagonala principală.
În cazul concordanţei totale a specialiştilor V = 1, pentru
mărimea V = (m-2)/2.(m-1) - dacă „m” este par şi V = m-1)/2.(m-
1) – dacă „m” este impar.
Importanţa statistică a coeficientului de concordanţă V
2
poate fi realizată cu ajutorul criteriului χ . Pentru aceasta se
calculează mărimea:
4 ⎡ 2 m.k .(m − 1).(k − 1) m.k .(m − 1).(k − 1).(m − 3) ⎤ (5.48)
χ calc =
2
Σaij − mΣaij + −
m − 2 ⎢⎣ 4 8.(m − 2) ⎥
⎦
(însumarea se face la fel ca şi pentru V) şi se compară cu χ tab
2
la
un nivel de semnificaţie α ales şi un număr de grade de libertate:
m.k .(m − 1).(k − 1)
f = (5.49)
2.(m − 2) 2
Coeficientul de concordanţă V se consideră că prezintă
importanţă statistică dacă χ calc
2
> χ tab .
2
În exemplul considerat vom realiza măsurarea prin

celulele din tabelul 5.20 ce se găsesc deasupra diagonalei
principale:
Σaij2 = 7 2 + 6 2 + 5 2 + 7 2 + 2 2 = 163
Σaij = 7 + 6 + 5 + 7 + 2 = 27
4.163 − 4.10.27 + 10.4(10 − 1).(4 − 1)
V= = 0,604
10.4.(10 − 1).(4 − 1)
4 ⎡ 10.4.(10 − 1).(4 − 1) 10.4.(10 − 1).(4 − 1).(10 − 3) ⎤
χ calc
2
= 163 − 10.27 + − ⎥ = 22,44
10 − 2 ⎢⎣ 4 8.(10 − 2) ⎦
10.4.(10 − 1).(4 − 1)
f = = 8,44 ≈ 8
2.(10 − 2) 2
Întrucât χ calc
2
=22,44> χ tab =15,51
2
(pentru f = 8 şi α =
0,05 sau χ 2
tab = 20,09 (pentru f = 8 şi α = 0,01) se poate afirma că
există o concordanţă între părerile specialiştilor.
Vom însuma acum rangurile din tabelul comparaţiilor „pe
perechi” şi linii pe coloane, tabelul 5.20.
Sumele obţinute pentru ranguri determină ordonarea
finală. Dacă comparăm sumele pe linii, locul 1 îl ocupă factorul cu
număr maxim, iar dacă comparăm sumele pe coloane – cu suma
minimă, tabelul 5.20.
Analiza datelor obţinute ne arată că micşorarea
numărului de factori propuşi pentru ordonare şi indicarea că ele
sunt cele mai importante, a permis specialiştilor să împartă destul
de clar factorii, în ceea ce priveşte influenţa lor asupra rezistenţei
grupei de aliaje de turnare pe bază de nichel, la temperaturi înalte.
În conformitate cu părerea colectivă a specialiştilor,
factorii grupei 1 se ordonează după gradul lor de importanţă, în
următorul şir:
Cr(x4); Al(x1); Mo(x2); Nb(x3)
Astfel, spre deosebire de ordonarea după etapele
precedente, în această ultimă ordonare, putem deja spune, în
primul rând, care din factori influenţează mai mult (anterior factorii
erau grupaţi într-o grupă şi nu se deosebeau între ei prin ranguri
medii), iar în al doilea rând molibdenul şi niobiul şi-au schimbat
locurile. Cu aceasta procedeul de ordonare apriorică a factorilor
se termină.
Succesiunea examinată de prelucrare a datelor ordonării
apriorice nu este singura posibilă. Ne vom opri asupra unui
procedeu, destul de frecvent întâlnit în practică, când unii
specialişti dacă nu pot atribui rangul unuia sau unor factori şi-i
omit din ordonare.
Un exemplu tipic în acest sens se prezintă în tabelul
5.21, unde se reproduce un fragment de ordonare realizat de
şapte specialişti privitor la zece factori ce influenţează cel mai
puternic asupra sudabilităţii unui aliaj pe bază de cupru. Vom
arăta pe acest exemplu cum se face aprecierea ordonării.
La început vom examina sumele iniţiale ale rangurilor:
m
∑a
i =1
ij
pentru fiecare factor (vezi tabelul 5.20). Apoi vom nota
numărul specialiştilor mj, care au ordonat factorul respectiv şi

calculăm rangul mediu iniţial pentru factori:
m
∑a ij
aij = i =1
(5.50)
mj
În continuare se calculează rangul mediu comun:
m k
∑∑ a
i =1 j =1
ij
aij = k (5.51)
∑m
j =1
j
Tabelul 5.21
Rezultatele anchetării specialiştilor pentru alegerea factorilor ce influenţează
Asupra sudabilităţii unui aliaj pe bază de cupru
Specialiştii Factorii (j)
(i) x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10
1 4 10 5 8 1 9 3 6 2 7
2 6 - 4 7 2 8 3 5 1 -
3 3 7 6 - 1 8 2 9 4 5
4 3 9 4 8 2 7 - 1 5 6
5 4 9 6 7 1 - 3 5 2 8
6 4 9 5 8 1 10 2 6 3 7
7 5 - 4 - 3 - 1 - 2 6
∑aij (i=1,2,…,m) 29 44 84 38 11 42 14 36 15 39 ∑∑aij = 302
mi 7 5 7 5 7 5 6 6 7 6 ∑mi = 61
ai 4,1 8,8 4,9 7,6 1,6 8,4 2,3 6 2,1 6,5
Tabelul 5.21 (Continuare)

ΣΣaij2 (i = 1,2,..., m) 127 392 170 290 21 358 36 36 49 36 ΣΣaij2 = 1920
a j Σaij (i = 1,2,..., m) 118,8 387,2 166,6 288,8 17,6 352,8 32,2 216 31,5 253,6 Σ(a j Σaij ) = 1855,1
m 2j 49 25 49 25 49 25 36 36 49 36 ∑ m 2 =379
j
ri 0,12 0,09 0,12 0,09 0,12 0,09 0,10 0,10 0,12 0,10
ai - precizat 4,85 5,30 4,94 5,19 4,55 5,26 4,69 5,06 4,61 5,10
iniţială 4 10 5 8 1 9 3 6 2 7
Ordonări
finale după
4 10 5 8 1 9 3 6 2 7
precizare
Apoi se calculează:
1. dispersia medie în intervalul ordonărilor fiecărui
factor:
m k m k
∑∑ a
i =1 j =1
2
ij − aij ∑∑ aij
i =1 j =1 (5.52)
sl2 = k
∑m j =1
j −k
2. dispersia pentru rangurile medii ale tuturor factorilor:

k ⎛ k ⎞ m k
∑ ⎜⎜ a ∑ a j
⎟ − aij ∑∑ aij
⎟
ij
2
srang =
j =1 ⎝ j =1 ⎠ i =1 j =1 (5.53)
k −1
3. o anumită medie specială:
2
⎛ k ⎞ k
(5.54)
⎜ ∑ m j ⎟ − ∑ m 2j
⎜ ⎟
M =⎝ ⎠
j =1 j =1
k
(k − 1).∑ m j
j =1
4. fiabilitatea medie a ordonării unice:

2
srang − sl2
rl = (5.55)
( M − 1).sl2 .srang
2
5. fiabilitatea aprecierii fiecărui factor:

m j .rl (5.56)
rj =
1 + ( m j − 1).rl
6. aprecierea rangului mediu precizat:
a j precizat = aij .(m j − 1) + rj .a j (5.57)
Pentru exemplul considerat toate mărimile specificate se

prezintă în tabelul 5.21. Calculul lor s-a făcut cu relaţiile de mai
sus: aij =302/61=4,95; sl2 = (1920-4,95×302)/(61-10) = 8,34;
2 2
s rang = (1855,1-4,95×302)/(10-1) = 40,02; M = (61 -379)/10-1)×61
= 6,09; rl = (40,02-8,34)/40,02×8,34×(6,09-1) = 0,019.

În ultimele două rânduri din tabelul 5.21 se prezintă
ordonările pentru rangurile medii iniţiale aj şi precizate
a j precizat . În cazul prezentat se constată că ordonările coincid.

Astfel, omiterea de către specialişti a rangurilor pentru unii factori
n-a influenţat asupra rezultatelor definitive ale ordonării.
5.3.5. Alegerea variabilelor independente
(ordonarea apriorică a lor prin metoda balanţei aleatoare)
Problema alegerii factorilor cu influenţă puternică,

precede, de regulă, rezolvarea altor probleme, de exemplu –
optimizarea. Din această cauză, condiţia principală faţă de orice
planuri de experimente la alegerea (ceea ce este echivalent cu
„cernerea”) factorilor independenţi – este numărul minim de
experienţe. Pentru realizarea unui asemenea experiment de
cernere se utilizează planuri nesaturate, saturate şi suprasaturate.
Gradul de saturaţie al planurilor de experimentare este determinat
de raportul dintre numărul de experienţe şi numărul de efecte
precizate ale factorilor.
În cazul în care diagrama căutată a rangurilor are un
caracter exponenţial, adică din mulţimea de factori luaţi sub
observaţie şi interacţiunea lor influenţează puternic doar o mică
parte şi, ca atare, se pot utiliza planurile suprasaturate – când
numărul de experienţe N este mult mai mic decât numărul total de
efecte apreciate K. Din punct de vedere formal, aceasta înseamnă
că numărul gradelor de libertate (N – K) devine negativ şi din
această cauză nu putem face o apreciere cantitativă riguroasă a
tuturor factorilor şi interacţiunii acestora. Dar, la realizarea
experimentului acesta nici nu este necesar. În acest caz este
suficientă numai o „dezintegrare” prealabilă a modelului
matematic, raportând cea mai mare parte a efectelor la câmpul de
„bruiaj” (în sensul existenţei unui ansamblu de efecte de mică
importanţă şi componenta aleatoare). În acest caz, efectele care
au rămas pot fi alese pentru studiul ulterior şi apreciate cantitativ.
Cu alte cuvinte, se face următoarea dezintegrare a modelului
matematic:
K −l l
(5.58)
∑
y = b + b .x + c . z + ε
0
i =1
i i ∑
j =1
j j
în efecte care prezintă importanţă (K – l) şi care nu prezintă

importanţă l, precum şi componenta aleatoare ε.
Este normal ca dispersia remanentă în aprecierea căreia
vor intra efectele ce prezintă importanţă dar care nu au fost încă
separate este la început mare:
l
2
srem = ∑ c 2j .s zf2 + sε2 (5.59)
j =1
Însă, la îndepărtarea pas cu pas a efectelor ce prezintă

importanţă, această dispersie remanentă scade în mod continuu,
până ce nu devine comensurabilă cu dispersia experienţei.
Ca urmare acestei cerneri se obţine aprecierea
cantitativă a contribuţiei şi modelul matematic al procesului, care
leagă parametrul de optimizare cu efectele ce prezintă importanţă.
În această situaţie, pentru cernerea unui număr mic de efecte ce
prezintă importanţă s-a propus aşa numita „metodă a balanţei
aleatoare”. Scopul metodei este ca în urma unui număr mic de
experienţe să construim diagrama rangurilor şi să separăm factorii
cei mai influenţi şi interacţiunilor acestora. Ideea metodei este
foarte simplă. Variind factorii, pe mai multe nivele, în locul unor
planuri fracţionare regulate se propun planuri la care nivelele
factorilor sunt distribuite aleatoriu. În acest caz, aprecierile
comune ale efectelor sunt amestecate în mod aleatoriu ceea ce
permite separarea unui număr de factori cu maximum de influenţă
şi interacţiunea acestora. Întrucât o parte din efecte a fost
raportată la câmpul de „bruiaj”, dispersia care caracterizează
eroarea experienţei este normal să scadă. În consecinţă,
aprecierea cantitativă a efectelor separate se va face cu oeroare
mare. Prin urmare, metoda balanţei aleatoare are o sensibilitate
redusă (adică capacitate de a separa coeficienţii regresiei care
diferă în mod net de zero), dar o capacitate de rezoluţie mare
(adică capacitate de a separa efecte foarte influente din numărul
mare de efecte, luate sub observaţie).
Vom ilustra metoda balanţei aleatoare prin următoarele
raţionamente. Să presupunem că la elaborarea unui aliaj refractar
se studiază influenţa a zece elemente de aliere.
Putem încerca, printr-un procedeu sistematic, să
elucidăm, în succesiune, la început, un component de aliere, pe
un al doilea şi interacţiunile lor. Dar, în unele aliaje, putem
introduce, în mod simultan, toţi componenţii de aliere. Este
evident că, în acest caz, unele elemente şi interacţiunile lor vor
mări rezistenţa la temperaturi înalte, altele o vor micşora, iar altele
vor fi neutre.
S-a constatat că în cazul introducerii la întâmplare a
lianţilor (caracterul aleatoriu fiind garantat) este posibil ca în urma
unei prelucrări ulterioare a datelor obţinute să separăm
componenţii de aliere (sau interacţiunile lor) care influenţează cât
mai mult asupra rezistenţei la temperaturi înalte (care o măresc
sau micşorează) şi apoi, prin metode obişnuite de planificare a
experimentelor extremale, să determinăm compoziţia aliajului care
are cel mai înalt nivel al proprietăţilor.
Metoda balanţei aleatoare, deşi nu are o fundamentare
teoretică (în prezent se fac încercări în acest sens), este folosită
destul de frecvent la rezolvarea diverselor probleme tehnico-
economice. Astfel, se prezintă în literatura de specialitate
metodologii de aplicare a ei pentru determinarea factorilor care
influenţează cel mai mult asupra rebutării unei anumite categorii
de piese turnate, analiza defectelor pieselor turnate etc.
Metoda balanţei aleatoare reprezintă o încercare de a
formaliza acele procedee psihofiziologice de separare a factorilor
esenţiali pe care le realizează experimentatorii bazându-se pe
cunoştinţe, experienţă şi intuiţie.
Tabelul 5.22
0
Variaţia rezilienţei la -60 C a unui oţel aliat cu factorii de
compoziţie
Nr.crt. al
experi-
%C
(x1)
%Mn
(x2)
%Si
(x3)
%Cr
(x4)
%Ni
(x5)
%Ti
(x6)
%Mo
(x7)
a H−60 ,
enţei
daN.s.m/cm2.
1 0,21 0,79 0,20 0,65 1,65 0,07 0,41 9,7
2 0,28 1,10 0,80 0,74 1,51 0,12 0,24 9,1
3 0,19 0,65 1,05 0,87 1,39 0,06 0,32 8,3
4 0,26 0,55 0,39 0,68 1,48 0,15 0,21 7,9
5 0,30 0,59 0,45 0,82 1,18 0,03 0,49 7,4
6 0,18 0,64 0,51 0,91 1,20 0,09 0,47 8,1
7 0,20 0,60 0,63 1,05 1,13 0.00 0,33 6,6
8 0,21 0,58 0,81 0,73 1,54 0,04 0,50 9,0
9 0,25 0,55 0,76 0,92 1,36 0,14 0,20 5,5
10 0,19 1,05 0,44 1,22 1,00 0,00 0,50 6,3
11 0,18 0,92 0,32 0,59 1,25 0,07 0,43 8,4
12 0,23 0,64 0,28 0,63 1,32 0,06 0,39 7,5
13 0,26 0,78 0,41 0,74 1,10 0,11 0,25 8,8
14 0,19 0,82 0,54 0,81 1,05 0,03 0,26 6,2
15 0,29 0,90 1,10 0,57 1,48 0,00 0,20 5,8
16 0,30 0,69 0,79 0,61 1,54 0,02 0,20 10,1
17 0,24 0,76 0,36 1,25 1,63 0,01 0,41 7,7
18 0,17 0,67 0,43 0,74 1,63 0,12 0,46 6,4
19 0,19 0,99 0,34 0,87 1,41 0,00 0,32 8,1
20 0,25 0,81 0,87 0,78 1,05 0,14 0,29 9,0
xi max 0,30 1,10 1,10 1,25 1,65 0,15 0,50
xi min 0,17 0,55 0,20 0,65 1,00 0,00 0,20
xi 0,229 0,754 0,574 0,809 1,345 0,063 0,346
O aplicaţie utilă a metodei balanţei aleatoare constă în

aplicarea ei la prelucrarea datelor într-un experiment pasiv. După
cum se ştie, experimentul pasiv poate fi realizat în orice condiţii de
producţie, în unele cazuri chiar utilizând numai documentaţia
tehnică. Dar, pentru prelucrarea acestor date este necesară, de
regulă, utilizarea tehnicii de calcul. De asemenea, trebuie avut în
vedere că experimentul activ nu se poate realiza în orice fel de
condiţii de producţie (el poate prezenta, uneori, un grad înalt de
periculozitate) şi de aceea metoda balanţei aleatoare aplicată
experimentului pasiv prezintă interes.
Tabelul 5.23
Matricea balanţei aleatoare pentru studiul rezilienţei la -
0
60 C a unui oţel aliat
Nr. crt. al
y x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7
experienţei
9,7 1 - + - - + + +
9,1 2 + + + - + + -
8,3 3 - - + + + - -
7,9 4 + - - - + + -
7,4 5 + - - + - - +
8,1 6 - - - + - + +
6,6 7 - - + + - - -
9,0 8 - - + - + - +
5,5 9 + - + + + + -
6,3 10 - + - + - - +
8,4 11 - + + - - + +
7,5 12 + - - - - - +
8,8 13 + + - - - + -
6,2 14 - + - + - - -
5,8 15 + + + - + - -
10,1 16 + - + - + - -
7,7 17 + + - + + - +
6,4 18 - - - - + + +
8,1 19 - + - + + - -
9,0 20 + + + - - + -
Metoda pasiv-activă a balanţei aleatoare foloseşte datele
experimentului pasiv care se prelucrează după metoda balanţei
aleatoare. Vom prezenta în acest sens un exemplu. La una din
0
probleme s-a studiat variaţia rezilienţei la -60 C în funcţie de
compoziţia unui oţel aliat de construcţie de cementare. Rezultatele
experienţei efectuate se prezintă în tabelul 5.22. S-au studiat, în
total, şapte elemente de aliere (factori). La început s-au calculat
valorile medii aritmetice pentru fiecare factor. Valorile medii s-au
calculat cu un ordin mai mare de precizie, după virgulă, decât
precizia în care s-a dat factorul în tabelul iniţial.
În continuare, fiecare valoare concretă a factorului s-a
comparat cu valoarea medie şi s-a introdus în celula respectivă a
tabelului semnul (+) dacă valoarea factorului a fost mai mare
decât valoarea medie şi semnul (-) dacă valoarea concretă a
factorului a fost mai mică decât valoarea medie. De exemplu,
pentru factorul x1 media aritmetică este x1 = 0,229 , în prima
experienţă (tabelul 4.23), x11 = 0,21 < x1 = 0,229 şi ca atare, în
loc de 0,21 se trece semnul (-), în cea de a doua experienţă x12 =
0,28> x1 = 0,229 şi ca atare, în loc de 0,28 se trece semnul (+)
etc. Se obţine în felul acesta tabelul 4.23, transformat din tabelul
4.22. Noul tabel transformat se aseamănă la aspect exterior cu
matricea balanţei aleatoare cu varierea factorilor pe două nivele
(+1) şi (-1).
Trebuie să menţionăm că putem obţine un tabel
asemănător cu matricea de planificare a experimentului când
factorii variază pe trei nivele. În acest caz se separă valori
concrete ale factorilor care diferă de valorile medii cu eroarea
medie pătratică a experienţei şi se notează aceste valori prin nivel
nul.
Tabelele obţinute, de exemplu tabelul 4.23, permite
utilizarea tehnică obişnuită a metodei balanţei aleatoare. Practica
a demonstrat că deşi s-au folosit datele experimentului pasiv,
alegerea factorilor, cu cea mai puternică influenţă şi a interacţiunii
acestora, se realizează suficient de sigur.
Vom menţiona, de asemenea, un procedeu operativ şi
anume experimentul de cernere succesivă, recomandabil pentru
probleme de mari dimensiuni. Ideea acestui experiment constă în
aceea că întreaga mulţime a factorilor studiaţi variază pe două
nivele se împart în submulţimi şi fiecare din acestea se studiază
drept factor complex izolat. În prima serie de experienţe toţi
factorii se găsesc la nivel superior. Factorii complecşi, care nu dau
un efect esenţial, se consideră lipsiţi de importanţă şi se elimină
din examinarea ulterioară. Factorii care au rămas se împart din
nou în submulţimi, apar noi factori complecşi şi ciclu de experienţe
se repetă. Rezultatele obţinute după fiecare ciclu ne permite să
alegem planurile optime pentru realizarea ciclului următor.
Procedura descrisă se repetă până la stabilirea tuturor factorilor
esenţiali.
Desigur, selectarea tuturor factorilor esenţiali, care
influenţează parametrii de calitate , inclusiv costurile nejustificate,
permite direcţionarea corectă a activităţii de cercetare tehnico-
economică a compoziţiei şi proceselor de prelucrare a materialelor
metalice. După această etapă însă urmează o alta, cel puţin tot
atât de importantă şi anume etapa de cercetare propriu zisă a
obiectului de studiu bazată pe metodologia de stabilire a
programării experienţelor.
Cap.6. CREATIVITATEA ŞI CONCEPTUL DE

„NOUA ECONOMIE”
114
6.1. Conceptul de „Noua Economie”
Produsul creaţiei este criteriul cel mai cunoscut şi palpabil de

apreciere a creativităţii. El se exprimă fie în ceva material (un proiect,
o invenţie, un obiect de artă), fie ceva spiritual (o formulă, un
principiu, o teorie). Dacă produsul îndeplineşte anumite condiţii pentru
a putea fi socotit „creativ”, atunci se merge pe drumul invers, de la
produs la proces şi de la acesta la autor, etichetându-se toate ca fiind
rezultate ale creativităţii.
Două sunt însuşirile definitorii pentru produsul creativ:
originalitatea şi utilitatea socială (sau relevanţa). În funcţie de unghiul
de considerare a originalităţii – filozofie, ştiinţă, psihologie, artă – i se
pot atribui acesteia, în aceeaşi ordine, dimensiunile de noutate,
imprevizibilitate, surpriză şi unicitate. Atributul de noutate, (atunci
când se referă pur şi simplu la un „nou” exemplar dintr-o serie
standard), se defineşte prin criteriul cronologic; „nou” este un lucru
sau o idee care apar pentru prima dată în universul material sau
spiritual. Caracterul de imprevizibilitate (implicit de originalitate,
evident) pretinde ca produsul creativ să nu fie rezultatul unor procese
logice obişnuite; surpriza este o reacţie psihică produsă de ceva
neaşteptat, la care nu te-ai gândit. În fine, unicitatea unui produs este
o garanţie a originalităţii acestuia, mai ales în artă.
Originalitatea valorii nou create poate fi apreciată în două
moduri: subiectiv, când anumite persoane (numite „judecători”)
evaluează produsul respectiv sub aspectele enumerate mai sus
(surpriză, „eleganţă” a soluţiei) şi oarecum obiectiv, de fapt statistic,
atunci când se caută unicitatea unui răspuns în cadrul unei multitudini
de răspunsuri sau slaba frecvenţă la nivelul unei populaţii statistice. În
funcţie de dimensiunile sferei sociale sau a grupului de persoane faţă
de care produsul creaţiei este original în mod real, obiectiv, există trei
niveluri de creativitate: individuală (sau psihologică), colectivă (de
grup) şi socială (la nivelul întregii societăţi). Utilitate sau eficienţa
produsului se constată prin faptul că un produs util răspunde unei
nevoi practice, este adecvat realităţii, este, cum i se mai spune,
relevant.
Aceste trăsături definitorii le îndeplineşte ceea ce numim „Nouă
Economie” ca fiind rezultatul creativităţii sociale (la nivelul întregii
societăţi).
114
Terminologia utilizată este preluată din lucrările OECD “Knowledge Based
Economy”, 1996; OECD, “The Oslo Manual”, 1995, (www.oecd.org).
„Noua Economie” este un produs al creativităţii sociale
corespunzător stadiului de civilizaţie la care a ajuns societatea
contemporană, în care – spre deosebire de vremurile trecute –
creativitatea a devenit obiectul unor acţiuni planificate, prin care este
dezvoltată în mod deliberat. Nu întâmplător însăşi dezvoltarea
conceptului de creativitate se produce în secolul XX, când problema
creativităţii a devenit o chestiune de politică economică şi de politică a
educaţiei.
Secolul XX se caracterizează, printre altele, prin pătrunderea
masivă a ştiinţei, modalitatea cea mai înaltă de manifestare a
creativităţii umane, în sfera producţiei materiale, conducând la
îngemănarea noţiunilor de ştiinţă şi tehnică în termenul generic de
tehnoştiinţă.
Un rol important în acest context l-a avut iniţial Friederik
Winslow Taylor (1856-1915) care, inventând oţelul rapid pentru scule
aşchietoare în 1905 şi utilizându-l în producţie nu a condus la
obţinerea rezultatelor scontate. Din analiza cauzelor eşecului s-a
constatat că motivul provine din proasta organizare a acţiunilor
umane de la locul de muncă până la nivelul conducerii întreprinderii.
A „inventat” atunci un nou mod de organizare a activităţilor umane din
sfera producţiei materiale sub denumirea generică de „management”,
concretizat prin setul de publicaţii: Shop management – 1903;
Principles of Scientific management - 1911; Scientific
Management – 1911.
Principiile precizate de Taylor pentru managementul ştiinţific au
constat în: delimitarea funcţiilor de conducere de cele de execuţie;
dezvoltarea unei adevărate ştiinţe a muncii; aplicarea ştiinţei muncii şi
selecţia ştiinţifică a personalului tehnic să aibă loc concomitent;
înlocuirea metodelor tradiţionale, bazate pe experienţă prin metode
ştiinţifice; selectarea salariaţilor în mod ştiinţific, antrenarea şi
instruirea lor; colaborarea între salariaţi şi administraţie; diviziunea
muncii intelectuale şi fizice; amplificarea conţinutului economic al
activităţii cadrelor tehnice; analiza proceselor de muncă prin
descompunerea în elemente componente; evidenţa strictă a timpului
de muncă şi normarea muncii; unificarea şi standardizarea
componentelor, proceselor; control tehnic al operaţiilor tehnologice;
aplicarea salarizării în acord; cooperarea continuă între conducere şi
angajaţi pentru evitarea interferenţei prescripţiilor de status-rol dintre
vechile şi noile posturi de lucru generate de diviziunea socială a
muncii.
Pe baza acestor principii, în practica decizională au fost
promovate două modalităţi de gestionare în timp real a structurilor
organizaţionale:
a) managementul funcţional, prin care complexitatea
activităţii este descompusă în componente ireductibile praxiologic,
respectiv în acţiuni simple pe care indivizii specializaţi le pot îndeplini
la nivel de expertiză;
b) managementul prin excepţie, centrat pe practica reţinerii
în rapoartele managerilor numai a efectelor agregate ale abaterilor de
la normele şi standardele care individualizează instituţia sub aspect
organizatoric.
Taylorismul, aplicat iniţial numai în mediul industrial, a
generat un tip specific de cultură organizaţională, cunoscută în
literatura de profil sub numele de cultură a puterii (pânză de
păianjen). Tipul de manager specific acestor organizaţii este cel
orientat spre putere, capabil şi pregătit să-şi asume riscuri, încrezător,
interesat de rezultate.
Simbioza dintre tehnoştiinţă şi management au influenţat
hotărâtor dezvoltarea în ritm deosebit de înalt a condiţiei tehnico-
115
economice şi culturale a societăţii umane . S-a ajuns astfel, în
ultimele decenii ale secolului XX, ca problema să nu mai fie
condiţionată de producţie, ci de desfacerea produselor. Capacităţile
de producţie din ultimul deceniu al secolului XX puteau asigura o
producţie de circa patru ori mai mare decât capacitatea de absorbţie a
produselor. Evident, în aceste condiţii, pentru a se asigura desfacerea
produselor se impunea ca acestea să prezinte continuu funcţii noi
care să suscite interesul beneficiarilor, să fie realizate la costuri
competitive şi să fie însoţite de o publicitate agresivă şi eficientă în ce
priveşte schimbarea esteticii acestora.
Noile principii care au început să guverneze dezvoltarea
tehnico-economică au fost gratulate în ştiinţa economică cu termenul
de „Nouă Economie” (”new economy”). Acest concept de “Noua
Economie” a fost utilizat pentru prima oara de publicaţia „Business
WeeK” (SUA) în 1996 corespunzător unei realităţi complexe
manifestate de câţiva ani deja în economiile cele mai avansate. Odată
cu emiterea termenului de nouă economie au apărut şi primele
încercări de definire a sa. Astfel, întâlnim denumiri precum
”economie digitală sau computerizată”, ”economie
informaţională”, ”economie electronică”, ”economie globalizată”,
”economie a reţelelor sau a comunicaţiilor” etc. Totuşi încă nu are
o definiţie unanim acceptată. Odată cu efervescenţa literaturii care a
urmat a devenit acceptat pe scară largă faptul ca Noua Economie se
referă la produse permanent îmbunătăţite, comercializate de agenţi
inovativi care exploatează primii nişele nou deschise sau chiar create
de ei înşişi pe pieţele aflate în proces de globalizare. Aceasta
sugerează intrarea într-o nouă paradigmă a economiei ca activitate
socială. Dacă nu este încă clar în ce măsură este nevoie şi de o nouă
ştiinţă economică pentru un exemplu de aplicare a ştiinţei economice
115
Timoianu Silvia, Noua economie şi implicaţii8le sale asupra sectorului
bancar (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006.
clasice la o situaţie specifică Noii Economii, nu pare să existe nici o
îndoială în ceea ce priveşte nevoia unei noi paradigme în procesul de
116
luare a deciziilor de politică economică .
Diverşii autori, denumind în mod diferit noul tip de economie,
de cele mai multe ori prezintă în studiile lor caracteristicile acesteia,
caz în care, de regulă, există o convergenţă semnificativă. Astfel,
atunci când se vorbeşte de noua economie, se referă la o lume în
care tehnologia comunicaţiilor creează o competiţie globală, nu doar
pentru pantofi sau computere portabile, de exemplu, ci şi pentru
împrumuturi bancare şi multe alte asemenea servicii care nu pot fi
împachetate, puse într-o ladă şi transportate. O lume în care invenţia
şi inovaţia sunt mai importante decât producţia de masă. O lume în
care investitorul cumpără mai degrabă noi concepte decât noi maşini
sau noi mijloace de a le crea. O lume în care schimbarea rapidă
reprezintă o constantă. În fine, o lume cel puţin la fel de diferită de
aceea de până acum precum a fost epoca industrială faţă de aceea
agrară precedentă. O lume atât de diferită încât apariţia sa poate fi
descrisă ca o revoluţie tehnico-economică şi social-spirituală globală.
Noua economie nu reprezintă un concept care poate fi definit
în termeni exacţi. Aşa cum o recomandă însăşi sintagma sa, nouă
economie exprimă schimbările fundamentale care au avut loc în
natura producţiei şi a distribuţiei de bunuri şi servicii în economia
mondială tot mai globalizată, sub influenţa tehnologiilor informaţionale
şi a reţelei Internet, a căror dezvoltare tot mai extinsă creează
convingerea că procesul este departe de a se fi sfârşit.
„Noua economie conţine în esenţă un nou tip de creştere
economică, a cărui durabilitate va trebui verificată în deceniile
următoare, dar care nu mai poate fi în nici un caz ignorat şi care este
datorat în principal pătrunderii tot mai accentuate a tehnologiilor
117
informaţionale în toate domeniile de activitate” .
Politicile active ale Noii Economii sunt centrate pe stimulente
oferite creării şi transmiterii de cunoştinţe, ca şi unui management
creativ al proprietăţii intelectuale, cu intangibilele văzute ca bunuri
economice, deşi cu anumite caracteristicii distinctive. Rolul statului se
ajustează, iar acesta este o adevărată provocare, deşi procesul este
mai puţin studiat de literatura de specialitate decât alte caracteristici
ale Noii Economii.
Noua economie este caracterizată prin: „producerea de
cunoaştere şi inovare continuă, diseminarea cunoaşterii către
toţi membrii societăţii, utilizarea intensivă a cunoaşterii în toate
domeniile şi în particular în tehnologie şi organizarea activităţilor
116
Dobrea Răzvan Cătălin, Eficienţa modernizării sistemelor tehnico-
economice, (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006.
117
Timoianu Silvia, Noua economie şi implicaţii8le sale asupra sectorului
bancar (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006, p.37.
umane, educaţie în favoarea acestui tip de economie prin
intermediul unui sistem de educaţie şi training bazat pe inovare
118
şi cercetare, apariţia de pieţe internaţionalizate, dinamice” .
Noile legi care guvernează această restructurare globală se
caracterizează prin unele particularităţi.
În primul rând, prosperitatea în acest nou regim, al noii
economii, se obţine direct din tehnoştiinţă (invenţie şi inovaţie) şi nu
din optimizare. Succesul şi bogăţia nu se câştigă prin perfecţionarea a
ceea ce deja se cunoaşte, ci prin imperfecta stăpânire a
necunoscutului.
În al doilea rând, mediul ideal pentru cultivarea
necunoscutului este de a fructifica agilitatea supremă şi sprinteneala
creierelor.
În al treilea rând, descifrarea necunoscutului este prioritară
tendinţei de optimizare a ceea ce este cunoscut.
În fine, în al patrulea rând, procesul de schimbare „a găsi sau
a descoperi - a învăţa sau a educa - a distruge sau a abandona” se
119
produce mai rapid şi mai intens decât oricând în trecut .
Fritjof Capra consideră că „Noua economie constă dintr-o
metareţea globală de interacţiuni tehnologice şi umane
complexe, implicând multiple bucle de feed-back care operează
departe de echilibru şi produc o diversitate nesfârşită de
fenomene emergente. Creativitatea, adaptabilitatea şi capacităţile
sale cognitive amintesc fără îndoială de reţelele vii, dar ea nu
prezintă stabilitatea care este una dintre proprietăţile cheie ale
vieţii. Circuitele de informaţie ale economiei globale operează la
o asemenea viteză şi folosesc o asemenea multitudine de surse
încât trebuie să reacţioneze constant la un torent de informaţii,
iar sistemul ca întreg ajunge să scape de sub control.
Organismele vii şi ecosistemele pot deveni şi ele instabile
dar, dacă se întâmplă acest lucru, ele vor dispărea în cele din
urmă datorită selecţiei naturale, supravieţuind numai acele
sisteme care au încorporate procese de stabilizare. Pe tărâm
uman, aceste procese vor trebui introduse în economia globală
prin intermediu conştiinţei umane, a culturii şi a politicii. Cu alte
cuvinte, trebuie să proiectăm şi să implementăm mecanisme de
120
regularizare care să stabilizeze noua economie” .
Noua Economie este caracterizată „de trei aspecte
fundamentale: activităţile sale economice esenţiale sunt globale;
principalele surse ale productivităţii sunt inovaţia, generarea de
118
Caragea Alexandru, Radu Gheorghiu, Geomina Ţurlea, Economia Bazată
pe Cunoaştere în România, http://www.acad.ro/rpcie/jul/doc/raport_ke.doc
119
Sinteze. Studii de impact (2001-2002), Bucureşti, 2003.
http://www.ier.ro/sinteze_final%20.pdf
120
cunoaştere şi procesarea informaţiei; şi este structurată în mare
121
parte în jurul unor reţele de fluxuri financiare” .
Noua Economie bazată pe cunoaştere, transformată în invenţii
şi inovări, constituie un obiectiv complex şi dificil dacă ţinem cont de
varietatea mare de implementări de succes ale conceptului şi de
specificul ţărilor care au înregistrat progrese semnificative şi
recunoscute.
În România, prin HG nr.1440 din 12 decembrie 2002, „privind
aprobarea Strategiei naţionale pentru promovarea noii economii şi
implementarea societăţii informaţionale”, se menţionează rolul
cunoaşterii, ca premiză predominantă în crearea valorii adăugate în
cadrul Noii Economii Bazate pe Invenţie şi Inovare; sunt explicitate o
serie de practici şi elemente recunoscute ca definitorii în acest sens.
Dintre acestea, cele mai importante se referă la modificările aduse de:
• orientarea către capitalul intelectual a afacerilor, ca sursă
principală de avantaj competitiv, capital care adesea depăşeşte cu
mult ca valoare activele fixe clasice;
• creşterea ponderii “lucrătorilor cu informaţia” şi a
“lucrătorilor cu cunoştinţele” în structura forţei de muncă şi,
implicit, a inovării între sursele de creare a avuţiei naţionale;
• accentuarea procesului de diseminare activă a informaţiei
şi cunoştinţelor, care devin din ce în ce mai mult un bun public,
către toate păturile sociale. Acest fenomen se reflectă în mutaţii de
comportament al agregatelor sociale, inclusiv în redefinirea
raporturilor dintre cetăţean şi administraţie;
• creşterea rolului tehnologiei informaţiei şi comunicării
(TIC) ca drept catalizator al Economiei Bazate pe Tehnoştiinţă, prin
capacitatea acesteia de a facilita diseminarea activă a cunoaşterii şi
acumularea de cunoaştere în produsele şi serviciile oferite pe piaţă.
Stimularea emergenţei economiei bazate pe cunoaştere în ţara
noastră este principalul mijloc pentru a asigura o ajustare a modului în
care economia naţională va concura pe pieţele globale, în condiţiile în
care preţurile mondiale ale produselor industriale şi agricole clasice
vor continua să scadă. Aceasta implică necesitatea adoptării unui
echilibru dinamic între competiţia internaţională bazată pe costuri
(salarii reduse, stimulente economice, produse şi servicii de valoare
adăugată redusă, bazată pe resurse naturale existente) şi cea bazată
pe cunoaştere (calificare înaltă a forţei de muncă, cercetare-inovare,
proiectare, produse şi servicii cu valoare adăugată mare).
Analiza emergenţei economiei bazate pe cunoaştere în
România, conform taxonomiei utilizate la nivel internaţional, conduce
la delimitarea a patru arii majore de interes:
• producţia de cunoaştere (cercetare-inovare);
121
• diseminarea de cunoaştere (corelată cu dezvoltarea şi
răspândirea tehnologiilor informaţiei şi comunicării);
• factorul uman (ca producător şi consumator de
cunoaştere);
• contextul emergenţei economiei bazate pe cunoaştere
(cadrul legal şi instituţional, evoluţiile macroeconomice).
Evaluarea situaţiei curente şi a tendinţelor de dezvoltare
conduce la identificarea unor blocaje majore, grupate pe aceiaşi
patru piloni fundamentali amintiţi. Din punct de vedere funcţional, se
pot identifica:
• blocaje de agregare (mai ales a intereselor şi informaţiilor,
reflectate în insuficienţa datelor şi a iniţiativelor conjugate);
• blocaje de diseminare (mai ales a politicilor, reflectate de
exemplu în coexistenţa unor performanţe macroeconomice în paralel
cu creşterea sărăciei, a creşterii calificării factorului uman în paralel
cu reducerea posibilităţilor de utilizare a acestuia).
6.2. Legi de bază ale noii economii
O ştiinţă pentru a rezista timpului trebuie să aibă legi proprii

care să-i precizeze domeniul de acţiune. Literatura menţionează
existenţa următoarelor principii sau legi de bază care guvernează
conceptul noii economii:
a. Legea conexiunii. Noua economie este alimentată de două
evenimente tehnice de vârf: extinderea utilizării chip-urilor şi explozia
tehnologiilor informaţionale şi ale comunicării care au determinat
modificări ale vechilor reguli ale convieţuirii umane şi pregătesc
teritoriul pentru economia nouă în curs de formare.
b. Legea plenitudinii. Se produc unele lucruri curioase când
există o conectare a tuturor cu toţi. Matematicienii au demonstrat că
suma unei reţele creşte proporţional cu pătratul numărului de membri
ai reţelei. Cu alte cuvinte, dacă numărul de noduri într-o reţea creşte
aritmetic, atunci valoarea reţelei creşte exponenţial.
c. Legea valorii exponenţiale. Harta abundenţei şi extinderii
profitului firmei Microsoft este un exemplu edificator, deoarece
oglindeşte alte subiecte ale ridicării stelelor în economia de reţea. În
perioada primilor 10 ani, profiturile firmei Microsoft au fost neglijabile.
Profiturile sale au crescut peste zgomotul de fond, adică peste o
expansiune lină, normală, doar în jurul anului 1985. Dar odată ce ele
au început să crească, ele au explodat practic.
d. Legea punctelor basculante (de inflexiune). Există încă o
lecţie suplimentară care provine din aceste cazuri elementare ale
economiei reţelelor. În retrospectivă, se poate remarca, pe curba pe
termen lung, că există un punct, atunci când momentul a fost
distrugător (copleşitor), de la care succesul devine un eveniment facil.
Succesul devine apoi ”infecţios” şi de anvergură, împrăştiindu-se
peste tot până la extinderea la care el devine dificil de evitat pentru
cei încă ”neinfectaţi”.
e. Legea creşterii profiturilor. Valoarea explodează odată cu
creşterea numărului de membri, iar explozia valorii, la rândul său,
absoarbe tot mai mulţi membri, în final compunându-se rezultatul.
f. Legea evoluţiei inverse a preţurilor. Cel mai bine o duc cei
care vând mai ieftin în fiecare an. Această lege a direcţiei este aşa de
adânc înrădăcinată în modul nostru contemporan de viaţă că noi îl
folosim fără să ne minunăm de ea.
g. Legea generozităţii. Dacă serviciile devin mai valoroase,
ele au mai multă plenitudine şi, dacă ele costă mai puţin, atunci ele
vor deveni de fapt cele mai bune şi cele mai valoroase, iar extensia
logică spune că cele mai valoroase lucruri dintre toate vor fi acelea
care sunt date, ”dăruite” pe larg şi la distanţă.
h. Legea supunerii (credinţei, loialităţii). Distincţia
caracteristică a reţelelor este că ele nu au nici un centru clar şi nici o
graniţă (limită) clară obiectivă. Distincţia vitală între eu (noi) şi altul (ei)
– în trecut explicată prin supunerea omului din organizaţia erei
industriale – devine mai puţin semnificativă în noua economie.
Singurul ”interior”, singurul reper, acum, este dacă noi ne aflăm într-o
reţea ori în afara ei. Loialitatea individuală se mută departe de
organizaţii şi se îndreaptă spre reţele şi platforme de reţele.
i. Legea cedării (degenerării). Natura strâns legată a oricărei
economii, dar în special a constituţiei ultraconectată a economiei
reţelelor, o face să funcţioneze ecologic. Destinul organizaţiilor
individuale nu mai este dependent în întregime de propriile lor merite,
ci el este legat şi de destinul vecinilor lor, al aliaţilor, al competitorilor
şi desigur de acela al mediului lor imediat înconjurător.
j. Legea împrietenirii (prieteniei). Într-o perspectivă
industrială, economia a fost o maşină care a fost destinată să încerce
sau mai degrabă să ”mimeze” eficienţa optimală şi, în fine, odată
acordată cu această intenţie sau deziderat, menţinută într-o cvasi-
armonie productivă. Companiile sau industriile, în special cele
producătoare de job-uri sau bunuri au trebuit să fie protejate şi
”îndrăgite” la orice cost, ca şi cum aceste firme ar fi fost ceasuri rare
într-o cutie de sticlă.
k. Legea ineficienţei. Economiştii au gândit că noua epocă
care vine ar aduce suprema productivitate. Dar, ca un paradox,
perfecţionarea tehnologiei nu a condus la o creştere explozibilă şi
măsurabilă totodată în productivitate.
La rândul ei, eficienţa noii economii se face pe baza unor indici
statistici specifici care caracterizează cantitativ noua economie.
În SUA se calculează un număr de 17 indicatori statistico-
economici ai noii economii, care sunt grupaţi în cinci mari categorii şi
care, în opinia specialiştilor, captează ceea ce este esenţial nou în
legătură cu avansarea noii economii în interiorul statelor, regiunilor
sau subdiviziunilor administrative.
1. Ocupaţii în domeniul informaţiei şi cunoaşterii. Indicatorii
măsoară ocupaţiile în oficii şi birouri deţinute de manageri, specialişti
şi tehnicieni, pe de-o parte, şi dobândirea de educaţie pentru forţa de
muncă pe de altă parte.
2.Globalizare. Indicatorii măsoară orientarea spre export a
producţiei şi investiţiile străine directe.
3. Dinamism economic şi competiţie. Indicatorii măsoară
numărul de locuri de muncă în companiile cele mai dinamice, aşa-
numitele firme-gazelă (firme cu creştere a vânzărilor de 20% şi peste
în ultimii patru ani), rata ”agitaţiei” economice, ca rezultat al apariţiei
de noi afaceri înfloritoare şi falimentul unora dintre afacerile
tradiţionale, şi valoarea stocului de ofertă publică al companiilor.
4.Tranziţia spre o economie digitală. Indicatorii măsoară
procentul de adulţi conectaţi la reţelele Internet, numărul de nume de
domenii înregistrate, tehnologii ale comunicaţiei existente în şcoli şi
gradul în care guvernul şi autorităţile locale utilizează tehnologiile
informaţiei pentru livrarea serviciilor lor.
5.Capacitatea de inovare tehnologică. Indicatorii măsoară
numărul de locuri de muncă în tehnologia avansată (”high-tech jobs”),
numărul oamenilor de ştiinţă şi al inginerilor în cadrul forţei de muncă,
numărul de patente puse în circulaţie, investiţiile în cercetare-
dezvoltare şi activitatea în domeniul capitalului de risc (”venture
capital”).
6.3. Impactul social al Noii Economii
Noua Economie are un impact social deosebit de pronunţat

asupra profesionalizării specialiştilor, a structurii ocupaţionale a
comunităţii umane, a polarizării sociale etc.
În primul rând, simplist, forţa de muncă este structurată în două
categorii esenţiale: de înaltă calificare şi necalificată.
În ce priveşte categoria socială a muncitorilor necalificaţi, „În
noua economie, masele de muncitori necalificaţi se perindă
printr-o diversitate de slujbe. Ei pot fi înlocuiţi în orice moment,
fie de maşini, fie de muncitori necalificaţi din alte părţi ale lumii,
depinzând de fluctuaţiile din reţelele financiare globale”.
Categoria socială, caracterizată prin capacitate profesională de
înaltă calificare „…are capacitatea să acceadă la niveluri
superioare de educaţie, să proceseze informaţie şi să creeze
cunoaştere. Într-o economie în care procesarea informaţiei,
inovaţia şi crearea cunoaşterii sunt principalele surse de
productivitate, aceşti muncitori autodidacţi sunt foarte apreciaţi.
Companiile vor dori să menţină relaţii sigure pe termen lung cu
muncitorii lor de bază, pentru a le păstra fidelitatea şi a se
asigura că cunoştinţele lor tacite sunt transmise în interiorul
organizaţiei.
Ca un stimulent de a rămâne, acestor muncitori li se oferă
acţiuni în plus faţă de salariile lor de bază, ceea ce îi
cointeresează în valoarea creată de companie. Aceasta a
subminat şi mai mult solidaritatea de clasă tradiţională a
122
muncitorilor” .
Se poate constata că „…în noua economie comunităţile
123
muncitoreşti tradiţionale au dispărut cu desăvârşire” .
În al doilea rând, structura ocupaţională a populaţiei active în
ţările dezvoltate s-a modificat în mod hotărâtor. Datorită progresului
tehnic înregistrat în componenta de producţie a procesului economic
a scăzut ponderea muncitorilor direct productivi şi a crescut în mod
pronunţat lucrătorii angajaţi în servicii. „Pentru a înţelege şi evalua
în mod corespunzător economia modernă a serviciilor, este
esenţial de avut în vedere faptul că expansiunea serviciilor este
rezultatul evoluţiei specifice şi succesive a însuşi procesului de
producţie. Dezvoltarea tehnologiei care a schimbat procesele de
producţie pentru a spori eficienţa a condus la o dezvoltare
însemnată a funcţiilor de servicii în toate fazele proceselor de
124
transformare” .
În al treilea rând, s-a modificat structura preţului de vânzare al
produselor. Costurile de producţie fiind, în multe situaţii, sub 10% din
preţul de vânzare fapt ce a stimulat ca mulţi producători să realizeze
reţele proprii de desfacere a produselor.
În al patrulea rând, „Noua economie a îmbogăţit cu
siguranţă o elită globală de speculatori financiari, antreprenori şi
specialişti în înalta tehnologie. La vârf, s-a produs o acumulare
fără precedent de bogăţie, iar de capitalismul global au profitat şi
unele economii naţionale, în special din ţările asiatice. Pe
ansamblu, însă, impacturile sale sociale şi economice au fost
dezastruoase.
Fragmentarea şi individualizarea forţei de muncă şi
degradarea treptată a bunăstării sub presiunile globalizării
economice înseamnă că ascensiunea capitalismului global a fost
însoţită de o creştere a inegalităţii şi a polarizării sociale.
Decalajul dintre bogaţi şi săraci a crescut semnificativ, atât pe
plan internaţional, cât şi în interiorul ţărilor. Potrivit Raportului
pentru Dezvoltare Umană al Naţiunilor Unite, diferenţa în ceea ce
priveşte venitul per capita dintre Nord şi Sud s-a triplat, de la
5,7$ în 1960, la 15,0$ în 1993. Cei mai bogaţi 20% locuitori ai
122
123
124
Orio Giarini, Walter R. Stahel, Limitele certitudinii, Bucureşti, EDIMPRESS-
CAMRO, 1996, p.89.
globului deţin acum 85% din bogăţia sa, în timp ce, cei mai
săraci 20% deţin numai 1,4%. Averea celor mai bogaţi trei
oameni din lume depăşeşte PIB-ul tuturor ţările cele mai slab
125
dezvoltate, cu cei 600 de milioane de locuitori ai lor” .
Aceste decalaje sunt produse de fenomene care deşi sunt
cunoscute sunt considerate insolubile. Iată ce scrie omul de ştiinţă
126
american David C. Korten : „Am suportat prea multe dezbateri în
care reprezentanţii ţărilor bogate condamnă rata de creştere a
populaţiei în ţările sărace, refuzând să discute despre supraconsum şi
inegalitate, iar reprezentanţii ţărilor sărace condamnă supraconsumul
şi inegalitatea refuzând să discute despre rata ridicată de creştere a
populaţiei”.
Prăpastia care-i desparte pe bogaţii şi săracii lumii, atât în
interiorul unei ţări, cât şi între state este ireconciliabilă şi crescândă. În
1992, Programul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
(UNDP), în raportul anual, a ilustrat inechitatea reprezentând
repartiţia mondială a veniturilor
printr-un grafic sub forma unei 20%
Procent din populatia globului
82,7%
Venitul total mondial anual

cupe de şampanie. După cum
se observă din figura alăturată,
20% 11,7%
unui procent de 20% din
populaţia mondială, care 20% 2,3%
trăieşte în cele mai bogate ţări
ale lumii, îi revin 82,7% din 20% 1,9%
veniturile mondiale. Numai
1,4% din aceste venituri revine 20% 1,4%
celor 20% din populaţia lumii
127
care trăiesc în cele mai sărace ţări de pe mapamond . Este,
desigur, un act de imoralitate din partea comunităţii umane existenţa
acestor decalaje între bogaţi şi săraci, fiind cauză a multor frământări
sociale.
În interiorul ţărilor, aceste discrepanţe sunt reduse prin anumite
politici sociale de corelare între veniturile salariale mari şi mici. În
România se stabileşte simplu salariul minim pe economie care
permite o discrepanţă oricât de mare cu veniturile salariale mari; în
unele ţări se stabileşte un raport fix între media a 20% venituri
salariale cele mai mari şi ultimele 20% venituri salariale cele mai mici:
în Japonia acest raport este 4,0, în China 7 etc. În ţările dezvoltate din
Comunitatea Europeană (de exemplu Germania) salariul minim se
stabileşte între 0,60÷0,65 din salariul mediu. Rapoartele statistice
anuale permit reglarea eventualelor abateri de la regulă.
125
Fritjof Capra, Ibidem, p.207-208.
126
David C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 1997,
p.42.
127
David C. Korten, Ibidem, p.127-128.
În al cincilea rând, odată cu noua economie au apărut noi
elemente de vulnerabilitate, vulnerabilitatea indusă de Internet şi
reţelele intranet şi interacţiunea umană în Internet ca factor nou de
vulnerabilitate. Toate acestea ne conduc spre un prim risc major în
contextul Noii Economii, vulnerabilitatea digitală. Riscul este comun
tuturor ţărilor, dar pentru ţări emergente cu infrastructură în formare
poate fi considerat mai mare în prezenţa problemelor de lipsă de
educare a utilizatorilor în folosirea tehnologiilor informaţiei şi
comunicaţiilor.
În al şaselea rând, lipsa sau întârzierea constituirii conţinutului
digital în condiţiile creşterii continue a volumului de informaţie
încorporat de Internet constituie un risc major în creşterea decalajelor
între categoriile sociale.
În al şaptelea rând, existenţa unui risc major generat de
folosirea adversă a informaţiei şi violarea intimităţii, adică utilizarea
potenţială a informaţiei stocate în sistemele informatice împotriva
persoanelor, colectivităţilor sau organizaţiilor. Pe un plan mai general,
acumularea de informaţie în Internet şi alte reţele informatice
generează teama de ameninţare la adresa democraţiei.
În al optulea rând, lărgirea prăpăstiei digitale. Societatea
informaţiei şi în perspectivă societatea cunoaşterii propulsează
societatea pe o nouă treaptă de dezvoltare în care informaţia şi
cunoştinţele devin resurse primare care adaugă valoare activităţilor
economice, creează un nou standard de viaţă şi democratizează
societatea. România, ca şi alte ţări emergente, este confruntată cu
fenomenul cunoscut sub numele de prăpastie digitală sau Digital
Divide, adică decalajul care există în folosirea TIC în organizaţii, între
straturi diferite ale societăţii, la nivelul ţării faţă de alte ţări.
Un sistem de tip Internet este vulnerabil prin natura sa întrucât
ansamblul Internet este un sistem de sisteme care creşte rapid şi cu o
infrastructură destul de puţin fiabilă există numeroase elemente de
vulnerabilitate care au generat preocupări pentru studierea acestora.
Vulnerabilitatea sistemelor Internet este mai mare decât cea a
sistemelor care le-au precedat. Afirmaţia se justifică în primul rând
prin faptul că volumul informaţiei este mult mai mare decât la celelalte
sisteme. În al doilea rând creşterea sistemului Internet a fost rapidă şi
fără a fi însoţită de preocupări deosebite pentru asigurarea unei
limitări a vulnerabilităţii. Important părea la un moment dat să fii
prezent în Internet şi mai puţin să te asiguri.
În afara vulnerabilităţii clasice în Internet a apărut atacul
informatic ca element provocat sau declanşat întâmplător. Este
cunoscut că informaţia poate fi pierdută, furată, modificată, folosită
necorespunzător şi decriptată ilegal. Este posibilă pierderea
integrităţii, confidenţialităţii şi disponibilităţii datelor. Vulnerabilitatea
Internet este de 100%, nefiind posibil să se conceapă un sistem total
nevulnerabil. Elementele de vulnerabilitate pot fi evidenţiate la nivel
de micro- şi macrosistem.
Complexitatea fiind suficient de mică, vulnerabilitatea este
controlabilă la nivel de microsistem. Sursele de risc sunt
echipamentele, software-ul şi bazele de date. În cazul echipamentelor
principalii factori de vulnerabilitate, în afara problemelor normale
generate de fiabilitatea intrinsecă a componentelor sistemului, sunt
dezastrele naturale (furtuni, inundaţii, cutremure, etc.), căderile sau
întreruperile de alimentare cu energie şi actele de vandalism. În
software, aplicaţii şi date putem evidenţia factorii furt,
alterare/distrugere de date, viruşii informatici şi accidentele
neintenţionate.
Diminuarea vulnerabilităţii la nivel de microsistem se poate
face prin măsuri de control al accesului şi creşterea robusteţii
programelor. Toate acestea se fac cu un anumit cost care este cu atât
mai mic cu cât măsurile sunt luate mai din timp în fazele de proiectare
şi realizare a sistemului. Există numeroase metode de reducere a
vulnerabilităţii microsistemelor prin proiectare cu elemente de
securitate, separarea funcţiilor, controale de reţea, criptare şi creare
de firewall-uri. În bună măsură folosirea acestor metode contribuie la
creşterea rezistenţei la perturbaţii şi atacuri a sistemelor. Problemele
de vulnerabilitate fiind imposibil de eliminat, apare ca necesară
adoptarea de planuri de recuperare a daunelor. Aceste planuri se pot
dovedi extrem de eficace atunci când din motive diverse au loc căderi
sau atacuri asupra sistemelor. Din păcate, asemenea planuri se
întocmesc foarte rar.
Costul măsurilor de securitate apare, de regulă, mare pentru
beneficiarii sistemelor şi chiar este mare în funcţie de nivelul de
securitate dorit. Costul daunelor potenţiale descreşte însă funcţie de
nivelul de securitate. Un optim economic poate fi găsit prin calcularea
costului combinat al asigurării securităţii microsistemului.
Vulnerabilitatea Internet la nivel macro este o consecinţă a
arhitecturii sale ca reţea de elemente vulnerabile la nivel microsistem
şi a perturbărilor prin incidente. Sursele de incidente sunt atacuri
involuntare sau provocate. Sunt cunoscute tipurile clasice de
incidente: încercări, scanare, compromitere cont utilizator,
compromitere rădăcină, captura de date din pachete, blocarea
serviciului, înşelăciune, folosirea de coduri maligne, atacuri asupra
infrastructurii.
Creşterea incidentelor este exponenţială. Este adevărat că
sistemele se caracterizează intrinsec prin robusteţe. În multe situaţii
funcţionarea parţială reduce vulnerabilitatea.
Principalul element actual de vulnerabilitate îl constituie
atacurile. Anual sunt cheltuite sute de milioane de dolari pentru
repararea daunelor produse de atacuri.
Factorii favorizanţi ai acestui tip de vulnerabilitate sunt nodurile
nesigure şi folosirea comunicaţiei necriptate. Este adevărat că în
fazele primare ale dezvoltării Internet nu au existat aplicaţii majore
care să ceară măsuri de securitate deosebite. Creşterea a fost rapidă,
fără măsuri de securitate deosebite. Personalul de exploatare era şi el
insuficient instruit. Dezvoltarea afacerilor electronice de tip eBusiness
a condus la un nou nivel necesar de securitate, mult maximizat.
Internet a devenit instrumentul folosit de sute de milioane de utilizatori
faţă de un număr restrâns în era pre-Internet.
Din punct de vedere tehnic viteza de creştere şi mai ales timpul
scurt nu au permis contracararea eficientă a influenţei factorului uman
în sporirea vulnerabilităţii Internet.
Interacţiunea umană în Internet este el însuşi factor de
vulnerabilitate. Sistemele fără oameni se comportă diferit faţă de
sistemele cu interacţiune umană puternică. În Internet sunt zeci de
milioane de servere şi aproape un miliard de oameni. Acţiunea umană
devine astfel factorul principal de vulnerabilitate. Dimensiunea
Internet devine comparabilă din punct de vedere al complexităţii
interacţiunilor cu colectivităţile umane.
Vulnerabilitatea societăţii umane este şi ea foarte mare.
Societatea reprezentată ca sistem are în noduri oamenii care sunt
extrem de nefiabili. Sistemele din Internet şi societatea umană au
multe asemănări şi anume multă redundanţă, comunicare,
vulnerabilitate a informaţiei stocate în creştere în timp. Globalizarea
intensifică forţa atacurilor şi asupra societăţii, la fel cum în mod
pregnant se manifestă şi în Internet.
Este un fenomen necontestat că vulnerabilitatea sistemelor în
contextul Internet este mare şi în creştere. Soluţii tehnice există, sunt
însă scumpe, greu de generalizat şi vor avea succes limitat. Soluţii
pot fi însă găsite prin analogia cu societatea umană.
Societatea a fost confruntată încă din fazele incipiente cu
problema vulnerabilităţii ei. Soluţiile găsite au fost diverse, de la
construcţii şi comunităţi fortificate la folosirea de sisteme de alarmare
eficiente.
Nu este o dilemă să decizi dacă se pun uşi blindate la toate
casele dintr-o comunitate sau se folosesc forţe de ordine eficiente.
Societatea umană a optat de timpuriu pentru o organizare prin
legi şi reguli şi instituţii de aplicarea acestora. Lumea Internet va
trebui să evolueze de la absenţa reglementării la reglementări
naţionale şi globale.
Reglementările pot reduce vulnerabilitatea cu costuri mai mici
decât măsurile tehnice. Lumea Internet poate deveni globală,
democratică şi sigură şi prin măsuri tehnice şi prin reglementări
internaţionale.
Opozanţii unei asemenea abordări pot invoca spiritul de liberă
iniţiativă (free enterprise) care a contribuit mult la creşterea Internet şi
piedicile pe care reglementările le-ar putea pune dezvoltării în
continuare.
Trecerea la utilizarea Internet în ample aplicaţii economice, de
învăţământ, culturale, de administraţie publică face ca ignorarea
problematicii vulnerabilităţii să devină un factor de frânare chiar mai
mare decât acela al unor reglementări insuficient fundamentate. Prin
caracterul său global fenomenul Internet cere reglementări globale
transfrontaliere.
6.4. Consideraţii privind rolul creativităţii pentru

reducerea gradului de sărăcie
Aşa cum este cunoscut, procesul instructiv-educativ determină

cunoaşterea, iar cunoaşterea, actualmente, este principala forţă
128
motrice de dezvoltare economico-socială a comunităţii umane .
De asemenea, plecând de la menţiunile anterioare că prin
instrucţie şi educaţie se reuşeşte dezvoltarea şi întreţinerea spiritului
creativ al populaţiei umane, prezentăm unele consideraţii privind
129
metodele şi procedeele ce pot fi folosite în acest scop .
Desigur, în primul rând se impune necesitatea de organizare a
unui sistem instructiv-educativ în conformitate cu noile condiţii create
de tehnoştiinţă, ca rezultat al progresului tehnico-economic general.
Se impune astfel o restructurare pe orizontală şi verticală a sistemului
instructiv-educativ, în conformitate structurile existente în
130
Comunitatea Europeană, pentru învăţământul superior , respectiv
131
pentru învăţământul preuniversitar .
În al doilea rând este necesar să se adapteze curriculum-ul la
starea actuală de societate informaţională sau societate a cunoaşterii.
Printre cele mai importante cuceriri ale tehnoştiinţei se poate
menţiona domeniul informaticii. Rezultatele obţinute ca urmare a
progresului tehnic au condus, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea,
la conturarea unei lumi noi, modelată de noi tehnologii, având noi
structuri sociale şi politice, o nouă economie şi o nouă cultură.
„Globalizarea” este termenul generic care rezumă schimbările
profunde şi impulsul aparent irezistibil resimţit de miliarde de oameni
de pe Terra.
128
Bratu Anca, Diminuarea sărăciei prin educaţie (teză de doctorat), Bucureşti,
ASE, 2004.
129
Iovan Daniela, Educaţia – factor de schimbare şi de progres economico-
social (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004.
130
Raport: Studiile Eurydice, Douăzeci de ani de reformă în învăţământul
superior din Europa: începând cu 1980, Bucureşti, MEC-2000, ISBN 973-649-
026-2.
131
OCDE (OECD), ANALIZA POLITICII NAŢIONALE ÎN DOMENIUL
EDUCAŢIEI: ROMÂNIA, Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale, 2000.
Trăsătura comună a multiplelor aspecte ale globalizării este o
reţea globală de informaţii şi comunicare bazată pe tehnologii noi şi
revoluţionare care au făcut posibil să se transfere aproape
instantaneu fonduri între diverse segmente ale economiei şi între
diferite ţări şi să se administreze enorma complexitate generată de
rapida dereglementare şi noua inventivitate financiară.
Globalizarea este caracterizată de trei aspecte fundamentale:
1. activităţile economice esenţiale ale comunităţii umane sunt globale;
2. principalele surse ale productivităţii şi competitivităţii sunt invenţia
şi inovaţia; 3. activitatea economico-socială este structurată în mare
parte în jurul unor reţele de fluxuri financiare.
O componentă importantă a informaticii, în plină expansiune, o
constituie ceea ce numim „inteligenţă artificială”.
Dacă omul şi-a amplificat puterea şi viteza s-a trecut şi la
amplificarea capacităţii intelectuale. De ce ? Răspunsul este dat de
bioinginerie. Astfel, bioingineria a stabilit că omul posedă genetic o
9
capacitate de înmagazinare a informaţiei evaluată la 10 biţi, gravaţi
18
în diferite gene. Pe de altă parte, spiritul uman produce anual 10 biţi
cantitate de informaţie care este încorporată în discursuri, reviste,
cărţi, benzi magnetice etcetera. Rezultă că într-un an se produce o
cantitate de informaţie de un miliard de ori mai mare decât poate omul
înmagazina în propriul dispozitiv ereditar şi care trebuie transmisă
generaţiilor următoare. Şi chiar în condiţiile în care numai un procent
din această cantitate de informaţie produsă anual de spiritualitatea
umană ar fi noutate absolută ea ar fi de zece milioane de ori mai mare
decât capacitatea genetică individuală de încorporare a ei. Simplu
spus, aceasta înseamnă că evoluţia spirituală i-a luat-o înainte celei
biologice, cea din urmă fiind desăvârşită pentru noi. Ea a devenit
neimportantă şi e absolut neglijabilă în comparaţie cu dezvoltarea
spiritului uman. Ca atare, nu are sens să se manipuleze partea
biologică a existenţei umane, genele, pentru dezvoltarea unor
posibilităţi de încorporare a informaţiei când avem la dispoziţie
fenomenul tehnic ca sursă mai simplă de rezolvare a acestei
probleme.
De aceea, în noua economie cunoaşterea a devenit
componenta esenţiala a sistemului de dezvoltare economică şi
socială a comunităţii umane. Difuzarea inovaţiilor şi convergenţa
tehnologiilor de vârf joacă un rol cheie în accelerarea importanţei
132
cunoaşterii în contextul procesului de globalizare .
Conceptele moderne de „e-economics” şi comerţ electronic
reclamă apelarea la un nucleu al competenţelor unde cunoaşterea va
fi principala forţă motrice. Noua economie presupune acordarea unui
interes sporit aşa-numitei societăţi a cunoaşterii,
132
Bratu Anca, Diminuarea sărăciei prin educaţie, Teză de doctorat, Bucureşti,
ASE, 2004.
angajatului/salariatului care are cunoaştere, capitalului intelectual,
precum şi organizaţiilor care învaţă.
Cunoaşterea, spre deosebire de muncă, pământ şi capital,
este un activ care se apreciază pe măsura utilizării. Cu cât sunt
utilizate mai mult, cu atât cunoştinţele devin mai efective şi eficiente.
În noua economie, cunoaşterea are patru caracteristici: este
tacită; este orientată spre acţiune; se bazează pe reguli; se
modifică în mod constant.
O organizaţie bazată pe cunoaştere poate insufla un nou spirit
antreprenorial într-o organizaţie şi îi poate motiva pe manageri sa fie
preocupaţi să transforme organizaţia astfel încât aceasta să devină
capabilă să capteze, să aplice şi să dezvolte valoarea ca urmare a
implementării unor tehnologii performante. Cunoştinţele şi tehnologiile
avansate pot transforma semnificativ economia unei naţiuni.
Cunoaşterea este mai puternică şi mai valoroasa decât resursele
naturale şi marile fabrici, este forţa motrice de dezvoltare economico-
socială a comunităţii umane în noul mileniu.
6.5. Noua Economie şi capitalul uman
Capitalul uman constă în acele abilităţi ale indivizilor, care sunt

caracteristice acestora şi rămân aceleaşi în orice mediu social,
putând fi valorificate pe piaţa muncii în schimbul unor resurse
economice de orice tip. Practic, capitalul uman este format din capital
educaţional (abilităţi dobândite de indivizi în procesul de instruire
şcolară, dar şi în afara acestuia) şi capital biologic (abilităţi fizice ale
indivizilor, sintetizate cel mai adesea prin starea de sănătate.).
Educaţia reprezintă în fapt esenţa capitalului intelectual, importanţa ei
fiind superioară componentelor asociate stării de sănătate. Capitalul
educaţional este atestat prin diplome şi problema măsurării lui la nivel
individual nu este foarte spinoasă, chiar dacă pot fi discutate diferitele
metode utilizate: măsurarea prin ani de şcoală, prin grade de
instrucţie etc. Atât teoretic, cât şi practic, s-a constatat că veniturile
indivizilor cresc substanţial cu creşterea gradului de educaţie al
acestora întrucât capitalul educaţional ridicat presupune o valoare mai
ridicată a forţei de muncă determinând productivitate mai ridicată. De
asemenea, un nivel de instrucţie mai ridicat presupune şi o mai mare
flexibilitate în adaptarea la condiţiile specifice de pe piaţa muncii,
contribuind la evitarea riscului şomajului.
Componentele capitalului uman sunt:
• Activele de piaţă - sunt cele care deriva dintr-o relaţie
benefică a organizaţiei cu piaţa şi cu clienţii. Activele de piaţă reflectă
potenţialul unei organizaţii datorat unor active intangibile legate de
piaţă. Exemplele pot include: clienţii şi gradul lor de loialitate, canalele
de distribuţie, diferite contracte şi acorduri etc.
• Activele bazate pe proprietatea intelectuala - includ
know-how-ul, secretele de comercializare, copyright-ul, brevetele şi
alte drepturi. Proprietatea intelectuală reprezintă mecanismul legal de
protecţie a mai multor active ale organizaţiilor.
• Activele centrate pe resursele umane - se referă la
abilitatea şi creativitatea manifestate în rezolvarea problemelor,
precum şi la calităţile de lider, antreprenor şi manager pe care le deţin
angajaţii unei organizaţii. Individul nu este abilitat să desfăşoare doar
o anumita activitate, ci dimpotrivă el trebuie să se dovedească o
persoana dinamică care poate desfăşura o varietate de activităţi de-a
lungul timpului. Pe măsură ce devin mai competenţi în activitatea pe
care o desfăşoară oamenii învaţă tot mai mult şi ca atare devin tot
mai valoroşi.
• Activele specifice infrastructurii - au în vedere acele
tehnologii, metode şi procese care îi permit unei organizaţii să
funcţioneze eficient pe termen lung. Exemplele includ: cultura
organizaţională, metodele de management, structura financiară,
bazele de date şi informaţiile despre piaţă sau despre clienţi,
sistemele de comunicare precum e-mail-ul şi sistemele moderne de
teleconferinţă.
Creşterea importanţei capitalului uman în Noua economie
reflectă sporirea dependenţei unei organizaţii de activele intangibile.
În fiecare zi apar noi tipuri de companii care au active intangibile.
Produsele lor sunt intangibile şi pot fi distribuite electronic în “spaţiul
virtual de piaţă ” via Internet. Extinderea continuă a utilităţii capitalului
intelectual poate fi atinsa în întreprinderea mileniului trei dacă
creativitatea, reflectată în invenţii şi inovaţii, sunt omniprezente într-o
organizaţie. Se manifesta chiar sentimentul de succes şi se resimte
nevoia unor permanente mutaţii si schimbări.
Fiecare ţară, companie şi individ depinde din ce în ce mai mult
133
de cunoaştere: brevete, abilităţi, tehnologii, informaţii despre clienţi .
Începând cu anul 1998, OECD (Organizaţia pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare) si Banca Mondiala au cooperat în
activităţile lor de a crea economii bazate pe cunoaştere. Dar, pentru a
putea beneficia de pe urma revoluţiei cunoaşterii, sunt necesare
strategii concrete care pot satisface cei patru piloni ai economiei
134
cunoaşterii :
1. Un cadru instituţional si economic care promovează
utilizarea eficientă a cunoaşterii;
133
Iovan Daniela, Educaţia – Factor de schimbare şi de progres economico-social (Teză
de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004.
134
Igor MUNTEANU, Veaceslav IONITA, THE MANAGEMENT OF KNOWLEDGE (A
guidebook for the community of practitioners) http://www.iln-
best.org/upload/File/km_handbook_eng.pdf; Igor MUNTEANU Veaceslav IONIŢĂ,
MANAGEMENTUL CUNO TINŢELOR (Un ghid pentru comunităţile de practicieni),
http://www.iln-best.org/upload/File/km_handbook_ro.pdf.
2. O populaţie educata şi înzestrată pentru a crea şi folosi
cunoaşterea;
3. O infrastructură a informaţiei dinamică;
4. Un sistem eficient de inovare în cadrul firmelor şi centrelor
de cercetare care să poată satisface noile nevoi ale
oamenilor.
Manageri din toata lumea iau decizii de investire a capitalului.
Ei cântăresc foarte mult înainte de a lua o hotărâre şi analizează toate
135
alternativele si oportunităţile de achiziţionare a activelor .
Însă, apar trei observaţii de fond privind investiţiile în
managementul resurselor umane, corelat cu conceptul de noua
economie manifestat prin creşterea volumului de cunoştinţe
materializate în noi invenţii şi inovaţii:
1. Există o preocupare redusă din partea decidenţilor activităţii
agenţilor economici din România pentru implementarea unor principii
pertinente privind crearea unor colective profesioniste în vederea
realizării şi dirijării continue a noului în activitatea agenţilor economici.
Motivarea acestei constatări se găseşte în faptul că Anuarul statistic
pe 2005 menţionează că numai 15% din agenţii economici sunt
136
receptivi la implementarea noului în activitatea lor .
2. Perioada scurtă de la adoptarea principiilor economiei de
piaţă în activitatea agenţilor economici nu a permis realizarea unei
culturi organizaţionale solide în activitatea acestora.
3. Există o redusă preocupare din partea instituţiilor de formare
profesională superioară pentru colaborarea cu agenţii economici din
sfera productivă. Planurile Operaţionale ale unităţilor de învăţământ
superior menţionează aproape exclusiv că finanţarea activităţilor
acestora se face de la buget, inclusiv cercetarea ştiinţifică.
În civilizaţia globală noua economie, care se bazează pe
invenţii şi inovaţii, are drept componentă prioritară dezvoltarea
tehnologică care conduce la un nivel înalt de competitivitate si la
dezvoltarea umană. Progresul tehnologic este esenţial pentru
progresul uman. Dezvoltarea umana si progresul tehnologic se susţin,
se potenţează şi se propulsează reciproc.
Convergenţa economică şi tehnologică generată de globalizare
schimbă şi va continua să schimbe maniera în care se creează avuţia
atât la nivel naţional, cât şi la nivel transnaţional. Pentru a facilita
difuzarea efectivă a cunoştinţelor şi inovării se dezvoltă tot mai mult o
importantă structură informatică. Amplificarea convergenţei va avea
un semnificativ impact asupra bazelor economice ale tuturor ţărilor
implicate în şi/sau afectate de procesul globalizării. Globalizarea
135
Radu R. Şerban, Optimizarea deciziei firmei (teză de doctorat), Bucureşti,
ASE, 2005.
136
http://www.insse.ro/Anuar%202005/CAPITOLE/cap13.pdf
modifică sensibil maniera în care se derulează afacerile şi
accelerează difuzarea “know-how”-ului şi a inovaţiei.
Din această perspectivă organizaţiile trebuie să devină tot mai
competitive. Acest fapt face imperios necesară reformularea
principiului avantajului comparativ prin apelarea la conceptul mult mai
sugestiv în contextul noii economii şi al societăţii cunoaşterii, acela al
avantajului competitiv.
Principalii factori care permit dezvoltarea pe mai departe a
agenţilor economicii, în competiţia globalizării o constituie:
1. Investiţiile consistente ca ordin de mărime în stimularea
creativităţii prin instrucţie şi educaţie organizaţională a salariaţilor
pentru a reuşi să se impună competiţional.
2. Realizarea unei baze informaţională si tehnologică de
calitate, care să asigure o documentare adecvată privind progresul
tehnico-economic în domeniul propriu de activitate.
3. O colaborare mai strânsă a unităţilor de învăţământ
superior cu organizaţiile economice în vederea stimulării reciproce
a activităţii lor. Trebuie având în vedere faptul că plăteşte beneficiarul
cercetării care, în contextul economiei de piaţă, sunt unităţile
economice, nu statul. Investiţiile publice vor viza numai acele
cercetări care sunt de interes public şi unele cercetări fundamentale
sectoriale, în care sunt manifestări competiţionale ale cercetătorilor
români.
Cheltuielile bugetare pot fi utilizate pentru direcţionarea unor
activităţii creative şi economico-sociale în vederea realizării unor
strategii de tip ofensiv pentru economia naţională. Ţinta principală a
unei strategii de tip ofensiv constă în pătrunderea pe piaţa
internaţională, prin sporirea exportului cu o rată net superioară
creşterii producţiei. Principalul factor strategic îl constituie
concentrarea mijloacelor materiale, financiare şi umane, din
creativitate şi producţie, asupra unor obiective prioritare. Aceste
obiective corespund de fapt unor segmente de piaţă relativ înguste.
Evident că pentru atingerea unor astfel de obiective este necesar să
se realizeze – în domeniile respective – un nivel înalt de
competitivitate internaţională, aceasta prin: aport superior al
creativităţii pentru realizarea unor tehnologii de nivel internaţional;
calitate sigură; performanţe conform cerinţelor pieţii; eficienţă
economică reală, în condiţiile practicării preţurilor de piaţă; serii de
fabricaţie apropiate nivelului internaţional; fabricaţie transparentă şi
flexibilă; organizare comercială eficientă şi servicii post vânzare
asigurate.
O astfel de strategie se poate stabili la nivelul industriei
naţionale, precum şi la cel al unui grup de fabrici sau al unei
întreprinderi. Sunt cunoscute multe modele de astfel de strategii,
dirijate de guvernele unor ţări. Un exemplu interesant este cel al
Finlandei, a cărei piaţă internă, de numai cinci milioane de locuitori, a
condus la o strategie de dezvoltare de produse presupunând
activitate inovatoare intensivă, cu concentrare pe segmente de piaţă
foarte înguste, cu tendinţă de a realiza în aceste domenii proporţii
ridicate de acoperire a pieţei mondiale.
Pentru „Noua Economie”, cunoaşterea pare a fi singura putere
ce garantează progresul social, economic şi democratic care nu se
erodează în timp. Orientarea spre captarea şi asimilarea de
cunoaştere este pentru cele mai multe dintre organizaţii economico-
sociale confirmarea unei anumite maturităţi funcţionale, concordante
cu esenţa societăţii informaţionale de care este legată. De aceea,
nevoia de a gestiona cunoaşterea pare să reprezinte actualmente un
fenomen natural, ca urmare a unor intense discuţii privitor la rolul şi
intensitatea procesului de valorificare a capitalului intelectual în
societăţile post-capitaliste. În acest context, Managementul
cunoştinţelor cuprinde identificarea şi localizarea valorilor intelectuale
într-o anumită organizaţie, generarea de cunoştinţe noi cu scopul
reliefării avantajelor competitive, accesarea integrală a informaţiei
corporative, diseminarea de practici pozitive şi accesul la tehnologii
de codificare şi utilizare a informaţiei.
Cunoaşterea (Knowledge) este definită, de regulă, drept
puterea de a înţelege şi de a surprinde esenţa faptelor,
valorificarea certitudinilor şi a informaţiei, obţinută sub forma unor
experienţe sau învăţăminte. În funcţionarea unor asemenea
organizaţii, determinante sunt procesele desemnate generic prin
sintagma celor “3 i”, respectiv inovare (crearea de cunoştinţe noi),
învăţare (asimilarea de cunoştinţe noi) şi interactivitate partenerială
referitoare la cunoaştere.
Cunoaşterea reprezintă un concept care atrage, de regulă,
numeroase discuţii şi controverse. Informaţia este formată din date
organizate, în timp ce cunoaşterea este abilitatea de a utiliza
informaţia în mod efectiv, acordându-i sensul de structuri cognitive
care ghidează acţiunea. A şti înseamnă a putea, cunoaşterea
reprezintă astfel o experienţă trăită şi simţită, utilizarea căreia poate
conduce spre rezultate repetate.
Pentru a le putea înţelege, cunoaşterea este clasificată în două
tipuri distincte: (1) tacită sau explicită; (2) factuală sau inferentă.
Cunoaşterea tacită sau codificată înseamnă cunoştinţe greu
de formalizat; cunoştinţe intuitive, percepţii, opinii, acestea constituind
circa 80% din toate cunoştinţele unei anumite societăţii, fiind
formalizată în texte – codificată prin interpretări asupra realităţii.
Aceste cunoştinţe rămân depozitate la nivelul membrilor individuali ai
companiilor, chiar şi în cazul în care colaboratorii companiei decid să
plece din firmă sau organizaţie. Cunoaşterea explicită reprezintă
cunoştinţe conţinute în rapoarte, scrisori, comunicări, adică cunoştinţe
care pot fi documentate, ilustrate sub forma unor diverse documente.
Circa 20% din cunoştinţele unei anumite firme pot fi formalizate.
Cunoaşterea factuală îşi trage denumirea de la faptul că
rezultă în urma unei observări directe, contemplative. Ea nu este
eliberată cu totul de anumite incertitudini ori contradicţii, erori de
observare sau interpretări care pot surveni ca urmare a unor iluzii
optice sau ale imaginaţiei celui care observă. Cunoaşterea inferentă
este bazată pe raţionalizarea faptelor sau pe studierea altor
cunoştinţe asimilate anterior, un exemplu în acest sens fiind teoriile.
Asemenea cunoaştere poate fi sau nu verificată prin observare ori
testare. De exemplu, toate cunoştinţele noastre cu privire la atomi
sunt de natură inferenţială. De altfel, distincţia existentă între
cunoaşterea factuală şi inferenţială a fost pe larg dezbătotă de
semantică.
Mult timp s-a crezut că dezvoltarea cunoaşterii ţine exclusiv de
domeniul materiilor teoretice, deţinerea de informaţie fiind confundată
adeseori cu stocarea de date sau de resurse bibliografice. În realitate,
informaţia reprezintă doar un element al cunoştinţelor şi
nicidecum un sinonim al cunoaşterii veritabile. Cu scopul de a
întări această distincţie am dori să menţionăm că:
• informaţia se referă la descriere, definire, la plasarea în
spaţiu a unui subiect (ce?, cine?, când?, unde?);
• cunoaşterea reprezintă strategia, practica, metoda sau
abordarea (cum?);
• înţelegerea include principiul, perspicacitatea sau intuiţia,
morala, sau arhetipul de acţiune (de ce?).
Este necesar, în acest context, să aducem câteva precizări
importante. Practica organizaţională afirmă că există o relaţie
asimetrică între date, informaţie şi cunoaştere. Datele reprezintă fapte
formative ale realităţii sau valori ale unor rezultate posibile. În sistemul
lor corporativ, datele reprezintă unităţi de informaţie cu valabilitate
limitată. Informaţia conţine date agregate sau, altfel spus, semi-
structurate, care servesc, de exemplu, drept temei pentru luarea unor
decizii. În sfârşit, cunoştinţele reprezintă informaţii prelucrate, care
pot avea o existenţă îndelungată, transmit idei şi apar într-un anumit
context, care determină domeniul utilizării lor efective.
BIBLIOGRAFIE
1. Acs, Z.J., Audretsch, D.B. Innovation and Small Firms, Mass: MIT
Press, Cambridge, 1990.
2. Ambăruş Valentin, Ciprian Rezuş, Gabriel Ungureanu, Managementul
calităţii în învăţământul superior, Iaşi, Editura PIM, 2006.
3. Angelescu A., Socolescu A., M., Bazele tehnologiei, Bucureşti, ASE,
2001.
4. Anison, G. Les méthodes des prevision en économie, Paris, Armand
Collections, 1979.
5. Ansoff, I. Implanting Strategic Management, Englewood Cliffs, N.J.,
Prentice Hall, 1984.
6. Aznar I., La Creativitė dans ĽEntreprise, les Editions d'Organisation,
Paris, 1983.
7. Băloiu L.M., Călin C.G. Tehnologie şi inovare, Bucureşti, Editura ASE,
1999.
8. Băloiu, L.M., Frăsineanu, I. Gestiunea inovaţiei, Bucureşti, Editura
Economică, 2001.
9. Băloiu, L.M., Managementul inovaţiei, Bucureşti, Editura Eficient, 1995.
10. Baltagi, B. H. Econometrics, Berlin, Springer, 1999.
11. Baron Tudor (coordonator), Calitate şi fiabilitate. Manual practic, vol.1,
Bucureşti, Editura Tehnică, 1988.
12. Belous Vitalie, Creaţia tehnică în construcţia de maşini – inventica,
Editura Junimea, Iaşi, 1986.
13. Bennett-Goleman Tara, Alchimia emoţională, Bucureşti, Curtea veche,
2002.
14. Berdiaev Nikolai, Sensul creaţiei, Bucureşti, Humanitas, 1992.
15. Bertrand de Jouvenel, Progresul în om, Bucureşti, Editura Politică,
1972.
16. Blaga Lucian, Opere, vol.10, Bucureşti, Editura Minerva, 1987.
17. Blaga Lucian, Opere, Vol.9 (Trilogia culturii), Bucureşti, Editura Minerva,
1985.
18. Botez L., Călin C., Dimonu V., Tehnologie şi inovare, Bucureşti, ASE,
2002.
19. Boutot Alain, Inventarea formelor, Bucureşti, Editura Nemira, 2002.
20. Bran, P. Economica valorii, Bucureşti, Editura Economică, 1995.
21. Bratu Anca, Diminuarea sărăciei prin educaţie (teză de doctorat),
22. Bromley, D. B. The Case-Study, Method in Psychology and Related
Disciplines, U.K., Chicester, 1986.
23. Brown, L. P. Eco- Economie, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001.
24. Brundtland, R. World Commission on Environment and Development,
Our Common Future, New York, Oxford University Press, 1987.
25. Buckminster F. Synergetics, Editura Mc. Graw Hill, 1999.
26. Budworth, D., Finance and Innovation, International Thomson Business
Press, London, 1996.
27. Călin G.C., Botez L.F., Creativitate şi inovare, Bucureşti, ASE, 2000.
28. Călin G.C., Botez L.F., Tehnologie şi inovare, Bucureşti, ASE, 2001.
29. Capra Fritjof, Conexiuni ascunse, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004.
30. Capra Fritjof, Momentul adevărului, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004.
31. Caracota D. - Previziune economică. Elemente de macroeconomie,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică S.A., 1996.
32. Caracota Dumitrache, Constantin Razvan Caracota, Dimensiuni
contemporane ale dezvoltării durabile si competitive, Bucureşti, Editura ASE,
2005.
33. Ceserani,J., Greatwood, P. Innovation and Creativity, London, Kogan
Page, 1995.
34. Ciobotaru V., Angelescu A., Vişan S., Progres tehnic, calitate,
standardizare, Bucureşti, ASE, 2001.
35. Cosnier Jacques, Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor,
Iaşi, Polirom, 2002.
36. Costake, N, Vintilă, C. Managementul sistemelor economice, Editura
Transdata, 1999.
37. Cramer Friedrich, Haos şi ordine, Bucureşti (structura complexă a
viului), ALL, 2001.
38. Crum L.W., Ingineria valorii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1976.
39. Dasgupta, S., Tehnology and Creativity, Oxford University Press, New
York, 1996.
40. Demetrescu,M.C. Metode de analiză în marketing, Bucureşti, Editura
Teora, 2001.
41. Dobrea Răzvan Cătălin, Eficienţa modernizării sistemelor tehnico-
economice, (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006.
42. Drăgănescu Mihai, Rolul cultural al tehnologiei, în Spiritualitate,
Informaţie, Materie, Editura Academiei Române, 1988.
43. Drăgănescu Mihai, Sistem şi civilizaţie, Bucureşti, Editura Politică, 1976.
44. Drăgănescu Mihai, Ştiinţă, tehnologie şi civilizaţie, în Ştiinţă şi civilizaţie,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
45. Drucker, P. Inovarea şi spiritul antreprenorial, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1993.
46. Druţă, F. Motivaţia Economică, Bucureşti, Editura Economică, 1999.
47. Dumitrescu, D., Dragotă, V., Ciobanu, A. Evaluarea întreprinderilor,
Editura Economică, Bucureşti, 2002.
48. Edgar Morin, La Méthode, vol.I şi II, Ed. Seuil, 1977, 1980.
49. Edvinsson, L., Malone, M.S. Intellectual Capital: Realizing Your
Company’s True Value by Finding Its Hidden Brainpower, Harper Business,
New York, 1997.
50. Ekkehard Martens, Herbert Schnädelbach (editori), Filosofie. Curs de
bază, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999.
51. Fagerberg, J., Mowery, D., Nelson, R. The Oxford Handbook of
Innovation. Oxford University Press, Oxford, 2005.
52. Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, PAIDEIA,
1992.
53. Frank, S.A., Foundations of Social Evolution, Princeton, New Jersey:
Princeton University Press, 1988.
54. Freeman, C., The economics of industrial innovation, Penguin,
Harmondsworth, 1974.
55. Fustier Michel et Bernadett, Pratique de la créativité, Librairies
Techniques, Entreprise Moderne, d’Édition et les Éditions, ESF, 1976.
56. Fustier, M., Fustier, B. Pratique de la créativité, E.M.E., Paris, 1986.
57. Gardner Howard, Les formes de la créativité, Edition Odile Jacob, Paris,
2001.
58. Gardner Howard, Les intelligences multiples, Editions Retz, Paris, 1996.
59. Gheorghiţă Cezara, Fundamente etnopedagogice şi etnografice ale
dezvoltării capacităţilor creative la studenţi (Teză de doctor în pedagogie),
Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Chişinău, 2006.
60. Gimpel Jean, Revoluţia industrială în evul mediu, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1983.
61. Gimple Jean, Revoluţia industrială în evul mediu, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1983.
62. Girini Orio, Walter R. Stahel, Limitele certitudinii, Bucureşti, EDIMPRES-
CAMRO, 1996.
63. Goleman Daniel, Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Curtea Veche, 2001.
64. Grenier Jean, Arta şi problemele ei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974.
65. Heisenberg Werner, Paşi peste graniţe, Bucureşti, Editura Politică, 1977.
66. Helmer Olaf, Analysis of the Future: The Delphi Method, Report
No.P3558. Santa Monica, California: Rand Corporation, 1967.
http://is.njit.edu/pubs/delphibook/ ch4a.pdf.
67. Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura Politică, Bucureşti, 1977.
68. Higgins, J.M. 101 Creative problem solving techniques,
Paperback,1994.
69. Ioan Petru, Lucian Blaga în orizontul unei logici paradisiace, Iaşi,
Editura „Ştefan Lupalcu”, 2005.
70. Ioniţă, I. Bănacu, C. S, Stoica, M. Evaluarea Organizaţiilor, Bucureşti,
Editura Economică, 2004.
71. Iovan Daniela, Educaţia – factor de schimbare şi de progres economico-
social (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004.
72. Jin, Chen, Zhaohui, Zhu, Hong Yuan, Xie Measuring Intellectual Capital,
Journal of Intellectual Capital, Vol. 5, Nr. 1, 2004, pag. 195-212.
73. Kapiţa P.L., Experiment, teorie, practică, Bucureşti, Editura Politică, 1981.
74. Kaplan, R.S. Norton, D.P. The Balanced Scorecard, Harvard Business
School Press, 1996.
75. Kastler Alfred, Această stranie materie, Ed. Politică, Bucureşti, 1982.
76. Korten David C., Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 1997.
77. Kotarbinski Tadeusz, Tratat despre lucrul bine făcut, Bucureşti, Editura
Politică, 1976.
78. Maliţa Mircea – Zece mii de culturi o singură civilizaţie. Spre
geomodernitatea secolului XXI, Ed. Nemira, 1998.
79. Manoilescu Mihail – Forţele naţionale productive şi comerţul exterior.
Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
80. Manoilescu Mihail – Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Ed. Athena, 1997.
81. Marcus Solomon, Invenţie şi descoperire, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1989.
82. Marcus Solomon, Provocarea ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1988.
83. Mărgineanu Nicolae, Psihologie şi literatură, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 2002.
84. Mărgulescu, D., Şerban, C. Vasile, E. Analiza economico-financiară,
Editura Bren, Bucureşti,2001.
85. Maslow Abraham H., Motivation and Personality, 1970, New Port
Richey, FL, U.S.A.
86. Mehedinţi Simion, Scrieri despre educaţie şi învăţământ, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1992.
87. Mihuţ, I. Autoconducere şi Creativitate, Editura Dacia, Cluj Napoca,
1989.
88. Mircescu Mihai, Antrenamentul creativităţii. Ghid practic de metode,
procedee şi exerciţii, Editura Eurobit S.R.L., Timişoara, 1997.
89. Moore A.D., Invenţie, descoperire, creativitate, Bucureşti, Editura
Enciclopedică Română, 1975.
90. Moraru Ion, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
91. Munteanu Igor, Veaceslav Ioniţă, THE MANAGEMENT OF
KNOWLEDGE (A guidebook for the community of practitioners)
http://www.iln-best.org/upload/File/km_handbook_eng.pdf; Igor
Munteanu Veaceslav Ioniţă, Managementul Cunoştinţelor (Un ghid pentru
comunităţile de practicieni), http://www.iln-best.org/upload/
File/km_handbook_ro.pdf.
92. Munteanu, A. Incursiune în creatologie, Editura Augusta, Timişoara, 1994.
93. Nica Panaite - Managementul calităţii şi ierarhizarea universităţilor
româneşti, Bucureşti, Editura Paideia, 2000.
94. Nica Panaite - Managementul şi strategia ştiinţei în întreprinderea
competitivă, Iaşi, Editura Moldova, 1990.
95. Nica Panaite, Maxim Emil - Conducerea unităţilor economice. Studii de
caz, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1998.
96. Nica Panaite, Zaiţ Adriana - Introducere în modelarea econometrică,
Iaşi, Editura Universităţii "Al. I. Cuza" , 1995.
97. Nica Panaite, Zaiţ Dumitru - Introducere în econometrie, Iaşi, Editura
Universităţii "Al. I. Cuza", 1994.
98. Nicolae V. (coordonator) - Curs de previziune macroeconomică,
Bucureşti, A.S.E., 1992.
99. Nicolae V., D. L. Constantin, I. Grădinaru - Previziune şi orientare
economică, Bucureşti, Editura Economică, 1998.
100. Nicolae Valentin, Dumitrache Caracota, Daniela Luminiţa Constantin,
Cornelia Pârlog, Ilie Grădinaru, Vasilica Slăvescu, Valerian Tobultoc,
Previziune macroeconomică, Bucureşti, ASE, 2005.
101. Nietzsche Friedrich, Aşa grăit-a Zarathustra, Bucureşti, Edinter, 1991.
102. Nietzsche Friedrich, Voinţa de putere, Oradea - Bihor, Editura Aion, 1999.
103. Osborn, Alex F., Créativité. L'imagination créative, Bordas, Paris, 1988.
104. Pahl, G., Beitz, W, Engineering Design, London, Design Council, 1996.
105. Pârlog C. - Elemente de previziune macroeconomică, Bucureşti, Editura
Oscar Print, 1998.
106. Pierre,L., La Creativite en entreprise, Les Edition ď Organisation, Paris, 1990.
107. Poincaré Henri, Ştiinţă şi ipoteză, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986.
108. Ponoran I., Angelescu A., Vişan S., Tehnologie şi dezvoltare
tehnologică, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”, 1998.
109. Pop E., Călin C. G., Botez F.L., Dimonu V., Frăsineanu I., Bazele
tehnologiei industriale, Bucureşti, ASE, 1994.
110. Popescu-Neveanu, P. Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros,
Bucureşti, 1978.
111. Popper Karl R., Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Bucureşti, Editura Trei, 2000.
112. Porter, M.E., Competitive Advantage, New York, Free Press, 1990.
113. Prigogine Ilya, Isabele Stengers, Noua alianţă. Metamorfozele ştiinţei,
Bucureşti, Editura Politică, 1985.
114. Raţiu Gheorghe, Inventica, adresa electronică,
www.actrus.ro/biblioteca/cursuri/electro/ratiu4/cuprins.htm
115. Roco Mihaela, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
116. Roco, M., Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom,
Bucureşti, 2001.
117. Roco, M., Stimularea creativităţii tehnico-ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
118. Roşca Al., Creativitatea, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972.
119. Roşca, Al. Creativitatea generală şi specifică, Editura Academiei,
Bucureşti, 1981.
120. Sandu S., Inovare, competenţă tehnologică şi creştere economică,
Editura Expert, Bucureşti, 2002.
121. Serban Radu R., Optimizarea deciziei firmei (teză de doctorat),
122. Solcan Angela, Problematizarea – mijloc de dezvoltare a gândirii critice,
în „Didactica Pro”, Nr.6 (16), 2002, p.64-66.
123. Soliani Lamberto, MANUALE DI STATISTICA PER LA RICERCA E
LA PROFESSIONE (edizione aprile 2005),Versiunea electronică:
124. Sternberg Robert J., Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005.
125. Tatarkiewicz Wladyslaw, Istoria celor şase noţiuni, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1981.
126. Taylor W. Calvin, Creativity: Progress and Potential, London, 1964, p. 72.
127. Thom René, “Stabilité structurelle et morphogenèse. Essai d’une théorie
générale des modèles”,Ed. Ediscience, 1973 et “Modèles mathématiques de
la morphogenèse”, Ed. Bourgeois, 1981.
128. Timoianu Silvia, Noua economie şi implicaţiile sale asupra sectorului
bancar (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006.
129. Ţugui Tatiana, Analiza şi evaluarea gazelor cu efect de seră,provenite
din depozitele de deşeuri menajere (Teză de doctor în chimie), Universitatea
de Stat din Moldova, Chişinău, 2007.
130. Vernant Jean-Pierre, Mit şi gândire în Grecia Antică, Bucureşti, Editura
meridiane, 1995.
131. Verone Pierre, Inventica, Bucureşti, Editura Albatros, 1983.
132. Vianu Tudor, Filosofia culturii, Bucureşti, Editura Publico, 1945.
133. Vianu Tudor,Tezele unei filosofii a operei, Bucureşti, Editura Univers, 1999.
134. Zaharia Rodica Milena – Caracteristici şi tendinţe ale dezvoltării
industriale, Ed. Era, Bucureşti, 1999.
135. Zeletin Ştefan – Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1991.

1195

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1195

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GEORGE ªTEFAN COMAN

Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale a României

Viaţa înseamnă mişcare, schimbare, transformare şi este firesc

Cap.1. CREAŢIE ŞI CREATIVITATE

1.1. Consideraţii preliminare. Definiţii

Creativitatea este un proces psihic de generare a noilor

1.2. Factori determinanţi ai potenţialului creativ

Creaţia este un proces complex la care participă întreaga

1.3. Probleme conceptuale şi factorii care contribuie

Formarea şi dezvoltarea potenţialului creativ este determinată

1.4. Motivaţia creativităţii

Motivaţia este un concept fundamental în psihologie şi, în

Fig.4.1. Piramida preferinţelor umane după Abraham Maslow

Categoriile nevoilor Acţiuni pentru

1.4.1. Motivaţia psihosocială a acţiunii umane ca formă

Acţiunile umane sunt determinate de „interese personale”. Prin

1.4.2. Motivaţia organizaţională a acţiunii umane pentru

Motivaţia este procesul instinctiv şi raţional care apare la un

Cap.2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE DEZVOLTARE

2.1. Creştere şi dezvoltare economică

Proiecţia în viitor a dorinţelor comunităţii umane se

2.2. Progres şi evoluţie

Orice existenţă în Univers nu este imobilă, ci dimpotrivă se

2.3. Credinţa în progres

În creaţia filosofică există interpretări contradictorii privind

2.4. Progresul tehnic – forţă a dezvoltării economice

Economistul francez Jean Fourastié (1907 - 1990) în

asemenea schimbări, unii cercetători au constatat destul de repede legătura ei

2.5. Descoperire, invenţie, inovaţie

Aşa cum s-a specificat anterior, progresul este determinat de

2.6. Progres şi efort

Agentul prin excelenţă al progresului este efortul. Progres fără

Într-o conferinţa ţinută de Werner Heisenberg (1901-1976) în

Cap. 3. STIMULAREA CREATIVITĂŢII

3.1. Consideraţii preliminare

Conduita socială nu este numai un comportament superior,

3.2. Stimularea capacităţii creative în perioada

Multa vreme creaţia a fost considerată apanajul exclusiv al

Fig.3.2. Prezentarea schematică a

3.3. Stimularea psihologică a creativităţii la maturitate

Desigur, după pregătirea şcolară, urmează activitatea

Fig.3.3. Matricea morfologica Guilford a intelectului uman

Clasificând conţinutul intelectului după trei criterii principale –

3.3.1. Analiza criterială

Criteriul este un punct de vedere, principiu, normă pe baza

Analiza criterială utilizează numeroase metode şi procedee de

Criteriul E O I M S T F D Pct. Ord. γi

Atribuind ambelor soluţii: a – manual elaborat prin metoda

Pentru varianta b – manual elaborat după metoda

3.3.2. Metoda Delphi

În anii 1964-1965, Helmer Olaf, de la Trustul Rand Corporation

Poate fi întâlnită şi sub denumirile: Cascada ideilor, asaltul

Metoda se utilizează îndeosebi la analiza fenomenelor tehnico-

De cele mai multe ori experimentul psihologic se face în scopul

Întrucât influenţa factorului poate să difere, în diverse domenii

Fig.3.4. Forme ale distribuţiei factorilor pe diagrama apriorică a

Pentru prelucrarea rezultatelor se calculează suma pentru

ţinându-se seama de cei m specialişti anchetaţi.

unde s este suma pătratelor abaterilor:

3.3.5. Metoda balanţei aleatoare

În teoria matematică a planificării experimentelor se prezintă o

Fig.3.5. Şir ordonat de tip exponenţial

Aprecierea importanţei efectelor se poate face cu ajutorul

Fig.3.6. Diagrama dispersiei pentru efecte liniare