Sunteți pe pagina 1din 176

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea Relaţii Internaţionale,


Ştiinţe Politice şi Administrative

Catedra Politologie

Pantelimon VARZARI

INTRODUCERE ÎN
ELITOLOGIE
(Studiu)

Aprobat
de Consiliul
metodico-ştiinţific
şi editorial al USM

„Oricît de mare bărbat de stat şi-ar închipui


cineva că este, nu trebuie să uite legea:
causa aequat effectum”

1
Mihai EMINESCU

INTRODUCERE
Pentru ştiinţele politice problema analizei fenomenului eli-
tei politice a fost şi rămîne de o deosebită importanţă. Întreaga
dezvoltare istorică a omenirii din ultimele secole demonstrează
că organizarea şi conducerea democratică şi nedemocratică a so-
cietăţii sînt indisolubil legate de activitatea subiecţilor politici
(elita politică, liderul politic, partidul politic, politicieni, grupul
de presiune etc.), care joacă diverse roluri în viaţa politică a so-
cietăţii. Procesul repartizării, obţinerii, menţinerii şi exercitării
puterii nu presupune o participare egală la putere a tuturor cetă-
ţenilor, deoarece în orice societate, în afară de inegalitatea eco-
nomică, socială, spirituală, mai există şi inegalitatea politică.
Întotdeauna şi pretutindeni la putere se află doar un grup res-
trîns de persoane, care obligă masele să-l recunoască şi să i se su-
pună. Fundamentarea necesităţii de a diviza societatea în minoritate
guvernantă şi majoritate guvernată este prezentă în doctrinele elitis-
te clasice şi cele contemporane care se deosebesc prin diverse tra-
tări ale inegalităţii politice şi soluţii ale depăşirii acesteia. Existenţa
inegalităţii sociale poate fi acceptată ca un postulat indiscutabil cu
specificarea că este vorba nu despre diferenţieri naturale după sex,
vîrstă, caracteristici fizice şi alte variabile, ci despre inegalităţi so-
ciale care se reproduc în anumite forme stabile, acestea fiind o re-
flectare a structurilor politice, economice, cultural-normative ale
unei societăţi concrete.
Problema elitei este strîns legată de problema diviziunii sociale
a muncii, elementul căreia îl constituie diferenţierea societăţii în con-
ducători (minoritate) şi conduşi (majoritate). Acest aspect al proble-
mei, într-o anumită măsură, corelează cu deosebirile biologice, psihi-
ce şi cu alte diferenţieri între oameni, din care rezultă că nu toţi indi-
vizii pot deveni conducători, diriguitori, organizatori. Practica social-
politică istorică şi cea curentă demonstrează că organizarea socială
optimală a unei comunităţi umane şi deci soluţionarea adecvată a
2
problemei privind guvernarea eficientă a societăţii rezidă în optimi-
zarea corelaţiei dintre elită (guvernanţi) şi mase (guvernaţi). În con-
secinţă, într-un regim democratic înţelegerea corectă a rolului elitelor
se corelează cu principiile şi mecanismele care asigură tuturor mem-
brilor societăţii şanse egale de afirmare pe plan politic, economic,
social, cultural etc.
Apariţia elitismului clasic a fost în mare măsură o replică a mar-
xismului. Elitismul şi ştiinţa politică elitistă au fost şi rămîn în conti-
nuare contestate atît de pe poziţiile marxismului, cît şi de pe cele ale
pluralismului. Marxiştii consideră că elitiştii nu pot explica baza do-
minaţiei unei elite, care nu poate fi decît raporturile economice între
clase. Pluraliştii estimează că societăţile moderne, dezvoltate şi libe-
rale, sînt caracterizate prin multiplicarea intereselor şi prin competi-
ţia pentru putere şi influenţare. La rîndul lor, mulţi critici ai pluralis-
mului susţin că aceasta prezintă un tablou derutant al funcţionării de-
mocraţiilor liberale contemporane.
Actualmente, relativ puţini cercetători împărtăşesc inte-
gral poziţia elitistă clasică. Şi totuşi elitismul a influenţat pe
diverse planuri gîndirea politică şi politica contemporană. Nu
e surprinzător faptul că studiul elitelor a devenit o parte com-
ponentă a problematicii politologice curente şi în arealul ţări-
lor postcomuniste.
Lucrarea de faţă este elaborată în genul unui material didactic
şi de aceea îmbină în sine elemente ale expunerii sub formă de lec-
ţie şi ale expunerii ştiinţifice. Ea este o abordare oarecum monogra-
fică a problematicii elitologice. De aici rezultă o serie de dificultăţi
legate de sărăcia bibliografică în tratarea subiectului propriu-zis. În
acelaşi timp, s-a făcut efortul, pe cît a fost posibil, ca expunerea să
poarte un caracter structural-evolutiv. Ne exprimăm convingerea că
lucrarea de faţă va servi drept imbold în elaborarea altor scrieri în
problematica elitologică.
COMPARTIMENTUL I. STATUTUL EPISTEMOLOGIC ŞI
PROBLEMELE METODOLOGICE ALE ELITOLOGIEI

3
TEMA I. OBIECTUL, STRUCTURA
ŞI METODOLOGIA ELITOLOGIEI
1. Actualitatea, necesitatea studierii şi conţinutul elitologiei
Elitologia, disciplină ştiinţifică complexă, a apărut la sfîrşi-
tul sec. XIX – începutul sec. XX şi totdeauna a fost actuală pen-
tru cei preocupaţi de problematica puterii politice. Această ra-
mură ştiinţifică încerca, într-un mod sau altul, să sesizeze anu-
mite probleme ce frămîntau societatea şi deci să răspundă la pro-
vocările timpului.
Astăzi, societăţile tranzitorii pun în faţa membrilor săi tot mai
multe probleme de genul: ce facem? de unde venim? ce construim
şi încotro mergem? La aceste şi alte aspecte situative încearcă să
răspundă toate ştiinţele politice, inclusiv şi elitologia.
Cele expuse ne fac să evidenţiem necesitatea şi să determi-
năm importanţa studierii elitologiei. În primul rînd, în ştiinţele
politice din societăţile posttotalitare are loc un împrumut masiv
din literatura ştiinţifică occidentală a diverselor concepte, para-
digme, termeni etc. Referindu-ne la termenul de elită, vom arăta
că utilizarea acestuia în limbajul ştiinţific şi publicistic poartă
adesea un caracter neadecvat, amorf, necorespunzător realităţii
obiective şi astfel el (termenul) îşi pierde valoarea, sensul şi con-
ţinutul său iniţial. Spre exemplu, termenul dat este folosit ca si-
nonim al “puterii avuţilor”, al “păturilor influente din societate”,
al “cremei societăţii (naţiunii)”, iar atribuirea cuiva la elită se
transformă într-un compliment cu sensul de persoană “autorita-
ră”, “vestită”, “eminentă” etc.
În al doilea rînd, în societăţile totalitare ştiinţele politice erau
considerate drept “ştiinţe burgheze antiştiinţifice” şi izgonite din săli-
le de studii. Partocraţia, care deţinea în mîinile sale întreaga putere
de stat, avea o atitudine ostilă faţă de politologi, deoarece metodele
şi abordările lor obiective şi imparţiale prezentau un pericol pentru
guvernanţi. Dat fiind faptul că regimurile totalitare erau angajate în
lupta ideologică cu Occidentul, multe concepte au fost “exilate” din
ştiinţele politice. A fost exilat şi conceptul de elită şi cu deosebire cel
4
de elită politică, căci “dacă elita există (funcţionează), atunci acest
lucru are loc numai în societăţile antagoniste (capitaliste)”. Cu alte
cuvinte, motivul principal era de ordin “ştiinţific”: marxism-leninis-
mul dispunea de propriul său concept – conceptul de clasă socială.
O dată cu transformarea Republicii Moldova în stat suveran şi
independent, în care ştiinţele politice se instituţionalizează, apa-
re necesitatea autocunoaşterii societăţii noastre, înţelegerii locu-
lui şi rolului noilor structuri de putere în sistemul relaţiilor so-
ciale şi politice.
În al treilea rînd, societăţile de tranziţie se caracterizează
prin constituirea şi afirmarea noilor structuri politice instituţio-
nalizate, prin stratificare masivă şi mobilitate socială, prin pola-
rizare socială crescîndă a comunităţii umane. Apariţia şi dezvol-
tarea noilor structuri sociale şi politice, inclusiv impunerea noi-
lor elite în viaţa politică a societăţii, necesită studierea şi exami-
narea subiecţilor politici. De aceea creşterea rolului elitologiei şi
al altor ştiinţe politice în viaţa societăţii este determinată de ni-
velul dezvoltării sferei politice ca sferă dominantă (prioritară) a
societăţii.
Altfel spus, caracterul complex al derulării proceselor so-
cial-economice şi politice neordinare, includerea în arena politi-
că a noilor subiecţi colectivi şi individuali, diverse comporta-
mente ale acestora denotă necesitatea cercetărilor teoretice şi
practice în domeniul ştiinţelor politice.
Elitologia (teoria elitelor), fiind considerată de majoritatea
cercetătorilor ştiinţă politică specială sau de ramură, poate fi
prezentată ca un ansamblu de gîndire, avînd ca scop să explice
natura, locul şi rolul grupurilor sociale în mîinile cărora se află
concentrată influenţa politică şi puterea decizională.
Definirea conţinutului specific al elitologiei implică preciza-
rea domeniului ei de studiu. În determinarea obiectului de studiu
al elitologiei şi al statutului ei ştiinţific (epistemologic) se dis-
ting cîteva poziţii teoretice: dacă după unii politologi elitologia
studiază politicul la concret cu toate aspectele sale specifice (sis-
temul politic, acţiunea politică, gîndirea politică etc.), alţi polito-
5
logi apreciază drept obiect de studiu al elitologiei cercetarea pro-
cesului de guvernare a societăţii.
Oricum, elita, ca subiect politic, persistă în ambele definiri ale
obiectului de studiu al elitologiei. Termenul “elită” (lat. “eligere” –
a alege, a tria) poartă un caracter polisemantic. Dacă cei neavizaţi
folosesc termenul dat în unele îmbinări de cuvinte pentru a reflecta
anumite trăsături pronunţate (“grîu de elită”, “oştiri de elită”, “cai
de elită”, “elită hoţească” etc.), culturologii îl utilizează pentru a
evidenţia unele personalităţi marcante ale culturii (ca sinonim al
“spiritului aristocratic”), iar reprezentanţii ştiinţelor socioumane
(politologii, sociologii, filosofii etc.) folosesc termenul în cauză
pentru a desemna acel grup de oameni (valoros; cel mai bun) din
societate care prin statutul şi rolul său constituie “structura de pute-
re” (establishment) şi exercită o influenţă majoră sau controlează
direct elaborarea şi realizarea deciziilor politice, economice şi so-
ciale într-o comunitate umană.
Urmărind evoluţia istorică şi politică a conceptului de elită, so-
ciologii şi politologii califică prin acest termen pe acei membri ai
unei societăţi care deţin o poziţie superioară în cadrul ei. Acesta este
sensul generic, social şi politic al conceptului de elită. La nivel mai
concret, se poate evoca termenul de elită pentru a califica membrii
unei meserii, ai unei profesiuni, ai unei arte, care excelează în sfera
lor de activitate (elita arhitecţilor, elita zugravilor, elita spărgătorilor
de case de bani etc.). În cel de-al doilea sens, conceptul de elită nu
presupune şi o excelenţă morală, caracteristică pe care o presupune,
de altfel, integral, un singur concept aferent elitei - conceptul de aris-
tocraţie. Referindu-ne exclusiv la conceptul de elită (politică, econo-
mică, ştiinţifică, informaţională, militară etc.), putem constata că ori-
ce societate umană are nevoie de o pătură conducătoare (cîrmuitoare,
diriguitoare, stăpînitoare, guvernantă sau dominantă) în cadrul divi-
ziunii organice şi sociale a muncii.
Aşadar, termenul “elită” este utilizat de specialişti în domeniul
ştiinţelor socioumane pentru a consemna oameni deosebiţi prin pre-
gătire şi talent în domeniul lor de activitate (politică, economie, cul-
tură, ştiinţă etc.), care se remarcă prin crearea de valori pentru socie-
tate, au acces la mecanismele şi tainele puterii, ale dominaţiei (arca-
6
num imperii), posedă anumite funcţii de conducere şi un anumit vo-
lum de putere. Membrii elitei, ajungînd în această poziţie prin diferi-
te modalităţi (bunăstare, statut familial, superioritatea pregătirii, abi-
lităţi profesionale, sistemul de selectare etc.), pot deţine puterea în
mod oficial (instituţii publice) sau pot exercita puterea în mod mai
puţin vizibil şi uneori ocolind instituţiile oficiale.

2. Elitologia în sistemul ştiinţelor politice


Elitologia, prin conţinutul şi obiectul său de studiu, poate fi
considerată (după statutul epistemologic) o disciplină, o ramură
a ştiinţelor politice care studiază procesul de conducere (guver-
nare) social-politică a societăţii, activitatea structurilor de pute-
re, precum şi formarea, dezvoltarea, componenţa şi anatomia de-
gradării păturii superioare a societăţii, locul şi rolul elitelor poli-
tice şi al clasei conducătoare în societate, raporturile dintre gu-
vernanţi şi guvernaţi. Deci această disciplină ştiinţifică are un
obiect propriu de reflecţie teoretică, de studiu, cunoaştere şi de
cercetare empirică. Fundamentarea teoretică a obiectului elitolo-
giei necesită însă implicit cunoaşterea rezultatelor cercetărilor şi
din celelalte discipline ştiinţifice politice înrudite, cu care ea
(elitologia) interferează fără a le substitui.
Precum se ştie, politologia (ştiinţa politică sau teoria gene-
rală a politicii) este o ştiinţă despre domeniul politic, o ştiinţă
care studiază geneza, esenţa, legitatea şi funcţionalitatea politi-
cului. Însă domeniul politic (ca domeniu al vieţii sociale, ca sub-
sistem al sistemului social global) constituie şi obiectul de studiu
al altor discipline din arealul ştiinţelor politice (sociologia politi-
că, filosofia politică, psihologia politică, antropologia politică,
etica politică, geopolitica, ştiinţa statului, ştiinţa dreptului, ştiinţa
partidelor politice, istoria politică etc.).
Ştiinţa politică contemporană constituie un complex întreg şi di-
versificat de discipline ştiinţifice. Vom preciza că politicul reprezintă
acea dimensiune imanentă a societăţii, acea sferă particulară a vieţii
sociale, acea modalitate specifică a organizării interioare a sistemului
social global care constituie, în fond, obiectul de studiu al tuturor şti-
7
inţelor politice. În acest sens vom arăta că reputatul politolog român
Ovidiu Trăsnea în una din lucrările sale1 înţelege prin disciplinele
politice acele discipline care, într-o viziune globală sau parţială, cu o
finalitate teoretică sau operaţional-aplicativă, folosind o abordare
structurală sau istorică, se consacră studiului vieţii politice. Deşi res-
pectivele discipline sînt diferite atît ca natură, cît şi sub raportul
structurii, ariei şi funcţiunilor lor specifice, acelaşi autor foloseşte
termenul de “sistem al ştiinţelor politice” pentru a sugera comunita-
tea relativă a obiectului lor (politicul în diferitele sale laturi şi iposta-
ze), relativa lor unitate funcţională (converg în explicarea politicului
şi orientarea sau raţionalizarea acţiunii politice), precum şi interacţi-
unile care există între ele şi care, pe măsura avansării tendinţelor de
diferenţiere şi integrare, proprii ştiinţei contemporane, devin tot mai
ample şi mai complexe, promovînd forme noi de cooperare interdis-
ciplinară, de cercetare pluridisciplinară2. Pentru o viziune globală şi
cuprinzătoare asupra ştiinţelor politice, pentru o înţelegere adecvată
a raporturilor lor reciproce şi a graniţelor dintre ele, Ovidiu Trăsnea
trasează în unele lucrări ale sale3 următoarea schiţă a sistemului
ştiinţelor politice, model-ipoteză susţinut şi de alţi autori4:
1) ştiinţe politice teoretice, printre care ştiinţa politică fundamentală
(teoretică, structural-istorică şi nomotetică) sau politologia şi ştiinţe
politice speciale (elitologia, stasiologia, conflictologia, ştiinţa rela-
ţiilor internaţionale, psephologia – ştiinţa comportamentului electo-
ral, polemologia – ştiinţa războiului, irenologia – ştiinţa păcii etc.);
2) ştiinţe politice aplicative sau praxiologice (praxiologia politică ge-

1
Vezi mai detaliat: Trăsnea O. Probleme de sociologie politică. – Bucureşti,
1975, p. 8.
2
Mattei Dogan precizează principalele caracteristici ale ştiinţei politice con-
temporane prin specializare, fragmentare şi hibridare. A se vedea: Dogan M.
Sociologie politică. Opere alese. – Bucureşti, 1999, p.356.
3
Trăsnea O. Op. cit., p.7-9; Trăsnea O. Curente şi tendinţe în politologia con-
temporană. – Bucureşti, 1972, p.14-39.
4
Petraş-Voicu I. Introducere în sociologia politică. În 2 volume. Vol.1. –
Cluj-Napoca, 1994, p.18-32; Măgureanu V. Studii de sociologie politică. –
Bucureşti, 1997, p.38-45 etc.

8
nerală sau ştiinţa conducerii politice, ştiinţa acţiunii politice şi ştiinţe-
le aplicative speciale), existenţa autonomă a cărora mulţi politologi o
contestă; 3) ştiinţe politice de graniţă (secante, limitrofe, înrudite sau
interdisciplinare), din care fac parte sociologia politică, antropologia
politică, ştiinţele juridice ale dreptului constituţional, ale dreptului
administrativ şi ale dreptului internaţional, psihologia politică, geo-
grafia politică, istoria politică. Aceste şi alte ştiinţe realizează joncţi-
unea sistemului cu alte ştiinţe din afara lor şi se concentrează, de ase-
menea, asupra fenomenului politic, dar din unghiuri de abordare spe-
cifice, extrapolitologice.
În linii mari, putem constata că, dacă politologia studiază do-
meniul politic sub aspectele sale cele mai generale
(macropoliticul), celelalte ştiinţe politice amintite mai sus, inclusiv
elitologia, sînt, într-un fel, ştiinţe particulare, deoarece fiecare din-
tre acestea abordează un anumit segment al politicului (micropoliti-
cul) şi nu ansamblul său. În cazul mai multor discipline politice (fi-
losofia politică, antropologia politică, geopolitica etc.) specificul
lor de abordare apare mult mai vădit şi mai delimitat, însă în ceea
ce priveşte politologia şi elitologia obiectul lor de studiu devine, în
mare măsură, identic, deosebindu-se doar după maniera lor de
abordare. Această realitate i-a determinat pe unii politologi să con-
sidere politologia ca ştiinţă fundamentală a politicului. În acelaşi
timp, unii specialişti, considerînd elitologia o disciplină ştiinţifică
complexă şi autonomă, arată că ea s-a format în albia filosofiei po-
litice (Ghenadii Aşin, Rusia), alţii – în albia ştiinţelor sociologice
(Olga Krîştanovskaia, Rusia). Însă majoritatea cercetătorilor opine-
ază că elitologia a apărut în cadrul ştiinţelor politice şi deci face
parte din sistemul ştiinţelor politice (Stelian Tănase, spre exemplu).

3. Funcţiile şi metodologia elitologiei


Elitologia, ca şi politologia în ansamblu, fiind preocupată de
studierea directă a realităţii social-politice şi de sintetizarea datelor
oferite de alte ştiinţe politice, vizează o anumită finalitate concretiza-
tă prin îndeplinirea anumitor funcţii (metodologică, teoretico-cogni-
tivă, teoretico-explicativă, conceptuală, normativ-aplicativă sau criti-
9
că, axiologică sau de valorizare, praxiologică sau de raţionalizare,
educativă sau civică, prospectivă sau de prognozare ş.a.). Evidenţie-
rea funcţiilor elitologiei este necesară pentru delimitarea ei ca ramură
ştiinţifică, ca domeniu specific de cercetare, ca ştiinţă şi disciplină
autonomă în raport cu celelalte ştiinţe politice.
Pentru definirea obiectului de studiu al oricărei ştiinţe se
impune şi precizarea metodologiei acesteia, cu ajutorul căreia se
realizează investigaţia ştiinţifică. Metodologia este un ansamblu
de metode, mijloace, procedee şi tehnici de cercetare integrate
într-o viziune, într-un cadru teoretico-conceptual, propriu disci-
plinei respective1. În cazul elitologiei, ca şi în cel al politologiei,
al sociologiei politice şi al altor ştiinţe politice, acest cadru îl
constituie concepţia ei teoretică proprie asupra politicului, prin-
cipiile şi categoriile specifice prin care îl defineşte. Metodologia
ocupă un loc central în asigurarea nivelului calitativ-ştiinţific al
investigaţiei realităţii politice. De asemenea, se subliniază înte-
meiat că metodologia ştiinţei este strîns legată de filosofie, deoa-
rece filosofia este baza conceptuală a oricărei metodologii2.
Metodologia, fiind teoria despre metodele cunoaşterii ştiinţifice,
conţine următoarele componente definitorii: 1) enunţuri (teze, postu-
late, formule) teoretice fundamentale care servesc drept orientări în
abordarea realităţii sociale; 2) metode şi mijloace de cercetare şi cu-
legere (colectare) a datelor empirice; 3) tehnici şi procedee de prelu-
crare a datelor şi informaţiilor obţinute, de ordonare, sistematizare şi
corelare necesare pentru argumentarea ştiinţifică; 4) metode şi pro-
cedee de analiză, interpretare şi construcţie (reconstrucţie) teoretică
pe baza datelor empirice în vederea elaborării descrierilor, tipologii-
lor, explicaţiilor şi predicţiilor teoretice.
Mergînd pe urmele lui David Easton3 şi ale altor cercetători
occidentali, politologii români Ovidiu Trăsnea şi Ion Mitran în stu-
1
Măgureanu V. Op. cit., p.48.
2
Mihai N. Introducere în filosofia şi metodologia ştiinţei. – Chişinău,
1996, p.48.
3
Easton D. (ed.). Varieties of Political Theory. – Chicago, 1966; Easton D.
The Political System. – Chicago, 1953 etc.
10
diile lor4 divizează întreaga varietate a modurilor de abordare (a
metodelor) practicate în ştiinţa politică în două categorii distincte.
Este vorba, în primul rînd, de modurile de abordare politologice,
din şirul cărora fac parte instituţionalismul sau orientarea instituţio-
nalistă (M. Prelot este considerat unul dintre cei mai autorizaţi re-
prezentanţi al acestei direcţii), psihologismul (utilizat de Confucius
şi N. Machiavelli, de S. Freud care fundamentează concepţia psiha-
nalizei), behaviorismul (şcoala behaviorală sau comportamentalis-
mul, direcţie fondată de W. Wilson), structural-funcţionalismul (utili-
zarea sa se datorează lui G.A. Almond şi şcolii sale, metodă numită
şi paradigma Almond), funcţionalismul (model de cercetare utilizat
des în elitologie), formalismul (inovaţie recentă în cîmpul analizei
politice), analiza semantică sau logică a limbajului politic (demers
terminologic în accepţia lui G. Balandier), teoria jocurilor etc.
În al doilea rînd, este vorba de tipurile de analiză (de reflecţie)
extrapolitologice a politicului. În această categorie sînt incluse mo-
durile de abordare istoric (istorico-logic sau logico-istoric), socio-
logic (utilizat pe larg de marxism în analiza politicului ca supras-
tructură a bazei economice), economic (considerat de unii autori
mod de elaborare din punct de vedere al activităţii), psihologic
(abordare ce a impus necesitatea constituirii unei discipline cum
este psihologia politică), juridic, geografic (abordare ce a condiţio-
nat apariţia geopoliticii ca ştiinţă interdisciplinară), antropologic
(folosit la vremea sa de Aristotel), filosofic (numit, de obicei, mod
de abordare ontologic sau substanţional). În prezent aceste moduri
de abordare sînt fortificate cu noi metode de analiză a politicului,
cum ar fi cea sistemică (cunoscută ca paradigmă sistemică sau pa-
radigma Parsons-Easton), comparativă (metodă de reflecţie folosită
de la Aristotel încoace, condiţionînd apariţia politologiei comparate
ca una dintre direcţiile ştiinţei politice fundamentale), dialectico-
critică (folosită de marxism şi neomarxism, de gîndirea liberală de
stînga şi social-democrată), normativ-valorică (folosită, îndeosebi,

4
Trăsnea O. Curente şi tendinţe în politologia contemporană, p.52-125; Mi-
tran I. Politologia în faţa secolului XX. – Bucureşti, 1997, p.38-42.
11
în anii “războiului rece” în scopul argumentării formei optimale a
unui sau altui regim politic).
La sfîrşitul sec. XX în ştiinţele socioumane tot mai insistent se
impunea o nouă metodă de analiză, numită metoda sinergetică
(grec. “synergeia” – acţiune colectivă), apariţia căreia (ca direcţie
de cercetare) este legată de numele chimistului belgian (de origine
rusă) I. Prigojin şi de numele fizicianului german G. Hacken. Acest
tip nou de reflecţie teoretică în ştiinţele politice oferă posibilitate
cercetătorului să aprecieze în chip nou unele procese, fenomene,
evenimente şi fapte politice care nu pot fi examinate cu ajutorul
metodelor tradiţionale. În opinia unor autori, sinergetica, ca mod de
abordare, de reflecţie teoretică, a ocupat poziţiile pierdute de meto-
da dialectică1.
În fine, abordarea extrapolitologică a politicului, fiind un
proces complex cu reflexie socială de amplitudine, are menirea
să îmbogăţească dimensiunea analizelor politice în ştiinţele poli-
tice, inclusiv şi în elitologie.

TEMA II. PUTEREA ŞI EXPONENŢII SĂI


1. Puterea politică şi elitele
Puterea poate fi considerată unul din fundamentele societă-
ţii. Ea persistă acolo unde există o comunitate de oameni bazată
pe anumite reguli, norme şi valori. În cadrul grupurilor sociale
este inerentă diviziunea socială referitoare la gestionarea, dirija-
rea şi conducerea diverselor forme de activitate umană. Anume
aici apar anumite inegalităţi şi asimetrii de roluri şi deci anumite
raporturi între diferite categorii de oameni şi indivizi aparte. Se
1
Vezi, spre exemplu: Политология. /Под. ред. Г.В. Полуниной. – Москва,
1998, с.40-45; Венгеров А. Синергетика и политика. //Общественные нау-
ки и современность, 1993, №4, с.55-69; Сачков Ю. Независимость в
структуре бытия и познания. //Свободная мысль, 1995, №12, с.81-82; Де-
локаров К.Х. Системная парадигма современной науки и синергетика.
//Общественные науки и современность, 2000, №6, с.110-118 etc.

12
poate afirma că puterea se manifestă ca factor global şi integra-
tor al comunităţii umane, devenind, astfel, o matrice în ceea ce
priveşte activităţile acesteia.
Obiect al politicii devine nu orice putere, ci doar puterea în
sens public. Deja Aristotel a încercat să separe autoritatea lideru-
lui politic în cadrul polis-ului grecesc de alte forme ale puterii
(puterea stăpînului asupra sclavului, soţului asupra soţiei, părin-
ţilor asupra copiilor). Politica este mai întîi de toate o tendinţă
de obţinere şi menţinere a puterii publice, tendinţă către domina-
ţia şi exercitarea acesteia de un anumit grup de persoane numit
elită, clasă guvernantă etc.
Puterea, fiind o componentă esenţială a oricărei societăţi, îm-
preună cu societatea traversează un proces complicat de schimbare
a fenomenelor şi manifestărilor sale. Sistemul de putere într-o soci-
etate umană contemporană este bine structurat (pe verticală şi pe
orizontală) şi este compus dintr-o reţea diversificată de instituţii
specializate (politice, economice, militare, diplomatice, birocratice,
financiare, judiciare etc.) care reglementează relaţiile sociale şi de-
termină cîmpul puterii. În cadrul acestui sistem se evidenţiază
structurile puterii centrale (aparatul sau corpul administrativ), sub-
straturile subordonate lor nemijlocit (administrarea de nivel
mediu), subiectul şi obiectul puterii.
Puterea ca fenomen social posedă cîteva dimensiuni distincte,
iar în dependenţă de diferitele componente ale sale (subiect, obi-
ect, resurse, proces etc.) şi de multitudinea activităţilor sociale,
poate fi clasificată în diverse genuri (forme sau tipuri). Fiecare
formă de manifestare a puterii se distinge prin caracteristicile şi
conotaţiile sale specifice, dezbătute şi descifrate de disciplinele
ştiinţifice respective. Puterea politică (puterea de stat constituie
nucleul acesteia) determină activitatea celorlalte instituţii sociale.
Ea, în mod direct sau indirect, influenţează asupra dezvoltării tu-
turor subsistemelor sistemului social global (politic, economic,
cultural, normativ, militar, social etc.). Fără a detaliza, vom subli-
nia doar că puterea politică, fiind unul dintre genurile majore ale
activităţii umane, include toate relaţiile ce apar între stat, partide
13
şi mişcări politice, elite politice, grupuri sociale etc. cu privire la
putere, iar prin intermediul instituţiilor politice se exprimă voinţa
dominantă a unui subiect, dar şi a întregii societăţi. Printre trăsă-
turile definitorii ale acestei puteri vom remarca supremaţia şi obli-
gativitatea deciziilor pentru întregul organism social şi, respectiv,
pentru toate celelalte genuri de putere; universalismul şi caracte-
rul public al puterii politice, deoarece acesta acţionează în baza
dreptului din numele întregii societăţi; legalitatea în utilizarea
resurselor (mijloacelor) în scopul cuceririi, menţinerii şi exerci-
tării puterii; prezenţa unui singur centru decizional (celelalte ge-
nuri ale puterii, spre deosebire de puterea politică, poartă în so-
cietăţile democratice dezvoltate un caracter policentric); prezen-
ţa unui sistem integrat de organe de putere etc.
Din cele expuse mai sus rezultă că puterea politică, ca sub-
sistem al sistemului puterii sociale, poate fi definită drept capa-
citatea de a integra, de a agrega, de a conjuga toate elementele
sistemului social. Fiind axa vieţii politice a societăţii, acest gen
de putere constituie elementul-cheie al complexului de structuri
şi fenomene sociale, pe care le ordonează şi le ierarhizează în
conformitate cu obiectivele definite.
Vorbind despre structura puterii politice, vom preciza că
aceasta din urmă reflectă o anumită interacţiune, o relaţie (domi-
naţie, conducerea unora asupra altora). Precum se ştie, orice re-
laţie, inclusiv cea de putere, presupune două părţi: pe de o parte
– guvernanţii, subiecţii puterii care deţin şi exercită puterea, iar,
pe de altă parte – guvernaţii, subordonaţii, supuşii, obiectul, asu-
pra căruia este îndreptată activitatea subiectului, acţiunea puterii.
Din perspectiva abordării structural-sistemice, se poate afirma că
relaţiile de putere (raporturile de dominaţie – supunere), indepen-
dent de baza legitimităţii, se prezintă ca o interacţiune asimetrică a
conducătorilor şi conduşilor. Oricum, subiectul şi obiectul sînt ex-
ponenţii (purtătorii, agenţii, actorii) direcţi ai puterii.
De altfel, noţiunile “subiect” şi “obiect” sînt categorii filoso-
fice. Prin subiect se înţelege individul sau grupul social care acţi-
onează şi cunoaşte activ, are conştiinţă şi voinţă. Subiecţii puterii
întruchipează baza activă şi reglatoare a puterii şi, de obicei, poar-
14
tă un caracter ierarhic: dacă un individ sau un grup social înzestrat
cu putere este actorul (exponentul) principal şi exprimă nivelul
primar al puterii, atunci organizaţiile politice (elitele şi liderii po-
litici, formaţiunile politice, grupurile de presiune, statul, comuni-
tatea naţională şi cea internaţională sau o altă comunitate umană
nemijlocit inclusă în structurile de putere) prezintă nivelul secund
al puterii. Desigur, legătura dintre aceste niveluri poate fi încălca-
tă. Spre exemplu, liderii pierd adeseori legătura cu masele şi chiar
cu propriile lor partide.
Subiectul poate deveni un exponent efectiv al puterii numai
în cazul în care posedă anumite calităţi şi abilităţi, cum ar fi,
spre exemplu, dorinţa de a conduce, voinţa de putere, competenţa
profesională, responsabilitatea personală, autoritate, prestigiu, le-
gitimitate, încredere. Fiind înzestrat cu anumite virtuţi, subiectul
determină conţinutul acţiunii întru atingerea unor ţeluri propuse.
De caracterul obiectivelor urmărite, de metodele, mijloacele şi re-
sursele utilizate pentru atingerea celor concepute depind, în mare
măsură, atitudinea executanţilor (supuşilor) faţă de conducător (li-
der) şi relaţiile între subiect şi obiect.
Obiectul politicii îndeplineşte rolul de executant al dispoziţii-
lor subiectului puterii şi este reprezentat de un individ (indivizi, ce-
tăţeni), grup (pătură) social, societate (naţiune, popor) sau o altă co-
munitate umană. Puterea, după cum s-a menţionat, este asimetrică,
bilaterală şi deci presupune o interacţiune a subiectului şi obiectului
acesteia. Ea (puterea) nu poate exista fără a supune obiectul, însă
disponibilitatea acestuia pentru supunere depinde de o serie întrea-
gă de factori, inclusiv de motivele supunerii (spre exemplu, autori-
tatea liderului), de calităţile obiectului propriu-zis (cum ar fi, de pil-
dă, cultura politică a populaţiei) etc.
La capitolul privind corelaţia dintre subiectul şi obiectul
puterii vom face trei precizări semnificative. În primul rînd,
puterea bazată pe coincidenţa intereselor şi convingerilor, pe
autoritate, prestigiu şi pe alte dimensiuni se transformă în
identificarea obiectului şi subiectului politicii. În acest caz se
ajunge la o forţă maximă a puterii, iar subiectul este interpre-
15
tat de obiect drept ocrotitor şi sprijinitor (cazul unor societăţi
democratice contemporane).
În al doilea rînd, ca reflectare a rolului primordial al subi-
ectului în raport cu puterea în viaţa cotidiană este răspîndită
adesea ideea identificării puterii cu exponenţii ei (cazul socie-
tăţilor de tranziţie). Astfel, se vorbeşte despre deciziile pute-
rii, acţiunile acesteia etc., înţelegînd prin putere organele ei de
conducere.
În al treilea rînd, în procesul guvernării se utilizează ade-
sea două modalităţi, vorbindu-se astfel de două “faţete ale pu-
terii”. Dacă prima include stimularea obiectului pentru săvîr-
şirea anumitor acţiuni convenabile subiectului puterii (spre
exemplu, participarea la alegeri, sau, dimpotrivă, abţinerea de
la participare la manifestările de masă), a doua modalitate
constă în asigurarea inactivităţii supuşilor, blocarea anumitor
forme de comportament nedorite de subiectul puterii. Istoria
politică a ţării noastre este bogată în exemple de acest gen,
unul din ele fiind desfăşurarea procesului de colectare a sem-
năturilor în susţinerea unui referendum republican legislativ
pentru modificarea sistemului electoral, proces iniţiat de
Alianţa Social-Democrată în primăvara anului 2002.

2. Stratificarea socială: grupurile sociale ca subiecţi


ai politicii
Scopul fundamental al oricărei puteri politice este de a asi-
gura funcţionalitatea întregului corp social. Ea serveşte necesită-
ţii interne de menţinere a coeziunii, consensului membrilor şi
climatului social al comunităţii, asigurării echilibrului social al
diferitelor segmente ale societăţii. În caz contrar, societatea se
poate confrunta cu numeroase tensiuni şi conflicte care pun în
pericol ordinea socială şi stabilitatea politică a societăţii.
Diversitatea raporturilor, rolurilor şi poziţiilor sociale condi-
ţionează anumite deosebiri dintre oameni într-o societate concre-
tă. După cum demonstrează practica social-politică, anume îm-
pletirea intereselor de grup, diversele raporturi şi relaţii sociale
16
exercită o influenţă substanţială asupra conţinutului proceselor
politice. Caracterul influenţei grupului social asupra politicii
este determinat mai întîi de toate de menţinerea deosebirilor din-
tre indivizi în ceea ce priveşte deţinerea anumitor resurse care
pot fi utilizate pentru protecţia intereselor sale.
Deci capacitatea unor indivizi sau a unor grupuri sociale de
a se implica în politică, de a-şi impune voinţa asupra altora, adi-
că de a-şi exercita puterea, diferă în funcţie de scopurile urmări-
te, de mijloacele şi resursele folosite etc. Din aceste consideren-
te, unul din izvoarele politicii constă în existenţa diferenţierii re-
ale a populaţiei ce reflectă inegalitatea poziţiei sociale a cetăţe-
nilor. De aceea pentru orice societate problema se reduce la or-
donarea acestor inegalităţi între diferite categorii de cetăţeni care
se deosebesc după mai multe criterii specifice (putere, venit,
ocupaţie, rol, poziţie, nivel de instruire etc.).
Pentru descrierea sistemului de inegalităţi între diferite gru-
puri de indivizi în ştiinţele socioumane se foloseşte noţiunea de
stratificare socială. În linii mari, stratificarea presupune că une-
le deosebiri sociale capătă un caracter ierarhic. Din această per-
spectivă, în literatura sociologică stratificarea socială este defini-
tă ca o dispunere ierarhică a unui set de grupuri, pături şi catego-
rii sociale pe o scară constituită în baza unui sau a mai multor
criterii1. Această noţiune caracterizează de fapt asimetria exis-
tentă în raporturile dintre grupurile sociale care structurează şi
ordonează societatea, însă totdeauna această asimetrie este rezul-
tatul influenţei anumitor relaţii sociale, politice, economice şi de
altă natură într-o societate. Unii specialişti consideră că stratifi-
carea socială exprimă doar legăturile ierarhice dintre grupurile
de oameni. Însă majoritatea cercetătorilor sînt de acord cu faptul
că această noţiune caracterizeză distanţa socială dintre indivizi
1
Vezi: Dicţionar de sociologie. /Coordonatori C. Zamfir, L. Vlăsceanu. – Bu-
cureşti, 1998, p.606; Радаев В.В., Шкаратан О.И. Социальная
стратификация. – Москва, 1996, с.27 etc.

17
nu numai pe verticală (de exemplu, deosebiri între poziţia profe-
sorului şi a studentului), ci şi pe orizontală (raporturile dintre un
profesor şi un cercetător ştiinţific). Diversitatea şi varietatea
stratificării sociale presupune atît fixarea deosebirilor de grup,
cît şi faptul că individul aparţine diferitelor straturi sociale (să
zicem, un student se poate afla concomitent în postură de bărbat,
fecior, sportiv, membru al unui grup etnic etc.). Pentru a caracte-
riza care este sau poate fi locul unui individ (grup social) în ca-
drul structurii sociale, în sociologia contemporană se utilizează
noţiunile de status şi rol.
Conţinutul (componenţa) stratificării sociale a unei comuni-
tăţi umane include următoarele trei mari straturi:
1. Stratul superior care cuprinde şi elita societăţii. Acest
strat numără cîteva grupuri sociale semnificative pentru orice
societate, precum ar fi specialiştii sau funcţionarii aparatului teh-
nico-administrativ, de stat şi de partid; conducătorii de rang su-
perior (de stat, de partid, deputaţii, senatorii etc.), de ramuri şi
de mari întreprinderi; businessmanii de mare calibru; o parte din
intelectualitate, din savanţi, din lucrătorii de aprovizionare şi co-
merţ etc. Stratul superior, deosebindu-se după volumul puterii
deţinute, după bogăţie şi venit, mai este numit adesea şi “crema
societăţii”. Constituind doar circa 2-4% din populaţia unei naţi-
uni, el este “capabil” să cheltuie pînă la o treime din produsul in-
tern brut (cazul societăţilor de tranziţie).
2. Clasa de mijloc înglobează mai multe grupuri şi subgrupuri
sociale: proprietari şi întreprinzători (mici şi mijlocii), funcţionari şi
intelectuali, bancheri şi financiari, ofiţerime şi slujitori ai cultului,
muncitori şi fermieri, comercianţi şi individuali, cooperatori şi mese-
riaşi, manageri şi persoanele profesiilor libere (după Max Weber) ş.a.
Acest strat cuprinde majoritatea populaţiei (circa 70-75%), constituie
suportul dezvoltării societăţii şi deci baza stabilităţii politice (cazul
societăţilor democratice occidentale)1. Clasa de mijloc se deosebeşte
1
Vezi mai detaliat: Varzari P. Formarea clasei de mijloc ca bază a stabilităţii
sociale. //Revistă de filosofie şi drept, 1998, nr.1, p.34-40; nr.2-3, p.30-34.

18
de stratul superior prin locul şi rolul său în sistemul relaţiilor de pro-
ducţie (produce bunuri materiale şi spirituale, prestează servicii so-
ciale etc.).
3. Pătura inferioară este reprezentată de astfel de grupuri şi
categorii sociale ca studenţii şi elevii, pensionarii şi casnicele,
invalizii şi vagabonzii, criminalii şi deţinuţii, prostituatele şi alte
elemente declasate ale societăţii. Semnificativ pentru aceste şi
alte categorii sociale este faptul că membrii lor constituie de la
20 la 25% şi au venituri, în raport cu societatea concretă şi con-
textul dezvoltării ei, modeste sau chiar mizere. Dat fiind că re-
prezentanţii acestui strat nu sînt implicaţi în relaţiile de produc-
ţie şi deci trăiesc pe contul societăţii, unii autori numesc întreaga
clasă inferioară “drojdia” societăţii (Norman Goodman) sau
“paria” societăţii (Dan Lăzărescu).
Acestea fiind spuse, vom arăta că structura (componenţa) strati-
ficării sociale propusă mai sus reflectă o caracteristică generală a so-
cietăţii şi nu a membrilor săi în parte, deoarece deosebirile dintre in-
divizi exprimă inegalitatea socială ce rezultă din statusul social şi ro-
lul social diferit al persoanei. La drept vorbind, la baza formării şi
dezvoltării stratificării sociale se află inegalitatea socială (care dispu-
ne de multe conotaţii şi variabile sociale), însă rădăcinile ei variază
la diferiţi autori: proprietatea privată sau factorul economic (J.-J.
Rou-sseau şi K. Marx), poziţia (statusul) socială sau factorul social
(K. Davis şi W. Moore), normele, sancţiunile şi comportamentul
(Em. Durkheim şi R. Dahrendorf). În literatura de specialitate con-
temporană sînt specificate şi alte origini ale inegalităţii sociale şi deci
ale stratificării sociale (deosebirile psihofiziologice, fizice şi intelec-
tuale, socio-profesionale, morale şi religioase, etnice, de rasă şi de
moştenire etc.). Lui M. Weber însă îi revine meritul de a fi reliefat
caracterul multidimensional al stratificării şi autonomia relativă a fi-
ecăreia din cele trei dimensiuni cu deosebirile lor specifice: econo-
mică (proprietate, avere, venit, resurse), statutară (poziţia socială, ro-
lul social, prestigiul social, nivelul de pregătire, sexul, genul etc.) şi
politică (volumul puterii, funcţiile politice, influenţa politică, autori-
19
tatea etc.).
Analizînd inegalităţile sociale, precum şi deosebirile sociale
care imprimă anumite conotaţii (variabile) politice, unii politolo-
gi1 evidenţiază mai multe forme ale deosebirilor de grup şi deci
ale stratificării sociale: deosebirile teritorial-lingvistice (deose-
biri dintre locuitorii diferitelor regiuni ale unei ţări), deosebirile
de sex şi vîrstă (deosebiri dintre tineri şi pensionari, bărbaţi şi
femei etc.), deosebiri de rudenie şi etnice (deosebiri dintre gru-
purile familiale, comunităţile etnice etc.), deosebirile religioase
şi confesionale (deosebiri dintre reprezentanţii diverselor culte,
dintre credincioşi şi ateişti), deosebirile socio-culturale (deose-
biri dintre stilul de comportament, orientările de viaţă), deosebi-
rile socio-economice (deosebiri după venituri, nivelul salariului,
nivelul pregătirii şi competenţei profesionale ale diferitor gru-
puri de persoane), deosebiri după caracterul aprecierii de către
societate a importanţei şi semnificaţiei unor forme de comporta-
ment al indivizilor (deosebiri în aprecierea prestigiului, stilului
şi onoarei unor grupuri de oameni) şi deosebiri după gradul pu-
terii de guvernare (dominaţie, de conducere) şi al influenţei (de-
osebiri după nivelul influenţei directe sau indirecte a persoanei
sau a grupului de persoane în adoptarea deciziilor administrati-
ve). Fiecare dintre aceste forme ale deosebirilor de grup deţine
izvoarele şi resursele sale de activitate politică a cetăţenilor, mo-
dalităţile şi mijloacele specifice de influenţare asupra structurilor
de putere.
Fiecare societate posedă sistemul său de stratificare, pe care
îl justifică printr-o ideologie ce este împărtăşită de cei care benefi-
ciază cel mai mult de sistemul respectiv de stratificare socială.
Sociologii ruşi Vadim Radaev şi Ovsei Şkaratan, utilizînd metoda
istorico-logică şi cea comparată, evidenţiază şi analizează nouă ti-
puri de sisteme stratificaţionale: fizico-genetic, sclavagist, de cas-

1
A se vedea: Пугачев В.П., Соловьев А.И. Введение в политологию.
Учебник для студентов высш. учеб. заведений. – Москва, 1997, с.127.

20
tă, bazat pe stări, etocratic, socio-profesional, de clasă, simbolico-
cultural şi normativ-cultural1. Sociologul american Norman
Goodman2, reieşind din cercetările efectuate de Lane şi alţi autori
notorii (precum ar fi cercetătorul iugoslav Milovan Djilas3), pro-
pune spre examinare încă un tip de sistem stratificaţional – siste-
mul de stratificare fără clase. Acest tip poate fi modelat doar teo-
retic, pentru că practica social-politică a societăţilor comuniste,
totalitariste, a demonstrat cu prisosinţă imposibilitatea existenţei
şi funcţionării unei societăţi fără clase4.
Desigur, o societate sau alta îşi fundamenteză sistemul pro-
priu de stratificare nu numai prin teorii pentru a explica existen-
ţa sistemului stratificării sociale (abordarea de clasă susţinută de
marxism şi neomarxism, teoria multidimensională weberiană,
doctrina funcţionalistă a lui K. Davis şi W. Moore, concepţia
conflictualistă, a mobilităţii sociale etc.), ci şi prin ideologii po-
litice cu programele lor de promovare şi susţinere a structurii so-
ciale existente. Menţinerea, persistenţa şi durabilitatea unui tip
de sistem stratificaţional într-o societate rezultă şi din influenţa
altor instituţii sociale (economie, familie, religie, ordine
publică), din acţiunea anumitor procese sociale şi politice care
au loc în comunitatea umană şi derivă din cele două forme esen-
ţiale de relaţii – de putere şi în afara puterii. În acest context
vom afirma că în orice societate există grupuri sociale care deţin
şi exercită puterea (diverse grupuri de elite divizate după sferele
de activitate socială), grupuri sociale care tind către cucerirea
puterii şi dominaţia politică (grupurile sociale din opoziţia poli-
tică), grupuri sociale care aspiră să aibă succes la sfera puterii
1
Vezi mai detaliat: Радаев В.В., Шкаратан О.И. Цит. труд, с.49-58.
2
Goodman N. Introducere în sociologie. – Bucureşti, 1999, p.166-167.
3
Djilas M. The New Class. An Analysis of the Communist System. – New
York, 1960; Джилас М. Новый класс. - Mосква, 1970.
4
Un studiu important în acest sens a fost realizat de cercetătorul francez
Jean-François Soulet. A se vedea: Soulet J.-F. Istoria comparată a statelor co-
muniste din 1945 pînă în zilele noastre. – Iaşi, 1998.

21
(grupurile de interes, de presiune etc.) şi grupuri sociale care, în
majoritatea lor, nu pretind la putere şi manifestă adesea o apatie,
o alienare şi un absenteism total sau parţial de la procesul poli-
tic.

3. Stratificarea politică a societăţii şi criteriile


diferenţierii populaţiei
Pentru a exista, funcţiona şi evolua, orice societate trebuie
condusă, administrată, reglementată, controlată, orientată. Strati-
ficarea ierarhică a societăţii contemporane în clase şi categorii
tot mai numeroase, în grupuri şi pături cu cerinţe şi necesităţi di-
versificate face şi mai dificilă guvernarea acestora. Întrebarea
sacramentală cine exercită real puterea – poporul sau un grup
restrîns de persoane – totdeauna a avut o importanţă majoră pen-
tru înţelegerea politicii ca proces.
Deşi sînt puse în joc mai multe motive şi tendinţe ale parti-
cipării politice (de la setea de putere şi bogăţie pînă la cele mai
nobile – grija faţă de interesele sociale), politica, cu toate aces-
tea, este o sferă a vieţii sociale destul de prognozată. Aceasta se
datoreşte faptului că în societate are loc o interacţiune politică a
instituţiilor politice (a statului, elitelor, liderilor, partidelor, grupu-
rilor de presiune etc.) în baza rolurilor şi funcţiilor politice. Lupta
politică (lupta pentru putere) se desfăşoară pe două planuri: între li-
deri, diferite grupuri sociale care acţionează pentru a cuceri, menţi-
ne sau influenţa puterea şi, totodată, între puterea care se exercită şi
cei asupra cărora se exercită. Cu alte cuvinte, acţiunea politică este
rezultatul participării a două categorii de subiecţi: pe de o parte,
agenţi colectivi (partide politice, elite politice, grupuri sociale, gru-
puri de presiune, mase populare) şi, pe de altă parte, actori indivi-
duali (lideri, personalităţi, militanţi, aderenţi, simpatizanţi).
Orientarea activităţii politice a subiecţilor colectivi şi indivi-
duali şi deci eficacitatea acţiunii politice este condiţionată de cî-
ţiva factori majori, inclusiv de rolurile şi funcţiile politice înde-
plinite în viaţa politică de subiecţii colectivi sau individuali, de
22
statusul politic pe care îl ocupă aceştia.
Statusul politic reflectă totalitatea drepturilor şi datoriilor
unui subiect social, definind poziţia politică ocupată de acesta în
societate şi identitatea lui politică. Rolul politic exprimă un
comportament aşteptat şi evidenţiază funcţiile şi atribuţiile ce-i
revin unui subiect în poziţia politică ocupată. Unui status îi este
asociat un set de roluri care redă un complex de activităţi ce
pune individul sau grupul de persoane în relaţie cu ceilalţi. Spre
exemplu, statusul politic al elitei este determinat de anumite atri-
buţii şi funcţii ale acesteia în societate şi îi prescrie dreptul în
elaborarea, adoptarea şi realizarea deciziilor politice pentru în-
tregul corp social. De aceea, în afară de inegalitate socială şi
economică, mai există şi inegalitate politică determinată de gra-
dul şi modul exercitării sau influenţării puterii în societate. În
acest sens se poate afirma că principalul criteriu al stratificării
politice a populaţiei derivă din înălţimea şi profilul unui subiect
politic, adică din împărţirea volumului de putere între membrii
unui anumit grup social.
Pentru elitologie, ca disciplină ştiinţifică, divizarea societăţii
în straturi (grupuri, pături sau categorii), poziţia lor ierarhică şi
criteriile stratificării (principalul fiind volumul de putere) sînt
probleme de mare importanţă din mai multe motive. În primul
rînd, definirea straturilor şi aşezarea lor pe treptele ierarhiei poli-
tice este un temei pentru studierea şi înţelegerea politicii institu-
ţionalizate, a structurii şi sistemului politic al societăţii. În al
doilea rînd, în analiza acţiunii politice pot fi evidenţiate anumi-
te straturi politice, adică grupuri de persoane, instituţii politice
care sînt plasate pe verticală sau orizontală în sistemul relaţiilor
politice ale societăţii. În al treilea rînd, reliefarea straturilor po-
litice în cercetarea locului şi rolului acestora în structura politi-
că a societăţii dă posibilitatea să se sesizeze, din punct de vede-
re politic şi practic, mobilurile acţiunii politice a subiecţilor co-
lectivi şi individuali.
Din această perspectivă, pot fi utilizate pe deplin noţiunea şi
termenul “stratificare politică” care fixează volumul de putere
23
al subiecţilor politici în raport cu nivelul dominaţiei politice, lo-
cul şi rolul lor în sistemul politic al societăţii. Drept temei al
stratificării politice servesc astfel de criterii ca volumul puterii,
poziţia statutară, averea, nivelul pregătirii profesionale, proveni-
enţa, diverse calităţi şi abilităţi personale (autoritate, prestigiu
etc.), precum şi atitudinea faţă de puterea politică (orientările
politice). Majoritatea cercetătorilor definesc stratificarea politică
în contextul diferenţierii populaţiei după criteriul statusului poli-
tic1, componentele structurale ale căruia sînt situaţia, poziţia şi
prestigiul politic, orientarea politică, motivaţia acţiunii politice,
competenţa şi profesionalismul în exercitarea funcţiilor politice.
Structura stratificării sociale (a diferenţierii sociale) în soci-
etăţile democratice înalt dezvoltate are o formă relativ simetrică
care poate fi comparată cu un romb. Grupurile principale ale po-
pulaţiei (“grosul populaţiei”) se include în componenţa clasei de
mijloc, în timp ce nişele superioare şi inferioare ale corpului so-
cial sînt ocupate de grupurile sociale restrînse la număr, respec-
tiv, de grupurile de elite şi grupurile de persoane defavorizate,
marginale. Societăţile de tranziţie, în virtutea anumitor factori şi
împrejurări de ordin economic, social şi politic, se pot caracteri-
za drept structuri de tip piramidal, în care majoritatea populaţiei
este alcătuită din grupuri, pături şi categorii sociale cu venituri
modeste sau chiar mizere şi deci cu o atitudine adesea peiorativă
faţă de structurile de putere (cazul Republicii Moldova).
Autorii germani Thea de Roh şi Ute Lienard tratează re-
partizarea puterii (şi avuţiei) în societatea umană printr-un model
schematic în aceeaşi formă de piramidă2. Primul nivel al pirami-
dei puterii este condus de un grup social de oameni “alfa”. Ime-
diat sub acest grup, în piramida puterii, se situează urmaşii lor
potenţiali – persoanele “beta”. Majoritatea populaţiei (masele,

1
Vezi, spre exemplu: Aнурин А.Ф. Политическая стратификация: содержа-
тельный аспект. //Социологические исследования, 1996, №12, с.82-89.
2
Thea de Roh, Ute Lienard. Democraţia social-elitară. – Cluj-Napoca, 1999,
p.9-14.
24
“plebea”) o formează însă persoanele “omega”, în rîndul cărora
există de asemenea mai multe trepte ierarhice. Probabil, această
schemă este simplistă, însă redă accesibil şi sugestiv structura
politică a societăţii contemporane.
Oricum, grupurile de elită se formează şi se dezvoltă în toa-
te direcţiile stratificării. Mai mulţi cercetători subliniază faptul
că nu mai putem vorbi de o elită (clasă) dominantă, înţeleasă ca
întreg, unită prin aceleaşi interese, ci de diverse grupuri condu-
cătoare, de regulă, neunite, dispersate, fragmentate, adică de o
pluralitate de segmente influente în diverse sectoare de activitate
ale societăţii. Caracterul conlucrării şi selectării grupurilor de
elită determină în mare măsură înfăţişarea, “fizionomia” oricărei
societăţi.
După cum s-a menţionat, unul din criteriile stratificării
politice este orientarea politică, atitudinea individului sau
grupului de indivizi faţă de putere. Problema e că diferenţie-
rea politică are loc după caracterul convingerii populaţiei
privind ordinea socială (organizarea comunităţii umane sau
regimul politic) şi poate distribui mai echitabil bunurile şi
valorile între straturi, iar direcţia (vectorul) dezvoltării soci-
etăţii este mai acceptabilă pentru populaţie. Putem afirma că
în fiecare societate cetăţenii se clasifică în straturi politice
după anumite orientări politice asemănătoare după conţinut,
orientări ce semnifică un sistem mai mult sau mai puţin sta-
bil de convingeri şi viziuni asupra direcţiei preferenţiale a
politicii de stat (elita politică elaborează şi promovează o
ideologie de stat sau o formulă politică conform programului
său de guvernare).
Se observă, de asemenea, că există o corelaţie strînsă în-
tre orientarea politică şi caracterul autoidentificării sociale,
corelaţie care îşi găseşte afirmarea în divizarea cetăţenilor în
straturi politice după apartenenţa lor politică: “dreapta”,
“stînga” şi “centru” (originea delimitării “dreapta” –
“stînga” se află într-un eveniment petrecut la şedinţa Adună-
rii Constituante a Franţei din 28 august 1789 în timpul dez-
25
baterii veto-ului regal). Sigur că orientările politice opuse ale
diferitelor grupuri de oameni condiţionează tensiuni, confrun-
tări şi chiar conflicte deschise între straturi sociale, implicînd
mase întregi de oameni (cazul Republicii Moldova în perioada
conflictului transnistrean din 1992). În viaţa cotidiană însă, da-
torită atitudinii diferite a cetăţenilor faţă de programele, plat-
formele, strategiile şi lozincile lansate de politicieni, lideri şi
formaţiuni politice, au loc diverse disensiuni politice (latente
sau deschise), fapt ce poate fi constatat îndeosebi în perioada
declanşării anumitor evenimente politice (alegeri, referendu-
muri, dezbateri publice în jurul anumitor proiecte etc.). Dife-
renţierea cetăţenilor după criteriile analizate mai sus vorbeş-
te despre existenţa unor legităţi în formarea şi dezvoltarea
stratificării politice, care este un rezultat al tendinţelor evo-
luării unei comunităţi umane concrete.

26
COMPARTIMENTUL II. ORIENTĂRI POLITICE
ŞI TEORETICO-METODOLOGICE
ALE ELITISMULUI CONTEMPORAN

TEMA III. EVOLUŢIA ELITOLOGIEI


ŞI SPECTRUL EI POLITIC
1. Rădăcini şi tradiţii în constituirea elitologiei
Curente social-politice şi filosofice în care persistă ideea des-
pre existenţa în componenţa oricărei structuri sociale a unei pături
diriguitoare sau intelectuale ce determină evoluţia socială există de
cîteva milenii. Teoria elitelor, care astăzi are mulţi aderenţi, cunoaş-
te predecesori vestiţi, începînd cu gînditorii antici.
Interesul gînditorilor faţă de problema elitelor a fost determi-
nat de mai multe motive. În primul rînd, individul conştientiza
faptul că viaţa oamenilor depinde de deciziile structurilor de pute-
re şi de aceea problema locului şi rolului cîrmuitorilor în viaţa
unei comunităţi sociale se afla în centrul atenţiei gînditorilor din
cele mai vechi timpuri. În al doilea rînd, problema elitei este
strîns legată de problema diviziunii sociale a muncii, diferenţierea
societăţii în conducători şi conduşi fiind un component important
al diviziunii muncii. Acest fapt continuă să fie abordat de gîndi-
tori şi savanţi din perspectiva deosebirilor biologice, psihologice,
socio-economice, de alte deosebiri între oameni (după nivelul stu-
diilor şi pregătirii profesionale, după nivelul influenţei puterii în
societate etc.), deosebiri ce condiţionează diferite consecinţe so-
ciale pentru clasa conducătoare şi clasa condusă. În al treilea rînd,
elitele în decursul secolelor erau transcedentale (termen kantian),
adică deasupra lumii reale, mistice, ascunse, închise de ochii
omului. De aceea “arcanum imperii” (taina puterii, taina domi-
naţiei) elitelor ademenea masele şi cercetătorul. Cu alte cuvinte,
motivele interesului gînditorilor faţă de problema elitelor este de
ordin gnoseologic, social şi politico-psihologic.
Chiar dacă elitologia ca disciplină ştiinţifică de sine stătă-
toare este produsul sec. XX, totuşi originile ei pot fi găsite la
27
gînditorii chinezi antici şi, în special, în doctrine social-politice,
filosofice şi morale, precum ar fi confucianismul (curent de idei
fondat de Kong Fu Zi, 551-479 î. Chr.), daoismul (doctrină des-
pre «dao» sau despre «calea» lucrurilor, al cărei întemeietor este
Lao Zi, sec. VI-V î. Chr.), moismul (şcoală fondată de Mo Zi,
479-cca 381 î. Chr.) şi legismul (în fruntea legiştilor, numit mai
tîrziu «fa jia», se afla cel mai cunoscut reprezentant al şcolii lo-
gice sau legiste Han Fei Zi, 280-234 î. Chr.).
În ansamblu, pentru învăţătura politico-filosofică chineză este
caracteristică predica elitarismului excepţional şi o anumită mobili-
tate socială, în timp ce pentru gîndirea social-politică indiană ace-
astă mobilitate este interzisă, deoarece sistemul dur de caste avea la
baza sa o ideologie elitară şi de aceea cultura şi elitele erau mitolo-
gizate în scrierile indiene. O mitologie apropiată în tratarea elitelor
este specifică şi pentru învăţăturile grecilor antici.
Platon (427-347 î. Chr.) este considerat primul gînditor an-
tic care a formulat o concepţie elitară, neadmiţînd demosul să
participe la viaţa politică. În lucrările “Republica” şi “Legile” el
trasează contururile unei societăţi perfecte, prezentînd structura
acestei societăţi (guvernanţii, militarii şi producătorii de bunuri),
tipurile de organizare socială (timocraţia, oligarhia, democraţia
şi tirania), organizarea economico-socială a ei. Statul ideal este
condus de filosofi datorită înţelepciunii proprii, iar legile statului
sînt elaborate de Consiliul Înţelepţilor. Conducînd statul, guver-
nanţii din “Legile”, spre deosebire de filosofii din “Republică”,
se ghidează nu de propriile estimări, ci de legi pentru a înlocui
deficienţele filosofilor.
Aristotel (384-322 î. Chr.), la rîndul său, în “Politica” res-
pinge concepţia lui Platon despre cetatea ideală ierarhizată şi
fără posibilitatea jocului democratic. În opoziţie cu teoria plato-
niciană, stagiritul exaltă civismul grecilor şi practica ideii de
constituţie. De altfel, constituţia (politeia) este conceptul-cheie
în analiza aristotelică a realităţilor politice, este cea care defineş-
te identitatea unui polis şi exprimă ordinea societăţii. Gînditorul
28
grec distinge diferite construcţii (forme de guvernare) în funcţie
de numărul celor ce deţin puterea (unul, puţini sau mulţi) şi na-
tura lor etică (bună sau rea), deosebind astfel regalitatea şi tira-
nia, aristocraţia şi oligarhia, politeia şi democraţia. Analiza gu-
vernării este realizată de Aristotel prin intermediul a trei factori
(deliberatorul care ia decizii; oficialii şi magistraţii; corpul jude-
cătoresc), fiind astfel primul gînditor care distinge cele trei pu-
teri în stat. Diferenţiind puterea dominantă de cea politică, el
arată că este corectă acea putere care aduce folos, iar dacă gu-
vernanţii trăiesc în bine, puterea este greşită.
Dacă Aristotel este considerat a fi întemeietorul ştiinţei poli-
tice tradiţionale, N. Machiavelli este primul teoretician al poli-
ticii, fondatorul ştiinţei politice moderne. În linii mari, putem
menţiona că ideile lui Machiavelli (1469-1527) privind corela-
ţia dintre cîrmuitori şi supuşi sînt contradictorii. Pe de o parte, el
se pronunţă împotriva feudalilor care frînau unirea Italiei, iar, pe
de altă parte, el avea temeri faţă de răscoala maselor ieşite de
sub ascultare. Gînditorul renascentist caută o corelaţie optimală
între cîrmuitor şi popor, găsind-o în puterea forte. În acelaşi
timp, el condamnă puterea tiranică care desfrînează deopotrivă
şi conducătorii, şi masele. Este interesantă tipologia lui Machia-
velli referitoare la metodele de conducere care asigură “Princi-
pelui” eficacitatea puterii (conducători “lei” şi conducători “vul-
pi”), iar utilizarea unei diversităţi de mijloace pentru realizarea
unui scop politic (forţa, violenţa, crima) a condus la o caracteri-
zare peiorativă a conduitei cîrmuitorului prin termenul “machia-
vellism”. Analizînd locul şi rolul “Principelui” în viaţa social-
politică a statului, el consideră că puterea trebuie acordată de
preferinţă celor care nu tind spre ea, celor care sînt împovăraţi
de ea, adică celor care nu doresc s-o capete.
Ulterior concepţiile politice propuse şi argumentate de
gînditori au devenit adesea inacceptabile pentru elitariştii con-
secvenţi. Spre exemplu, teoria contractului social, dezvoltată
de către filosofii englezi Thomas Hobbes (1588-1679) şi John
29
Locke (1632-1704), iluminiştii francezi Montesquieu (1689-
1755) şi J.-J. Rousseau (1712-1778) şi iluminiştii americani
Benjamin Franclin (1706-1790) şi Thomas Paine (1737-
1809), a servit drept temei pentru legitimitatea puterii politi-
ce, iar interesele statului au fost considerate mai presus decît
cele ale guvernanţilor.
Însă cei mai înverşunaţi oponenţi ai elitariştilor erau părtaşii
suveranităţii populare şi ai democraţiei, precum şi egalitariştii care
propovăduiau idei egalitare drept fundament al organizării vieţii so-
ciale, inclusiv egalitatea de avere. De altfel, ideile egalitariste au
luat naştere în societăţile de tip sclavagist, exprimînd un dor nostal-
gic după principiile egalitare ale societăţii preistorice (primitive).
Ele s-au manifestat în Grecia şi Roma antică şi au găsit reflectare în
cărţile biblice, în primele comunităţi creştine, în comunităţile mo-
nahale şi sectante, în mişcările sociale ţărăneşti din perioada medie-
vală, precum şi în mişcările levellerilor (“nivelatorilor”) şi diggeri-
lor (“săpătorilor”) ca orientări ale ideologiei politice în perioada re-
voluţiei engleze din sec. XVII. Dacă J.-J. Rousseau elaborează te-
oria egalităţii cu ideea păstrării micii proprietăţi private (ideal, de
altfel, nerealizat de dictatura revoluţionară a iacobinilor care expri-
mau interesele stării a treia în ultima fază a revoluţiei franceze din
sec. XVIII), François Noël Babeuf (1760-1797) şi reprezentanţii
mişcării babuviste propagau un egalitarism radical (cerînd, printre
altele, repartizarea bogăţiei publice în baza comunităţii de avere),
în timp ce învăţătura comunist-utopistă propunea un egalitarism şi
un ascetism total, avînd ca formă de exprimare comunismul de “ca-
zarmă”.
În opinia multor cercetători, Friedrich Nietzsche (1844-
1900) poate fi considerat predecesorul direct al elitarismului sec.
XX, ideile căruia au influenţat naţional-socialismul, alimentînd
mişcarea fascistă şi alte curente radicale. Punctul de plecare în
analiza sa este “voinţa de putere” care este esenţa oricărei acţi-
uni umane. Această voinţă este o forţă creatoare, iar lumea este
lumea voinţei de putere. De aici divizarea societăţii are drept
30
consecinţă două tipuri de morală: morala stăpînilor (morala ce-
lor puternici, a elitei, a celor buni) şi morala sclavilor (morala
celor răi, a celor mulţi, a maselor, adică a evreilor, anarhiştilor,
democraţilor, ideologilor, revoluţionarilor, profeţilor, fraternităţii
socialiste etc.). În opinia gînditorului german, în locul moralei
celor mulţi, ar trebui propagată morala societăţii ierarhizate care,
fiind opusă ideii de egalitate, reprezintă “un imperativ moral al
naturii”. Astfel, el formează crezul elitarismului sec. XX – forţa
puterii aristocraţiei, care trebuie să creadă ferm că ea există nu
pentru societate, iar aceasta din urmă este doar un fundament şi
o scenă, deasupra cărora, sus, se află nişte fiinţe superioare.

2. Tipologizarea elitarismului
Elitologia ca disciplină ştiinţifică se constituie la sfîrşitul sec.
XIX – începutul sec. XX datorită scrierilor lui V. Pareto, G. Mos-
ca şi R. Michels, consideraţi doctrinarii clasici ai elitologiei. Ul-
terior, elitologia suferă mai multe evoluţii, astfel încît astăzi ea
reprezintă un conglomerat pestriţ de orientări politice şi curente
teoretico-metodologice care adesea se opun una alteia.
În literatura de specialitate sînt propuse mai multe clasifi-
cări ale doctrinelor elitiste1, clasificări elaborate în baza anu-
mitor criterii. Folosind criteriul cronologic, se pot deosebi pa-
tru etape în constituirea teoriilor elitologice: 1)sfîrşitul sec.
XIX – primele trei decenii ale sec. XX (perioada clasicilor
elitologiei); 2)jumătatea a doua a anilor ’20 – prima jumătate
a anilor ’40 ai sec. XX (perioada formării variantelor fasciste
şi conservator-aristocratice ale elitarismului, precum şi a apa-
riţiei primelor tendinţe de reconstruire a elitismului în sensul
corelării lui cu valorile democraţiei); 3)jumătatea a doua a

1
A se vedea: Aшин Г.К. Элитология. Становление. Основные направле-
ния. – Москва, 1995, с.44-47; Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г.,
Старостин А.М. Основы политической элитологии. Учебное пособие. –
Москва, 1999, с.61-63; Juc V. O clasificare a elitelor. //Arena politicii, 1998,
nr.6, p.12-14 etc.
31
anilor ’40 – sfîrşitul anilor ’60 ai sec. XX (perioada creşterii
influenţei tratării liberal-democratice a elitarismului, a teorii-
lor pluralismului elitelor, însă, totodată, şi perioada apariţiei
variantei radical-democratice a elitismului care acuză caracte-
rul nedemocratic şi elitar al sistemelor politice ale democraţii-
lor occidentale, în special, ale SUA); 4) anii ’70 ai sec. XX şi
pînă în prezent (perioada căutărilor noilor paradigme în dez-
voltarea ştiinţelor politice, perioada pluralismului politic pre-
dominant, perioada apariţiei teoriei pluralismului elitar şi teo-
riei poliarhiei, ultima fiind atacată de neoelitism care presupu-
ne structura elitară atît a sistemelor politice democratice, cît şi
a celor nedemocratice).
Conform orientării şi apartenenţei politice, se reliefează ur-
mătoarele variante ale elitarismului: 1) fascist; 2) conservator-
aristocratic; 3) liberal-democratic; 4) radical de stînga; 5) comu-
nist (numit şi elitarism latent).
În funcţie de modalităţile de fundamentare, se evidenţiază
următoarele tipuri de argumentare ale elitarismului: 1) biologic;
2) psihologic; 3) tehnologic ş.a.
Conform orientărilor şi principiilor teoretico-metodologice,
se marchează următoarele abordări ale elitei: 1) modelul valoric
al elitei; 2) modelul structural-funcţional al elitei; 3) modelul ci-
vilizaţional al elitei etc.
În dependenţă de criteriul geografic sau regional, se disting
următoarele centre ale elitologiei: 1)vest-european (considerat
patria elitologiei); 2)american (după cel de-al doilea război mon-
dial în SUA se transferă centrul investigaţiilor ştiinţifice); 3)ţări-
le în curs de dezvoltare sau din lumea a treia; 4)ţările posttotali-
tare sau postcomuniste.
În conformitate cu concepţiile împărtăşite, se reliefează ur-
mătoarele tipuri de elitarism: 1)cosmopolit; 2)sionist; 3)rasial.
Desigur, pot fi propuse şi alte clasificări ale elitarismului,
însă nici una din ele nu poate avea prioritate absolută, avînd în
vedere faptul că nici o tipologie nu este exhaustivă.
32
3. Orientări politice ale elitarismului contemporan
În continuare vom evidenţia cele mai semnificative variante
ale elitarismului. Una dintre cele mai cunoscute orientări este
varianta fascistă a elitarismului. În literatura politologică occi-
dentală de mai mult timp se discută problema despre legătura te-
oriilor clasicilor elitologiei (V. Pareto, G. Mosca şi R. Michels)
cu doctrina si ideologia fascistă, evidenţiindu-se, de fapt, două
opinii diametral opuse: adepţii primei opinii (F. Ferrarotti, R.
Barkly ş.a.) afirmă legătura directă dintre elitarism şi
fascism/nazism, iar partizanii celei de-a doua opinii (G. Sartori,
R. Aron ş.a.) neagă orice legătură dintre ele.
Este cunoscut faptul că în scrierile teoreticienilor fascismului
(A. Rosenberg, Lehman, Koner, Karl Schmidt etc.) elitarismul a
îmbrăcat cele mai mizantropice forme. Mulţi elitologi contempo-
rani definesc doctrina fascistă ca variantă “vulgară” a elitarismului,
ca “denaturare plebeică a adevăratului elitarism”, alţii însă ignorea-
ză varianta fascistă a elitarismului, opinie ce vine în contrasens cu
tentativele de regenerare a acestei orientări în unele ţări. Însă majo-
ritatea teoreticienilor elitei tinde să liberalizeze elitarismul cu orien-
tările sale specifice, dîndu-i diverse nuanţe.
Mai mulţi cercetători ai teoriei elitelor (D. Beetham, spre
exemplu) arată că elitarismul constituie miezul ideologiei fascis-
te, că doctrina fascistă se bazează în cel mai direct mod pe prin-
cipiul structurii elitare a societăţii şi presupune puterea necon-
trolată a conducătorilor şi lipsa de drepturi a celor conduşi. În
“Mein Kampf” a lui A. Hitler a fost dezvoltat elitarismul rasial,
subliniindu-se că istoria lumii este o creaţie doar a minorităţii
(numită “supraoameni”, în timp ce majoritatea e numită “gloată
de incapabili” sau majoritate “nestatornică”), inegalitatea socială
fiind explicată prin deosebiri rasiale.
Fără a detaliza, vom constata că teoreticienii nazismului con-
trapuneau elitei ariene masa “inferioară” şi tindeau să fundamente-
ze principiul aristocratic al structurii sociale. Fascismul, ca doctri-
nă şi ideologie, are drept obiectiv constituirea unei “ordini noi” în
locul civilizaţiei liberal-burgheze considerată decadentă, sursele de
33
inspiraţie ale acesteia fiind darvinismul social, filosofia lui Niet-
zsche şi, desigur, elitarismul.
Cea de-a doua orientare politică a elitarismului este fundamen-
tarea “biologică”. Reprezentanţii acestei argumentări (S. Darlin-
gton, R. Williams, V.M. Kaitukov etc.) consideră că deosebirile din-
tre masă şi elită poartă un caracter genetic şi deci sînt determinate de
“materialul ereditar” al individului. Absolutizînd divizarea societăţii
în minoritate creativă şi majoritate necreativă, ei afirmă că evoluţia
istoriei este condiţionată de “genofondul unit” al oamenilor cu cea
mai bună ereditate, adică de elită. O dată ce evidenţierea minorităţii
dominante şi majorităţii “subjugate” (oprimate, conduse) întotdeau-
na este inevitabilă în societate, după V.M. Kaitukov, ierarhia este
strict determinată de genotipul psihologic al majorităţii absolute a
oamenilor, iar separarea minorităţii deţinătoare de putere este o lege
globală a vitalităţii.
Vom specifica trei aspecte importante. În primul rînd, “elitaris-
mul biologic” nu este parte componentă sau formă a ideologiei fas-
ciste sau rasiale. El ţine mai cu seamă de biologia socială, esenţa că-
reia este transferarea legilor biologiei asupra societăţii, aceasta din
urmă fiind interpretată ca un organism biologic. În al doilea rînd, re-
prezentanţii sociobiologiei au reînviat coceptul de eugenie. Conside-
rat drept concept şi politică deliberată de selecţie şi perfecţionare a
speciei umane prin măsuri genetice, eugenia cuprinde două orientări:
eugenia negativă şi eugenia pozitivă. Condamnarea eugeniei ca in-
strument al politicii rasiale nu exclude continuarea preocupărilor
pentru cunoaşterea aprofundată a geneticii umane, în scopul asigură-
rii sănătăţii indivizilor indiferent de apartenenţa lor etnică. În proble-
ma controlului eredităţii, s-a dezvoltat în ultimul timp ingineria ge-
netică, legitimată din punct de vedere ştiinţific, dar nelipsită de con-
troverse morale. În al treilea rînd, referinţele la legile biologice pen-
tru fundamentarea elitarismului sînt în Occident un fenomen obişnu-
it promovat de jurnaliştii, politicienii de toate nivelurile.
A treia variantă a elitarismului este numită de specialişti orien-
tarea “aristocratică” şi conservatoare. Varianta aristocratică a eli-
tarismului a fost fundamentată cel mai plenar de către Jose Ortega y
34
Gasset (filosof, sociolog şi culturolog spaniol, 1883-1955), dar por-
neşte de la Nietzsche. Gînditorul spaniol subliniează în “Revolta
maselor” (1930) că societatea umană, în esenţă, este aristocratică în-
totdeauna şi încetează a mai exista atunci cînd îşi pierde acest carac-
ter. Orice societate reprezintă unitatea dinamică a doi factori – mino-
ritatea şi masele, unde minoritatea (elita) o constituie persoanele care
au o calificare deosebită, iar masele (majoritatea) – o adunătură a oa-
menilor mediocri.
În cadrul conservatorismului contemporan se disting trei di-
recţii. Reprezentanţii conservatorismului radical de dreapta pro-
movează următoarele postulate: elită puternică, putere fermă,
clasă de mijloc solidă, concurenţă onestă pentru intrarea în elită.
De asemenea, ei sînt cei care biciuiesc elita liberală ce a uzurpat
puterea politică în ţările occidentale şi cochetează cu masele,
blamînd în acelaşi timp elita marelui business şi mediocraţia.
La rîndul său, conservatorismul tradiţional prin adepţii lui
(H. Schelsky, N. Gleazer, P. Virec, F. Wilson, D. Bell, M. Allais, L.
Powelle etc.) apără următoarele teze: baza dreptăţii sociale con-
stă în recompensarea diferită pentru funcţii sociale diferite,
“egalitarismul excesiv” al societăţii contemporane se poate con-
frunta cu multe pericole, elita tradiţională este păstrătoarea ordi-
nii şi a valorilor eterne, noile elite liberale trebuie respinse, ine-
galitatea este predeterminată de caracterul elitar al societăţii şi se
transmite prin ereditate, elita puternică şi ierarhia socială rigu-
roasă pot asigura “ordinea durabilă”, structura elitară a societăţii
poartă un caracter etern şi numai meritocraţia ar fi cea mai per-
fectă formă socială. Cît priveşte elitarismul neoconservator, vom
preciza că el şi-a găsit manifestare în cadrul administraţiilor lui
R. Reagan şi G. Bush, iar o politică internă apropiată de “reaga-
nomică” (micşorarea impozitelor pentru elita economică) a pro-
movat M. Thatcher care se pronunţa pentru un “elitarism sănă-
tos”, pentru restrîngerea controlului asupra elitei-business. În ge-
neral, conservatorismul cu toate direcţiile sale tinde să sancţio-
neze elitarismul în calitate de lege socială de bază, conferindu-i
problemei elitei rolul central în viaţa societăţii contemporane
mobile şi dinamice.
35
În fine, vom caracteriza foarte succint abordarea liberal-de-
mocratică a elitarismului, subliniind că pentru această variantă
este specifică reformarea elitarismului în direcţia aplicării lui la te-
oriile clasice ale democraţiei. K. Mannheim şi J. Schumpeter de-
monstrau că în anumite condiţii elitarismul şi democraţia sînt com-
patibile. În cadrul elitarismului liberal se pot distinge cîteva direc-
ţii: 1)monetarismul care consideră că piaţa în mod natural formează
elita învingătorilor; 2)neoliberalii, fiind adepţi ai reglementării de
către stat a economiei, arată că aceasta din urmă poate fi îngrădită
de crize de către funcţionari şi manageri calificaţi; 3)doctrine neoe-
litiste care reflectă un spectru larg de curente ale concepţiilor elitis-
te contemporane (şcoala “machiavelistă” a lui J. Burnham, şcoala
liberală condusă de H. Lasswell care a lansat idei ale pluralismului
elitelor, varianta structural-funcţională a elitarismului, teorii ale eli-
tarismului democratic etc.), asupra cărora vom reveni cu mai multe
detalii în următoarele capitole. Aici însă specificăm faptul că toţi li-
beralii împărtăşesc o teză comună: democraţia depinde mai întîi de
toate de calitatea elitei şi mai apoi de transparenţa şi accesibilitatea
ei (a democraţiei).
S-ar părea că reprezentanţii dreptei politice sînt cei mai înverşu-
naţi elitarişti, iar cei de stînga şi, în special, de extremă stîngă sînt an-
tielitarişti. Însă acest punct de vedere este de suprafaţă şi realitatea
este cu mult mai complexă. Deseori reprezentanţii elitarismului ra-
dical de stînga (sociologii marxişti, social-democraţii, reprezentan-
tul şcolii de la Frankfurt – H. Marcuse, precum şi J.P. Sartre, La Fon-
taine şi alţi ideologi ai stîngii politice) se autoconsideră antielitarişti,
făcîndu-şi imagine prin critica elitarismului, în realitate însă ei sînt
elitarişti latenţi. Dacă radicalismul de stînga se manifestă în calitate
de ideologie a “tehnocraţiei lipsite de putere”, a elitei păturilor de
opoziţie şi a elitei outsider din societate, social-democraţii nu numai
că critică elitarismul, considerîndu-l teorie nedemocratică, ci şi susţin
ideea existenţei elitei politice şi a necesităţii controlului acesteia de
către societate, în timp ce sociologii marxişti, de obicei, consideră că
teoriile elitei sînt ideologii ale claselor exploatatoare.

36
TEMA IV. ORIENTĂRI
TEORETICO-METODOLOGICE
ALE ELITISMULUI
1. Argumentarea psihologică a elitismului
Fundamentarea psihologică este una dintre cele mai răspîndite
trăsături ale elitarismului. Argumentele acestei fundamentări pot fi
împărţite în trei grupuri - argumente instinctiviste, behavioriste şi
freudiste - care posedă însă şi unele trăsături comune, principala fi-
ind dimensiunea psihologică în abordarea elitismului.
Instinctiviştii (U. McDaugall, K. Lorenz, J. Jittler, M. Ginsberg,
E. Fromm ş.a.) consideră că divizarea societăţii în elită şi mase este o
consecinţă a trăsăturilor înnăscute ale persoanei, un rezultat al in-
stinctelor programate genetic. Dacă majorităţii oamenilor le sînt spe-
cifice instincte de turmă, de conformism, supunere, minoritatea e de-
terminată de setea impulsivă şi excesivă de putere, tendinţa de a co-
manda. Între aceste două grupuri de oameni (minoritate şi majorita-
te) se duce o luptă pentru ocuparea poziţiilor superioare în societate,
poziţii determinate de calităţi psihice înnăscute. Prin urmare, diviza-
rea societăţii în elită şi mase corespunde însăşi naturii omului. Vom
arăta că ideea “naturii umane” a fost argumentată anterior de socio-
logii francezi G. Tard (1843-1904) şi Gustav Le Bon (1841-1931).
Elitariştii conchid că clasa conducătoare se evidenţiază în procesul
luptei concurenţiale, în care înving cei mai capabili şi mai dinamici
oameni, oameni cu intelectul cel mai înalt şi cu voinţă de putere şi
confirmă aceasta prin diverse “dovezi” (date statistice, modele ma-
tematice, teste psihologice şi alte calcule de determinare a capacităţi-
lor mintale şi de evidenţiere a aşa-zisului “coeficient al intelectului”
– IQ)1. Scopul acestor “dovezi” constă în a demonstra că elita pose-
dă capacităţi, emoţii, instincte şi intelect superioare maselor, iar de
aici rezultă dreptul ei de a exercita funcţii de putere şi de a avea o si-
tuaţie privilegiată. Desigur, aceste “dovezi” neagă rolul factorilor so-
ciali şi economici în viaţa individului, neglijează tendinţele şi legită-
1
Aшин Г.К. Элитология …, с.73-76; Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов
В.Г., Старостин А.М. Основы политической элитологии …, с.89-91.
37
ţile dezvoltării societăţii umane, absolutizînd în acelaşi timp factorul
psihic şi cel genetico-ereditar în devenirea individului.
Behavioriştii (J. Wotson, B. Skinner etc.) afirmă că obiectul de
cercetare al psihologiei trebuie să devină comportamentul (care
poate fi verificat) şi nu conştiinţa (un termen nedeterminat, ambi-
guu), iar psihologia trebuie transformată în ştiinţa despre dirijarea
comportamentului (fiind manipulat cu iritanţi exteriori, omul poate
fi educat după anumiţi indici de comportament). De aceea repre-
zentanţii behaviorismului, contrar instinctiviştilor, reies din faptul
că mediul exterior şi, mai întîi de toate, mediul social determină
comportamentul oamenilor. În această ordine de idei, tendinţa
omului de a intra în elită nu este un rezultat al programei genetice
înnăscute, ci al necesităţilor şi stimulenţilor sociali.
Deci, după behaviorişti, comportamentul uman se formează
sub influenţa mediului social şi deci e determinat nu de calităţile
înnăscute, programate genetic, ci de factorii sociali şi culturali
care motivează tendinţele omului de a pătrunde în elită. Din
aceste considerente, psihologia, spun ei, este chemată să cercete-
ze, mai întîi de toate, mecanismele care stimulează comporta-
mentul omului, mecanisme folosite de “manipulator” (educator)
întru atingerea rezultatelor maximale. Psihologia, fiind ştiinţa
despre manipularea comportamentului, are ca scop descoperirea
mecanismelor de stimulare care ar asigura comandatarului (eli-
tei) un comportament necesar al maselor. În acest sens, behavio-
riştii îşi văd sarcina în examinarea mecanismelor care stimulea-
ză omul în activitatea sa şi în folosirea lor eficientă în programa-
rea comportamentului oamenilor, în tehnologia comportamenta-
lă.
Freudismul este cea de-a treia tratare psihologică a elitaris-
mului, fiind şi cea mai răspîndită. Sigmund Freud (1856-1939;
psihanalist şi filosof social austriac), intemeietorul mişcării psiha-
nalitice, a avut mulţi discipoli (E. Fromm, H. Lasswell, V. Reih,
E. Ericson etc.), dar au apărut şi şcoli disidente (A. Adler şi C.G.
Jung). În ultima parte a vieţii el a aplicat psihanaliza la probleme
38
sociale mai largi. Teoria sa socială şi politică este expusă în
lucrările “Viitorul unei iluzii” (1927), “Angoasă în civilizaţie”
(1930) şi în eseuri despre război (1915; 1932).
Esenţa concepţiei lui S. Freud rezidă în faptul că factorul deci-
siv al vieţii spirituale a oamenilor îl constituie pasiunile (atracţiile)
iraţionale, subconştiente ale individului, cele mai principale fiind
instinctele sexuale. Preocupat de înţelegerea ştiinţifică a fenomene-
lor psihice prin descoperirea cauzelor şi confirmarea repetată a re-
gularităţilor formulate în legătură cu ele, el a dezvoltat o teorie
structurală a psihicului, conform căreia există trei sfere, regiuni sau
straturi ale acestuia (pulsiunile primare care ţin de sine, zona eu sau
ego şi regiunea supraeul). Modelul lui psihologic exprimă într-o
formă dinamică şi complexă ideea comună a conflictului dintre ra-
ţiune şi pasiuni.
În interpretarea lui S. Freud, diferenţierea societăţii în elite
şi mase a apărut şi s-a dezvoltat din formele moştenite (patrimo-
niale) ale autorităţii. Puterea elitei este inevitabilă, iar dominaţia
minorităţii asupra maselor este necesară, fiindcă ele sînt leneşe,
neinteligente, turbulente, nedispuse la renunţare instinctuală şi
au nevoie de autoritate. Mecanismul acceptării de către mase a
autorităţii elitei este examinat de psihanalistul austriac din punct
de vedere psihologic (supunerea maselor de către elite este che-
mată nu de raţiune, ci de instincte şi emoţii).
Prin urmare, abordarea psihologică a elitismului este unilate-
rală, rămînînd în umbră examinarea esenţei social-politice a feno-
menului stratificării politice a societăţii. La instinctivişti omul tră-
ieşte, într-un fel, în trecut (el este o maşină care moşteneşte mode-
lele trecutului şi programează mostrele comportamentului mai
multor generaţii de homo sapiens), în timp ce pentru behaviorişti
omul trăieşte cu ziua de azi şi este o maşină capabilă să reproducă
numai modele sociale contemporane. Precum se vede, la instincti-
vişti şi la behaviorişti omul este, în esenţă, o marionetă condusă fie
de instincte programate în cadrul genetic, fie de educatori-manipu-
latori. Cît priveşte poziţia freudiştilor, vom mai adăuga la cele spu-
se anterior, că ei, conform abordării psihologice, se află în imediata
39
apropiere de instinctivişti, dar iau în considerare, totodată, rolul
mediului social (al familiei şi, în primul rînd, al tatălui de fami-
lie) în formarea personalităţii.

2. Abordarea civilizaţională a elitei


În gîndirea (sociologică şi politică) universală au fost lansate
diferite doctrine bazate pe ideea progresului (teorii evoluţioniste,
revoluţioniste etc.) şi concepţii care neagă posibilitatea dezvoltării
progresului social. Una din cele mai răspîndite şi mai influente te-
orii în ştiinţele socioumane este teoria tipurilor cultural-istorice
ale dezvoltării societăţii. Această concepţie pune accent pe dez-
voltarea multiliniară a societăţii şi culturii, reliefează anumite ti-
puri de sisteme sociale şi culturale, subliniază originalitatea lor,
iar în unele cazuri propune ideea izolării, localizării culturilor şi
civilizaţiilor. Ea s-a format ca o antiteză a teoriei eurocentriste li-
niare a dezvoltării sociale, conform căreia întreaga dezvoltare is-
torică are loc în cadrul unei civilizaţii unitare şi prezintă un proces
firesc al dezvoltării progresive, un proces al trecerii de la treptele
inferioare spre cele superioare. Drept model al dezvoltării istorice
în teoria dată a devenit dezvoltarea Europei occidentale care, chi-
purile, după o lungă perioadă de constituire şi-ar fi atins, în sfîrşit,
predestinarea sa – dominaţia mondială.
Concepţia liniară, eurocentristă a dezvoltării istorice nu propu-
nea o explicaţie satisfăcătoare pentru dezvoltarea Rusiei, a Orientu-
lui şi a altor regiuni care erau separate de civilizaţia vest-europeană
dezvoltată. Teoria tipurilor cultural-istorice încerca să dea un răspuns
satisfăcător la problemele apărute. Fondatorul acestei teorii este con-
siderat sociologul rus Nicolai Ia. Danilevski (1822-1885)1 care divi-
za popoarele în “popoare neistorice” (“material” etnografic, ramuri
“moarte” în dezvoltarea societăţii) şi “popoare istorice” care au drep-
tul de a elabora tipuri cultural-istorice sui generis, evidenţiind 13 as-
tfel de tipuri sau “civilizaţii originale” în istoria umană. Aceste tipuri
sau civilizaţii se dobîndesc după îmbinarea specifică a patru elemen-
1
Vezi: Радугин А.А., Радугин К.А. Социология: Курс лекций. – Москва,
1997, с.57-59.
40
te fundamentale (religios, cultural, politic şi social-economic). El
considera că popoarele slave (cu ortodoxia, originalitatea culturală,
autocraţia şi comuna ţărănească specifică) se află pe calea formării
tipului său cultural-istoric, rolul avangard în acest proces aparţinîn-
du-i Rusiei. Fiecare tip cultural-istoric, în cazul cînd nu dispare pre-
matur de o moarte violentă, trece în dezvoltarea sa patru faze (peri-
oada “inconştientă” sau nivelul “materialului etnografic”; perioada
constituirii statale; faza înfloririi civilizaţiei şi stadiul degradării aces-
teia) care semnifică, totodată, şi etapele apariţiei, dezvoltării şi decă-
derii clasei guvernante (a elitei).
În sociologia occidentală părtaşi ai teoriei tipurilor cultural-is-
torice sînt şi fondatorii filosofiei culturii: filosoful şi istoricul ger-
man O. Schpengler şi istoricul, diplomatul, sociologul şi filosoful
englez A. Toynbee. Osvald Schpengler (1880-1936) evidenţiază 8
tipuri cultural-istorice care s-au perindat în istoria umană, fiecare
trecînd în devenirea sa trei faze principale de dezvoltare (naşterea
şi copilăria, tinereţea şi maturitatea, bătrîneţea şi “apusul”). În sco-
pul evidenţierii mai degajate a acestor faze, în lucrarea sa “Apusul
Europei” el include teza despre opunerea dintre cultură şi civiliza-
ţie. Potrivit gînditorului german, numai elita poate fi considerată
păstrătorul, depozitarul şi conservantul culturii. O dată ce Europa
traversează etapa civilizaţională, el face concluzia privind "apusul"
inevitabil apropiat al continentului.
Arnold Toynbee (1889-1975) în “Înţelegerea istoriei” so-
coate că obiectul de studiu al ştiinţei trebuie să fie omenirea în ge-
neral, structurile naţional-statale concrete sau tipurile cultural-is-
torice definite drept “civilizaţii”. Evidenţiind 6 tipuri cultural-isto-
rice principale, el prezintă civilizaţia drept ansamblu de unităţi
discrete prezente în viaţa socială şi descrie fazele principale ale
existenţei istorice a civilizaţiei (apariţia, creşterea, decăderea şi
descompunerea). Apariţia şi dezvoltarea civilizaţiei este determi-
nată de capacitatea unui sau altui popor de a da "răspuns” la “che-
marea” situaţiei istorice create, iar dacă “răspunsul” lipseşte în or-
ganismul social apar anomalii care conduc la degradarea civiliza-
ţiei. “Răspunsul” şi elaborarea reacţiei adecvate la situaţia istorică
41
creată sînt funcţiile “minorităţii creatoare” (a elitei).
Sociologul rus Pitirim Al. Sorokin (1889-1968) examina su-
persistemele socioculturale în calitate de tipuri cultural-istorice. El
evidenţia 3 tipuri de supersisteme (spiritualist, sensualist şi idealist)
care nu se reduc la realitatea fizică, ci există ideal, iar din punct de
vedere istoric se obiectivează în “mijloace” materiale. Cauzele
principale ale schimbării supersistemelor, conform lucrării “Omul,
societatea, civilizaţia”, se află în interiorul lor, principala fiind sta-
rea redusă a integraţiei acestor supersisteme.
Printre adepţii şi continuatorii abordării civilizaţionale pot fi
numiţi Tudor Vianu (1897-1964; prozator, estetician şi culturolog
român care socotea că cultura şi civilizaţia sînt două noţiuni dis-
tincte, dar neopuse), Samuel Hutington (n. 1927; politolog ameri-
can care în lucrarea “Ciocnirile civilizaţiilor” încearcă să demon-
streze inevitabilitatea conflictelor dintre civilizaţii), Alvin Toffler
(n. 1929; politolog american care în trilogia sa “Coliziunea cu vii-
torul”, “Deplasarea puterii” şi “Al treilea val” prezintă dezvol-
tarea istorică drept schimabre a trei valuri de civilizaţii) şi Fran-
cis Fucuyama (n. 1952; filosof şi viitorolog american care în
“Sfîrşitul istoriei” analizează falimentul politicii ca utopie, ca
iluzie culminantă în dezastrul comunismului de a construi o so-
cietate ideală fără proprietatea privată, în care familia ar fi su-
bordonată statului).

3. Birocraţia ca elită
Corelaţia dintre elită (grupul de persoane care guvernează
societatea) şi birocraţie (grupe de persoane care se ocupă profe-
sional cu activitatea de conducere a comunităţii umane) este in-
terpretată în mod diferit de autori. Pentru unii (Gh. Aşin1) biro-
craţia şi elita nu sînt identice: elita propriu-zisă ar fi reprezentată
doar de veriga superioară a birocraţiei şi de aceea veriga inferi-
oară şi cea mijlocie nu pot fi clasate la elită. Alţi autori remarcă
faptul că locul birocraţiei în sistemul relaţiilor de conducere poa-
te fi determinat ca fiind intermediar între elită şi masă. Totodată,

1
Aшин Г.К. Элитология …, с.87, 94.
42
din componenţa elitei, inclusiv din cea politică, fac parte persoa-
ne care nu pot fi clasificate ca “birocraţi”. Al treilea grup de au-
tori (L. Sanisteban1) consideră că voinţa politică a elitei se reali-
zează prin aparatul birocratic care se ocupă permanent de trebu-
rile de stat. Elita trasează obiectivele principale şi liniile magis-
trale ale activităţii de stat, iar aparatul administrativ al elitei le
realizează sau le sabotează.
Conform opiniei lui I. Mitran2, termenul “birocraţie”, din per-
spectiva politică, nu se referă la sensul de hipertrofiere a aparatului
funcţionăresc sau de tergiversare ori împiedicare a rezolvării unor
probleme, ci la translarea puterii executive în mîinile funcţionarilor.
De fapt, se are în vedere concentrarea puterii de către executiv, prin
diminuarea funcţiei legislativului, iar în cadrul executivului, biro-
cratizarea semnifică trecerea deciziei de la oamenii politici la înalţii
funcţionari. Una din cauzele acestei tendinţe este explicată prin
faptul că funcţionarii şi demnitarii “apolitici” au o anumită continu-
itate, deţin o bogată experienţă administrativă, absentă, de regulă,
la oamenii politici, care se află în “bătaia vînturilor electorale”, dar
au nevoie de aparate administrative pentru a-şi aplica politicile.
În plan social, conceptul de birocraţie are în vedere modul
de organizare a administraţiei moderne, considerîndu-se că sta-
tului îi este necesar, efectiv, un aparat eficient care să asigure re-
laţii funcţionale între guvernanţi şi guvernaţi. De fapt, aici este
concentrată concepţia expusă de M. Weber3, care susţinea că ori-
ce organizare socială modernă, pentru a funcţiona performant,
trebuie să se bizuie pe un sistem ierarhic, pe relaţii bine determi-
nate (norme fixe şi raţionale) între componentele individuale şi
colective, birocraţia permiţînd precizie, calculul rezultatului şi
subordonare logică. În această accepţie, statul modern, pentru a
face faţă problemelor de administraţie, are nevoie de un aparat

1
Cанистебан Л. Основы политической науки. – Москва, 1992, с.32.
2
Mitran I. Op.cit., p.97-98.
3
Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г., Старостин А.М. Основы по-
литической элитологии …, с.100-102.
43
plasat între guvernanţi şi restul populaţiei. Sociologul german
califica birocraţia drept un tip de organizare socială, al cărui
scop este să facă ca statul să funcţioneze la fel de eficient ca o
întreprindere economică. Într-o democraţie problema esenţială
în raport cu existenţa birocraţiei este de a exercita un control
eficace asupra activităţii sale, de a-i face pe funcţionarii guver-
namentali responsabili în faţa legii, precum şi de a supune insti-
tuţia administrativă, la un anumit interval de timp, unor reforme
administrative menite să raţionalizeze aparatul administrativ
(“Legea lui Parkinson”1).
Concepţia birocraţiei lui M. Weber este considerată o funda-
mentare solidă a elitarismului. Vom aminti că această concepţie este
strîns legată de tipologia bazelor legitimităţii dominaţiei politice (do-
minaţia tradiţională, dominaţia raţional-legală sau birocratică şi do-
minaţia charismatică). Începînd cu M. Weber, teoreticienii şi cercetă-
torii birocraţiei (R. Merton, R. Bendix, S.M. Lipset etc.) consideră
fenomenul birocraţiei o manifestare a procesului de raţionalizare a
activităţii de conducere (administrative), o tranziţie de la societatea
tradiţională (puterea se transmitea prin moştenire) la cea contempo-
rană (puterea se află în mîinile persoanelor care posedă cunoştinţe).
Dacă M. Weber şi adepţii lui interpretează acest fenomen în sens po-
zitiv (ştiinţific), pentru marxişti el a căpătat o conotaţie peiorativă.
Una dintre particularităţile specifice ale formării şi dezvoltării con-
cepţiei contemporane de birocraţie constă în faptul că teoria birocra-
ţiei de stat este influenţată de alte teorii cunoscute în ştiinţele sociou-
mane (teoria organizaţiei este axată pe analiza socialului, teoria
managementului – pe tratarea economicului, în timp ce teoria biro-
craţiei are ca repere abordarea politicului). O altă particularitate a
dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice despre birocraţia de stat (de altfel,
M. Weber scria despre două forme ale birocraţiei – de stat şi privată)
constă în faptul că, de rînd cu abordarea weberiană, a căpătat o oare-
care răspîndire abordarea funcţionalistă (K. Meyer, L. Gulick etc.),
1
A se vedea: Tămas S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura ci-
vică. /Ed. a 2-a, revăzută şi adăugită. – Bucureşti, 1996, p.144.
44
abordarea sistemică (L. Von Bertalanfi) etc.2. Aceste trei abordări se
reduc la constatarea că birocraţia este un fenomen specific societăţi-
lor contemporane cu anumite trăsături caracteristice aparatului biro-
cratic (administrativ), în care politicienii produc decizii, iar birocraţi-
ile administrează.

4. Determinismul tehnologic şi puterea


Birocraţia a fost acreditată drept “puterea celor din birou”, iar
tehnocraţia s-a afirmat ca doctrină şi practică de promovare la pu-
tere a specialiştilor, a tehnicienilor, ceea ce a generat tehnostructu-
ra, adică reţelele de conducători specialişti sau manageri. Dacă tra-
tările biologice şi psihologice ale elitarismului erau reduse la teza
că includerea în elită este un rezultat al trăsăturilor de genotip sau
al trăsăturilor psihologice ale omului, cele mai răspîndite variante
ale elitarismului, inclusiv birocratismul şi tehnocratismul, ridică
problema conducerii la nivelul supraindividual, interpretînd elita
drept funcţie a relaţiilor sociale, o satisfacere a necesităţilor societă-
ţii în conducere. Este cunoscut faptul că astăzi s-a extins rolul biro-
craţiei raţionale, eficiente, în strînsă relaţie cu tehnica şi tehnologia
organizaţională. Pe acest fundal, simbioza dintre raţionalitate şi au-
toritate se observă în diferite abordări elitariste.
Teoria organizaţională a elitei (numită şi teorie funcţională
sau tehnologică), astăzi una dintre cele mai răspîndite tratări eli-
tariste, susţine ideea că apariţia unei elite competente depinde de
funcţiile care în epoca dată deţin rolul dominant (funcţie decisivă
în sec. XX a devenit funcţia de conducere). Adepţii ei reies din
necesitatea diviziunii muncii în societate, afirmînd că această ne-
cesitate corelează cu capacităţile (inclusiv, cele organizatorice)
inegale ale oamenilor. De aceea orice organizaţie socială naşte ie-
rarhie şi elită care funcţionează în interesele societăţii.

2
Vezi mai detaliat: Пушкарева Г.В. Государственная бюрократия как
обьект исследования. //Oбщественные науки и современность, 1997,
№5, с.77-86.

45
Elitarismul tehnologic timp de circa 100 de ani a evoluat.
Istoriceşte, conceptul de tehnocraţie (grec. “techne” – meşteşug,
măiestrie, artă şi “kratos” - putere) apare în 1919 datorită lui
William Henry Smith (inginer din SUA) care încerca să funda-
menteze o teorie privind organizarea raţională a industriei epocii
(cu timpul, teoria a luat sensul de “guvernare prin tehnică”).
Acest concept a fost preluat de un alt american, Howard Scott,
care în “Introducere în tehnocraţie” (1933) pleda pentru folosi-
rea progreselor tehnice în soluţionarea problemelor economice şi
sociale, fără modificarea instituţiilor şi structurilor politice. El
mai considera că ştiinţele fizice trebuie să îndeplinească un rol
decisiv în organizarea şi conducerea societăţii, iar puterea politi-
că trebuie transferată inginerilor.
Esenţa diverselor variante ale concepţiei tehnocratice se re-
duce la recunoaşterea influenţei crescînde a cunoştinţelor orga-
nizate în realizarea funcţiilor de putere în societate. Adepţii
acestei doctrine propun instalarea puterii politice de către spe-
cialiştii tehnicieni (profesionişti), rezultatul căreia ar fi conduce-
rea proceselor sociale nu în baza intereselor particulare ale unui
sau altui grup, ci în baza cunoştinţelor ştiinţifice folosite de gru-
pul de specialişti tehnicieni în interesul întregii societăţi.
Consecinţele revoluţiilor industriale, ale dezvoltării ştiinţei
şi tehnicii în perioada interbelică şi, îndeosebi, în cea postbelică
a condiţionat apariţia multor idei şi versiuni ale elitarismului
tehnologic. Prima formă a acestuia au constituit-o teoriile tehno-
cratice, fondatorul lor propriu-zis fiind considerat Thorstein
Weblen. Încă la începutul sec. XX el considera că rolul princi-
pal în producţia socială îl joacă intelectualitatea tehnico-ingine-
rească care trebuie să constituie şi elita societăţii.
Generaţia a doua a adepţilor determinismului tehnologic
este condusă de James Burnham. În lucrarea “Revoluţia mana-
gerială” (1941) el consideră că numai managementul ar fi singu-
ra cale raţională de guvernare, aplicabilă în orice regim politic
indiferent de suportul ideologic. O dată cu săvîrşirea revoluţiei
46
manageriale la putere trebuie instalată elita administratorilor
(managerilor), adică a celor care dirijează (conduc) procesul de
producţie (a directorilor, preşedinţilor consiliilor, corporaţiilor
etc. şi nu a inginerilor, tehnicienilor şi altor “executori
calificaţi”, după cum susţinea T. Weblen).
Cea de-a treia generaţie a adepţilor elitarismului tehnologic
este strîns legată de neotehnocratismul postbelic. Neotehnocra-
ţii afirmă că dezvotarea revoluţiei tehnico-ştiinţifice conduce ne-
apărat la instaurarea în fruntea societăţii a elitei intelectuale.
Crezul neotehnocraţilor, ca, de altfel, şi al celorlalţi reprezentanţi
ai determinismului tehnologic, este că elita (calificată) va salva
lumea. În arealul neotehnocratismului contemporan se înscriu
mai multe concepţii, precum ar fi teoria societăţii industriale
(R. Aron, W. Rostow etc.), teoria societăţii postindustriale (Zb.
Brzezinski, D. Bell, A. Toffler etc.), teoria noii societăţi indus-
triale (J. Galbraith etc.), teoria elitei cibernetice (K. Schtainbu-
ch etc.), teoria democraţiei computerizate (G. Krauch etc.), te-
oria meritocraţiei (M. Young, R. Aron, G. Carisson, R. Boudon,
K. Mannheim, D. Bell). În legătura cu orientările privind încre-
dinţarea puterii unor categorii de persoane competente ar fi de
menţionat şi teoria despre neocraţie (sofocraţie, după unii au-
tori), ca sistem de conducere a statului de către filosofi, cum pre-
coniza Platon, ca purtători şi apărători ai înaltelor valori şi prin-
cipii. Un adept al acestei doctrine a fost scriitorul şi gînditorul
român Camil Petrescu (1894-1957), abordarea sa avînd însă
altă accepţie1.

1
A se vedea: Mitran I. Op. cit., p.100.

47
COMPARTIMENTUL III. TEORIA CLASICĂ
ŞI TEORIA MODERNĂ A ELITELOR

TEMA V. TEORII ELITISTE CLASICE


1. Fondatorii şi clasicii elitologiei (privire de ansamblu)
Realităţile obiective ale unei societăţi sînt, de obicei, extrem
de greu de explicat din punct de vedere ştiinţific. Nici una dintre
teoriile ştiinţifice nu a reuşit pînă acum să le descrie în mod per-
fect. Unele teorii, chiar dacă sună frumos, se dovedesc a fi nişte
“baloane de săpun ştiinţifice”, altele se apropie mai mult sau mai
puţin de o descriere obiectivă a realităţii. Din ultima categorie
face parte şi teoria elitelor.
Teoria modernă a elitelor diferă de cele anterioare ei (elitismul
aristocratic şi elitismul normativ), deoarece propune o imagine
empirică a mediului în care acţionează societăţile umane. Teoreti-
cienii clasici ai elitelor (V. Pareto, G. Mosca şi R. Michels) au
susţinut fiecare că au formulat o teorie ştiinţifică ce demonstra că
guvernarea de către o elită restrînsă a restului societăţii (a maselor)
este inevitabilă. Ţintele lor imediate erau duble. În primul rînd,
clasicii elitelor susţineau că teoria marxistă, care pătrunsese în
majoritatea partidelor socialiste încă de prin 1890, era o explica-
ţie vagă şi limitată a persistenţei dominaţiei în societatea uma-
nă. În al doilea rînd, în pofida optimismului prevalent al epocii
lor, ei susţineau că tranziţia spre o societate industrializată cu un
sistem de democraţie reprezentativă nu putea modifica funda-
mental stratificarea societăţii în elită conducătoare şi mase. Mo-
bilitatea socială şi circulaţia elitelor pot creşte, iar grupul condu-
cător poate deveni mai eterogen, dar guvernantul trebuie să ră-
mînă oligarhic.
Clasicii teoriei elitelor considerau marxismul drept o credinţă
religioasă, o profilaxie pentru proletariatul deprimat, care atribuie
toate sistemele anterioare de conducere de către elite forţelor eco-
nomice, ignorînd dovada decisivă că logica organizaţională şi de-
pendenţa psihologică faţă de conducere a masei de cetăţeni face
48
inevitabilă o oarecare structură de dominare. Teoriile elitiste au
apărut şi s-au dezvoltat, în mare măsură, ca o reacţie la învăţături-
le socialiste radicale şi au fost îndreptate împotriva diverselor cu-
rente socialiste, inclusiv împotriva marxismului. De aceea mar-
xiştii aveau o atitudine sceptică faţă de teoriile elitiste şi nu le re-
cunoşteau, fiindcă aceasta ar fi însemnat revizuirea cardinală a
doctrinei despre rolul şi caracterul luptei de clasă, despre locul şi
rolul maselor în istorie, adică a conceptului de clasă socială.
Trebuie menţionat şi faptul că abordarea elitistă era orienta-
tă şi împotriva democraţiei liberale, purtînd astfel un caracter
antidemocratic. Atacurile simultane ale teoreticienilor clasici ai
elitelor împotriva marxismului şi a democraţiei liberale dovede-
au că doctrinele lor erau adoptate de către ideologii fascişti euro-
peni din anii ’20 şi ’30 ai sec. XX. Chiar de la apariţia teoriei
elitelor puterii, autorii ei au ţinut să demonstreze că indiferent de
faptul cum sînt alese (în mod democratic sau autocratic), care
sînt tendinţele (reformatoare sau conservatoare), indiferent dacă
îşi moştenesc poziţia socială sau şi-o dobîndesc prin merite, eli-
tele puterii sînt acele forţe care promovează societatea umană
spre noile sale forme.
Afirmarea şi dezvoltarea teoriei elitelor cuprinde ultimii o
sută de ani. Fondatorii recunoscuţi ai elitologiei, patriarhii ei,
sînt doi sociologi italieni, Vilfredo Pareto (1848-1923), Gae-
tano Mosca (1858-1941) şi germanul Robert Michels (1876-
1936, devenit Roberto Michels, după ce şi-a luat în 1913 ce-
tăţenia italiană).
În prima genraţie a elitologilor (sfîrşitul sec. XIX – primele
trei decenii ale sec. XX) sînt incluşi, în afară de fondatorii teoriei
elitelor, sociologul german Max Weber (1864-1920), politologul
francez Georges Sorel (1847-1922) şi psihanalistul şi filosoful so-
cial austriac Sigmund Freud (1856-1939). În cea de-a doua gene-
raţie a elitologilor pot fi incluşi economistul austriac (care s-a ocu-
pat şi de analiza politică) Joseph Alois Schumpeter (1882-1950),
sociologul iugoslav Milovan Djilas (n. 1911), politologii americani
49
Charles Writh Mills (1916-1962), Seymur Martin Lipset (n.
1922) şi James Burnham (n. 1909) ş.a. După A.D. Rachieru, în
aceeaşi pleiadă de elitologi, de sorginte românească, pot fi incluşi
doi sociologi din perioada interbelică - Traian Brăileanu şi Euge-
niu Speranţia1.
Reprezentanţii primei generaţii de elitologi au formulat ba-
zele doctrinei elitelor, iar elitariştii ulteriori (din generaţia a
doua) au dezvoltat şi interpretat unele postulate ale elitiştilor cla-
sici, însă temelia doctrinei a rămas neschimbată. Această temelie
consta în structurarea elitară a societăţii drept necesitate şi nor-
mativ. Clasicii elitelor, de asemenea, au determinat elita drept
obiectul lor de cercetare, au încercat să dea o definire termenului
de elită, să descrie structura ei, să dezvăluie tendinţele şi legităţi-
le funcţionării elitelor în comunitatea umană, locul şi rolul lor în
sistemul social şi politic al societăţii, mecanismele formării, re-
crutării şi schimbării elitelor puterii şi alte probleme nu mai pu-
ţin importante.

2. Doctrina elitistă la Vilfredo Pareto


V. Pareto a propus o teoretizare specific sociologică elitis-
mului, fiind primul teoretician care a conferit conceptului de eli-
tă un sens precis şi un conţinut bine determinat. Concepţia lui
elitistă este expusă în lucrările “Ascensiunea şi decăderea elite-
lor” (1899); “O aplicare a teoriilor sociologice” (1901); “Tratat
de sociologie generală” (1916) etc.
În viziunea lui V. Pareto, societatea este divizată în două pă-
turi: pătura superioară (clasa guvernantă, elita) şi pătura inferioară
(masele). Ansamblul indivizilor, activitatea cărora într-o sferă sau
alta de activitate se deosebeşte printr-o eficienţă sporită, constituie
ca atare elita. Utilizînd abordarea socio-psihologică în analiza so-
cietăţii şi a politicii, sociologul italian a elaborat criteriile aparte-
nenţei persoanei la elită, bazate pe un sistem de indici (capacităţi,
1
A se vedea: Rachieru A.D. Elitism şi postmodernism. Postmodernismul ro-
mânesc şi circulaţia elitelor. – Chişinău, 2000, p.169-176.

50
avere, autoritate, iscusinţă, studii etc.) care caracterizează virtuţile
unui individ. Necesitatea divizării societăţii în elită şi masă el o
deducea din superioritatea naturală psihologică, din diferenţa de
temperament între cei slabi şi cei tari, din inegalitatea capacităţi-
lor individuale ale oamenilor, care se manifestă în toate domeniile
de activitate umană.
De fapt, elita, conform concepţiei paretiene, se împarte în
două părţi: elita guvernantă şi elita neguvernantă (contrelita).
Elita guvernantă (elita în sensul îngust al cuvîntului) desemnea-
ză persoanele care participă nemijlocit la conducere, este puţin
numeroasă, iar puterea ei se întemeiază pe o combinaţie între co-
erciţiune şi consimţămînt. Guvernarea presupune flexibilitate,
dar şi capacitatea de a folosi violenţa pentru a suprima opoziţia.
Deci nu toţi membrii elitei formează elita guvernantă (propriu-
zisă, în sensul îngust al cuvîntului), fiindcă o parte din ei consti-
tuie elita neguvernantă (contrelita; savanţii remarcabili se includ
în elită, însă nu influenţează considerabil guvernarea). După
V. Pareto, căruia îi este caracteristică abordarea meritocratică
a elitelor, structura socială capătă următoarea configuraţie:
pătura superioară (elita guvernantă şi elita neguvernantă) şi
pătura inferioară (masele).
Din punctul său de vedere, evoluţia societală are loc prin
combinarea a trei cicluri (politic, economic şi ideologic), fiecare
fiind terenul confruntărilor a două tipuri psihologice opuse (elite
“lei” şi elite “vulpi”), urmînd astfel exemplul lui N. Machiavelli.
Dacă în plan politic întîlnim “leii” şi “vulpile”, în plan economic
– “rentierii” şi “speculanţii”, în timp ce în plan ideologic se de-
pistează “optimiştii” şi “scepticii”. În politică “leii” sînt conser-
vatori, împărtăşesc o credinţă absolută pentru idealurile lor şi
utilizează metode autoritare de conducere. În schimb, “vulpile”
nu cred în ţeluri absolute şi sînt flexibile, recurgînd la speculaţii
politice, intrigi, viclenie, înşelăciune etc. Fiecărei elite îi este
specifică, în mod natural, una dintre cele două metode de condu-
cere: pentru elite “lei” – metoda de reprimare grosolană, iar pen-
51
tru elite “vulpi” – metoda de manipulare. Dacă “leii”, fiind con-
servatori, sînt buni în situaţiile stabile ale societăţii, “vulpile”
predomină în condiţiile instabile, în perioadele de tranziţie ale
dezvoltării societăţii cînd se cer conducători pragmatici, ener-
gici, capabili de mari transformări. Societatea în care domină
elite “lei” este condamnată la stagnare, iar societatea în care do-
mină elite “vulpi” se deosebeşte printr-o dezvoltare dinamică.
După V. Pareto, schimbările sociale, inclusiv cele politice,
sînt o consecinţă a luptei şi “circulaţiei” elitelor. Mecanismul
echilibrului social funcţionează normal cînd are loc afluxul pro-
porţional în elită al liderilor de prima ("lei”) şi a doua orientare
("vulpi"). Însă suspendarea circulaţiei conduce la degradarea eli-
tei dominante şi deci la evidenţierea noii elite unde predomină
“vulpile”, care cu timpul degenerează în “lei” şi astfel ciclul so-
cial corespunzător se repetă din nou. La V. Pareto procesul isto-
ric este o circulaţie continuă a tipurilor de elită, o succesiune
permanentă a minorităţii guvernante care se formează, luptă
pentru putere, exercită puterea, degenerează şi este schimbată
de altă minoritate privilegiată. Această abordare este una psiho-
logică, pentru că delimitează elita ca un grup alcătuit din cei mai
productivi şi mai capabili oameni, iar istoria umană este istoria
schimbării permanente a elitelor, cauzată de schimbarea psiholo-
giei elitelor. În concluzie, subliniem că ideea circulaţiei elitelor
este formulată de autor pentru analiza dinamicii sociale, fiind,
după unii cercetători, destul de simplistă şi chiar speculativă în
intenţiile sale de a fi universală.

3. Teoria elitei a lui Gaetano Mosca


G. Mosca, alături de V. Pareto, este considerat întemeietorul
elitismului prin lucrările “Clasa conducătoare” (1896), “Bazele
ştiinţei politice” (1896), “Istoria doctrinelor politice” (1933) ş.a.
Sociologul italian a încercat să demonstreze inevitabilitatea
divizării societăţii în două grupuri inegale: clasa conducătoare
(este puţin numeroasă, monopolizează puterea şi se bucură de
52
avantajele acesteia) şi clasa condusă (este mai numeroasă, fiind
guvernată şi controlată de prima clasă). Analiza clasei politice
(pentru desemnarea elitei G. Mosca mai foloseşte şi termenii
“clasă conducătoare”, “clasă dominantă”, “clasă superioară”) o
înfăptuieşte în baza abordării organizaţionale, numită uneori şi
abordare de dominaţie. Puterea minorităţii dominante asupra
majorităţii este inevitabilă pe motiv că clasa politică este vădit
organizată, posedă o superioritate materială, morală şi intelec-
tuală, iar această superioritate stă la baza unităţii de grup şi de
idei a minorităţii dominante.
Aşadar, clasa conducătoare (politică) se distinge de mase
prin organizarea sa şi prin posedarea de către indivizi a calităţi-
lor şi capacităţilor deosebite. După G. Mosca, calităţile ce-i per-
mit individului accesul la elită în decursul istoriei s-au schimbat.
Sursele puterii clasei dominante la început erau forţa (vitejia)
militară, bogăţia (prosperitatea) şi cunoştinţele teologice, de ele
fiind legate trei forme ale aristocraţiei (militară, financiară şi bi-
sericească). Treptat însă tot mai mult sporeşte însemnătatea ca-
pacităţilor intelectuale, a studiilor, a iscusinţei de a conduce (gu-
verna). Capacitatea de conducere (guvernare), în opinia lui G.
Mosca, constituie criteriul definitoriu în selectarea indivizilor
pentru clasa politică (dominantă). În aceeaşi ordine de idei, vom
specifica că el nu totdeauna identifică clasa politică cu clasa do-
minantă, deoarece în diferite contexte aceşti termeni pot căpăta
un conţinut diferit.
După G. Mosca, pentru a-şi susţine supremaţia, minoritatea
dominantă aplică atît metode legale, cît şi metode arbitrare. Cla-
sele conducătoare nu guvernează doar prin violenţă şi manipula-
re, ci şi prin ideologie sau “formulă politică” aptă să convingă
populaţia de legitimitatea morală a dominaţiei respectivei elite.
El a încercat să demaşte caracterul fraudulos al voinţei majorită-
ţii ca formulă politică dominantă.
Schimbarea socială şi politică este generată de conflictele
dintre clasele conducătoare, care urmăresc să păstreze puterea şi
noile forţe sociale, conduse şi ele de minorităţi care se străduiesc
53
să le ia locul. De aceea, pentru a corespunde cerinţelor timpului,
clasa politică are nevoie de reînnoire. În acest context, G. Mosca
numeşte trei modalităţi de reînnoire a clasei dominante şi anu-
me: moştenirea, alegerea şi cooptarea. Această clasă este supusă
schimbărilor graduale şi în dezvoltarea ei se identifică două ten-
dinţe. Dacă tendinţa aristocratică se manifestă în năzuinţa clasei
politice de a deveni moştenitoare de jure şi de facto, tendinţa li-
berală sau democratică se exprimă în reînnoirea clasei politice
cu cei mai capabili şi dinamici reprezentanţi ai clasei conduse
reînnoite, care are loc mai ales în perioadele scimbărilor sociale.
Elitistul italian consideră că echilibrul între tendinţele dezvoltă-
rii clasei dominante este cel mai dorit pentru societate, fiindcă el
asigură atît continuitate şi stabilitate în conducerea ţării, cît şi
reînnoirea calitativă a ei. În ceea ce priveşte cooptarea (include-
rea voluntară a noilor membri în clasa dominantă) ca modalitate
de renovare a acestei clase, G. Mosca sublinia că este o metodă
utilă pentru orice comunitate.
O dată ce conducerea chestiunilor publice se află în mîinile
minorităţilor dominante (a elitelor), cu care conştient sau incon-
ştient se socoate majoritatea condusă (masele), G. Mosca pune
la îndoială termenul “democraţie”. După sociologul italian, de-
mocraţia la Aristotel era, de fapt, aristocratică pentru un număr
mai mare de membri ai societăţii. Astăzi însă, consideră el, de-
mocraţia este un camuflaj al puterii minoritare, al democraţiei
plutocratice. Deci G. Mosca considera democraţia drept o uto-
pie, un miraj, în goană după care masele incompetente devin un
obiect de manipulare din partea demagogilor şi astfel ele (mase-
le) croiesc calea dictaturii în varietăţile ei contemporane (socia-
lismul şi fascismul).
În fine, vom mai evidenţia încă un aspect semnificativ în teo-
ria elitei lui G. Mosca: puterea minorităţii dominante asupra ma-
jorităţii conduse este legitimată, adică ea se înfăptuieşte cu acor-
dul maselor, deoarece, în caz contrar, majoritatea ar conduce mi-
noritatea. Acest fenomen, după sociologul italian, poate fi explicat
din două perspective. În primul rînd, minoritatea dominantă este o
54
minoritate organizată în comparaţie cu masele neorganizate. Pre-
zenţa puterii şi organizării la elita dominantă (ca bază a dominaţi-
ei acesteia), unitatea de grup şi de idei se sprijină pe superioritatea
intelectuală şi culturală a clasei dominante. Această superioritate
se bazează pe o educaţie aleasă, în procesul căreia elita (conducă-
toare) este convinsă de dreptul ei incontestabil de a guverna.
În al doilea rînd, pentru legitimarea puterii minorităţii domi-
nante G. Mosca, în afară de abordarea organizaţională (de domi-
naţie), utilizează şi abordarea valorică în termeni de bine sau
rău. Tratarea elitelor din punct de vedere valoric presupune evi-
denţierea calităţilor care asigură elitei superioritatea materială,
intelectuală şi morală. Însă cea mai mare calitate este averea: a fi
bogat înseamnă a fi puternic, averea creează puterea politică,
precum puterea politică creează averea. Calităţile care deschid in-
dividului calea spre elită în decursul istoriei umane se schimbă.
Din acest punct de vedere, G. Mosca reduce istoria civilizaţiei
umane la un conflict între tendinţa clasei dominante de a monopo-
liza puterea politică şi de a transmite această putere prin moşteni-
re şi tendinţa invaziei noilor forţe sociale în lupta pentru puterea
politică. De aceea pentru societatea umană sînt periculoase tran-
sformarea elitei într-o clasă închisă şi reînnoirea rapidă a elitei,
soluţia fiind găsirea unui echilibru între aceste două tendinţe.

4. Concepţia elitei la Roberto Michels


R. Michels s-a manifestat ca doctrinar elitist prin lucrarea sa de
căpătîi “Sociologia partidelor politice în condiţiile democraţiei”
(sau “Partidele politice”, 1911). El a elaborat o teorie despre organi-
zaţii, a descris “legea de fier” a oligarhiei şi a ajuns la concluzia că o
democraţie în sensul strict al cuvîntului este imposibilă.
Una dintre ideile lui principale este că nici o societate nu
poate exista fără o elită conducătoare. Cu toate că elementele so-
cietăţii sînt supuse reînnoirii, ea neapărat are nevoie de funcţio-
narea clasei dominante, prezenţa căreia este un factor permanent
activ al evoluţiei sociale. R. Michels concepe elita ca un grup
55
social opus maselor care sînt inerte şi incapabile de a se guver-
na. Masele sînt interesate de elite, precum elita – de mase, deoa-
rece masele sînt capabile să asigure susţinerea liderilor.
Autoritatea ştiinţifică a lui R. Michels este legată de formu-
larea “legii de fier a oligarhiei”, conform căreia cu cît o organi-
zaţie devine mai birocratizată, cu atît creşte şi gradul de concen-
trare a puterii în mîinile unui număr redus de persoane. Fiecare
organizaţie (partid, uniune sindicală, asociaţie de alt gen) impli-
că tendinţe spre oligarhie (conducerea celor puţini), fiindcă con-
ducerea acestor organizaţii nu poate fi înfăptuită de către toţi
membrii lor. Eficienţa activităţii marilor structuri sociale (orga-
nizaţiilor) necesită o specializare funcţională, o raţionalitate, o
evidenţiere a aparatului de conducere (membrii lor sînt preocu-
paţi, mai întîi de toate, de păstrarea poziţiei sale privilegiate),
care iese inevitabil de sub controlul membrilor de rînd. De ace-
ea, arată elitistul german, organizaţiile prin natura lor sînt con-
servatoare şi supuse “legii de fier” a oligarhiei. “Cine spune or-
ganizaţie, spune oligarhie” – aceasta este “legea de fier a oli-
garhiei”. Fenomenul oligarhiei, după R. Michels, poate fi ex-
plicat psihologic (fiind vorba despre psihologia maselor şi psi-
hologia organizaţiei) şi organizaţional (este vorba despre legile
structurii organizaţiei).
În fiecare partid există o combinaţie între puterea organizaţi-
onală, prestigiul personal şi manipularea psihologică. Folosind
această combinaţie de factori, cei ce conduc un partid reuşesc să
se sustragă controlului de jos al maselor. Conducătorii partidelor
(elita de partid) acţionează autonom din două motive: 1)organiza-
ţiile sînt mari şi complexe, ceea ce impune specializarea funcţii-
lor, îndeplinirea lor de către specialiştii capabili să ia decizii pen-
tru partid din proprie iniţiativă; 2)masele au o nevoie psihologică
de a fi conduse, întrucît sînt atomizate, dezorganizate, incompe-
tente, pasive, incapabile de acţiuni colective şi manifestă indife-
renţă faţă de activitatea politică cotidiană. În consecinţă, masele
au nevoie să fie conduse de o minoritate, de elite, care prin natura
56
lor sînt superioare.
De la acţiunea “legii tendinţelor oligarhice” R. Michels
ajunge la o altă concluzie referitoare la posibilităţile existenţei
guvernării democratice, a democraţiei în general. În cel mai bun
caz, ea (democraţia) constă în competiţia dintre organizaţiile oli-
garhice. În societăţile moderne apare o tensiune crescîndă între
extensia birocraţiei şi dezvoltarea democraţiei. Ultima solicită
participarea directă la luarea deciziilor a unui număr tot mai
mare de persoane, ceea ce nu este posibil decît prin extinderea
controlului birocratic în organizaţiile politice (de exemplu, în
partide) şi prin concentrarea puterii în mîinile unui grup mic de
conducători.
R. Michels explică cauzele imposibilităţii înfăptuirii demo-
craţiei prin existenţa a trei tendinţe: esenţa omului (calităţile psi-
hice ale maselor), particularităţile luptei politice (confruntarea
elitelor pentru poziţiile puterii) şi specificul dezvoltării organiza-
ţiilor (legile structurii organizaţiei). Aceste tendinţe sînt cele
care contribuie la faptul că democraţia conduce la oligarhie, la
apariţia şi afirmarea minorităţilor dominante, a elitei conducă-
toare. Imposibilitatea democraţiei directe mai reiese şi din prin-
cipiul cantitativ: mitingurile mari şi alte manifestări de masă tind
să adopte decizii fără numărătoarea voturilor exprimate şi evi-
denţa diverselor opinii. Deci democraţia, conchide R. Michels,
întîmpină o contradicţie irezolvabilă: ea este străină naturii uma-
ne şi în acelaşi timp conţine un nucleu oligarhic.
Se poate concluziona astfel că în operele lui V. Pareto,
G. Mosca şi R. Michels termenul de elită şi caracteristica
clasei conducătoare au căpătat nişte contururi clare. Desigur, în
concepţiile teoreticienilor clasici ai elitelor pot fi depistate mai
multe similitudini, dar şi unele deosebiri. Ulterior teoria clasică
a elitelor şi-a găsit atît părtaşi înflăcăraţi, cît şi critici notorii.
Dacă discipolii elitismului dezvoltă şi aprofundează tezele prin-
cipale ale elitiştilor în noile condiţii social-economice şi politice,
adversarii lui indică incompatibilitatea cu ideile democraţiei şi
autoconducerii, critică doctrinele elitiste pentru ignorarea rolului
57
de sine stătător al individului în politică, pentru ignorarea capa-
cităţii maselor de a influenţa asupra puterii, pentru un psiholo-
gism excesiv în interpretarea motivelor comportamentului poli-
tic şi a motivaţiei inegalităţii politice în societate.

TEMA VI. TEORII ELITISTE CONTEMPORANE


1. Curente principale ale doctrinelor neoelitiste
Doctrinele elitiste clasice au dat un imbold cercetărilor teoreti-
ce, iar ulterior şi celor empirice, mai ales, după cel de-al doilea răz-
boi mondial. În această perioadă în sociologia occidentală tratarea
liberal-democratică a elitarismului a devenit dominantă, acum pro-
ducîndu-se reformarea elitarismului în direcţia apropierii acestuia
de teoria democratică clasică. De fapt, începutul reformării datează
cu perioada interbelică, avîndu-i ca iniţiatori pe Karl Mannheim
(1893-1947), care emigrează în 1933 din Germania în Marea Brita-
nie, şi pe Joseph Alois Schumpeter (1883-1950), care în 1932 a
devenit profesor permanent la Universitatea Harvard din SUA.
Aceştia sînt cercetătorii (sociologii) care au încercat să demonstre-
ze faptul că elitarismul şi democraţia, în anumite condiţii, sînt com-
patibile. În felul acesta, centrul cercetărilor elitologice se transferă
în a doua jumătate a anilor ’40 ai sec. XX pe continentul american.
În SUA s-au format mai multe şcoli elitiste, neoelitiste, liberal-eli-
tariste etc., care, ulterior, au avut o anumită influenţă şi în ţările de
pe vechiul continent, inclusiv în ţările Europei Centrale şi de Sud-
Est.
Posibilitatea reconcilierii teoriei elitelor cu o viziune mai
democratică asupra ordinii politice corespundea noilor condiţii
istorice, economico-sociale şi politice create după cel de-al doi-
lea război mondial. Teoriile contemporane ale elitei sînt foarte
diversificate. În continuare vom enumera şi caracteriza în mod
sumar doar cele mai semnificative concepţii neoelitiste.
Din punct de vedere istoric, prima şcoală elitistă a fost şcoala
machiavellistă reprezentată de concepţiile lui V. Pareto, G. Mosca
şi R. Michels, şcoală condusă de James Burnham, profesor de la

58
Universitatea din New York. Este numită machiavellistă după nu-
mele lui N. Machiavelli care evidenţia politica drept sferă de sine
stătătoare a societăţii, o analiza ca realitate politică şi practică.
Reprezentanţii şcolii machiavelliste au în comun mai multe idei:
1) recunoaşterea elitară a oricărei societăţi, a divizării inevitabile a
acesteia în minoritate dominantă privilegiată şi majoritate pasivă şi
necreatoare, iar la baza acestei divizări (stratificări) sociale se află
deosebirile naturale dintre oameni (diferenţieri fizice, intelectuale,
psihologice etc.); 2) unitatea (coeziunea) de grup a elitei reiese nu
numai din statutul profesional, poziţia socială şi interesele comune
ale membrilor grupului, ci şi din autoconştiinţa elitară a acestora care
se percep drept o pătură deosebită, chemată să conducă societatea; 3)
prezenţa la elite a calităţilor deosebite provenite din moştenire şi
educaţie se manifestă drept capacităţi de guvernare; 4) masele accep-
tă dreptul elitelor la putere, adică legitimitatea lor, însă elita, tinzînd
să păstreze şi să transmită prin moştenire starea sa privilegiată, are
tendinţa de a degrada şi de a pierde calităţile sale; 5) formarea şi
schimbarea elitelor are loc în procesul luptei pentru putere, fiindcă
nimeni nu predă de bună voie poziţia sa socială.
Astăzi ideile şcolii machiavelliste sînt supuse criticii pentru
exagerarea rolului factorului psihologic, pentru antidemocratism
şi neaprecierea la justa valoare a calităţilor şi activismului mase-
lor, pentru subestimarea evoluţiei societăţii şi a realităţilor con-
temporane ale statului etc. şi trebuie să recunoaştem că această
critică nu este lipsită de sens.
Teoriile valorice fac şi ele parte din teoriile elitiste contem-
porane, reprezentanţii cărora (Ortega y Gasset, V. Röpke, Von
Blume, N. Berdeaev etc.) se străduie să depăşească neajunsurile
machiavelliştilor, tinzînd în acelaşi timp să adapteze ideile lor la
viaţa reală a societăţii. Autorii acestor teorii, ca, de altfel, şi ma-
chiavelliştii, consideră elita principala forţă constructivă a socie-
tăţii, însă teoriile valorice se deosebesc între ele după nivelul
apărării aristocratismului, după atitudinea lor faţă de mase, faţă
de democraţie etc.
59
Postulatele comune ale reprezentanţilor acestor teorii rezidă
în următoarele: 1) apartenenţa la elită este dictată de posedarea
calităţilor necesare membrilor elitei în sferele de activitate cele
mai importante pentru societate; 2) poziţia socială a elitei, ca
grup superior în structura politică a societăţii, este justificată de
faptul că elita prezintă o comunitate de oameni care nu tind să-şi
realizeze interesele egocentriste de grup, ci să aibă grijă de bu-
năstarea generală; 3) corelaţia dintre elită şi mase nu poartă un
caracter de dominaţie politică sau socială, ci unul de conducere,
care, în plus, presupune o influenţă de guvernare bazată, pe de o
parte, pe acordul şi supunerea benevolă a conduşilor şi, pe de
alta, pe autoritatea conducătorilor; 4) formarea elitei este un re-
zultat nu atît al luptei aprige pentru putere, cît o consecinţă a se-
lecţiei naturale a celor mai valoroşi reprezentanţi ai ei şi de ace-
ea societatea trebuie să perfecţioneze mecanismul acestei selec-
ţii; 5) afirmarea elitei nu contravine principiilor democraţiei, iar
egalitatea socială trebuie înţeleasă ca o egalitate a şanselor de
viaţă şi nu ca o egalitate a rezultatelor, a statusului social. Oame-
nii nu sînt egali fizic, intelectual şi nici după alte caracteristici,
de aceea statul democratic trebuie să asigure pentru ei aproxima-
tiv aceleaşi condiţii de start.
Toţi reprezentanţii concepţiilor valorice acceptă şi ideea că
elitarismul este o condiţie a funcţionării eficiente a oricărei soci-
etăţi şi este bazat pe divizarea naturală a muncii, divizare ce re-
zultă logic din posibilităţile egale ale fiecăruia şi nu contravine
democraţiei. De aceea viziunile valorice privind rolul elitelor în
societate predomină la neoconservatori, aceştia afirmînd că eli-
tarismul este necesar democraţiei. Însă elita însăşi trebuie să ser-
vească ca exemplu moral pentru cetăţeni şi să le insufle stimă
confirmată prin alegeri libere.
Vom sublinia că ideile principale ale teoriilor valorice stau
la baza concepţiilor elitarismului democratic (R. Dahl, S. Lip-
set, J. Schumpeter, K. Mannheim, O. Sigler, H. Lasswell, R. Aron,
G. Sartori, P. Bachrach etc.), care propun însă şi unele idei proprii
60
acceptate în gindirea politică elitistă: 1) valoarea socială a demo-
craţiei depinde de calitatea elitei care devine un apărător ferm al
valorilor democratice şi este capabilă să stăpînească iraţionalis-
mul şi radicalismul specific adesea maselor în lupta lor pentru
drepturile şi libertăţile fundamentale; 2) elita, fiind tratată ca
apărătoare a valorilor liberal-democratice (libertate, drepturi
etc.), nu domină, nu stăpîneşte, ci efectuează conducerea mase-
lor într-un cadru legal prin intermediul alegerilor libere; 3) de-
mocraţia este concepută ca o luptă a pretendenţilor la conduce-
rea societăţii în timpul campaniilor eletorale, astfel fiind vorba
de o nouă modalitate (democratică) de selectare a elitei şi de o
nouă autoconştiinţă în soarta sa politică dependentă de cetăţeni;
4) democraţia reală are nevoie atît de elite, cît şi de o apatie poli-
tică de masă, deoarece participarea politică sporită ameninţă sta-
bilitatea democraţiei; 5) caracterul elitar al societăţii democrati-
ce este o axiomă, dat fiind că elitele sînt necesare, mai întîi de
toate, drept o garanţie a componenţei calitativ înalte a conducă-
torilor aleşi de populaţie.
Cercetările efectuate în ţările occidentale1 au demonstrat cu
prisosinţă că, deşi reprezentanţii elitelor depăşesc, de obicei, pă-
turile inferioare ale societăţii în ceea ce priveşte acceptarea valo-
rilor liberal-democratice sau atitudinea lor faţă de toleranţa poli-
tică, de opinii străine etc., totuşi ei sînt mult mai conservatori în
recunoaşterea drepturilor social-economice ale cetăţenilor.
Referitor la teoriile pluralismului elitelor (S. Keller,
E. Holtmann, O. Schtammer, D. Reisman, R. Dahl, F. Hunter, D.
Truman etc.), vom menţiona că ele sînt cele mai răspîndite în
gîndirea elitistă contemporană. Aceste concepţii, numite şi teorii
funcţionale ale elitei, nu neagă doctrina elitistă în general, însă
propun reînnoirea cardinală a unor postulate clasice.
La baza concepţiilor pluraliste sînt puse următoarele teze: 1) în
societate există o multitudine de elite, iar influenţa fiecăreia este li-

1
A se vedea: Пугачев В.П., Соловьев А.И. Цит. труд, с.150.
61
mitată de o sferă de activitate specifică şi de aceea nici o elită nu
este capabilă să domine concomitent în toate sferele vieţii socia-
le; 2) pluralismul elitelor este determinat de diviziunea socială a
muncii şi de structura socială diversificată (elite profesionale, re-
ligioase, regionale, demografice etc.), astfel încît puterea este
împărţită între diferite grupuri de elite, fiecare fiind controlată
de mase prin intermediul alegerilor, referendumurilor, sondajelor
de opinie, mass-media, grupurilor de presiune; 3) negarea calită-
ţii de grup relativ unitar privilegiat al elitei reiese din faptul că în
societăţile democratice contemporane relaţiile de putere sînt
schimbătoare, fluide, ceea ce diminuează posibilitatea concen-
trării puterii într-un anumit grup de putere stabil şi dominant; 4)
divizarea societăţii în elite şi mase este relativă şi convenţională,
iar între ele există mai mult relaţii de reprezentanţă decît de do-
minaţie, aceasta datorită concurenţei elitelor şi influenţei mase-
lor asupra grupurilor de putere; 5) subiectul principal al vieţii
politice îl constituie grupurile de interes şi nu elitele. Elitele po-
litice sînt tratate drept elite funcţionale. În democraţiile contem-
porane elitele se formează din cei mai competenţi şi cointeresaţi
cetăţeni, iar diferenţa între elite şi mase e bazată, în special, pe
cointeresarea lor diferită în adoptarea deciziilor.
Astăzi concepţiile pluralismului elitelor se folosesc pe larg
în argumentarea teoretică a democraţiilor occidentale, chiar dacă
ele idealizează prea mult realităţile contemporane. Avînd în ve-
dere faptul că există o influenţă diferenţiată a diverselor grupuri
sociale (reprezentanţii marelui business, a complexului militaro-
industrial, a marilor corporaţii etc.), unii adepţi ai elitismului
pluralist propun evidenţierea “elitelor strategice” mai influente,
opiniile şi acţiunile cărora pot avea consecinţe decisive pentru
membrii societăţii.
Contrare teoriilor pluralismului elitelor sînt concepţiile liberale
de stînga ale elitelor, reprezentanţii cărora (C. Wright Mills, R. Mili-
band etc.) consideră că societatea este condusă exclusiv de o singură
elită stăpînitoare. Elitismul liberal de stînga, susţinînd unele teze ale
62
şcolii machiavelliste, enunţă cîteva postulate distinctive: 1) criteriul
principal al formării elitei constă nu în posedarea calităţilor extraor-
dinare individuale, ci în deţinerea poziţiilor strategice de conducere
în diferite instituţii ierarhice ale societăţii, astfel constituindu-se elita;
2) în viaţa reală elita conducătoare se află la nivelul superior al pute-
rii şi nu permite participarea maselor în politică, iar posibilităţile me-
canismelor şi instituţiilor democratice sînt neînsemnate; 3) elita con-
ducătoare are o componenţă diversă şi o include nu numai pe cea po-
litică, ci şi politicienii, conducătorii corporaţiilor, funcţionarii superi-
ori de stat, ofiţerii şi intelectualii de mare calibru, care prin diverse
modalităţi (bani, cunoştinţe, manipularea conştiinţei etc.) conduc
masele, de fapt, fără nici un control din partea lor; 4) funcţia princi-
pală a elitei în societate constă în propria dominaţie, iar factorul uni-
tăţii de grup rezidă nu numai în menţinerea poziţiei privilegiate sau
în cointeresarea grupurilor elitei conducătoare, ci şi în vecinătatea
statusurilor sociale, în asemănarea nivelului de studii şi de cultură, a
stilului şi calităţii vieţii, a legăturilor personale şi de rudenie, a cercu-
lui de interese, ceea ce determină existenţa unor raporturi ierarhice
complexe ale elitei; 5) între elita conducătoare şi mase există mari
deosebiri, depăşirea cărora practic este imposibilă, iar posibilităţile
maselor de a intra în elită sau de a o influenţa sînt limitate chiar şi fo-
losind mecanismele democratice contemporane. De aceea recrutarea
elitei se înfăptuieşte preponderent din propriul mediu în baza valori-
lor social-politice personale, criteriile selectării fiind deţinerea mij-
loacelor de influenţă, prezenţa calităţilor individuale deosebite, pose-
darea unei poziţii sociale conformiste.
C. Wright Mills, dezvoltînd conceptul de “elită a puterii”1,
neagă totuşi inevitabilitatea societăţii elitare pe care o critică de
pe poziţiile democratice. La rîndul său, R. Miliband neagă legă-
tura directă a elitei economice cu conducătorii politici, acţiunile
cărora nu sînt determinate de marii proprietari. De fapt, în poli-
tologia occidentală ideile principale ale teoriei liberale de stînga
1
Vezi mai detaliat: Dunleavy P., O’Leary B. Teoriile statului. Politica demo-
craţiei liberale. – Chişinău, 2002, p.136-137.
63
sînt supuse unei critici aspre şi îndeosebi pentru afirmarea ideii
despre elita stăpînitoare închisă, despre includerea directă în eli-
tă a marelui business etc. În literatura marxistă, dimpotrivă, ace-
astă direcţie a teoriilor elitiste contemporane era apreciată pozi-
tiv din cauza orientării ei critice.
Cele prezentate mai sus atestă că teoriile elitiste contempo-
rane reflectă diverse realităţi sociale şi sînt orientate, de obicei,
spre anumite ţări şi epoci istorice. Desigur, pot fi numite şi anali-
zate şi alte concepţii care fac parte din ştiinţa şi gîndirea politică
elitistă. Fără a le analiza, vom enumera doar cîteva concepţii
care s-au afirmat, în mare măsură, ca o reacţie la teoriile demo-
craţiei, la practicile democratice şi nedemocratice în viaţa politi-
că a societăţilor contemporane. Printre aceste teorii se numără
concepţia “societăţii postindustriale” a lui D. Bell, teoria “po-
liarhia” a lui R. Dahl, doctrina “meritocraţiei” a lui M. Young,
cocepţia “noua clasă” a lui M. Djilas şi alte doctrine care, într-
un fel sau altul, utilizînd abordarea elitistă, continuă tradiţia cla-
sică a analizei elitei drept grup relativ unitar cu anumite funcţii
de putere. Aceste concepţii acordă o atenţie deosebită diversităţii
elitei, structurii acesteia, modalităţilor ei de influenţare asupra
societăţii şi altor probleme politice nu mai puţin importante.

2. Concepţia politicii elitare a lui Max Weber


O influenţă deosebită asupra cercetării fenomenului elitei şi
puterii a exercitat Max Weber (1864-1920; sociolog, economist şi
istoric german). Concepţia weberiană despre politică este expusă în
cîteva lucrări: “Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1905),
“Despre unele categorii ale sociologiei înţelepte” (1913), “Politi-
ca, o vocaţie şi o profesie” (1916), “Savantul şi politica” (1916),
“Studiu de sociologie asupra religiilor mondiale” (1920), “Econo-
mie şi societate” (1922) ş.a.
Sociologul german, fiind preocupat să descopere motivaţiile ac-
ţiunilor sociale şi să elaboreze tipologia acestora, consideră că acţiu-
nea devine socială numai atunci, cînd cel care acţionează atribuie
faptei sale un sens referitor la raportul cu alţi indivizi. Dominaţia
64
exercitată în numele puterii constituie nucleul concepţiei politice we-
beriene. Vom sublinia în mod deosebit faptul că M. Weber face dis-
tincţie între putere şi dominaţie sau stăpînire. El vorbeşte despre pu-
tere în cazul în care, în cadrul unei relaţii sociale, există “şansa pe
care o are un “actor”, chiar împotriva rezistenţei acestuia”1. Din
punct de vedere sociologic, puterea este un concept amorf. Dimpo-
trivă, noţiunea de dominaţie implică un sens de “servitute
voluntară”, de “voinţă” de a se supune unui ordin, o recunoaştere de
către dominaţi că împreună ei alcătuiesc o uniune (organizaţie, sis-
tem) politică şi acceptă de bună voie să se supună. Accentul cade pe
acord şi de aceea conotaţia termenului “dominaţie” nu implică ideea
de dictatură, nu este, de asemenea, nici raport de putere şi nici “disci-
plină”, ultima fiind definită de M. Weber drept “o supunere necritică,
interiorizată şi fără împotrivire a mulţimilor"2.
Realismul weberian se manifestă pregnant şi în concepţia sa
asupra politicii. Politica înseamnă a te strădui să participi la putere
sau a te strădui să influenţezi împărţirea puterii. Prin esenţa ei, poli-
tica este o realitate duală: pe de o parte, puterea este conflict şi lup-
tă, pe de altă parte, este un principiu de ordine. Numai prin dualita-
te se formează ordinea politică. Toate uniunile politice (organizaţii-
le, sistemele politice) şi deci statul se bazează pe un raport în care
unii, puţini, comandă, iar restul se supun.
În opinia lui M. Weber, dominaţia politică se realizează în
prezenţa a două condiţii principale: 1)existenţa unui grup admi-
nistrativ (sau de conducere) intermediar între conducător şi su-
puşi; 2)asigurarea ordinii unei uniuni sau organizaţii politice de
către grupul conducător prin constrîngerea fizică (coerciţie). As-
tfel se ajunge la noţiunea de stat, iar acesta din urmă se bazează
pe monopolul puterii şi violenţei. În plus, pentru ca un stat sau o
dominaţie politică să existe, mai este nevoie de alte două condi-
ţii absolut necesare: 1) mijloace materiale ale dominaţiei şi 2) un
1
Citat după Dascăl O. Consideraţii privind teoria elitelor. //Arena politicii,
1996, nr.2, p.18.
2
Ap. Petraş-Voicu I. Concepţia elitară a lui Max Weber. //Polis, 1995,
nr.4, p.20.
65
grup conducător, o administraţie (birocraţie).
În funcţie de natura grupului conducător, de motivele interioa-
re ale supunerii, de tipul legitimităţii şi de gradul raţionalităţii, soci-
ologul german construieşte trei “tipuri ideale” de dominaţie: 1)do-
minaţia tradiţională care, fiind bazată pe autoritatea eternului, a da-
tinii constituite şi dominate cîndva, a fost exercitată de patriarhii şi
principii domnitori de viţă veche; 2) dominaţia raţional-legală care,
fiind bazată pe supunere în îndeplinirea îndatoririlor legale, pe le-
galitate şi credinţă în valabilitatea unui stat legal, este specifică ca-
pitalismului democratic occidental, întemeiat pe reguli raţionale şi
3)dominaţia charismatică care este exercitată de către profeţi, de
conducători de oşti sau de conducătorul ales, de mari demagogi
(M. Weber foloseşte termenul dat în sensul său original pozitiv,
amintind că primul mare demagog a fost Pericle şi nu Calicles), de
şefii de partide parlamentare etc. Autoritatea lor este dată de neo-
bişnuita charismă (grec. “charisma” – har divin) a unei persoane
înzestrate cu calităţi deosebite în clarviziunea, în eroismul sau ta-
lentul său de conducător.
Trebuie subliniat, în special, faptul că dominaţia charismatică1
este relevantă pentru concepţia elitară a lui M. Weber. Analizînd con-
cepţia politicii elitare a sociologului german, este necesar să se ţină
cont de particularităţile metodologiei lui de cercetare a politicului, a
puterii politice şi a dominaţiei. M. Weber nu confundă cu realitatea

1
Vezi mai detaliat: Petraş-Voicu I. Op. cit., p.17-29; Tratat de sociologie.
/Sub coordonarea lui R. Boudon. – Bucureşti, 1997, p.235-253; Bădescu I.
Istoria sociologiei. – Galaţi, 1994, p.446-453; Istoria ideilor politice. /Sub di-
recţia lui Éveline Pisier. – Timişoara, 2002, p.384-387; Georgescu P.A. Trei
tipuri de dominaţie politică. Weber şi noi. // Săptămîna, 2002, 11 august,
nr.31, p.10; Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. /Coordonator David
Miller. – Bucureşti, 2002, p.789-793; Ашин Г.К., Лозанский Э.Д., Крав-
ченко С.А. Социология политики. Сравнительный анализ российских и
американских политических реалий. Учебное пособие для высш. учеб.
заведений. – Москва, 2001, с.65-72; Кола Д. Политическая социология.
– Москва, 2001, с.77-115 etc.

66
aceste forme idealizate, însă le analizează din perspectiva marilor
transformări ale realităţilor sociale în direcţia modernităţii. Luată în
ansamblu, trilogia tipologică ideală weberiană trebuie raportată la is-
torie, valoare şi actualitate, construcţie care poate fi utilă, într-un
anumit sens, şi pentru analiza puterii în Europa viitoare.

3. Raporturi dintre elite şi mase la Gustav Le Bon


şi Ortega y Gasset
Toţi elitiştii clasici şi contemporani fac multe reflecţii teore-
tice asupra maselor, acestea fiind un antipod al elitelor şi consti-
tuind instrumentul prin care se manifestă ele. În literatura de
specialitate categoria “mase” poartă un caracter psihologic, de-
oarece redă totalitatea de trăsături psihice caracteristice persoa-
nei. Importanţa problemei maselor este demonstrată de mai
mulţi gînditori politici, filosofi, sociologi.
Numele lui Gustav Le Bon (1841-1931; sociolog şi medic
francez, fondatorul psihologiei sociale a sec. XX) se asociază cu
prezicerile sale despre sosirea “erei maselor”. În “Psihologia mul-
ţimilor” (1895) el arăta că cunoaşterea psihologiei maselor consti-
tuie resursa omului de stat. Mulţimea, în optica lui Le Bon, repre-
zintă o reuniune de indivizi, indiferent de caracteristicile lor (naţio-
nalitate, profesie sau sex) şi indiferent de situaţie. O aglomerare de
oameni, în anumite împrejurări, posedă noi caracteristici, diferite
de cele ale fiecărui individ ce intră în componenţa mulţimii (pierde-
ra capacităţii de a judeca raţional, sentimentele şi ideile tuturor in-
divizilor sînt orientate într-o anumită direcţie, se formează un suflet
colectiv, opoziţia instinctelor inconştiente, depersonalizarea indivi-
dului conduce la acţiuni impulsive etc.). Dispariţia personalităţii
conştiente, lipsa capacităţilor de autocontrol, tendinţa de a transfor-
ma imediat în acte ideile sugerate sînt principalele caracteristici ale
individului în starea de mulţime.
Le Bon consideră că mulţimea, acumulînd nu inteligenţa, ci
mediocritatea, este întotdeauna inferioară din punct de vedere
intelectual faţă de omul izolat. “Prin simplul fapt că face parte
67
dintr-o mulţime, omul coboară, prin urmare, mai multe trepte pe
scara civilizaţiei. Izolat, poate că era un om cultivat, pe cînd în
mulţime este un instinctiv, aşadar, un barbar. El are spontaneita-
te, violenţă, ferocitate şi, de asemenea, entuziasmul şi eroismul
fiinţelor primitive”1. De aceea masele au nevoie de un “conducă-
tor”, rolul căruia l-ar îndeplini elita. Sociologul francez conside-
ră că elita totdeauna a încercat să pătrundă în tainele procesului
de gîndire a maselor. Marii conducători, fiind, de obicei, psiho-
logi inconştienţi şi intuind starea de spirit a maselor de oameni,
puteau să le impună voinţa lor, să le conducă datorită calităţilor
lor deosebite.
Sociologul şi filosoful spaniol Ortega y Gasset (1883-
1955) este cunoscut pentru critica societăţii contemporane, care
sub impactul tehnicii depersonalizează indivizii, nivelează con-
ştiinţele, transformîndu-se într-o “societate de masă”. În cartea
sa “Revolta maselor” (1930) autorul a efectuat o împărţire a so-
cietăţii în clase de indivizi (nu sociale), distingînd două tipuri
umane – “omul - superior” (elita) şi “omul - masă” (mulţimea),
astfel aici nu mai e vorba de o ierarhizare a societăţii în clasă su-
perioară şi clasă inferioară. Fenomenul separării unei minorităţi
de elite apare din plasma socială, iar elementele care conduc la
construirea elitei sînt dorinţa de a nu coincide cu masele, con-
cordanţa ideilor şi a modelelor de comportament, nevoia de a-şi
asuma multe sarcini şi îndatoriri. La elită se referă doar minori-
tatea, care, posedînd unele calităţi şi valori deosebite (capacita-
tea de a sluji ca necesitate internă, predispoziţie către ascetism,
rigurozitate şi exigenţă faţă de sine etc.), are ca scop general de-
săvîrşirea sa moral-spirituală.
În timp ce minoritatea o prezintă persoana sau un grup de per-
soane de o demnitate deosebită, specială, masa o reprezintă omul
mediu, ordinar2. Omul-masă constituie majoritatea absolută şi de-
1
Citat după Dascăl O. Op. cit., p.19.
2
Ортега-и-Гассет Х. Восстание масс. //Вопросы философии, 1989, №3,
с.120; Bădescu I., Duncaciu D., Baltasiu R. Istoria sociologiei. Teorii con-
temporane. Vol. 1. – Bucureşti, 1996, p.556-566.
68
semnează o clasă de oameni compusă din indivizi care duc o viaţă
izolată şi disociată, însă dorinţele, modelele de comportament şi
ideile lor sînt practic identice. Prin urmare, are loc “masificarea so-
cietăţii”, în care personalitatea umană se dizolvă într-un individ-
mediu fără identitate, gîndire independentă şi conştiinţă personală,
fiind astfel un teren prielnic pentru instaurarea de regimuri totalita-
re. Fascismul, bolşevismul şi sindicalismul sînt exemple tipice de
mişcări politice reprezentative pentru masa socială.
În opinia gînditorului spaniol, asistăm la înlocuirea diferenţierii
societăţii în straturi sociale, printr-o nouă diviziune între “masă” şi
“elită”, ultima fiind o aristocraţie spirituală – creatoarea celei mai
avansate şi complexe culturi şi civilizaţii. Masa socială, fiind inertă
şi incapabilă să creeze ceva, poate deveni rebelă şi contesta autorita-
tea omului-elită, poate distruge şi călca în picioare instituţiile socie-
tăţii. Ortega y Gasset constată că Europa sec. XX trece printr-o criză
adîncă. Activismul maselor, acţiunile “omului-masă” implică perico-
lul întoarcerii continentului la barbarie. De aceea salvarea va deveni
posibilă, dacă elitele vor prelua conducerea societăţii şi vor conduce
fără să apeleze la mase. Dat fiind faptul că societatea umană este, în
fond, aristocratică, conducerea aristocratică, în opinia lui, poate fi
considerată cea mai firească metodă de guvernare socială.

69
COMPARTIMENTUL IV. ELITA PUTERII
ŞI SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

TEMA VII. ELITA CONDUCĂTOARE:


ACCEPŢIUNI ŞI MANIFESTĂRI
1. Definiţii şi abordări ale elitei
La sfîrşitul sec. XIX – începutul sec XX termenul de elită
este amplu dezbătut şi explicat dintr-un unghi de vedere pur
sociologic. Este, de fapt, perioada în care apare şi se impune
sociologia, sociologia politică, politologia şi alte ştiinţe soci-
oumane. Ştiinţele politice contemporane folosesc două tipuri
de definiţii atunci cînd se referă la elite. Definiţia conceptua-
lă clasică a elitelor a fost furnizată de Harold Lass-well
(1902-1979) şi alţi autori care definesc elitele în termeni de
influenţi, conducători, grupuri sociale superioare sau grupuri
minoritare puternice. Plecînd de la această definiţie, se poate
vorbi despre elite economice, intelectuale, educaţionale, cul-
turale, militare etc. Cel de-al doilea tip de definiţie referitoare
la elite, definiţia operaţională, oferă un set întreg de criterii
pentru identificarea elitelor, precum ar fi volumul puterii, sta-
tusul social, rolul funcţional etc.
Caracterul şi conlucrarea grupurilor de elite, determinînd fi-
zionomia sociopolitică a oricărei societăţi, pune în evidenţă trei
întrebării fundamentale: 1) cine ocupă poziţiile formale ale pute-
rii? 2) cine este indicat să posede cît mai multă putere? 3) cine
adoptă şi realizează deciziile? În funcţie de acestea şi alte între-
bări nu mai puţin importante, diferiţi autori reliefează mai multe
tipuri (genuri sau moduri) de abordare a elitelor. Spre exemplu,
Gh. Cojocaru marchează trei modalităţi de abordare a elitelor 1.
Abordarea poziţională a elitelor pleacă de la premisa că cei mai
puternici indivizi în societate vor ocupa şi cele mai înalte poziţii
în cadrul societăţii. Acest mod de abordare este acceptabil pen-
1
A se vedea: Cojocaru Gh. O tranzacţie între elite: remodelarea conduitei po-
litice. //Arena politicii, 1998, nr.6, p.15.
70
tru analiza elitelor în societăţile totalitare sau autoritare în
care oligarhiile politice înguste controlează aparatul politic, eco-
nomic şi social al statului, dar mai puţin valabilă pentru societă-
ţile democratice, unde elitele sînt mult mai difuze şi mai puţin
concentrate decît în societăţile totalitare.
Abordarea reputaţională a elitelor implică chestionarea di-
feritor segmente ale populaţiei pentru a stabili indivizii cu cea
mai mare influenţă (reputaţie) în societate sau în cadrul unei co-
munităţi. Indivizii care sînt citaţi cel mai frecvent în anchetele
sociologice sînt cei consideraţi drept elite.
Cea de-a treia abordare este abordarea decizională care sus-
ţine că cel mai bun test atît pentru puterea elitelor, cît şi pentru
statusul lor constă în abilitatea de a lua decizii. Adepţii acestei
abordări încearcă să identifice indivizii care joacă rolul cel mai
important în procesul de luare a deciziilor, indiferent de poziţia
formală sau de reputaţia acestora.
Sociologii ruşi V.V. Radaev şi O.I. Şkaratan consideră că
numeroasele abordări ale elitelor pot fi împărţite convenţional în
două grupuri principale1. Conform abordării de dominaţie, elită
este considerat acel grup de persoane care în societatea dată de-
ţine puterea decisivă. Conform abordării meritocratice, elita
este acel grup de persoane care dispune de anumite valori deose-
bite şi calităţi personale indiferent de faptul dacă ele deţin sau nu
puterea. Elita în acest caz (elita meritocratică) se evidenţiază
prin talent şi merite deosebite. Adesea abordarea de dominaţie se
desemnează convenţional cu «linia lui Mosca», «linia lui Mills»,
sau «linia lui Lasswell», abordarea merotocratică – cu «linia lui
Pareto». La rîndul său, abordarea de dominaţie se divizează în
abordare structurală (elită este considerat grupul de persoane
care ocupă poziţii superioare oficiale în anumite instituţii – mi-
niştrii, directorii, comandanţii militari etc.) şi abordarea funcţio-
nală (elita este acel grup de persoane care posedă putere reală în
adoptarea deciziilor necesare comunităţii).
1
Vezi: Радаев В.В., Шкаратан О.И. Цит. труд, с.168-174.
71
Vom evidenţia încă o interpretare a grupării elitelor, care
aparţine politologului rus I.G. Tarusina2: 1) abordarea poziţiona-
lă (structurală sau organizaţională) reiese din faptul că apartenen-
ţa la elită poate fi determinată după situaţia (poziţia) membrilor ei
în structura socială şi politică oficială a societăţii şi conform pose-
dării de către aceştia a calităţilor sociale deosebite evidenţiate de
G. Mosca şi R. Michels; 2) abordarea funcţională (rezultativă sau
decizională) include în elită persoanele care iau decizii politice
sau exercită o influenţă considerabilă asupra adoptării lor (adepţii
acestei tratări fac deosebire între noţiunile “purtător formal al pu-
terii” şi “exponent real al puterii”); 3) abordarea reputaţională
evidenţiază în calitate de criteriu “elitar” principal al unui sau al-
tui grup al populaţiei influenţa politică; 4) abordarea economică
(“alegerea după nume”) acordă în procesul comparării poziţiilor
elitare (sociale) o atenţie deosebită accesului persoanei la mijloace-
le de producţie şi controlului acestora; 5) abordarea behavioristă
(comportamentală) analizează elita din punct de vedere al compor-
tamentului membrilor ei şi 6) abordarea valorică examinează elita
din perspectiva valorilor împărtăşite de membrii ei.
Deoarece o singură abordare a analizei şi a definiţiei elitelor
poate crea dificultăţi, cercetătorii comparativişti încearcă să
combine două sau mai multe tratări. În acest context vom arăta
că V. Pareto folosea abordarea meritocratică şi cea psihologică
în examinarea elitelor, G. Mosca – abordările de dominaţie, po-
ziţională, organizaţională şi valorică, J. Burnham – abordările
funcţională, economică şi tehnologică, C.W. Mills – abordarea
de dominaţie şi cea instituţională, T. Dye – abordarea funcţiona-
lă şi instituţională, în timp ce M. Weber utiliza predominant
abordarea sociologică, Ortega y Gasset – abordarea meritocrati-
că, H. Lasswell şi A. Etzioni – abordarea de dominaţie, J. Mey-
no şi R.-G. Schwarzenberg – abordarea reputaţională, G. Sartori
– abordarea funcţională etc. Mai mulţi cercetători încearcă să

2
Тарусина И.Г. Элитисты и плюралисты в современной политической
теории (исторический экскурс). //Политические исследования, 1997,
№4, с. 149.
72
identifice fenomenul elirei prin clasificarea acesteia, folosind di-
verse criterii şi abordări.

2. Elita şi clasa guvernantă


În sec. XX termenul “elită” a intrat în circuitul ştiinţific
datorită lucrărilor lui V. Pareto şi altor teoreticieni clasici ai
elitelor. În “Tratat de sociologie generală” el constata că eli-
ta o reprezintă acele persoane care au obţinut cel mai înalt
indice în domeniul lor de activitate şi au atins nivelul superi-
or al competenţei. Însă G. Mosca în loc de elită folosea ter-
menul de clasă conducătoare. Începînd cu reprezentanţii pri-
mei generaţii a elitologilor, au fost propuse mai multe defini-
ţii ale elitei, definiţii adesea cu diverse accepţii şi conotaţii 1.
În unele dintre ele se observă o confuzie de termeni: unii au-
tori prin elită înţeleg doar elita politică, în timp ce la alţi au-
tori tratarea elitei poartă un caracter atotcuprinzător. În lite-
ratura ştiinţifică pot fi întîlniţi mai mulţi termeni care de-
semnează fenomenul elitei: clasă politică, clasă conducătoa-
re, clasă guvernantă, clasă dominantă, clasă stăpînitoare, cla-
să cîrmuitoare, clasă diriguitoare, corp politic, structuri de
putere, oligarhie politică, elita puterii şi alte fenomene simi-
lare elitei.
M.Eminescu folosea termenul de “pătură superpusă” pen-
tru a desemna acele pături guvernante care se folosesc de “priso-
sul” muncii sociale pentru consum propriu şi pentru cheltuielile
guvernării fără a oferi nimic în compensaţie2. Pentru a reda su-
gestiv condiţia păturii superpuse, el foloseşte adeseori metafora
“hotelului” în care membrii păturii superpuse duc o viaţă de va-
canţă, rupţi total de lumea înconjurătoare cu necazurile şi pro-
blemele ei reale. Numai clasele pozitive (clasa productivă), lu-
crînd pentru ţara reală, îi pot oferi înălţarea.

1
A se vedea: Ашин Г.К., Лозанский Э.Д., Кравченко С.А. Социология по-
литики …, с.237-239; Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г., Ста-
ростин А.М. Основы политической элитологии …, с.120-122 etc.
2
Rachieru A.D. Op. cit., p.168-169; Dicţionar de sociologie …, p.418-421.
73
Unii cercetători (R. Dahrendorf, spre exemplu) încearcă să
identifice fenomenul elitei prin clasificarea ei, enumerînd părţile
componente ale elitei (liderii politici, liderii economici, profeso-
rii şi învăţătorii, judecătorii şi avocaţii, ofiţerimea şi preoţimea,
jurnaliştii remarcabili etc.), în timp ce alţi specialişti în materie,
cum ar fi Zb. Brzezinski, marchează în interiorul elitei trei gru-
puri semnificative din punct de vedere politic (elita stăpînitoare,
liderii de afaceri şi militarii).
O altă modalitate de a defini elita a propus K. Mannheim,
unul din fondatorii teoriei meritocraţiei. El arăta că “elita” este o
ierarhie bazată pe realizările proprii, deosebindu-se de “clasă”,
întrucît apartenenţa la aceasta se determină prin provenienţa
membrilor. Cu alte cuvinte, persoana poate avea acces la elită
numai datorită eforturilor individuale, manifestîndu-şi talentul
în sfera conducerii. Precum se vede, elita nu se restrînge la cla-
sa politică (minoritate guvernantă, non-ereditară), la clasa con-
ducătoare (entitate care fără a deţine neapărat funcţii politice
exercită o sensibilă sau chiar decisivă influenţă) sau la alte fe-
nomene similare, ci prezintă o entitate proprie cu caracteristici-
le sale specifice.
În sociologia şi politologia contemporană termenul “elită”
este aplicat, în general, grupurilor funcţionale sau ocupaţionale
cu un standard (social şi politic) ridicat în societate. Uneori ter-
menul de elită este folosit numai ca sinonim pentru lideri. Alte-
ori, conceptul dat are conotaţia de “conducere a societăţii”. As-
tfel, elita este desemnată ca “organ executiv” al clasei stăpînitoa-
re (conducătoare). Însă noţiunea de elită nu coincide cu noţiunea
de clasă guvernantă nici prin volum, şi nici prin conţinut, deoa-
rece clasa guvernantă recrutează în activitatea de conducere cele
mai competente persoane din alte domenii de activitate umană şi
din alte straturi sociale1. În scopul ierarhizării elementelor struc-
turale al elitei, unii autori (S. Keller, spre exemplu) includ în
1
Vezi: Мальцев В.А. Основы политологии. Учебник для студентов ву-
зов. – Москва, 1997, с.390-391.
74
circuitul ştiinţific termenii “elită strategică”, “superelită”, “su-
belită” etc.1.
De altfel, clasificarea elitelor poate fi făcută în baza cîtorva
criterii: 1) în dependenţă de resursele de influenţă, elitele se îm-
part în elite moştenite (aristocratice), elite valorice, ale puterii,
funcţionale; 2) după caracterul influenţei asupra puterii, elitele
sînt: dominante, de opoziţie (contrelite), deschise, închise; 3) în
funcţie de volumul puterii – superelite, elite superioare, mijlocii;
4) după metodele de conducere şi formele de guvernare – elite de
sînge (aristocratice), a bogaţilor (plutocraţia), a cunoştinţelor (a
competenţei, intelectuale), meritocratice, despotice, totalitare, li-
berale, democratice; 5) după atitudinea (raportul) faţă de putere –
elite guvernante (conducătoare), de opoziţie (contrelite); 6) con-
form criteriului specific de acţiune – elite naţionale, regionale, lo-
cale; 7) după criteriul exprimării intereselor – elite profesionale,
demografice, naţionale, religioase; 8) după criteriul eficienţei –
elite pozitive, negative.
Se cere evidenţiată încă o tipologizare a elitelor în funcţie de
sfera de activitate – elite politice, elite economice, elite ideologice,
elite ştiinţifice, elite culturale, elite militare, elite informaţionale
etc. care, avînd interese divergente (opuse), îndeplinesc funcţii şi
roluri ce le revin din statusul lor social şi cel politic.
Problema corelării noţiunilor “elită” şi “clasă” a devenit
un subiect de discuţie încă la sfîrşitul sec. XIX – începutul sec.
XX. Mai sus am arătat că teoria elitistă (elitismul clasic) din
punct de vedere istoric a apărut şi s-a dezvoltat drept reacţie la
teoria de clasă marxistă. În timp ce “Manifestul Partidului Co-
munist” (document programatic scris de K. Marx şi F. Engels şi
publicat la începutul anului 1848) proclamă că toată istoria soci-
etăţii, în afară de orînduirea primitivă (preistorică, în accepţiu-
nea civilizaţională), a fost o istorie a luptei de clasă, crezul elita-
riştilor se reduce la teza că istoria societăţilor care au existat
1
Ашин Г.К., Лозанский Э.Д., Кравченко С.А. Социология политики …,
c.240.
75
pînă în prezent a fost o istorie a luptei elitelor. Întrucît noţiunea
de elită în literatura ştiinţifică contemporană este tratată neuni-
voc şi chiar adesea într-un sens peiorativ (termen cu semnificaţie
neobiectivă şi preştiinţifică, termen împovărat de etimologia sa
etc.), unii autori se întreabă dacă nu ar fi cazul să abandonăm, în
general, acest termen. În plus, unii cercetători tratează adesea
termenul “elită” ca echivalent pentru îmbinarea “fără clasă” sau
drept alternativă pentru “diferenţierea de clasă”.
La drept vorbind, abordarea elitistă este orientată spre sub-
stituirea divizării societăţii în mari grupuri de oameni în depen-
denţă de atitudinea lor faţă de mijloacele de producţie cu dihoto-
mia elită – mase bazată pe accesul diferit al oamenilor la putere,
pe criteriul derivat care rezultă din diferenţierea socială şi de
clasă. De aceea politologul rus Gh. Aşin1 revine la problema
pusă în discuţie din altă perspectivă: el încearcă să clarifice dacă
noţiunea de elită poate fi folosită nu ca o alternativă pentru dife-
renţierea de clasă, ci, dimpotrivă, pentru desemnarea dimensiu-
nilor (aspectelor) acesteia. La întrebarea cine înfăptuieşte pute-
rea în societatea diferenţiată pe clase, acelaşi autor răspunde că
puterea este exercitată de clasa dominantă. La o altă întrebare le-
gată de modalitatea realizării puterii, în opinia lui, răspunsul tre-
buie căutat în elucidarea mecanismului dominaţiei politice a cla-
sei dominante, una din verigile căreia rezidă în evidenţierea eli-
tei guvernante. Concluzia autorului se reduce, de fapt, la teza că
ar fi posibilă o îmbinare a noţiunii de elită cu “teoria claselor”
(nedogmatizată, nehipertrofiată).
Dimpotrivă, sociologul politic român V. Măgureanu2 menţio-
nează că problema care se conturează este aceea dacă noţiunea de
clasă politică mai acoperă, în prezent, şi va mai acoperi, în perspec-
tivă, o realitate, şi care anume, şi dacă nu cumva termenul ar trebui
înlocuit cu un altul mai precis, mai relevant, mai puţin ambiguu.
Totodată, se va ţine cont de faptul că termenul “clasă” sugerează o
1
Ашин Г.К., Лозанский Э.Д., Кравченко С.А. Социология политики …,
c.277-283.
2
Măgureanu V. Op. cit., p.215-216.
76
diviziune macrostructurală a societăţii, un macrogrup. În studierea
clasei politice, continuă autorul, confuziile şi ambiguităţile termi-
nologice se datorează suprapunerii criteriului metodologic-concep-
tual peste cel istorico-empiric. Şi nu în ultimul rînd, se pune între-
barea: ce diferenţe semantice există între sintagmele “clasă politi-
că”, “clasă conducătoare”, “elită politică”?
În fine, am sublinia că elita şi clasa dominantă se deose-
besc, mai întîi de toate, prin conţinut şi prin volum (elita este o
parte a clasei). Dacă clasa (socială, conform abordării de clasă)
este determinată de locul ei într-un anumit sistem de producţie
social, de raportul ei faţă de mijloacele de producţie, elita (în
toate celelalte abordări contemporane) se defineşte prin raportul
faţă de locul şi rolul ei în guvernarea politică a societăţii. Elita
reuneşte acea parte a clasei dominante care posedă deprinderi
ale activităţii politice profesionale şi înfăptuieşte nemijlocit con-
ducerea statului. Deci elita exprimă voinţa clasei dominante, dar,
totodată, are şi o anumită autonomie faţă de această clasă.

3. Componentele elitei conducătoare şi caracteristica lor


Noţiunea de elită se află într-o legătură strînsă cu pro-
blema stratificării sociale (elita constituie pătura superioară
în orice sistem de stratificare socială) şi cu problema stratifi-
cării politice a societăţii (statusul politic al membrilor elitei
depinde de volumul de putere al acestora, de “profilul” şi de
“înălţimea” lor). La drept vorbind, elita conducătoare este o
parte (minoritară) a societăţii care nu participă nemijlocit la
guvernarea politică, însă deţine indici superiori şi realizări
remarcabile în sfera sa de activitate profesională (economie,
politică, cultură, ştiinţă, tehnică, sport etc.). Datorită acestui
fapt, ea ocupă poziţii-cheie în economie, politică, cultură şi
în alte sfere de activitate umană. Cel mai important criteriu
de identificare a apartenenţei la elita conducătoare este ocu-
parea poziţiei superioare (dominante) pe scara ierarhică a so-
cietăţii, adică în structurile economice, politice, culturale,
ştiinţifice etc.
77
În societatea contemporană există şi funcţionează mai multe ti-
puri (grupuri, facţiuni) de elite (politice, economice, ideologice sau
informaţionale, ştiinţifică, culturale, numite intelectuale sau spiri-
tuale, militare etc.), care în activitatea lor se intersectează. Însă re-
zultatul activităţii elitelor presupune atît independenţa, cît şi inter-
dependenţa lor, precum şi relaţii de cooperare sau de concurenţă,
relaţii de consens şi de conflict în funcţie de miza pusă în joc.
Dacă elita politică (numită şi elita politico-administrativă),
faţă de alte grupuri de elite, participă nemijlocit la exercitarea
puterii politice, atunci elita economică (numită adesea, incorect,
şi elită-business sau elită antreprenorială) înfăptuieşte dominaţia
economică şi realizează puterea economică în societate. Această
pătură socială include pe reprezentanţii marelui capital şi pe
marii proprietari, membri ai consiliului directorilor marilor cor-
poraţii (industriale, de construcţie etc.), băncilor, firmelor de co-
merţ etc. Ea determină rezolvarea problemelor legate de utiliza-
rea forţei de muncă, nivelul şi calitatea vieţii, salariile şi venitu-
rile populaţiei.
Elita ideologică (informaţională) include în componenţa sa
pe reprezentanţii aşa-zisului “front ideologic” – pe coordonatorii
şi fruntaşii ştiinţelor socioumane, ai învăţămîntului, mass-media
etc., care îndeplinesc în societate funcţia formării orientărilor con-
ceptuale şi valorice, ideilor şi convingerilor oamenilor. Spre deo-
sebire de aceasta, elita ştiinţifică este reprezentată de cea mai ta-
lentată şi înzestrată parte a intelectualităţii, iar rolul şi funcţia
acestui tip de elită sînt determinate de nivelul influenţei reprezen-
tanţilor ei asupra procesului dezvoltării ştiinţei, tehnicii, asupra
progresului tehnico-ştiinţific şi social-economic al societăţii.
Elita culturală (intelectuală sau spirituală), la rîndul său, in-
clude pe cei mai notorii şi mai influenţi militanţi ai artei, litera-
turii, învăţămîntului, precum şi pe alţi reprezentanţi ai intelec-
tualităţii creatoare. Rolul acestei elite este determinat de caracte-
rul şi de nivelul influenţei asupra sferei spirituale a societăţii,
asupra întregii dimensiuni normative şi valorice, asupra poten-
ţialului moral al comunităţii umane. De aici derivă şi accepţia
etimologică care coincide cu termenul “elită”.
78
Cît despre elita militară, acest tip de elită este analizat de
unii cercetători ca grup de sine stătător, iar alţii îl raportează la
elita politică graţie rolului elitei militare în realizarea puterii po-
litice sau în exercitarea influenţei şi presiunii politice şi econo-
mice într-o societate sau alta.
Desigur, în societatea contemporană activează şi alte facţi-
uni de elită divizate după anumite criterii (sferă de activitate, in-
teres profesional, mod de viaţă) – elite tehnocratice, simbolice
etc., care, în procesul activităţii lor, interacţionează. Spre exem-
plu, sociologul francez Guy Rocher, definind elita ca ansamblu
al persoanelor şi grupurilor, ca o consecinţă a puterii pe care o
deţin sau a influenţei pe care o exercită, delimitează următoarele
tipuri de elite: elite tradiţionale, economice, tehnocratice, cha-
rismatice, ideologice şi simbolice.
Vom menţiona că în diverse sfere ale vieţii sociale au loc
anumite contradicţii care se pot manifesta atît între diferite forţe
şi grupări politice, cît şi între diferite facţiuni ale elitei conducă-
toare. Spre exemplu, în cadrul elitei conducătoare se pot acutiza
contradicţiile între elita politică şi elita economică, între elita
militară şi elita culturală etc. De aceea una din sarcinile elitei
politice în procesul conducerii societăţii constă în evidenţa mul-
titudinii de interese şi necesităţi ale comunităţii umane.

TEMA VIII. ELITA POLITICĂ CONTEMPORANĂ: SUR-


SELE PUTERII ŞI SISTEMUL SELECTĂRII
1. Elita ca actor politic
În literatura de specialitate nu există o unitate de păreri pri-
vind fenomenul elitar luat în ansamblu şi fenomenul elitei politice
luat în particular. Totuşi majoritatea autorilor sînt de acord cu fap-
tul că elita politică, în mare măsură, determină înfăţişarea (“fizio-
nomia” sau “fiziologia” socială, politică şi economică) unei socie-
tăţi, ea fiind cea care determină scopurile imediate şi perspective-
le dezvoltării comunităţii umane. Aceste obiective îşi găsesc re-
79
flectare în adoptarea deciziilor strategice importante şi în folosirea
resurselor puterii de stat întru realizarea lor, adică într-o formulă
politică (concept naţional sau ideologie de stat), fără de care nu
poate activa şi funcţiona în mod normal nici o elită politică.
Pentru a ne determina ce reprezintă elita politică, trebu-
ie, mai întîi de toate, să clarificăm unele aspecte terminolo-
gice. Unii autori semnalează, pe bună dreptate, riscul con-
fundării noţiunilor “elită politică”, “elită guvernantă”, “con-
trelită” şi “birocraţie”. Aceasta pentru că elita politică este
una mai largă şi include, în afară de elita politică guvernan-
tă, şi elita politică de opoziţie (contrelita). În acelaşi timp,
trebuie făcută delimitarea între elitele politice şi elitele în
politică, ultimele cuprinzînd grupuri ca intelectualii, artiştii,
reprezentanţii mass-media, managerii, bancherii, financiarii,
slujitorii cultului etc. Aceştia nu posedă toate trăsăturile pro-
prii elitei politice, însă participă în mod deschis la activita-
tea politică. O particularitate a grupurilor date este faptul că
reprezentanţii lor sînt membri ai unor elite care s-au format
în alte sfere de activitate umană, în sfere nepolitice. Partici-
parea lor la viaţa politică nu reprezintă pentru ei o activitate
profesională de bază.
În legătură cu cele spuse, vom mai sublinia două aspecte
esenţiale. În primul rînd, noţiunile “elită politică” vs “elită do-
minantă” (“guvernantă” sau “domnitoare”) nu sînt identice şi
corelează ca parte şi întreg. Noţiunea “elită dominantă” include
diferite grupuri (politic, economic, ideologic, ştiinţific, cultural,
militar etc.), care, direct sau indirect, se implică în relaţiile de
putere. În al doilea rînd, elita politică, vizavi de alte grupuri care
constituie elita dominantă, participă nemijlocit la exercitarea pu-
terii politice, folosind diverse resurse şi mijloace pentru atinge-
rea scopurilor trasate.
Utilizarea ştiinţifică a noţiunii “elită politică” se bazează pe
ideea locului actorului politic şi pe rolul politicii în societate, poli-
tica reprezentînd prin însăşi natura şi scopurile sale un demers su-
80
biectiv, de permanentă evaluare şi modelare a lumii, a mediului
social-economic, în funcţie de anumite interese, concepţii sau
doctrine. Locul elitei politice este determinat de rolul politicii
considerat drept mecanism de reglementare a relaţiilor sociale, de
realizare a intereselor de mare valoare socială, de exprimare di-
rectă a opţiunilor în funcţie de anumite condiţii ce ţin de loc, de
timp şi de interesele social-umane. Concepţia elitei politice rezul-
tă şi din prioritatea politicii faţă de economie şi faţă de structura
socială a unei comunităţi. De aceea această teorie este incompati-
bilă cu ideile determinismului economic şi social, reprezentate, în
special, de marxism. De altfel, acesta din urmă tratează politica
doar ca pe o suprastructură a bazei economice, ca pe o expresie
concentrată a intereselor economice şi de clasă.
În funcţie de orientările ideologice ale cercetătorilor şi de
nivelul atins în tratarea fenomenelor social-politice, noţiunea de
clasă (elită) politică comportă diferite accepţiuni, fiind definită
atît în sens mai larg, cît şi mai restrîns, fiind asimilată clasei do-
minante (conducătoare, diriguitoare, guvernante etc.), unui anu-
mit tip de elită (conducătoare, guvernamentală, a puterii etc.)
sau categoriei profesioniştilor politici (politicienilor).
Există mai multe poziţii de pe care s-a încercat explicarea
apariţiei clasei politice şi definirea ei: marxistă, instituţională,
liberal-pluralistă şi elitistă. Vom aminti că definirea elitistă uti-
lizează termenul de elită politică pentru a desemna clasa politică
şi explică apariţia elitei politice prin necesitatea conducerii soci-
etăţii de către un grup restrîns de persoane dotate cu calităţi ex-
cepţionale şi aptitudini deosebite.
Deşi C.W. Mills nu apelează la noţiunea de clasă politică,
aceasta se subînţelege în una din realităţile pe care le analizează
- ansamblul oamenilor politici pe care îi împarte în political out-
siders, persoane care au şi alte ocupaţii decît cele politice (în
subsidiar) şi acced, de obicei, la putere şi în elita politică, cei
mai buni profesionişti şi mai abili lideri politici care, alături de
mari capitalişti, industriaşi şi financiari, de şefii militari, formea-
81
ză elita puterii şi conduc societatea. Sociologul politic american
utilizează termenul “elita puterii” în studiul său omonim din
1956, care se referă la “clicile suprapuse” aflate la cîrma princi-
palelor instituţii politice, economice şi militare în societatea mo-
dernă. El argumentează că aceste elite au în comun atît calitatea
de membru cît şi un ansamblu de interese, aşa încît principalele
decizii politice pentru care ele sînt responsabile servesc ţelurilor
comune.
În literatura ştiinţifică există şi alte definiţii referitoare la
elita politică, toate avînd ca suport teoretico-metodologic o abor-
dare sau alta (poziţională, reputaţională, meritocratică, organiza-
ţională, funcţională, de dominaţie etc.), fapt despre care s-a men-
ţionat mai sus. Cele mai răspîndite definiţii ale elitei politice sînt
cele care determină elita politică drept un grup privilegiat de
persoane care ocupă poziţii de conducere în structurile de putere
şi participă nemijlocit la adoptarea deciziilor legate de folosirea
puterii. O altă definiţie prezintă elita politică drept un grup de-
terminat de persoane care concentrează în mîinile sale puterea
de stat şi ocupă funcţii de conducere (posturi de comandă) pen-
tru a guverna societatea. Cea de-a treia definiţie înfăţişează elita
politică drept un grup relativ mic de persoane care concentrează
în mîinile sale un volum mare al puterii politice şi asigură prin
activitatea sa integrarea, subordonarea şi reflectarea în orientări-
le politice a intereselor diferitelor pături sociale, creînd şi meca-
nismul necesar pentru implementarea intenţiilor politice. Şi o ul-
timă definiţie relevantă: elita politică este un component minori-
tar al societăţii diferenţiată şi neomogenă interior din punct de
vedere structural. Ea integrează un grup de persoane cu calităţi
de lider, care, pentru exercitarea funcţiilor de putere, ocupă po-
ziţii de conducere în instituţiile politice şi influenţează asupra
adoptării deciziilor de putere.
Prin urmare, elita politică este definită de majoritatea autori-
lor în raport cu puterea, pe care fie că o deţine, fie că o influen-
ţează. Ea poate fi prezentată în mod constant drept actor politic
care reuneşte persoane cu acces la exercitarea puterii politice,
82
care au influenţă asupra structurilor de putere, sau, aflîndu-se în
opoziţie, urmăresc să obţină puterea politică. Acest agent (actor,
subiect) este compus din persoane care posedă experienţă politi-
că şi prestigiu graţie statusului politic, vîrstei, pregătirii profesi-
onale, autorităţii şi, nu în ultimul rînd, trăsăturilor psiho-sociale
(motivaţie politică, dorinţă de reuşită etc.).
După V. Măgureanu1, clasa politică ar trebui definită ca an-
samblul agenţilor politici individuali, lideri din aparatul politic,
din legislativ şi administraţia centrală şi locală, care sînt sau care
aspiră să ajungă la putere, care iau decizii sau care influenţează
deciziile, articulînd astfel exercitarea efectivă a puterii de stat,
adică a suveranităţii. Clasa politică nu se identifică cu clasa
conducătoare, ci o include. Raporturile dintre ele sînt de întreg
şi parte: clasa conducătoare este o minoritate care exercită pu-
terea de facto; ea este nucleul dur al clasei politice.
Elita politică, fiind compusă dintr-o anumită specie de lideri
şi profesionişti politici (acele persoane care trăiesc din şi/sau
pentru politică), nu este în totalitate conducătoare, ci cuprinde
atît elita politică de la putere, cît şi elita politică de opoziţie con-
testatară, precum şi elita politică de influenţă. În sens larg, elita
indică ansamblul acelor persoane care deţin resurse politice rare
într-o măsură abundentă: bani, putere, influenţă, prestigiu, cultu-
ră, competenţă, capacitate de creaţie. Toate aceste “bunuri” sînt
distribuite într-o măsură inegală în structurile sociale şi de aceea
elita îi indică pe “cei mai buni”.
Conform opiniei aceluiaşi autor, din punct de vedere teoretic,
această “trilogie a conducerii” poate fi rezumată astfel: 1)clasa po-
litică se referă la conceptul de indivizibilitate a suveranităţii puterii;
2)clasa conducătoare se referă la conceptul de distribuire a puterii
în societate şi 3)elitele politice se referă la conceptul de selecţie so-
cială a personalului politic pe baza unor capacităţi naturale rare sau
deosebite. Caracteristicile propuse ale clasei politice permit aborda-
rea ei într-o optică pur sociologică, evitîndu-se în felul acesta cap-
1
Măgureanu V. Op. cit., p.216-217.
83
cana abordărilor ideologice. Acest lucru iese şi mai mult în eviden-
ţă, dacă avem în vedere modalitatea de formare, de exercitare a pu-
terii şi de funcţionare a unei clase politice. În fond, clasa (elita) po-
litică poate fi abordată ca un concept anistoric (situat în afara reali-
tăţilor concret-istorice), dacă ţinem cont de caracterul inevitabil al
organizării oricărei societăţi.

2. Structura şi funcţiile elitei politice


Noţiunea de elită politică este destul de largă, incluzînd atît
elita politică guvernantă, cît şi elita politică de opoziţie (contreli-
ta). Trăsătura distinctivă a elitei guvernante, considerată partea
principală, “forţa motrică” a elitei politice, constă în faptul că ea
determină cursul politic, adoptă esenţiale decizii politico-admi-
nistrative şi controlează resursele politice. De altfel, în conştiinţa
cotidiană elita guvernantă, de obicei, este identificată cu elita
politică propriu-zisă, ceea ce nu este corect. La elita guvernantă
mai aderă şi acea parte a elitei politice care îi oferă susţinere, ne-
aflîndu-se nemijlocit la putere.
În ceea ce priveşte elita politică de opoziţie, subliniem că
aceasta este o parte a elitei politice propriu-zise, însă la un mo-
ment dat contrelita exercită rolul de opoziţie politică faţă de elita
guvernantă. Aflîndu-se în opoziţie constructivă, elita politică de
opoziţie participă activ la viaţa politică, tinde să deţină în viitor
puterea politică. Ea posedă anumite resurse şi pîrghii de a exer-
cita presiuni asupra elitei puterii (termenul aparţine lui C.W.
Mills) în scopul obţinerii unor cedări în adoptarea anumitor deci-
zii în favoarea contrelitei.
Desigur, reprezentanţii superiori ai birocraţiei fac parte din
componenţa elitei guvernante, însă aceasta din urmă nu trebuie
confundată cu aparatul birocratic care îndeplineşte voinţa elitei
guvernante. Vom specifica, de asemenea, faptul că funcţionări-
mea (mică, mijlocie şi chiar grupul superior al ei) nu posedă ca-
racteristicile specifice elitei guvernante. Ea (pătura superioară a
birocraţiei, corpul de administratori superiori) joacă un rol im-
84
portant în implementarea cursului politic şi deciziilor adoptate
de elita guvernantă.
Pentru determinarea graniţelor elitei politice trebuie să se
ţină cont de cîteva criterii: 1) elita politică a societăţii este com-
pusă din persoane ocupate profesional cu activitatea politică le-
gală; 2) membrii elitei politice constituie un grup închegat şi re-
lativ izolat de societate care, în linii mari, respectă “regulile jo-
cului” instaurate într-un regim anumit, iar scopul final rezidă în
menţinerea puterii (pentru reprezentanţii elitei puterii) sau în ob-
ţinerea (preluarea) puterii (pentru reprezentanţii elitei politice de
opoziţie) şi 3) reprezentanţii elitei politice posedă o recunoaştere
socială în calitate de oameni politici (politicieni). Sumînd cele
spuse, putem menţiona că elita politică este acel grup (pătură)
social al societăţii care concentrează în mîinile sale puterea de
stat şi funcţiile de putere, guvernînd societatea sau influenţînd
asupra structurilor de putere.
Componenţa personală a elitei politice se schimbă perma-
nent, însă structura ei funcţională rămîne, practic, neschimbată. În
ansamblu, ea se constituie din politicieni de profesie de rang (po-
ziţie) superior (înzestraţi cu funcţii de putere şi împuterniciri res-
pective) şi funcţionari superiori de stat (pregătiţi profesional pen-
tru a participa la întocmirea şi realizarea programelor politice, la
elaborarea strategiei dezvoltării sociale a comunităţii umane).
Unii autori determină compoziţia elitei politice în baza abordări-
lor poziţionale şi reputaţionale, astfel încît aceasta include în com-
ponenţa sa persoanele înzestrate cu funcţii de putere în vederea
adoptării deciziilor la nivel naţional şi regional (şefii de stat şi an-
turajul lor, miniştrii şi conducătorii organelor legislative şi execu-
tive, deputaţii şi senatorii, membrii judecătoriei supreme şi ai cor-
pului diplomatic superior, guvernatorii şi şefii structurilor de pute-
re la nivel regional, liderii formaţiunilor politice cu mare pondere
în societate etc.). În principiu, grupurile funcţionale ale elitei poli-
tice sînt reprezentate de conducerea superioară, de parlament, de
guvern, de elita de partid, de elita regională etc.
85
De obicei, la elita politică sînt atribuite acele persoane care ne-
mijlocit adoptă decizii politice şi exprimă voinţa comună a clasei
guvernante. Atunci cînd sînt subliniate caracteristicile esenţiale ale
elitei politice, aceasta este adesea identificată cu “conducerea po-
litică”, “structurile de putere”, “centrele de adoptare a deciziilor”,
“verigile centrale ale sistemului politic” etc.
După unele aprecieri, în diferite ţări numărul elitei politice
nu depăşeşte cifra de 2-4 mii persoane, fiind vorba deci de un
grup social puţin numeros şi îngust. În cîteva ţări occidentale,
inclusiv în SUA, Anglia, Germania, a fost efectuată o analiză a
componenţei elitei politice. Rezultatele analizei demonstrează că
cea mai activă categorie de vîrstă a politicienilor sînt persoanele
între 50-65 ani, cea mai mare parte din politicieni (60-80%) a
absolvit una sau două şcoli superioare, iar majoritatea absolută
sînt mari proprietari1.
În funcţie de nivelul dezvoltării raporturilor verticale (reprezen-
tativitate socială) şi al raporturilor orizontale (integrarea grupului), în
ţările democratice pot fi reliefate patru tipuri principale de elită poli-
tică: 1)elită democratică stabilă (reprezentativitate sporită şi integra-
re înaltă a grupului); 2)elită pluralistă (reprezentativitate înaltă şi in-
tegrare scăzută a grupului); 3)elita puterii (reprezentativitate scăzută
şi integrare înaltă a grupului); 4)elite dezintegrate (ambii indici se
află la un nivel scăzut).
Pentru societatea contemporană este optimală funcţiona-
rea unei elite democratice stabile, care ar îmbina legătura
strînsă cu masele şi cooperarea (unitatea, integritatea) mem-
brilor grupului.
Elita politică posedă o structură complexă şi diferenţiată intern.
Tipologizarea ei poate fi efectuată în baza anumitor criterii: 1) în de-
pendenţă de volumul de putere se evidenţiază elita politică superioa-
ră, de mijloc şi administrativă (birocratică); 2) în funcţie de atitudi-
nea faţă de putere – elita politică guvernantă, neguvernantă (pasivă),
de influenţă, de opoziţie (contrelită); 3) după nivelul componenţei –
1
Политология. /Под ред. Г.В. Полуниной…, с.99.
86
elita politică superioară (naţională), de mijloc (regională), locală; 4)
în funcţie de exprimarea intereselor maselor – elita politică profesio-
nală, demografică, etnică, religioasă; 5) în dependenţă de calităţile
personale – elita politică charismatică, oligarhică, profesională, aris-
tocratică; 6) după caracterul manifestării – elita politică democratică,
liberală, autoritară, totalitară; 7) după metodele legitimării – elita po-
litică “de sînge”, instituţională, deschisă, închisă; 8) după rezultatele
(eficacitatea) activităţii – elita politică propriu-zisă (pozitivă), pseu-
doelită, antielită.
Predestinarea socială a elitei politice se reflectă în funcţiile pe
care ea le exercită. Acestea sînt diverse, complexe şi legate de o
mare responsabilitate socială: funcţia strategică, funcţia comunicati-
vă, funcţia politico-gestionară (de conducere, de guvernare), funcţia
organizatorică, funcţia integrativă, funcţia de pronosticare etc. Conţi-
nutul şi mărimea funcţiilor (baza şi reglementarea lor) sînt determi-
nate de legea fundamentală a unei sau altei ţări. Mai subliniem şi
faptul că exercitarea funcţiilor de către elita politică necesită prezenţa
cîtorva condiţii obligatorii (analiza intereselor diferitelor grupuri so-
ciale, elaborarea ideologiei politice, crearea mecanismului de reali-
zare a intenţiilor politice etc.).

3. Mecanismul formării, recrutării şi schimbării


elitei politice
Formarea şi reproducerea (selectarea, recrutarea) elitelor puterii
joacă un rol important în eficientizarea deciziilor adoptate de care
depinde dezvoltarea unei societăţi. La baza sistemului de selectare a
elitei sînt puşi diverşi factori, cum ar fi mărimea bazei sociale, cercul
de persoane care înfăptuieşte recrutarea, sistemul politic şi regimul
politic, tradiţiile şi valorile politice, conştiinţa politică şi cultura poli-
tică, criteriile, principiile, mecanismul şi ordinea selectării etc. Conţi-
nutul acestor factori provoacă două tendinţe în formarea elitelor po-
litice descrise de politologul american B. Rokman1.

1
Vezi: Suleiman E., Mendras A. Recrutarea elitelor în Europa. – Ti-
mişoara, 2001; Ашин Г.К. Элитология. Смена и рекрутирование элит.
– Москва, 1998.
87
Pentru prima tendinţă este caracteristic un mecanism închis al
formării elitei politice: baza socială a formării este foarte îngustă,
pătrunderea în structurile de putere are loc, de regulă, din păturile
sociale dominante ale societăţii, cercul persoanelor care înfăptuieş-
te recrutarea este limitat. Această tendinţă în formarea clasei politi-
ce, fiind specifică pentru societăţile cu regimuri totalitare şi autori-
tare, conduce la stagnare şi creşterea fenomenelor de criză în aceste
societăţi, iar elita puterii devine tot mai închisă, mai izolată. În ca-
drul acestei tendinţe se înscrie mecanismul nomenclaturist de for-
mare a clasei politice în fosta URSS, iar consecinţele lui se resimt
şi astăzi în unele societăţi posttotalitare (reprezentanţii elitelor poli-
tice posedă un nivel scăzut al profesionalismului, o parte din aceş-
tia sînt incompetenţi în materie de conducere a societăţii în noile
condiţii, o altă parte ocupă poziţii extreme în probleme legate de
procesul guvernării politice etc.).
Aici vom mai preciza faptul că este vorba despre sistemul
de ghildă (de breaslă, corporativ) analogic cu ghildele din
evul mediu în ţările Europei Centrale, sistem ce presupune o
avansare (promovare) lentă a candidaţilor pe verticala puterii
şi cerinţe formale pentru pretendentul (competitorul) la postul
de conducere (nivelul studiilor, stagiul de partid şi contribuţia
personală în cadrul partidului, experienţa de lucru cu oamenii
etc.). Selectarea candidaţilor se efectuează din anumite gru-
puri (pături) de oameni sau dintr-un anumit partid. Acest sis-
tem de recrutare, fiind unul cu caracter închis, este în esenţă
conservator, lipsind orice concurenţă între aspiranţi la funcţii-
le de putere.
Avînd în vedere cele spuse mai sus, sistemul de ghildă este
predispus spre reproducerea unui singur tip de conducere (de la
postulanţi se cere, mai întîi de toate, loialitate, conformism, de-
votament liderului etc.), condamnînd astfel elita politică la dis-
pariţie lentă, la transformarea ei într-o castă închisă. Totodată,
acest sistem poate asigura un nivel sporit al pronosticării în poli-
tică şi exclude, de regulă, conflicte în interiorul elitei. Printre
plusurile acestui sistem mai pot fi enumerate echilibrul decizii-
88
lor adoptate, prezenţa unui grad scăzut al riscului la adoptarea
deciziilor, probabilitatea redusă a conflictelor în interiorul elitei
puterii, continuitate în politică. Însă predominant pentru acest
sistem de reproducere a elitei politice rămîne a fi tendinţa spre
birocratizare şi rutină organizatorică.
Desigur, elementele sistemului de ghildă în selectarea elitei
politice sînt caracteristice, de asemenea, şi pentru societăţile de-
mocratice, unde există partide politice cu structuri de partid pu-
ternice şi ramificate. Însă pentru societăţile cu regimuri politice
democratice este specific sistemul antreprenorial al recrutării
elitei politice. Deci este vorba despre cea de-a doua tendinţă în
recrutarea clasei politice, despre un mecanism al formării acestei
clase, fiind vizate statele în care cea mai mare parte a elitei pute-
rii se constituie nu pe contul numirii în funcţie (postul de condu-
cere), ci în rezultatul alegerilor generale. De aceea tendinţa dată
se caracterizează printr-un mare electorat şi un proces liber al se-
lectării, prin posibilitatea fiecăruia de a participa în structurile de
putere, caracterul concurenţial al recrutării, cerinţe sporite faţă
de calităţile personale şi capacităţile pretendenţilor la funcţiile
(posturile) de conducere.
Sistemul antreprenorial al recrutării clasei dominante pre-
supune, pe de o parte, o concurenţă dură între aspiranţii la
funcţiile de putere, unde fiecare din ei se bizuie pe ingeniozi-
tate proprie, activitate creatoare şi spirit inovator, iar, pe de
altă parte, acest sistem nu este predestinat unei alegeri serioa-
se pe principiul competenţei profesionale a candidatului. Ade-
sea sitemul în cauză este adaptat la cerinţele timpului (cazul
fostului Preşedinte al SUA R. Reagan). Însă neajunsul cel mai
mare al sistemului dat constă în posibilitatea infiltrării în poli-
tică a persoanelor întîmplătoare (ocazionale), a aventurierilor
care pot genera doar “efecte”. De aceea în cadrul acestui sis-
tem există o probabilitate relativ mare a riscului şi a neprofe-
sionalismului în politică, un nivel sporit al elitei neomogene
din punct de vedere social, un grad relativ mare al conflictelor
în interiorul elitei şi deci o pronosticare scăzută a politicii.
89
În fine, acest sistem, fiind adaptat la dinamismul vieţii
contemporane, cîştigă din mai multe puncte de vedere în faţa
sistemului de ghildă. La drept vorbind, ambele sisteme de re-
crutare a elitei politice coexistă şi conlucrează în majoritatea
societăţilor contemporane cu predominarea unei sau altei ten-
dinţe de selectare a elitei politice. În pofida faptului că siste-
mul de recrutare în diverse ţări este diferit, esenţa lui rămîne
neschimbată. În ţările occidentale politica de mult s-a tran-
sformat într-o profesie, de aceea procesul pregătirii cadrelor
profesionale de politicieni şi al recrutării politice capătă o
mare importanţă pentru societăţile contemporane.

TEMA IX. ELITA POLITICĂ ŞI FENOMENUL


LIDERISMULUI POLITIC
1. Natura şi esenţa liderismului politic
În sistemul relaţiilor de putere un rol important îl deţin elita
politică - agent politic colectiv şi liderul politic - cel mai im-
portant agent politic individual. Fiind considerat “motorul”, “ge-
neratorul” elitei politice şi ocupînd rolul central în sistemul rela-
ţiilor de putere, liderul politic asigură realizarea mecanismului
puterii politice. Cu alte cuvinte, liderismul politic, într-o formă
sau alta, dezvăluie esenţa mecanismului real de exercitare a poli-
ticii în societate.
Liderismul politic ca fenomen este un mijloc de formare, menţi-
nere şi exercitare a puterii şi este bazat pe integrarea diferitor gru-
puri, categorii şi pături sociale. În societăţile contemporane el se rea-
lizează prin intermediul unor mecanisme specifice de exercitare a
puterii (partid politic, grup de presiune, organ legislativ, aparat biro-
cratic, mass-media etc.) în jurul unui proiect, concept sau al unei ide-
ologii de soluţionare a obiectivelor şi sarcinilor preconizate.
Motivaţiile omului politic pot fi diferite, de la credinţa în
dreptate socială sau sentimentul naţional la setea de putere şi
reuşită, dar, în general, ele se combină în proporţii diferite şi au
diferite grade de convergenţă.
90
În viziunea teoretică elitistă, oamenii politici sînt caracteri-
zaţi printr-un număr relativ mare de indivizi înzestraţi cu calităţi
naturale deosebite care luptă pentru cîştigarea unui status şi al
unui rol de excepţie în viaţa politică. Viziunea liberală susţine că
în lupta politică se angajează şi triumfă cei mai inteligenţi, mai
curajoşi, mai puternici, mai îndrăzneţi, mai apţi pentru muncă.
H. Lasswell, promotorul viziunii psihologice şi psihanaliste, sus-
ţine că omul se angajează în politică din cauza nevoii de a scăpa
de conflictele nerezolvate, transformate în frustraţii (sentimentul
de neimportanţă, de inutilitate), iar succesul în plan politic îi
oferă compensaţiile necesare.
Fără a absolutiza nici una din aceste viziuni, trebuie subli-
niat că liderul politic este o persoană caracterizată prin capaci-
tăţi şi realizări deosebite şi care, prin prezenţa sau activitatea sa,
influenţează, conduce, reprezintă, exprimă interesele unui grup,
formulează scopurile şi elaborează strategiile şi tacticile politice
ale acestuia.
Termenul de lider (şef, conducător, coordonator etc.) imprimă
cîteva semnificaţii: 1) persoană care îşi exercită autoritatea (formal
sau neformal), orientînd şi coordonînd activitatea unei organizaţii
(comunităţi); 2) persoană care deţine puterea executivă şi îşi exer-
cită funcţiile legate de puterea decizională şi 3) persoană care, în
virtutea unor capacităţi şi abilităţi, conduce activităţi colective.
Deci pentru lider este caracteristică capacitatea de a influenţa asu-
pra altor oameni în direcţia organizării unei activităţi comune pen-
tru atingerea unui scop concret.
Max Weber a introdus în vocabularul ştiinţelor politice terme-
nul de charismă, prin care a desemnat calitatea extraordinară a unei
persoane, dotată cu forţe sau caracteristici “supraumane” sau inac-
cesibile muritorului de rînd şi considerată, datorită lor, drept condu-
cător. Liderul charismatic simbolizează speranţele grupului, trezeş-
te entuziasmul, răspunde aşteptărilor maselor şi nevoilor lor psiho-
logice, dar corespunde şi necesităţilor obiective ale momentului
(astfel de lider apare, în general, în perioade de criză economică,
politică, religioasă, morală etc.).
91
În acelaşi context trebuie menţionată şi contribuţia lui Ro-
ger-Gérald Schwartzenberg care analizează liderii politici în
termeni de vedete politice. Politologul francez arată că orice li-
der politic se specializează într-un rol prin repertoriul politic
subscris unui model (părintele, salvatorul, filosoful, modestul,
nemulţumitul, liderul de şarm). În jurul acestui rol se dezvoltă
întreaga sa activitate şi din el decurge tipul de acţiune politică pe
care o exersează (autoritară, conservatoare, reformistă, revoluţi-
onară) cu tacticile şi mijloacele ei specifice (liderul de şarm,
spre exemplu, va urmări mai curînd să seducă, cel autoritar să
impună, iar cel critic să convingă).
Unii cercetători estimează că există cel puţin 7 mii de studii
axate pe problematica fenomenului liderismului. După M. Şleahtiţ-
chi1, totalitatea definiţiilor cu privire la lideri poate fi redusă la
cinci varietăţi: 1) liderii sînt categorisiţi drept persoane învestite cu
putere prin numire sau alegere în cadrul unor structuri organizaţio-
nale prestabilite (şefii sau conducătorii formali, oficiali, instituţio-
nali – director de întreprindere, şef de catedră, director de şcoală,
comandant de armată, primar, ministru etc.); 2) liderii sînt prezen-
taţi drept persoane centrale în grup, care concentrează atenţia, apre-
cierea şi stima celor din jur; 3) liderii sînt catalogaţi drept persoane
preferate sau populare; 4) liderii sînt caracterizaţi drept “specialişti
în sarcină”, adică drept persoanele cele mai iniţiate, cele mai com-
petente în ceea ce are de făcut grupul; 5) liderii sînt trataţi în ter-
meni de influenţă, adică drept persoane care se detaşează prin do-
minaţie asupra determinării ţelurilor şi modalităţilor de activitate
colectivă. De fapt, aceste cinci identităţi profilează specificul defi-
niţiilor cu referinţă la cei ce conduc – “şef instituţional”, “persoana
centrală de grup”, “persoana preferată”, “specialistul în sarcină” şi
“persoana cea mai influentă”.
Marea diversitate a definiţiilor cu privire la lideri poate fi
redusă la o singură formulă interpretativă care arată că liderii, în
1
Şleahtiţchi M. Eseu asupra reprezentării puterii. Cazul liderilor. – Chişinău,
1998, p.7-9.

92
ansamblu, sînt persoane care îşi exercită la maxim influenţa, for-
mal sau informal, orientînd şi coordonînd activitatea altora. To-
todată, varietăţile diferenţierilor puse în evidenţă, fiind legate de
mai multe abordări (de dominaţie, poziţională, reputaţională, de-
cizională, funcţională, meritocratică etc.), demonstrează faptul
că liderismul politic este un fenomen complex şi multiaspectual.
Acest fenomen în societăţile contemporane este un mecanism de
influenţă asupra puterii, unul de formare şi exercitare a puterii,
fenomen bazat pe integrarea diferitor pături şi grupuri sociale în
jurul unui program, concept sau ideologie.
Există o corelaţie strînsă între elita politică, liderul politic şi li-
derismul politic considerate drept entităţi principale în analiza poli-
tică a societăţilor contemporane. Liderismul politic, fiind un meca-
nism de interacţiune dintre lider şi cei conduşi, conţine două di-
mensiuni inerente: 1)liderismul presupune că grupul condus accep-
tă şi susţine deciziile şi acţiunile liderului; 2)liderul posedă capaci-
tatea de a aprecia corect situaţia creată, de a găsi decizia optimală
în vederea soluţionării scopurilor şi sarcinilor preconizate de grup.
Aceste două aspecte ale liderismului politic (aspectul formal reflec-
tă poziţia statutară şi caracterul instituţionalizat, în timp ce aspectul
informal redă capacităţile şi abilităţile individuale de a îndeplini ro-
lul de lider) sînt determinate de acţiunea a trei grupuri de factori: 1)
factorii determinaţi de trăsăturile individuale ale liderului; 2) facto-
rii determinaţi de mecanismele realizării puterii de către lider şi 3)
factorii determinaţi de mediul social şi situaţia concretă în care ac-
tivează liderul.

2. Tipologia liderismului politic şi funcţiile lui


Cercetarea fenomenului liderismului politic poate fi rezulta-
tivă dacă sînt luate în consideraţie toate componentele lui (exis-
tenţa necesităţii în liderism politic, situaţia politică în care func-
ţionează liderul, trăsăturile individuale ale liderului, situaţia con-
cretă în care activează liderul, influenţa mediului asupra lideru-
lui, prezenţa adepţilor liderului politic etc.). Însă înţelegerea şi

93
cunoaşterea fenomenului liderismului ţine şi de cercetarea altor
probleme legate de acest fenomen, precum ar fi apariţia fenome-
nului liderismului politic, posedarea dreptului de lider şi con-
ceptualizarea fenomenului studiat (teoria grupurilor, teoria trăsă-
turilor, teoria rolului determinant al discipolilor, concepţia beha-
vioristă, concepţia relaţionistă etc.).
Vom arăta, de asemenea, că una din problemele actuale ale
liderismului este problema tipologizării acestui fenomen. Clasi-
ficarea liderismului politic în literatura ştiinţifică este destul de
variată, fiindcă manifestările liderismului sînt diferite după for-
mă şi coţinut. Încercările de a le clasifica sînt determinate de
tendinţa de a prognoza comportamentul posibil al liderilor în
baza anumitor criterii. În continuare vor fi enumerate doar cele
mai semnificative tipologii privind liderismul politic:
1)conform rezultatelor (eficacităţii) activităţii liderilor, aceş-
tia se divizează în lideri obişnuiţi sau “reali” (care nu lasă urme
în istorie) şi lideri remarcabili sau “măreţi” (care aduc după sine
mari schimbări social-politice în viaţa unei comunităţi);
2)în dependenţă de relaţia conducători – conduşi şi de meto-
dele de conducere, liderii se împart în autoritari (tip care presupu-
ne o influenţă individuală a liderului şi este bazat pe ameninţarea
sancţiunilor şi chiar pe utilizarea forţei) şi democratici (tip care
prevede exprimarea de către conducător a opiniilor şi intereselor
membrilor grupului condus sau a comunităţii umane);
3)de scară naţională, lideri ai anumitor clase sau straturi so-
ciale şi lideri ai anumitor pături sau categorii de oameni;
4)cunoscutul politolog american R. Tucker1, în dependenţă
de scopul liderilor şi influenţa pe care o exercită asupra societă-
ţii, evidenţiază trei tipuri de lideri – lideri conservatori (tind spre
menţinerea status quo al societăţii), lideri reformatori (tind spre
transformări radicale ale orînduirii sociale prin iniţierea reformă-
rii structurilor de putere, avîndu-l ca exemplu pe Mihail S.
1
A se vedea: Штукина Т.А. Феномен политического лидерства. //Вестник
Московского Университета. Серия 12. Социально-политические иссле-
дования, 1994, №4, с.29-31.
94
Gorbaciov) şi lideri revoluţionari (îşi propun drept scop major
trecerea la un sistem politic principial nou, la o orînduire socială
nouă, cum ar fi, spre exemplu, K. Marx);
5)în funcţie de dimensiunea morală a liderismului, cercetătorul
McGregor Burns1 propune să se facă o deosebire înte două tipuri
de lideri – lideri conciliatori sau de compromis (legaţi de adepţii lor
prin schimbul reciproc de servicii) şi lideri reorganizatori sau tran-
sformatori (în relaţiile cu adepţii lor ei se află în stare de agitaţie şi
creştere reciprocă, condiţionînd astfel transformarea aderenţilor în
lideri şi schimarea liderilor în fruntaşi morali);
6)în dependenţă de resursele (mijloacele) legitimităţii puterii şi
de autoritatea liderului, Max Weber propune următoarea tipologie
(devenită clasică) a liderilor – tipul tradiţional de liderism (bazat
pe mecanismul tradiţiilor, ritualurilor, obiceiurilor, pe forţa deprin-
derii şi credinţelor tradiţiilor, cu dreptul de conducere pe care îl pri-
meşte datorită provenienţei sale); tipul raţional-legal sau birocratic
(bazat pe ideea raţiunii, legităţii ordinii de alegere a liderului, tran-
smiterii acestuia a funcţiilor de putere, competenţa căruia este de-
terminată de legislaţie); tipul charismatic (bazat pe credinţa în ca-
pacităţile exclusive ale conducătorului, adică puterea liderului cha-
rismatic este lipsită de tradiţii şi legi);
7)cercetătorul bălţean M. Şleahtiţchi descrie în lucrările sale2
12 tipuri de lideri aparţinînd unor specialişti consacraţi în ştiinţele
politice contemporane: tipologia G. Le Bon (lideri aventurieri şi li-
deri ctitori), tipologia M. Weber (lideri demagogi şi lideri charisma-
tici), tipologia K. Lewin (lideri autoritari, lideri democratici şi lideri
permisivi, avînd drept criteriu participarea indivizilor la actul deci-
zional), tipologia R. Likert (lider autoritar-exploatativ, lider autori-
tar-binevoitor, lider democrat-consultativ şi lider democrat-partici-
pativ), tipologia F.E. Fiedler (lideri centraţi pe sarcină şi lideri cen-
traţi pe relaţii interpersonale), tipologia R.J. House (lideri susţină-

1
Ibidem, c.32.
2
Şleahtiţchi M. Eseu asupra reprezentării puterii …, p.59-93; Şleahtiţchi M.
Liderii. – Chişinău, 1998, p.57-91.
95
tori, lideri instrumentali, lideri participativi şi lideri centraţi pe re-
zultat/performanţă), tipologia D. Chalvin (liderul organizator, lide-
rul participativ, liderul întreprinzător, liderul realist şi liderul maxi-
malist), tipologia W.J. Reddin (liderul altruist, liderul dezertor, lide-
rul autocrat, liderul ezitant [oscilant], liderul promotor, liderul biro-
crat, liderul autocrat-binevoitor şi liderul realizator), tipologia R.F.
Bales (tipul de “lider bun” [“omul mare”], tipul de “lider centrat
pe sarcină”, tipul de “lider - specialist social”, tipul de “lider do-
minator” sau “lider-deviant supraactiv” şi tipul de “lider-deviant
subactiv”), tipologia R.R. Blake – J.S. Mouton (lideri “populişti”,
lideri “săcătuiţi”, lideri moderat-oscilanţi, lideri centraţi pe sarcini
şi lideri centraţi pe grup), tipologia J.M. Burns (lideri tranzacţionali
şi lideri reformatori) şi tipul providenţial (R.C. Tucker, W. Bennis,
P. Springborg, S. Hook, M. Buber, J.H. Billington etc.);
8)concepţia marxist-leninistă clasifică liderii în lideri con-
ducători şi lideri de opoziţie, lideri importanţi şi lideri neînsem-
naţi, lideri de criză şi lideri de rutină, lideri ai proletariatului şi
lideri ai burgheziei;
9)în dependenţă de felul cum se manifestă practic liderul,
unii autori evidenţuază 5 lideri generalizatori: liderul “ste-
gar” (este strateg şi tactic, are voinţă tare şi viziune proprie –
M. Gandhi, V.I. Lenin, M.L. King), liderul “servitor” (exerci-
tă rolul de a exprima interesele conduşilor – L.I. Brejnev, K.U.
Cernenko), liderul “negustor” (propune ca cineva să-i cumpere
ideile pentru a fi susţinut de conduşi – R. Reagan), liderul
“pompier” (reacţionează prompt la problemele zilei şi la cerin-
ţele momentului) şi liderul “demagog” (promite, dar practic nu
face nimic întru realizarea celor declarate);
10)reliefînd activitatea liderilor, atitudinea şi reacţiile lor în
diverse situaţii, unii autori propun clasificări practico-orientative
bazate pe cercetări empirice. Astfel, politologul american J. Bar-
ber1, în baza cercetării stilurilor politice ale preşedinţilor SUA,
marchează 4 tipuri de stiluri: stilul activ-pozitiv (orientat spre efi-
1
Vezi: Мухаев Р.Т. Политология. Учебник для студентов юридических и
гуманитарных факультетов. – Москва, 1998, с.200.
96
cacitate şi creativitate – F. Roosevelt, R. Reagan), stilul activ-ne-
gativ (orientat spre amorul propriu în realizarea funcţiilor – G.
Truman), stilul pasiv-pozitiv (ataşament faţă de standardele şi
valorile constante – J. Karter) şi stilul pasiv-negativ (îndeplini-
rea minimală a funcţiilor politice – G. Bush);
11)în dependenţă de stilul comportamental şi de nivelul pre-
dominării unor sau altor calităţi, se marchează 5 stiluri politi-
ce ale liderilor: stilul politic paranoidal (liderul “stăpîn” – I.
Groznîi, I.V. Stalin), stilul politic demonstrativ (liderul “artist”
– A.F. Kerenski, L.D. Troţki, V.V. Jirinovski), stilul politic im-
pulsiv (liderul “fruntaş” – L.I. Brejnev), stilul politic depresiv
(liderul “tovarăş” – împăratul Rusiei Nicolai al II-lea) şi stilul
politic şizoidal (liderul “singuratic” – V.I. Lenin);
12)în funcţie de imaginea liderului, se realizează 4 tipuri de
lideri (numit şi sistemul M. Hermann) asemănătoare cu tipurile
ideale ale lui M. Weber.
Funcţiile liderilor într-o societate concretă depind de gradul
maturităţii sferelor de activitate umană, de nivelul culturii politi-
ce a populaţiei, de tipul regimului politic şi, desigur, de calităţile
individuale ale liderului. Într-o societate dezvoltată cu un grad
înalt al divizării rolurilor funcţionale sociale şi politice în mod
vădit se reduc posibilităţile accesului politicienilor neprofesio-
nali la poziţia de lider, fapt întîlnit adesea în societăţile tradi-
ţionale şi cele de tranziţie. În caracteristica fazelor (etapelor)
de activitate a liderilor se pot evidenţia trei funcţii generale:
1) funcţia diagnozei politice sau funcţia analitică (prevede
analiza şi aprecierea situaţiei create); 2) funcţia elaborării pro-
gramei de activităţi (presupune desfăşurarea acţiunilor concrete)
şi 3) mobilizarea executorilor (persoanelor oficiale, birocraţiei şi
maselor) pentru realizarea obiectivelor politice şi sarcinilor pre-
conizate. În ceea ce priveşte caracteristica de conţinut a funcţii-
lor liderilor, cele mai semnificative sînt funcţia inovatoare, func-
ţia comunicativă, funcţia analitică sau a pronosticării politice,
funcţia programatică, funcţia mobilizării sociale, funcţia orga-

97
nizatorică, funcţia de coordonare, funcţia integrativă, funcţia
arbitrajului şi patronajului social, funcţia legitimării şi funcţia
menţinerii consensului şi stabilităţii în societate care reiese din
funcţiile sus-menţionate şi de aceea este considerată funcţia
principală a liderului politic.

3. Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic şi


a elitei politice
Liderismul politic, ca fenomen obiectiv, universal, multila-
teral şi complex, se manifestă, de obicei, la trei niveluri sociale.
Liderismul la nivelul grupurilor mici, consolidate prin interes
politic, reprezintă mecanismul integrării activităţii de grup în
care liderul (liderii) dirijează şi organizează activitatea acestui
grup ce solicită de la conducător (conducători) anumite calităţi şi
abilităţi. Liderismul la nivelul formaţiunilor politice (partidelor,
mişcărilor, organizaţiilor, blocurilor etc.) este consolidat prin co-
munitatea intereselor politice şi bazat pe un statut social comun.
Însă pentru lider (lideri) la acest nivel sînt esenţiale nu atît cali-
tăţile lui, cît capacitatea sa de a exprima adecvat interesele gru-
pului social (în formă de revendicări politice, prin tactica luptei
politice, prin selectarea mijloacelor şi procedeelor de activitate
politică etc.). Liderismul la nivelul societăţii civile, în condiţiile
prezenţei active a organizaţiilor nonguvernamentale, a mişcări-
lor şi asociaţiilor obşteşti, a funcţionării principiului separării
puterilor şi diferenţierii statusurilor sociale dispuse ierarhic în
funcţie de criterii specifice de clasificare (prestigiu, proprietate,
venit, bunăstare, putere, instruire, calificare şi alte caracteristici
sociale), se caracterizează printr-un comportament politic orien-
tat spre includerea subiecţilor sociali în structurile de putere,
parteneriatul social şi avantajul reciproc pentru lider şi pentru
cei conduşi.
În societăţile occidentale cu democraţii stabile şi cu o eco-
nomie de piaţă dezvoltată se pot evidenţia unele tendinţe rele-
vante în dezvoltarea liderismului politic, tendinţe ce îşi fac apa-
riţia şi în societăţile de tranziţie. Prima din acestea constă în in-
98
stituţionalizarea liderismului, care se manifestă prin faptul că
procesul pregătirii noilor conducători, procesul recrutării, avan-
sării în structurile de putere şi chiar însăşi activitatea liderilor
politici se înfăptuieşte în cadrul anumitor instituţii. În acelaşi
timp, liderii sînt susţinuţi şi promovaţi de propriile lor formaţi-
uni politice sau, dimpotrivă, adesea verificaţi de opoziţia politică
şi societatea civilă. De asemenea, este semnificativ faptul că
funcţiile liderilor sînt limitate de instituţiile oficiale şi diversifi-
cările lor (legislativă, executivă, judiciară), precum şi de puterea
informaţională, de constituţii şi de alte acte legislative. Este les-
ne să deducem că toate acestea reduc într-un fel puterea liderilor
şi capacitatea lor de manevrare în sfera politicului, iar sporirea
influenţei societăţii civile asupra procesului decizional şi asupra
controlului democratic din partea forţelor sociale nicidecum nu
ştirbeşte din autoritatea liderilor.
Cea de-a doua tendinţă în dezvoltarea liderismului ţine de
profesionalizarea liderilor politici. Profesarea politicii de către
unele persoane, apariţia politicienilor de carieră este condiţiona-
tă, în cel mai decisiv mod, de creşterea şi însemnătatea fenome-
nului politic în societăţile contemporane. Desigur, la sporirea ro-
lului acestui fenomen au contribuit constituirea partidelor şi a al-
tor formaţiuni politice şi lupta lor pentru putere, apariţia organe-
lor legislative şi utilizarea procedurilor democratice de punere în
evidenţă a voinţei poporului (alegerile, referendumurile, separa-
rea puterilor, limitarea mandatului pentru reprezentanţii poporu-
lui, modificarea anumitor reguli constituţionale etc.), intensifica-
rea concurenţei politice şi alţi factori. În sfera politicului unii in-
divizi trăiesc “pentru politică”, iar alţii – “din politică”, însă şi
unii şi alţii devin profesionişti, politicieni “de carieră”. Max We-
ber, în cunoscuta sa lucrare “Politica, o vocaţie şi o profesie”,
sublinia creşterea “transformării politicii într-o întreprindere”,
căreia îi sînt necesare persoane cu anumite deprinderi de a lupta
pentru putere şi cunoştinţe despre metodele acestei lupte1.

1
Weber M. Politica, o vocaţie şi o profesie. – Bucureşti, 1992, p.23.
99
Cea de-a treia tendinţă vizează sporirea responsabilităţii li-
derilor pentru soarta oamenilor, pentru prezentul şi viitorul po-
poarelor şi ţărilor guvernate. Liderii politici contemporani pro-
pun proiecte (programe, paradigme, formule etc.) de dezvoltare
a societăţii în strînsă legătură cu problemele globale ale omeni-
rii. În condiţiile revoluţiei informaţionale, definită de Daniel
Bell drept “societate postindustrială” şi de Zbigniew Brzezinski
drept “societate tehnotronică”, în condiţiile impactului proble-
melor globale complexe, problemele general-umane ale contem-
poraneităţii necesită din partea liderilor naţionali şi a celor mon-
diali, din partea întregii comunităţi internaţionale elaborarea şi
implementarea unei strategii planetare de combatere a diverselor
flageluri ale lumii contemporane. Din această perspectivă, liderii
pot înainta proiecte majore de dezvoltare a societăţii lor naţiona-
le numai dacă iau în considerare problemele globale ale umani-
tăţii şi apreciază politica internă a unui stat ca fiind o parte com-
ponentă a procesului mondial de dezvoltare.
Fără a detaliza, vom enumera şi alte tendinţe ale dezvoltării
liderismului politic nu mai puţin importante pentru destinul soci-
etăţilor la nivel naţional. Este vorba de concentrarea activităţii
liderilor asupra problemelor economico-sociale, tendinţă deter-
minată de faptul că creşterea bunăstării materiale a naţiunii se
află într-o strînsă legătură cu locul şi rolul liderului politic în
viaţa unei comunităţi (politicul determină economicul). Mai pu-
nem în evidenţă o tendinţă a dezvoltării liderismului politic care
constă în reducerea probabilităţii apariţiei în condiţiile actuale a
liderilor-eroi (de genul lui Napoleon I, împărat al francezilor în
anii 1804-1815, care a obţinut unanimitate de la elita politică şi
economică pînă la masele populare) şi sporirea, în acelaşi timp,
a rolului şi influenţei liderilor politici neformali, capabili să
conducă o bună parte din populaţia unei ţări şi să joace un rol
important în dezvoltarea proceselor politice la nivel naţional
(Andrei Saharov, cunoscut savant sovietic şi luptător pentru
drepturile omului). Aceste şi alte tendinţe în dezvoltarea lideris-
mului politic relevă complexitatea vieţii politice contemporane
100
şi constituie, de fapt, un mesaj al aşa-numitelor “limite ale lide-
rismului politic” condiţionate de circumstanţele enunţate anteri-
or (de principiul separării puterilor, de procedurile democratice,
de actele şi normele legislative naţionale, de pronosticarea şi
prevenirea posibilelor mari crize economico-sociale şi flageluri
ale lumii contemporane etc.).

TEMA X. ELITELE ŞI SOCIETATEA DEMOCRATICĂ


1. Rolul elitelor în istorie
Preistoria şi istoria umană au produs societăţi ierarhice şi deci
inegale, iar criteriul inegalităţii a fost un amestec de forţă fizică şi
de forţă intelectuală. Aceste forţe în anumite societăţi s-au înfrun-
tat pentru menţinerea sau pentru preluarea puterii, iar în altele au
ajuns la o înţelegere mutuală. Societăţile indo-europene cunoşteau
încă din preistorie divizarea funcţională a comunităţii în trei caste
(straturi): 1) casta conducătorilor, cărora le era caracteristică înţe-
lepciunea; 2) casta nobilimii militare, fiindu-le caracteristică voin-
ţa şi 3) casta meşteşugarilor şi negustorilor, avînd ca trăsătură
principală sentimentul şi mîndria. Aceste trei caste sau pături so-
ciale erau privilegiate de necesităţi funcţionale, iar celelalte gru-
puri sociale erau socotite o masă amorfă, inertă, dezorganizată,
numită “paria”, “şudra” sau “drojdia” societăţii.
În toate celelalte societăţi asiatice, cu excepţia Japoniei şi a ţări-
lor Levantului (Siria, Liban şi Palestina), predomina şi predomină
încă sistemul sociopolitic neierarhic1, pe care K. Marx l-a denumit
“modul de producţie asiatic”. După o sută de ani de la formularea
conceptului de mod de producţie asiatic de către K. Marx, un socio-
log german, Karl Wittfogel, încearcă să-l analizeze din perspectivă
istorico-economică într-o lucrare publicată în anul 1957. Acest autor
ajunge la concluzia că este vorba de aşa-numitele civilizaţii hidrauli-
ce care au folosit capacitatea energetică hidraulică degajată de apele
marilor fluvii (Nilul pentru Egipt, Tigrul şi Eufratul pentru civilizaţii-
1
Vezi mai detaliat: Lăzărescu D.A. Rolul elitelor în istorie. //Polis, 1995,
nr.4, p.30.
101
le mesopotamiene, Indusul şi Gangele pentru civilizaţia indiană,
Hoang-Ho şi Yang-Tse pentru cea chineză) în vederea fertilizării so-
lului. Sociologul rus N.F. Konovalova consideră că pentru despoţiile
(tiraniile) asiatice, pentru modul de producţie asiatic (nu în sens ge-
ografic, ci în cel sociologic) este caracteristică o identitate, o indivi-
zibilitate a relaţiei “putere - proprietate”1. La drept vorbind, acest
tip de relaţii se caracterizează prin absenţa ca atare a proprietăţii
private şi a garanţiilor ei, prin indivizibilitatea proprietăţii şi puterii
administrative, prin dominaţia economică şi politică, adesea despo-
tică, a birocraţiei.
Elitele conducătoare, aparatul de conducere, de la un anumit
stadiu de dezvoltare, puteau fi selectate pe trei căi mai impor-
tante şi anume: 1) pe cale organică, biologică, prin selecţie natu-
rală; 2) pe cale mecanică, brutală, prin cucerirea unei societăţi,
fie de către o altă societate, fie, mai frecvent, de un grup biolo-
gic provenind dintr-o altă societate şi, în sfîrşit, 3) pe cale colo-
nială, cînd procesul de recrutare a oligarhiei conducătoare este
mai complex, implicînd selectarea cadrelor coloniale şi recruta-
rea cadrelor indigene pentru a coopera cu cadrele puterii colo-
niale la administraţia coloniei în cauză. Acest proces de selecţie
a cadrelor indigene, menţionează istoricul român Dan Lăzăres-
cu, a făcut cu putinţă procesul de decolonizare a multor ţări2.
Istoria civilizaţiei umane demonstrează că cel de-al doilea
caz de selectare a cadrelor de conducere este cel mai frecvent.
Urmează, ca frecvenţă, mai cu seamă în istoria modernă şi
contemporană, cea de-a treia metodă de recrutare a cadrelor,
metoda colonială. Cît priveşte calea organică de selectare a
elitelor naţionale, este de reţinut că aceasta a condiţionat de
mai multe ori constituirea unor elite aristocratice. Acest pro-
ces de selecţie biologică (naturală) a elitelor a apărut în anti-
chitate, dar a fost contrazis ulterior de cel mecanic de recruta-
re a cadrelor de conducere.
1
A se vedea: Политическая социология. /Ответств. ред. Г.П. Сопов. – Ро-
стов-на-Дону, 1997, с.134-135.
2
Lăzărescu D.A. Op. cit., p.36.
102
Desigur, mecanismul fundamental al circulaţiei elitelor se
poate reconstitui într-un anumit fel pentru aproape toate state-
le lumii. Însă fiecare din acestea îşi păstrează unele caracteris-
tici specifice în schimbarea elitelor sau le modifică la necesi-
tăţile timpului. Acelaşi autor menţionat mai sus, Dan Lăzăres-
cu, descrie problematica funcţionării elitelor în istoria româ-
nilor, evidenţiind şi caracterizînd în acest sens elitele mioriti-
ce (apărute graţie îndeletnicirilor specifice ale spaţiului miori-
tic), elitele militare (apoi cele politice şi administrative ale
domnitorilor provenite, în mare măsură, din tovărăşii de luptă
ai lor – cetnici), nobilimea românească, elitele naţionale con-
ducătoare3, care au trecut în evoluţia lor mai multe etape de
dezvoltare şi procese contradictorii.

2. Condiţiile şi factorii formării societăţii elitare


În capitolele anterioare s-au analizat orientările politice şi
teoretico-metodologice ale elitarismului contemporan, sublini-
indu-se că reprezentanţii diferitelor curente de gîndire şi direc-
ţii de abordare a elitarismului se pronunţă în favoarea unei ie-
rarhii sociale riguroase care poate asigura o “ordine durabilă”
şi nici o revoluţie socială nu poate zdruncina structura elitară a
societăţii. În a doua jumătate a sec. XX în unele ţări occidenta-
le se făceau tentative, mai mult sau mai puţin reuşite, în forma-
rea unei societăţi elitare (spre exemplu, în SUA în cadrul admi-
nistraţiilor lui R. Reagan şi G. Bush, în Marea Britanie în peri-
oada guvernării M. Thatcher etc.), liderii cărora se pronunţau
pentru un “elitarism sănătos”.
Practica social-istorică şi politică a societăţilor democratice
contemporane demonstrează că organizarea şi conducerea lor
este indisolubil legată de activitatea diferitor subiecţi politici, in-
clusiv elita politică. Problema activităţii şi funcţionării acesteia
din urmă este strîns legată şi de anumiţi factori obiectivi şi subi-

3
Mai vezi: Madievschi S.A. Elita politică a României (1866-1918). - Chişi-
nău, 1993; Tibil G. Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia mo-
dernă şi contemporană a României. //Polis, 1995, nr.4, p.85-112.
103
ectivi, inclusiv de problema diviziunii sociale a muncii care de-
termină existenţa structurii elitare a societăţii şi deci reliefarea
unui grup special de oameni care guvernează societatea.
Negarea elitarismului maschează existenţa unei inegalităţi
politice reale în orice societate, astfel încît se micşorează posibi-
lităţile controlului democratic asupra elitelor. Totodată, menţine-
rea iluziei privind accesul egal al cetăţenilor la putere distrage
atenţia de la problemele selectării calitative a celor mai merituoa-
se şi competente persoane. Evitarea rezolvării acestei probleme
deschide posibilitatea preluării puterii de către aventurişti, creează
pericolul supunerii societăţii elitelor despotice.
Putem deduce din cele relatate că societatea elitară semnifi-
că o societate umană în care un grup de persoane neomogen şi di-
ferenţiat ierarhic concentrează în mîinile sale toate funcţiile de
putere, ocupă poziţii superioare de conducere, participă nemijlocit
la exercitarea puterii sau influenţează asupra adoptării deciziilor
de putere şi respectă regulile jocului politic. În societatea elitară
minoritatea dominantă posedă poziţii privilegiate, pretinde la re-
prezentativitatea poporului, se află permanent sub controlul mase-
lor şi poartă un caracter deschis pentru orice membru al societăţii
care este disponibil să facă parte din structurile de putere.
Existenţa unei societăţi elitare se bazează pe anumite princi-
pii de funcţionare. Dintre acestea fac parte principiile democraţiei
(acestea evidenţiază procedurile democratice, mecanismele demo-
craţiei contemporane, tipurile şi formele democraţiei – democraţie
directă, democraţie reprezentativă, democraţie participativă, de-
mocraţie pluralistă, democraţie consociaţională – termen propus
de politologul olandez Arend Lijphart, democraţie modernă şi
apariţia poliarhiei), principiul suveranităţii poporului (potrivit
căruia guvernarea poate fi legitimată doar prin voinţa celor guver-
naţi) şi principiul separării puterilor (semnifică distribuirea pute-
rii de stat între ramurile sau verigile guvernării).
În literatura politologică tot mai des pot fi întîlnite sintagmele
“democraţie poliarhică” şi “guvernare poliarhică”, “democraţie
elecronică” şi “guvernare electronică” etc., termeni care într-un
104
anumit fel au atribuţie la problema funcţionării unei societăţi eli-
tare. Cît priveşte problema democraţiei poliarhice, vom arăta că
termenul a fost introdus în circuitul ştiinţific de politogul ameri-
can Robert Dahl1 pentru caracterizarea evoluţiei politicii contem-
porane în direcţia stabilirii unui ansamblu diferenţiat de instituţii
pentru practicarea democraţiei pe scară largă, respectiv ideea unei
pluralităţi de centre de decizie. Autorul caută să demonstreze că o
“guvernare poliarhică” constituie o soluţie la problemele cu care
se confruntă viaţa politică, datorită competenţei grupurilor de in-
terese, “paradoxurilor” democraţiei, indiferenţei şi slabei infor-
mări a publicului, dominării vieţii politice de către o elită restrîn-
să, opoziţiei politice de a se exprima şi acţiona împotriva forţelor
ce deţin puterea. După unii autori, teoria poliarhiei lui R. Dahl,
fiind asociată cu “democraţia” şi “pluralismul”, trebuie privită ca
tip ideal şi nu ca o serie de principii constituţionale care deja se
realizează într-o societate.
Trecînd la examinarea altui aspect al problemei puse în dis-
cuţie, vom arăta că aşa-zisa “democraţie electronică”, în cazul
regimurilor democratice contemporane, prezintă, conform opini-
ei politologului italian Domenico Fisichella2, nodul critic marcat
prin generarea celor mai multe întrebări pentru viitor. Este vorba
de raportul dintre democraţia directă şi democraţia reprezentativă,
care apare azi valorificat în termeni noi. Tradiţia politologică susţine
că imposibilitatea funcţionării actuale la nivel statal a democraţiei
directe e cauzată de amploarea de ordin teritorial şi demografic a co-
munităţilor politice şi a procesului economic cu toate problemele ce
derivă de aici. În favoarea unei modalităţi noi de participare demo-
cratică, se pare, sînt realizările electronicii, care, în condiţiile revolu-
ţiei informaţionale şi ale societăţii informaţionale, contribuie la redu-
cerea celor două obstacole legate de dimensiunile spaţiale şi demo-
grafice. Desigur, avantajele revoluţiei teletronice (termenul aparţine
1
A se vedea: Dahl R.A. Poliarhiile. Participare şi opoziţie. – Iaşi, 2000.
2
Fisichella D. Ştiinţa politică: probleme, concepţie, teorii. – Chişinău, 2000,
p.157-161.
105
lui D. Fisichella) şi deci a democraţiei electronice nu pot acoperi
avantajele democraţiei directe sau reprezentative.
Cît priveşte sintagma “guvernare electronică”, unii cercetători1
menţionează că e-government (guvernarea electronică) reprezintă
furnizarea serviciilor guvernamentale prin intermediul internetului,
iar în sens mai larg, este suportul tehnologic oferit de noile tehnolo-
gii informaţionale. Spre exemplu, cercetătorii americani de la Gar-
tner Group definesc guvernarea electronică drept “continua optimi-
zare a furnizării serviciilor, a participării electoratului şi guvernării
prin transformarea relaţiilor interne şi externe prin intermediul teh-
nologiei, internetului şi noilor medii”. Astăzi tehnologiile informaţi-
onale au un potenţial pentru îmbunătăţirea sau chiar transformarea
radicală a tuturor categoriilor de servicii guvernamentale, de la cele
destinate cetăţenilor pînă la cele care vizează întreprinderile, anga-
jaţii lor sau chiar guvernul însuşi. În multe societăţi occidentale gu-
vernul deja beneficiază de pe urma utilizării tehnologiilor informa-
ţionale prin îmbunătăţirea imaginii, realizarea unui grad mai mare
de transparenţă a activităţii structurilor de putere, scăderea birocra-
ţiei şi alte avantaje oferite de e-government. Modelul de guvernare
electronică poate varia ca valoare şi complexitate în funcţie de
dezvoltarea economiei de piaţă, de ponderea sectorului privat (con-
siderat motorul evoluţiei societăţii elitare), de nivelul dezvoltării
tehnologiilor informaţionale, de dezvoltarea sistemului economic
luat în ansamblu şi de alţi factori nu mai puţin importanţi de ordin
politic, psihosocial şi cultural.
Unii autori, precum ar fi Thea de Roh şi Ute Lienard2, înce-
arcă să argumenteze necesitatea unei democraţii social-elitare.
Ei dezvoltă teoria unei societăţi structurate pe baza unor princi-
pii democratice şi fac propuneri asupra repartizării optimizate a
puterii şi avuţiei în rîndul populaţiei. Puterea trebuie împărţită,
după ei, în mod democratic-elitar, în vreme ce în cazul avuţiei
trebuie să intervină criterii sociale. Numai astfel se va asigura o
1
Ap. Guvernarea electronică. //Făclia, 2001, 12 septembrie.
2
A se vedea mai detaliat: Thea de Roh, Ute Lienard. Op. cit.
106
cît mai cuprinzătoare egalitate de şanse în rîndurile populaţiei.
De aceea democraţia social-elitară trebuie să optimizeze egalita-
tea şanselor pentru toţi cetăţenii societăţii.
Conducătorii şi deţinătorii puterii într-o democraţie elitară,
arată aceiaşi autori, vor fi aleşi pe baza abordării unui sistem de
alegeri democratic-elitare, iar repartizarea adecvată a puterii şi
avuţiei va asigura bunăstarea optimală a tuturor membrilor soci-
etăţii. Combinarea democraţiei sociale cu cea elitară duce la de-
mocraţia social-elitară, aceasta reprezentînd o formă socială op-
timizată fără clase sau partide, situată, practic, dincolo de orice
ideologie. Democraţia social-elitară, fiind o formă socială opti-
mizată, presupune în locul claselor sau al partidelor doar caste
profesionale şi educaţionale. Modul de selecţionare într-o demo-
craţie elitară sporeşte posibilitatea ca reprezentanţii elitei valori-
ce şi performante să ajungă în poziţii de conducere şi să deţină
puterea. În fine, democraţia social-elitară pare să posede şi o sta-
bilitate optimală în comparaţie cu alte sisteme sociale, deşi toate
formele sociale sînt potenţial instabile, întrucît pun în joc ele-
mente esenţiale ale libertăţii umane.
Cunoscutul viitorolog american Alvin Toffler în una din lu-
crările sale1 sugerează un proiect asupra viitoarei societăţi uma-
ne alcătuită din numeroase organizaţii. Deoarece organizaţiile
devin mai mari şi mai puternice pe zi ce trece, viitorul, conform
unor profeţii pesimiste alimentate de o echipă prestigioasă de
autori şi tirajate de mass-media, ameninţă să ne transforme pe
toţi în creaturi de cea mai joasă speţă, fără şira spinării şi fără
faţă – „omul organizaţional”. Dat fiind că organizaţia reprezintă
o parte inevitabilă din viaţa noastră, modurile de organizare
pe care criticii le proiectează în chip necugetat în viitor, spune
A. Toffler, sînt tocmai cele mai puţin apte să domine în condi-
ţiile zilei de mîine. Căci asistăm în prezent, subliniază viitoro-
logul, nu la triumful, ci la prăbuşirea birocraţiei. Asistăm la
naşterea unui nou sistem organizaţional care va intra tot mai
1
Toffler A. Şocul viitorului. – Bucureşti, 1995; mai vezi: Toffler A. Organi-
zaţii: viitoarea ad-hocraţie. //Democraţia, 2002, 29 octombrie.
107
mult în conflict cu birocraţia (contemporană) şi în cele din urmă
o va înlocui. Aceasta este organizaţia viitorului, pe care autorul o
numeşte “ad-hocraţie”.
Precum se vede, unei societăţi elitare care de abia începe să
se înfiripeze îi sînt specifice anumite trăsături caracteristice,
cum ar fi un sistem de guvernare adecvat, funcţionarea eficientă
a unei multitudini de instituţii pentru exprimarea intereselor şi
opiniilor cetăţenilor, un cîmp larg al folosirii principiilor şi me-
canismelor democraţiei în societate prin amplificarea autonomi-
ei locale şi a descentralizării etc. În ştiinţele socioumane con-
temporane unii cercetători încearcă, nu fără succes, să propună
şi să argumenteze diferiţi indicatori demografici, economici, so-
ciali şi sociologici, inclusiv indicatori ai libertăţii şi dezvoltării
umane, ai democratizării etc., în scopul examinării evoluţiei unei
ţări, analizei comparative a ţărilor şi oferirii de informaţii specifi-
ce naţionale şi globale în vederea elaborării şi ameliorării politici-
lor.

3. Elitism şi democratism
În gîndirea politică din ţările posttotalitare are loc o trecere
de la paradigma egalitaristă la cea elitistă, în timp ce în gîndirea
politică din ţările occidentale se observă tendinţa îmbinării eli-
tismului cu democraţia, în rezultatul căreia se creează concepţii
de “compromis” de genul “democraţia poliarhică”, “elitismul
democratic”, “pluralismul elitelor” etc. Desigur, o astfel de tre-
cere de la o paradigmă la alta reflectă starea de tranziţie a foste-
lor societăţi comuniste care se află în căutarea unei organizaţii
politice optimale.
Paradigma egalitaristă este o concepţie care preconizează
nivelarea veniturilor cetăţenilor, uniformizarea trebuinţelor şi a
consumului, indiferent de aportul individual (diferenţiat) al cetă-
ţenilor la realizarea produsului social. Împărţirea în mod egal a
rezultatelor muncii sociale reprezintă, de fapt, o aplicare eronată
a principiului egalităţii pe plan economic şi social, fiindcă igno-
108
ră diferenţele naturale dintre oameni şi aportul fiecărui om la
dezvoltarea societăţii, ceea ce condiţionează scăderea interesului
şi responsabilităţii omului faţă de rezultatele muncii, stagnare,
crize sociale etc.
Paradigma elitistă prezintă o concepţie potrivit căreia gu-
vernarea trebuie, în principiu, întotdeauna şi pretutindeni să fie
încredinţată exclusiv elitelor, iar acestea, la rîndul lor, trebuie să
posede anumite calităţi, capacităţi şi privilegii şi să se afle sub
un control permanent al maselor. O parte din elitişti (părtaşii eli-
tismului, concepţie care supralicitează rolul elitelor şi le opune
majorităţii societăţii) critică democraţia şi principiile ei, moti-
vînd necesitatea existenţei în societate a unei puteri de stat auto-
nome şi tari care ar fi în stare să asigure conducerea calificată a
societăţii fără contribuţia maselor dezinformate şi dezorganizate.
Pentru elitişti democraţia este, de fapt, o problemă “insuportabi-
lă”. Adepţii concepţiei elitismului democratic încearcă să de-
monstreze compatibilitatea elitei şi democraţiei numai în cazul
în care însăşi elita poartă un caracter deschis.
Elitismul, fiind o doctrină bine determinată şi reprezentînd
anumite şcoli, chiar din momentul apariţiei sale critică teoriile
clasice ale democraţiei din mai multe puncte de vedere. În primul
rînd, elitiştii reies în argumentările lor din inegalitatea oamenilor
(naturală, psihică, intelectuală, socială etc.), în timp ce teoriile de-
mocraţiei proclamă egalitatea oamenilor (mai ales în plan politic).
În al doilea rînd, concepţia elitistă porneşte de la faptul că subiec-
tul real al puterii politice este elita, în timp ce nucleul democraţiei
este declarat de către exponenţii teoriilor democraţiei principiul
suveranităţii poporului, ceea ce înseamnă că guvernarea poate fi
legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi. În al treilea rînd, eli-
tiştii afirmă imposibilitatea de a realiza, din punct de vedere teh-
nic, conducerea (directă) poporului şi de aceea el deleghează îm-
puternicirile sale unui grup special de oameni (elitei). În al patru-
lea rînd, poporul, opinează elitiştii, este incompetent şi dezinfor-
mat şi chiar dacă ar conduce societatea, şi-ar face numai rău. Prin
urmare, după elitiştii moderaţi, interesele poporului pot fi asigura-
109
te şi apărate de elite, deoarece democraţia este un camuflaj pentru
puterea minorităţii care apelează la demagogie în realizarea func-
ţiilor de putere, în timp ce elitiştii radicali consideră că democra-
ţia contemporană înaintează în structurile de putere pe cei medio-
cri, care condiţionează erozia şi degradarea conducerii politice, a
unei elite puternice, performante.
Cele prezentate mai sus permit să evidenţiem trei etape în
evoluţia elitismului. În prima fază se stipulează că elitismul de-
vine “duşman” al democraţiei, fază care îşi are începuturile sale
la Platon, continuă prin Fr. Nietzsche şi atinge apogeul la V. Pa-
reto, G. Mosca şi R. Michels. Cel de-al doilea stadiu al evoluţiei
elitismului este legat de revizuirea radicală a doctrinei elitiste fă-
cută în anii ’30-40 ai sec. XX de către Joseph Schumpeter şi
Karl Mannheim. Spre exemplu, J. Schumpeter (1883-1950) în
“Capitalism, socialism şi democraţie” (1942) avansează ideea
că democraţia este o “competiţie pentru liderchip-ul (conduce-
rea) politic”, propunînd modernizarea democraţiei, care nu tre-
buie identificată cu dreptul poporului. În opinia sa, elita condu-
cătoare este o necesitate pentru orice societate, inclusiv pentru
cea democratică. Trăsătura ei principală constă în concurenţa eli-
telor pentru putere şi caracterul lor deschis. Aceeaşi idee este ex-
pusă şi de K. Mannheim (1893-1947) în lucrarea sa “Ideologie
şi utopie” (1929), acesta însă abordează cu predilecţie dimensiu-
nile sociale ale gîndirii contemporane lui. Cît priveşte cea de-a
treia etapă, vom sublinia că ea semnifică concilierea dintre eli-
tism şi democraţie, dar şi îmbinarea acestor două “ideologii”
(“filosofii”) după cel de-al doilea război mondial şi apariţia teo-
riilor de compromis (“democraţia poliarhică”, “elitismul demo-
cratic” şi “pluralismul elitelor”).
Concepţiile noi apărute, fiind o sinteză a teoriilor elitiste şi
democratice, sînt, de fapt, doctrine neoelitiste care se bazează pe
principiul elitarismului, pe transformarea (dizolvarea) valorilor
democratice în valori elitare. La drept vorbind, diversele con-
cepţii orientate în spiritul îmbinării elitismului şi democraţiei
“jertfesc” unele principii fundamentale ale democraţiei (spre
110
exemplu, ideea dreptului poporului este adesea negată ca una
naivă, fiindcă principalele decizii în ţările democratice sînt
adoptate de o minoritate neînsemnată a societăţii). Totodată, noi-
le concepţii diminuează aspectul normativ şi valoric al teoriilor
clasice ale democraţiei, încearcă să transfere atenţia de la proble-
ma poporului (maselor), ca subiect (real) al politicii, la caracte-
ristica sistemului politic (spre exemplu, la concurenţa politică),
văzînd în masele populare un pericol al democraţiei adevărate.
Totuşi nu întîmplător adepţii teoriilor pluralismului politic şi ai
celor neoelitiste îşi concentrează atenţia asupra elitei competente
(tehnocratice, meritocratice) care s-ar inspira din valorile demo-
craţiei, deoarece responsabilitatea pentru supravieţuirea demo-
craţiei revine doar elitelor, democraţia fiind redusă la metoda
adoptării deciziilor politice.
Precum se vede, teoriile clasice ale democraţiei vedeau
în mase (popor) un sprijin natural al democraţiei, în timp ce
exponenţii teoriilor pluralismului politic (D. Truman, P. Ba-
chrach, H. Lasswell, S.M. Lipset, D. Riesman, R. Dahl etc.)
caută sprijinul real (în dezvoltarea societăţii contemporane) în
elitele orientate democratic care poartă un caracter deschis
pentru orice membru al societăţii. La rîndul lor, adepţii teorii-
lor neoelitiste (T. Dye, H. Zeigler, W. Domhoff, R. Hamilton
etc.) critică concepţiile pluralismului, respingînd în acest mod
tratarea pluralistă a sistemelor politice ale ţărilor occidentale
dezvoltate şi absolutizînd structura elitară a societăţilor drept
legitate şi normativ al relaţiilor politice. Spre exemplu, ei pun
la îndoială teza primară a pluralismului, precum că individul
în societăţile apusene poate influenţa asupra politicii statului
şi, chipurile, ar participa efectiv în grupuri (asociaţii) demo-
cratice organizate. În cel mai bun caz, opinează neoelitiştii,
“democraţia pluralistă” este, de fapt, limitată la o democraţie
orientată doar spre stratul superior al piramidei sociale. Deci,
pentru ei, “democraţia pură” ca o societate a egalilor este nu-
mai un normativ (model, tip ideal), în timp ce “democraţia re-
ală” este, de fapt, de tip elitar.
111
TEMA XI. ELITA GUVERNANTĂ
ÎN SOCIETATEA DE TRANZIŢIE
1. Transformarea elitelor şi regimurile politice în tranziţie
În literatura ştiinţifică există mai multe abordări ale conţi-
nutului şi esenţei regimurilor politice, avînd în vedere faptul că
definirea regimului politic constituie una dintre cele mai im-
portante probleme teoretice cu puternice implicaţii practice.
Noţiunea “regim politic” este analizată de mulţi autori în legă-
tură cu dinamica politicului. Însă, tradiţional, prin expresia “re-
gim politic” se înţeleg forma şi rolul statului, structura instituţi-
ilor şi principiul legitimităţii puterii, sistemele partidiste şi sis-
temele electorale, exprimînd astfel un raport direct între orga-
nele de conducere din societate (guvernanţi, elită) şi cetăţeni
(guvernaţi, conduşi).
Drept urmare, regimul politic ar putea desemna ansamblul
metodelor şi mijloacelor instituţionalizate, cu ajutorul cărora gu-
vernează cei care deţin puterea politică. Regimurile politice pot fi
democratice-pluraliste (întrunesc patru cerinţe principale – pute-
rea politică este exercitată cu consimţămîntul şi în interesul cetă-
ţenilor; instituţiile politice garantează un sistem de drepturi şi li-
bertăţi cetăţeneşti fundamentale; cele trei puteri în stat [legislativă,
executivă şi judecătorească] funcţionează eficient; societatea politi-
că asigură afirmarea şi funcţionarea societăţii civile) sau, dimpotri-
vă, nedemocratice-autoritare, totalitare, dictatoriale (nesocotesc
cele patru cerinţe semnificative pentru un regim politic democratic-
pluralist, sechestrează puterea politică şi o folosesc în promovarea
şi apărarea unor anumite interese de grup sau personale). Tot aici
vom specifica că diversitatea constituirii şi evoluţiei regimurilor
politice este în strînsă legătură cu modul de accedere la putere a su-
biecţilor politici şi de exercitare a acesteia pe căi democratice sau
nedemocratice, după cum anumiţi factori (variabile) sociali şi eco-
nomici pot genera sau stimula un tip sau altul (democratic sau dic-
tatorial) de regim politic.
Astăzi însă evoluţia regimurilor politice cunoaşte un fapt
inedit – tranziţia democratică în ţările ex-comuniste din Europa
112
Centrală şi de Sud-Est, iar obiectivul acestei tranziţii îl constitu-
ie conversiunea sistemului politic la valorile democraţiei plura-
liste. În noile condiţii istorice create au loc transformări radicale
în toate structurile sociale, inclusiv în structurile de putere ale
societăţii. Desigur, tranziţia democratică nu totdeauna garantea-
ză stabilitate democratică, prosperitate economică, sistem de in-
stituţii eficiente, consens în societate1. De aceea una din proble-
mele constituirii şi supravieţuirii regimurilor democratice este
stabilirea de către elite a unui consens substanţial în ceea ce pri-
veşte regulile jocului politic democratic şi valoarea instituţiilor
democratice. Sub termenul de consens se subînţelege un acord
unanim de voinţă întru rezolvarea unei probleme concrete. Con-
sensul sau procedura “fără obiecţii” presupune înţelegeri şi com-
promisuri din partea părţilor implicate în proces.
Cercetătorii americani M. Burton, R. Gunther şi J. Higley
consideră că stabilirea unui consens substanţial procedural între
elite constituie elementul central în consolidarea noilor regimuri
democratice2. În dependenţă de criteriul dat, se disting patru tipuri
(ideale) de regimuri democratice. Democraţia consolidată întru-
neşte toate criteriile procedurale ale democraţiei (alegeri libere, cu
relativ puţine restricţii de participare la vot, competiţie politică
autentică şi protecţia largă a libertăţilor civile), iar toate grupurile
semnificative politic acceptă instituţiile politice existente şi aderă
la regulile democratice ale jocului (politic). Democraţiile consoli-
date cuprind elemente specifice elitelor şi masei: 1) toate grupuri-
le importante de elite împărtăşesc un consens asupra regulilor şi
codurilor conduitei politice, asupra meritului intrinsec al instituţii-
lor democratice şi sînt unificate structural şi 2) există o largă par-
ticipare de masă în alegeri şi în celelalte procese instituţionale
care constituie democraţia procedurală. Democraţii consolidate
1
A se vedea: Saca V. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzitorii.
– Chişinău, 2001.
2
Vezi: Burton M., Gunther R., Higley J. Transformarea elitelor şi regimurilor
democratice. //Polis, 1995, nr.4, p.53-84.
113
sînt toate regimurile Europei de Vest şi Americii de Nord, împreu-
nă cu Japonia, Australia şi Noua Zeelandă, iar în alte ţări (spre
exemplu, Marea Britanie şi problema naţionaliştilor irlandezi,
Spania şi fenomenul separatismului basc) procesele de consolida-
re a democraţiei sînt încă incomplete.
Cel de-al doilea tip de regim, democraţia neconsolidată, ca-
racterizează absenţa sau gradul foarte redus al caracteristicilor
legate de masă şi elite specifice democraţiilor consolidate. Toto-
dată, există unele însemne ale democraţiei procedurale şi o sub-
stanţială participare democratică, dar lipseşte un consens real al
elitelor asupra regulilor jocului (democratic), asupra instituţiilor,
iar elitele sînt dezbinate (se suspectează reciproc şi nu există o
circulaţie între ele). Acest tip de regim, în mod tipic, survine în
urma colapsului sau a răsturnării neaşteptate a unui regim autori-
tar (spre exemplu, cazurile apariţiei noilor state independente
din ex-URSS).
Democraţia limitată stabilă, cel de-al treilea regim democra-
tic, se caracterizează prin faptul că elitele împărtăşesc un consens
substanţial şi dovedesc o unitate structurală, alegerile în parla-
ment şi în alte corpuri deliberative sînt organizate regulat, însă o
ţărănime pasivă formează un segment larg al populaţiei. Pe scurt,
există o stabilitate a regimului, dar absenţa unei participări de
masă substanţiale înseamnă că democraţia este limitată, adică ce-
rinţele acesteia nu sînt împlinite (spre exemplu, Marea Britanie şi
Suedia în sec. al XIX-lea; Mexicul începînd cu 1929).
Pseudodemocraţia, al patrulea regim, categorie oarecum re-
ziduală a regimurilor democratice, este prezentă în multe regiuni
care ţin regulat alegeri şi se proclamă a fi “democratice”, dar în
care elementele ce ţin de mase şi de elite, specifice democraţiilor
consolidate, nu dispun de o manieră semnificativă, fiind vorba
de regimuri monopartidiste stricte (ca exemplu pot servi “mo-
narhiile prezidenţiale” din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia ulti-
melor 30 de ani ai sec. XX).
În comparaţie cu democraţiile consolidate, fiecăruia din ce-
lelalte tipuri de regim democratic îi lipseşte fie unitatea consen-
114
suală a elitei, fie participarea substanţială de masă în procesele şi
instituţiile democratice sau amîndouă (în pseudodemocraţii).
Conform unui raport prezentat de ONU, doar 89 din 190 ţări ale
lumii pot fi considerate ca totalmente democratice, iar 106 state
nici pe de parte nu pot fi clasificate ca fiind democratice, unde s-
ar respecta elementar libertatea cuvîntului şi un sistem judiciar
independent1.
Cît priveşte societăţile de tranziţie, vom sublinia că elitele
sînt localizate atît în interiorul regimului de tranziţie, cît şi în
opoziţie cu acesta (opoziţia adesea este neligitimată). Toate gru-
purile de elite se află în transformare, iar soarta lor depinde de
mersul consolidării democraţiei. Unele din ele au nevoie de li-
deri cunoscuţi şi deci de coordonarea activităţii, deoarece, în caz
contrar, elitele de opoziţie (contrelitele) nu vor fi capabile să for-
muleze şi să implementeze programul strategic de preluare şi
menţinere a puterii politice.
În structura şi funcţionarea elitelor persistă două dimensiuni
fundamentale: 1)gradul de integrare structurală şi 2)extinderea
consensului valoric. Dacă integrarea structurală implică include-
rea relativă a reţelelor de comunicare şi influenţă, la nivel formal
şi informal, în care sînt implicate persoane, grupuri şi facţiuni
ale elitei, atunci consensul valoric implică acordul relativ dintre
elite asupra regulilor şi codurilor formale şi informale care pri-
vesc conduita politică, precum şi acordul privitor la legitimitatea
instituţiilor politice existente. În funcţie de aceste dimensiuni, se
pot deosebi trei tipuri fundamentale de elite naţionale.
Primul tip de elită este elita dezbinată (dezintegrată), carac-
terizată printr-un grad minim de integrare structurală, precum şi
printr-un consens axiologic fragil. În cadrul acestei elite lipsesc
reţelele de comunicare şi influenţă între diverse grupuri, nu exis-
tă un acord asupra jocului politic şi asupra instituţiilor existente.
Elitele sînt implicate într-un război interminabil pentru domina-
ţie, perceptînd rezultatele politicii drept “un joc de sumă nulă”,
iar acest fapt condiţionează regimuri instabile.
1
Democraţia, 2002, 10 septembrie.
115
La nivelul următor se distinge elita unificată consensual,
în care integrarea structurală şi consensul axiologic sînt relativ
cuprinzătoare. În acest caz, reţelele de comunicare şi de in-
fluenţă între facţiuni funcţionează cu mai multă eficienţă. Gru-
purile care reprezintă acest tip de elită tind să perceapă politica
“ca o negociere”, iar rezultatele politicii drept “un joc cu sumă
pozitivă”. Concurenţa între aceste grupuri şi competiţia pentru
audienţa publică nu le împiedică să accepte un set de reguli co-
mune asupra comportamentului politic şi un acord asupra insti-
tuţiilor existente.
Elita unificată ideologic se distinge printr-o integrare structu-
rală şi un consens valoric aparent monolitic (luptele pentru putere
se desfăşoară în culise). Facţiunile elitei de acest tip nu fac public
nici un dezacord ideologic sau politic, ba din contra, îşi confor-
mează declaraţiile publice unei ideologii unice şi explicite, ale că-
rei conţinuturi şi implicaţii politice sînt oficial stabilite de către li-
derii facţiunii, partidului sau ai mişcării dominante.
În contextul celor menţionate mai sus (al elitelor naţionale
şi al regimurilor democratice) vom reliefa următoarele trei as-
pecte principiale ale problemei tratate. În primul rînd, toate trei
tipuri de elite naţionale (elita dezbinată, elita unificată consen-
sual şi elita unificată ideologic) sînt nişte modele ideale (pure).
Astfel, realităţile din fiecare ţară aparte se înscriu cu o anumită
aproximaţie în aceste mostre de elite naţionale. Astăzi, majorita-
tea ţărilor din Africa, Orientul Mijlociu, Asia, Europa de Sud-Est
şi din spaţiul ex-sovietic ţin de modelul elitei dezbinate. În zona
modelului de elită unificată consensual se plasează democraţiile
occidentale (Europa de Vest, America de Nord, Japonia, Austra-
lia şi Noua Zeelandă), iar elita unificată ideologic este caracte-
ristică statelor cu regim totalitar/autoritar (comuniste, naziste, te-
ocratice).
În al doilea rînd, într-o strînsă legătură cu specificul tipului
de elită (politică) naţională se află şi tipul de regim (politic) de-
mocratic dintr-o ţară sau alta. Astfel, regimul care se sprijină pe
o elită unificată consensual reprezintă o democraţie consolida-
116
tă, în care atît grupurile importante de elită, cît şi masele în an-
samblu nu sînt excluse de la procesul de participare politică. Din
acelaşi tip de elită unificată consensual îşi trage provenienţa şi
democraţia limitată stabilă, care înregistrează un consens sub-
stanţial şi o unitate structurală a diverselor facţiuni de elite, dar
unde participarea maselor este destul de redusă. În ţările unde
există o elită dezbinată se profilează şi o democraţie neconsoli-
dată, instaurată, de regulă, în urma prăbuşirii unui regim autori-
tar şi care poate fi oricînd deturnată prin ciocniri violente, răz-
boaie civile sau puternice lupte electorale. O altă categorie de re-
gim politic, oarecum aparte şi reziduală în raport cu tipurile de
democraţii enumerate, o reprezintă pseudodemocraţiile rezultate
din elitele unificate ideologic. Spre deosebire de celelalte tipuri
de democraţii care conţin într-o măsură sau alta o unitate con-
sensuală a elitei, o participare de masă în instituţiile şi procesele
democratice proprii democraţiilor consolidate, pseudodemocraţi-
ile nu întrunesc nici unul din aceste însemne.
În al treilea rînd, transformarea elitelor de la un tip de bază
la altul este rară în istoria unei ţări, acest proces desfăşurîndu-se
în momente cruciale ale societăţii. Astăzi, în lume se produc
două varietăţi (genuri) de transformare a elitelor: 1) transforma-
rea elitei unificate ideologic în cea unificată consensual şi, res-
pectiv, trecerea de la pseudodemocraţie la democraţia neconsoli-
dată şi 2) transformarea elitei dezbinate în elită unificată con-
sensual şi, respectiv, trecerea de la democraţia neconsolidată la
democraţie consolidată.
Transformarea elitelor de la un tip la altul, tranziţia de la
un regim politic la altul are loc în baza a două forme evolutive.
Prima dintre acestea este tranzacţia (înţelegerea, pactul, aran-
jamentul) între elite, eveniment petrecut rar în istorie (cazurile
Angliei, 1688-1689; Suediei, 1809; Mexicului, 1929; Costa Ri-
căi, 1948; Columbiei, 1957-1958; Venezuelei, 1958; Spaniei şi
Republicii Dominicane, 1979-1980 etc.). Tranzacţiile reprezin-
tă, în linii mari, calea directă şi rapidă de consolidare a demo-
craţiei, iar ca manifestare contemporană a tranzacţiei poate ser-
117
vi modelul de “mese rotunde” între părţile implicate într-un
anumit proces conflictual (Polonia, Republica Moldova şi alte
ţări ex-comuniste).
Convergenţa (coaliţia) elitelor este al doilea tip de evoluţie
de la elitele dezbinate la elitele unificate consensual, fiind vorba
de o transformare fundamentală a democraţiei neconsolidate
într-o democraţie veritabilă, consolidată. În cazul convergenţei
elitele formează coaliţii electorale largi, însă convergenţa elitelor
se distruge, de regulă, o dată cu înfrîngerile electorale. Fenome-
nul convergenţei elitelor se observă în multe ţări din America
Latină, Estul Asiei, Europa (cazul apropierii elitelor socialiste şi
neosocialiste în Norvegia şi Danemarca, a creştinilor democraţi
şi comuniştilor în Italia, a grupurilor rivale ale elitelor de centru
şi dreapta în Franţa etc.), însă rolul principal atît în încheierea
tranzacţiilor între elite, cît şi în formarea coaliţiilor respective le
revine liderilor politici experimentaţi.
Rezumînd subiectul dat, vom arăta că stabilirea şi supravie-
ţuirea regimurilor democratice este stimulată de unitatea con-
sensuală a elitelor atinsă prin diverse metode şi forme de colabo-
rare şi conlucrare, inclusiv prin tranzacţii şi convergenţe ca mo-
dalităţi de transformare a elitelor şi de tranziţie a unui regim po-
litic la altul.

2. Modelele de paradigmă ale dezvoltării societăţii şi elitele


Radicalizarea reformelor economico-sociale, promovarea
lor coerentă şi sistemică şi implementarea diverselor programe
şi proiecte socioeconomice sînt strîns legate de orientarea tran-
sformărilor sociale şi politice ale unei societăţi. În perioada ante-
rioară a societăţii (comunistă) elitele sovietice urmau paradigma
modernizării societăţii, în timp ce elitele societăţii de tranziţie –
paradigma modernizării ideologice. Schimbarea paradigmei
dezvoltării societăţii (a modelului sistemului de acţiuni) din co-
munistă în pluralistă (cu mai multe ideologii şi deci cu mai mul-
te formule politice) condiţionează în acelaşi timp şi transforma-
rea activităţii tuturor subiecţilor sociali, a comportamentului po-
118
litic al elitei conducătoare şi maselor, a orientărilor acţiunii so-
ciale. Conţinutul principal al tuturor reformelor desfăşurate în
societatea tranzitorie constă în schimbarea radicală a sistemului
vechi de instituţii sociale. Practica economico-socială şi politică
a societăţilor de tranziţie demonstrează că există o corelaţie între
paradigma dezvoltării societăţii şi reformele promovate în socie-
tatea de tranziţie, între modelele economiei de piaţă şi reformele
economico-sociale trasate şi implementate.
Civilizaţia umană cunoaşte trei modele de paradigmă (ori-
entări sau vectori) a dezvoltării societăţii: 1) modelul liberal
(american); 2) modelul orientat social (european, social-demo-
crat, japonez) şi 3) modelul paternalist (socialist, comunist).
Aceste trei modele de paradigmă se deosebesc între ele după lo-
cul şi rolul statului în viaţa societăţii. Modelul liberal prevede
că statul este dator să asigure protecţia juridică a activităţii de
antreprenoriat, iar protecţia socială a populaţiei rămîne pe seama
organizaţiilor de binefacere. Modelul orientat social presupune
acelaşi rol al statului în protecţia juridică a activităţii de antre-
prenoriat şi în protecţia păturilor nevoiaşe şi altor grupuri margi-
nale (de risc) ale populaţiei, în timp ce modelul paternalist stabi-
leşte o dirijare excesivă a economiei naţionale de către stat şi
protecţia tuturor păturilor populaţiei din partea statului, creînd,
astfel, un aşa-zis “scut social” pentru întreaga societate.
Vom menţiona că între modelele de dezvoltare economico-
socială se dă o luptă tacită de idei şi principii, de al cărei rezul-
tat depinde în mare măsură viitorul unei bune părţi a omenirii.
Practica mondială actuală cunoaşte şase modele ale economiei
de piaţă1: 1) modelul de piaţă american sau liberal; 2) modelul
de piaţă german sau neoliberal (rhinean); 3) modelul de piaţă
englez sau european (keynesian); 4) modelul de piaţă suedez;
5) modelul de piaţă japonez şi 6) modelul de piaţă al ţărilor in-
dustrializate noi (Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, Hong
1
Vezi mai pe larg: Varzari P. Modelele economiei de piaţă şi statul. //Socio-
Analiză, 1996, nr.1, p.49-58.
119
Kong, Kuweit, Emiratele Arabe Unite etc.). Aceste modele ale
economiei de piaţă se deosebesc unul de altul prin anumite tră-
sături şi particularităţi specifice. Printre acestea din urmă no-
tăm raportul dintre diferite forme de proprietate, proporţiile şi
nivelul de dezvoltare a proprietăţii private, măsura libertăţii
economice a producătorilor, calitatea libertăţii muncii şi a li-
bertăţii omului în societate. Este însă cert faptul că două sînt
principalele criterii de diferenţiere a modelelor economiei de
piaţă: nivelul intervenţiei statului în problemele economice şi
gradul de orientare socială a economiei naţionale. Dacă primul
criteriu poate caracteriza într-un fel sau altul tipul de economie
mixtă, cel de-al doilea criteriu se află într-o legătură strînsă cu
conceptul economiei sociale de piaţă. Cunoscutul cercetător
Ion Ustian evidenţiază şi analizează cinci tipuri de economie
de piaţă ce predomină în economia zilelor noastre1: 1) tipul an-
glo-saxon (este practicat în Anglia, SUA, Canada, Australia,
Noua Zeelandă etc.); 2) tipul vest-european (este utilizat în
Franţa şi Italia); 3) tipul economiei sociale de piaţă (este repre-
zentat de Germania, Austria, Olanda); 4) tipul nordic (scandi-
nav) al economiei de piaţă (este aplicat în Suedia, Norvegia şi
Danemarca) şi 5) tipul economiei de piaţă paternaliste (s-a cris-
talizat numai în Japonia).
Astăzi, societatea moldovenească continuă să se confrunte
cu o problemă de importanţă vitală: ce model de paradigmă
(economico-politică) să aleagă pentru viitorul său? Care sistem
economic de dezvoltare e cel mai acceptabil pentru societatea
noastră? Fără îndoială, fiecare ţară îşi alege sistemul economic
de dezvoltare în corespundere cu tradiţiile istorice şi naţionale,
cu posibilităţile sale reale, cu structurile economice şi politice
existente şi, nu în ultimul rînd, cu ideologia (politică) a partidu-
lui de guvernămînt. Abordînd problema modelului de dezvoltare
economică acceptabil pentru viitorul republicii noastre, vom ară-
1
Vezi: Ustian I. Tendinţele şi tipurile economiei de piaţă. //Moldova Suvera-
nă, 1999, 21 aprilie.
120
ta că pot exista mai multe răspunsuri. La drept vorbind, nici un
model al economiei de piaţă existent în lume nu e acceptabil
pentru societatea noastră în starea (forma) sa iniţială. De aseme-
nea, nu este acceptabil nici vreun hibrid al modelelor cunoscute
de dezvoltare economică.
Ţinînd seama de evoluţia societăţii moldoveneşti, de poten-
ţialul economic şi de tradiţiile ei istorice şi naţionale, constitui-
rea şi dezvoltarea noului model economico-social poate porni de
la economia mixtă bazată pe pluralismul formelor de proprietate
şi de la viitorul sistem de relaţii sociale. Acest model de dezvol-
tare economică este unul de tip european şi pune accentul pe
dezvoltarea economică durabilă, fiind strîns legat de funcţiona-
rea unui sistem eficient de protecţie socială a populaţiei, în ca-
drul căruia omul este plasat în centrul atenţiei politicii economi-
ce şi politicii sociale. Prin urmare, mutaţii substanţiale în reface-
rea societăţii pot fi realizate doar o dată cu afirmarea economiei
mixte care, îmbinînd raţional şi eficient sectorul privat cu cel de
stat, presupune formarea unei economii reglabile de piaţă, unei
economii cu o orientare socială bine chibzuită şi ghidată. De al-
tfel, în Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie
1994, în articolul 126 (1) se menţionează că “economia Republi-
cii Moldova este economie de piaţă, de orientare socială, bazată
pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate în
concurenţă liberă”.

3. Elita puterii şi adaptarea populaţiei în condiţiile


de tranziţie ale societăţii
Modelele economico-politice ale dezvoltării societăţii des-
crise mai sus sînt preluate de elitele puterii ale unei sau altei so-
cietăţi în acţiunile lor politice. În corespundere cu modelul pre-
ferat şi cu ideologia partidului care le reprezintă, toate grupurile
şi facţiunile elitei guvernante îşi construiesc un program de acţi-
uni sociale şi îşi trasează o linie proprie a comportamentului po-
litic. Desigur, în procesul implementării programului politic de

121
către elita conducătoare în societatea tranzitorie apar diverse
contradicţii în ceea ce priveşte derularea reformelor promovate.
Spre exemplu, se observă divergenţe între elita politică, pe de o
parte, şi elita ştiinţifică şi cea culturală, pe de altă parte, în pro-
blema investiţiilor şi creditelor; între elita dominantă şi cea de
opoziţie asupra conţinutului şi promovării programului de gu-
vernare; între diverse grupuri de elită privind elaborarea şi reali-
zarea programelor sociale; între diferite facţiuni ale elitei referi-
toare la priorităţile de dezvoltare ale sectoarelor economiei naţi-
onale; între diferite tipuri ale elitei în ceea ce priveşte căile, mij-
loacele şi mecanismele de realizare a unui sau altui program de
acţiuni politice.
În condiţiile drastice ale economiei de piaţă (de “junglă”,
“sălbatice”), în condiţiile acumulării primitive a capitalului,
adaptarea populaţiei (masele în accepţiunea teoreticienilor cla-
sici ai elitelor, mulţimea sau gloata în viziunea unor curente so-
ciologice din trecut, straturile în optica sociologilor şi politolo-
gilor contemporani) la condiţiile relaţiilor de piaţă decurge ane-
voios şi cu mari disensiuni sociale. Adaptarea, fiind un proces
psihosocial de acomodare a individului la condiţiile unui mediu
social nou pentru a supravieţui, presupune apropierea scopurilor
şi orientărilor valorice ale grupului social de cele ale mediului în
care activează acesta din urmă, asimilarea de către individ a
principiilor şi normelor de convieţuire socială, includerea lui
plenară în îndeplinirea rolurilor sale funcţionale.
Unii autori indică faptul că şi caracterul procesului de adap-
tare a individului (grupului social) este un criteriu important al
derulării democratizării societăţii. Adaptarea, ca proces, caracte-
rizează capacitatea şi posibilităţile grupului social de a se orienta
în situaţii noi critice pentru individ, de a găsi modalităţile şi so-
luţiile rezolvării problemelor apărute. De aici reiese criteriul
principal al adaptării, care constă în coordonarea autoaprecieri-
lor şi pretenţiilor individului cu posibilităţile sale reale şi cu rea-
litatea economico-socială obiectivă a societăţii.
122
Vorbind despre particularităţile procesului de adaptare a
populaţiei în noile condiţii politice şi socioeconomice ale so-
cietăţii de tranziţie, vom sublinia, în special, faptul că acest
proces are loc concomitent cu faza de criză (economică şi so-
cială) a societăţii, cu etapa de schimbare a mecanismelor re-
glementării sociale, cu perioada de modificare a anumitor nor-
me şi modele de comportament. Vom evidenţia, de asemenea,
factorii care influenţează asupra adaptării neadecvate a popu-
laţiei: 1) stratificarea socială nedezvoltată care se menţine din
cauza disfuncţionalităţii mecanismelor relaţiilor de piaţă şi a
polarizării crescînde a populaţiei; 2) prezenţa tensiunilor so-
ciale care au la bază diferite motive, inclusiv pretenţii (mai
mult sau mai puţin adecvate) din partea populaţiei faţă de
structurile de putere; 3) erozia sistemului de valori şi de nor-
me vechi şi implementarea dificilă a noului sistem; 4) lipsa
unui program clar de acţiuni din partea elitei puterii care con-
diţionează un proces de tranziţie stihinic şi contradictoriu în
promovarea anumitor reforme; 5) contradicţia dintre scopurile
umane declarate asupra reformării societăţii posttotalitare şi
practica reală a promovării reformelor. Aceştia şi alţi factori
au un impact negativ nu numai asupra adaptării populaţiei, ci
şi asupra altor aspecte ale vieţii cotidiene a individului (spo-
reşte criza motivaţiei de muncă, cresc formele de comporta-
ment distructiv etc.), discreditînd elitele puterii, reformele de-
mocratice, mecanismele, principiile şi procedurile democraţiei
contemporane.
Nesoluţionarea unor probleme legate de democratizarea
societăţii tranzitorii, de promovarea coerentă a reformelor
economice şi sociale, de implementarea neadecvată a meca-
nismelor şi mijloacelor în desfăşurarea reformelor preconizate
(“terapia de şoc”, politica monetară şi alte politici dure) au
condus societatea moldovenească la o criză generală adîncă,
iar populaţia a adoptat diferite strategii de supravieţuire (me-
nagerii sociale): 1) strategia “ariciului” (individul diminuează
123
consumul în toate); 2) strategia “vulpii” (dimpotrivă, el nu re-
nunţă la nimic); 3) varianta “broaştei ţestoase” (în activităţile
sale el se “mişcă” încet, păstrînd vechile acţiuni) şi 4) varian-
ta “cîine” (poate fi mai puţin iscusit ca “vulpile”, însă este ca-
pabil să “alerge”, să “latre” şi să “muşte”). Cu timpul însă, pe
măsura democratizării societăţii, elitele şi populaţia se adapte-
ază la noile condiţii, încearcă să iniţieze un dialog social, să
traseze în comun acord (folosind mecanismele democraţiei)
un program (concept, model) de acţiuni sociale.

TEMA XII. ELITELE ŞI REFORMELE


DEMOCRATICE
1. Interconexiunea dintre elita politică şi elita economică
Problematica dispersiei puterii, ce reiese din modelul poliar-
hic al lui R. Dahl şi pe care se bazează teoreticienii pluralismu-
lui politic, este strîns legată de problema corelaţiei politică - eco-
nomie, putere politică - putere economică şi, respectiv, de pro-
blema corelaţiei elită politică - elită economică. Mai mulţi poli-
tologi consideră că puterea economică, puterea proprietarilor
asupra mijloacelor de producţie şi altor bogăţii sociale, este im-
portantă în dezvoltarea unei societăţi democratice. În societăţile
cu o economie de piaţă dezvoltată, în care aproape totul este su-
pus banului, banii exercită o influenţă deosebită asupra desfăşu-
rării campaniilor electorale şi rezultatelor alegerilor. Concentra-
rea puterii economice în mîinile marilor proprietari creează un
pericol în instaurarea plutocraţiei. De aceea în societăţile occi-
dentale atotputerea marelui capital este îngrădită de concurenţa
dintre proprietari, de influenţa clasei puternice de mijloc, de or-
ganizarea democratică a statului contemporan.
La rîndul său, puterea politică, aflîndu-se sub influenţa şi
chiar presiunea puterii economice, poartă un caracter independent
şi în anumite condiţii este capabilă să prevaleze asupra puterii
economice şi s-o supună chiar scopurilor sale (cazul societăţilor
124
totalitare şi autoritare). O asemenea situaţie poate provoca unele
discordanţe între diferite roluri politice, între rolurile politice şi
rolurile economice. Au dreptate autorii1 care afirmă că în tranziţia
de tipul Moldovei pînă în prezent există un surplus de luptă, de
concurenţă politică (exces de rol politic), dăunător prin tendinţele
sale de manifestare, şi nu există necesarul concurenţei economice,
în sens că se resimte insuficienţa evidentă de rol economic. As-
tfel, mecanismul tranzitoriu politică - economie este cuprins de un
paradox: cu cît mai intense devin rolurile politice, cu atît mai sla-
be, mai inconsecvente sînt rolurile economice.
Practica politică a diferitelor regimuri arată că elita politică
interacţionează cu toate grupurile de elită, grupuri componente
ale elitei guvernante şi, în primul rînd, cu elita economică. De
asemenea, este cunoscut faptul că formele şi nivelurile acestei
interacţiuni se schimbă în mod radical în dependenţă de domina-
ţia regimului politic într-o societate sau alta. Interconexiunea
dintre elita politică şi elita economică, luată în plan general, are
o mare însemnătate în dezvoltarea societăţii, în consolidarea sta-
bilităţii politice şi în ridicarea bunăstării populaţiei.
Unii cercetători îşi pun întrebarea dacă elita politică şi
elita economică constituie două centre independente de putere
sau poate elita economică este nucleul clasei dominante, în
timp ce elita politică reprezintă comitetul executiv al elitei
economice dominante.
Interacţiunea strînsă dintre elita politică şi cea economică în
societăţile contemporane este determinată de anumiţi factori de
ordin obiectiv şi subiectiv. Pe de o parte, cucerirea puterii politice,
menţinerea şi exercitarea ei necesită mijloace financiare destul de
impunătoare, iar, pe de altă parte, elita economică, acordînd susţi-
nere financiară elitei politice, urmăreşte mai multe scopuri econo-
mice şi politice. Cu alte cuvinte, economia de piaţă (cu posibilită-
ţile limitate ale participării statului în treburile economice) presu-
pune în mod obiectiv şi neapărat interese reciproce ale elitei eco-
1
A se vedea: Saca V. Op. cit., p.351-316.
125
nomice şi elitei politice. Mecanismele realizării acestei interacţi-
uni sînt diverse, începînd cu crearea şi funcţionarea grupurilor de
presiune şi terminînd cu participarea reprezentanţilor elitei econo-
mice în activitatea structurilor de putere.
Apelînd la practica tranziţiei postcomuniste în ţările Euro-
pei Centrale şi de Sud-Est, se observă o manifestare evidentă a
interconexiunii dintre elita politică şi elita economică. În cazul
Republicii Moldova, acest proces ia amploare, deoarece noua
elită economică tinde să îndrepte în direcţia dorită şi favorabilă
ei viaţa economică şi politică a statului. Dacă în anul 1994 eli-
tele politice au putut să neglijeze interesele elitei economice,
aflate încă într-o stare embrionară şi dependentă aproape abso-
lut de stat, ca ulterior prin metodele lor defectuoase de guver-
nare să creeze un decalaj abrupt între sfera politicii şi cea a
economicului, atunci în anul 1998 şi, îndeosebi, în anul 2001
elitele economice, mult mai structurate şi dobîndind identitatea
de sine, au dorit să se implice direct în cursa electorală parla-
mentară, promovînd reprezentanţii săi pe listele, practic, a tutu-
ror partidelor şi alianţelor electorale (în unele cazuri formînd
nucleul acestora)1. Mai mult decît atît, elitele economice insti-
tuţionalizate au propus elitelor politice un program propriu de
dezvoltare economico-socială şi de ieşire a societăţii din criza
paralizantă şi continuă.
Neîncrederea noii elite economice în capacitatea vechilor elite
politice de a propune o soluţie pentru depăşirea impasului politic şi
social-economic în care se află societatea constituie principala mo-
tivaţie pentru implicarea directă a elitelor economice în procesul de
adoptare a deciziilor politice şi de preluare a unei părţi a puterii de
la elitele politice. În măsura democratizării societăţii moldoveneşti
elitele economice încearcă să încheie un pact cu elitele politice care
susţin reformele economice (îndeosebi cu puterea executivă) şi
chiar să le sugereze un plan multilateral de reformare a societăţii.
1
Vezi mai detaliat: Oprunenco A. Elite economice şi guvern de tehnocraţi.
//Arena politicii, 1998, nr.6, p.32.
126
2. Constituirea elitei-business în economia de tranziţie
Apariţia şi consolidarea elitei-business în viaţa societăţii de
tranziţie a devenit nu numai un factor determinant în economia
naţională, ci şi unul important în adoptarea deciziilor politice.
Elita-business constituie un element structural al elitei economi-
ce, care mai include, de asemenea, şi corpul directorial (condu-
cători, directori) al întreprinderilor de stat. Pentru ţările din spa-
ţiul postsovietic este caracteristică o trăsătură relevantă care
constă în faptul că o bună parte din elitele economice ale acestor
ţări este provenită din nomenclatura de partid a fostei URSS.
Reprezentanţii fostei nomenclaturi devin businessmeni, punînd
în afacere capitalul acumulat prin diferite căi.
Înainte de a evidenţia etapele formării elitei-business în
Republica Moldova, vom face cîteva delimitări terminologice.
Elita economică prezintă un grup de persoane care controlează
structurile economico-financiare ale ţării indiferent de forma
de proprietate. Acest tip de elită se împarte în două subgrupuri
principale: 1) conducătorii întreprinderilor de stat (directorii) şi
2) conducătorii structurilor (unităţilor) nestatale (proprietarii
sau managerii) care constituie de facto elita-business. Graniţele
între aceste subgrupuri dispar treptat după principiul formal în
legătură cu privatizarea şi acţionarea structurilor economice.
Pentru societăţile de tranziţie este specific fenomenul apropie-
rii după conţinut a elitei economice şi elitei-business, procesul
transformării elitei-business în elită economică şi trecerii unei
părţi a conducătorilor fostelor întreprinderi de stat în grupul
elitei-business.
Unii autori încearcă să determine şi să analizeze elita-busi-
ness în legătură cu activitatea de antreprenoriat (apărută la mij-
locul anilor ’80 ai sec. XX în fosta URSS) şi formarea unei noi
pături sociale numită antreprenoriat (antreprenori)1. Aceşti au-
tori analizează elita-business drept „mari antreprenori” care acti-
1
Куколев И. В. Формирование бизнес-элиты. //Общественные науки и
современность, 1996, №2, с.12-23.
127
vează alături de antreprenorii mici şi cei mijlocii. Astfel, elita-
business este numită pătura superioară a antreprenoriatului care
face parte din componenţa elitei conducătoare, influenţa căreia
asupra politicii de stat este determinată de poziţia ei în cele mai
importante ramuri ale economiei naţionale, de mărimea capitalu-
lui controlat.
Procesul constituirii elitei-business în ţara noastră cuprinde
trei etape principale. Prima etapă poate fi numită convenţional
etapa „romantică” (1986-1991) care coincide, în fond, cu aşa-
zisa „restructurare” a societăţii sovietice. În această perioadă de
timp în fosta URSS au fost adoptate mai multe acte şi norme le-
gislative despre cooperaţie, despre activitatea de muncă indivi-
duală etc. Totodată, aceasta este perioada formării mijloacelor şi
surselor (legală şi ilegală) pentru iniţierea unei viitoare activităţi
de antreprenoriat.
Cea de-a doua etapă a formării elitei-business, etapa privatizaţi-
onală (1991-1998), este etapa prelungirii perioadei precedente, faza
formării active a antreprenoriatului ca pătură socială şi faza apariţiei
elitei-business ca grup de oameni care ocupă poziţii sociale impor-
tante în viaţa societăţii. În această perioadă de timp, îndeosebi la în-
ceputul acesteia, are loc ridicarea restricţiilor referitoare la activitatea
de antreprenoriat, acumularea în mîinile cîtorva grupuri de persoane
a capitalului iniţial. Reformele economice sînt axate pe procesul re-
formării economiei naţionale, depăşirii monopolului de stat, deetati-
zării şi privatizării patrimoniului naţional în baza bonurilor patrimo-
niale şi contra bani. Promovarea reformelor este desfăşurată în baza
mai multor acte politico-juridice, cum ar fi Declaraţia de Indepen-
denţă a Republicii Moldova, Constituţia ţării, Programele de Stat de
privatizare pentru anii 1993-1994, 1995-1996 şi 1997-1998, Legea
cu privire la privatizare din 4 iulie 1991, precum şi Legea cu privire
la gospodăria ţărănească din 3 ianuarie 1992, Legea privind limitarea
activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei din 29 februarie
1992, Legea cu privire la proprietate din 6 februarie 1991 etc. Dacă
pentru etapa „romantică” izvorul principal al constituirii elitei-busi-
ness a devenit alegerea liberă a activităţii în baza principiului „se
128
permite totul ce nu este interzis de lege”, atunci pentru următoarea
etapă izvorul este reorganizarea structurilor de stat.
Etapa postprivatizaţională (1998 – continuă şi astăzi) este o
prelungire a perioadei anterioare de formare a elitei-business şi
se caracterizează, în fond, prin continuarea procesului de privati-
zare a patrimoniului naţional contra bani. Totodată, în business
rămîn tot mai puţini „romantici”, se dezvoltă unele grupări poli-
tico-financiare şi economico-mafiote care se folosesc de imper-
fecţiunea legislaţiei şi de momente de conjunctură. Desigur,
existenţa în ţara noastră a unei economii „sălbatice”, „de
junglă”, a economiei tenebre şi altor fenomene politico-econo-
mice negative nu favorizează procesul devenirii unei elite-busi-
ness veritabile.
În literatura ştiinţifică pot fi întîlnite mai multe tipologii ale
elitei-business. Spre exemplu, sociologul rus Igor V. Kukolev
propune cîteva clasificări ale elitei-business, avînd drept repere
astfel de criterii ca provenienţa, comportamentul, stilul vieţii şi
alte variabile mai mult sau mai puţin semnificative1. Tipologiile
elitei-business şi caracteristicile lor evidenţiate şi de alţi autori
sînt, în fond, specifice aproape tuturor societăţilor de tranziţie
din spaţiul postsovietic, deoarece izvoarele devenirii elitei-busi-
ness în ţările ex-comuniste rămîn aceleaşi în ţările CSI (structu-
rile economice şi cele politice ale fostei URSS, structurile eco-
nomiei tenebre, procesele de privatizare a patrimoniului naţional
iniţiate în noile ţări independente după destrămarea URSS etc.).
Sigur că în Republica Moldova şi în alte ţări din spaţiul CSI are
loc procesul formării elitei-business cu caracter naţional fără a
întrerupe legăturile vechi cu elita economică din fosta URSS,
sporind concomitent legăturile cu alte state străine în baza acor-
durilor interstatale.

1
Vezi: Куколев И. В. Современная бизнес-элита России. //Вестник Мо-
сковского Университета. Серия 18. Социология и политология, 1995, № 4,
с.12-21.
129
3. Elita tehnocratică şi elita intelectuală în societatea
tranzitorie
Prin elită tehnocratică se înţelege, de obicei, o pătură socia-
lă a purtătorilor de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice (economişti,
matematicieni, tehnicieni, directori şi organizatori ai procesului
de producţie etc.) care participă la conducerea societăţii în baza
statutului său profesional şi deci constituie o parte componentă a
clasei conducătoare într-o societate contemporană. Politologii
englezi Patrick Dunleavy şi Brendan O’Leary subliniază: con-
ceptul de tehnocraţie (analizat de noi în unul din capitolele ante-
rioare) se foloseşte pentru a descrie elitele administrative care
operează, în principal, în propriul lor interes sau în conformitate
cu propriile lor norme profesionale, mai degrabă ca tributari ai
elitelor exterioare1. La rîndul său, politologul italian Domenico
Fisichella (primul profesor fiindu-i Giovanni Sartori) notează că
noţiunea de tehnocraţie a intrat în limbajul ştiinţific la începutul
anilor ’30 ai sec. XX şi desemna iniţial specialiştii în materie de
chimie şi fizică, precum şi rolul acestora în procesul dezvoltării
societăţii din epoca respectivă. De atunci, arată în continuare au-
torul, termenul în cauză a fost utilizat în literatură pentru a evo-
ca, de fiecare dată, puterea şi influenţa categoriilor socio-profe-
sionale diferite: de la ingineri la economişti, de la conducători ai
proceselor de producţie la ciberneticieni, de la birocraţi la statele
majore militare şi la consilierii ştiinţifici ai autorităţilor guverna-
mentale2. Termenul „tehnocraţie” mai poartă şi o altă denumire
– „sinarhie”, avîndu-se în vedere un mod de guvernare care
acordă puterea reală unui mic grup de „tehnicieni” nelegaţi de
lumea politicului, iar drept teoretician al acestui tip de putere
este considerat economistul american James Burnham.
Tehnocraţii, fiind deţinători ai kratos-ului, exercită puterea
bazată pe cunoştinţe ştiinţifice aplicate (din ştiinţele naturii sau
socioumane), ceea ce este calitativ diferit de puterea tradiţională
1
Dunleavy P., O’Leary B. Op. cit., p.163.
2
Fisichella D. Op. cit., p.146.
130
a elitelor administrative bazată pe cunoaşterea dreptului. Unii
autori vorbesc chiar despre „mentalitatea tehnocratică” care cu-
prinde mai multe straturi. Convingerea unora că tehnica trebuie
să înlocuiască politica îi face pe tehnocraţi sceptici şi chiar ostili
faţă de politicieni şi de instituţiile politice. De obicei, tehnocraţii
sînt „etatişti” şi consideră că politicile statului trebuie utilizate
pentru a rezolva problemele sociale, înclinînd spre diverse solu-
ţii în dependenţă de anumite circumstanţe (regimul politic, for-
ma de guvernare, modelul economiei de piaţă etc.).
În practica politică a statelor occidentale elita tehnocratică
îşi exercită puterea prin două modalităţi: 1) conducerea societăţii
este desfăşurată de un guvern format din specialişti în domeniul
lor de activitate profesională (administraţie, industrie, justiţie, fi-
nanţe etc.) care sînt cunoscuţi şi apreciaţi de mediul lor profesio-
nal şi 2) implicarea (directă) în conducerea societăţii a specialiş-
tilor consideraţi competenţi ai procesului de decizie, de organi-
zare şi de control. În ambele variante eficienţa guvernării exerci-
tată de către tehnocraţi nu poate fi asigurată doar prin mijloace
tehnice, ci şi prin obiectivele promovate de oamenii de ştiinţă,
de tehnicieni şi alţi specialişti. Acest fapt implică o alegere între
diferite valori, dezbateri politice asupra opţiunilor în sfera valo-
rilor, iar mai apoi se trece la utilizarea celor mai eficace mijloace
de realizare a scopurilor acţiunii sociale preconizate. Desigur,
aici apar o serie de probleme legate de însăşi competenţa specia-
liştilor (tehnocraţilor), de necesitatea menţinerii unei deosebiri
dintre sfera economico-tehnologică şi cea politică, de cultura po-
litică a tehnocraţilor şi alte probleme nu mai puţin importante ce
ţin de guvernarea tehnocratică.
În ţara noastră la începutul anilor ’90 ai sec. XX nu o dată s-a
declarat constituirea unui guvern de tehnocraţi (de specialişti,
profesionişti, competenţi), problema fiind şi astăzi deschisă. Re-
alizarea practică a ideii unui guvern de tehnocraţi se loveşte şi
de alte probleme (în afară de cele despre care s-a vorbit mai
sus): tehnocraţii trebuie să asigure o influenţă asupra proceselor
politice în ţară sau nu? Trebuie să posede tehnocraţii o idee poli-
131
tică independentă, o strategie politică proprie sau nu? De care
elită tehnocratică are nevoie Republica Moldova (ca parte a fos-
tei nomenclaturi, ca o categorie aparte a administratorilor, ca pă-
tură de persoane competente în sfera lor profesională)? Nerezol-
varea acestor şi altor probleme îndepărtează şi mai mult instala-
rea unei guvernări tehnocratice adevărate.
Cît priveşte elita intelectuală (culturală sau spirituală), vom
arăta că ea cuprinde pe cei mai activi militanţi ai culturii şi re-
prezentanţi ai intelectualităţii creatoare. Din perspectiva norma-
tivă şi cea valorică, ea constituie facţiunea dominantă în structu-
ra elitelor funcţionale ale clasei conducătoare. La drept vorbind,
elita veritabilă este, mai întîi de toate, o elită spirituală chemată
să genereze noi idei, să devină „motorul” dezvoltării societăţii.
Din aceste motive, elita intelectuală se află în imediata apropiere
de etimologia termenului „elită” care semnifică pe cele mai
bune, mai capabile şi mai creatoare personalităţi care pot sugera
decizii nestandarde la cele mai arzătoare probleme ale societăţii.
Intelectualitatea, ca atare, cuprinde trei grupuri specifice de
persoane: 1) creatorii de cultură (cercetătorii ştiinţifici, scriitorii,
editorii, artiştii etc.); 2) distribuitorii de cultură (profesorii, preo-
ţii, jurnaliştii etc.) şi 3) utilizatorii de cultură (medicii, avocaţii,
inginerii etc.). În aceeaşi ordine de idei, vom arăta că intelectuali-
tatea poate fi divizată în cîteva segmente: intelectualitatea tehni-
co-ştiinţifică, intelectualitatea ştiinţifico-umanitară, intelectualita-
tea administrativă şi de conducere, funcţionarii, persoanele profe-
siilor libere (denumire propusă de M. Weber), lucrătorii învăţă-
mîntului, ocrotirii sănătăţii, jurisprudenţei, literaturii şi artei etc.
Aceste facţiuni ale intelectualităţii se deosebesc între ele după lo-
cul (poziţia socială ierarhică) şi rolul (funcţional) în societate, dar
sînt unite prin faptul că fac parte din sfera muncii intelectuale.
Elitele puterii, în general, şi cele politice, în particular, au
fost constituite totdeauna din membrii intelectualităţii. De altfel,
tehnocraţii guvernanţi sînt cei care prezintă puterea elitei inte-
lectuale. Orice clasă guvernantă, în perioada exercitării oficiale
a puterii, are permanent nevoie de un grup de persoane bine in-
132
struite şi dotate cu cunoştinţe solide. Desigur, dacă un grup de
elită pierde puterea, membrii acestuia se dedică muncii intelec-
tuale în diferitele sale forme şi genuri.
Din motive bine cunoscute, elita intelectuală în societatea
de tranziţie are o influenţă minimă asupra adoptării deciziilor de
către putere. În pofida faptului că elita puterii în anumite perioa-
de de timp se adresează după sfat şi „ajutor” la reprezentanţii in-
telectualităţii1, elita intelectuală nu deţine acel prestigiu şi autori-
tate pe care o merită.
În rîndul trăsăturilor caracteristice intelectualităţii unei soci-
etăţi de tranziţie, cu valenţe peiorative, se înscrie discrepanţa
dintre principiile morale înalte ale intelectualităţii şi acţiunile so-
ciale neadecvate ale unor segmente ale ei. Această contradicţie
constă în faptul că unele facţiuni ale intelectualităţii au interesele
lor pe care le realizează adesea neadecvat situaţiei create (repre-
zentanţii intelectualităţii trec în opoziţie, se aliniază forţelor so-
ciale conservatoare etc.). De aceea autoaprecierea joasă a elitei
intelectuale se apropie de fenomenul numit de psihologi “criza
identităţii”.
Pentru elitele intelectuale din ţările posttotalitare şi, în prin-
cipal, pentru elitele ştiinţifice este specific fenomenul social ne-
gativ „exodul de creieri”. Termenul „exodul de creieri” („migra-
ţie a competenţelor”, „exod al minţilor”) (engl. „brain drain”) a
fost folosit pentru prima dată în mod oficial în 1962 de către So-
cietatea Regală Britanică în legătură cu emigrarea savanţilor, in-
ginerilor şi tehnicienilor din Anglia în SUA. În acelaşi timp, pre-
cizăm că migrarea cadrelor de intelectuali dintr-o ţară în alta
1
Este semnificativ în acest sens mesajul Preşedintelui Republicii Moldova
Vladimir Voronin de la începutul anului 2002 către scriitorul Ion Druţă, în
care maestrul era rugat să fie liderul spiritual al ţării (vezi: Moldova Suvera-
nă, 2002, 22 ianuarie), şi scrisoarea de răspuns al acestuia Preşedintelui statu-
lui (vezi: Săptămîna, 2002, 22 martie). De asemenea, este semnificativ şi
Apelul Preşedintelui Vladimir Voronin către Ţară „Despre pactul social”
(vezi: Moldova Suverană, 2002, 20 martie) care a trezit un interes neadecvat
în mediul intelectualităţii.
133
comportă nu numai aspecte negative (scade nivelul potenţial in-
telectual şi ştiinţific al unei ţări, se stopează unele direcţii de cer-
cetare tehnico-ştiinţifică, se frînează progresul economico-social
al ţării, scade prestigiul ei pe arena internaţională etc.), ci şi une-
le aspecte pozitive (are loc dezvoltarea legăturilor tehnico-ştiin-
ţifice şi cultural-artistice între state, îmbogăţirea cunoştinţelor de
către migranţii intelectuali, implicarea acestora în noi tehnologii
etc.). Cauzele fenomenului dat sînt diverse, fiind atît de ordin
obiectiv, cît şi de ordin subiectiv. În ultimă instanţă, redresarea
situaţiei economico-sociale a societăţii de tranziţie, sporirea
bruscă a finanţării din bugetul de stat a sferelor culturii, învăţă-
mîntului, ocrotirii sănătăţii şi ştiinţei pot deveni nişte premise si-
gure în frînarea procesului „exodului de creieri” şi includerii ac-
tive a tuturor grupurilor de intelectuali în viaţa social-utilă a co-
munităţii.

134
COMPARTIMENTUL V. FENOMENOLOGIA
ELITELOR POLITICE

TEMA XIII. ELITELE REPUBLICII MOLDOVA


ÎN CĂUTAREA UNEI FORMULE POLITICE
1. Formarea noii clase politice şi particularităţile ei
Noua clasă politică a Republicii Moldova, fiind aleasă la 25
februarie 1990, în mod liber pentru prima dată în a doua jumăta-
te a sec. XX, a alcătuit noile structuri ale puterii de stat şi a ado-
ptat un set de documente politice şi acte normative de o mare
valoare, set care a pus bazele dezvoltării tinerii democraţii. Ace-
astă elită nu constituia un grup politico-cultural nou, deoarece în
interiorul ei (ca, de altfel, şi în alte societăţi postsovietice) a avut
loc redistribuirea rolurilor politice provenite în mare parte din
vechea elită managerială. O dată ce în majoritatea cazurilor la
funcţiile de conducere au fost folosite chiar de la bun început ca-
drele vechi, reprezentanţii elitei politice vechi şi-au păstrat pozi-
ţiile lor privilegiate în noile structuri politice. O bună parte din
elitele vechi, comuniste, a trecut în business şi în alte sectoare
ale societăţii civile. Noua elită postcomunistă avea surse diverse
de formare şi consolidare, principala fiind reconversia unor gru-
puri ale elitei partidului unic (nomenclaturiste).
Aceste şi alte particularităţi specifice ale formării primei ge-
neraţii a clasei politice moldoveneşti de la sfîrşitul anilor ’80 – în-
ceputul anilor ’90 ai sec. XX au avut un impact aparte asupra de-
mocratizării întregii societăţi, proces conceput din două etape:
tranziţia şi consolidarea1. Mai mulţi analişti politici şi cercetători
afirmă, iar practica politică confirmă, faptul că şansele de reuşită
ale tranziţiilor spre democraţie sînt direct dependente de transfor-
marea elitei dezbinate într-o elită unificată consensual. La sfîrşi-
tul sec. XX – începutul sec. XXI clasa politică din Republica
Moldova, reprezentînd o democraţie neconsolidată, întrunea
toate elementele proprii unei elite politice dezintegrate, care con-
1
Vezi mai detaliat: Saca V. Op. cit., p.19-67.
135
cepea politica în termenii neacceptării compromisului şi elimină-
rii reciproce a facţiunilor rivale. Mai apoi refuzul dialogului, ne-
gocierii şi compromisului ca boală „a copilăriei clasei politice”
este depăşit prin diverse instrumente politice pentru crearea
„Alianţei pentru Democraţie şi Reforme” (21 aprilie 1998 – sfîrşi-
tul anului 1999) şi activitatea Mesei Rotunde cu Statut Permanent
(începutul anului 2002), structură ce întruneşte opoziţia şi autori-
tăţile privind susţinerea dialogului social1.
Sciziunea elitelor a devenit un simptom semnificativ al bolii
„copilăriei clasei politice” moldoveneşti. Înseşi elitele politice na-
ţionale, care au contribuit la adoptarea Declaraţiei de Independen-
ţă, după 27 august 1991 s-au scindat, optînd pentru modalităţi dife-
rite de evoluţie a statului nostru independent2. Un segment anumit
al acestor elite, a înţeles independenţa ca una în raport doar faţă de
Moscova nu şi faţă de Bucureşti, în cadrul acesteia distingîndu-se
grupări radicale (cerînd proclamarea unirii cu România imediat) şi
moderate (considerînd că unirea este un proces care trebuie pregătit
cu luciditate, iar afirmarea independenţei ţării este o cale optimă
pentru realizarea acestui obiectiv), conduse de idealurile reunifică-
rii naţionale, dar neafişînd un proiect desluşit al înfăptuirii acestor
deziderate. O altă parte a elitelor, sprijinite şi de unii reprezentanţi
ai celor mai numeroase grupuri etnice tributare Moscovei, tulburate
de perspectiva dispariţiei tînărului stat independent, au promovat
ideea organizării unui referendum în chestiunea independenţei toc-
mai pentru a pune punct oricăror tentative de a ignora necesitatea
respectării întru totul a actului politic din 27 august 1991.
1
Despre etapele transformării elitelor moldoveneşti şi despre cultura lor poli-
tică vezi: Margarint A. Transformarea elitei politice din Republica Moldova.
//Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective.
/Coordonator V. Moşneaga. – Chişinău, 2001, p.93-99; Solomon C. Aspecte
ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2002). – Chişinău, 2002, p.
213-227 etc.
2
A se vedea: Cojocaru Gh. E. Politica externă a Republicii Moldova. Studii.
– Chişinău, 2001, p. 33-34; Ţurcanu I. Republica Moldova independentă
(1991-2001). Studii, reflecţii, mărturii. – Chişinău, 2001, p.67-68, 110-123.
136
Scindarea clasei politice moldoveneşti s-a produs nu numai
în sfera politicului, dar şi în cea a economicului. Vom aminti
faptul că Concepţia tranziţiei la economia reglabilă de piaţă în
ţara noastră a fost discutată şi adoptată în linii generale la 25 iu-
lie 1990 în cadrul Sesiunii întîi a Sovietului Suprem (a Parla-
mentului) a R.S.S. Moldova cu însărcinarea de a definitiva şi de
a pregăti un program mai concret al trecerii societăţii moldo-
veneşti la economia de piaţă3. Această Concepţie prevedea, prin-
tre altele, că tranziţia economică (cu condiţia organizării irepro-
şabile şi competente, a desfăşurării în mod consecvent şi perse-
verent a procesului de tranziţie democratică, a unirii tuturor for-
ţelor sociale sănătoase în jurul acestui program şi asigurării con-
sensului întregului popor) ar putea să dureze, în opinia reprezen-
tanţilor primei generaţii ai clasei politice, 2-3 ani din momentul
aprobării programului guvernamental. Autorii aceluiaşi program
vedeau strategia optimă a tranziţiei la economia de piaţă în tre-
cerea graduală, dar într-un ritm (pe cît posibil) mai rapid.
Rămîne incontestabil faptul că din motive obiective şi subi-
ective procesul tranziţiei democratice (politice, economice şi so-
ciale) a căpătat un caracter neaşteptat şi chiar nedorit al schim-
bărilor economice şi sociale. Respingînd diverse proiecte ale
tranziţiei la economia de piaţă („varianta Cojocaru”, „varianta
Rugină”, „varianta Stolojan” etc.), prima generaţie a clasei po-
litice naţionale este nevoită să accepte aşa-numitul model „de
şoc” (teoria „terapiei de şoc” a fost elaborată în anii 1989-1990
de către economistul american Jeffrey Sachs), сare a agravat şi
mai mult procesul tranziţiei democratice.
Încercările primelor elite politice posttotalitare de autonomi-
zare a tranziţiei democratice în ţara noastră (curs legat mai mult de
procesele interne ale direcţionării tranziţiei economice şi sociale)
nu prea au avut sorţi de izbîndă. În ciuda faptului că au fost elabo-
rate mai multe proiecte de reformare a diferitelor sfere şi domenii
de activitate socială, programe de restructurare şi renovare a sec-

3
Moldova Suverană, 1990, 12 august; 4 octombrie.
137
toarelor economice şi sociale ale republicii, nici una din acestea n-a
fost promovată şi implementată pînă la un bun sfîrşit. Problema
ţine nu numai de existenţa unui set întreg de obstacole, riscuri şi
ameninţări care se pot transforma în factori defavorizanţi şi de eşec
în democratizarea societăţii. La aceasta se mai adaugă o serie de
motive obiective şi subiective care contribuie la blocarea tranziţiei
democratice: ezitarea şi inconsecvenţa clasei politice în promova-
rea reformelor trasate, lipsa competenţei şi profesionalismului din
partea structurilor de putere, absenţa unei viziuni clare şi articulate
asupra transformărilor sistematice în ţara noastră etc.
Ştiut este că lipsa unui concept propriu, naţional, de tranziţie
democratică creează anumite dificultăţi şi riscuri în promovarea
reformelor şi deci în derularea firească a democratizării societăţii
moldoveneşti. Aceasta o confirmă crizele economice, sociale şi de
putere care s-au ţinut lanţ în ţara noastră de la începutul anilor ’90
ai sec. XX. În acelaşi timp, nici o clasă politică, de la proclamarea
independenţei Republicii Moldova, n-a propus societăţii o con-
cepţie concisă şi acceptabilă de acţiuni politice privind tranziţia
democratică, consumîndu-şi energia doar în dispute (adesea steri-
le) pentru putere. Se pare însă că actuala putere politică, instalată
după alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001, con-
ştientizează necesitatea elaborării şi promovării unui model nou
de dezvoltare a societăţii moldoveneşti1.
După Gaetano Mosca, fiecare clasă politică trebuie să se le-
gitimeze printr-o anumită formulă politică2. Condiţiile actuale
drastice ale vieţii economice şi sociale a republicii dictează im-
perios necesitatea elaborării, aprobării şi promovării unei formu-
1
Liderul fracţiunii parlamentare „Alianţa Social-Democratică din Moldova”
Dumitru Braghiş într-un interviu acordat revistei economico-social-politice
„Săptămîna” subliniază că „boala patologică a Moldovei – lipsa de continui-
tate politică. Trebuie, spune el, să aprobăm printr-un referendum nişte lucruri,
nişte concepţii, care nu vor fi schimbate, indiferent de cine va veni la putere”.
Vezi: Săptămîna, 2002, 13 septembrie, nr.36, p.17.
2
Cit. după Kolankiewicz G. Elite în căutarea unei formule politice. //Polis,
1995, nr.4, p.113.
138
le politice, a unei ideologii naţionale (de stat), concept conside-
rat de analişti drept o strategie a tranziţiei democratice. Sîntem
tentaţi să afirmăm că numai adoptarea unui model (curs, strate-
gii de dezvoltare democratică a societăţii noastre) poate servi
drept fundament solid în acţiunile politice ale elitelor moldo-
veneşti, în procesul de reconstrucţie a societăţii posttotalitare1.
Aşadar, în Republica Moldova observăm că procesul de de-
mocratizare a apărut în contextul unui „efect de domino” din
fosta URSS. Venirea la putere în societatea moldovenească a
forţelor democratice a dus atît la transformări radicale în toate
structurile puterii, cît şi la schimbări de substanţă în interiorul
clasei politice.

2. Partidele politice, puterea şi elitele


Experienţa perioadei de tranziţie sugerează că pentru un
proces de tranziţie eficient ar fi trebuit să existe, pe de o parte,
un anumit grad de consens printre reprezentanţii clasei politice
care acceptă, în principiu, transformarea societăţii, iar, pe de
altă parte, o înţelegere şi acceptare în linii mari a cursului spre re-
forme din partea majorităţii populaţiei. După cum constată mai
mulţi analişti politici şi specialişti în ştiinţe politice2, aceste condi-
ţii în cazul Republicii Moldova nu au existat şi, din păcate, nu
există nici la momentul actual. Problemele care apar în acest sens
ţin de relaţia pe care partidele politice o întreţin cu cetăţenii.
Se ştie, de asemenea, că elita politică, identificată de cele
mai multe ori cu liderii partidelor politice apărute o dată cu de-
mararea reformelor democratice, a fost extrem de eterogenă,
deşi a provenit în exclusivitate dintr-un mediu social în care erau
vehiculate aceleaşi principii unificatoare de percepere a fenome-
nelor socioeconomice şi politice. Pe de o parte, partidele refor-

1
Vezi mai detaliat: Varzari P. Elitele Republicii Moldova în căutarea unei formule
politice. //Republica Moldova la începutul mileniului III ..., p. 167-171.
2
A se vedea: Tranziţia: retrospective şi perspective. /Coordonatori S. Buşca-
neanu ş. a. – Chişinău, 2002, p.5-6.
139
miste s-au arătat incapabile de a articula pe înţelesul cetăţenilor
opţiunile în favoarea reformării societăţii, iar, pe de altă parte,
partidele care au contestat necesitatea reformelor în general au
ştiut să exploateze la cote maxime atitudinile nostalgice ale cetă-
ţenilor pentru stabilitatea relativă din cadrul unui sistem socioe-
conomic care s-a prăbuşit sub povara problemelor interne. Acest
lucru îl demonstrează conflictele care au apărut şi s-au dezvoltat
în Republica Moldova, precum şi mesajele incoerente, rupte de
realităţile existente, iar ulterior şi de promisiunile electorale ini-
ţiale ale partidelor şi coaliţiilor politice care s-au perindat la gu-
vernare de la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, fapt care a
condus mai tîrziu la destrămarea şi colapsul acestora.
În ansamblu, partidele politice reprezintă componente funcţi-
onale esenţiale în sistemul politic al Republicii Moldova. Ele, prin
exercitarea puterii politice sau prin influenţarea ei, legitimează
sistemul politic pluralist în ţara noastră. La drept vorbind, exerci-
tarea guvernării (de la unităţile administrativ-teritoriale locale şi
pînă la cele centrale) constituie scopul major al tuturor formaţiu-
nilor politice de la putere. În acelaşi timp, partidele din opoziţie
au funcţia de control şi de critică asupra puterii executive şi legis-
lative. Aceste partide şi unele grupări ale lor (parlamentare sau
extraparlamentare) au tentaţia de a bloca sau de a revizui anumite
iniţiative legislative. În acest sens, se recurge la practici ca inter-
pelările, discuţiile şi informările de detaliu, urmărindu-se să se
afle, pentru guvernanţi şi opozanţi, adevăratele motive şi princi-
palele implicaţii ale adoptării respectivului act legislativ.
Compromisul, o altă modalitate de activitate, reprezintă
una din practicile politice rare în societatea moldovenească.
Relativul echilibru dintre intenţiile partidului de guvernămînt
actual (PCRM) şi cerinţele opoziţiei (reprezentată iniţial de mai
multe formaţiuni politice, inclusiv Alianţa Social-Democratică,
Partidul Popular Creştin-Democrat, Partidul Liberal, Partidul
Social-Liberal, Uniunea Centristă din Moldova, Alianţa Inde-
pendenţilor, Partidul Reformei, Partidul Socialiştilor etc.) a

140
condus la funcţionarea Mesei Rotunde cu Statut Permanent, şe-
dinţele căreia, pînă în martie 2003, aveau loc în formula ce în-
trunea aproximativ 40 de organizaţii social-politice. Începînd
cu aceeaşi lună, şedinţele Mesei Rotunde cu Statut Permanent
se desfăşoară în formula propusă de Consiliul Europei ce întru-
neşte doar cinci formaţiuni politice şi doi reprezentanţi ai orga-
nizaţiilor neguvernamentale. Fără a detaliza, vom sublinia că
crearea Mesei Rotunde cu Statut Permanent a fost impulsionată
de situaţia din ţară, de căutarea unei noi viziuni asupra dialogu-
lui social dintre autorităţi şi opoziţie, avînd drept scop identifi-
carea soluţiilor adecvate pentru depăşirea crizei existente, mo-
nitorizarea partidului de guvernămînt şi a celorlalte forţe politi-
ce, precum şi cultivarea regulilor de joc într-un sistem demo-
cratic. Pentru a finaliza subiectul privind relaţia dintre autori-
tăţi şi opoziţie, vom arăta că la sfîrşitul anului 2001 – începutul
anului 2002 organul legislativ a adoptată Legea cu privire la
statutul deputatului, care protejează opoziţia de eventualele
abuzuri ale puterii, totodată au fost modificate şi alte acte nor-
mative ce legiferează activitatea opoziţiei politice.
Distingînd trei etape succesive în crearea şi consolidarea
sistemului pluripartidist în Republica Moldova (etapa primară
sau faza “romantică”, 1988 – 1991; perioada constituirii pro-
priu-zise a sistemului pluripartidist, septembrie 1991 – 1994;
etapa maturizării partidelor politice, din 1994 pînă în prezent),
vom sublinia că în activitatea partidelor politice pot fi depistate
anumite trăsături comune, precum ar fi componenţa lor diversi-
ficată şi specifică, susţinerea din partea organizaţiilor de bine-
facere sau filantropice, lipsa, în bună parte, a programelor con-
structive de acţiuni politice, invidia politică a devenit boala
„copilăriei partidelor politice”, toate partidele au simpatizanţi
şi duşmani, nici unul din ele nu admite prin statutul său dreptul
de a crea fracţiuni de partid, unele partide au fost organizate de
„sus” etc. Unul dintre factorii principali în dezvoltarea demo-
cratică a ţării îl constituie calitatea partidelor politice şi, impli-
141
cit, a sistemului pluripartidist1. În această ordine de idei, unii
autori vorbesc despre bonapartismul clasei politice moldo-
veneşti, subînţelegîndu-se modernizarea de „sus” a societăţii
prin mijloace autoritare şi proceduri democratice, cînd orice
politician se vede lider de partid şi chiar candidat la posturile
superioare ale ţării. Se vorbeşte şi despre elitele partidelor po-
litice2 în cazul calităţii, structurii, componenţei, funcţionalităţii
şi altor variabile ale formaţiunilor politice.
Politologul Iurie Josanu încearcă, nu fără succes, să anali-
zeze partidele politice din Republica Moldova din perspectiva
tradiţionalismului şi modernismului3, subliniind că renaşterea
naţionalismului în ţara noastră, ca şi în alte state posttotalitare,
a accentuat şi mai mult opoziţia dintre tradiţionalişti şi moder-
nişti la nivelul opţiunilor şi valorilor asumate. Fenomenul dat,
de rînd cu cele menţionate mai sus, trebuie pus şi analizat în le-
gătură cu lupta (deschisă şi latentă) a partidelor politice pentru
putere. Partidele trebuie să promoveze o politică de compromis
şi nu de excludere reciprocă pentru menţinerea stabilităţii şi so-
luţionarea eficientă a diverselor probleme ale societăţii, ceea ce
va duce inevitabil la constituirea unui sistem multipartit din
ţara noastră.
Profesorul de ştiinţe politice la Universitatea Temple şi cer-
cetător la Academia de Studii Internaţionale şi Regionale de pe
lîngă Universitatea Harvard, SUA, Lucan A. Way menţionează
că în ţările postsovietice în care lipseşte statul de drept, o istorie
democratică sau o societate civilă dinamică gradul de pluralism

1
Vezi mai detaliat: Solomon C. Op. cit., p.196-212.
2
A se vedea: Ilaşciuc D. Elitele partidelor politice în Republica Moldova: proble-
mele formării. //Moldoscopie (probleme de analiză politică). P. a 5-a. – Chişinău,
1995, p.21-34; Ilaşciuc D. Elitele partidelor politice în Republica Moldova: proble-
mele formării şi activităţii. //Moldoscopie (probleme de analiză politică). P. a 11-a. –
Chişinău, 1999, p. 97-102; Ilaşciuc D. Elitele formaţiunilor politice din Republica
Moldova. /Republica Moldova la începutul mileniului III ..., p. 80-83.
3
Josanu Iu. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate. //Arena politicii,
1997, nr. 9, p.13-14.
142
depinde de modul în care sînt dezbinate elitele şi durata acestor
dezbinări1. Cu toate că Republicii Moldova, arată acelaşi autor,
îi lipsesc majoritatea calităţilor considerate de politologi ca fiind
vitale pentru dezvoltarea democratică există un pluralism sur-
prinzător în această ţară. Moldova trebuie văzută nu atît ca o de-
mocraţie concurenţială în care liderii sînt preocupaţi de instaura-
rea unor instituţii pluraliste, ci mai curînd ca un caz de autorita-
rism eşuat sau ceea ce poate fi numit, după Lucan A. Way, „plu-
ralism prin omisiune” (pluralism by default) – o formă de com-
petiţie specifică statelor slabe. Acest fenomen, pluralismul prin
omisiune, în Republica Moldova se caracterizează prin subiecţi
politici dezbinaţi, administraţie fragmentată, iar comportamentul
politic al elitelor (din Transnistria şi Găgăuzia) are un caracter
neadecvat etc.

3. Elitele din Transnistria şi Găgăuzia şi comportamentul


lor politic
Trebuie de subliniat îndeosebi comportamentul politic al eli-
telor politice din Transnistria şi Găgăuzia (pînă la un anumit mo-
ment) ce poate fi caracterizat ca unul necivilizat, neadecvat rea-
lităţii create şi chiar sfidător. În sprijinul acestei teze pot fi aduse
mai multe argumente, mai întîi însă trebuie reliefate cîteva eta-
pe semnificative în constituirea acestui tip de comportament po-
litic specific elitelor tiraspolene aflate în căutarea unei formule
de acţiuni2. Prima etapă coincide, practic, cu producerea în 1990

1
A se vedea: Way L. A. Pluralismul prin omisiune din Moldova. //Democraţia,
2003, 28 ianuarie, nr.2, p.11; mai vezi: McLennan G. Pluralismul. – Bucureş-
ti, 2000; Nedelcu M. Pluralismul reprezentării. Partide politice şi grupuri de
presiune. – Iaşi, 2002 etc.
2
Vezi, spre exemplu: Safonov A. Poziţia elitei politice transnistrene în chestiu-
nea relaţiilor cu Moldova. //Arena politicii, 1997, nr.8, p.9; Pascaru A. Socie-
tatea între conciliere şi conflict (cazul Republicii Moldova). – Chişinău, 2000;
Cojocaru Gh. E. Politica externă a Republicii Moldova...; Ţurcanu I. Op. cit.;
От этнополитического конфликта к межнациональному согласию в
Молдове (материалы научно-практического семинара). – Кишинев, 1998;
143
a secesiunii teritoriale a Republicii Moldova (aşa-zisa „Republi-
că Moldovenească Nistreană” a fost proclamată după ce la Chi-
şinău Legislativul adoptă la 23 iunie 1990 Declaraţia cu privire
la suveranitatea Republicii Moldova), iar acest fapt a însemnat
începutul crizelor, tensiunilor şi conflictelor politice (şi nu nu-
mai) între autorităţile politice centrale şi cele regionale (separa-
tiste) privind sfera de exercitare a puterii politice.
Cea de-a doua etapă a semnalat declanşarea unui conflict
armat pe malurile Nistrului (2 martie 1992 - 21 iulie 1992), după
terminarea căruia poziţia elitei politice tiraspolene a devenit şi
mai dură în soluţionarea problemei viitoarei zone de est a Repu-
blicii Moldova: „rmn” ca stat independent, subiectul dreptului
internaţional; „rmn” în cadrul Federaţiei Ruse; „rmn” în cadrul
Ucrainei; „rmn” ca parte componentă a „federaţiei” sau a „con-
federaţiei” moldoveneşti. În fine, la sfîrşitul anului 2002 Tiras-
polul propune rezolvarea conflictului transnistrean după mode-
lul Uniunii Serbia-Muntenegru (vom aminti doar în treacăt că
la 4 februarie 2003 Parlamentul iugoslav a proclamat oficial
naşterea noului stat Serbia-Muntenegru).
Vara anului 1995 a însemnat deja următoarea etapă, etapa a
treia, în căutarea unei formule politice pentru părţile implicate în
conflict şi deci modificarea comportamentului politic. Această
fază semnifică intensificarea dialogului între părţile implicate în
conflict, soldat cu semnarea la 8 mai 1997, la Moscova, a „Me-
morandumului privind principiile de normalizare a relaţiilor
dintre Republica Moldova şi Transnistria” şi a „Declaraţiei co-
mune a ţărilor garante”. În timp ce autorităţile regionale (tiras-
polene) optau pentru formarea unui „stat comun” cu Republica
Moldova (în baza a doi subiecţi de drept internaţional), compa-
rabil cu Uniunea Rusia-Belarusi, oficialităţile politice centrale
(chişinăuene) excelau în ideea că Republica Moldova rămîne
unicul subiect al dreptului internaţional, iar administraţia publică
centrală nu va accepta violarea Constituţiei Republicii Moldova.
Республика Молдова в европейском контексте и в аспекте политики
безопасности (материалы конференции). – Киев, 2001 etc.
144
Etapa a patra în căutarea unei formule politice din ambele
părţi începe cu preluarea puterii politice de către PCRM în re-
zultatul alegerilor parlamentare anticipate din 25 februarie 2001.
În ziarul guvernamental „Moldova Suverană” din 9 iulie 2002 se
publică integral proiectul de Acord dintre Republica Moldova şi
Transnistria, document elaborat de OSCE, Federaţia Rusă şi
Ucraina. Proiectul de statut al regiunii transnistrene, propus de
OSCE spre discuţie în cursul negocierilor de la Kiev în perioada
1-3 iulie 2002 în problema transnistreană, prevede federalizarea
Republicii Moldova.
Cel mai surprinzător lucru, constatat pe marginea proiectu-
lui de acord între Chişinău şi Tiraspol propus de mediatori în
dezbateri politice, este că aproape nu se mai discută despre
vreun „statut special”, „stat comun” sau „autonomie” pentru
Transnistria, ci, pur şi simplu, despre federalizarea Republicii
Moldova. Nu mai puţin surprinzătoare devine şi iniţiativa Preşe-
dintelui statului Vladimir Voronin din 10 februarie 2003 privind
soluţionarea definitivă a problemei transnistrene – pregătirea şi
adoptarea unei noi Constituţii a Republici Moldova. Această ini-
ţiativă a permis desfăşurarea în paralel a negocierilor pe margi-
nea documentului de la Kiev şi a noii Legi Supreme a statului.
În acest context, a fost elaborat şi proiectul de Acord privind
măsurile pentru soluţionarea definitivă a problemei transnistre-
ne, care (proiectul) este o continuare a proiectului de acord pro-
pus de OSCE la Kiev. În sfîrşit, vom sublinia că elaborarea noii
Constituţii va fi urmată de un referendum naţional şi se vor des-
făşura alegeri parlamentare anticipate.
În spiritul iniţiativei Preşedintelui ţării din februarie 2003,
care prevede soluţionarea definitivă a conflictului trasnistrean şi
reintegrarea ţării în limitele hotarelor din 1 ianuarie 1990, se
abordează diferite variante constituţionale ale problemei date.
De altfel, unele variante au fost dezbătute în cadrul Conferinţei
Internaţionale “Conflicte îngheţate în Europa – dimensiunea
securutăţii democratice: cazul transnistrean” (Chişinău, 11 –

145
12 septembrie 2003). La lucrările ei s-a subliniat îndeosebi fap-
tul că conflictele îngheţate din ţările-membre ale Cosiliului Eu-
ropei, precum Carabahul de Munte în Azerbaidjan, cele din Ci-
pru, Georgia şi Moldova au creat aşa-numitele state “ne-state”,
care aplică standardele fundamentale democratice şi legate doar
parţial sau deloc, avînd un impact de lungă durată asupra întregii
comunităţi internaţionale (ele se află în afara ordinii legale euro-
pene, dezvoltă – în spatele justificării etnice sau politice – mai
multe fenomene negative)1.
Cît priveşte Găgăuzia, geneza conflictului din sudul Repu-
blicii Moldova este bine cunoscut, separatismul începînd, prac-
tic, în aceeaşi perioadă ca şi în Transnistria şi avînd aceeaşi „au-
tori” şi „regizori”. Totodată, vom specifica un moment princi-
pial: dacă în Transnistria separatismul poartă un caracter politic
(avînd la geneza sa şi dimensiunea naţională, substratul lingvis-
tic), în Găgăuzia el poartă un caracter naţional. Conflictul, luînd
amploare în sudul ţării imediat după ce Republica Moldova do-
bîndeşte independenţa, se aplanează în urma dialogului, negoci-
erilor, compromisurilor şi eforturilor comune dintre părţile im-
plicate în conflict, inclusiv şi a mediatorilor internaţionali, o dată
cu adoptarea de către Parlamentul de la Chişinău la 23 decem-
brie 1994 a Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei
(Gagauz-Yeri). Esenţa acestui act normativ, în care, de altfel, s-
au strecurat şi unele deficienţe (sintagma „popor găgăuz”, pre-
zenţa a trei limbi de circulaţie, dreptul la autodeterminare exter-
nă, ştirbirea suveranităţii populaţiei autohtone etc.), constă în
atribuirea autonomiei pe criterii etnice unui grup social. Sensul
Legii nominalizate derivă din faptul că Găgăuzia este o Unitate
Teritorială Autonomă cu un statut special care, fiind o formă de
autoadministrare a găgăuzilor, constituie o parte componentă a
Republicii Moldova.
Deja la mijlocul anilor ’90 ai sec. XX au început să activeze
în mod legal elitele Găgăuziei, partidele politice, inclusiv Mişca-
1
Moldova Suverană, 2003, 11 septembrie; 12 septembrie.
146
rea „Gagauz Halkî” care în august 1990, din motive bine cunos-
cute, a fost dizolvată prin decizia guvernului de la Chişinău. La
sfîrşitul anului 2002 Curtea Constituţională a Republicii Moldo-
va a dat aviz pozitiv iniţiativei de revizuire a Constituţiei ţării,
parvenite de la majoritatea parlamentară (PCRM), care prevede
introducerea în Legea fundamentală a unor articole care vor ga-
ranta existenţa şi funcţionarea autonomiei găgăuze (dreptul Gă-
găuziei de a-şi soluţiona de sine stătător problemele politice şi
economico-culturale, dreptul la organizarea bugetului, dreptul la
iniţiativă legislativă, precum şi dreptul la autodeterminare în ca-
zul pierderii independenţei Republicii Moldova, iar autonomiei
regionale i se atribuie şi garanţii constituţionale), ceea ce înse-
amnă că o formulă politică poate fi găsită în comun de diferite
elite politice, chiar dacă ele stau pe poziţii opuse, în baza dialo-
gului, consensului şi compromisului rezonabil.

TEMA XIV. NOILE ELITE ŞI INSTITUŢII POLITICE


DIN ROMÂNIA ŞI CSI
1. Elitele politice din România
Sfîrşitul anilor ’80 ai sec. XX a intrat în istorie ca perioada
prăbuşirii regimurilor comuniste din ţările Europei Centrale şi
de Sud-Est. După mai multe decenii de experienţă comunistă, în
această regiune s-a revenit la logica firească de funcţionare a so-
cietăţii. Însă revenirea acestor ţări la cursul normal al derulării
vieţii sociale este posibilă prin radicalizarea şi amplificarea pro-
cesului de democratizare a societăţilor postcomuniste.
Referindu-ne concret la România, vom arăta că anul 1989
marchează sfîrşitul regimului comunist (al lui N. Ceauşescu) şi
eliberarea societăţii româneşti de sub dominaţia URSS. În ciuda
faptului că unele regimuri politice (comuniste) au fost menţinute
şi exercitate direct (în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria) sau in-
direct (în România, spre exemplu) prin organisme suprastatale
de integrare şi control al aşa-zisului lagăr socialist (CAER şi
Tratatul de la Varşovia), ele se prăbuşesc.
147
În literatura şi mass-media românească se vehiculează mai
multe opinii asupra revoluţiei din decembrie 1989, revoluţie în-
cepută la 22 decembrie. Majoritatea analiştilor consideră însă că
evenimentele din decembrie 1989, care au condus la prăbuşirea
regimului comunist, trebuie considerate drept o revoluţie1. Plat-
forma-program, unanim acceptată, a Revoluţiei Române a repre-
zentat-o „Comunicatul către ţară” din noaptea de 22 decembrie
1989, care, prin cele 10 puncte programatice, a constituit baza
reconstrucţiei democratice a ţării, a redat încrederea şi speranţa
oamenilor în noile elite şi instituţii politice.
În literatura românească de specialitate se evidenţiază trei
etape ale evoluţiei noii elite politice româneşti2. Prima etapă se
caracterizează prin caracterul spontan al revoluţiei populare care
cere lideri politici şi militari capabili să controleze şi să continue
demolarea sistemului comunist. În această fază, faza incipientă a
revoluţiei româneşti, apar numeroase grupări revoluţionare
spontane, din sînul cărora mulţi „revoluţionari” s-au făcut
„eroi”, iar alţii împuşcau în mulţime la comanda “liderilor”.
Pentru etapa a doua este specific faptul că noua elită se
completează (în afară de “liderii străzii”) cu foşti activişti de
partid (ai PCR) care aveau opţiuni reformatoare, cu disidenţi şi
personalităţi culturale marcante şi se asociază (în primele zile
ale revoluţiei româneşti din decembrie 1989) într-un organism
politic central numit CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naţio-
nale). Însă nu după mult timp (la începutul anului 1992) această
structură se divizează în cîteva grupări (partide) politice în frun-
te cu cunoscuţi lideri (Ion Iliescu, Petre Roman etc.). Desigur,
primele elite politice de factură nouă nu aveau încă o legitimita-
te politică deplină şi erau diversificate după orientările politice,
însă pe toţi i-a unit anticomunismul şi anticeauşismul.

1
Vom aminti că România nu a cunoscut ca alte state o “revoluţie de catifea”.
2
A se vedea, spre exemplu: Florian Al. Elitele şi revoluţia. //Cultură şi socie-
tate. Noua alternativă, 1998, nr.1, p.3-6; Tănase St. Revoluţia ca eşec. Elite
şi societate. – Iaşi, 1996 etc.
148
Perioada a treia este perioada clarificării opţiunilor politice,
luptelor de idei între conducătorii politici, fiind vorba astfel des-
pre etapa constituirii elitelor politice româneşti. Primele alegeri
prezidenţiale (din 1990 şi 1992) şi cele ulterioare (1996 şi 2000)
au consolidat elitele politice noi apărute şi le-au oferit acestora o
coloratură politică specifică.
Reieşind din etapele constituirii elitei politice româneşti,
vom trasa cele mai relevante trăsături specifice ale acestei elite:
1)bazele primei generaţii de conducători (lideri) politici ai
tranziţiei la democraţie au fost puse de politicieni de profesie,
sprijiniţi de lideri revoluţionari (liderii „străzii”), de foştii acti-
vişti de partid reformatori care au constituit polul politic de cen-
tru-stînga (în frunte cu Ion Iliescu), celălalt pol (dreapta politică
românească) formîndu-se treptat (în frunte cu Emil Constanti-
nescu, liderul recunoscut al Convenţiei Democratice din Româ-
nia care cîştigă alegerile prezidenţiale şi cele parlamentare din
noiembrie 1996, le pierde însă în 2000);
2)primele elite, şi chiar întreaga societate românească la
începutul anilor ’90 ai secolului trecut, s-au împărţit în două
tabere opuse în funcţie de poziţia lor faţă de putere, faţă de
Frontul Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu, primul grup
sprijinind partidul de guvernămînt, iar cel de-al doilea grup
prezenta opoziţia (CDR în frunte cu Emil Constantinecu), se
identifica cu partidele istorice interbelice (PNŢCD, PNL etc.)
şi excela prin mesajele sale politice („ei au confiscat revolu-
ţia”, “anticomunismul” etc.);
3)în România, asemenea ţărilor democratice dezvoltate, elita
politică se configurează în funcţie de sistemul partidelor politice,
după 1989 fiind înregistrate peste 150 de partide şi alte formaţi-
uni politice, unele dintre care au avut o existenţă efemeră, inclu-
siv 5 partide liberale, 2-3 partide creştine, 3 partide social-demo-
cratice (de altfel, de la fostul FSN s-au conturat 6 partide politice
– FDSN şi PD a lui P. Roman, PUNR a lui V. Tabără, PRM a lui
C.V. Tudor, PSM a lui A. Păunescu, PDAR a lui V. Vosganean şi
149
PDSR a lui I. Iliescu). Totodată, pe scena politică românească au
reînviat partidele din perioada anter- şi interbelică (PNL fondat în
1875, PNŢ creat în 1926, PSD şi alte formaţiuni politice).
Noua elită politică a României de azi îşi pune drept scop re-
formarea radicală a societăţii, inclusiv a clasei politice1, intrarea
în NATO, integrarea activă în structurile europene şi internaţio-
nale, întărirea relaţiilor de bună vecinătate cu ţările din centrul şi
răsăritul Europei, aderarea deplină şi definitivă la valorile lumii
şi civilizaţiei democratice moderne.

2. Elitele politice din Ucraina


Înainte de a face o caracteristică a elitelor politice ucraine-
ne, vom reliefa cîteva trăsături specifice comune noilor elite şi
instituţii din ţările CSI2: 1) în ţările CSI a avut loc transformarea
grupurilor de elită ale fostei URSS (ale nomenclaturii vechi) în
grupuri de elită ale statelor independente; 2) în toate ţările CSI
structurile de putere sînt formate din cadre naţionale, din elite
naţionale; 3) aproape în toate ţările din spaţiul postsovietic are
loc fenomenul „aparenţei consolidării democratice”, a consoli-
dării noilor elite „spre binele poporului”; 4) noile elite ale state-
lor postsovietice sînt separate de restul populaţiei nu numai prin
privilegii, ci şi prin averile lor acumulate în mod nelegitim şi
agresiv, precum şi printr-un comportament sfidător, îndeosebi, al
elitelor regionale (cum ar fi, spre exemplu, cele din Transnistria
sau Crimeea); 5) în multe ţări din acelaşi spaţiu are loc o sporire
a dinamicii schimbării generaţiilor de politicieni, cărora le apar-
ţin noi viziuni asupra democratizării societăţii de tranziţie; 6)
unul din factorii procesului politic din ţările CSI constă în apari-
ţia grupurilor de presiune (de obicei, nelegitimate), formate nu
1
Vezi, spre exemplu: Arun G. Lideri uitaţi revin în scena politică. //Democra-
ţia, 2002, 13 august, nr.35, p 8; Arun G. Românii vor o reformă profundă a
clasei politice. //Democraţia, 2002, 3 decembrie, nr.51, p.9 etc.
2
A se vedea: Новые элиты и политические институты в странах СНГ (семи-
нар в Новгороде). //Политические исследования, 1996, №1, с.181-186.
150
numai în baza birocraţiei de stat, ci şi în baza altor principii ba-
zate pe diverse metode de influenţă asupra procesului politic
(economice, psihologice, fizice etc.); 7) societatea civilă în noile
state independente este deocamdată incapabilă să exercite un
control efectiv asupra structurilor de putere, asupra elitelor.
În literatura ştiinţifică şi în mass-media din ţara noastră, dar
şi peste hotarele ei, există mai multe viziuni privind perspective-
le dezvoltării CSI şi deci a instituţiilor politice din cele 12 ţări
componente ale acestei comunităţi. Spre exemplu, unii analişti
consideră că CSI poate avea o singură menire să rămînă zonă de
influenţă a Rusiei, însă pînă la un anumit moment, avînd în ve-
dere comportamentul tot mai independent al elitelor politice din
unele ţări din Asia Centrală (Turkmenistan, Uzbekistan şi Kir-
ghizstan)1. Totodată, la summit-urile CSI conducătorii de vîrf ai
unor ţări au lansat diferite idei privind integrarea graduală sau
multivectorială bazată pe relaţii bilaterale. În aceeaşi ordine de
idei, vom nota încă un aspect semnificativ: forţele politice de
dreapta din Parlamentul ucrainean (ales în 1998) considerau că
pregătirea şi încheierea Tratatului dintre Federaţia Rusă şi Re-
publica Belarus privind crearea Uniunii, efectiv un stat de tip
confederativ, denotă interesele speciale ale Rusiei pe teritoriul
CSI, ameninţînd astfel suveranitatea Ucrainei2.
Viaţa social-politică şi deci activitatea elitelor politice ale
Ucrainei sînt condiţionate de unele particularităţi specifice. În
primul rînd, pentru că Ucraina, fiind o formaţiune unitară terito-
rial-administrativă, este foarte diversificată din punct de vedere
economico-social (cele mai dezvoltate sînt regiunile din centrul
şi estul ţării), confesional (pe teritoriul ţării activează trei bise-
rici ortodoxe), cultural-lingvistic (aici, alături de alte grupuri et-
nice, locuiesc circa 600 mii români şi moldoveni, aşa cum ei se
autoidentifică, sau circa 1% din populaţia ţării).
În al doilea rînd, polarizarea etnonaţională a ţării neutralize-
1
Boţan I. Perspectivele dezvoltării CSI. //Democraţia, 2002, 22 octombrie,
nr.45, p.10, 16.
2
Vezi: Moldova Suverană, 1999, 18 decembrie.
151
ază, de obicei, eforturile autorităţilor de concentrare a puterii po-
litice. Comparînd Republica Moldova cu Ucraina, putem vedea,
subliniază politologul american Lucan A. Way1, că atît preşedin-
tele moldovean M. Snegur, cît şi cel ucrainean L. Kravciuk, s-au
confruntat cu problema guvernării unei ţări scindate între estul
prorus şi vestul naţionalist. Fiecare din aceşti doi preşedinţi avea
afecţiuni naţionale şi a plătit un preţ pentru asta, pierzînd în ale-
geri în faţa unui candidat cu o orientare mai prorusă (P. Lu-
cinschi cîştigă alegerile prezidenţiale în 1996, iar L. Kucima –
cu 2 ani mai înainte, în 1994).
În al treilea rînd, diferenţierea socioeconomică, spirituală şi et-
nică se exprimă în diverse orientări politice ale elitelor ucrainene,
ale regiunilor ţării şi ale societăţii, luată în ansamblu. Acest fapt im-
portant s-a manifestat, îndeosebi, în două aspecte ale vieţii politice.
La alegerile parlamentare în Rada Supremă a Ucrainei (din anii
1990, 1994, 1998 şi 2002) şi la cele prezidenţiale Preşedintele ţării
Leonid Kucima (ales în 1994, 1998 şi reales în 2000) a avut susţi-
nere covîrşitoare în regiunile de sud şi de est ale Ucrainei, iar ad-
versarii lui – în regiunile de centru şi vest ale ţării, unde predomină
forţele naţional-democratice. Neomogenitatea socioculturală şi ori-
entarea politică diferită a regiunilor transformă elita politică a ţării
într-un factor important al dezvoltării sistemului politic.
În al patrulea rînd, în strucutrile de putere ale societăţii
ucrainene tot mai insistent se afirmă reprezentanţii antrepreno-
riatului, constituind Partidul Liberal al Ucrainei2.
În al cincilea rînd, elitele şi instituţiile politice ucrainene
păstrează trăsăturile elitelor cu interese locale orientate într-o
anumită direcţie, evidenţiindu-se Crimeea drept regiune specifi-
că a Ucrainei.
Cu alte cuvinte, particularităţile ţării şi aspectele specifice
ale vieţii politice ucrainene condiţionează structura, componenţa
şi tendinţele formării elitelor politice, inclusiv a opoziţiei politi-
1
A se vedea: Way L. A. Op. cit.
2
Фесенко В.В. Политическая элита Украины: противоречия формирова-
ния и развития. //Политические исследования, 1995, № 6, с. 87-94.
152
ce parlamentare şi extraparlamentare. După ultimele alegeri par-
lamentare din 14 aprilie 2002, la sfîrşitul lunii noiembrie al ace-
luiaşi an în Rada Supremă (Parlamentul) a Ucrainei reprezen-
tanţii a 9 partide de orientare centristă au constituit o majoritate
parlamentară, în care au intrat 226 din 449 deputaţi ai Legislati-
vului. În afara majorităţii au rămas fracţiunea „Naşa Ucraina”,
precum şi partidele de opoziţie – Partidul Comunist, Blocul Iuli-
ei Timoşenko şi Partidul Socialiştilor. Şi ultimul aspect al subi-
ectului examinat: priorităţile pentru Ucraina şi noua strategie a
ţării, lansate de Preşedintele L. Kucima, respectiv, în 1998 şi
2000, suferă unele modificări şi concretizări. Astfel, noua con-
junctură politică internă din Ucraina va influenţa într-o mare
măsură rolul ţării pe arena mondială. În fond, clasa politică
ucraineană va trebui să aleagă între apropierea de Rusia şi Uniu-
nea Europeană, alias SUA. Or, de hotărîrea luată la Kiev depin-
de mai mult sau mai puţin şi vectorul politicii moldoveneşti (ca
exemplu clasic poate servi soluţionarea problemei transnistrene).

3. Elitele politice ruseşti


Unii cercetători definesc elita politică rusă prin termenul
„clasă politică”1. Conform viziunii (teoriilor) tradiţionale occi-
dentale despre elită, puterea şi privilegiile acesteia apar din po-
sesia proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. În Rusia însă,
ca de altfel şi în alte state posttotalitare, există o situaţie de altă
natură: prezenţa monopolului puterii asigură şi deţinerea propri-
etăţii naţionale. Deci termenul de clasă politică (clasă guvernan-
tă) pentru societăţile tranzitorii, în care nu sînt formate desluşit
interesele socioeconomice de grup, poartă un caracter condiţio-
nal. Aici linia de demarcare între elită şi ne-elită este o atitudine
nu faţă de proprietate, ci faţă de putere.
Structura interioară a elitei (clasei) politice ruseşti are o ve-
che tradiţie:
1)la începutul sec. XVII clasa dominantă era compusă din

1
A se vedea: Мухаев Р. Т. Цит. труд, с. 145.
153
trei grupuri sociale principale (corpul de ofiţeri, grupul de func-
ţionari – cinovnici şi proprietarii funciari - latifundari), iar Tabe-
lul rangurilor al lui Petru cel Mare din 1722 a întărit statutul su-
perior al clasei guvernante;
2)elita sovietică, „noua clasă” după M. Djilas1 sau „clasa
nomenclaturistă” după M.S. Voslenski2, a trecut în evoluţia sa
prin patru generaţii („garda leninistă”; generaţia lui I.V. Stalin;
elita birocraţiei şi funcţionarilor de partid a lui N.S. Hruşciov şi
L.I. Brejnev numită şi elita nomenclaturistă, elita stagnării, elita
gerontocraţilor; elita birocratică şi de partid, elita reformatorilor,
elita „restructurării” în frunte cu M.S. Gorbaciov);
3)existenţa în fosta URSS (1917-1991) a unei formaţiuni re-
lativ închise numită nomenclatură, sistem introdus în Rusia ţa-
ristă care consta din stabilirea unor liste de persoane demne de
încredere din partea autorităţilor în vederea ocupării unor funcţii
oficiale. O dată cu preluarea de către regimul sovietic şi de alte
foste state socialiste a sistemului dat, s-a modificat profund pro-
cesul de selectare şi promovare a cadrelor care a dus la constitui-
rea unei birocraţii de un tip deosebit, cuprinzînd numeroase
persoane slab pregătite profesional şi politic.
În procesul transformării elitelor politice ruseşti pot fi dis-
tinse cîteva etape importante. Prima etapă (1987-1989) semnifi-
că pierderea treptată de către PCUS a monopolului asupra pute-
rii de stat. Anul 1991 devine un jalon important în istoria politică
a Rusiei, deoarece această fază este legată de schimbarea bruscă
a elitei dominante ruseşti după puciul din august de la Moscova
şi adoptarea Declaraţiei de Suveranitate şi a Declaraţiei de Inde-
pendenţă a Rusiei. În cea de-a treia etapă, în 1993, are loc lichi-
darea sistemului de soviete de deputaţi ai poporului şi imple-
mentarea noului sistem de administraţie publică. Cea de-a patra
fază a transformării elitelor politice (1995-1997) rezidă în legiti-
marea elitelor constituţionale după adoptarea Legii Fundamenta-
1
Джилас М. Лицо тоталитаризма. – Москва, 1992.
2
Восленский М.С. Номенклатура: господствующий класс Советского
Союза. – Москва, 1991.
154
le la sfîrşitul anului 1993.
Mai mulţi cercetători îşi pun întrebarea dacă a avut loc
schimbarea elitei ruseşti. Unii politologi aduc argumente în fa-
voarea tezei despre apariţia pe scena politică a ţării a unei elite
democratice. Alţi analişti politici, dimpotrivă, propun alte inter-
pretări ale problemei schimbării elitelor postsovietice, inclusiv a
celor ruseşti1.
În continuare vom enumera cîteva particularităţi specifice
ale elitelor ruseşti: 1) elitele politice poartă un caracter pluralist
bine conturat care se manifestă prin prezenţa multor grupări
opuse una alteia, formaţiuni clientele organizate după anumite
interese şi legături diversificate; 2) existenţa unor deosebiri între
elitele de jure şi elitele de facto, avîndu-se în vedere influenţa
diferenţiată a acestor elite asupra deciziilor politice; 3) formarea
pe scena politică a oligarhiei ruseşti, adică atragerea în sfera poli-
ticului a intereselor elitelor financiare şi antreprenoriale; 4) adop-
tarea Legii federale despre bazele serviciului de stat din 5 iulie
1995 (se evidenţiază trei categorii de funcţionari, începînd cu pre-
şedintele ţării şi terminînd cu personalul auxiliar) pune capăt re-
crutării spontane a elitelor ruseşti; 5) divizarea elitei conducătoare
în patru mari centre de putere (Guvernul Federal; Consiliul Fede-
raţiei şi Duma de Stat ale Adunării Federale – Parlamentul; admi-
nistraţia prezidenţială; administraţia Moscovei); 6) reliefarea con-
flictelor între elitele locale (regionale) şi elitele centrale pe diverse
probleme legate de influenţa asupra adoptării deciziilor politice,
de sfera de influenţă într-un anumit domeniu de activitate etc.;
7) evidenţierea legăturilor dintre elitele noi ruseşti (centrale şi
regionale) şi elita veche sovietică (nomenclaturistă).
Precum se ştie, elitele şi alte instituţii politice ruseşti nu pot
activa în afara formaţiunilor politice, care susţin, alimentează şi
propun reprezentanţii săi în componenţa elitelor. La mijlocul

1
Vezi: Ашин Г. К., Лозанский Э. Д., Кравченко С. А. Цит. труд, с.402-
456; Thom Fr. Elitele ruseşti. //Polis, 1995, nr.4, p.125-128; Lane D. The
Role of Elite and Class in The Transition in Russia. //Polis, 1998, nr.4, p.5-
17 etc.
155
anului 2003 în Rusia activau 52 de partide. Probabil, acest mo-
ment, dar şi altele, au determinat Parlamentul (Duma de Stat) să
aprobe la 24 mai 2001 un proiect de lege controversat, iniţiat de
preşedintele Vladimir Putin, care ar urma să simplifice sistemul
politic al Rusiei, transformîndu-l în unul bipartid.
Cele spuse anterior permit să indicăm unele tendinţe în dez-
voltarea elitelor ruseşti: 1) consolidarea nucleului noii elite politice
regionale, a etnocraţiei, care este alcătuită din lideri intelectuali şi
din sfera culturii, din exponenţi ai conştiinţei naţionale; 2) trecerea
treptată de la grupuri şi facţiuni de elite pluraliste la cele monolite
care se consolidează în jurul anumitor idei şi priorităţi; 3) constitui-
rea şi cimentarea elitei guvernamentale şi a contrelitei are loc pe o
bază socială proprie; 4) administraţia prezidenţială, senatorii Consi-
liului Federaţiei şi deputaţii Dumei de Stat ai Adunării Federale,
Guvernul Federal şi administraţia Moscovei încearcă să găsească
„limbă comună” în diverse probleme-cheie, fiecare centru de pute-
re avînd interesele sale proprii; 5) formarea şi recrutarea elitei poli-
tice ruseşti are loc, de regulă, în baza grupurilor sociale noi (repre-
zentanţilor marelui business, liderilor tineri şi energici ai formaţiu-
nilor politice etc.), pregătirea şi selectarea cărora nu determină deo-
camdată schimbarea totală (radicală, calitativă) a elitelor politice
regionale; 6) centrele de adoptare a deciziilor politice importante
devin structurile puterii executive ale elitei administrative (la Pre-
şedinte şi administraţia lui, la Prim-ministru şi Guvernul Federal),
iar eficacitatea deciziilor luate va spori o dată cu consolidarea inte-
racţiunii dintre elita administrativă şi elita legislativă; 7) creşterea
rolului elitei-business în structura elitelor economice, financiare şi
tehnocratice postsovietice care rezultă din ponderea businessului
rusesc în viaţa economico-socială şi politică a ţării.
În concluzie, structura elitei politice ruseşti se află într-o co-
nexiune cu structura puterii în ţară şi include mai multe compo-
nente importante (Preşedintele şi structurile prezidenţiale; corpul
parlamentar sau membrii Adunării Federale; elita guvernamenta-
lă; reprezentanţii superiori ai puterii judecătoreşti; conducătorii
structurilor de forţă ale ţării; liderii principalelor partide politice;
156
conducătorii diplomaţiei ruse). Federaţia Rusă, ca, de altfel, şi
alte societăţi postsovietice, reprezintă astăzi o democraţie necon-
solidată şi este guvernată de elite dezbinate determinate de sta-
rea social-economică şi politică precară pe care o parcurge ace-
astă societate la începutul milenilui III.

TEMA XV. PRONOSTICAREA POLITICĂ


ÎN ELITOLOGIE
1. Modurile de abordare, pronosticul politic şi elitologia
În ştiinţele socioumane cercetătorii utilizează diverse abor-
dări teoretice pentru analiza subiecţilor sociali. Dacă pornim de la
faptul că motivele oamenilor sînt principiile şi cauzele finale ale
activităţii lor, atunci avem de-a face cu paradigma idealistă în in-
terpretarea dezvoltării sociale. Fenomenul spiritual aici devine
creatorul societăţii şi culturii ei. În cazul în care pornim de la fap-
tul că motivele şi scopurile societăţii umane sînt determinate de
condiţiile existenţei sociale a indivizilor, atunci se vorbeşte de pa-
radigma materialistă în tratarea evoluţiei societăţii. Dacă în prima
paradigmă cauza finală a tuturor transformărilor sociale se declară
conştiinţa oamenilor sau spiritul mondial, apoi în paradigma ma-
terialistă o astfel de cauză devin condiţiile materiale ale vieţii
umane, existenţa socială care se interpretează drept bază a dezvol-
tării conştiinţei individuale şi sociale.
Există, de asemenea, un şir de paradigme care vizează inter-
pretarea determinării procesului istoric şi social. Printre acestea
se evidenţiază paradigma determinismului geografic, conform
căreia factorul geografic constituie cauza primordială şi determi-
nantă în existenţa, funcţionarea şi dezvoltarea societăţii (Demo-
crit, Aristotel, J. Bodin, Ch. Montesquieu, I. Herder etc.). Ac-
tualmente absolutizarea factorului geografic duce la promovarea
geopoliticii (K. Ritter, Fr. Ratzel etc.).
Paradigma determinismului biologic apare în a doua jumă-
tate a sec. XIX ca o totalitate de concepţii ce extind legile şi ca-
tegoriile biologice asupra explicării fenomenelor sociale. La
157
aceste concepţii aderă darwinismul social (teoria lui Ch. Darwin
care încearcă să explice fenomenele sociale şi dezvoltarea socie-
tăţii prin extinderea mecanică a legilor biologice din lumea plan-
telor şi animalelor - lupta pentru existenţă, selecţia naturală ş.a.
– asupra sociumului, avîndu-i ca reprezentanţi pe F.A. Lange, O.
Ammon, L. Gumplowicz, Vacher de Lapouge etc.), malthusia-
nismul (doctrină elaborată la sfîrşitul sec. XVIII de economistul
englez Thomas Malthus cu privire la suprapopulaţia lumii ca fi-
ind ultima cauză a dificultăţilor prin care trece societatea moder-
nă), rasismul (teorie politică transformată în proiect de stat de
către regimul hitlerist, însă, din punct de vedere ideologic, tezele
rasiste au fost fundamentate în a doua jumătate a sec. XIX de
Arthur de Gobineau, Robert Khox, Hyppolite Taine ş. a., care
admiteau inegalitatea biologică şi intelectuală a raselor umane,
iar particularităţile rasiale ale oamenilor şi lupta dintre rase drept
factorul determinant al procesului istoric şi social), freudismul
(teorie care încearcă să explice comportamentul oamenilor, gru-
purilor sociale şi al societăţii în întregime prin activitatea psihică
inconştientă şi prin instincte), sociobiologia (teorie despre studi-
erea bazelor biologice ale comportamentului social al animalelor
şi omului, concepţie care practic neagă rolul relaţiilor sociale în
activitatea şi comportamentul oamenilor, consideră necesităţile
şi instinctele biologice drept forţe motrice ale activităţii umane,
avîndu-l ca fondator pe E.O. Wilson) şi alte concepţii.
Paradigma determinismului psihologic apare la sfîrşitul sec.
XIX şi este reprezentată de sociologii L. Word, G. Tard şi V. Pare-
to, fiind o reacţie la determinismul geografic şi biologic în expli-
carea procesului social-istoric. Potrivit acestei paradigme, societa-
tea nu poate fi concepută decît drept un fenomen psihologic. Re-
prezentanţii acestei teorii tind să explice fenomenele şi procesele
sociale prin particularităţile psihice ale indivizilor şi ale grupurilor
sociale şi de aceea psihologia individuală şi colectivă este cheia
înţelegerii fenomenelor sociale.
Au dreptate cercetătorii care consideră că paradigmele analiza-
158
te, completîndu-se una pe alta, oferă posibilitatea de a dezvălui mo-
bilurile evoluţiei sociumului şi progresului social1. În interpreta-
rea procesului social-istoric şi evoluţiei speciei umane există şi
alte paradigme, cum ar fi cea formaţională, civilizaţional-infor-
maţională, culturologică etc., care se pot explica prin intermedi-
ul determinismului socioeconomic şi tehnologic.
În elitologie, dar şi în alte ştiinţe politice, se folosesc diver-
se moduri de abordare, metode şi procedee de analiză care dau
posibilitatea cunoaşterii obiectului ei profund şi multilateral.
Orice investigaţie în domeniul ştiinţelor politice presupune un
anumit scop şi cercetătorul (elitologul, analistul politic) selectea-
ză calea (metoda, modul) cea mai eficientă de atingere a obiecti-
vului şi sarcinilor trasate. Modurile de abordare (teoretică) utili-
zate de cercetător în ştiinţele politice, inclusiv în elitologie sînt
următoarele: metoda sociologică, antropologică, istorică, institu-
ţională, psihologică, ontologică, sistemică (paradigma Easton-
Parsons), normativ-valorică, funcţională, structural-funcţională,
comparativă, behavoristă, sinergetică, din perspectiva activităţii,
dialectico-critică etc. Complexitatea vieţii politice în societatea
contemporană determină folosirea metodelor în combinarea lor,
neluînd în consideraţie calităţile şi neajunsurile fiecărea.
Capacitatea de a prevedea, de a anticipa cursul evenimentelor
şi al proceselor sociale, adică predicţia, reprezintă o cerinţă esenţia-
lă, o condiţie primordială a activităţii politice şi a cercetării ştiinţifi-
ce în acest domeniu. Dar analistul politic şi omul politic au motiva-
ţii diferite şi acţionează în moduri specifice în această privinţă, sco-
purile lor fiind, în principiu, deosebite2. În ultimii ani în ştiinţele
politice sporeşte tot mai mult influenţa metodelor modelării şi
prognozării proceselor politice, utilizarea cărora este dictată de in-
terdependenţa proceselor sociale şi necesitatea modelării unor si-
tuaţii politice posibile, de complexitatea fenomenelor politice şi
1
Vezi mai detaliat: Ţîrdea T.N. Filosofie socială şi sociocognitologie. – Chişi-
nău, 2001, p.15-31.
2
Mitran I. Op. cit., p.93-94.
159
evitarea consecinţelor negative a deciziilor luate.
Pronosticul politic poate fi definit drept o posibilitate de a
prezice (prevedea) consecinţele ulterioare ale unor evenimente,
procese şi fenomene politice. Orice pronostic (prevedere, previ-
ziune) este legat de relaţiile cauză - efect, în baza cărora se poa-
te prezice (presupune) aproximativ faptul (rezultatul) care poate
avea loc după adoptarea unor decizii. De obicei, previziunea se
bazează pe credinţa religioasă, pe cunoştinţele astrologice, pe
experienţa de viaţă sau pe date ştiinţifice. Pentru a diminua ca-
racterul probabilităţii unei pronosticări cercetătorul (analistul
politic) trebuie să îndeplinească mai multe condiţii.
Putem afirma cu certitudine că pronosticarea politică bazată
pe o argumentare ştiinţifică denotă prevederea mişcării (succesi-
unii) evenimentelor politice şi, respectiv, adoptarea unor decizii
adecvate situaţiei posibile. De prognozare politică sînt preocupa-
te diferite instituţii şi organizaţii politice şi ştiinţifice abilitate să
o facă la anumite cerinţe. La drept vorbind, fiecare politician
este preocupat de prognozarea politică şi de aceea el trebuie să
posede anumite capacităţi de a prevedea consecinţele deciziilor
luate şi ale acţiunilor sale politice. Tragedia multor elite, a lideri-
lor politici şi a unor politicieni este că ei folosesc prea des meto-
da probelor şi greşelilor, nu posedă o viziune integră a interese-
lor statului, a cerinţelor şi necesităţilor populaţiei ţării, acţionea-
ză şi primesc decizii neadecvate, ceea ce, în ultimă instanţă,
duce la pierderea influenţei lor şi a încrederii din partea popula-
ţiei.

2. Evaluarea metodelor şi procedeelor


de cercetare a elitelor
Analiza diverselor concepţii ale elitelor arată că, în pofida
diversităţilor, în elaborarea şi fundamentarea acestora se utilize-
ază metode asemănătoare de cercetare. Aceasta se referă, mai în-
tîi de toate, la recoltarea materialului factologic. Cu alte cuvinte,
în afară de mijloacele de cunoaştere teoretică în elitologie şi alte
ştiinţe politice se folosesc metode şi procedee empirice de cu-
160
noaştere a realităţii sociale, care nu reflectă direct specificul şti-
inţelor politice şi, în principiu, sînt împrumutate din sociologia
concretă (empirică, aplicativă), matematică, cibernetică, econo-
mie, statistică şi alte ştiinţe.
Metodele de bază utilizate în ştiinţele politice, inclusiv în
elitologie, sînt metoda de culegere a datelor empirice (anche-
tarea sau chestionarul, interviul, observaţia, experimentul so-
cial), metoda monografică, metoda biografică, metoda statisti-
că, metoda analizei de conţinut, metoda aprecierii date de ex-
perţi, metoda sociometrică etc. Fiecărei metode îi corespunde
un set diversificat de tehnici aplicative, adică de operaţii pen-
tru identificarea, colectarea şi prelucrarea datelor primare ob-
ţinute.
Oricare demers investigativ solicită nu numai un ansam-
blu de principii, norme şi elemente teoretico-conceptuale diri-
guitoare, ci şi unele modalităţi concrete de utilizare a metode-
lor şi mijloacelor de investigaţie, fiind vorba de tehnici şi pro-
cedee (unitare cu termenii de metodologie şi metodă)1. Prin
tehnică de cercetare, într-un sens larg, se înţelege un ansam-
blu de reguli, prescripţii, procedee şi instrumente necesare
pentru desfăşurarea cercetării concrete pe teren (de exemplu,
tehnici de elaborare şi utilizare a chestionarului, tehnici de
observaţie, tehnici statistice etc.). Procedeele însă se referă la
aspectele particulare ce caracterizează modul concret şi va-
rianta optimă a unei metode şi tehnici de cercetare, iar aspec-
tele procedurale privind modalităţile concrete de folosire a di-
feritelor metode şi tehnici de cercetare împreună cu întregul
sistem al metodelor şi instrumentelor de investigaţie alcătui-
esc metodica concretă a investigaţiei ştiinţifice.
În opinia unor autori, de rînd cu metodele şi procedeele ge-
nerale, elitologia utilizează metodele sale specifice de cercetare
1
Vezi mai pe larg: Iluţ P. Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi
metode. – Iaşi, 1997; Dicţionar de sociologie …; Исак О. Социологическое
исследование: организация и проведение (учебно-методическое посо-
бие). – Кишинэу, 2001 etc.
161
a elitei: metoda poziţională, metoda reputaţională, metoda statu-
tară şi metoda analizei adoptării deciziilor (rezultatelor practice,
eficacităţii)1.
La dezvoltarea elitologiei ca disciplină ştiinţifică a contribuit
marketingul politic. El are o mare importanţă în viaţa politică a
unei societăţi contemporane, îndeosebi în perioada campaniei elec-
torale, cînd „firma” (partidul politic sau alt subiect electoral) doreş-
te să „vîndă” electoratului cît mai multă „marfă” (candidaţii parti-
dului), adică „marfa” să aibă cît mai mulţi „cumpărători” (susţină-
tori, votanţi, simpatizanţi). Iată de ce concurenţa politică, depăşirea
unei situaţii nefavorabile şi pronosticarea unor rezultate posibile a
condiţionat apariţia marketingului politic.
Marketingul politic, luat în ansamblu, constă în folosirea me-
todelor şi tehnicilor de studiere a pieţei politice şi de publicitate
comercială în cadrul unei campanii electorale. Prin marketing po-
litic se mai subînţelege explorarea preferinţelor cetăţenilor pentru
o anumită orientare politică, partid sau personalitate, precum şi
studierea evoluţiei posibile în timp a acestor preferinţe. Prin inter-
mediul unui complex de tehnici şi procedee se studiază subiecţii
politici (elita politică, liderul politic, electoratul ca atare etc.) şi se
pun în evidenţă dimensiuni ale comportamentului acestora (inte-
resele, atitudinile, motivaţiile, mentalităţile, modurile de percepe-
re a unor situaţii etc.)2.

3. Rolul opiniei publice în studierea conştiinţei


şi comportamentului elitei politice
Termenul “opinie politică” a fost folosit pentru prima dată
în gîndirea politică engleză din sec. XVIII. El a început să do-
bîndească o semnificaţie mai precisă, fără a-şi pierde sensul ge-
neral, o dată cu efectuarea sondajelor ştiinţifice de opinie în anii
1
A se vedea: Охотский Е. В. Политическая элита: сущность, структура,
проблемы становления. – Москва, 1995, с. 27; Ашин Г. К., Понеделков
А. В., Игнатов В. Г., Старостин А. М., Цит. труд, с. 199-200 etc.
2
Vezi: Marketingul politic şi electoral. /Coordonator Bogdan Teodorescu. –
Bucureşti, 2001.
162
’30 ai sec. XX. Pentru prima dată sondaje preelectorale au fost
realizate în SUA în 1936, creîndu-se, în acest scop, diverse insti-
tuţii de opinie publică. Cel mai cunoscut institut de acest fel a
fost şi rămîne Institutul Gallup Poll. În 1938 Jean Stoetzel,
profesor de psihologie socială, creează Institutul Francez de
Opinie Publică.
Termenul „opinie publică” prezintă o stare a conştiinţei so-
ciale şi include în sine un ansamblu de păreri, aprecieri, prefe-
rinţe, opţiuni, convingeri şi trăiri afective manifestate de mem-
brii unui grup de oameni sau al unei comunităţi într-o problemă
determinată şi la un moment dat. Se pot identifica manifestări şi
orientări ale opiniei publice faţă de programe, personalităţi, par-
tide şi elite politice, faţă de un anumit domeniu (cel politic, spre
exemplu) de importanţă socială majoră.
Opinia publică se exprimă în aprecieri analitice şi construc-
tive în dependenţă de semnul exprimării – pozitiv sau negativ.
Fiind un factor important al conducerii societăţii şi un element
de bază al adoptării unor decizii la nivelul elitei politice, opinia
publică devine un institut social al unei comunităţi umane. De
aceea opinia publică este numită şi „forţa a treia”, fiind un ele-
ment al democraţiei contemporane.
Democratizarea politică şi transformările economico-sociale
ale unei comunităţi au determinat creşterea interesului pentru
cunoaşterea opiniei publice. Publicul se scindează în materie de
opinie publică, diferite segmente ale sale avînd opinii diferite
despre un anumit subiect. Mijloacele tradiţionale de cunoaştere a
acestor opinii, pe calea rapoartelor administrative întocmite de
autorităţi, sînt astăzi completate cu mijloace ştiinţifice de explo-
rare a stării de spirit a populaţiei: 1) analiza opiniei publice ex-
primată în mass-media; 2) analiza scrisorilor şi corespondenţei
de la diferite structuri ale puterii de stat şi 3) analiza datelor so-
ciologice obţinute în urma sondajelor efectuate.
Astăzi cel mai frecvent instrument de investigare a opiniei
publice este sondajul de opinie, o variantă a metodei anchetei.
163
Cercetarea sociologică presupune parcurgerea drumului de la re-
coltarea datelor (prin metoda de chestionare sau anchetare, prin
interviu ca metodă de chestionare, prin metoda aprecierii date de
experţi, metode de intersecţie etc.) la descrierea fenomenelor sau
proceselor investigate şi, de aici, la explicarea teoretică a rezul-
tatelor obţinute. Scopul practic principal al sondajelor rezidă în
raţionalizarea şi optimizarea acţiunilor şi deciziilor sociale, a
strategiilor de management etc.
Cercetările empirice privind rolul elitei politice în societate
se pot diviza convenţional în trei grupuri: 1) cercetarea orientată
spre evidenţierea locului elitei în structura socială şi politică a
unei comunităţi, descrierea biografică a reprezentanţilor elitei,
evidenţierea rădăcinilor lor sociale, căile includerii acestora în
elită; 2) sondaj direcţionat spre descrierea monografică a unui
grup (facţiuni) al elitei (tratarea unei singure probleme din toate
punctele de vedere şi ţinînd cont de toate aspectele sale); 3) cer-
cetarea orientată spre evidenţierea influenţei elitei politice asu-
pra transformărilor care au loc în societate, inclusiv asupra con-
ştiinţei şi comportamentului subiecţilor sociali, poziţiei şi atitu-
dinilor acestora în diverse situaţii etc.
În literatura ştiinţifică1 se distinge publicul larg mai puţin
informat şi preocupat, publicul atent la subiectele semnificative
ale vieţii sociale şi publicul informat mai puţin numeros, dar
bine instruit în legătură cu diverse aspecte social-politice. Opinia
publică funcţionează ca factor de suport („publicul” susţine o
anumită politică sau programe de acţiune), îndeplineşte rolul
orientativ („publicul” oferă liderilor politici informaţii pentru di-
recţionarea activităţii) şi constituie un factor ce permite stabili-
rea limitelor de toleranţă pentru diferite politici alternative. De-
sigur, într-o societate sau alta liderii politici şi clasa conducătoa-
re luată în ansamblu încearcă să influenţeze opinia publică în
concordanţă cu interesele urmărite (din istoria politică a Re-
publicii Moldova din ultimii ani pot fi aduse numeroase
1
Vezi, spre exemplu: Tămaş S. Op. cit., p.174-175; Dicţionar de sociologie …,
p.402-404; Iluţ P. Op. cit., p.162-171 etc.
164
exemple). În ultimul timp, progresele înregistrate în sfera son-
dajelor de opinie au permis previziunea rezultatelor unor ale-
geri, iar acest fapt ridică rolul ştiinţelor socioumane în viaţa
societăţii contemporane.

165
ÎNCHEIERE
Problema referitoare la faptul cine exercită în mod real puterea
(poporul, liderul, partidul sau un grup restrîns de persoane) conti-
nuă să aibă o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea politicii şi a
politicului. În orice societate umană, şi deci în orice sistem de stra-
tificare politică, există grupuri sociale care deţin şi exercită puterea,
precum şi oponenţi care luptă pentru cucerirea puterii. Evidenţiind
grupurile de elite drept principalii subiecţi politici, trebuie să se ştie
că ele se formează, se dezvoltă, cuceresc şi menţin puterea, degra-
dează şi dispar de pe arena social-politică a unei societăţi în toate
direcţiile stratificării.
Istoria politică şi practica social-politică curentă a multor
societăţi contemporane demonstrează că nu se mai poate vorbi
de o elită dominantă (clasă guvernantă) înţeleasă ca întreg, unită
de aceleaşi interese, ci de anumite grupuri conducătoare, de re-
gulă, neunite, dispersate, fragmentate, adică de o pluralitate de
segmente mai mult sau mai puţin influente în diverse sectoare de
activitate ale societăţii. Caracterul formării, dezvoltării, funcţio-
nării, conlucrării şi schimbării elitelor puterii determină în mare
măsură înfăţişarea, „fizionomia” unei societăţi.
Astăzi, elitismul în teoria politică şi în practica conducerii po-
litice este larg dezbătut din mai multe puncte de vedere. Trăsăturile
elitismului (realismul teoreticienilor, scepticismul lor în legătură cu
eficienţa atît a structurilor liberal-democratice, cît şi a oricărei for-
me alternative de stat, concentrarea lor asupra caracterului tehnic al
organizării statului şi a procesului politic, pesimismul lor nedisimu-
lat legat de perspectivele democraţiei etc.) fac ca teoria elitelor să
fie centrală în discuţiile despre statul democrat liberal, despre cali-
tatea puterii, adică despre ceea ce a fost numit „elită a puterii”
(C.W. Mills), „elite statale” (D. Chagnollaud), „elite strategice”
(S. Keller).
Problema calităţii guvernării a devenit actuală pentru toate
societăţile din spaţiul postsovietic. Apelînd la practica tranziţiei
posttotalitare a Republicii Moldova, apare, fireşte, întrebarea:
sînt oare multiplele dificultăţi, crize, degradări şi tensiuni în toa-
166
te domeniile de activitate ale societăţii o consecinţă a acţiunii
factorilor obiectivi ce ţin de perioada tranziţiei democratice sau,
mai curînd, un rezultat al acţiunii factorilor subiectivi şi, în pri-
mul rînd, al calităţii clasei conducătoare? Specialiştii în ştiinţe
politice, analiştii politici şi alţi experţi în materie sînt de acord
cu faptul că interacţiunea factorilor menţionaţi au condus la si-
tuaţia politică şi economico-socială în care se află societatea
moldovenească la începutul sec. XXI.
Într-adevăr, perioada de tranziţie a scos la iveală slăbiciunea
puterii de stat şi cerinţele populaţiei ţării (drept dovadă servesc
rezultatele alegerilor parlamentare din februarie 2001) de a re-
zolva satisfăcător problema democratizării societăţii noastre, re-
lansarii ei economice şi deci sporirii nivelului de trai al cetăţeni-
lor. Din momentul adoptării Legii cu privire la serviciul public
(1995) şi Legii privind controlul public asupra activităţii de stat
(2002) problema asigurării activităţii eficiente a organelor pute-
rii publice este încă departe de a fi soluţionată.
Despre calitatea elitei putem judeca şi după rezultatele acti-
vităţii ei de guvernare. Însă pentru o apreciere mai amplă a cali-
tăţii elitei sînt importante şi criteriile subiective – nivelul de
pregătire profesională, de calificare, cultural, moral, precum şi
atitudinea populaţiei faţă de clasa conducătoare. Astfel vom pu-
tea soluţiona şi problema legată de legitimarea guvernării elitei.
Despre rating-ul elitei politice din Republica Moldova mărturi-
sesc numeroase sondaje de opinii, rezultatele cărora nu sînt tot-
deauna în favoarea reprezentanţilor puterii de stat. Nu este deloc
întîmplător faptul că în iulie 2002 Parlamentul ţării a aprobat
Concepţia politicii de personal în serviciul public.
Şi, în fine, putem spune că în societatea contemporană elita
democratică nu poate fi o castă aristocratică închisă. Noua elită,
fiind cointeresată în dezvoltarea umană durabilă şi stabilă a soci-
etăţii, trebuie să devină „elită meritocratică” (M. Young), o elită
a competenţei responsabilă deopotrivă pentru înălţarea şi decă-
derea poporului şi a omului însuşi (M. Eminescu).

167
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ∗

Arendt H. Originile totalitarismului. - Bucureşti, 1994.


Aristotel. Politica. - Oradea, 1996.
Аron R. Democraţie şi totalitarism. - Bucureşti, 2001.
Арон Р. Этапы развития социологической мысли. -
Москва, 1992.
Ашин Г.К., Понеделков А.В., Игнатов В.Г., Старостин
А.М. Основы политической элитологии. Учебное пособие. -
Москва, 1999.
Ашин Г.К. Элитология. Смена и рекрутирование элит. -
Москва, 1998.
Ашин Г.К., Лозанский Э. Д., Кравченко С. А. Социоло-
гия политики. Сравнительный анализ российских и амери-
канских политических реалий. - Москва, 2001.
Bădescu I. Istoria sociologiei. - Galaţi, 1994.
Beetham D. Birocraţia. - Bucureşti, 1998.
Bordeianu C., Tompea D. Contradicţia sociologiei lui V. Pa-
reto - metodă sau sistem? - Iaşi, 1999.
Brzezinski Zb. Europa Centrală şi de Est în ciclonul
tranziţiei. - Bucureşti, 1995.
Burton M., Gunther R., Higley J. Transformarea elitelor şi
regimurile democratice. //Polis, 1995, nr.4.
Canetti E. Masele şi puterea. - Bucureşti, 2000.
Cioabă A. Democraţia. Putere şi contraputere. -
Bucureşti, 1995.
Cojocaru Gh. O tranzacţie între elite: remodelarea conduitei
politice. //Arena politicii, 1998, nr.6.
Dahl R.A. Poliarhiile. Participare şi opoziţie. - Iaşi, 2000.
Даль Р. Введение в теорию демократии. - Москва, 1992.
Dascăl O. Consideraţii privind teoria elitelor. //Arena politi-


Literatura ştiinţifică mai completă poate fi consultată în următoarele broşuri
metodice ale autorului: Elitologie (Ghid metodic). - Chişinău, 2003 şi Socio-
logia politică (Ghid metodic). - Chişinău, 2003.
168
cii, 1996, nr.2.
Джилас М. Лицо тоталитаризма. - Москва, 1992.
Dunleavy P., O’Leary B. Teoria statului. Politica democraţi-
ei liberale. - Chişinău, 2002.
Elita politică a Moldovei. /Autorul şi realizatorul ideii Vlad
Pascaru. - Chişinău, 2003.
Elitele politice şi liderismul democratic în societăţile postto-
talitare. / Coordonator R. Gorincioi. - Chişinău, 2000.
Eyal G., Szelényi I.,Townsley E. Capitalism fără capitalişti.
Noua elită conducătoare din Europa de Est. - Bucureşti, 2001.
Фесенко В.В. Политическая элита Украины: противоре-
чия формирования и развития. //Полис, 1995, № 6.
Fisichella D. Ştiinţa politică (probleme, concepte, teorii). -
Chişinău, 2000.
Gustav Le Bon. Psihologia mulţimilor. - Bucureşti, 1990.
Халипов В.Ф. Кратология – наука о власти. Концепция.
- Москва, 2002.
Hermet G. Poporul contra democraţiei. - Iaşi, 1999.
Huntington S. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. -
Iaşi, 1999.
Iluţ P. Abordarea calitativă a socioumanului (concepte şi
metode). - Iaşi, 1997.
Josanu Iu. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate.
//Arena politicii, 1997, nr.9.
Juc V. O clasificare a elitelor. //Arena politicii, 1998, nr.6.
Kolankiewicz G. Elite în căutarea unei formule politice.
//Polis, 1995, nr.4.
Lane D. The Role of Elite and Class in the Transition in
Russia. //Polis, 1998, nr.4.
Lazărescu D.A. Rolul elitelor în istorie. //Polis, 1995, nr.4.
Либман Г.И., Варбузов А.В., Сухарева Э.О. Теория элит.
//Социально-политический журнал, 1997, № 4.
Lucian C.V. Elită de masă în concepţia lui Ortega y Gaset.
//Sociologie românească, 1994, nr.1.
Marcu V. Machiavelli: şcoala puterii absolute. - Bucureş-
169
ti, 1993.
Măgureanu V. Studii de sociologie politică. - Bucureşti, 1997.
Mills W. The Power Elite. - New York, 1965.
Миллс Р. Властвующая элита. - Москва, 1970.
Mosca G. Clasa politică. //Arena politicii, 1998, nr.6.
Моска Г. Правящий класс. //Социс, 1994, №10.
Новые элиты и политические институты в странах СНГ
(семинар в Новгороде). //Полис, 1996, № 1.
Oprunenco A. Elite economice şi guvern de tehnocraţi.
//Arena politicii, 1998, nr.6.
Platon. Republica. - Bucureşti, 1998.
Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării.
/Coordonator Valeriu Moşneaga. - Chişinău, 2000.
Политология. Краткий энциклопедический словарь.
/Отв. ред. Ю.С. Борцов. - Ростов-на-Дону, 1997.
Политология. Энциклопедичекий словарь. /Общая ред.
и составитель Ю.И. Аверьянов. - Москва, 1993.
Popa D. Introducere în teoria elitelor. //Arena politicii,
1998, nr.6.
Попова О.В. Методика и техника эмпирических полити-
ческих исследований. - Санкт-Петербург, 2002.
Rachieru A.D. Elitism şi postmodernism. Postmodernismul
românesc şi circulaţia elitelor. - Chişinău, 2000.
Радаев В.В., Шкаратан О.И. Социальная стратификация.
- Москва, 1996.
Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi
perspective. / Coordonator Valeriu Moşneaga. - Chişinău, 2001.
Saca V. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzi-
torii. - Chişinău, 2000.
Sandu D. Sociologia tranziţiei. - Bucureşti, 1995.
Solomon C. Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldo-
va (1989 - 2002). Monografie. - Chişinău, 2002.
Stan L. Intelectualii şi elita politică. //Arena politicii, 1998, nr.6.
Suleiman E., Mendras H. Recrutarea elitelor în Europa. - Ti-
170
mişoara, 2001.
Şleahtiţchi M. Eseu asupra reprezentării puterii. Cazul lide-
rilor. - Chişinău, 1998.
Ştefan-Scalat L. Analiza de clasă şi teoria elitelor în inter-
pretarea societăţilor socialiste. //Polis, 1998, nr.4.
Тарусина И.Г. Элитисты и плюралисты в современной
политической теории (историографический экскурс). //По-
лис, 1997, № 4.
Tănase S. Revoluţia ca eşec. Elite şi societate. - Iaşi, 1996.
Thea de Roh, Ute Lienard. Democraţia social-elitară. - Cluj-
Napoca, 1999.
Tibil G. Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia
modernă şi contemporană a României. - Bucureşti, 1995.
Титов В.Н. Политическая элита и проблема политики.
//Социс, 1997, №7.
Toffler A. Powershift. Puterea în mişcare. - Bucureşti, 1995.
Тоффлер Э. Смещение власти. - Москва, 1991.
Tranziţia: retrospective şi perspective. / Coordonatori S.
Buşcăneanu ş.a. - Chişinău, 2002.
Ţurcanu I. Republica Moldova independentă (1991-2001).
Studii. Reflecţii. Mărturii. - Chişinău, 2001.
Вебер М. Политика как призвание и профессия.
//Избранные произведения. - Москва, 1990.
Восленский М.С. Номенклатура: господствующий класс
Советского
Союза. - Москва, 1991.
Weber M. Politica, o vocaţie şi o profesie. - Bucureşti, 1992.
Wight M. Politica de putere. - Chişinău, 1998.
Zavtur A., Pîrţac Gr., Tomozei T., Varzari P. Studiu în ştiinţa
politicii. - Chişinău, 2001.
Zavtur A., Varzari P., Pîrţac Gr. Elita politică şi societatea
(material didactic). - Chişinău, 2000.

171
CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................ 3
COMPARTIMENTUL I.
STATUTUL EPISTEMOLOGIC
ŞI PROBLEMELE METODOLOGICE ALE ELITOLOGIEI............ 5
TEMA I. OBIECTUL, STRUCTURA ŞI METODOLOGIA
ELITOLOGIEI ............................................................................ 5
1. Actualitatea, necesitatea studierii şi conţinutul elito-
logiei .................................................................. 5
2. Elitologia în sistemul ştiinţelor politice .................... 8
3. Funcţiile şi metodologia elitologiei .......................... 10
TEMA II. PUTEREA ŞI EXPONENŢII SĂI .............................................. 13
1. Puterea politică şi elitele ........................................... 13
2. Stratificarea socială: grupurile sociale ca subiecţi ai
politicii ...................................................................... 17
3. Stratificarea politică a societăţii şi criteriile diferen-
ţierii populaţiei .............................................. 23
COMPARTIMENTUL II.
ORIENTĂRI POLITICE ŞI TEORETICO-METODOLOGICE
ALE ELITISMULUI CONTEMPORAN ............................. 28
TEMA III. EVOLUŢIA ELITOLOGIEI ŞI SPECTRUL EI POLITIC ........ 28
1. Rădăcini şi tradiţii în constituirea elitologiei ............ 28
2. Tipologizarea elitarismului ....................................... 32
3. Orientări politice ale elitarismului contemporan ...... 34
TEMA IV. ORIENTĂRI TEORETICO-METODOLOGICE
ALE ELITISMULUI .................................................................. 38
1. Argumentarea psihologică a elitismului ................... 38
2. Abordarea civilizaţională a elitei .............................. 41
3. Birocraţia ca elită ...................................................... 43
4. Determinismul tehnologic şi puterea ........................ 46
COMPARTIMENTUL III.
TEORIA CLASICĂ ŞI TEORIA MODERNĂ
A ELITELOR ................................................ 49
TEMA V. TEORII ELITISTE CLASICE .................................................... 49
Fondatorii şi clasicii elitologiei (privire de ansamblu)
1.
.... 49
2. Doctrina elitistă la Vilfredo Pareto ................................... 51
3. Teoria elitei a lui Gaetano Mosca ..................................... 53
172
4. Concepţia elitei la Roberto Michels ................................. 56

TEMA VI. TEORII ELITISTE CONTEMPORANE .................................... 59


1. Curente principale ale doctrinelor neoelitiste .................. 59
2. Concepţia politicii elitare a lui Max Weber ..................... 65
3. Raporturi dintre elite şi mase la Gustav Le Bon şi
Ortega y Gasset ................................................................ 68
COMPARTIMENTUL IV.
ELITA PUTERII ŞI SOCIETATEA CONTEMPORANĂ ........... 71
TEMA VII. ELITA CONDUCĂTOARE: ACCEPŢIUNI
ŞI MANIFESTĂRI ..................................................................... 71
1. Definiţii şi abordări ale elitei ............................................ 71
2. Elita şi clasa guvernantă .................................................... 74
3. Componentele elitei conducătoare şi caracteristica lor ... 78

TEMA VIII. ELITA POLITICĂ CONTEMPORANĂ:


SURSELE PUTERII ŞI SISTEMUL SELECTĂRII ................ 80
1. Elita ca actor politic ........................................................... 80
2. Structura şi funcţiile elitei politice .................................... 85
3. Mecanismul formării, recrutării şi schimbării elitei
politice ............................................................................... 88
TEMA IX. ELITA POLITICĂ ŞI FENOMENUL
LIDERISMULUI POLITIC ........................................................ 91
1. Natura şi esenţa liderismului politic ................................. 91
2. Tipologia liderismului politic şi funcţiile lui ................... 94
3. Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic
şi a elitei politice ................................................................ 99
10
TEMA X. ELITELE ŞI SOCIETATEA DEMOCRATICĂ ........................
2
10
1. Rolul elitelor în istorie ....................................................... 2
10
2. Condiţiile şi factorii formării societăţii elitare ................. 4
10
3. Elitism şi democratism ...................................................... 9
TEMA XI. ELITA GUVERNANTĂ ÎN SOCIETATEA DE TRANZIŢIE 113
1. Transformarea elitelor şi regimurile politice în tranziţie 113
2. Modelele de paradigmă ale dezvoltării societăţii 119

173
şi elitele ....................................................................
3. Elita puterii şi adaptarea populaţiei în condiţiile de 12
tranziţie ale societăţii ................................................... 2
12
TEMA XII. ELITELE ŞI REFORMELE DEMOCRATICE ..........................
5
12
1. Interconexiunea dintre elita politică şi elita economică .. 5
12
2. Constituirea elitei-business în economia de tranziţie ...... 8
3. Elita tehnocratică şi elita intelectuală în societatea 13
tranzitorie .......................................................................... 1
COMPARTIMENTUL V.
13
FENOMENOLOGIA ELITELOR POLITICE .....................
6
TEMA XIII. ELITELE REPUBLICII MOLDOVA ÎN CĂUTAREA 13
UNEI FORMULE POLITICE .................................................... 6
13
1. Formarea noii clase politice şi particularităţile ei ............ 6
14
2. Partidele politice, puterea şi elitele ................................... 0
3. Elitele din Transnistria şi Găgăuzia şi comportamentul 14
lor politic ............................................................................ 4
TEMA XIV. NOILE ELITE ŞI INSTITUŢII POLITICE DIN 14
ROMÂNIA ŞI CSI .................................................................... 8
14
1. Elitele politice din România ............................................. 8
15
2. Elitele politice din Ucraina ............................................... 1
15
3. Elitele politice ruseşti ........................................................ 4
TEMA XV. 15
PRONOSTICAREA POLITICĂ ÎN ELITOLOGIE ...................
8
1. Modurile de abordare, pronosticul politic şi elitologia ... 15
8
2. Evaluarea metodelor şi procedeelor de cercetare 16
a elitelor .............................................................................. 1
3. Rolul opiniei publice în studierea conţiinţei 16
şi comportamentului elitei politice ................................... 3

174
ÎNCHEIERE 16
............................................................................. 7
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .............................................. 16
9

175
Pantelimon VARZARI

INTRODUCERE ÎN ELITOLOGIE
(Studiu)
Machetare computerizată Inga ILAŞCU
Coperta Dorin DIACONU

Bun de tipar 14.11.2003. Formatul 60x84 1/16.


Coli de tipar 11,0. Coli editoriale 10,0.
Comanda 106 (180/03). Tirajul 100 ex.

Centrul Editorial al USM


str. A.Mateevici, 60. Chişinău, MD 2009

176