Sunteți pe pagina 1din 65

ISTORIA ROMÂNIEI.

TRANSILVANIA, Volumul I,
Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.544-646.

Capitolul V

PRINCIPATUL TRANSILVANIEI
SUB SUZERANITATE OTOMANĂ (1541-1691)

Dr. Avram Andea


Dr. Susana Andea

1. Legatul politic al lui Mailat


2. Stările împotriva jocului dinastic
3. Primejdia duplicităţii lui Martinuzzi
4. Un principe dominat de consilieri
5. Sistemul naţiunilor politice
6. Reforma şi religiile recepte
7. Problema naţiunii române
8. Ortodoxia, religie tolerată
9. Contrareforma şi principii Bathoreşti
10. Mijloace şi iniţiative culturale
11. Liga sfântă şi Ţările Române
12. Mihai Viteazul: unificare şi speranţă
13. Restauraţie şi teamă
14. Un principe al bunei vecinătăţi
15. Neutralizarea stărilor şi succesul reformelor
16. Diplomaţie şi prestigiu european
17. Autoritatea princiară între stări şi pretendenţi
18. Politica bunurilor personale
19. Politica de confederare a ţărilor române
20. Succes diplomatic şi decepţii confesionale
21. Veleităţi princiare şi pierderi teritoriale
22. Facţiuni nobiliare şi stabilitate princiară
23. Refacerea economică şi veniturile ţării
24. Rivalitate şi prudenţă
25. Statornicia bunei vecinătăţi
26. Atracţia prestigiului polon
27. Proiecte şi contrapropuneri
28. Diplomaţie şi armată
1. LEGATUL POLITIC AL LUI MAILAT

Cu individualitatea sa geograficǎ marcantǎ, cu suportul sǎu etno-demografic aparte, cu


sistemul sǎu economic distinct, cu structurile sale sociale specifice şi, mai ales, cu propriul
sistem de „stǎri” şi de instituţii politice, rezultate dintr-o îndelungatǎ evoluţie în cadrul
voievodatului, Transilvania se îndrepta, la mijlocul secolului al XVI-lea, spre o organizare
statalǎ de sine stǎtǎtoare. Procesul era favorizat, dacǎ nu ajutat, de prǎbuşirea Ungariei în
urma înfrângerii de la Mohács (1526), eveniment care a prilejuit nu numai intervenţii strǎine
în lupta pentru stǎpânirea regatului, ci şi afirmarea şi reuşita voievodatului de a se constitui
într-un stat distinct, dupǎ modelul oferit de Ţara Româneascǎ şi Moldova.
Aceastǎ tendinţǎ, expresie a dezvoltǎrii istorice a Transilvaniei, nu a putut fi suprimatǎ
de lupta angajatǎ între Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya pentru salvarea integritǎţii
regatului Ungariei şi dobândirea stǎpânirii acestuia. Îndoita încoronare a celor doi pretendenţi
ca regi ai Ungariei a deschis seria conflictelor militare şi a aranjamentelor diplomatice. În
lipsa unor forţe suficiente angajate în luptǎ şi pe fondul unei atitudini ezitante a nobilimii
regatului nici unul dintre competitori nu-şi poate adjudeca victoria, ajungându-se la
compromisul din tratatul de la Oradea (1538) care agraveazǎ criza politicǎ şi determinǎ curând
intervenţia militarǎ a sultanului Soliman Magnificul.
În aceastǎ situaţie complexǎ voievodul de origine româneascǎ Ştefan Mailat grupeazǎ
în jurul sǎu o mare parte a stǎrilor transilvane şi constituie o partidǎ potrivnicǎ regelui Ioan
Zápolya, declanşând în anii 1539-1541 o puternicǎ mişcare de desprindere a Transilvaniei din
regatul Ungariei. Buni cunoscǎtori ai slǎbiciunii regilor competitori, dezamǎgiţi în aşteptǎrile
unui ajutor creştin dezinteresat, neliniştiţi de gândul redeschiderii conflictului dinastic prin
cǎsǎtoria lui Zápolya cu Isabella (1539) şi cuprinşi de teama primejduirii din partea Turciei în
plinǎ ascensiune, participanţii la acţiunea politicǎ a lui Mailat ignorǎ veleitǎţile pretendenţilor
regali şi încearcǎ transformarea Transilvaniei într-un stat autonom sub suzeranitatea Porţii.
Scopul mişcǎrii era bine cunoscut în epocǎ, umanistul Anton Verancsics, slujbaş al bisericii
din Alba Iulia, putând scrie la 12 martie 1540 cǎ „Mailat împreunǎ cu asociatul sǎu Balassa se
pregǎtesc sǎ cuprindǎ Transilvania şi sǎ o despartǎ de Ungaria, pentru a o stǎpâni cu ajutorul
şi în înţelegere cu Turcul, în fiecare an plǎtind tribut, la fel precum domnii Moldovei şi Ţǎrii
Româneşti”.
În acţiunea sa, Ştefan Mailat s-a sprijinit pe nobili, pe secui şi mai ales pe forţele
româneşti din cuprinsul propriilor stǎpâniri - precum Ţara Fǎgǎraşului, domeniile Vinţ şi
Vurpǎr -, din ţinuturile de margine Hunedoara şi Banat, la care se adǎugau feudele moldovene.
Nimic mai firesc pentru un descendent din boieri fǎgǎrǎşeni decât a se înconjura de familiari
români, precum nobilul Ludovic de Mâtnic, cǎpitanul de oşti Mihail de Peştiş, vigesimatorul
Matei Literatul din Densuş şi popa Grama, cu rosturi de cancelar şi diplomat al voievodului.
Nu a fost ocolit nici sprijinul din partea domnilor de peste Carpaţi, dovadǎ cǎ, la 10 aprilie
1540, Ştefan Lǎcustǎ al Moldovei era gata sǎ-i trimitǎ oşteni în ajutor, oferindu-şi la nevoie
participarea în persoanǎ, în timp ce oştile muntene, trimise în acelaşi scop de Radu Paisie, se
gǎseau la 12 august 1540 în sudul Transilvaniei.
Cumpǎnind noul raport de forţe statornicit prin moartea regelui Zápolya şi prin
revenirea lui Mailat şi Balassa în fruntea voievodatului, dieta de la Sighişoara le încredinţa la
29 august soarta ţǎrii în calitate de cǎpitani generali şi fǎcea cunoscute prin soli hotǎrârile sale
domnilor din Ţara Româneascǎ şi Moldova cǎrora le oferea prietenia. Între timp Ştefan Mailat
şi susţinǎtorii sǎi au intervenit la Poartǎ, obţinând din partea sultanului trimiterea unui sol
care, la începutul lui septembrie 1540, cerea reprezentanţilor stǎrilor, întruniţi la Biertan, sǎ-l
recunoascǎ pe Mailat de stǎpân legitim. În condiţiile existenţei unor deosebiri de interese şi
pǎreri între participanţi, mulţi oscilând între Mailat, Isabella şi Ferdinand, rǎspunsul solicitat a
fost amânat. Dar timpul şi demersurile pe lângǎ sultan ale vǎduvei Isabella şi ale pǎrintelui
acesteia, regele Sigismund I al Poloniei, au dat câştig de cauzǎ acestora şi minorului Ioan
Sigismund Zápolya, pentru care a fost obţinutǎ recunoaşterea succesiunii.
Prin aceastǎ revenire a sultanului asupra hotǎrârii iniţiale favorabile lui Mailat,
destinul politic al acestuia era pecetluit, dar nu şi a formulei statale pe care a iniţiat-o şi a
promovat-o. Pentru moment, voinţa transilvǎnenilor şi a domnilor sprijinitori din Ţara
Româneascǎ şi Moldova pǎrea înfrântǎ de intervenţia Turciei şi a Poloniei, dar campania
victorioasǎ a sultanului Soliman asupra Budei (1541) a tranşat definitiv problemele litigioase.
De acum Ungaria Centralǎ şi de Sud împǎrtǎşea soarta paşalâcului turcesc, pǎrţile nord-
vestice ale regatului defunct reveneau lui Ferdinand de Habsburg iar voievodatul Transilvaniei
cu Banatul şi Partium pânǎ la Tisa se constituiau de fapt, dincolo de titulaturi şi formule
diplomatice, într-un principat autonom sub suzeranitatea Porţii Otomane. Noua ordine politicǎ
instituitǎ a fost recunoscutǎ şi sancţionatǎ de reprezentanţii stǎrilor prin hotǎrârile dietelor din
anii 1541-1543 ţinute la Debreţin, Târgu Mureş, Turda şi Cluj, urmând ca de acum
principatele sǎ-şi formeze şi definitiveze propriile structuri instituţional-statale.

2. STĂRILE ÎMPOTRIVA JOCULUI DINASTIC

Ameninţate din interior şi din afarǎ, îngrozite de spectrul mişcǎrilor sociale şi


religioase, temǎtoare de puterea turcilor şi îngrijorate de slǎbiciunea şi lipsa de fermitate a
Habsburgilor, stǎrile îşi strâng rândurile, se înţeleg pentru a-şi menţine şi consolida
privilegiile, adâncind individualitatea statului transilvan. Prin esenţa lor stǎrile sunt departe de
a acţiona pro regalitate, fiind dominate de un puternic egoism de castǎ cǎruia râvnesc sǎ-i
subordoneze guvernarea ţǎrii. Dar împotriva aspiraţiilor lor, minoratul lui Ioan Sigismund a
fǎcut ca puterea în stat sǎ ajungǎ în mâinile episcopului Gheorghe Martinuzzi care, dupǎ
câştigarea încrederii turcilor, în calitate de trezorier al ţǎrii şi mai apoi de locţiitor „al fiului
regelui”, a iniţiat cu abilitate şi a reuşit, pentru un timp, sǎ aducǎ Transilvania cu pǎrţile
vestice sub stǎpânirea lui Ferdinand de Habsburg.
Astfel, dupǎ negocieri ascunse ţǎrii, a încheiat cu acesta tratatul secret de la Gilǎu
(decembrie 1541) prin care Ioan Sigismund, încǎ neales şi neîncoronat de stǎri, dar recunoscut
şi sprijinit de turci, urma sǎ renunţe la Transilvania, Banat şi Partium, şi sǎ restituie lui
Ferdinand coroana pǎrinteascǎ a Ungariei, primind în schimb domeniul cetǎţii Scepus şi
recunoscându-i-se titlul de duce. Atât prin formulǎrile dezonorante la adresa lui Ioan
Sigismund, cât mai ales prin prevederile sale, tratatul implica o gravǎ degradare a statutului
politic al Transilvaniei, de unde şi teama aducerii lui la cunoştinţa stǎrilor. Dacǎ se putea
conta pe sprijinul saşilor, constanţi pânǎ acum în fidelitatea faţǎ de Ferdinand, nu acelaşi lucru
se putea aştepta din partea majoritǎţii nobililor şi secuilor, a locuitorilor Fǎgǎraşului,
Hunedoarei, Banatului, Chioarului şi a celor din feudele domnilor români. Nemulţumirea şi
ostilitatea acestor forţe, înzestrate cu un pǎtrunzǎtor simţ politic, au izbucnit cu putere în
condiţiile campaniilor militare turco-imperiale din anii care au urmat şi la care au participat şi
domnii din Moldova şi Ţara Româneascǎ.
Dincolo de sorţii schimbǎtori ai confruntǎrilor militare, stǎrile preocupate a-şi pǎstra
libertǎţile şi privilegiile şi, pe deplin conştiente de primejduirea propriilor interese îşi strâng
rândurile, stǎruie în reînnoirea vechii „uniuni” şi în redefinirea scopurilor acesteia. Dietele
ţinute la Târgu Mureş şi Turda, în ianuarie, respectiv în martie 1542, reuşesc, în urma unor
concesii şi garanţii acordate saşilor, sǎ aşeze conlucrarea dintre cele trei „naţiuni” politice pe
principiul dietelor generale şi a reprezentǎrii egale. Astfel, la Turda s-a hotǎrât ca în Consiliul
locumtenenţial al ţǎrii comitatale, scaunele secuieşti şi oraşele sǎseşti, fiecare în numǎr de
şapte, sǎ fie reprezentate prin tot atâţia membri, la care sǎ se adauge un reprezentant al
capitlului din Alba Iulia. Pe temeiul acestei generoase egalitǎţi între stǎpâni s-a convenit
asupra aducerii de la Lipova la Alba Iulia a Isabellei şi a fiului, urmând ca pe viitor cele trei
„naţiuni” sǎ acţioneze în comun, cu întreaga putere militarǎ şi sub ameninţarea pedepsei
capitale, împotriva oricǎrui duşman din afarǎ şi din interiorul ţǎrii. Fǎrǎ îndoialǎ, hotǎrârile
luate sub jurǎmânt erau prilejuite de îndoita teamǎ a stǎrilor atât de intervenţiile strǎine
turceşti şi româneşti, cât şi de tulburǎrile interne provocate de acestea.
În timp ce stǎrile regǎsite în unitatea lor erau preocupate sǎ punǎ bazele sistemului
constituţional al ţǎrii, iscusitul Martinuzzi încrezǎtor în victoria lui Ferdinand asupra turcilor
şi doritor a-i supune Transilvania, Banatul şi Partium, obţinea în dieta de la Cluj (august 1542)
trimiterea de soli la Viena cu oferta unei supuneri condiţionate de garantarea vechilor drepturi
şi libertǎţi ale celor trei naţiuni, plus apǎrarea de orice duşmani interni şi externi. Eşecul
campaniei din vara acestui an şi temerile stârnite de pǎtrunderea în octombrie a lui Petru Rareş
în Transilvania, cǎruia i s-au alǎturat secuii, au determinat stǎrile şi l-au obligat pe Martinuzzi
sǎ-şi schimbe atitudinea faţǎ de Ferdinand, dieta întrunitǎ în decembrie 1542 la Turda luând
hotǎrâri semnificative pentru momentul de cumpǎnǎ în care se gǎsea ţara. Astfel, într-o primǎ
fazǎ, reprezentanţii celor trei „naţiuni” în numele „concordiei adevǎrate şi frǎţeşti” decid
încredinţarea conducerii ţǎrii lui Martinuzzi, în calitate de jude suprem, alǎturi de care urma sǎ
fie numit şi un principes, ambii angajaţi şi ajutaţi de oraşe şi cetǎţi în apǎrarea de duşmanii
invadatori şi de sprijinitorii acestora. Se pǎrea cǎ autorii acestor hotǎrâri au gǎsit o formulǎ
politicǎ proprie pentru viitorul ţǎrii, aceea a unui principat rupt de orice idee dinasticǎ, venitǎ
fie dinspre Ferdinand, fie dinspre familia Zápolya.
Dar numai la douǎ zile dupǎ aceste hotǎrâri, în 22 decembrie 1542, aceleaşi stǎri, sub
presiunea Isabellei şi a susţinǎtorilor ei, revin asupra deciziilor precedente, acceptând
supunerea faţǎ de regina vǎduvǎ şi convenind asupra mǎsurilor fiscale şi militare necesare
apǎrǎrii ţǎrii. Prin aceastǎ apropiere între stǎri şi Isabella se realiza pacificarea ţǎrii şi izolarea
partizanilor lui Ferdinand, deschizându-se de acum calea supunerii faţǎ de turci.
Dietei întrunitǎ în februarie 1543 la Cluj nu i-a rǎmas decât sǎ hotǎrascǎ plata
tributului faţǎ de sultan şi trimiterea unei solii, formatǎ din câte un reprezentant al fiecǎrei
„naţiuni” care sǎ cearǎ confirmarea în fruntea ţǎrii a „fiului regelui Ioan” şi a dreptului
stǎrilor, ca la moartea acestuia, de a-şi putea alege şi avea drept principe (princeps) un
candidat din sânul „naţiunilor”. Aceastǎ libera electio a viitorului principe exprima cu putere
voinţa şi concepţia politicǎ a stǎrilor transilvane, doritoare şi preocupate a înlocui tradiţia
voievodului numit cu aceea a principelui eligibil.

3. PRIMEJDIA DUPLICITĂŢII LUI MARTINUZZI

Principatul autonom sub suzeranitatea Porţii Otomane, la care s-au alǎturat şi


comitatele vestice prin trimiterea de reprezentanţi în dieta de la Turda din august 1544,
constituie fǎrǎ îndoialǎ un succes al stǎrilor şi se bucura, în acelaşi timp, de sprijinul domnilor
din Ţǎrile Române. Noile structuri politice vor fi însǎ curând ameninţate de politica
duplicitarǎ a lui Martinuzzi, de rivalitatea acestuia cu Isabella şi cu Petru Petrovici, comitele
de Timiş şi stǎpânul Banatului, ajungându-se prin acţiunile militare ale lui Ferdinand la
cucerirea şi înstǎpânirea acestuia în Transilvania (1551-1556).
Succesele înregistrate în direcţia consolidǎrii principatului în anii 1542-1544 au fost
favorizate de victoriile obţinute de turci împotriva imperialilor în Ungaria, urmate de
semnarea între cele douǎ imperii a tratatelor de la Adrianopol (1545) şi Constantinopol (1547)
prin care cei doi monarhi, Carol Quintul şi Soliman Magnificul, se angajau sǎ renunţe pe
viitor la ostilitǎţi şi sǎ recunoascǎ fiecare situaţia existentǎ a stǎpânirilor şi zonelor de
influenţǎ. În noile împrejurǎri externe Transilvania cu pǎrţile vestice pǎreau sǎ-şi fi gǎsit
liniştea necesarǎ pentru propria aşezare instituţionalǎ, când rivalitatea episcopului Martinuzzi
cu Isabella şi Petru Petrovici duce la un veritabil rǎzboi al nervilor, dominat de intrigi şi
tratative secrete, soldate cu încheierea înţelegerii de la Nyirbátor (1549). Prin aceasta Isabella
şi fiul sǎu urmau sǎ renunţe la Transilvania în favoarea lui Ferdinand de Habsburg, sǎ cedeze
acestuia coroana ungarǎ, sǎ primeascǎ drept recompensǎ ducatele Oppeln şi Ratibor din
Silezia, în timp ce Martinuzzi îşi pǎstra demnitatea de locţiitor al noului stǎpân, care se angaja
sǎ trimitǎ armata germanǎ pentru apǎrarea ţǎrii. Nemulţumitǎ de aceste prevederi, Isabella
denunţǎ pe Martinuzzi sultanului, cerând ajutor pentru îndepǎrtarea acestuia şi pentru
zǎdǎrnicirea punerii în aplicare a tratatului. Ca urmare între susţinǎtorii Isabellei şi partizanii
lui Martinuzzi izbucneşte conflictul armat, episcopul solicitând, în iunie 1550, intervenţia
grabnicǎ a imperialilor pentru cucerirea Transilvaniei. Sultanul, înţelegând primejdia cǎderii
ţǎrii sub stǎpânirea lui Ferdinand, porunceşte stǎrilor sǎ se ridice împotriva lui Martinuzzi
pentru a-l prinde şi trimite captiv la Constantinopol. În acelaşi timp paşalele de la Dunǎre şi
domnii din Moldova şi Ţara Româneascǎ primeau ordine sǎ facǎ pregǎtirile necesare
intervenţiei militare pentru susţinerea Isabellei. Aceasta numeşte de guvernator în locul lui
Martinuzzi pe Petru Petrovici care pǎtrunde în Transilvania cu forţele de care dispune, fiind
ajutat de oştile paşei de la Buda şi a domnilor români, Ilie Rareş şi Mircea Ciobanul.
Martinuzzi aflat pentru moment în dificultate câştigǎ pe secui şi reuşeşte sǎ înfrângǎ rând pe
rând aliaţii veniţi împotriva sa, dar în lipsa forţelor solicitate lui Ferdinand şi socotind
atitudinea stǎrilor se vede nevoit a accepta din nou colaborarea cu Isabella.
Revenit la putere Martinuzzi reia jocul sǎu politic duplicitar, încercând sǎ îndepǎrteze
suspiciunile turcilor prin plata tributului şi trimiterea unei solii care sǎ-l dezvinovǎţeascǎ faţǎ
de sultan, în timp ce întreţinea o bogatǎ corespondenţǎ secretǎ cu Ferdinand, pregǎtind, în
fapt, înstǎpânirea acestuia asupra Transilvaniei. Astfel, s-a ajuns din nou, în mai 1551, la o
situaţie conflictualǎ militarǎ, tranşatǎ de sosirea în Transilvania a trupelor generalului
Castaldo care aduceau cu sine în locul închinǎrii ţǎrii, regimul de ocupaţie, revenindu-se la
formula voievozilor numiţi. Aceastǎ scǎdere a statutului politic al ţǎrii, consacratǎ prin
abdicarea Isabellei şi a fiului care iau drumul pribegiei, era însoţitǎ de perspectivele unei
fiscalitǎţi excesive şi a promovǎrii strǎinilor în slujbe. De aici îngrijorarea celor întruniţi în
dieta de la Târgu Mureş (dcembrie 1551) care cer lui Ferdinand sǎ fie lǎsaţi în vechile libertǎţi
şi drepturi, sǎ aibǎ voievod numit ex natione Hungarica, adicǎ dintre nobilii ţǎrii, şi sǎ li se
dea, ca unor buni cunoscǎtori ai legilor şi obiceiurilor, toate beneficiile şi slujbele, atât ale
cetǎţilor cât şi ale oraşelor.
Acceptarea acestor hotǎrâri dietale de generalul Castaldo nu a fost de naturǎ sǎ
linişteascǎ stǎrile, deoarece numǎrul prea mic al trupelor imperiale din Transilvania nu putea
împiedica ameninţǎrile şi intervenţiile turcilor şi ale domnilor români sprijinitori ai Isabellei şi
a lui Ioan Sigismund. Mai mult, datoritǎ slǎbiciunii şi inactivitǎţii lui Castaldo, partea vesticǎ
a Banatului este cuceritǎ de turci şi transformatǎ în paşalâc (1552), în timp ce în Transilvania
tulburǎrile se ţin lanţ, exprimând starea de nemulţumire generalǎ. Departe de a consolida şi
asigura apǎrarea ţǎrii împotriva turcilor, Ferdinand iniţiazǎ cu aceştia tratative de supunere şi
de platǎ a tributului. Dar refuzul categoric al turcilor de a-i recunoaşte stǎpânirea
Transilvaniei, fie şi în condiţii de vasalitate, la care se adǎugau excesele regimului de ocupaţie
militarǎ sporesc numǎrul susţinǎtorilor Isabellei.
O parte din secui nemulţumiţi de acest regim şi neliniştiţi de creşterea dǎrilor se
întrunesc în adunarea de la Târgu Mureş (iunie 1553) şi hotǎrǎsc sǎ intervinǎ, prin mijlocirea
domnului Mircea Ciobanul, cu scrisori la Poartǎ pentru ca acestea sǎ nu-l accepte pe
Ferdinand. Aceeaşi atitudine a secuilor rǎbufneşte şi în iulie 1553, când, potrivnici numirii de
voievozi în fruntea Transilvaniei, se adreseazǎ lui Petrovici ca acesta sǎ cearǎ ajutorul
sultanului şi al domnilor din Ţara Româneascǎ şi Moldova pentru readucerea în ţarǎ a
Isabellei şi a fiului acesteia. Între timp eşueazǎ şi încercǎrile lui Ferdinand de a obţine
medierea şi bunele oficii ale domnilor Alexandru Lǎpuşneanu şi Pǎtraşcu cel Bun în
tratativele cu Poarta, ajungând treptat sǎ fie pǎrǎsit de proprii susţinǎtori, inclusiv de
patriciatul sǎsesc.
Stǎrile greu încercate de luptele între fracţiuni şi permanent ameninţate cu intervenţia
din afarǎ decid, în dieta de la Târgu Mureş (decembrie 1555), înfiinţarea unei armate
permanente care sǎ apere adevǎratele interese ale ţǎrii. În funcţia de cǎpitan suprem, acceptat
şi de secui, a fost ales Melchior Balassa, hotǎrându-se şi trimiterea de soli la domnii români şi
la Petru Petrovici, semn al începutului ruperii legǎturilor cu Ferdinand şi al orientǎrii ferme
spre turci. Aceastǎ schimbare a fost pe deplin înfǎptuitǎ în februarie 1556, odatǎ cu intrarea în
Transilvania a trupelor din Banat ale lui Petrovici, ale hatmanului Moţoc din Moldova şi ale
vornicului Socol din Ţara Româneascǎ.
Sub presiunea acestora saşii îşi trimit delegaţi la dieta generalǎ convocatǎ de Petrovici
şi întrunitǎ la Sebeş în 8 martie 1556, care, luând în considerare scrisorile şi poruncile primite
de la Soliman şi de la Ferdinand, exprimǎ pǎrerea cǎ acesta din urmǎ se ţine numai de
promisiuni pe care nu le poate onora, ducând ţara la primejdie şi ruinǎ. De aceea se hotǎrǎşte
ascultarea faţǎ de Petrovici şi turci, acceptându-se aducerea în ţarǎ a lui Ioan Sigismund
Zápolya cǎruia sultanul îi acordase tronul pe viaţǎ. Totodatǎ stǎrile îl aleg pe Ioan Sigismund
ca „principe şi rege” al ţǎrii şi numesc, pânǎ la sosirea acestuia din Polonia, ca locţiitor pe
Petru Petrovici ajutat de un consiliu format din câte doi reprezentanţi ai fiecǎrei naţiuni
politice.
Cu aceastǎ hotǎrâre formula principatului eligibil sub suzeranitatea Porţii biruia încǎ o
datǎ regimul ocupaţiei habsburgice cu numirea de voievozi reduşi la statutul de slujbaşi, iar
stǎrile îşi regǎseau unitatea de acţiune politicǎ pe temeiuri egalitare în cadrele unui sistem
constituţional bazat treptat pe cele trei naţiuni politice şi patru religii recepte.

4. UN PRINCIPE DOMINAT DE CONSILIERI

Dacǎ instaurarea ocupaţiei imperiale a fost posibilǎ prin abilitatea şi diplomaţia lui
Martinuzzi, rǎsplǎtit dealtfel prin asasinat pentru serviciile sale, menţinerea generalului
Castaldo în Transilvania, împotriva voinţei şi a intereselor stǎrilor, constituia doar o chestiune
de timp. Astfel se explicǎ pǎrǎsirea totalǎ a lui Ferdinand de cǎtre susţinǎtori, încât episcopul
sǎu credincios Paul Bornemisza îi putea scrie din Gilǎu, la 15 martie 1556, cǎ „ţara aceasta a
pǎrǎsit cu totul pe maiestatea voastrǎ, care nu mai are în ea nici o autoritate, nici mǎcar într-un
singur sat”.
Confruntate cu o asemenea stare de spirit vecinǎ cu ostilitatea trupele lui Ferdinand
pierd, rând pe rând, cetǎţile şi oraşele întǎrite, inclusiv Sibiul rǎsculat, care trec de partea lui
Petrovici ajutat de oştile domnilor români. Acestea strǎbat victorioase Transilvania rǎscolind
sentimentele româneşti, dar şi temerile stǎrilor care se preocupǎ de scoaterea acestora din ţarǎ.
Reuşita rǎmâne parţialǎ, deoarece la sfârşitul lui august 1556 oştile lui Pǎtraşcu cel Bun şi
Alexandru Lǎpuşneanu pǎtrund din nou în Transilvania pe la Braşov, respectiv pe la Bistriţa,
pentru a se îndrepta spre Satu Mare, unde, din porunca sultanului, trebuia aşteptat Ioan
Sigismund şi mama sa Isabella pentru a fi readuşi în ţarǎ.
La 22 septembrie 1556 aceştia intrau în Cluj însoţiţi de ceauşul turcesc şi de boierii
domnilor români, inaugurând un curs nou în viaţa politicǎ a ţǎrii. Dieta întrunitǎ în acelaşi
oraş, la sfârşitul lunii noiembrie, încredinţa Isabellei, pânǎ la majoratul fiului sǎu, autoritate
deplinǎ în toate problemele ţǎrii, atât de politicǎ internǎ cât şi externǎ, de la dreptul de a face
danii şi de a dispune de veniturile regaliene, la cel de numire a dregǎtorilor civili şi militari, de
la competenţele judiciare la cele fiscale şi pânǎ la dreptul de a primi şi de a trimite soli. În
schimb, celor trei „naţiuni” din Transilvania şi nobilimii din pǎrţile Ungariei inclusǎ în
principat li se recunoşteau toate libertǎţile şi privilegiile, inclusiv dreptul de a-şi readuce
supuşii fugiţi în ultimii doi ani. Cu toate aceste competenţe largi recunoscute Isabellei puterea
politicǎ în stat se exercita în fapt prin conlucrarea cu dieta şi consiliul princiar, acesta din
urmǎ constituit din „oameni noi”, legaţi de curte şi proveniţi fie dintre nobilii de rând, unii
români, fie dintre strǎini.
Astfel, dupǎ o perioadǎ de tranziţie în care consilierii au fost recrutaţi din rândul unor
vechi şi mari familii, precum Báthory, Perényi şi Kendi sau a unora venite recent din Ungaria,
precum Verancsics şi Batthyány, odatǎ cu hotǎrârile dietei din 1558 de la Turda, care fixeazǎ
numǎrul membrilor sfatului princiar la doisprezece, aceştia vor fi numiţi, mai ales, dintre
familiarii curţii.
Cancelaria ţǎrii a fost încredinţatǎ nobilului de origine românǎ Mihail Csáky, numit şi
Mihail Valahul, un distins umanist şi teolog cu studii la Cracovia. Catolic la început, a trecut
printre cei dintâi la luteranism, saşii gǎsind în el un mare susţinǎtor. Din arhidiacon de
Hunedoara, canonic şi decan de Alba Iulia a ajuns în 1550 secretar intim al Isabellei, pe care a
însoţit-o în pribegia sa din Polonia (1551-1556). Om de încredere al reginei şi a lui Ioan
Sigismund a fost numit şi a deţinut între 1556 şi 1571 funcţia de mare cancelar, consilier
suprem şi locţiitor al principelui (1564), fiind unul dintre intimii acestuia. Prin chibzuiala şi
priceperea sa a dominat epoca domniei lui Ioan Sigismund Zápolya, fiind unul din marii
artizani ai climatului de toleranţǎ religioasǎ din Transilvania epocii Reformei.
Un alt consilier de seamǎ a lui Ioan Sigismund a fost românul Gaşpar Bekes, ridicat
dintre familiarii lui Petru Petrovici şi ajuns între 1567-1571 tezaurar al ţǎrii. A îndeplinit în
mai multe rânduri solii de încredere, soldate cu succes, pe lângǎ sultanii Soliman cel Mare şi
Selim II, tot lui revenindu-i meritul negocierii şi încheierii cu împǎratul Maximilian II a
tratatului de la Spira (1579) prin care se recunoştea pentru prima datǎ lui Ioan Sigismund
Zápolya titlul de PRINCEPS TRANSYLVANIAE ET PARTIUM REGNI HUNGARIAE. În epocǎ
trecea drept un mare prieten al italienilor, stǎpânea foarte bine în conversaţie limba latinǎ, a
îmbrǎţişat de timpuriu luteranismul, dar a murit unitarian, fiind unul din spiritele tolerante de
la curtea princiarǎ. Prin zǎlogiri şi prin danii din partea principelui, Gaşpar Bekeş a adunat
întinse stǎpâniri, precum domeniul Fǎgǎraşului, al Aiudului şi cetǎţii Gurghiului sau
numeroase sate în comitatele Bihor, Alba şi în banatul Lugojului şi Caransebeşului, încercând
fǎrǎ succes, la moartea lui Ioan Sigismund (1571) şi în competiţie cu Ştefan Báthori, sǎ ajungǎ
principe.
Administrarea şi supravegherea întregii curţi princiare de la Alba Iulia a fost
încredinţatǎ, între anii 1559-1563, nobilului catolic Andrei Báthori, urmat în aceastǎ slujbǎ de
luteranul Grigore Apafi (1563-1575), care a fǎcut parte din consiliul princiar timp de douǎ
decenii (1564-1584). La curtea chivernisitǎ de acesta au trǎit şi au slujit cu sfatul mai mulţi
strǎini invidiaţi şi temuţi pentru influenţa lor asupra principelui. Dintre aceştia am aminti pe
medicul italian Giorgio Blandrata, sfetnic de tainǎ, adus de la curtea regalǎ din Polonia şi
având o mare înrâurire asupra principelui bolnǎvicios, pe care l-a atras la calvinism. Printre
sfetnicii influenţi era socotit şi polonezul Stanislav Niezowszky, paharnic al principelui şi
locţiitor al marelui cancelar Csáky, de religie luteranǎ, prieten al italienilor de la curte şi
cǎsǎtorit cu domniţa Zamfira, fiica lui Moise Vodǎ din Ţara Româneascǎ.
Între membrii consiliului princiar s-a numǎrat, între 1556-1578, şi bǎnǎţeanul Cristofor
Hagymási cunoscut prin rosturile sale militare, fiind numit cǎpitan al cetǎţii Huszt (1557-
1564), apoi cǎpitan suprem al oastei ţǎrii (1566) şi al cetǎţii Oradea (1567), ascensiunea sa
datorându-se scǎderii importanţei familiei Báthori dupǎ pacea de la Satu Mare (1565).
Hagymási era de religie luteranǎ dar în raporturi amicale cu fruntaşul unitarian Iacob
Paleologul, având în subordine o serie de comandanţi destoinici precum luteranul Farkaş
Bornemisza, sprijinitorul lui Ştefan Tomşa împotriva lui Despot Vodǎ, calvinul Anton
Nyakazo, catolicul Gabriel Mailat, fiul voievodului Ştefan Mailat, Mihail Rácz, Gheorghe
Bebek, Toma Daczó şi Ştefan Horváth, despre aceştia din urmǎ italianul Gromo afirmând cǎ
„nu sunt catolici, dar nici cu totul calvini şi nici luterani îndǎrǎtnici”, dovadǎ a spiritului de
toleranţǎ religioasǎ întreţinut la curte şi promovat în armatǎ.
Dintre consilierii şi colaboratorii principelui un loc aparte l-au ocupat magnaţii
Cristofor şi Ştefan Báthori, adevǎraţi „stâlpi neclintiţi ai religiei catolice în toatǎ ţara”, cum îi
caracterizeazǎ acelaşi Gromo, binevoitori faţǎ de italieni şi buni cunoscǎtori ai limbii acestora.
Fratele celor doi magnaţi, Andrei Báthori s-a cǎsǎtorit cu Margareta, fiica amintitului voievod
Ştefan Mailat şi sora lui Gabriel Mailat, cunoscuta mamǎ a cardinalului şi principelui Andrei
Báthori (1599). Sprijinitor al catolicilor şi colaborator al principelui a fost şi secuiul Paul
Becz, dupǎ cum Ioan Sigismund Zápolya şi-a avut consilieri şi din rândul saşilor, în primul
rând pe Petru Haller (1557-1569) care a renunţat definitiv la poziţia sa filohabsburgicǎ.
Cu asemenea sfǎtuitori recrutaţi dintre localnici dar şi dintre strǎini, cu deosebire
polonezi şi italieni, cu „oameni noi” înǎlţaţi în rang pentru calitǎţile personale şi împǎrtǎşind o
largǎ toleranţǎ confesionalǎ principele Ioan Sigismund a putut asigura atât consolidarea cât şi
afirmarea originalitǎţii noului stat.

5. SISTEMUL NAŢIUNILOR POLITICE

În conducerea ţǎrii Ioan Sigismund Zápolya şi Isabella au fost ajutaţi atât de consilieri,
cât şi de stǎri ale cǎror iniţiative şi rosturi au fost hotǎrâtoare în momentele de cumpǎnǎ ale
evoluţiei structurilor politice de la voievodat la principat.
Începuturile cristalizǎrii şi dezvoltǎrii sistemului de stǎri în Transilvania sunt
cunoscute încǎ din epoca voievodatului, dar definitivarea acestui sistem şi fixarea
terminologiei sale aparţine secolului al XVI-lea. Acum mai vechea „uniune frǎţeascǎ”
(fraterna unio) sau universitas cu înţelesul sǎu social şi alcǎtuitǎ încǎ din septembrie 1437 la
Cǎpâlna din nobili, secui şi saşi (Nobiles, Siculi et Saxones) va apare în hotǎrârile dietei de la
Sighişoara din 1506 sub numele de tres nationes, Nobiles videlicet, Siculi et Saxones,
denumire care se va menţine constant în actele dietale. Sub acest nume, cǎpitanul
Transilvaniei, Ştefan Mailat convoca la 12 octombrie 1540 stǎrile pentru dieta generalǎ de la
Târgu Mureş, dupǎ cum şi în hotǎrârile din anii 1542-1548 ale dietelor ţinute la Turda şi Cluj
nobilimea, secuii şi saşii sunt cuprinşi sub aceeaşi formulǎ de domini regnicolae trium
nationum regni Transilvaniae. Noua terminologie era de facturǎ umanistǎ şi comporta în
general un înţeles etnic-teritorial, fǎrǎ a exclude şi un anume sens social, de om de neam.
Aceasta explicǎ dealtfel şi încetǎţenirea termenului de natio în Transilvania, unde se introduce
cu dublul înţeles atât social-juridic, cât şi etnic-teritorial.
Cu înstǎpânirea habsburgicǎ a lui Castaldo în Transilvania îşi face loc un nou concept
pentru desemnarea stǎrilor, anume de Status et ordines. Astfel hotǎrârile dietei generale de la
Turda, din mai 1552, sunt luate în numele dominorum omnium statuum et ordinum regni
Transilvaniae, formulǎ care, pentru a cuprinde şi nobilimea din pǎrţile vestice, va fi
dezvoltatǎ de Isabella şi Ioan Sigismund, încât actele dietale de dupǎ 1557 vorbesc de domini
regnicolae omnes status et ordines Hungariae et trium nationum Transsilvaniae. Odatǎ cu
folosirea limbii maghiare, în textele dietale, expresia Status et Ordines va fi tradusǎ cu Karok
és Rendek, dupǎ cum şi natio va fi înlocuit cu nemzet sau nemzetség.
Aşadar, termenul de „naţiune” s-a fixat definitiv în Transilvania odatǎ cu principatul,
sub influenţǎ umanistǎ şi cu un îndoit sens, unul social şi un altul etnic-teritorial, la care
evoluţia a adǎugat treptat şi un înţeles politic, pe mǎsura identificǎrii celor trei naţiuni cu
stǎrile. De acum, cele trei naţiuni deţinând puterea politicǎ în stat, rolul lor sporeşte în viaţa
publicǎ, dovadǎ cǎ reprezentaţii acestora din comitate, scaune şi oraşe vor fi convocaţi şi vor
participa între anii 1540-1690 la nu mai puţin de 430 de diete, cifrǎ corespunzând unei medii
anuale de aproape trei diete. Pe lângǎ aceastǎ participare, aceeaşi reprezentanţi de frunte ai
nobililor, secuilor şi saşilor ocupǎ aproape toate funcţiile înalte de la nivelul Consiliului
princiar şi comitate la scaune şi oraşe, încât stat şi stǎri ajung sǎ se contopeascǎ. Cu
accentuarea însǎ a conţinutului politic al celor trei naţiuni se adânceşte şi separaţia între
categoriile sociale componente ale acestora, între membrii lor de rând şi pǎturile suprapuse,
mai cu seamǎ în scaunele secuieşti şi sǎseşti, acolo unde ajung sǎ se opunǎ nobili şi
neprivilegiaţi, respectiv patricieni bogaţi şi orǎşeni sǎraci. Dar, dincolo de aceastǎ structurare
socialǎ, naţiunile politice din Transilvania îşi au propria evoluţie etno-teritorialǎ în istoria
principatului, conferind o notǎ de originalitate sistemului sǎu constituţional.
Naţiunea nobililor a cuprins iniţial totalitatea nobilimii ţǎrii, fǎrǎ deosebire de
etnicitate, singura condiţie de ridicare constituind-o, de regulǎ, slujba militarǎ. Cu timpul,
familiile înnobilate din rândul nemaghiarilor au putut trece la catolicism şi treptat multe s-au
maghiarizat prin cǎsǎtorii mixte şi ocuparea de slujbe, integrându-se în marea masǎ a
nobilimii maghiare. Dar multǎ vreme nobilimea din Transilvania, ca şi din Ungaria, a pǎstrat
diversitatea sa etnicǎ şi confesionalǎ, expresie a originii sale, încât termenul de nobilis
hungarus din texte putea însemna juridic atât nobil maghiar sau ungur de neam, cât şi numai
nobil ungar, adicǎ al regatului. Acest din urmǎ înţeles îl comportǎ calificativul hungarus în
amintitele hotǎrâri ale dietei de la Târgu Mureş, din decembrie 1551, prin care se solicita lui
Ferdinand sǎ binevoiascǎ a dǎrui toate beneficiile şi slujbele, atât ale cetǎţilor cât şi ale
oraşelor „ungarilor” (omnia beneficia ac officia, tam castrorum quam civitatum, Hungaris
conferre dignetur), adicǎ celor din ţarǎ. Dar, fǎrǎ îndoialǎ, noţiunea şi-a avut şi un înţeles
etnic care se va impune în exclusivitate pe mǎsura transformǎrii naţiunii nobililor în naţiune
maghiarǎ.
Evoluţia naţiunii nobililor în sens etnic a fost favorizatǎ de caracterul covârşitor
maghiar al nobilimii, de preponderenţa acesteia în viaţa politicǎ a principatului şi de înrâurirea
Reformei care susţinea limba maternǎ în bisericǎ şi culturǎ. Cu aceastǎ evoluţie spre modern a
noţiunii de naţiune expresia de natio nobilium sau nemes nemzet devine improprie, fiind
înlocuitǎ cu termenul general de nobili sau nobilime, de comitate sau nobile comitate şi, în
final, de naţiune maghiarǎ (natio hungarica, magyar natio, magyar nemzet).
Spre deosebire de naţiunea nobililor, naţiunile secuilor şi saşilor au avut de la început
şi înţeles etnic, chiar dacǎ juridic sub denumirea de secui şi saşi puteau fi cuprinşi şi alţi
locuitori ai pǎmântului secuiesc şi sǎsesc, mai cu seamǎ când era vorba de obligaţii fiscale sau
militare faţǎ de stat. Dar, în mod obişnuit, când actele vorbesc de secui şi saşi termenii sunt
folosiţi în sens etnic. Organizarea administrativ-teritorialǎ a acestora în scaune supuse
jurisdicţiei princiare îi vor apropia de naţiunea nobililor împreunǎ cu care vor domina, dupǎ
principiul votului dietal egal, viaţa politicǎ a ţǎrii. Însǎşi teritoriul acesteia ajunge curând sǎ fie
împǎrţit între cele trei naţiuni, fiecare avându-şi pǎmântul propriu, nobilimea, comitatele,
secuii şi saşii scaunele secuieşti, respectiv cele sǎseşti.
În cadrul sistemului politic al principatului, bazat pe cele trei naţiuni, la care se vor
adǎuga treptat cele patru religii recepte, stǎrile au ajuns la o asemenea libertate de dezvoltare
pe care puţine ţǎri europene au cunoscut-o în epocǎ. Nicǎieri stǎrile prin hotǎrârile instituţiei
reprezentative, care a fost dieta, nu au avut un rol mai mare în aşezarea şi structurarea
constituţionalǎ a ţǎrii, în apǎrarea şi consolidarea propriilor libertǎţi şi privilegii. Cele trei
naţiuni politice şi-au reînnoit periodic unirea, şi-au durat noi temeiuri din religiile recepte,
rezultate din Reformǎ, şi au înţeles sǎ colaboreze în dietǎ pentru a înzestra principatul cu legi
din cele mai diverse domenii. Astfel, prin hotǎrârile dietale şi-au gǎsit legiferarea şi
reglementarea problemele privitoare la bisericǎ şi conştiinţa religioasǎ, la oaste şi apǎrarea
ţǎrii, la dǎri şi sistemele de impunere, la judecǎţi şi procedurile legate de acestea, la politica
externǎ şi relaţiile cu vecinii, fǎrǎ a mai socoti preocuparea pentru precizarea şi fixarea
statutului însǎşi al stǎrilor.
Dacǎ stǎrile au înţeles sǎ lupte şi sǎ-şi apere propriile libertǎţi, nu se poate constata
aceeaşi înţelegere de a acorda şi garanta drepturi şi altora, precum românilor, evreilor,
armenilor, ţiganilor şi altor locuitori ai ţǎrii. Din întreaga istorie a principatului se poate
constata cǎ cele trei naţiuni politice, dublate de cele patru religii recepte, s-au înţeles pentru a-
şi menţine privilegiile împotriva tuturor, fie supuşi, fie putere princiarǎ, contribuind prin
însǎşi acest fapt la promovarea unei politici de discriminare şi la împiedicarea apariţiei
absolutismului monarhic cu rosturile sale pozitive în Europa vremii.
6. REFORMA ŞI RELIGIILE RECEPTE

Sub raport confesional constituirea principatului a adus cu sine sporirea numǎrului


religiilor existente în Transilvania, adǎugându-se catolicismului şi ortodoxiei religiile noi
rezultate de pe urma Reformei. Rapida propagare a acesteia în principat se explicǎ atât prin
legǎturile strânse pe care le avea Transilvania cu Europa, cât şi prin condiţiile proprii care au
favorizat înnoirile reformatoare din sânul bisericii. Primele simptome ale acestei mişcǎri, abia
apǎrute în Europa Apuseanǎ, în special în Germania, au provocat şi la noi însemnate
schimbǎri. Cu toate numeroasele piedici care s-au ridicat de la început împotriva Reformei,
aceasta a gǎsit în Transilvania, Banat şi Partium mulţi susţinǎtori, având însǎ un curs aparte
datoritǎ condiţiilor specifice.
Printre numeroasele cauze, cele politice au jucat un rol determinant, asigurând
succesul Reformei în principat. Transilvania era angajatǎ într-un proces complex de
restructurare politicǎ, care a dus la constituirea principatului, în care voinţa stǎrilor locale a
fost de a se emancipa atât de sub autoritatea regalǎ centralizatǎ, cât şi a unui regim ecleziastic,
dominat de puternica ierarhie catolicǎ. Atitudinea ostilǎ a acestor factori ai puterii faţǎ de
orice încercare de reformǎ se desprinde cu putere şi din cunoscuta lege a dietei Ungariei din
1525, prin care „ereticii”, adicǎ reformaţii, trebuiau sǎ fie extirpaţi din regat şi arşi peste tot
unde se gǎseau. În acelaşi spirit se înscriu şi câteva mǎsuri promulgate de Gheorghe
Martinuzzi pânǎ în 1545, datǎ dupǎ care în Transilvania şi în pǎrţile vestice îşi face loc treptat
o politicǎ de toleranţǎ faţǎ de înnoirile aduse în materie de credinţǎ.
În principat, Reforma nu a fost în realitate nici dogmaticǎ, nici un episod al luptei
eterne între bisericǎ şi stat, ci, mai degrabǎ, un efort colectiv al stǎrilor, adicǎ al celor trei
naţiuni politice, de a edifica noile structuri statale. Acestui efort al nobilimii şi orǎşenimii
înstǎrite, biserica catolicǎ i s-a opus cu mijloacele obişnuite, dintre care nu a lipsit forţa
militarǎ a habsburgilor. De aceea, evoluţia ideii de libertate politicǎ şi de conştiinţǎ în
Transilvania a dus inevitabil la conflicte violente cu clerul catolic şi armata imperialǎ. Pentru
a-şi asigura succesul, factorii politici din Transilvania, dominaţi de o concepţie provincialǎ şi
preocupaţi sǎ punǎ bazele principatului rupt de Ungaria, au recurs la lupta armatǎ şi la
sprijinul militar al domnilor români şi al sultanilor turci.
Progresul rapid al Reformei în principat se explicǎ în primul rând prin îmbrǎţişarea sa
de cǎtre nobilime şi saşi, mai apoi, chiar de principe, încât noii convertiţi au dobândit în viaţa
publicǎ tot mai multǎ influenţǎ şi putere. Cu deosebire sub domnia lui Ioan Sigismund
Zápolya, principe trecut rând pe rând la calvinism şi unitarianism, Reforma s-a stabilit solid în
ţarǎ iar stǎrile au câştigat un ascendent decisiv asupra vieţii politice, influenţând de acum
puternic politica internǎ şi externǎ a principatului.
Primii care au îmbrǎţişat Reforma în Transilvania au fost saşii, populaţie care se afla
în strâse legǎturi comerciale cu Germania şi care prin frecventarea şcolilor de aici şi importul
de tipǎrituri a fost favorizatǎ în propagarea noii doctrine a lui Luther. În plus, relaţiile
tradiţionale încordate ale bisericii sǎseşti cu ierarhia catolicǎ din regat şi preocuparea
Universitǎţii sǎseşti de a-şi consolida individualitatea şi statutul juridic autonom, explicǎ
hotǎrârea fermǎ a subscrierii la Reformǎ. Astfel, prin tinerii studioşi reîntorşi de la
universitǎţile germane, prin negustorii şi meşteşugarii de frunte ai oraşelor Braşov, Sibiu,
Bistriţa, etc., urmaţi numaidecât de populaţia de rând, ideile reformatorului din Wittenberg
câştigǎ teren în principat, dieta recunoscând de fapt, în 1548, noua religie luteranǎ. Treptat,
prin grija unor pastori cǎrturari precum Ioan Honterus şi Valentin Wagner au fost puse bazele
umaniste ale noului învǎţǎmânt sǎsesc, urmându-se modelul gimnaziului din Braşov, fiind
impulsionatǎ totodatǎ şi activitatea tipograficǎ destinatǎ a satisface trebuinţele de carte ale
şcolii şi bisericii.
În timp ce ideile lui Luther erau adoptate de saşi şi aceştia îşi alegeau primul lor
superintendent, în sinodul din 1553, nobilimea îmbrǎţişa, şi ea, aceleaşi idei, cu un zel pe care
în zadar l-am cǎuta chiar în Germania. Multe dintre marile familii nobiliare au trecut din
proprie îniţiativǎ la noua doctrinǎ, cu deosebire în Banat şi Partium, acolo unde la Torony
(1549) şi Timişoara (1550-1551) sârbul Petru Petrovici, respectiv la Ardud (1555), vǎduva
nobililui de origine românǎ Gaşpar Drágffy au organizat sinoade şi au ales superintendenţi,
punând bazele unei ierarhii luterane distinctǎ de cea sǎseascǎ. Dar, în cazul nobilimii, cu toate
cǎ succesul luteranismului a fost mare şi rapid, existenţa sa în multe pǎrţi a fost de scurtǎ
duratǎ. Mulţi dintre cei care deveniserǎ luterani fervenţi sau foarte înclinaţi spre luteranism s-
au convertit pe urmǎ la calvinism şi unitarianism. Dincolo de cauzele acestor schimbǎri, cert
este cǎ nobilimea din principat a devenit aproape în totalitate calvinǎ.
Rǎspândit la început în oraşul Debreţin şi în împrejurimile sale, calvinismul, ocrotit
pentru un timp de acelaşi Petru Petrovici, se extinde curând şi în Transilvania, câştigând
nobilimea luteranǎ şi populaţia maghiarǎ. Astfel, la Cluj, unul dintre colaboratorii şi apropiaţii
lui Gaşpar Heltai, superintendentul luteranilor maghiari, Francisc Dávid îmbrǎţişeazǎ în 1559
calvinismul şi acceptǎ în 1564 calitatea de şef al bisericii calvine din Transilvania, ajungând şi
predicator oficial al curţii princiare. Noua religie cunoscutǎ şi sub numele de Cluj împreunǎ cu
cea de Sibiu, adicǎ calvinismul şi luteranismul, au fost recunoscute ca religii libere sau recepte
de dieta parţialǎ ţinutǎ la Turda în iunie 1564.
De acum nobilimea calvinǎ şi patriciatul luteran îşi sporesc influenţa în afacerile
religioase iar principiul cuius regio, eius religio permite atât principelui trecut la calvinism,
cât şi nobilimii şi magistraţilor din oraşe sǎ secularizeze averile bisericeşti. Concomitent
predicatorii reformaţi instituiţi de nobili în locul preoţilor catolici îşi desfǎşoarǎ în voie şi
protejaţi de stǎpâni propaganda religioasǎ, asigurând succesul definitiv al calvinismului. Slaba
rezistenţǎ a clerului catolic, lipsit din 1556 de episcopia de la Alba Iulia, a constituit în acelaşi
timp un dezavantaj pentru biserica reformatǎ care, depǎşind cu prea multǎ uşurinţǎ
obstacolele, s-a ridicat rapid dar nu prea solid pentru a putea câştiga întreaga populaţie a ţǎrii
şi pentru a rezista mai uşor, dupǎ 1571, acţiunilor de Contrareformǎ promovate de principii
din familia Báthory.
Aceeaşi slǎbiciune a calvinismului a favorizat şi succesul predicatorilor şi
susţinǎtorilor ideilor unitariene, cu deosebire în oraşele Cluj şi Turda, fiind câştigaţi de ideea
negǎrii Sfintei Treimi înşişi Francisc Dávid şi Ioan Sigismund Zápolya, încât dieta de la Turda
din 1572 s-a vǎzut nevoitǎ a recunoaşte, alǎturi de calvinism şi luteranism, noua religie de
Cluj, interzicând însǎ pe viitor orice altǎ inovaţie religioasǎ. De acum, religiile recepte
catolicǎ, calvinǎ, luteranǎ şi unitarianǎ vor întregi sistemul constituţional al celor trei
naţiuni politice, inaugurându-se un regim politic de o foarte largǎ toleranţǎ între stǎpâni, dar
din care cei mai numeroşi locuitori şi cea mai veche religie a ţǎrii, Românii şi ortodoxia, vor
fi eliminaţi pentru mai multe secole.
Aşadar, în propagarea Reformei în Transilvania un rol hotǎrâtor l-au avut cauzele
politice, nu cele dogmatice, iar efectele produse au fost diferite în viaţa locuitorilor
principatului, românii mai ales, cu excepţia beneficiilor culturale, fiind foarte prejudiciaţi în
statutul lor politic.

7. PROBLEMA NAŢIUNII ROMÂNE

Constituirea sistemului celor trei naţiuni politice a marcat sub raport social, adâncirea
evoluţiei divergente în sânul populaţiei româneşti din Transilvania voievodalǎ. De acum,
nobilimea ridicatǎ dintre cnezi sporeşte rândurile „naţiunii” nobililor iar prin catolicizare şi
cǎsǎtorii mixte se confundǎ treptat în marea masǎ a nobilimii maghiare. Procesul acesta de
înstrǎinare era stânjenit dar nu oprit, de considerente confesionale într-o vreme în care prevala
importanţa slujbei militare. De aceea, multora dintre românii schismatici faptele de arme le
puteau aduce înnobilarea şi odatǎ cu aceasta li se deschidea drumul ascensiunii sociale şi
politice. Cel mai adesea însǎ preţul acestei realizǎri era înstrǎinarea etno-confesionalǎ a celor
înnobilaţi, pierzându-se pentru poporul din care s-au ridicat.
Consecinţa acestei hemoragii sociale la partea superioarǎ a structurilor româneşti a fost
nu numai o scǎdere a nobilimii proprii, ci şi o cǎdere masivǎ a românilor în starea de iobǎgie,
încât cu timpul român sau olah a ajuns aproape identic cu iobag. Astfel diferenţierile sociale
au dus la dublarea acestora cu distincţii etnice, care veneau sǎ accentueze pe cele
confesionale, sǎ opunǎ în comitate o nobilime în covârşitoare parte maghiarǎ unei iobǎgimi, în
aceeaşi proporţie, româneascǎ. Într-o formǎ atenuatǎ distincţiile se prelungeau şi pe Pǎmântul
Crǎiesc, acolo unde o parte însemnatǎ a românilor liberi sunt iobǎgiţi de oficialitatea sǎseascǎ,
ba chiar supuşi dijmei bisericeşti faţǎ de o preoţime strǎinǎ. O soartǎ, întrucâtva apropiatǎ, au
împǎrtǎşit şi românii din Pǎmântul Secuiesc care, fǎrǎ a fi obligaţi la plata dijmei catolice au
cunoscut în timp, alǎturi de secuii de rând, suferinţele procesului de aservire socialǎ. Ca o
prelungire socialǎ proprie rǎmânea pentru români doar boierimea Ţǎrii Fǎgǎraşului şi
nobilimea micǎ din Banat, Hunedoara, Chioar şi din cuprinsul diferitelor domenii foste regale
şi feude domneşti ajunse, dupǎ mijlocul secolului al XVI-lea, în stǎpânire princiarǎ.
Evoluţia principatului sub regimul suzeranitǎţii otomane a fǎcut ca rolul militar al
nobilimii sǎ scadǎ, dupǎ cum au fost reduse şi posibilitǎţile înnobilǎrii prin slijbe ostǎşeşti,
încât nobilimea devine treptat una de funcţii. De acum însǎşi ridicarea socialǎ este
condiţionatǎ tot mai mult de nobleţe, singurǎ aceasta oferind şansa ocupǎrii de slujbe
aducǎtoare de venituri. Dacǎ totuşi priceperea şi nobleţea spiritualǎ dobândite prin şcoalǎ
puteau suplini în anumite cazuri nobleţea de sânge în vederea ascensiunii sociale, totul
rǎmânea condiţionat de apartenenţa la religiile recepte cu învǎţǎmântul lor confesional. Astfel,
noul sistem politic al principatului, bazat pe cele trei naţiuni politice şi patru religii recepte,
devenea mult mai restrictiv pentru primenirea şi regenerarea unei nobilimi româneşti care
împreunǎ cu clerul propriu sǎ se poatǎ constitui într-o naţiune politicǎ distinctǎ. Mai mult,
biruinţa Reformei în Transilvania şi odatǎ cu ea a limbilor materne maghiarǎ şi germanǎ nu
numai în bisericǎ, ci şi în administraţie, justiţie şi armatǎ face ca disimilarea confesionalǎ în
sânul nobilimii româneşti sǎ fie însoţitǎ obligatoriu şi de una etnicǎ. Altfel spus, pe mǎsura
accentuǎrii caracterului calvin al structurilor politice ale principatului acestea devin tot mai
mult maghiare şi o nobilime româneascǎ de funcţii îşi poate gǎsi locul în viaţa publicǎ doar cu
preţul înstrǎinǎrii prealabile etno-confesionale.
Încercarea unei pǎrţi a nobilimii şi clerului românesc de a-şi constitui o bisericǎ
calvinǎ şi implicit o religie receptǎ a eşuat, cu tot sprijinul puterii princiare, atât din cauza
propriilor slǎbiciuni şi disensiuni, cât şi a opoziţiei înverşunate a credincioşilor de rând,
sprijiniţi în atitudinea şi în rezistenţa lor de proprii stǎpâni şi, mai ales, de biserica şi domnii
români de peste Carpaţi.
Rǎmânea ca de acum realizarea socialǎ a nobilimii române sǎ fie o chestiune
individualǎ, pierzându-se şansa constituirii unei stǎri proprii, distinctǎ de aceea a nobilimii
maghiare din comitate. Pentru început, cei mai mulţi dintre nobilii români dominaţi de
interese strict personale au îmbrǎţişat religii dintre cele mai diferite, de la catolicism la
calvinism şi luteranism, fǎrǎ a fi preocupaţi de o acţiune comunǎ care sǎ le aducǎ succesul
alcǎtuirii unei „naţiuni” politice române. Astfel a fost posibil ca doi dintre români, Nicolae
Olahus şi Mihail Csáky zis Valahul, sǎ ajungǎ concomitent cancelari regali în partide diferite,
cu influenţǎ şi putere în afacerile ţǎrii, în timp ce împotriva semenilor din rândul cǎrora s-au
ridicat erau luate hotǎrâri discriminatorii, reflectând ostilitatea stǎrilor şi a religiilor oficiale.
Într-o vreme de mari tulburǎri şi mişcǎri de populaţie, cu deosebire a iobǎgimii
româneşti, şi în condiţiile unei prezenţe active a domnilor români în geneza principatului
transilvan reprezentanţii stǎrilor în diete, dominaţi de resentimente faţǎ de strǎini şi faţǎ de
„schismaticii” români adoptau hotǎrâri exclusiviste şi discriminatorii. Astfel, în dieta de la
Turda din 29 martie 1542, cele trei naţiuni hotǎrǎsc ridicarea la luptǎ în persoanǎ împotriva
duşmanilor din afara şi din interiorul ţǎrii, sub aceştia din urmǎ înţelegându-se diferiţii
rǎufǎcǎtori de la tâlhari şi incendiatori la falsificatorii de monede, cu toţii supuşi unei
proceduri de urmǎrire discriminatorii faţǎ de români. Potrivit acestor hotǎrâri dacǎ un ungur
(Hungarus) acuzat de tâlhǎrie se putea dezvinovǎţi şi deveni liber prin jurǎmântul judelui
sǎtesc şi a trei persoane cinstite, în schimb un român (Valachus) pentru a se dezvinovǎţi de
aceeaşi acuzaţie avea nevoie de jurǎmântul cnezului sǎtesc, a patru alţi români şi trei unguri
creştini, semn evident al unei diferenţieri discriminatorii sub raportul valorii probatorii a
omului de rând în lumea satului. Aceleaşi texte dietale reiau şi accentueazǎ în anii urmǎtori
discriminǎrile etno-confesionale între români şi ceilalţi locuitori ai ţǎrii. În privinţa urmǎririi
şi pedepsirii aceloraşi rǎufǎcǎtori, un regulament pentru aplicarea art.28 al dietei din Târgu
Mureş (1552) prevedea ca „românul sǎ nu poatǎ denunţa pe ungur sau sas, dar ungurul sau
sasul sǎ poatǎ denunţa pe român”. O altǎ hotǎrâre dietalǎ din anul 1554 preciza cǎ ţǎranul
ungur (rusticus Hungarus) putea fi denunţat prin mǎrturia a cel puţin trei oameni de bunǎ-
credinţǎ şi pedepsit prin mǎrturia a şapte oameni de acelaşi fel, în timp ce românul putea fi
atât denunţat, cât şi osândit prin mǎrturia doar a trei oameni de bunǎ-credinţǎ. Într-un spirit la
fel de discriminator legifera denunţarea rǎufǎcǎtorilor şi dieta din 24 aprilie 1555 care stabilea
ca ţǎranul creştin sǎ poatǎ fi denunţat prin jurǎmântul a şapte creştini, în vreme ce românul
putea fi denunţat doar prin jurǎmântul a trei creştini sau a şapte români.
Asemenea legiferǎri discriminatorii, venite dinspre instituţia reprezentativǎ a ţǎrii nu
au fǎcut decât sǎ întǎreacǎ atitudinile de dispreţ pentru români ajunşi în covârşitoare parte în
stare de servitute socialǎ şi rǎmaşi credincioşi religiei ortodoxe consideratǎ de-a dreptul
necreştinǎ, de unde şi distincţiile juridice nu numai între nobil şi nenobil, ci şi între români, pe
de o parte, şi creştinii unguri şi saşi, pe de alta. Aşadar, un sistem juridic de grave inechitǎţi
care ridica discriminarea la rangul de lege şi accentua dispreţul faţǎ de românii „schismatici”
şi iobagi, stimulând procesul de disimilare etno-confesionalǎ a nobilimii române şi
îndepǎrtând orice şanse de constituire a unei naţiuni politice proprii, parte întregitoare a
sistemului politic al principatului bazat pe cele trei naţiuni politice şi patru religii recepte.
Evoluţia va adânci separaţia, românii excluşi din rândul naţiunilor politice împǎrtǎşind doar
soarta de „toleraţi” şi „admişi” pentru binele public.

8. ORTODOXIA, RELIGIE TOLERATĂ

Schimbǎrile confesionale care au însoţit îndeaproape şi au influenţat direct constituirea


regimului politic al principatului nu puteau lǎsa pe dinafarǎ nici pe români, cu atât mai mult
cu cât la distincţia etnicǎ se adǎuga pentru ei deosebirea lor religioasǎ. În calitate de
credincioşi ortodocşi se deosebiserǎ în trecut de ceilalţi locuitori ai ţǎrii, cu toţii catolici,
urmând ca şi în epoca principatului, în condiţiile eşuǎrii formǎrii unei religii şi ierarhii recepte
proprii, românii sǎ-şi pǎstreze vechea credinţǎ. Astfel, se perpetua nu numai o distincţie între
confesiuni, ci se accentua şi o opoziţie între recepţii „creştini” şi românii „schismatici” cu
evidente consecinţe politice dǎunǎtoare afirmǎrii acestora în viaţa publicǎ a ţǎrii.
Dacǎ s-au pierdut şansele realizǎrii sociale pentru nobilimea şi clerul românesc, în
schimb, a fost salvatǎ unitatea de credinţǎ ortodoxǎ care-i lega pe românii din Transilvania de
cei din Ţara Româneascǎ şi Moldova. Pentru o vreme, mitropoliile acestor ţǎri îşi exercitǎ
jurisdicţia asupra vlǎdicilor români, consemnaţi documentar în diverse pǎrţi ale principatului,
cu deosebire în cuprinsul feudelor domneşti, iar odatǎ cu constituirea unui sistem ierarhic
ortodox în Transilvania, mitropolia de la Bǎlgrad va fi supusǎ celeia de la Târgovişte.
Intervenţia domnilor români în sprijinul familiei Zápolya a sporit rolul lor în viaţa
religioasǎ a ortodocşilor din Transilvania, fiindu-ne bine cunoscutǎ numirea pentru episcopia
Vadului a mai multor vlǎdici sfinţiţi în Moldova, precum Anastasie, Tarasie şi Gheorghe care
au exercitat jurisdicţia lor asupra pǎrţilor de nord ale ţǎrii, în timp ce preotul Ioan din
Peşteana, sfinţit episcop în 1553 de mitropolitul Ţǎrii Româneşti, rezida în mǎnǎstirea Prislop
din comitatul Hunedoarei. Înlǎturarea trupelor lui Castaldo şi readucerea în ţarǎ a Isabellei şi a
fiului acesteia Ioan Sigismund în suita domnilor Alexandru Lǎpuşneanu şi Pǎtraşcu cel Bun,
la care s-a adǎugat intervenţia pe lângǎ familia restauratǎ a unor slujitori credincioşi, precum
sârbul Petru Petrovici, au dus la numirea în 1557 a unor episcopi ortodocşi la Vad şi Geoagiu
de Sus, în persoana cǎlugǎrului Marcu, respectiv a lui Cristofor. Era un gest prin care pǎrea sǎ
se inaugureze o epocǎ de toleranţǎ pentru biserica şi religia ortodoxǎ, în timp ce reprezentanţii
stǎrilor în dieta generalǎ de la Turda din iunie 1557 cereau şi obţineau din partea familiei
Zápolya patronajul asupra bisericilor luterane maghiare şi a slujitorilor acestora.
Evoluţia ulterioarǎ a situaţiei confesionale din principat, marcatǎ de afirmarea
calvinismului şi de trecerea luteranilor maghiari la aceatǎ nouǎ religie care îl câştigǎ şi pe
principe, s-a rǎsfrânt şi asupra statutului bisericii ortodoxe pentru care în anul 1566 întâlnim
primul episcop calvin în persoana lui Gheorghe din Sângeorgiu. Dificultǎţile cu care se
confruntǎ acesta determinǎ dieta ţinutǎ la Sibiu, în noiembrie-decembrie 1566, sǎ vinǎ în
sprijinul sǎu, hotǎrând, printre altele, ca „sǎ se vesteascǎ liber cuvântul lui Dumnezeu, mai
ales printre români ai cǎror pǎstori fiind orbi, conduc orbi, şi astfel duc spre pieire atât
sǎracele comunitǎţi, cât şi pe ei. Acelora care nu ar vrea sǎ se supunǎ adevǎrului, Înǎlţimea Sa
sǎ porunceascǎ sǎ se dispute din Biblie cu episcopul superintendent Gheorghe şi sǎ se urmeze
potrivit adevǎrului, iar cei care nu vor accepta adevǎrul astfel înţeles sǎ fie îndepǎrtaţi, fie cǎ
vor fi episcop român, preoţi sau cǎlugǎri, şi în toate sǎ asculte numai de singurul episcop ales
superintendentul Gheorghe şi de preoţii aleşi de el, iar cei care i-ar tulbura sǎ fie pedepsiţi cu
vinovǎţia necredinţei”. Începea, de acum, valul de prozelietism calvin prin care se urmǎrea
câştigarea românilor pentru noua credinţǎ şi constituirea unei ierarhii proprii a bisericii
româneşti din Transilvania, ierarhie ruptǎ de mitropoliile ortodoxe de peste Carpaţi. Cu tot
zelul depus de principe, de noul vlǎdicǎ superintendent Gheorghe şi de unii reprezentanţi ai
stǎrilor, rǎspândirea calvinismului printre români a întâmpinat mari rezistenţe din partea unei
preoţimi ce urma sǎ fie supusǎ dajdiei florinului, a credincioşilor de rând care se vedeau
dispreţuiţi de acum nu numai social, ci şi pentru religia lor detestatǎ şi respinsǎ drept
schismaticǎ, purtǎtoare de superstiţii şi idolatrie. Atitudinea de respingere a noii religii era
agravatǎ şi întreţinutǎ cu putere de noile hotǎrâri dietale din anii 1569 şi 1571, prin care dintre
românii care au primit „cuvântul lui Dumnezeu”, adicǎ calvinismul, fiecare om însurat trebuia
sǎ plǎteascǎ predicatorului câte o claie de grâu, iar acesta la rându-i urma sǎ fie pedepsit dacǎ
refuza sǎ dea anual vlǎdicii florinul legiuit. Aceste noi îndatoriri şi pedepsele pentru
nerespectarea lor au încins spiritele între ortodocşi şi calvini, ajungându-se astfel în loc de
apropiere la o repulsie reciprocǎ, românii retranşându-se şi mai mult în sistemul lor tradiţional
de credinţe şi ritualuri, devenit un component etnic şi care îi lega de marele întreg al neamului
românesc.
Dacǎ facem abstracţie de un început de ierarhie calvinǎ şi de introducerea limbii
române în bisericǎ, se poate spune cǎ Reforma a înregistrat prea puţine succese la românii din
Transilvania în condiţiile în care aceştia moşteneau prin vitregia trecutului o bisericǎ „sǎracǎ”
şi un cler prea puţin instruit pentru a se putea angaja în dispute teologice şi prea slab pentru a
putea constitui împreunǎ cu nobilimea proprie o religie receptǎ distinctǎ, premisǎ a unei
naţiuni politice româneşti. S-au adǎugat, fireşte, la aceste piedici îndemnurile la rezistenţǎ
venite din afarǎ, din partea domnilor şi a ierarhilor din Moldova şi Ţara Româneascǎ, la care
s-au asociat, dupǎ 1571, încurajǎrile principilor catolici din familia Báthory şi, nu în ultimul
rând, obstrucţia multora dintre stǎpânii de pǎmânt, interesaţi sǎ aibǎ pentru proprii supuşi o
preoţime aservitǎ. În aceste împrejurǎri, efortul princiar al lui Ioan Sigismund Zápolya a eşuat,
seria episcopilor români calvini încheindu-se cu Paul şi Mihai Tordaş, a cǎror ierarhie se
vedea dublatǎ, în octombrie 1571, de aceea a ieromonarhului Eftimie, numit de principele
Ştefan Báthori episcop ortodox al românilor din Ardeal şi pǎrţile ungureşti. Câţiva ani mai
târziu, ca urmare a dezvoltǎrii acestei ierarhii ortodoxe, a numirii de episcopi la Vad şi în
partea se sud a Transilvaniei şi a hotǎrârii dietei de la Turda, din 21 octombrie 1579, preoţii
români puteau alege pe Ghenadie, sfinţit probabil la Târgovişte, de mitropolit al Ardealului şi
pǎrţilor Oradiei. Cu aceasta, regimul de toleranţǎ al religiei şi bisericii ortodoxe din
Transilvania era consolidat, obţinându-se cu ajutorul Contrareformei şi al ierarhilor de peste
Carpaţi desǎvârşirea organizǎrii ierarhice a românilor ortodocşi, într-o mitropolie cu reşedinţa
în Alba Iulia, de unde şi titulatura prea-înalţilor ierarhi de „mitropoliţi de Bǎlgrad”.
Aşadar, cu tot prozelitismul calvin care pǎrea sǎ câştige teren şi în rândul românilor,
episcopii calvini ai acestora nu au reuşit nici cu sprijinul principelui şi a dietelor, nici cu
propriile hotǎrâri sinodale şi ameninţǎri la adresa preoţilor şi a credincioşilor, sǎ câştige
sufletul acestora pentru noua credinţǎ. Mai mult, românii prin numǎrul lor şi prin sprijinul pe
care îl aveau în viaţa socialǎ a Transilvaniei, prin ajutorul pe care e de presupus cǎ l-au obţinut
din partea unor înalţi dregǎtori ridicaţi din mijlocul lor ca şi a domnilor români, la care am
adǎuga concursul principilor catolici, au reuşit sǎ pǎstreze şi chiar sǎ consolideze pentru ei un
regim de relativǎ toleranţǎ religioasǎ, e adevǎrat, cu preţul marginalizǎrii şi, în mare parte, a
excluderii din viaţa politicǎ a principatului, bazatǎ pe cele patru religii recepte.

9. CONTRAREFORMA ŞI PRINCIPII BATHOREŞTI

Succesul Reformei în principatul Transilvaniei a avut drept consecinţǎ nu numai


adâncirea separaţiei între români şi naţiunile politice, ci şi stimularea diferenţierii între acestea
din urmǎ. Încǎ de la început, Reforma, promovând limba maternǎ în bisericǎ, a atras dupǎ sine
constituirea unor ierarhii dupǎ criteriul etnic, fapt care priva sistemul celor trei naţiuni politice
de suportul unitǎţii confesionale. Mai mult, radicalizarea cu timpul a Reformei în sânul
populaţiei maghiare şi secuieşti a dus la îmbrǎţişarea de cǎtre aceasta a mai multor confesiuni
nou apǎrute, de la calvinism şi unitarianism la sabatarianism. În aceste condiţii, progresele
însǎşi ale Reformei au stârnit temeri şi nelinişte în rândurile susţinǎtorilor preocupaţi sǎ
stǎvilescǎ înnoirile, sǎ suprime apariţia de noi religii, aşa cum rezultǎ şi din hotǎrârile dietei
din 1572. Faptul a favorizat nu numai rezistenţa românilor ortodocşi faţǎ de Reformǎ, ci a
permis şi catolicilor lipsiţi de o ierarhie proprie, dar sprijiniţi de principele Ştefan Báthori, sǎ
încerce treptat recâştigarea poziţiilor pierdute în principat.
Ajungerea lui Ştefan Báthori în conducerea ţǎrii în primǎvara anului 1571 a însemnat
opţiunea stǎrilor transilvane pentru formula principelui liber ales şi sprijinit de Poartǎ,
respingând candidatura lui Gaşpar Bekeş ca voievod susţinut de Habsburgi. Scrisoarea de
recomandare a acestuia din urmǎ adusǎ de la Viena şi încercarea de a se impune prin forţa
armelor nu i-au asigurat succesul, dieta preferând sǎ-l aleagǎ şi sǎ-l susţinǎ pe Ştefan Báthori.
Acesta provenea dintr-o familie de mari nobili catolici cu întinse stǎpâniri de moşii în
comitatele din Partium, cu deosebire în Crasna, unde pe domeniul Şimleului era încuviinţatǎ
prezenţa în 1583 a unui episcop ortodox. Dealtfel, Báthoreştii erau cunoscuţi în epocǎ pentru
spiritul lor de toleranţǎ religioasǎ şi treceau drept veritabili „stâlpi” ai catolicismului din ţarǎ.
Dobândirea tronului princiar aducea lui Ştefan Báthori o moştenire dificilǎ şi
complexǎ de care trebuia sǎ ţinǎ seama atât în raporturile cu stǎrile şi confesiunile recepte, cât
şi în cele cu statele învecinate. Consiliul princiar, dominat de reformaţi, în frunte cu Mihail
Csáky şi Giorgio Blandrata, trebuia schimbat, dar pǎstrat acelaşi caracter confesional în
condiţiile numǎrului neînsemnat al catolicilor. Situaţia se regǎseşte şi în dietǎ, de unde
dificultǎţile în guvernare şi necesitatea unei politici discrete faţǎ de catolici, cel puţin în primii
ani ai domniei sale. La toate acestea se adǎugau relaţiile tensionate cu Habsburgii,
nemulţumiţi cǎ Ştefan Báthori şi-a luat şi purta titlul de „principe liber” (szabad fejedelem),
cǎ a trimis cadouri turcilor şi a interzis corespondenţa supuşilor sǎi cu împǎratul.
Consolidarea puterii prin înfrângerea fracţiunii proimperiale a lui Gaşpar Bekeş (1575)
şi sporirea prestigiului principatului prin ajungerea ca rege al Poloniei a lui Ştefan Báthori
(decembrie 1575) i-a permis acestuia, sǎ treacǎ la o politicǎ mai hotǎrâtǎ, de sprijinire a
catolicilor, promovând în acelaşi timp şi o toleranţǎ mai largǎ faţǎ de românii ortodocşi.
Pentru aceasta s-a folosit de sprijinul fratelui sǎu, voievodul Cristofor Báthori, un catolic
convins, care în calitate de locţiitor al regelui era însǎ silit sǎ ţinǎ seama în politica religioasǎ
de voinţa stǎrilor, adversare hotǎrâtoare ale catolicismului. Cu toate aceste greutǎţi, a fost
stabilitǎ legǎtura cu ordinul iezuit pentru trimiterea unei misiuni în Transilvania, deschizându-
se astfel epoca iniţiativelor educative ale Contrareformei în principat.
Începutul acestei misiuni se leagǎ de sosirea în ţarǎ, în martie 1579, a pǎrintelui iezuit
Ioan Leleszi, înǎrcinat cu educaţia tânǎrului Sigismund Báthori, urmând ca însoţitorii sǎi sǎ
cerceteze situaţia catolicilor din principat, rǎmaşi de mai mulţi ani fǎrǎ preoţi. În aceastǎ
situaţie se gǎseau numeroşi credincioşi din Secuime în frunte cu familiile nobile Lázár şi
Becz, din comitatul Crasna de pe domeniile Báthoreştilor şi din banatul Lugojului şi
Caransebeşului, la care se adǎugau comunitǎţile restrânse din Alba Iulia şi Cluj. Succesul
misiunii iezuite urma sǎ fie asigurat atât prin educarea lui Sigismund Báthori, cât şi prin
instruirea celor mai mulţi dintre fiii de nobili atraşi în Colegiul de la Cluj, deschis în anul
1581. Biserica catolicǎ încerca astfel sǎ se refacǎ folosind armele adversarului trecut la
Reformǎ, adoptând în spirit propriu programul şi metodele şcolilor umaniştilor reformaţi. În
plus, unul dintre misionarii iezuiţi, italianul Antonio Possevino, se mai gândea la plasarea pe
lângǎ principe de „Consilieri” catolici, medici, muzicieni, arhitecţi, etc., neexcluzând nici
aducerea de colonişti strǎini pe domeniile fiscale, sub pretextul îmbunǎtǎţirii agriculturii,
exploatǎrii minelor şi impulsionǎrii comerţului. Aşadar, un program complex şi de mare
subtilitate, gândit într-o variantǎ extinsǎ şi peste Carpaţi, în Moldova şi Ţara Româneascǎ,
acolo unde politica de toleranţǎ faţǎ de catolici a domnilor Petru Şchiopul şi Petru Cercel
dǎdea speranţa de succes agenţilor Contrareformei, reprezentaţi de raguzani şi de alţi balcanici
convertiţi.
Rezultatul acestui efort stǎruitor al iezuiţilor a fost câştigarea principelui Sigismund
Báthori pentru cauza credinţei catolice, precum şi a unei atitudini mai înţelegǎtoare şi mai
tolerante din partea stǎrilor care au apreciat cum se cuvine rostul iniţiativelor lor culturale. Dar
aceastǎ aparentǎ linişte nu a durat prea mult, pretenţiile sporite ale iezuiţilor stârnind
ostilitatea, încât s-a ajuns ca dieta de la Mediaş, din decembrie 1588, sǎ hotǎrascǎ scoaterea
ordinului iezuit din ţarǎ, confiscarea tuturor averilor acestuia de la moşii şi mǎnǎstiri, la şcoli
şi biserici, care urmau sǎ revinǎ fiscului. Era un compromis prin care tânǎrul principe izgonea
pe iezuiţi cu preţul preluǎrii conducerii depline a statului, urmând ca pe viitor sǎ-şi schimbe
politica religioasǎ.

10. MIJLOACE ŞI INIŢIATIVE CULTURALE

În Transilvania secolului al XVI-lea, la fel cu situaţia din alte ţǎri ale Europei Centrale
şi de Sud-Est, cultura constituia încǎ apanajul aproape exclusiv al aristocraţiei nobiliare, al
patriciatului orǎşenesc şi al clerului, aşa încât nu ne vom mira sǎ întâlnim între promotorii
reformelor şcolare, ai tiparului şi ai creaţiilor spirituale numai reprezentanţi mai înstǎriţi sau
deţinǎtori de funcţii ai acestor categorii sociale. Reuşita iniţiativelor culturale depindea apoi,
în mare mǎsurǎ, de statutul politic şi confesional al cǎrturarului, al poporului din care acesta se
ridica şi pe care îl reprezenta, dacǎ nu cumva se înstrǎina de comunitatea cǎreia îi aparţinea
prin naştere sau ascendenţǎ. Toate aceste criterii care ţineau de epocǎ şi ritmau creaţia
culturalǎ erau cu atât mai marcante pentru Transilvania, cu cât sistemul constituţional al
principatului avea aşezat la temeliile sale cele trei naţiuni politice şi patru religii recepte.
Cum nobilimea şi clerul care aparţineau religiei ortodoxe erau excluse din sistemul
constituţional al ţǎrii, era firesc, fǎrǎ a se justifica, ca marginalizǎrii lor politice sǎ-i
corespundǎ şi una culturalǎ. Cu toate aceste inegalitǎţi în faţa şanselor culturale nu au lipsit
nici din rândurile românilor câteva nume de cǎrturari de marcǎ şi de sprijinitori ai acestora
care s-au dovedit prin efortul şi realizǎrile lor nu numai receptivi la cultura apuseanǎ
umanistǎ, ci şi preocupaţi de reînnoirea culturii bizantino-slave de care erau şi se simţeau
legaţi. Alţii, precum Nicolae Olahus, deţinând un statut de excepţie în societate, au mers mai
departe, reuşind sǎ creeze o operǎ remarcabilǎ care se înscrie în rândul valorilor perene ale
umanismului european. Dintre românii care au patronat şi au sprijinit iniţiative culturale,
graţie poziţiei lor politice şi stǎrii materiale de care dispuneau, am aminti doar pe cunoscuţii şi
influenţii Mihail Csáky şi Gaşpar Bekeş, primul susţinǎtor material al lui Gaşpar Heltai în
tipǎrirea Bibliei maghiare (1551) şi beneficiar al mai multor dedicaţii din tipǎriturile teologice
ale vremii, al doilea protector al eruditului Iacob Paleologul, ajuns în fruntea gimnaziului
unitarian din Cluj.
Românii din Transilvania, având o bisericǎ prea puţin dotatǎ cu bunuri ecleziastice şi
fiind lipsiţi de un cler superior mai instruit şi de o nobilime purtǎtoare a unei culturi majore
proprii, nu au putut beneficia de posibilitǎţi de instruire decât foarte reduse, singurele şcoli
ortodoxe, cu excepţia aceleia din şcheii Braşovului, funcţionând în mǎnǎstiri sǎrǎcǎcioase ai
cǎror cǎlugǎri puteau sǎ pregǎteascǎ doar simpli preoţi. Astfel, învǎţǎmântul românesc a fost
condamnat sǎ fie unul preoţesc şi, în consecinţǎ, prea puţin deschis programelor şcolare ale
umaniştilor reformaţi şi catolici care prin gimnazii şi colegii şi-au propus sǎ formeze nu numai
teologi, ci şi jurişti slujitori ai statului. Nici frecventarea universitǎţilor din Apus nu a fost mai
favorabilǎ românilor, statutul lor social şi confesional împiedicându-i sǎ urmeze studii
rezervate în epocǎ fiilor de nobili şi de orǎşeni mai înstǎriţi, aparţinând religiilor recepte.
În privinţa tiparului iniţiativele româneşti chiar dacǎ au o anume întâietate, aceasta s-a
putut realiza nu în Transilvania, ci la sud de Carpaţi, acolo unde domnitorul Radu cel Mare
înfiinţa şi patrona la 1508 prima tipografie din Ţǎrile Române. În Transilvania asemenea
realizǎri sunt mai târzii şi se leagǎ nu atât de mediul românesc, cât de comunitǎţile orǎşeneşti
din Sibiu (1528-1529), Braşov (1538-1539) şi Cluj (1550) ale cǎror oficine vor tipǎri din
interes confesional şi mai apoi comercial şi carte româneascǎ şi slavonǎ. Astfel la Sibiu au
vǎzut lumina tiparului, cu spijin luteran şi prin efortul meşterului Filip Moldoveanul,
Catehismul românesc (1544), Tetraevanghelul slavon (1546) şi Evangheliarul slavo-român
(1551-1553), pentru a doua tipǎriturǎ folosindu-se drept model ediţia mai veche de la
Târgovişte (1512). Adevǎrata mǎsurǎ a activitǎţii tipografice româneşti se leagǎ de numele
diaconului Coresi şi a colaboratorilor sǎi care stabiliţi la Braşov şi sprijiniţi de familiile
Benkner şi Hirscher au dat la luminǎ între 1557-1581 mai multe cǎrţi în limbile slavonǎ şi
românǎ. Apariţia tipǎriturilor coresiene s-a datorat atât propagandei luterane şi calvine
desfǎşuratǎ în rândul românilor, cât şi iniţiativei şi sprijinului bǎnesc al domnilor din Ţara
Româneascǎ şi Moldova, interesaţi sǎ intervinǎ în apǎrarea şi consolidarea bisericii ortodoxe
româneşti asaltatǎ de Reformǎ.
Indiferent de motivele care au stat la baza succesului oficinei coresiene, cultura
româneascǎ a beneficiat de o dezvoltare fǎrǎ precedent, fiind, înainte de toate, valorificate prin
tipar traducerile existente, aşa-zisele texte rotacizante (Psaltirile Scheianǎ, Voroneţeanǎ şi
Hurmuzachi, plus Codicele Voroneţean), la care au fost adǎugate altele noi, punându-se
astfel bazele limbii române literare. Aceasta devenea nu numai un instrument de exprimare a
individualitǎţii culturii române, ci şi o nouǎ limbǎ de cult, menitǎ sǎ îndepǎrteze întrebuinţarea
slavonei din biserica noastrǎ. Schimbarea presupunea, cu toate rezistenţele pe care le
întâmpina, suficientǎ mobilitate şi receptivitate din partea bisericii ortodoxe general
româneşti, cǎci unele tipǎrituri, precum Evanghelia cu Învǎţǎturǎ sau Cazania din 1581, au
fost aprobate şi comandate de ierarhii şi domnii din Moldova şi Ţara Româneascǎ. De
observat cǎ elementele de noutate apar încadrate în tradiţia slavonǎ a bisericii, deoarece din
totalul de 35 de cǎrţi tipǎrite de Coresi numai trei sunt slavo-române şi alte nouǎ în româneşte,
iar dintre acestea numai douǎ cuprind învǎţǎturi reformate. Astfel Învǎţǎtura româneascǎ
(1560) reprezintǎ o traducere dupǎ un cahehism luteran cu modificǎri în spiritul tradiţiei
ortodoxe, în timp ce Tâlcul Evangheliilor (1564) cu Molitvenicul din anexǎ au la bazǎ
predicile lui Méliusz Juhász Péter, respectiv rugǎciunile din Agenda lui Gaşpar Heltai, izvoare
care au fost modificate prin suprimǎri de pasaje şi adaosuri din aceeaşi tradiţie. Aceleaşi
modele strǎine se regǎsesc urmate şi corectate cu prototipurile slavone şi în traducerea de cǎtre
cǎrturarii români din Banat şi Haţeg a Paliei de la Orǎştie (1582). Dar, dincolo de aceste
aspecte ce ţin de dogmǎ, traducerile şi prelucrǎrile realizate dupǎ modele slavone, maghiare,
germane şi latine au presupus erudiţie şi spirit critic, elemente definitorii ale filologiei
umaniste.
Cultura româneascǎ aflatǎ sub zodia Umanismului a fost îmbogǎţitǎ, în afarǎ de
literatura religioasǎ, şi cu alte genuri de creaţie, precum literatura religioasǎ, şi cu alte genuri
de creaţie, precum literatura istoricǎ şi juridicǎ, la care am adǎuga atât de rǎspânditele cǎrţi
populare din Codicele Sturdzanus, Negoianus, de la Cohalm, Todorescu, Marţian etc.
Comunitǎţii românilor braşoveni îi datorǎm Cronica slavonǎ a Scheilor, azi pierdutǎ, şi
propabil o parte din îndemnurile adresate lui Coresi pentru tipǎrirea în limba românǎ a celei
dintâi cǎrţi de legi (Pravila, 1560-1562).
În privinţa creaţiilor arhitecturale şi picturale se constatǎ cǎ acestea poartǎ în secolul al
XVI-lea pecetea adoptǎrii formelor Renaşterii şi a condiţiilor vieţii materiale şi spirituale ale
celor care le-au realizat. Elemente ale noului stil se întâlnesc nu atât în arhitectura religioasǎ
monumentalǎ, dominatǎ de construcţiile gotice mai vechi, cât în palatele episcopale de la
Oradea şi Alba Iulia, ultimul ajuns curte princiarǎ, în castelele nobiliare de la ţarǎ şi în
locuinţele urbane. Spre exemplificare am aminti castelele Martinuzzi din Vinţul de Jos
(1540), Apafi din Dumbrǎveni (1552) şi cel de la Criş (1559), ambele lângǎ Sighişoara,
Bocskay din Aghireş (1572), lângǎ Huedin, şi cel de la Mǎnǎstirea (1593), lângǎ Dej, iar
dintre locuinţele orǎşeneşti am reţine casele Haller din Sibiu, a „Argintarului” din Bistriţa şi
Hirscher din Braşov. O arhitecturǎ renascentistǎ definitǎ prin plastica decorativǎ a faţadelor cu
portalri şi ancadramente caracteristice, lipsind coloanele sau pilaştri, care rǎmâne una a
patriciatului orǎşenesc şi a nobilimii, în timp ce construcţiile româneşti se reduc la mai vechile
ctitorii cneziale în piatrǎ şi la refaceri şi zugrǎviri de biserici, precum cea din Bârsǎu prin grija
familiei lui Petru Şchiopu, a mǎnǎstirii Prislopului (1564) de cǎtre domniţa Zamfira şi a celei
din Scheii Braşovului cu cheltuiala domnilor Petru Cercel şi Aron Vodǎ. La aceastǎ datǎ
arhitectura ţǎrǎneascǎ, fie ea româneascǎ, sǎseascǎ, maghiarǎ şi secuiascǎ, rǎmâne una
tradiţionalǎ şi din lemn, lucratǎ în forme simple şi cu procedee tehnice modeste.
Dacǎ rǎspândirea Reformei cu iconoclasmul ei a prejudiciat dezvoltarea picturii, în
mediul ortodox românesc aceasta evolueazǎ fǎrǎ oprelişti, împrumutând prin şcoala de picturǎ
moldoveneascǎ şi prin cea italo-cretanǎ elemente ornamentale din repertoriul decorativ al
Renaşterii. Ca realizǎri deosebite am consemna icoanele de la Urisiu de Jos (1539), Budeşti,
Scheii Braşovului (1564), Pǎniceni şi Nadǎş, tripticele de la Agârbiciu (1555) şi Bica (1563),
la care am asocia activitatea de gravor şi ilustrator de carte a lui Filip Moldoveanul alias
Pictor (Maler).
Prin toate aceste realizǎri din domeniile învǎţǎmântului, tiparului, literaturii în
accepţiune largǎ şi ale artei se poate spune, respectând desigur proporţiile, cǎ românii
transilvǎneni cu ajutorul celor de peste Carpaţi nu s-au deosebit prea mult de conlocuitorii lor
maghiari, secui şi saşi, iar dacǎ le-a lipsit un Gaşpar Heltai sau un Johann Honterus, dacǎ nu
au avut şcoli mai înalte şi tiparniţe mai numeroase, dacǎ nu au diversificat şi nu au
desacralizat suficient propria culturǎ de tradiţie bizantino-slavǎ, dacǎ nu au construit castele
nobiliare şi locuinţe urbane, toate acestea nu constituie pentru ei un semn atât de inferioritate,
cât unul de inegalitate în faţa mijloacelor culturale moştenite şi a şanselor de aceeaşi naturǎ
oferite de Renaştere şi Umanism.

11. LIGA SFÂNTĂ ŞI ŢĂRILE ROMÂNE

Reluarea ideii de cruciadǎ antiotomanǎ la sfârşitul secolului al XVI-lea de cǎtre


Papalitate şi Habsburgi, susţinuţi de Spania şi ducatele italiene Toscana, Mantova şi Ferrara,
au gǎsit Ţǎrile Române hotǎrâte şi pregǎtite sǎ se ridice la luptǎ alǎturi de Creştinǎtate pentru a
înlǎtura suzeranitatea turceascǎ. Aceasta devenise cu atât mai stânjenitoare cu cât prin sporirea
tributului a dat naştere la o fiscalitate excesivǎ cu repercursiuni nocive asupra economiei
domeniale şi a structurilor sociale. De aceea s-a ajuns, cel puţin în Ţara Româneascǎ şi
Moldova, ca angajarea în lupta antiotomanǎ alǎturi de Liga Sfântǎ sǎ fie hotǎrâtǎ de însǎşi
adunǎrile de stǎri, în timp ce în Transilvania, datoritǎ obligaţiilor incomparabil mai reduse faţǎ
de Poartǎ, reprezentanţii stǎrilor s-au opus, iniţiativa rǎzboinicǎ aparţinând principelui
Sigismund Bathori.
Noua iniţiativǎ creştinǎ intervenea în strânsǎ legǎturǎ cu ofensiva catolicǎ a iezuiţilor
împotriva Reformei, urmǎrindu-se însǎ, pe lângǎ recuperarea credincioşilor foşti catolici şi
eliberarea celor ortodocşi de sub dominaţia islamicǎ, şi eventuala atragere a acestora din urmǎ
la unirea cu biserica Romei. De aceea, angajarea ortodocşilor în lupta antiotomanǎ alǎturi de
creştinǎtatea catolicǎ aducea cu sine nu numai speranţe, ci şi temeri. Acestea din urmǎ erau cu
atât mai justificate cu cât Contrareforma reuşise în anii 1595-1596 sǎ-i atragǎ la unirea
religioasǎ pe ucrainienii ortodocşi din sudul Poloniei, vecinii românilor din Transilvania şi
Moldova.
Aceeaşi cruciadǎ târzie îndreptatǎ împotriva stǎpânirilor turceşti din Europa a prilejuit
însǎ o apropiere mai strânsǎ între cele trei Ţǎri Române, apropiere cu atât mai necesarǎ cu cât
unirea lor în lupta antiotomanǎ era primejduitǎ de rivalitatea polono-austriacǎ pentru
înstǎpânirea la Dunǎrea de Jos şi obţinerea ieşirii la Marea Neagrǎ. În aceastǎ situaţie era de
aşteptat ca sistemele de alianţe încheiate de Transilvania, Moldova şi Ţara Româneascǎ pentru
alǎturarea la Liga Sfântǎ sǎ ajungǎ a fi periclitate şi influenţate negativ de interesele Poloniei
şi Imperiului Habsburgic.
Principele Sigismund Bathori încearcǎ sǎ profite de conjuncturǎ pentru a reface atât
situaţia de altǎdatǎ a bisericii catolice din Transilvania, cât şi vechile relaţii de vasalitate ale
Ţǎrii Româneşti şi Moldovei faţǎ de coroana ungarǎ acum deţinutǎ de împǎratul Rudolf al II-
lea. Urma sǎ fie astfel realizatǎ unirea celor trei Ţǎri Române sub suzeranitate imperialǎ şi
supremaţie princiarǎ, Sigismund Bathori intitulându-se, dupǎ impunerea lui Mihai Viteazul şi
Ştefan Rǎzvan a tratativelor umilitoare din 1595 de la Alba Iulia, principe al Transilvaniei,
Ţǎrii Româneşti şi Moldovei.
Dacǎ boierimea din ţara Româneascǎ a acceptat prevederile politice ale tratatului ca
mijloc de restrângere a autoritǎţii domneşti, în schimb reprezentanţii clerului superior l-au
semnat doar condiţionat de includerea în cuprinsul sǎu a recunoaşterii jurisdicţiei mitropoliei
de la Târgovişte asupra bisericii ortodoxe române din Transilvania. Prin aceasta erau obţinute
garanţiile necesare neutralizǎrii eventualelor acţiuni ale Contrareformei îndreptate împotriva
românilor ortodocşi din principat, vitregiţi în statutul lor confesional prin nerecunoaşterea în
rândul recepţilor.
Pe baza tratatelor încheiate la Alba Iulia între cele trei ţǎri Române a fost posibilǎ
participarea oastei acestora, alǎturi de unele forţe militare ale Ligii Sfinte, la luptele
antiotomane din lunile august-octombrie 1595 de la Cǎlugǎreni, Târgovişte şi Giurgiu.
Victoriile obţinute aici de români şi de aliaţii lor creştini evidenţiau forţa şi eficacitatea
militarǎ a sistemului de alianţe statornicit, sistem nǎruit însǎ curând prin intervenţia
polonezilor cancelarului Zamoyski în Moldova pentru a-l înscǎuna pe Ieremia Movilǎ, domn
de orientare filo-turcǎ.
Succesul lui Mihai Viteazul în luptele cu turcii din toamna anului 1595 i-a permis sǎ
restabileascǎ pe baze noi raporturile cu aceştia, tributul fiind redus la o sumǎ mai mult decât
simbolicǎ, fapt care i-a îngǎduit totodatǎ sǎ nesocoteascǎ prevederile amintitului tratat de la
Alba Iulia şi sǎ iniţieze tratative pentru încheierea unei alianţe directe cu împǎratul Rudolf al
II-lea. Acest demers diplomatic s-a materializat în tratatul din 1598 de la Târgovişte, prin care
domnul român urma sǎ primeascǎ subsidii direct de la împǎrat pentru a relua alǎturi de Liga
Sfântǎ lupta antiotomanǎ. Realizarea acestui plan va fi zǎdǎrnicitǎ neaşteptat de Sigismund
Bathori în 1599 prin renunţarea la tronul princiar, succesorul sǎu, cardinalul Andrei Bathori,
fiind omul polonilor şi promotorul unei politici binevoitoare faţǎ de turci, ceea ce echivala de
fapt cu scoaterea Transilvaniei din coaliţia antiotomanǎ.
Schimbarea politicii externe a Transilvaniei a atras dupǎ sine izolarea teritorial-
diplomaticǎ a ţǎrii Româneşti, domnul acesteia fiind constâns sǎ acţioneze hotǎrât în direcţia
refacerii de alianţe antiotomane a celor trei ţǎri Române, fapt care implica înlǎturarea de la
putere a lui Andrei Bathori şi Ieremia Movilǎ. Aceastǎ acţiune întreprinsǎ de Mihai Viteazul
în anii 1599-1600 va duce la realizarea primei uniri politice a tuturor românilor, unire care
avea drept temei premisele solide oferite de o conştiinţǎ de neam activǎ şi de tradiţionalele
legǎturi economico-politice şi culturale dintre cele trei ţǎri Române.
12. MIHAI VITEAZUL: UNIFICARE ŞI SPERANŢĂ

Conştientizarea primejdiei turceşti şi interesele comune rezultate din aceasta pentru


cele trei Ţǎri Române, plus elementele de unitate preexistente, au dus în toamna anului l599 la
acţiunea unificatoare a lui Mihai Viteazul. Astfel, dupǎ pregǎtiri minuţioase ale propriei oştiri
şi dupǎ perfectarea ajutorului ardelean din partea secuilor, domnul român trece munţii în
Transilvania, scontând şi pe sprijinul indirect al iobǎgimii rǎzvrǎtite prin acţiunea tainicǎ a
unor emisari speciali, recrutaţi din rândurile clerului ortodox.
Rapiditatea şi abilitatea mişcǎrilor de trupe, la care s-au adǎugat expectativa saşilor şi
puterea exemplului personal, i-au adus lui Mihai Viteazul preţioasa victorie din 28 octombrie
l599 de la Şelimbǎr, dupǎ care, la 1 noiembrie acelaşi an, intra biruitor în Alba Iulia ca stǎpân
al Transilvaniei.
Succesul avea, fǎrǎ îndoialǎ, multiple semnificaţii atât pentru Mihai, cât şi pentru
contemporanii sǎi. Înstǎpânirea în Transilvania, departe de a reprezenta doar un act de ambiţie
şi curaj al domnului român, aducea cu sine o refacere, fie şi parţialǎ, a unitǎţii Ligii Sfinte şi o
consolidare a posibilitǎţii de apǎrare a Ţǎrii Româneşti în faţa ameninţǎrii turceşti.
Dealtfel, interdependenţa militarǎ dintre Ţara Româneascǎ şi Transilvania Mihai ca
strateg, o avea pe deplin conştientizatǎ atunci când, înainte de Şelimbǎr, motivându-şi
acţiunea, arǎta nunţiului apostolic Malaspina cǎ cele douǎ ţǎri „sunt aşa de subordonate
reciproc şi înlǎnţuite laolaltǎ, încât cǎzând una, cade şi cealaltǎ, şi pǎstrându-se una, se
pǎstreazǎ şi cealaltǎ”.
În plus, pentru Mihai Viteazul şi boierii sǎi Transilvania deţinea avantajul aşezǎrii sale
geografice şi strategice în raport cu turcii şi tǎtarii, nefiind o „ţarǎ de margine”, expusǎ
acestora, precum erau Ţara Româneascǎ şi Moldova. Acesta a fost şi unul din motivele pentru
care domnul român şi-a fixat reşedinţa la Alba Iulia, de unde a înţeles sǎ conducǎ nu numai
Ţara Româneascǎ, ci şi Moldova, odatǎ cu dobândirea acesteia în anul 1600.
Dupǎ ce a dat stǎpânirii sale o capitalǎ unicǎ la Alba Iulia, Mihai Viteazul, pentru a
linişti pe cel în numele cǎruia a intrat în Transilvania, adicǎ pe împǎratul Rudolf al II-lea, a
adoptat în corespondenţa cu acesta şi în unele acte oficiale titlul de „voievod al Ţǎrii
Româneşti, consilier şi locţiitor al împǎratului pentru Ardeal şi cǎpitan general al oştirilor
imperiale pentru pǎrţile din afara Ardealului, supuse lui”. în schimb, faţǎ de cei stǎpâniţi, în
actele slavone şi româneşti, ba chiar în corespondenţa cu vecinul sǎu din Moldova, Ieremia
Movilǎ, Mihai se intitula obişnuit „domn din mila lui Dumnezeu al Ţǎrii Româneşti şi al
Ardealului”. De adevǎrat stǎpân îl ştiau, şi-l considerau ca atare, şi nobilii ardeleni, stǎrile în
general, care i se adreseazǎ cu „Mǎria Ta” şi-l numesc „milostivul nostru domn” sau
„principele nostru milostiv”.
Dincolo de diversitatea titulaturilor, Mihai Viteazul însuşi a înţeles nu sǎ guverneze, ci
sǎ domneascǎ în Transilvania, considerându-se nu un locţiitor al împǎratului, ci un adevǎrat
stǎpân, de unde şi actele sale de putere neîngrǎditǎ. Întocmai ca un suveran de drept divin al
noii ţǎri, şi-a îngǎduit sǎ convoace dieta principatului, sǎ pretindǎ jurǎmânt de credinţǎ
stǎrilor, sǎ confirme în libertǎţile lor pe secui şi saşi, sǎ întǎreascǎ privilegiile oraşelor libere
regeşti, sǎ anuleze unele danii vechi şi sǎ facǎ altele noi, sǎ aducǎ modificǎri statutului
religiilor recepte şi îndeosebi celei ortodoxe, sǎ numeascǎ dregǎtori civili şi militari, sǎ
redefineascǎ atribuţiile unor instituţii centrale, mergând pânǎ la contopirea acestora cu
similarele lor din Ţara Româneascǎ, totul pentru a veni în sprijinul voinţei puterii domnitoare.
Mihai Viteazul venind în Transilvania dintr-o ţarǎ româneascǎ, ca domn român şi cu
forţe româneşti, nu putea sǎ ascundǎ stǎrilor ardelene sensul noii stǎpâniri. Pentru a linişti
nobilimea din principat şi pentru a-i câştiga sprijinul, domnul român înţelege sǎ întǎreascǎ pe
cei credincioşi în privilegiile lor, printre aceştia numǎrându-se în primul rând nobilimea de
origine româneascǎ din Hunedoara, Chioar, Banat, Zarand, Gurghiu, la care se adǎugau,
fireşte, boierii Ţǎrii Fǎgǎraşului.
Recunoscut de nevoie ca principe de cǎtre stǎri, Mihai menţine sfatul princiar, dar
introduce în el, pe bazǎ de paritate, şi boieri, sprijinindu-se mai mult pe proprii sǎi dregǎtori,
precum banul Mihalcea, marele logofǎt Teodosie Rudeanu, vistiernicul Bǎrcan, cǎpitanul Aga
Leca şi alţii. Cancelariile celor douǎ ţǎri sunt unificate sub conducerea episcopului catolic
Dimitrie Naprágyi, mai apoi sub aceea a lui Teodosie Rudeanu, domnul dispunând
confecţionarea, la aurarii din Cluj, a unui sigiliu comun şi folosind limba românǎ, alǎturi de
latinǎ, maghiarǎ, germanǎ şi slavonǎ, ca limbǎ oficialǎ.
În privinţa administraţiei civile, menţine organizarea comitatensǎ şi scǎunalǎ, dar o
subordoneazǎ cetǎţilor mai importante ale ţǎrii, încredinţate pârcǎlabilor, cǎpitanilor şi
garnizoanelor proprii, încercând sǎ o transforme într-o pârghie docilǎ a guvernǎrii domneşti.
Oastea nobiliarǎ este pǎstratǎ, dar Mihai se sprijinǎ cu prioritate pe oştirea proprie de lefegii,
pentru care impune votarea repetatǎ de dǎri şi în care sunt înrolaţi mulţi ţǎrani români, pentru
care nobilimea ridicǎ proteste.
Ca stǎpân al unei ţǎri în care biserica ortodoxǎ şi românii erau discriminaţi şi
marginalizaţi politic, Mihai Viteazul nu întârzie sǎ ia mǎsuri de schimbare a statutului
confesional şi socio-politic a celei mai vechi şi mai numeroase populaţii a Transilvaniei.
Începe cu scutirea de sarcini iobǎgeşti a preoţimii române, pe care o ridicǎ la egalitate cu
preoţimea religiilor recepte, sprijinind în acelaşi timp consolidarea catolicismului slǎbit de
Reformǎ. Mitropolia ortodoxǎ de la Alba Iulia este întǎritǎ în supunerea faţǎ de mitropolia de
la Târgovişte, în timp ce în Maramureş menţine ca episcop pe Serghie de la Tismana iar pe
episcopul Efrem din mǎnǎstirea Habra îl recunoaşte şi-i solicitǎ ajutorul în politica sa
religioasǎ.
Cum intrarea lui Mihai în Transilvania a ridicat la luptǎ împotriva nobilimii
iobǎgimea, care era masiv româneascǎ, domnul a dat ascultare plângerilor satelor româneşti,
impunând dietei hotǎrâri privitoare la pedepsirea nobililor pentru maltratarea de iobagi şi la
dreptul de pǎşunat reciproc în hotarul comun cu satele vecine sǎseşti şi ungureşti.
Deasemenea, nu a împiedicat înrolarea iobagilor români în oştile domneşti şi a îngǎduit
aşezarea multora în secuime şi sǎsime, pe moşiile orǎşeneşti şi boiereşti, pe domeniile fiscale,
acum în stǎpânirea directǎ a domnului. Aceste mǎsuri şi atitudini ale lui Mihai au neliniştit
profund nobilimea, îngrijoratǎ de turnura tot mai româneascǎ pe care o lua stǎpânirea
domnului, sprijinit nu numai de români, ci şi de secui şi saşi. De aici şi uneltirile repetate ale
celei mai mari pǎrţi a nobilimii, transformate curând în rǎzvrǎtire militarǎ, cǎreia i se va
alǎtura şi generalul Basta cu oştile imperiale, ducând la cǎderea domnului român.
Mihai Viteazul, pentru a depǎşi dificultǎţile financiare cauzate de reticenţele
împǎratului Rudolf şi pentru a îndepǎrta uneltirile domnului Ieremia Movilǎ sprijinit de
poloni, s-a decis, în primǎvara lui 1600, sǎ treacǎ în Moldova pentru a o supune stǎpânirii
sale. Aceastǎ acţiune fǎrǎ precedent s-a desfǎşurat cu mare rapiditate, rezistenţa întâmpinatǎ
de Mihai fiind neînsemnatǎ, boierii şi clerul alǎturându-i-se şi prestându-i jurǎmânt de
credinţǎ, încât el se putea intitula, la 27 mai 1600, „domn al Ţǎrii Româneşti, Ardealului şi
Moldovei”. Era pentru prima datǎ în istorie, când cele trei Ţǎri Române erau unificate politic
de un domn român, care şi-a sprijinit acţiunea sa pe o conştiinţǎ de neam activǎ şi a dorit sǎ
valorifice, la nevoie, noul potenţial uman şi militar de care dispunea în lupta antiotomanǎ.
Aceste intenţii generoase ale lui Mihai Viteazul s-au nǎruit odatǎ cu rǎzvrǎtirea
nobilimii ardelene şi a generalului Basta, rǎzvrǎtire urmatǎ de reîntoarcerea domnului în
Ardeal, care înfrânt la Mirislǎu(septembrie 1600) şi atacat în Ţara Româneascǎ de Movileşti şi
poloni a pierdut domnia celor trei Ţǎri Române, luând drumul pribegiei la curtea din Praga.
Revenirea sa în Transilvania cu ajutor militar imperial şi victoria obţinutǎ la Gorǎslǎu(august
1601) împotriva principelui Sigismund Bathori nu au mai permis refacerea unitǎţii politice
româneşti datoritǎ asasinǎrii lui Mihai Viteazul pe câmpia de lângǎ Turda.
Cu toate cǎ domnul român a cǎzut victimǎ intrigilor diplomatice şi uneltirii nobilimii
ostile, ispita faptei sale mǎreţe a rǎmas, înfǎptuindu-se o mare experienţǎ politicǎ. Unirea, fie
şi pentru moment, a celor trei Ţǎri Române a deschis românilor ardeleni perspectiva
rǎsturnǎrii sistemului constituţional exclusivist al principatului, a integrǎrii lor în viaţǎ politicǎ
a Transilvaniei şi în acelaşi timp în marele întreg al neamului românesc. Fapta fǎrǎ precedent
a lui Mihai Viteazul era doar prima unire politicǎ realizatǎ de un domn român, cu forţe
româneşti şi în spiritul intereselor româneşti, dobândind peste timp valoare de simbol.

13. RESTAURAŢIE ŞI TEAMĂ

Dincolo de sensul sǎu românesc, domnia lui Mihai Viteazul a avut în Transilvania şi
alte semnificaţii şi implicaţii, dintre care unele s-au repercutat direct asupra evoluţiei
ulterioare a principatului. În condiţiile în care politica religioasǎ a domnului român a urmǎrit
atât ridicarea ortodoxiei în rândul religiilor recepte, cât şi refacerea, din îndemn imperial, a
poziţiilor bisericii catolice, stǎrile, dominate de nobilimea reformatǎ, au intuit primejdia pe
care o putea aduce cu sine o stǎpânire fie româneascǎ, fie Habsburgicǎ. Oricare dintre aceste
stǎpâniri, a lui Mihai sau a generalului Basta, putea rupe fragilitatea echilibrului statornicit în
cadrul sistemului constituţional bazat pe cele trei naţiuni politice şi patru religii recepte.
Stǎpânirea lui Mihai Viteazul punea în faţa nobilimii ardelene boierimea puternicǎ de
peste Carpaţi, susţinutǎ de o numeroasǎ nemeşime ardeleanǎ de obârşie româneascǎ, aceasta
dispreţuitǎ şi exclusǎ, ca nereceptǎ, din viaţa politicǎ a principatului. Schimbarea statutului
religiei ortodoxe din Transilvania, prin ridicarea acesteia în rândul religiilor recepte, deschidea
calea şi putea aduce cu sine constituirea în timp şi a unei naţiuni politice româneşti. Aceasta
urma, în chip firesc, sǎ punǎ în discuţie sistemul constituţional al ţǎrii, sǎ-l întregeascǎ şi cu o
participare româneascǎ, de unde şi grava tulburare a conştiinţei stǎrilor ardelene, preocupate
de a zǎdǎrnici pe viitor asemenea perspective.
Acum, la începutul secolului al XVII-lea, primejdia putea veni şi dinspre Habsburgi,
prezenţi în Transilvania prin oştile lui Basta şi preocupaţi, dupǎ asasinarea lui Mihai, sǎ
pǎstreze stǎpânirea ţǎrii, dacǎ nu direct, cel puţin într-o formǎ vasalizatǎ. Aveau doar sprijinul
unei pǎrţi a stǎrilor, îndeosebi a familiei Báthoreştilor, revenitǎ la putere prin nestatornicul
Sigismund Báthori, şi a oraşului Sibiu, la nevoie putând fi câştigatǎ şi acea parte a boierilor
din Ţara Româneascǎ, favorabilǎ imperialilor. Noua renunţare la tron a principelui
Báthori(1602) şi revenirile succesive ale generalului Basta la conducerea ţǎrii, în urma
victoriilor asupra lui Moise Székely de lângǎ Teiuş(1602) şi Braşov(1603), ultima câştigatǎ de
domnul Radu Şerban, ameninţau serios interesele nobilimii confruntatǎ cu proiectele de
colonizare germanǎ şi de numire a unui episcop catolic, tot german.
În aceastǎ situaţie criticǎ, când succesiunea princiarǎ se confrunta, dupǎ moartea în
lupta de la Braşov a lui Moise Székely, cu lipsa unui candidat marcant, stǎrile îl descoperǎ pe
Ştefan Bocskai. Acesta este curând convins sǎ renunţe la politica sa filohabsburgicǎ şi
împreunǎ cu „haiducii” din pustǎ, cu secuii şi cu sprijin de la turci, inclusiv din partea
domnilor români, sǎ obţinǎ îndepǎrtarea imperialilor şi înfrângerea comitelui Sibiului, fiind
ales principe, la 4 septembrie 1605, de dieta de la Mediaş. Tot aici, a primit din partea lui Ali
Paşa însemnele domniei şi ahidname-ul, dieta angajându-se acum, în prezenţa solilor din Ţara
Româneascǎ şi Moldova, în discutarea specialǎ a relaţiilor principatului cu aceste ţǎri. S-a
hotǎrât ca sǎ fie perpetuatǎ buna vecinǎtate şi pǎstrat tratatul de alianţǎ încheiat, la 5 august
1605, cu Ţara Româneascǎ, respingându-se sprijinul solicitat de moldoveni pentru
reînscǎunarea, la Bucureşti, a fostului domn, Simeon Movilǎ.
Având sprijinul turcilor şi consolidându-şi autoritatea în faţa stǎrilor, Ştefan Bocskai
reuşeşte, în vara anului 1606, sǎ încheie pacea cu Viena, fiindu-i recunoscutǎ calitatea de
principe şi dobândind stǎpânirea asupra comitatelor Bereg şi Ugocsa, plus cetǎţile Satu Mare
şi Tokaj. Aceastǎ situaţie îi va permite lui Bocskai sǎ mijloceascǎ pacea, din 11 noiembrie
1606, de la Zsitvatorok, dintre Habsburgi şi turci, pace ale cǎrei avantaje însǎ Transilvania nu
le va putea fructifica din cauza morţii neaşteptate a principelui.
Competiţia pentru tronul princiar reîncepe, facţiunile nobiliare de orientare filoturcǎ şi
filohabsburgicǎ sprijinind candidaţi pe care-i dorea doar simple instrumente ale propriilor
ambiţii şi interese. Dintre aceştia se impun şi se menţin, rând pe rând, cu sprijin din afarǎ şi cu
o politicǎ oscilantǎ, Sigismund Rákóczi şi Gabriel Báthori. Ultimul ameninţat de Habsburgi şi
insuficient sprijinit de turci şi stǎri a încercat sǎ-şi consolideze puterea prin unirea
Transilvaniei cu Ţara Româneascǎ(1611), acţiune care a eşuat datoritǎ intervenţiei turcilor
speriaţi de reînvierea vremurilor lui Mihai. Ajungerea pe tronul princiar, cu ajutor turcesc, în
1613, a lui Gabriel Bethlen va pune capǎt confruntǎrilor dintre facţiunile nobiliare şi va
încheia restauraţia atât în favoarea partidei filoturce, cât şi a puterii centrale.
Dacǎ facţiunile nobiliare, angajate în lupta pentru putere, nu au reuşit sǎ se substituie
autoritǎţii princiare, în schimb au fost mult mai norocoase în a obţine consolidarea situaţiei lor
sociale. Textele dietale, ulterioare domniei lui Mihai Viteazul, abundǎ în hotǎrâri care
agraveazǎ statutul iobǎgiei, din pǎcate, masiv româneascǎ. Destinderea în regimul acesteia,
realizatǎ prin înrolǎrile iobagilor în oastea domneascǎ şi în garnizoanele cetǎţilor, prin
aşezarea lor pe domeniile fiscale şi orǎşeneşti sau în secuime şi sǎsime, a fost curând lichidatǎ
de avalanşa unor legiuiri potrivnice. Acestea privesc cu insistenţǎ urmǎrirea şi readucerea
iobagilor fugiţi, pedepsirea şi lipsirea lor de arme, reglementarea moştenirii pentru vǎduve şi
fiice, interzicerea înrolǎrii la oaste şi a înnobilǎrilor, nefiind ocolitǎ nici problema purtatului
veşmintelor de postav şi a umblatului cǎlare.
Mai grave pentru români, decât toate aceste adânciri ale şerbiei, erau incriminǎrile şi
ostilitǎţile împotriva lor, multe legiuiri fǎcând discriminǎri, reluate mai apoi şi dezvoltate în
Aprobate şi Compilate. Nobilimea maghiarǎ şi, în general, stǎrile victorioase militar, dar
speriate de ce putea însemna pentru ele primejdia unei ridicǎri româneşti, de iobagi rǎsculaţi
dar şi de boieri de peste Carpaţi, dǎdeau glas temerii lor când arǎtau în dieta din Leţ(1600) cǎ
„ruina şi primejdia noastrǎ de acum a venit din partea celor douǎ Ţǎri Româneşti”, hotǎrând
ca „nici un preot român sǎ nu poatǎ veni aici nicicând din cele douǎ Ţǎri Româneşti, iar
cǎlugǎrii sǎ fie cu totul proscrişi din ţarǎ, din toate locurile; dacǎ s-ar gǎsi vreunul cǎ a venit
sau vine contra edictum regni, sǎ fie prins şi despuiat în toate locurile”. Aceeaşi dietǎ,
interzicând purtarea armelor, dispunea, în spirit discriminator, ca „român de acum încolo
armǎ, arc sǎ nu mai poatǎ purta, în afarǎ de pǎstorii care locuiesc la munte, dar sasul şi
ungurul sǎ poarte arme”.
Mai târziu, alte edicte pedepsesc, cu moartea sau prin plata homagium-ului cǎtre
domnul de pǎmânt, pe românii care se cǎsǎtoresc „dupǎ rǎul lor obicei dinainte” prin rǎpirea
fetei. Plata dijmei bisericeşti, de la care românii au fost în general exceptaţi, a fost extinsǎ
asupra tuturor, iar preoţilor ortodocşi li s-au impus diverse îngrǎdiri ale funcţiei, sporiri ale
îndatoririlor şi reglementǎri ale pedepselor la care trebuiau supuşi. Pentru a-i atrage pe aceştia
din urmǎ la calvinism, şi, prin ei, credincioşii de rând, principii, de la Gabriel Bethlen la
Mihail Apafi, au venit, uneori peste voia dietelor, cu o serie de scutiri, dar şi cu „condiţii
spirituale”, menite sǎ ţinǎ sub control biserica româneascǎ şi sǎ o împiedice a deveni receptǎ.

Prin asemenea mǎsuri, mereu repetate, agravate şi adesea raportate la momentul


stǎpânirii lui Mihai, locuitorilor români ai ţǎrii, fie ei chiar nobili, li se îngrǎdesc continu
posibilitǎţile de afirmare socialǎ şi politicǎ sau, cel puţin, toate acestea le sunt îngǎduite doar
cu preţul disimilǎrii etno-confesionale. Tot mai mult, stǎrile se ridicǎ, într-un vǎdit spirit de
teamǎ şi dispreţ, împotriva înrolǎrilor românilor la oaste, a dobândirii de slujbe, proprietǎţi şi
înnobilǎri, fiind tot mai frecventǎ supunerea, faţǎ de preoţimea strǎinǎ din comitate şi
secuime, la obligaţii bisericeşti, pe care în trecut nu le-au avut decât pe Pǎmântul Crǎiesc.
Însǎşi scutirile preoţilor români se reduc cel mult la cele obişnuit iobǎgeşti, dar şi acestea sunt
prea puţin respectate, prea adesea încǎlcate, în funcţie de politica religioasǎ princiarǎ sau de
atitudinea episcopilor şi a clerului ortodox faţǎ de ierarhia calvinǎ.
Intervenţiile domnilor de peste Carpaţi pe lângǎ principi şi a patriarhilor din
Constantinopol pe lângǎ sultani şi marii viziri sunt prea puţin eficiente, prea neîndestulǎtoare
pentru a le asigura românilor ardeleni o nobilime proprie, numeroasǎ şi suficient de puternicǎ,
care, alǎturi de un cler sǎrac şi prea puţin cultivat, sǎ-i poatǎ îndreptǎţi la reprezentarea în
dietǎ şi, în general, la participarea în viaţa politicǎ. Pentru reuşita constituirii unei naţiuni
politice româneşti se simţea tot mai necesarǎ o intervenţie din afarǎ, fapt care se va împlini,
dar fǎrǎ rezultatele scontate, odatǎ cu înstǎpânirea habsburgicǎ în Transilvania.

14. UN PRINCIPE AL BUNEI VECINĂTĂŢI

Încercǎrile timide ale principelui Gabriel Báthori de consolidare a puterii princiare


sunt reluate şi amplificate de succesorul sǎu la tron , Gabriel Bethlen (1613-1629), care va
promova şi cu totul o altǎ politicǎ faţǎ de vecinii sǎi din Moldova şi Ţara Româneascǎ. În
septembrie 1613 turcii ajutaţi de domnii români veniţi cu oştile în Transilvania impun stǎrilor
participarea la dietǎ în vederea schimbǎrii lui Báthori care nemulţumise pe mulţi pentru
afişarea deschisǎ a unei atitudini filohabsburgice şi prin conflictul sǎu cu saşii, la care se
adǎuga comportamentul sǎu moral scandalos. Cu toate cǎ principele era gata sǎ ofere turcilor
cetǎţile Ineu, Lipova chiar şi Oradea, sǎ sporeascǎ tributul la 15.000 de galbeni, puterea
suzeranǎ preferǎ schimbarea cu un candidat de încredere.
Stǎrile convocate de turci şi întrunite la 22 octombrie 1613 în dieta generalǎ de la Cluj
pentru alegerea unui alt principe, luând în considerare propunerea Porţii pentru desemnarea lui
Gabriel Bethlen în aceastǎ funcţie, îl aleg pe cel propus, cu toate cǎ se considerau mai
îndreptǎţiţi la scaunul princiar reprezentanţi ai unor mari familii nobiliare. Stǎrilor constrânse
la o astfel de „liberǎ alegere” le rǎmânea totuşi speranţa cǎ vor putea sǎ-şi impunǎ mai uşor
voinţa lor noului ales. Omorârea la Oradea a lui Gabriel Báthori de cǎtre haiducii sǎi la 27
octombrie scuteşte stǎrile şi ţara de îngrijorarea unui rǎzboi civil. În prezenţa oştilor turceşti şi
a celor româneşti în frunte cu domnii Ştefan II Tomşa şi Radu Mihnea are loc înscǎunarea
solemnǎ a lui Gabriel Bethlen, prilej ca cei trei vecini, aflaţi sub aceeaşi suzeranitate, sǎ-şi
jure prietenie veşnicǎ şi ajutor reciproc la nevoie.
„Condiţiile” impuse noului principe de cǎtre dietǎ şi dorinţele acesteia privind
conţinutul ahidname-ului ce urma a fi solicitat Porţii dezvǎluie insistenţa stǎrilor pentru
prevederi exprese care sǎ respecte pe viitor libera electio a principelui, - urmând sǎ nu fie
acceptat acela qui non est patriota vel ex sangvine hungarico - şi sǎ asigure bunele relaţii de
prietenie cu Ţǎrile Române vecine. Stǎrile aveau, desigur, în vedere expediţia din 1611 a
fostului principe Gabriel Báthori în Ţara Româneascǎ şi urmarea ei, intervenţia armatǎ a lui
Radu Şerban în Transilvania şi victoria acestuia de lângǎ Braşov (9 iulie 1611). Într-adevǎr,
ahidname-ul obţinut în iulie 1614 de la sultanul Ahmed I respecta aceste dorinţe ale stǎrilor
privind libertatea de alegere a principelui, adǎugând apoi alte prevederi, precum buna
vecinǎtate şi prietenie cu domnii din Moldova şi Ţara Româneascǎ, acordarea ajutorului în caz
de atac duşman. Aceastǎ ultimǎ prevedere se va permanentiza, fiind solicitatǎ şi de unii
demnitari turci de la hotarele Transilvaniei, în timp ce alte clauze vor interzice domnilor
Români şi boierilor sǎ cumpere cetǎţi sau locuri întǎrite în principat sau sǎ fie primiţi aici în
caz de rǎzvrǎtire şi necredinţǎ faţǎ de Poartǎ.
Noul principe Gabriel Bethlen venit la putere cu sprijin turcesc şi românesc, în faţǎ
situaţiei tulburi din Transilvania şi pentru a face faţǎ unei eventuale intervenţii habsburgice
simte nevoia sǎ aibǎ alǎturi peste iarnǎ trupe turceşti şi ale domnilor de peste Carpaţi. Bun
cunoscǎtor al realitǎţilor politice din epocǎ şi înzestrat cu un spirit de fin diplomat pricipele
aprecia corect cǎ numai relaţiile bune cu Poarta şi cu Ţǎrile Române îi pot asigura liniştea şi
chezǎşia domniei şi a ţǎrii. Ameninţat de Viena cu susţinerea altor pretendenţi la tron şi
recunoscut doar ca „voievod” sau „guvernator”, Bethlen cedeazǎ presiunii turcilor,
îndeplinindu-şi parţial promisiunile fǎcute la înscǎunare, prin renunţarea în favoarea acestora
la cetatea Lipova (1616). Reuşeşte, însǎ, sǎ salveze Ineul şi sǎ obţinǎ scutirea de tribut pe un
numǎr de ani datoritǎ participǎrii sale cu o oaste de 12.000 de oameni în Moldova, alǎturi de
turci şi de cei doi domni români, la rǎzboiul care se anunţa între Polonia şi Poartǎ. Cu acest
prilej trimişii principelui au reuşit sǎ impiedice confruntarea şi sǎ convingǎ pǎrţile sǎ încheie
acordul de la Jarucha (septembrie 1617) prin care partea polonǎ se angaja, printre altele, sǎ nu
mai intervinǎ în problemele Moldovei, Ţǎrii Româneşti şi ale Transilvaniei, obligându-se
expres sǎ nu mai susţinǎ pe adversarii principelui, pe Homonnai Bálint şi Radu Şerban.
Primul dintre aceşti pretendenţi era susţinut de Viena şi, pentru reuşita înscǎunǎrii, promisese
turcilor cedarea cetǎţilor Lipova, Ineu şi Lugoj, plus creşterea tributului. Participarea
personalǎ a principelui la campania turcilor împotriva polonezilor din anul 1617, alǎturi de
Alexandru Iliaş, domnul Ţǎrii Româneşti şi de Radu Mihnea domnul Moldovei, face posibilǎ
întâlnirea directǎ a celor trei şi discutarea problemelor de interes comun. Rezultatul acestei
întrevederi s-a concretizat în perfectarea şi semnarea tratatului de alianţǎ şi bunǎ vecinǎtate
din 26 septembrie 1617 de la Soroca între Gabriel Bethlen şi Radu Mihnea, acesta din urmǎ
mai veche cunoştinţǎ a principelui, pe care l-a ajutat în dobândirea tronului. Radu Mihnea se
angaja faţǎ de principe la o prietenie sincerǎ, arǎtând cǎ „pânǎ când vom fi domn, vom fi
credinciosul lui, vom ţine cu el la bine şi la rǎu, vom fi prieten prietenilor şi duşman
duşmanilor lui”. Tot cu aceastǎ ocazie Gabriel Bethlen a întreprins medierea împǎcǎrii lui
Alexandru Iliaş cu un grup de boieri nemulţumiţi şi refugiaţi în Transilvania, fǎrǎ sǎ ajungǎ
însǎ la încheierea unui tratat de alianţǎ asemǎnǎtor celui semnat cu Moldova, faptul
realizându-se mai târziu sub forma unei „confederaţii” (1619) cu noul domn Gavrilaş Movilǎ,
înscǎunat cu sprijinul sǎu direct.
Politica de fidelitate faţǎ de Poartǎ a lui Gabriel Bethlen a dus la deteriorarea relaţiilor
acestuia cu domnul moldovean Gaşpar Graţiani care a trecut deschis de partea polonezilor şi a
Habsburgilor, încât principele a intervenit pe lângǎ turci sǎ obţinǎ schimbarea sa (1620). Alta
a fost atitudinea faţǎ de domnul Gavrilaş Movilǎ, care mazilit de turci pentru simpatiile sale
polone şi-a putut gǎsi loc de refugiu în Transilvania, unde cǎsǎtorindu-se cu bogata vǎduvǎ
Elisabeta Zólyomi (1622), devenea supus al pricipelui ce îl va sprijini în efortul redobândirii
tronului pierdut.
Între timp în Ţara Româneascǎ ajunsese din nou la putere Radu Mihnea cu care
Gabriel Bethlen reînnoieşte la Cluj (1622) mai vechiul tratat de prietenie, fapt care nu-l va
împiedica însǎ pe principe sǎ unelteascǎ la Poartǎ pentru reînscǎunarea lui Gavrilaş Movilǎ.
Aceastǎ atitudine a principelui va dǎuna relaţiilor sale tradiţionale cu Radu Mihnea pe care
turcii îl strǎmutǎ curând în Moldova (1623-1626), încât cu aceastǎ ţarǎ Gabriel Bethlen nu va
reuşi sǎ încheie un tratat de prietenie şi de bunǎ vecinǎtate decât în anul 1628, când la Iaşi
domnea Miron Barnovschi, domn mazilit de Poartǎ cu concursul principelui şi sub bǎnuiala
legǎturilor sale cu Polonia.
Aceste intervenţii diplomatice împotriva lui Alexandru Ilieş, Gaşpar Graţiani, Radu
Mihnea şi Miron Barnovschi ilustreazǎ evoluţia unei politici veleitare a lui Gabriel Bethlen
care din protejat la început al turcilor şi al domnilor români se vrea protector al acestora din
urmǎ, intervenind la turci pentru a influenţa deciziile acestora în privinţa Ţǎrilor Române, cu
scopul obţinerii înscǎunǎrii unor domni fideli şi îndatoraţi, cǎrora sǎ le impunǎ „protecţia” sa
rǎsplǎtitǎ cu bani. Faţǎ de o asemenea politicǎ a unui principe autoritar şi cu o armatǎ
puternicǎ domnii români sunt nevoiţi sǎ apeleze la Poartǎ pentru reglementarea raporturilor
lor cu un vecin prea dornic de putere şi influenţǎ. Astfel, în 1628, în urma plângerilor fǎcute
de domnul Ţǎrii Româneşti, turcii interzic în termeni categorici principelui sǎ mai intervinǎ în
afacerile domnilor de peste Carpaţi, sǎ mai pretindǎ acestora bani, lipsindu-i temeiul acestei
pretenţii, cu toţii, atât principele cât şi domnii, datorând dupǎ obicei tribut doar Porţii în
calitate de supuşi ai acesteia. Aşadar, se poate spune cǎ principele a râvnit nu atât la un regat,
cât la un protectorat asupra Ţǎrilor Române.

15. NEUTRALIZAREA STĂRILOR ŞI SUCCESUL REFORMELOR

Consolidarea puterii princiare depindea în primul rând nu atât de sprijinul extern al


Porţii şi al Ţǎrilor Române, cât mai ales de gǎsirea acelor mijloace şi modalitaţi prin care
voinţa şi interesele stǎrilor sǎ fie subordonate efortului centralizator al lui Gabriel Bethlen.
Pentru reuşita unei asemenea politici noul principe, înscǎunat prin forţǎ şi peste voia stǎrilor,
trebuia sǎ recâştige încrederea acestora faţǎ de instituţia princiarǎ, degradatǎ prin abuzurile lui
Gabriel Báthori şi, în acelaşi timp, sǎ-şi consolideze propria-i autoritate în vederea unei
politici eficace atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. De la început se impuneau mǎsuri
moderate care sǎ-i apropie stǎrile şi sǎ-i aducǎ treptat supunerea acestora, evitându-se
confruntarea, prin organizarea şi consolidarea puterii princiare nu împotriva lor, ci alǎturi de
ele.
Prima dintre mǎsurile iniţiate de Bethlen a fost renunţarea la oraşul Sibiu, capitala atât
de contestatǎ de Universitatea sǎseascǎ, care este restituit saşilor (februarie 1614), aducându-i
jurǎmântul de fidelitate al acestora. În privinta dietei, intervine pentru schimbarea compoziţiei
şi funcţionǎrii acesteia, mai vechii delegaţi aleşi fiind reduşi, în 1615, la cel mult o treime,
restul urmând sǎ fie numiţi de principe dintre dregǎtorii sǎi de încredere de la curte. Prin
aceasta era eliminatǎ orice posibilitate de opoziţie eficientǎ din partea dietei, iar prin
restrângerea competenţelor acesteia în probleme de politicǎ externǎ, rǎzboi şi finanţe,
instituţia reprezentativǎ a stǎrilor devenea un instrument docil al guvernǎrii princiare
autoritare. La aceasta principele a adǎugat promovarea în Consiliul princiar şi în funcţiile de la
curte a unor oameni noi, mai putin distinşi prin originea lor nobiliarǎ, dar nu mai putin
instruiţi, preţuiţi şi rǎsplǎtiţi pentru meritele lor personale.
Cum autoritatea princiarǎ era, înainte de toate, o problemǎ de autonomie financiarǎ
faţǎ de stǎri, Gabriel Bethlen a urmǎrit cu consecvenţǎ sporirea veniturilor proprii, de unde
seria mǎsurilor cu caracter fiscal, comercial, monetar, militar şi social.
Începutul acestora principele îl face cu revizuirea tuturor donaţiilor şi înnobilǎrilor
acordate din 1585 pânǎ în 1615, prilej de a spori domeniul princiar şi veniturile ţǎrii prin
„depunerea” celor înnobilaţi fǎrǎ temei, retrǎgându-le daniile şi supunându-i din nou la dare şi
la slujbǎ. Prin recuperarea moşiilor fiscale înstrǎinate se puteau realiza pe viitor noi înnobilǎri
care comportau adesea pe lângǎ merite şi plǎţi bǎneşti. În privinţa fiscalitǎţii, Gabriel Bethlen
a dispus efectuarea, în 1616, a unei noi conscrieri fiscale (conumeratio) a contribuabililor,
conformǎ cu hotǎrârile dietei din 1608, revenindu-se astfel la sistemul mai vechi de impunere
pe porţi, unitǎţi impozabile pentru care între 1616-1629 sumele plǎtite au variat între 17 şi 22
de florini, în timp ce oraşele şi târgurile prestau sume globale. Pentru acoperirea cheltuielilor
diplomatice şi îndeosebi a celor legate de Poarta Otomanǎ, principele a instituit, încǎ din
1614, un Publicum Aerarium la care contribuiau înşişi nobilii dupǎ numǎrul porţilor stǎpânite
iar oraşele şi târgurile dupǎ numǎrul familiilor contribuabile.
Întrucât sistemul fiscal rǎmânea unul tradiţional, neputând aduce o creştere însemnatǎ
a veniturilor princiare, Gabriel Bethlen a cǎutat sǎ-şi consolideze economic puterea şi
autoritatea nu atât pe seama supuşilor contribuabili, cât prin intervenţiile sale în domeniile
comerţului, mineritului, baterii monedei şi producţiei meşteşugǎreşti. Pentru aducerea în ţarǎ a
cât mai mulţi bani a stimulat comerţul extern, introducând totodatǎ monopolul anumitor
produse cǎutate de negustori. În acelaşi timp a reorganizat şi a intensificat exploatarea minelor
şi a salinelor, venituri regaliene de mare importanţǎ pentru visterie. Nevoile sporite ale
acesteia au fost acoperite apoi şi prin emisiuni monetare repetate cu monedǎ mǎruntǎ
devalorizatǎ, stârnind nemulţumirea generalǎ a stǎrilor. Etatismul princiar se regǎseşte şi în
politica preţurilor, Gabriel Bethlen solicitând în mai multe rânduri dietei sǎ discute şi sǎ
decidǎ „limitaţii” ale preţurilor la diferite materii prime şi articole meşteşugǎreşi, mǎsurǎ
completatǎ cu aducerea de meşteri pricepuţi din afara Transilvaniei care, la adǎpostul
privilegiilor obtinute, sǎ poatǎ produce mai ieftin şi mai de calitate decât breslele. Toate aceste
practici economice, dominate de intervenţionism, au constituit o politicǎ complexǎ prin care
principele a reuşit sǎ-şi asigure o independenţǎ realǎ faţǎ de stǎri şi sǎ subordoneze voinţa
acestora efortului centralizator.
În aceleşi scop, Gabriel Bethlen a vizat şi lǎrgirea bazei sociale a puterii sale, fiind
preocupat atât de îngrǎdirea autoritǎţii şi influenţei dietei, cât şi de participarea la numeroasele
campanii militare prilejuite de ostilitǎţile turco-polone şi mai ales de rǎzboiul de 30 de ani.
Aceastǎ participare reclama reformarea armatei, constituirea unei oştiri permanente de
mercenari, bine instruitǎ şi înzestratǎ şi cu o mare mobilitate. Cum nobilimea stǎpânǎ pe
iobagi nu putea fi obligatǎ, datoritǎ imunitǎţilor sale, sǎ lupte în afara graniţelor ţǎrii,
principele s-a vǎzut silit sǎ conteze pe obligaţiile militare ale secuilor, haiducilor şi supuşilor
domnilor de pǎmânt, aceştia fiind îndatoraţi sǎ dea, potrivit reglementǎrilor din 1623, câte un
pedestraş-puşcaş la douǎ, mai apoi la trei porţi, pedestraş scutit de sarcini iobǎgeşti şi plǎtit de
ţǎranii dependenţi. Cât despre nobilime aceasta trebuia sǎ ridice, sǎ echipeze şi sǎ plǎteascǎ
câte un cǎlǎreţ la douǎ porţi, în timp ce stǎpânii de o sesie fie cǎ participau la oaste personal,
fie cǎ ridicau şi întreţineau un cǎlǎret la patru sesii. La toate aceste eforturi materiale se
adǎugau carele cu victualii, cǎte unul la 20 de pedestraşi sau cǎlǎreţi şi încartiruirea oastei pe
sate , prilej de nenumǎrate prǎzi şi jafuri ale populaţiei.
Însemnǎtatea dobânditǎ de oastea permanentǎ de mercenari şi redescoperirea noului
pedestraş legat de progresul armelor de foc a schimbat nu numai tactica militarǎ în defavoarea
cavalerimii nobiliare tradiţionale, ci şi opţiunile principelui în materie de politicǎ socialǎ.
Noul sistem a impus atât grija pentru dǎrile militare, cât şi promovarea unei largi categorii
ostǎşeşti care, fǎrǎ a constitui o nobilime propriu-zisǎ, se bucura de unele libertǎţi nobiliare în
schimbul slujbei militare. De aici, ridicǎrile la nobleţe pe domeniile fiscale (Fǎgǎraş, Chioar,
Gurghiu etc.), dar şi pe cele nobiliare, printre beneficiari numǎrându-se şi mulţi români care
sporesc oastea stǎpânului în calitate de mici nobili condiţionari, de boieri, puşcaşi, libertini,
drabanţi etc. Pentru a stopa înrolǎrile iobagilor şi mai cu seamǎ înnobilǎrile în rândul acestora
stǎrile cer principelui, în 1619, sǎ renunţe la asemenea practici, sǎ restituie iobagii fugiţi şi
înrolaţi, celor români dieta interzicându-le în 1620 sǎ poarte arme şi mai apoi, în 1623, sǎ
umble cǎlare şi înarmaţi. Asemenea hotǎrâri dietale exprimǎ ostilitatea stǎrilor faţǎ de
alternativa schimbǎrii condiţiei sociale a iobagului prin slujbǎ militarǎ, dar în acelaşi timp
surprinde insistenţa cu care este dezbrǎcat de arme şi tratat deosebit iobagul român, socotit
mult mai primejdios decât ceilalţi, mult mai pǎgubitor pentru dǎri şi slujbe prin numǎrul sǎu.
Politica de reforme a lui Gabriel Bethlen nu a ocolit nici problema preoţimii si a
bisericii române, mǎsurile luate in acest domeniu dezvǎluindu-ne un principe calvin care se
dovedeşte a fi depǎşit faza acutǎ a controverselor religioase. Asfel, încearcǎ sǎ pǎstreze
echilibrul între religiile recepte, cât şi toleranţa faţǎ de religia ortodoxǎ, fǎrǎ a-i lipsi iniţiativa
şi intenţia convertirii românilor la calvinism, dupǎ cum rezultǎ din corespondenta sa cu
patriarhul Chiril Lucaris. Cu toate acestea se poate constata la principe o concepţie şi o
practicǎ tolerantǎ faţǎ de ierarhia şi preoţimea bisericii ortodoxe române, de unde şi
confirmarea în funcţie a unor episcopi precum Teofil din Prislop (1615) şi Eftimie (1623),
ambii pǎstorind în eparhia Vadului, în timp ce Teoctist, Dosoftei şi Ghenadie au fost
confirmaţi şi au funcţionat ca mitropoliţi ai Ardealului şi pǎrţilor ungureşti la Bǎlgrad. În
privinţa averilor şi veniturilor bisericilor şi preoţilor români a dispus în 1615 restituirea
bunurilor confiscate iar câţiva ani mai târziu, în 1624, a scutit aceeaşi preoţime de dijma din
grâne şi vite. Aceastǎ atitudine a lui Gabriel Bethlen faţǎ de religia şi biserica ortodoxǎ trebuie
corelatǎ atât cu vederile mai largi ale principelui în materie de credinţǎ, cât mai ales cu poziţia
sa faţǎ de Poarta Otomanǎ susţinǎtoare a religiilor necatolice, la care am adǎuga impactul
relaţiilor sale cu Ţǎrile Române interesate direct în protejarea ierarhiei ortodoxe şi a
credincioşilor acesteia.
Aceluiaşi flux reformator principele a supus şi problemele educaţiei şi învǎţǎmântului,
acordând în 1624 dreptul fiilor de iobagi de a frecventa şcolile sǎteşti şi pedepsind pe acei
stǎpâni care încǎlcau aceastǎ dispoziţie. Din pǎcate, asemenea şcoli sǎteşti cu caracter
confesional au fost puţine iar pentru instruirea românilor funcţionau de regulǎ doar şcoli pe
lângǎ mânǎstiri, precum cea de la Râmeţi, care pregǎteau cel mult preoţi. Pentru asigurarea
ridicǎrii unei noi generaţii de funcţionari instruiţi, necesari politicii princiare de reformǎ,
Gabriel Bethlen a înfiinţat Colegiul academic de la Alba Iulia (1622) pe care l-a dotat material
şi l-a înzestrat cu profesori renumiţi aduşi din strǎinǎtate. Pe lângǎ colegiu funcţiona şi un
internat cu 40 de locuri pentru tinerii mai sǎraci, fapt care nu s-a bucuart de prea multǎ
apreciere şi sprijin din partea stǎrilor reticente la asemenea inovaţii.
Toate aceste mǎsuri luate de Gabriel Bethlen în diverse compartimente ale politicii
interne i-au permis o largǎ autonomie decizionalǎ în raport cu stǎrile şi în acelaşi timp au fǎcut
posibile demersurile sale de politicǎ externǎ care au asigurat prestigiul european al
principatului.

16. DIPLOMAŢIE ŞI PRESTIGIU EUROPEAN

Reaşezarea relaţiilor politice ale principatului cu Ţǎrile Române pe temeiul tradiţional


al bunei vecinǎtǎţi şi dobândirea autonomiei decizionale faţǎ de stǎri în materie de politicǎ
externǎ a permis lui Gabriel Bethlen sǎ valorifice la maximum libertatea de acţiune îngǎduitǎ
de turci împotriva Habsburgilor. Prin acest fapt, principele înţelegea sǎ aducǎ servicii atât
politicii europene a Porţii Otomane, cât şi propriului stat, interesat în sporirea prestigiului sǎu
în Europa.
Ajungerea la putere a lui Gabriel Bethlen prin voinţa sultanului şi cu sprijinul
domnilor din Ţǎrile Romǎne a însemnat o înǎsprire a raporturilor Transilvaniei cu Habsburgii,
aceştia fǎcând eforturi pentru îndepǎrtarea noului principe. Asfel, trupele imperiale întreprind
numeroase incursiuni în pǎrţile vestice ale principatului, reuşind pentru un timp sǎ ocupe rând
pe rând cetǎţile Chioar, Baia Mare, Hust şi alte aşezǎri de importanţǎ strategicǎ. Acestor
iniţiative militare diplomaţia habsburgicǎ le-a asociat o susţinutǎ campanie de denigrare a lui
Bethlen, prezentat drept un supus total al turcilor şi „un trǎdǎtor al creştinismului”. Mai mult,
acestor acţiuni potrivnice Curtea de la Viena le-a adǎugat sprijinirea unui pretendent la tronul
princiar, în persoana lui Gheorghe Homonnai. Succesele oştilor ardelene şi consolidarea
domniei lui Gabriel Bethlen cu sprijinul Porţii Otomane au constrâns pe Habsburgi sǎ încheie
cu principele tratatul de la Târnavia (1615) prin care îi recunoşteau stǎpânirea şi se obligau sǎ-
i restituie cetǎţile ocupate. Prevederile acestui tratat, reînnoit în 1617, exprimǎ rezultatul unei
politici princiare de neutralizare a intervenţiilor militare imperiale, politicǎ mai mult pasivǎ
dar extrem de utilǎ pentru consolidarea autoritǎţii lui Gabriel Bethlen şi sporirea prestigiului
sǎu la Poartǎ, elemente atât de necesare pentru inaugurarea, din 1619, a unei politici active
antihabsburgice.
Prilejul acestei noi politici este oferit de mişcarea cehilor reformaţi din Boemia
angajaţi în luptǎ cu Habsburgii, principele purtând tratativele cu cehii prin intermediul lui
Marcu Cercel, fiul fostului domn al Ţǎrii Româneşti, Petru Cercel. Concomitent Gabriel
Bethlen a depus eforturi diplomatice pentru a câştiga încrederea Porţii şi a dobândi
consimţǎmântul acesteia, datǎ fiind neliniştea turcilor şi atitudinea rezervatǎ a acestora în
privinţa redeschiderii rǎzboiului antihabsburgic. Obţinând acordul Porţii, principele porneşte
în iulie 1619 în expediţia împotriva Habsburgilor cu scopul de a ajuta pe cehi, dezinformând
în acelaşi timp Viena în legǎturǎ cu scopul real al acţiunii sale. Astfel, Gabriel Bethlen a
propus Habsburgilor o alianţǎ împotriva rǎsculaţilor cehi, când de fapt, acţiunea sa îi viza
tocmai pe cei dintâi pe care, cu sprijinul reformaţilor din Ungaria de Nord şi prin mişcǎri
rapide de trupe a reuşit sǎ-i înfrângǎ şi sǎ ocupe o serie de localitǎţi, precum Bratislava
(octombrie 1619). S-a ajuns la încercuirea şi asediul Vienei (noiembrie 1619), acţiune la care
Gabriel Bethlen a renunţat pe neaşteptate din cauza veştilor primite privind sprijinul dat de
polonezi lui Gheorghe Homonnai şi a apropierii acestuia de Transilvania cu gândul ocupǎrii
tronului princiar. Pentru moment a fost încheiat un armistiţiu, dupǎ care, pentru reluarea
conflictului principele a apelat la Poartǎ spre a primi ajutor de 2000 de pedestraşi din
Moldova şi de 1000 de cǎlǎreţi din Ţara Româneascǎ.
Între timp lui Gabriel Bethlen opoziţia nobiliarǎ din Ungaria de Nord întrunitǎ în dieta
de la Banská Bystrica (august 1620) i-a oferit coroana regalǎ, dar principele luând în
considerare poziţia Porţii şi condiţiile puse de stǎrile doritoare a unei republici nobiliare a
evitat sǎ o primeascǎ. Astfel, cu toate cǎ a semnat celebra Diploma regis a refuzat încoronarea
şi a respins orice limitare a autoritǎţii sale în materie de guvernare, decepţionând şi
îndepǎrtând de la sine o parte însemnatǎ a aristocraţiei nobiliare, care preferǎ din nou
supunerea faţǎ de Habsburgii.
Rezultatele de pe câmpul de luptǎ, precum câteva victorii obţinute de Gabriel Bethlen,
dar şi înfrângerea cehilor la Muntele Alb de cǎtre Habsburgi şi luarea cetǎţii Vác de cǎtre
turci, impun pǎrţilor beligerante încheierea tratatului de pace de la Nikolsburg, din 6 ianuarie
1622. Prin acest tratat principele Gabriel Bethlen renunţa la titlul de rege al Ungariei care
revenea lui Ferdinand de Habsburg împreunǎ cu comitatele din Ungaria vesticǎ. Lui Bethlen i
se recunoştea calitatea de principe al Transilvaniei, dobândea şi titlul de principe ales al
Imperiului Romano-German, de duce de Oppeln şi Ratibor, obţinea pe timpul vieţii stǎpânirea
celor şapte comitate (Satu Mare, Bereg, Ugocsa, Borsod, Abaúj, Zemplén şi Szaboles)
ocupate în Ungaria de Nord, precum şi suma anualǎ de 50000 de florini drept cheltuieli pentru
întreţinerea de mercenari şi a cetǎţilor. Prevederile pǎcii nu l-au mulţumit pe Gabriel Bethlen
dar în urma ei principatul Transilvaniei a ieşit consolidat şi cu prestigiul diplomatic mult
sporit.
Dupǎ obţinerea colaborǎrii unor principi protestanţi şi a unui nou acord al Porţii
Otomane, Gabriel Bethlen a reluat, în august 1623, campaniile antihabsburgice dar fǎrǎ a
realiza succese deosebite. În aceste expediţii principele a primit ajutor militar şi din Ţara
Româneascǎ, într-o luptǎ din apropierea Târnaviei fiind prezenţi şi „o mie de bravi curteni
cǎlǎri” conduşi de spǎtarul Mihul. Noul tratat de pace încheiat la Viena, în 8 mai 1624, relua
cu unele modificǎri prevederile pǎcii de la Nikolsburg. Astfel, Bethlen renunţa la ducatele
Oppeln şi Ratibor, dar pǎstra pe timpul vieţii cele şapte comitate şi cu titlul veşnic pentru
Transilvania localitǎţile Baia Mare, Baia Sprie şi Ecsed. Cu toate aceste avantaje principele a
continuat sǎ fie preocupat de coaliţia protestantǎ antihabsburgicǎ, redeschizând, în septembrie
1626, conflictul cu Viena printr-o nouǎ campanie militarǎ. De scurtǎ duratǎ, ea se încheie în
decembrie 1626, prin pacea de la Bratislava, care reia clauzele tratatelor anterioare şi
marcheazǎ în acelaşi timp renunţarea definitivǎ a lui Bethlen la o politicǎ potrivnicǎ
Habsburgilor. Mai mult, spre sfârşitul vieţii principele oferǎ Vienei participarea la o coaliţie
antiotomanǎ, politicǎ care avea la bazǎ o posibilǎ uniune matrimonialǎ cu familia imperialǎ.
Aceastǎ schimbare venea în contradicţie cu politica sa de o viaţǎ şi cu cele cuprinse în
testamentul sǎu unde recomandǎ pǎstrarea bunelor raporturi cu Poarta Otomanǎ şi cu Ţǎrile
Române vecine ca o garanţie a pǎstrǎrii şi consolidǎrii ţǎrii. Se cuvine sǎ amintim însǎ cǎ noua
orientare politicǎ a lui Gabriel Bethlen, ca şi încercarea de a dobândi cu sprijin suedez şi
rusesc coroana Poloniei au rǎmas doar în faza de proiecte, principele murind la 15 noiembrie
1629.
Dincolo de aspiraţii şi neîmpliniri, domnia lui Gabriel Bethlen rǎmâne în istoria
Transilvaniei în primul rând prin realizǎrile sale materializate în formula unei guvernǎri
autoritare care şi-a supus stǎrile şi a reuşit pe plan extern sǎ ducǎ o politicǎ activǎ care a avut
drept rezultat consolidarea principatului şi sporirea prestigiului acestuia în faţa Porţii şi a
statelor europene, cu deosebire a celor protestante. Înscǎunat peste voia stǎrilor şi cu sprijin
dinafarǎ, noul principe a ştiut sǎ-şi consolideze autoritatea în interior, sǎ iniţieze o serie de
reforme prin care sǎ sporeascǎ veniturile personale şi prin aceasta sǎ poatǎ angaja ţara într-o
politicǎ nu numai de supunere faţǎ de Poartǎ şi de bunǎ vecinǎtate cu Ţǎrile Române, ci şi de
cuceriri a unor teritorii stǎpânite de Habsburgii catolici. Prin participarea la rǎzboiul de 30 de
ani Gabriel Bethlen a avut posibilitatea sǎ integreze Transilvania în marile sisteme de alianţǎ
europene şi, cu sprijin militar turcesc şi românesc, sǎ obţinǎ o serie de victorii care au fǎcut
din principat un stat cu rol important în sistemul echilibrului politic din Europa vremii.

17. AUTORITATEA PRINCIARĂ ÎNTRE STĂRI ŞI PRETENDENŢI

Moartea lui Gabriel Bethlen a prilejuit stǎrilor punerea în discuţie a regimului autoritar
princiar, dieta generalǎ întrunitǎ la Alba Iulia, în ianuarie-februarie 1630, luând o serie de
hotǎrâri menite sǎ-i aducǎ subordonarea puterii centrale. Dupǎ reînnoirea „uniunii” pe un
rǎstimp de zece ani şi reafirmarea liberului exerciţiu ale religiilor recepte, stǎrile impuneau
principesei Ecaterina de Brandenburg urmǎtoarele „condiţii”: numirea de slujbaşi doar dintre
locuitorii ţǎrii, renunţarea la întreţinerea de oaste şi cetǎţi (presidium), impunerea la dǎri a
moşiilor fiscale şi restituirea iobagilor fugiţi pe acestea, interzicerea pe viitor ca slujbaşii
fiscului sǎ încalce libertǎţile nobililor prin cercetarea moşiilor acestora, restituirea iobagilor
înrolaţi ca pedestraşi şi a celor fugiţi şi aşezaţi pe moşiile familiei princiare, desfiinţarea
încartiruirii de trupe pe moşiile nobiliare şi orǎşeneşti, acordarea libertǎţii comerciale cu
excepţia negoţului cu piei, scutirea de vamǎ a nobilimii, a saşilor şi în parte a secuilor,
arendarea dupǎ vechiul obicei al vǎmii pentru saşi, modificarea unor proceduri judiciare în
defavoarea moşiilor fiscale, înǎsprirea statutului juridic şi a chezǎşiei pentru iobagii români şi
sârbi, retrângerea dreptului princiar în recrutarea de cai pentru poştǎ, desfiinţarea gratuitǎţii
unor obligaţii în muncǎ a secuilor şi remunerarea acestora în cazul participǎrii la expediţii
militare în afarǎ ţǎrii, reglementarea „vizitaţiilor” bisericeşti şi a funcţionǎrii învǎţǎtorilor
sǎteşti etc. Evident, toate aceste hotǎrâri dietale vizau restaurarea puterii nobiliare în locul
absolutismului princiar, înlǎturându-se „inovaţiile” fǎcute de Gabriel Bethlen în materie de
finanţe, armatǎ, comerţ şi domenii fiscale.
Primejduirea liniştii din ţarǎ venea însǎ nu numai dinspre efortul stǎrilor de a reaşeza
raporturile politice în principat, ci şi dinspre încercǎrile de ocupare a tronului princiar de cǎtre
pretendenţi susţinuţi fie de turci, fie de Habsburgi. Situaţia se agraveazǎ odatǎ cu revenirea
principesei la catolicism şi cu revendicarea celor şapte comitate din Ungaria Superioarǎ de
cǎtre Habsburgi, comitate recunoscute lui Bethlen doar cu titlu viager. Cum Ecaterina de
Brandenburg şi intimul acesteia, Ştefan Csáki pregǎtesc înstapânirea habsburgicǎ în
Transilvania, fracţiunea nobiliarǎ ostilǎ acestui plan, în frunte cu guvernatorul Ştefan Bethlen
intervine pe lângǎ Gheorghe Rákóczi, fiul fostului principe Sigismund Rákóczi, pentru a-l
convinge sǎ accepte tronul princiar. Situaţia se complicǎ din momentul în care dieta îl alege
drept principe pe Ştefan Bethlen care doreşte sǎ pǎstreze puterea, ajungând în conflict cu
Rákóczi. Acesta ajutat de „haiduci” şi cu sprijinul Ecaterinei de Brandenburg obţine alegerea
ca principe de cǎtre dieta întrunitǎ la Sighişoara, la 26 moiembrie 1630, primind şi firmanul
de confirmare din partea Porţii.
Consolidarea domniei constituie pentru Gheorghe Rákóczi I (1630-1648) o problemǎ
dificilǎ în condiţiile în care era sprijinit doar de o parte a stǎrilor, nereuşind sǎ-şi elimine
adversarii şi nici sǎ-şi cǎştige încrederea deplinǎ a turcilor. Normalizarea raporturilor cu
Habsburgii prin tratatul de la Rakamaz (1631) i-a îngǎduit principelui sǎ se preocupe de
eliminarea pretendenţilor la tron susţinuţi de turci, precum bǎtrânul Ştefan Bethlen şi ginerele
acestuia David Zólyomi, care erau ajutaţi de paşa de Buda, în timp ce Moise Székely avea
sprijinul paşei de Timişoara. Lupta cu aceşti pretendenţi care promiteau Porţii diferite avantaje
drept preţ al promovǎrii ca principi a luat sfârşit odatǎ cu victoria lui Rákóczi împotriva
turcilor la Salonta (1636), dupǎ care, principele a fost reconfirmat de Poartǎ, aceasta
renunţând de acum sǎ mai sprijine alţi pretendenţi. Pentru Rákóczi, succcesul a însemnat
posibilitatea întǎririi puterii princiare printr-o politicǎ bazatǎ în primul rând pe sporirea
bunurilor personale, precum şi angajarea pe viitor în coaliţia antihabsburgicǎ.

18. POLITICA BUNURILOR PERSONALE

Gheorghe Rákóczi I şi-a început domnia în condiţiile unei accentuate degradǎri a


autoritǎţii princiare prin cele 74 de articole adoptate de dieta din 1630. De aceea noul principe
va fi preocupat, pe lângǎ eliminarea pretendenţilor la tron , de reluarea politicii autoritare a lui
Gabriel Bethlen. Astfel, a reuşit sǎ obţinǎ din partea dietei, întrunitǎ în iunie-iulie 1631, luarea
unor hotǎrâri precum reintroducerea monopolului princiar asupra comerţului cu cearǎ, miere şi
animale, revenirea asupra daniilor şi zǎlogirilor moşiilor fiscale înfǎptuite dupǎ moartea lui
Bethlen, hotǎrându-se ca pe viitor acestea sǎ poatǎ fi dǎruite numai cu încuviinţarea
principelui şi moştenite numai de urmaşii legitimi, altfel revenind fiscului. Pentru a elimina
eventualele uneltiri ale nobililor din Ungaria Superioarǎ, posesori de moşii în principat, a fost
introdusǎ mǎsura ca aceştia sǎ poatǎ veni în Transilvania şi Partium numai cu paşaport şi sǎ
stea doar pe moşiile proprii. Condiţii asemǎnǎtoare erau stabilite şi nobililor ardeleni care
aveau moşii în Ungaria imperialǎ, aceştia prin comportamentul lor trebuind sǎ evite
alimentarea unor stǎri conflictuale între principe şi împǎrat. Împotriva lui Ştefan Haller a
pornit un proces de infidelitate, menit sǎ sperie stǎrile şi sǎ faciliteze principelui supunerea
acestora. De altfel, arestǎrile, procesele însoţite de pronunţarea pedepsei capitale şi
confiscarea bunurilor adversarilor politici au constituit pentru principe unul din mijloacele
prin care a sporit domeniile familiei princiare atât de necesare în consolidarea puterii centrale.
Pentru contemporani politica lui Gheorghe Rákóczi I a constituit o mare noutate,
stǎrile fiind surprinse de seria proceselor de infidelitate pornite pentru obţinerea de moşii care
sǎ ofere principelui instrumentul exercitǎrii unei guvernǎri absolutiste. Prin aceste practici,
Rákóczi a schimbat însǎşi concepţia despre bazele puterii princiare, luptându-se nu atât pentru
obţinerea de bani, cât petru sporirea moşiilor personale folosite ca mijloc de creştere a puterii
sale. Astfel, Gheorghe Rákóczi I a reuşit sǎ ridice de la 10 la 32 numǎrul marilor sale domenii,
stǎpânind, spre 1648, nu mai puţin de 27000 de familii de iobagi cu peste 100.000 de suflete.
Aceastǎ uriaşǎ avere domenialǎ, expoloatatǎ sistematic prin „instrucţii” economice, precum
cele dinainte de 1634 privind Ţara Fǎgǎraşului, a furnizat principelui mari venituri care i-au
permis sǎ-şi constituie o putere proprie, independentǎ de stǎri. E adevǎrat cǎ economia
domenialǎ nu i-a adus lui Rákóczi nici pe departe banii mulţi dobândiţi de Gabriel Bethlen
prin politica sa mercantilistǎ, dar în condiţiile devalorizǎrii monetare din epocǎ veniturile în
naturǎ ale domeniilor şi posibilitǎţile de recrutǎri militare din cuprinsul uman al acestora erau
preferate.
Concomitent cu aceastǎ politicǎ, pe cât de neaşteptatǎ pentru stǎri, pe atât de eficientǎ
pentru principe, Gheorghe Rákóczi I a reuşit treptat sǎ impunǎ dietei luarea unor hotǎrâri care
sǎ-i asigure drepturile sale în problemele de politicǎ externǎ (1633) sau în cele militare legate
de cetǎţile fiscale (1637). Astfel, efortul stǎrilor de a impune regimul nobiliar în locul
absolutismului princiar a eşuat, principele Rákóczi izbutind sǎ depǎşeascǎ criza iniţialǎ de
putere şi sǎ se angajeze într-o politicǎ activǎ şi pe plan extern. Mai mult, expresie a autoritǎţii
sale, a reuşit încǎ din timpul vieţii sǎ-şi desemneze ca succesor pe fiul omonim, Gheorghe
Rákóczi II, care a încercat în mare, sǎ continue politica internǎ a tatǎlui sǎu.
Succesiunea princiarǎ din anul 1648 a prilejuit stǎrilor o nouǎ mişcare de obţinere a
vechilor drepturi şi privilegii, dar la scurtǎ vreme au trebuit sǎ se resemneze, convingându-se
cǎ puterea princiarǎ bazatǎ pe întinse domenii familiale era prea înrǎdǎcinatǎ pentru a putea fi
dislocatǎ.
19. POLITICA DE CONFEDERARE A ŢĂRILOR ROMÂNE

Gheorghe Rákóczi I a preluat puterea în condiţii deosebit de dificile, când stǎrile


asaltau autoritatea princiarǎ iar diverşii pretendenţi şi concurenţi la tron încercau sǎ-şi asigure
întâietatea prin bani şi uneltiri, prin cadouri şi denunţuri false. Solicitarea de cǎtre competitori
a sprijinului din exterior, turcesc sau habsburgic, ameninţa atât integritatea teritorialǎ a
principatului, cât şi statutul internaţional al acestuia. De aceea, Gheorghe Rákóczi I a cǎutat sǎ
reia şi sǎ pǎstreze relaţiile de prietenie şi bunǎ înţelegere cu Ţǎrile Române vecine, relaţii care
aveau deja o tradiţie îndelungatǎ. În plus, principele fusese obligat prin ahidname-ul primit
din partea Porţii, în primǎvara lui 1631, la prietenie cu cei doi domni români, urmând sǎ le
acorde ajutor, în caz de nevoie, chiar în persoanǎ.
Relaţiile prieteneşti ale lui Gheorghe Rákóczi I cu Matei Basarab erau determinate şi
de sprijinul personal pe care principele l-a acordat pribeagului aga Matei din Brâncoveni ca sǎ
ajungǎ domn. Obligaţiile de aceastǎ naturǎ însǎ erau în mare parte reciproce, dacǎ avem în
vedere cǎ Rákóczi a obţinut victoria de la Rakamaz (1631 şi cu ajutorul unor oşti conduse de
viitorul domn al Ţǎrii Româneşti. Oricum, aceste motive asociate cu îngrijorǎrile datorate
conflictelor turco-polone, intrigilor unor pretendenţi la tron şi schimbǎrilor de domni operate
de turci cu scopul procurǎrii de bani pentru rǎzboiul cu perşii, au determinat atât pe Gheorghe
Rákóczi, cât şi pe Matei Basarab sǎ promoveze un sistem de alianţe care prevedeau sprijinul
reciproc diplomatic şi militar. Asemenea alianţe au fost iniţiate şi parţial realizate şi cu
Moldova lui Vasile Lupu, cu toate cǎ acest domn cu „hire mai mult împǎrǎteascǎ decât
domneascǎ” voia sǎ instaureze cu sprijin turcesc şi grecesc propria lui supremaţie asupra celor
trei Ţǎri Române.
În aceste împrejurǎri s-a ajuns, în iulie 1635 la încheierea primului tratat de alianţǎ
între Matei Basarab şi Gheorghe Rákóczi I, tratat prin care domnul Ţǎrii Româneşti se angaja
sub jurǎmânt ca sǎ nu devinǎ, din îndemnul şi porunca nimǎnui, duşmanul principelui, a fiilor
şi a credincioşilor acestuia, sǎ nu atace împreunǎ cu oşti strǎine Transilvania, ci, dimpotrivǎ,
sǎ trǎiascǎ în bunǎ vecinǎtate cu principele şi sǎ se strǎduiascǎ sǎ înlǎture pe duşmanii
acestuia, dezvǎluindu-le intrigile şi încercând sǎ-i anihileze. În caz de atac strǎin asupra lui
Rákóczi domnul se obliga, la prima chemare, sǎ-i vinǎ în ajutor cu oaste întreţinutǎ pe
cheltuialǎ proprie, iar în condiţii de primejdie deosebitǎ, ajutorul domnesc urma sǎ fie
personal şi cu întreagǎ oaste. Domnul urma sǎ rǎmânǎ prietenul adevǎrat şi binevoitor al
principelui atâta timp cât şi acesta va pǎstra bunǎvoinţa promisǎ. Potrivit înţelegerii,
principele urma sǎ-şi asume propriile obligaţii printr-un tratat similar pe care sǎ-l semneze
personal şi sǎ-l trimitǎ domnului. Acest tratat din partea lui Rákóczi a întârziat, cu toate cǎ,
între timp, principele a obţinut ca obligaţiile domnului sǎ fie subscrise prin acte speciale şi de
cǎtre boieri şi de slujitorii militari. În plus, tratatul lui Matei Basarab a fost însoţit şi de o
înţelegere privind zeciuiala plǎtitǎ de pǎstorii ardeleni pentru pǎşunatul oilor în Ţara
Româneascǎ din care domnul urma sǎ dea anual principelui 5000 de florini şi doi cai turceşti,
dintre care unul înşeuat şi înzestrat cu tot harnaşamentul.
Sistemul acesta de tratate l-au mulţumit pe deplin pe Rákóczi, principele cerându-i
oratorului sǎu la Poartǎ sǎ se strǎduiascǎ „a-l ocroti pe voievod aproape la fel cum sânteţi
obligat a ne apǎra pe noi înşine. Arǎtaţi imediat oamenilor sǎi orice aflaţi pǎgubitor pentru el,
în sfârşit nu va dǎuna dacǎ veţi fi de acord cu oratorul sǎu în toate chestiunile care se referǎ la
onoarea şi fericirea noastrǎ”. Dar dincolo de aceste dispoziţii, principele nu s-a grǎbit sǎ-i
trimitǎ domnului tratatul convenit, iar atunci când a fǎcut-o, în septembrie 1635, a exclus
dintre prevederi acordarea de ajutor împotriova turcilor şi a celor care l-ar ataca pe domn din
porunca acestora. Acest caracter restrictiv l-a nemulţumit pe Matei Basarab, domnul cǎutând
ulterior sǎ completeze prevederile tratatului cu obligaţii ale principelui de a-l ajuta şi
împotriva turcilor. Prilejul s-a ivit în toamna anului 1636, înaintea luptei de la Salonta, când
Rákóczi primise ştirea destituirii şi se aştepta la atacul din partea turcilor. Acum, solul
domnesc, sosit în tabǎra de la Turda, a cerut şi a obţinut de la stǎrile ardelene un act
(assecuratoria) prin care acestea îl asigurau pe domn şi pe boieri cǎ le vor acorda „tot
sprijinul şi ajutorul”, „în orice situaţie” şi „cu orice ocazie”. Aceleaşi stǎri se angajau sǎ ofere
boierilor loc de refugiu în Transilvania şi sǎ includǎ Ţara Romǎneascǎ într-un viitor tratat de
pace încheiat cu turcii.
Relaţiile de bunǎ vecinǎtate ale lui Matei Basarab cu principii Rákóczeşti au evoluat
practic în spiritul acestui sistem de alianţǎ, tratatul încheiat cu principele în 1635 fiind reînnoit
în anii 1638, 1640 şi 1647. E adevǎrat cǎ Rákóczeştii au încercat sǎ eludeze prevederile
ajutorului împotriva turcilor şi sǎ-şi asume rolul de protectori ai domnului, profitând de
dificultǎţile acestuia vizavi de Vasile Lupu şi turci, Gheorghe Rákóczi i-a dezvǎluit aceastǎ
atitudine, fǎrǎ echivoc, cu prilejul încheierii tratatului de alianţǎ cu domnul Moldovei, în
septembrie 1638, tratat prin care principele şi Vasile Lupu îşi declarau reciproc credinţǎ şi se
angajau sǎ rǎmânǎ credincioşi Porţii Otomane, urmând sǎ se ajute militar când una din pǎrţi ar
fi fost atacatǎ din exterior. În privinţa lui Matei Basarab se stipula nu atât interdicţia pentru
domnul moldovean de a-l ataca, cât condiţionarea acţiunii militare de ştirea şi consimţǎmântul
prealabil al lui Rákóczi.
Acest tratat a anulat în mare parte efectele alianţei mai vechi ale Transilvaniei cu Ţara
Româneascǎ, ultima nefiind ajutatǎ în lupta cu moldovenii de la Nemişori şi Ogojeni (1639).
Cu acest prilej, principele a adoptat o politicǎ duplicitarǎ, fǎgǎduind ajutor militar lui Matei
Basarab în timp ce pe Vasile Lupu îl asigura în secret de neintervenţia sa, aşteptând în fapt
desfǎşurarea evenimentelor. Imediat dupǎ luptǎ Rákóczi şi-a oferit rolul de mediator şi a
încercat sǎ-i supunǎ pe cei doi domni suzeranitǎţii sale. Încercarea nu numai cǎ a eşuat, dar
pentru atitudinea sa din timpul ostilitǎţilor principele a pierdut încrederea lui Matei Basarab
care, în pofida reînnoirii tratatului de alianţǎ cu ardelenii (1640), se va îndepǎrta de Gheorghe
Rákóczi I, împǎcându-se, în 1644, cu Vasile Lupu.
Dupǎ aceastǎ datǎ, cei doi domni împreunǎ cu clerul bisericii lor vor fi preocupaţi de
combaterea propagandei calvine dezlǎnţuite printre românii din Transilvania şi vor intensifica
contactele lor cu Habsburgii catolici, înţelegându-se sǎ unelteascǎ împreunǎ la Poartǎ pentru a
obţine destituirea lui Rákóczi şi înlocuirea sa cu contele Csáky. Dar ezitarea şi reţinerea Curţii
din Viena, de teama redeschiderii conflictului militar cu Rákóczi şi turcii, au dezamǎgit pe cei
doi domni şi i-a determinat sǎ se orienteze spre regele Vladislav al IV-lea al Poloniei
preocupat de organizarea unei ligi antiotomane.
Aderarea domnilor din Ţara Româneascǎ şi Moldova la aceastǎ ligǎ a fost urmatǎ, în
1647, de alǎturarea Transilvaniei, principele acesteia aflându-se acum în conflict cu turcii din
cauza pretenţiilor bǎneşti asupra teritoriilor dobândite de Rákóczi prin tratatul de pace de la
Linz (1645). Ca urmare a acestei schimbǎri a politicii externe ardelene, Matei Basarab a
reînnoit tratatul de alianţǎ cu Gheorghe Rákóczi (1647), tratat ale cǎrui prevederi dobândesc
acum adevǎratul înţeles de întrajutorare împotriva turcilor.
Declanşarea cruciadei antiotomane a fost zǎdǎrnicitǎ din cauza morţii regelui
Poloniei, a atitudinii ostile a dietei acestei ţǎri şi a izbucnirii rǎscoalei cazacilor lui Bogdan
Hmelniţki împotriva stǎpânirii polone. În aceste împrejurǎri Gheorghe Rákóczi I
reactualizeazǎ tradiţia Báthoreştilor şi încearcǎ sǎ înlesneascǎ drumul familiei sale cǎtre
coroana polonezǎ, urmǎrind dobândirea tronului pentru fiul sǎu Sigismund. Pentru a-şi asigura
succesul, principele trateazǎ în 1648 obţinerea ajutorului din partea cazacilor şi încheierea
unei alianţe cu domnitorul moldovean, a cǎrui fiicǎ Ruxandra urma sǎ fie cǎsǎtoritǎ cu
Sigismund Rákóczi. Dar moartea neaşteptatǎ a principelui şi soluţionarea succesiunii la tronul
polon prin încoronarea fratelui regelui decedat au dus la eşcul demersurilor ardelene. Mai
mult, intervenţia cazacilor în Moldova şi cǎsǎtoria Ruxandrei cu Timuş Hmelniţki au fǎcut din
Vasile Lupu un vecin de acum primejdios atât pentru noul principe Gheorghe Rákóczi II, cât
şi pentru Matei Basarab.
Urmarea acestor schimbǎri politice a dus la reînnoirea vechilor tratate de alianţǎ dintre
Transilvania şi Ţara Româneascǎ (1651), domnul acesteia din urmǎ acceptând din nou plata
celor 5000 de florini şi prestarea dǎrii celor doi cai, totul în schimbul unui ajutor militar chiar
împotriva turcilor. Dar principalul interes comun al celor doi suverani era lupta împotriva lui
Vasile Lupu care tocmai solicita stǎruitor la Poartǎ tronul Transilvaniei pentru fratele sǎu şi
cel al Ţǎrii Româneşti pentru fiul sǎu. O acţiune hotǎrâtǎ şi rapidǎ se impunea împotriva lui
Vasile Lupu, domnul confruntându-se şi cu dificultǎţile create de puternica opoziţie a propriei
boierimi, în frunte cu logofǎtul Gheorghe Ştefan. Astfel, s-a ajuns la campania militarǎ a
ardelenilor şi muntenilor în Moldova, soldatǎ cu alungarea lui Vasile Lupu şi înscǎunarea lui
Gheorghe Ştefan (1653). Revenirea în ţarǎ a lui Lupu cu ajutor cazac şi victoriile obţinute
împotriva lui Gheorghe Ştefan şi a spijinitorilor acestuia au dus la intervenţia moldo-cazacǎ în
Ţara Româneascǎ şi la bǎtǎlia sângeroasǎ de la Finta (1653) care a fost câştigatǎ de Matei
Basarab, ajutat de un corp de oaste de transilvǎneni. Capturarea unui hatişerif al marelui vizir
care împuternicea acţiunea lui Vasile Lupu a constrâns pe domnul muntean şi pe principele
ardelean sǎ nu exploateze militar victoria, ci sǎ acţioneze diplomatic la Poartǎ pentru a obţine
destituirea lui Lupu şi înlocuirea sa cu Gheorghe Ştefan. Astfel, s-a ajuns ca intervenţia
militarǎ a ardelenilor şi muntenilor pentru reînscǎunarea lui Gheorghe Ştefan sǎ aibǎ loc doar
în iulie 1653, noul domn obţinând, în septembrie, confirmarea din partea Porţii. Acest succes
însemna extinderea şi consolidarea sistemului de alianţǎ între cele trei Ţǎri Române, alianţǎ
care va supravieţui morţii lui Matei Basarab, întrucât noul domn Constantin Şerban va
continua politica externǎ a înaintaşului sǎu.
Prestigiul şi autoritatea lui Gheorghe Rákóczi al II-lea vor spori în faţa noilor domni,
aceştia fiind îndatoraţi pentru ajutorul acordat în vederea înscǎunǎrii, de unde şi consolidarea
mai vechiului sistem de alianţe în dauna Moldovei şi Ţǎrii Româneşti. De aici şi angajarea lui
Gheorghe Ştefan şi a lui Constantin Şerban în acţiunile militare externe ale lui Rákóczi,
acţiuni întreprinse peste voia şi consimţǎmântul turcilor care vor interveni cu brutalitate în
cele trei ţǎri, mazilind şi înlocuind pe conducǎtorii acestora. Dar, dincolo de acest
deznodǎmânt nedorit, rǎmâne semnificativǎ conlucrarea între principe şi domnii de peste
Carpaţi, expresie a unor relaţii de prietenie şi de bunǎ vecinǎtate şi a conştiinţei unui destin
comun izvorât din aceleaşi interese, fie faţǎ de Poartǎ şi tǎtari, fie faţǎ de cazaci şi statele
creştine. Peste ambiţii şi veleitǎţi principii Rákóczeşti au ştiut sǎ aprecieze corect potenţialul
militar şi diplomatic al Ţǎrii Româneşti şi al Moldovei, folosindu-se de sprijinul domnilor atât
la Poartǎ, cât şi în politica europeanǎ.

20. SUCCES DIPLOMATIC ŞI DECEPŢII CONFESIONALE

Reconfirmarea lui Rákóczi de cǎtre turci dupǎ victoria de la Salonta (1636), reînnoirea
alianţelor cu Matei Basarab în anii 1638 şi 1640 şi încheierea cu Vasile Lupu a tratatelor din
1638 şi (se pare) din 1644, la care se adaugǎ consolidarea autoritǎţii princiare în raport cu
stǎrile au îngǎduit principelui sǎ rǎspundǎ curând solicitǎrilor foştilor aliaţi ai lui Gabriel
Bethlen de a intra în Rǎzboiul de 30 de ani. Pe aceastǎ cale Gheorghe Rákóczi putea spera
redobândirea celor şapte comitate din Partium şi Ungaria Superioarǎ revenite Habsburgilor
dupǎ moartea lui Bethlen, sporind astfel prestigiul şi puterea principatului, şi totodatǎ avea
posibilitatea sǎ-şi întǎreascǎ încrederea turcilor prin serviciile aduse acestora în lupta
împotriva Vienei.
Aceste motive explicǎ angajarea de cǎtre Rákóczi a tratativelor cu statele din coaliţia
antihabsburgicǎ, reprezentantul sǎu la negocieri, învǎţatul profesor Bisterfeld, condiţionând
intrarea principelui în coaliţie de obţinerea acordului Porţii şi a unui însemnat ajutor din partea
aliaţilor constând din 200.000 de scuzi şi 6.000 de soldaţi, urmând ca Transilvania sǎ participe
la încheierea pǎcii. Dupǎ tratative anevoioase şi îndelungate s-a ajuns, în noiembrie 1643, la
încheierea alianţei cu Suedia şi Franţa, acestea angajându-se sǎ acorde principelui un ajutor
anual de 150.000 de ducaţi şi plata pentru întreţinerea a 2.000 de oşteni. Dupǎ o lunǎ de la
semnarea acestui tratat, Poarta completa, la 12 decembrie 1643, firmanul prin care permitea
lui Gheorghe Rákóczi sǎ-l atace pe împǎratul Ferdinand III, principele urmând sǎ primeascǎ
ajutor militar şi de la domnii români, câte 1.000 de cǎlǎreţi atât din Moldova, cât şi din Ţara
Româneascǎ.
Cu aceste pregǎtiri diplomatice încheiate, în februarie 1644, Gheorghe Rákóczi I
socoteşte potrivit prilejul pentru a intra în rǎzboi, atacând forţele habsburgice din Ungaria
Superioarǎ, în timp ce turcii întreprind şi ei incursiuni în aceleaşi pǎrţi. Dupǎ câteva succese
iniţiale, Gheorghe Rákóczi I, lipsit de un sprijin eficient din partea aliaţilor, suferǎ, la 9 aprilie
1644, prima înfrângere la Galgóc, urmatǎ de altele. Acestora se adaugǎ descurajǎrile cauzate
de eşecul agitaţiei confesionale întreprinsǎ pe tema libertǎţii cultului protestant, nobilimea
localǎ, trecutǎ între timp la catolicism, refuzând sǎ-l sprijine. Astfel, cu toatǎ victoria obţinutǎ
de Ioan Kemény în 5 mai 1644 la Drégelypalánk, fiind ajutat de români şi de turci, cursul
campaniei militare nu a putut fi schimbat, principele convingându-se cǎ victoria putea fi mai
degrabǎ câştigatǎ diplomatic.
Teama Habsburgilor de izbucnirea unor rǎscoale ţǎrǎneşti în Slovacia, intervenţia mai
hotǎrâtǎ a suedezilor în rǎzboi şi interesul Turciei în obţinerea neutralitǎţii Austriei, datoritǎ
conflictului cu Veneţia au dus la grǎbirea soluţionǎrii diplomatice a participǎrii lui Gheorghe
Rákóczi la rǎzboi. Principele primeşte din partea Porţii porunca de a înceta ostilitǎţile şi,
curând, s-a ajuns la încheierea tratatului de pace din 29 august 1645, de la Linz.
Pacea readucea Transilvaniei stǎpânirea pe durata vieţii principelui a celor şapte
comitate dobândite de Gabriel Bethlen la Mikulov (1622), plus obţinerea cu drept ereditar a
comitatelor Satu Mare şi Szabolcs, în timp ce se garanta libertatea religioasǎ pentru populaţia
reformatǎ din oraşele şi satele Ungariei Superioare. Tratatul de la Linz, aducea astfel,
principatului o creştere a prestigiului sǎu internaţional, o extindere a teritoriului stǎpânit în
pǎrţile vestice şi o sporire a consideraţiei în rândul statelor reformate, alǎturi de care va
participa, ca putere învingǎtoare, la încheierea pǎcii din Westfalia (1648).
Încurajat de acest succes, noul principe Gheorghe Rákóczi al II-lea se va angaja în
competiţia pentru succesiunea la tronul Poloniei, competiţie pierdutǎ şi aducǎtoare de mari
pierderi pentru însǎşi statutul juridico-politic al principatului în raporturile cu Poarta suzeranǎ.

21. VELEITĂŢI PRINCIARE ŞI PIERDERI TERITORIALE

Dupǎ domnia lui Ştefan Báthori pe tronul Poloniei, principii ardeleni succesori au
nǎzuit sǎ redobândeascǎ calitatea de regi în ţara vecinǎ. O asemenea situaţie pǎrea cǎ s-a ivit
în anul 1656, când redeschiderea problemei succesiunii la tronul polon a prilejuit intervenţia
principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea. Acesta, atras de posibilitatea dobândirii titlului de rege
nesocoteşte prevederile tratatului cu Poarta şi condiţiile încheiate cu stǎrile la urcarea pe tron,
pornind expeditia din Polonia. Se dorea o acţiune rapidǎ, ce avea la bazǎ semnarea tratatului
cu Suedia şi înţelegerile convenite cu cazacii şi cu domnii din Ţara Româneascǎ şi Moldova.
La campania începutǎ în ianuarie 1657 participǎ, alǎturi de ardeleni, un numǎr de 2000 oşteni
moldoveni sub conducerea sedarului Grigore Hǎbǎşescu şi, tot atâţia munteni, în frunte cu
cǎpitanul Odivoianu, la care se adǎugau şi vreo 2000 de cazaci. Cu aceastǎ oaste , care se
ridica în total la 40000 de oameni, Gheorghe Rákóczi al II-lea iese biruitor în primele
confruntǎri, reuşind sǎ cucereascǎ oraşele Cracovia şi Varşovia. Dar, tocmai în momentul
când victoria pǎrea asiguratǎ, abandonarea luptei de cǎtre suedezi şi cazaci a dus la eşecul
final al expediţiei, oastea principelui fiind total zdrobitǎ de polonezi şi de tǎtari.
Pacea încheiatǎ cu polonezii, în iulie 1657, a fost mai mult o capitulare, Gheorghe
Rákóczi al II-lea trebuind sǎ accepte o imensǎ despǎgubire în sumǎ de 1220000 de florini şi
întoarcerea pe drumul stabilit de polonezi. Aceastǎ din urmǎ condiţie a permis tǎtarilor înţeleşi
cu polonezii sǎ desǎvârşeascǎ nimicirea oastei princiare, luarea în robie, dintre care mulţi
nobili, precum Ioan Kémény şi Mihail Apafi, ambii ajunşi principi dupǎ eliberarea din
captivitate.
În urma eşecului expediţiei din Polonia principatul Transilvaniei a rǎmas practic fǎrǎ
armatǎ, fapt care a afectat însǎşi statutul politic al ţǎrii. Campania fiind întreprinsǎ peste voia
Porţii, aceasta refuzǎ sǎ-l mai recunoascǎ principe al Transilvaniei pe Rákóczi iar pe
Constantin Ştefan şi pe Gheorghe Ştefan, domnii români aliati cu el, îi mazileşte. Se dovedea
cǎ principele nu putea sǎ se apere pe sine şi cu atât mai mult sǎ-şi îndeplineascǎ obligaţiile
asumate prin tratatele de alianţǎ încheiate cu domnii români de peste Carpaţi. Mai mult, criza
intervenitǎ în raporturile cu turcii a prilejuit începutul unor puternice convulsii şi transformǎri
de structurǎ în principat, ca de altfel şi în Moldova şi Ţara Româneascǎ.
Elementul primordial al acestor schimbǎri l-a constituit Poarta, puterea suzeranǎ, dar
alǎturi de ea trebuie luatǎ în calcul şi atitudinea marii majoritǎţi a nobilimii. Condusǎ de la
Gabriel Bethlen încoace de principi autoritǎri, nobilimea se vede saturatǎ de constrângere,
dornicǎ de putere şi schimbare a statutului sǎu politic. Momentul era prielnic pentru a-şi
reconsidera propriul rol şi poziţia în actul de conducere a ţǎrii. Departe de a reflecta la soarta
ţǎrii, nobilimea aşeazǎ în prim plan realizarea propriilor interese şi veleitǎţi.
Stǎrile întrunite la 25 noiembrie 1658, în dieta de la Alba Iulia, impun lui Rákóczi
retragerea din funcţia de principe, urmând ca ea sǎ fie reluatǎ dupǎ obţinerea iertǎrii de la
Poartǎ. Pentru alegerea unui nou principe din cei trei candidaţi - Acaţiu Barcsai, Ioan Kémény
şi Francisc Rhédey - stǎrile opteazǎ pentru ultimul. Conjunctura fiind prielnicǎ, stǎrile impun
alesului lor un numǎr sporit de condiţii, nu mai puţin de 20, prin care îngrǎdesc atribuţiile
principelui, subordonat în fapt celor 12 consilieri aleşi de dietǎ, introduc funcţia de tezaurar şi,
mai grav, se stabileşte durata acestei alegeri pânǎ la iertarea lui Rákóczi. Dacǎ se ia în
considerare cǎ stǎrile nu au depus jurǎmântul de credinţǎ faţǎ de noul ales iar Rákóczi nu voia
sǎ renunţe la titlul de principe înţelegem ambiguitatea sub care a stat ţara, funcţionând în
realitate cu doi principi. De altfel, la 24 ianuarie 1659 Gheorghe Rákóczi a revenit pe tronul
Transilvaniei şi a încercat sǎ relanseze relaţiile sale cu domnii români aliaţi. Rǎspunzând
cererii lui Constantin Şerban aflat în dificultate, Rákóczi îi trimite, la 14 februarie, ajutoare
militare ce se dovedesc insuficiente, astfel cǎ o lunǎ mai târziu domnul muntean se aflǎ
pribeag în Transilvania, iar la scurt timp şi Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei. Ameninţate
de Poartǎ cu intervenţia prin forţǎ, stǎrile se vǎd obligate sǎ ia mǎsura înlǎturǎrii lui Rákóczi şi
a înlocuirii lui cu un comitet locţiitor format din Acaţiu Barcsai, Ştefan Petki, judele secuilor
şi Michael Hermann, judele saşilor, situaţie de compromis neacceptatǎ de Poartǎ. Sub
ameninţarea transformǎrii în paşalâc, stǎrile se vǎd nevoite sǎ accepte ca principe pe Acaţiu
Barcsai, cel numit de turci la Ineu încǎ cu prilejul expediţiei din vara anului 1658.
Acaţiu Barcsai era un nobil calvin, de origine românǎ, crescut şi educat politic în
domeniul diplomaţiei la curtea Rákóczeştilor, fiind rǎsplǎtit pentru slujbele sale în diverse
solii cu demnitatea de ban al Lugojului şi Caransebeşului. A ajuns principe numit de turcii
victorioşi în campania din august-octombrie 1658, marele vizir Mehmed Köprülü impunându-
i condiţii grele, precum cedarea cetǎţilor Ineu, Lugoj şi Caransebeş, creşterea tributului la
40000 de galbeni anual, plus alţi 500000 de galbeni ca despǎgubire de rǎzboi. Statutul
politico-juridic al principatului era coborât acum la nivelul celui avut de Moldova şi Ţara
Româneascǎ, adicǎ cu o treaptǎ mai jos, sistemul defensiv al ţǎrii era afectat profund prin
pierderea cetǎţilor vestice, dar a fost în schimb îndepǎrtatǎ posibilitatea transformǎrii în
paşalâc. Toate acestea explicǎ, în parte, de ce Acaţiu Barcsai nu a fost agreat de stǎri, mai ales
dupǎ ce Transilvania a pierdut în 1660 şi cetatea Oradea cu împrejurimile.
Lipsit de sprijinul larg al stǎrilor, divizate în a-l susţine pe el sau pe Gheorghe
Rákóczi, principele nou ales, în absenţa armatei proprii şi a resurselor financiare necesare
angajǎrii de mercenari, pentru a face faţǎ pericolului de atac reprezentat de Rákóczi apeleazǎ
la ajutorul turcesc. Deasemenea, aflat în relaţii bune cu Gheorghe Ghica, domnul moldovei,
încheie cu acesta un tratat de prietenie şi de alianţǎ în vederea obţinerii de ajutor militar.
Tratativele duse cu Mihnea al III-lea, domnul Ţǎrii Româneşti, pentru încheierea unui tratat
similar sunt mai anevoioase, cei doi bǎnuindu-se şi acuzându-se reciproc la Poartǎ petru
posibile legǎturi cu exprincipele Rákóczi. Relaţiile bune cu domnii români s-au dovedit a fi
utile Transilvaniei pentru cǎ aceştia au mijlocit eliberarea din robia tǎtarǎ a multor nobili
ardeleni, printre care Ioan Kémény, dezrobit de Mihnea pe propria chezǎşie, sau Mihail Apafi,
eliberat la Iaşi, prin mijlocirea moldovenilor.
Acaţiu Barcsai încearcǎ cu abilitatea sa diplomaticǎ demersuri şi la Viena pentru a-i
obţine sprijinul şi a o desolidariza de Gheorghe Rákóczi, pǎstrând în acelaşi timp relaţii bune
cu Poarta, dar şi cu domnii români pribegi în Transilvania. Mai mult, la sfârşitul lui ianuarie
1659 ajunge la o înţelegere şi cu fostul sǎu principe, cedând Transilvaniei, cetatea Oradea cu
Partium şi districtul Chioarului. Era rezultatul greutǎţilor în adunarea şi achitarea tributului
pretins de Poartǎ asociate cu transformarea ţǎrii într-un câmp de rǎzboi prin permanenta
pendulare a trupelor fostului principe, la care se adǎuga însǎşi indecizia lui Barcsai de a pǎstra
puterea. De aici şi o anume rǎcire a relaţiilor principelui cu Poarta, împrejurǎri în care Rákóczi
revine în forţǎ pe tron, în august 1659, fiind recunoscut de stǎri.
Noua politicǎ externǎ promovatǎ de Gheorghe Rákóczi al II-lea este hotǎrât una
antiotomanǎ, continuând la lumina zilei tratativele duse cu Mihnea al III-lea, ce se declarase
deschis duşmanul turcilor. Rezultatul acestor tratative a dus la întâlnirea directǎ, la 15
octombrie, la Bran, a lui Rákóczi cu Mihnea, aceştia încheind un tratat de bunǎ vecinǎtate şi
de alianţǎ prin care urmau sǎ se ajute reciproc cu oaste, tratatul fiind dublat şi de un altul,
semnat de boieri preocupaţi sǎ-şi poatǎ gǎsi loc de refugiu în Transilvania în caz de rǎzboi şi
represalii din partea turcilor. Dornic sǎ refacǎ alianţa şi cu Moldova, Gheorghe Rákóczi
sprijinǎ intervenţia militarǎ a lui Constantin Şerban, de la sfârşitul lui octombrie 1659, pentru
ocuparea tronului Moldovei.
Aceste iniţiative diplomatice ale lui Rákóczi determinǎ intervenţia promtǎ a turcilor
care îl obligǎ pe principe sǎ pǎrǎseascǎ tronul, fiind repus de cǎtre ei Acaţiu Barcsai, astfel
încât fragila alianţǎ antiotomanǎ a celor trei Ţǎri Române a cǎzut. Gheorghe Rákóczi nu
renunţǎ la putere nici de astǎ datǎ, iar Barcsai în lipsa unor forţe suficiente care sǎ-l susţinǎ se
retrage în iarna lui 1659-1660 la Sibiu, unde este supus unui prelungit asediu din partea
principelui destituit de turci. Insuccesul de aici a fost urmat în mai 1660 de înfrângerea
suferitǎ de Rákóczi din partea turcilor, tǎtarilor şi a noilor domni din Ţara Româneascǎ şi
Moldova în lupta de pe câmpul dintre Gilǎu şi Floreşti, unde principele a fost rǎnit mortal.
Moartea lui Gheorghe Rákóczi al II-lea nu a pus capǎt disputei pentru tronul
Transilvaniei, susţinǎtorii sǎi regrupându-se în jurul fostului sǎu general Ioan Kémény,
nemulţumiţi în mare parte de încercarea lui Barcsai de a impune nobilimea şi secuimea la dǎri
pentru acoperirea plǎţii tributului restant. Noua situaţie de nemulţumire creatǎ în noiembrie
1660 îl gǎseşte nepregǎtit pe Acaţiu Barcsai care apeleazǎ cu întârziere pentru ajutoare în
Ţǎrile Române vecine, în timp ce stǎrile întrunite în dietǎ aleg, la 1 ianuarie 1661, pe Ioan
Kémény ca nou principe al Transilvaniei, sporindu-i totodatǎ condiţiile impuse la nu mai puţin
de 21.
Ioan Kémény a fost crescut şi instruit, întocmai ca şi Barcsai, la curtea Rákóczeştilor,
dovedind aptitudini atât pentru diplomaţie, cât mai ales pentru cariera armelor. Prezent de
multe ori în solii la curtea lui Vasile Lupu sau la cea a lui Matei Basarab, de numele sǎu
trebuie legate o parte din tratativele duse pentru încheierea alianţelor de confederare. Cu toate
cǎ eliberarea sa din robie s-a datorat mai degrabǎ eforturilor lui Barcsai decât celor ale lui
Rákóczi, Kémény, adept al unor mǎsuri radicale probabil inspirate şi de buna cunoaştere a
ideilor lui Machiavelli, recurge la eliminarea fizicǎ a lui Acaţiu Barcsai, punând la cale
asasinarea sa şi a fratelui acestuia. Spera ca prin aceastǎ înlǎturare a adversarului politic
gruparea filoturcǎ a stǎrilor şi Poarta sǎ-l accepte. În plus, dupǎ exemplul Rákóczeştilor,
încearcǎ sǎ refacǎ alianţa Ţǎrilor Române, motiv pentru care sprijinǎ tentativa lui Constantin
Şerban, din ianuarie 1661, de ocupare a tronului Moldovei. A obţinut şi sprijinul tǎtarilor la
Poartǎ dar fiind considerat de aceasta, dupǎ mǎrturisirile secrete ale lui Grigorie Ghica, drept
omul Vienei, nu a dobândit recunoaşterea din partea puterii suzerane a calitǎţii de principe al
Transilvaniei.
Pentru a-şi menţine tronul princiar Ioan Kémény apeleazǎ la Habsburgi pentru ajutor
militar, oferindu-le recompensǎ cetǎţile Sǎcuieni, Chioar şi un alt loc la alegere. În noua
situaţie o parte a stǎrilor îl aleg de principe pe Mihail Apafi, candidatul susţinut de turci, încât
dificultǎţile lui Kémény sporesc foarte mult. Oraşele sǎseşti refuzǎ sǎ-l recunoascǎ ca
principe, în timp ce, e adevǎrat, Clujul, Gherla, Satu Mare şi Baia Mare îl acceptǎ şi îngǎduie
intrarea trupelor imperiale venite în ajutor. În lupta care are loc la Seleuşul Mare, lângǎ
Sighişoara, la 23 ianuarie 1662, Kémény, luat prin surprindere, este înfrânt şi moare pe
câmpul de luptǎ. Se încheia astfel un nou capitol din istoria principatului, inaugurându-se
domnia de lungǎ duratǎ şi de mare stabilitate a lui Mihail Apafi.

22. FACŢIUNI NOBILIARE ŞI STABILITATE PRINCIARĂ

Dezastrul militar din 1657 suferit în Polonia şi complicaţiile diplomatice care i-au
urmat au declanşat criza fǎrǎ precedent a autoritǎţii princiare, îngǎduind afirmarea rapidǎ a
supremaţiei stǎrilor. Favorizate de intervenţiile externe şi de dificultǎţile prin care trece ţara,
stǎrile încearcǎ şi în mare parte reuşesc sǎ-şi redobândeascǎ o situaţie privilegiatǎ. Schimbarea
principilor Francisc Rhédéy, Acaţiu Barcsai, Ioan Kémény şi ajungerea la putere a lui Mihail
Apafi (1661-1690) constituie pentru stǎri momentul prielnic de recâştigare a supremaţiei
politice ilustratǎ, printre altele, de creşterea numericǎ a condiţiilor impuse noului ales, nu mai
puţin de 24 în cazul lui Apafi. Numǎrul acesta mare de condiţii ca şi frecvenţa dietelor din anii
de început ai domniei semnificǎ subordonarea autoritǎţii princiare faţǎ de stǎri. Puterea
centralǎ era grav afectatǎ şi de lipsa suportului economic, deoarece o parte însemnatǎ din
veniturile statului au ajuns pe mâini nobiliare iar pierderea cetǎţilor Caransebeş, Lugoj, Ineu şi
Oradea împreunǎ cu domeniile lor fiscale a restrâns mult posibilitǎţile principelui de
echilibrare a cheltuielilor ţǎrii şi de întreţinere a unei armate proprii.
Dupǎ o perioadǎ de vizibilǎ slǎbiciune care caracterizeazǎ debutul domniei lui Apafi,
pe mǎsura lipsei intervenţiilor factorilor externi se înregistreazǎ o consolidare a puterii
princiare, scǎzând numǎrul dietelor şi revenindu-se asupra condiţiilor impuse de acestea la
alegerea principelui. Astfel Mihail Apafi cere stǎrilor, în martie 1662, sǎ anuleze douǎ din
aceste condiţii, anume cea referitoare la împuternicirea de a lua decizii importante şi o alta
care îi interzicea primirea solilor şi tratarea problemelor de politicǎ externǎ cu aceştia în
absenţa consilierilor sǎi. Deşi acordul dietei pentru aceste revendicǎri este dat abia în 1665,
faptul reprezintǎ primul pas în direcţia redobândirii autoritǎţii de cǎtre principe. Acestei
reuşite i se asociazǎ altele de naturǎ economicǎ, de recuperare a domeniilor statului în vederea
creşterii veniturilor acestuia şi a celor personale ale familiei princiare. Astfel, în septembrie
1663, este obţinut de principesa Ana Bornemissza domeniul Fǎgǎraşului, urmat în 1664 de cel
al Blajului şi în 1673 de Hust. Acestor domenii le sunt asociate treptat multe alte moşii şi
stǎpâniri care reintrǎ în posesia principelui şi a susţinǎtorilor sǎi, fapt care a fost în mǎsurǎ sǎ
confere stabilitate domniei lui Apafi pe un rǎstimp de aproape trei decenii.
Evoluţia autoritǎţii princiare în raport cu stǎrile prezintǎ similitudini cu aceea faţǎ de
Consiliul princiar. Condiţiile impuse lui Mihail Apafi la alegere au sporit considerabil nu
numai autoritatea dietei, ci şi pe aceea a Consiliului princiar. Treptat însǎ aceastǎ instituţie îşi
pierde din prerogativele de politicǎ internǎ şi externǎ în favoarea principelui şi a unui numǎr
restrâns dintre membrii sǎi, de regulǎ oameni de încredere sau rude ale familiei Apafi. S-a
ajuns cu timpul ca pǎrerile Consiliului princiar sǎ fie tot mai mult ignorate şi tot mai puţin
respectate de principe. Divergenţele de opinii ale consilierilor ofereau principelui posibilitatea
de a opta pentru una sau alta dintre ele sau chiar pentru a-şi impune propriul punct de vedere.
Odatǎ cu depǎşirea greutǎţilor de la începutul domniei şi cu consolidarea puterii princiare,
pǎrerea tuturor membrilor Consiliului princiar este tot mai rar solicitatǎ, fiind preferatǎ opinia
lui Ioan Bethlen, Dionisie Bánffy sau, dupǎ 1674, tot mai mult a lui Mihail Teleki, consilier şi
rudǎ a principesei.
Principele Mihail Apafi lǎsându-se prea mult dominat de consilieri, s-a ajuns ca
aceştia sǎ ia o serie de hotǎrâri de politicǎ externǎ necunoscute stǎrilor, stârnind nemulţumirea
acestora. Pentru a se apǎra de eventualele mǎsuri punitive solicitate principelui de stǎri,
membrii influenţi ai Consiliului princiar s-au constituit în 1671 în aşa-zisa „Ligǎ blestematǎ”.
Printre fruntaşii acesteia s-a numǎrat şi Dionisie Bánffy, ajuns mare cǎpitan al Clujului - oraş
ce preluase funcţia Oradiei ca cetate de margine - şi care se opune militar extinderii teritoriale
a paşalâcului de la Oradea în pǎrţile Gilǎului. Reprezentant al partidei filohabsburgice se
împotriveşte intervenţiei militare în sprijinul rǎzvrǎtiţilor reformaţi din Ungaria, ridicaţi la
luptǎ împotriva Vienei catolice. Nemulţumitǎ de o astfel de poziţie şi urmǎrind îndepǎrtarea sa
de la putere o altǎ grupare nobiliarǎ având în frunte pe ambiţiosul nobil Mihail Teleki pune la
cale executarea lui Bánffy (1674). Dupǎ aceastǎ datǎ Teleki, având drum deschis ascensiunii
sale, devine treptat cel mai important consilier princiar, fiind preocupat totodatǎ şi de
eliminarea din viaţa politicǎ a marilor familii nobiliare. Astfel pentru a scǎpa de Paul Béldi,
mare general al ţǎrii susţinut de secui şi ataşat partidei filoturce, exploateazǎ aroganţa şi
impulsivitatea acestuia, inventând o pretinsǎ aspiraţie a sa la tronul princiar. Pentru a-şi salva
viaţa Paul Béldi fuge în 1678 la Poartǎ, unde împreunǎ cu alţi aderenţi susţine candidatura
pretendentului David Zolyomi, pretendent care se bucura şi de sprijinul domnului român
Şerban Cantacuzino. Mişcarea eşueazǎ în condiţiile relansǎrii politicii europene a Porţii care
are nevoie de ajutorul lui Apafi şi de un principat pacificat.
Dupǎ 1685, odatǎ cu venirea trupelor imperiale austriece în Transilvania autoritatea lui
Teleki sporeşte mult, ca de altfel şi cea a Consiliului princiar, dieta fiind convocatǎ fǎrǎ
mandat princiar şi luând hotǎrâri care fac dovada subordonǎrii în întregime a principelui.
Aceastǎ decǎdere a puterii princiare şi succesele militare ale Habsburgilor grǎbesc şi fac
posibilǎ înstǎpânirea acestora în Transilvania.

23. REFACEREA ECONOMICĂ ŞI VENITURILE ŢĂRII

Slǎbirea autoritǎţii princiare şi ascendentul stǎrilor în viaţa politicǎ a însemnat, printre


altele, înstrǎinarea unor importante venituri ale statului. În primul rând, multe din domeniile
fiscale au ajuns pe o cale sau alta pe mâini nobiliare, fapt care a întǎrit dependenţa bǎneascǎ a
principelui Apafi faţǎ de veniturile regaliene. Ivirea de cheltuieli neaşteptate, mai ales în
raporturile cu Poarta, atunci când dǎrile încǎ nu erau strânse la timp, a accentuat interesul şi
preocuparea principelui pentru sporirea veniturilor provenite din exploatarea moşiilor fiscale
şi a bogǎţiilor subsolului, din comerţ şi politica monetarǎ.
Pentru economia ruralǎ, perioada de linişte şi stabilitate care a urmat evenimentelor
din anii 1658-1661, a însemnat nu numai refacerea potenţialului demografic, ci şi relansarea
producţiei agricole, diversificatǎ şi îmbogǎţitǎ acum de cultivarea porumbului în pofida
ostilitǎţii nobiliare şi a hotǎrârilor restrictive dietale, precum cea din anul 1686. Tot acum,
folosirea şi, mai apoi, cultivarea tutunului reprezenta o altǎ noutate a vremii, întâmpinatǎ dupǎ
1670 cu repetate hotǎrâri dietale prohibitive şi pedepse pecuniare, rǎmase însǎ fǎrǎ rezultat.
Dezvoltarea vieţii de curte şi, în general, creşterea cheltuielilor princiare au determinat
perpetuarea mai vechilor practici ale Rákóczeştilor, cu deosebire prin preocupǎrile Anei
Bornemissza, de sporire a economiei domeniale printr-o mai bunǎ administrare şi utilizarea
mai raţionalǎ a muncii iobǎgeşti. Alǎturi de culturile cerealiere şi creşterea animalelor se
bucurǎ de atenţie sporitǎ viticultura, pomǎritul şi legumicultura, menite, prin produsele lor, sǎ
satisfacǎ trebuinţele de fiecare zi ale curţii princiare şi ale armatei din cetǎţi. Pentru veniturile
lor însemnate şi evitarea unor cheltuieli nu sunt neglijate nici micile industrii domeniale,
precum morile de scânduri, de pulbere şi de hârtie, velniţele şi berǎriile, varniţele şi sticlǎriile
sau glǎjǎriile. Dintre acestea am aminti sticlǎria de la Porumbacu de Sus şi moara de hârtie de
la Gurghiu, destinate a satisface nevoile curente de sticlǎ şi de hârtie. În general, venitul anual
adus de domeniile fiscale se poate estima la suma de 100.000 de florini.
Preocupǎrile lui Mihail Apafi pentru refacerea economicǎ a ţǎrii şi pentru sporirea
veniturilor vistieriei rezultǎ şi din mǎsurile luate în domeniul mineritului. Astfel fierul, articol
interzis exportului, era exploatat la Ghelar şi Teliuc în Hunedoara, la Vaşcǎu în Bihor, la
Rimetea lângǎ Turda şi la Bǎlan în Ciuc, folosindu-se lucrǎtori strǎini şi localnici care realizau
pentru stat un venit anual de aproximativ 3.400 de florini. Obişnuit, în exploatǎrile de fier, ca
de altfel şi în cele de aur şi de argint, funcţiona sistemul arendǎrii aşa cum l-a practicat şi
bogatul negustor Pater Ianoş, unul dintre şefii Companiei greceşti de comerţ.
Alǎturi de exploatarea fierului principele s-a preocupat şi de valorificarea superioarǎ a
zǎcǎmintelor de aur şi argint de la Abrud, Zlatna, Baia de Criş, Baia de Arieş, Rodna, Baia
Mare şi Cavnic, minele şi spǎlǎtoriile asigurând un venit anual de 25.000 de florini, la care se
adǎugau alţi 4.000 de florini din exploatǎrile de mercur.
Ocnele de sare au constituit o altǎ sursǎ importantǎ de venituri princiare pentru
sporirea cǎrora exploatarea salinelor a fost readusǎ în 1665 în administrarea fiscului, reuşindu-
se sǎ se obţinǎ în 1669 un venit de circa 70.000 de florini. Cantitǎţile de sare extrasǎ depǎşeau
cu mult nevoile interne, fiind în mare parte destinatǎ exportului în Imperiul Otoman şi în
Ungaria. Cum extracţia, transportul şi comercializarea sǎrii aduceau mari câştiguri celor care
le luau în arendǎ, stǎrile au adoptat în 1665 şi 1671 hotǎrâri dietale care încercau sǎ asigure
celor din ţarǎ arendarea cu prioritate. De pe urma arendǎrii expolatǎrii sǎrii şi a transportului
acesteia pe apǎ fiscul a obţinut în 1671 suma de 70.000 de florini plǎtiţi de Pater Ianoş şi
asociatul sǎu, sumǎ care, în anul 1683, s-a ridicat la circa 85.500 de florini achitaţi de acelaşi
negustor dar cu un alt asociat, pentru ca în anul urmǎtor Pater Ianoş sǎ arendeze venitul sǎrii
de unul singur, dovadǎ a bogǎţiei sale şi a rolului pe care l-a jucat în sistemul de venituri al
ţǎrii.
Resursele financiare ale vistieriei lui Apafi proveneau şi din dijmele secularizate,
dijme ajunse pe mâini nobiliare şi pe care principele şi dietele din anii 1661-1664 reuşesc în
mare parte sǎ le recupereze, fiind date în arendǎ, precum în 1684 lui Mihail Teleki. Aceste
venituri erau completate de cele rezultate din dǎrile ordinare şi extraordinare votate de dietǎ şi
aflate într-o continuǎ creştere simultan cu sporirea cheltuielilor curţii, a nevoilor militare şi a
tributului turcesc. Astfel numai darea pe poartǎ a crescut de la 10 taleri, respectiv 20 de
florini, în 1664, la 20 de taleri în 1678, pentru ca în 1686 sǎ ajungǎ la 100 de florini pe poartǎ,
plus alte suplimente cerute de generalul Rabutin.
În acelaşi scop al sporirii veniturilor statului, principele a luat mǎsuri pentru
dezvoltarea schimburilor comerciale interne şi externe, restrângând monopolurile de breaslǎ şi
reglementând activitatea negustorilor prin repetate „limitaţii” (limitationes) la preturile de
vânzare a produselor. Asemenea limitaţii avem din anii 1665, 1668, 1670 şi 1688, încercându-
se prin acestea sǎ se înlǎture scumpetea excesivǎ la produsele meşteşugǎreşti, îndeosebi la
articolele din piele şi textile, multe destinate costumǎrii curtenilor şi înzestrǎrii armatei.
Uneori s-a mers mai departe precum în 1673, când s-a interzis scoaterea din ţarǎ a postavului,
fǎcându-se excepţie cu Ţara Romǎneascǎ care furniza materia primǎ şi solicita postavul pentru
oastea domneascǎ. Interesul curţii princiare şi al nobilimii pentru mǎrfurile de lux a adus cu
sine, în a doua jumǎtate a secolului al XVII-lea, o relativǎ libertate de mişcare negustorilor
strǎini, cu deosebire celor greci, evrei şi armeni, legaţi de comerţul Transilvaniei cu Orientul.
Astfel la solicitarea lui Mihail Apafi, în 1672, dieta aprobǎ Companiei orientale cererea de a
aduce mǎrfuri din Turcia, Veneţia, Polonia şi Viena şi a le depozita la Alba Iulia, de unde sǎ
fie apoi comercializate cu amǎnuntul de cǎtre negustorii localnici.
De pe urma acestui comert extern au crescut considerabil veniturile fiscului, aşa cum
rezultǎ din datele contractelor de arendare ale oficiilor tricesimale şi vamale. Astfel, venitul
vistieriei a crescut, numai pe baza arendǎrii vǎmii de la Bran cu filialele sale, de la 4.000 de
florini în 1664 la 6.ooo de florini în 1668, ca sǎ ajungǎ în anul 1680 la suma de 20.000 de
florini. Cǎt priveşte orientarea comerţului principatului apar absolut edificatoare datele din
contractele de arendare ale vǎmilor de cǎtre Ştefan Apor, care în 1683, plǎtea o arendǎ de
14.000 de florini pentru vama de la Bran cu filialele sale, în timp ce pentru întregul sistem de
vǎmi de la Cluj, Dej, Lǎpuş şi din Maramureş, vǎmi care deserveau legǎturile cu Ungaria
Superioarǎ, Polonia şi Germania - achita o arendǎ de numai 9.600 de florini. Desigur, pentru
comerţul cu Ţara Româneascǎ şi Moldova trebuie luate în considerare şi sumele obtinute din
arendarea altor vǎmi de cǎtre oraşele Sibiu şi Bistriţa. Oricum, proporţiile şi diferenţele între
veniturile obţinute din arendarea vǎmilor menţionate dovedeşte orientarea şi
complementaritatea economiei Transilvaniei cu aceea a ţǎrilor de peste Carpaţi.
Totalul veniturilor anuale obţinute de principele Mihail Apafi este estimat în mare la
250.000-300.000 de florini, sumǎ care a fost posibilǎ de realizat ca urmare a mǎsurilor
întreprinse de puterea centralǎ, care s-a putut bucura astfel de o îndelungatǎ stabilitate. Pentru
consolidarea acesteia şi uşurarea solvabilitǎţii faţǎ de Poartǎ, au fost iniţiate o serie de mǎsuri
în domeniul politicii monetare menite sǎ înlǎture lipsa banilor din ţarǎ.
Efortul constant depus de principe şi de stǎri a fost de a spori banii buni, galbenii şi
talerii, supuşi unui proces de tezaurizare. Pe de altǎ parte ţara era invadatǎ de moneda
mǎruntǎ, fǎrǎ valoare, uşor de falsificat şi pe care Poarta nu o accepta în contul plǎţii tributului
sporit la 40.000 de galbeni. Pentru a îndepǎrta aceste neajunsuri este interzisǎ scoaterea din
ţarǎ a metalelor preţioase, a monedelor din aur şi argint, încercându-se împiedicarea
supraevaluǎrii talerului şi a galbenului (1664), iar în 1670 se ia hotǎrârea formǎrii unei comisii
în frunte cu juzii din Braşov şi Sibiu care sǎ urmǎreascǎ valoarea şi circulaţia banilor în ţǎrile
vecine, ca astfel sǎ se poatǎ controla situaţia şi în Transilvania. Concomitent, pentru atragerea
în ţarǎ a banilor buni se iau mǎsuri, în 1664 şi 1666, ca negustorii care fac dovada aducerii de
asemenea bani sǎ beneficieze de reducerea la jumǎtate a vǎmilor pe mǎrfuri. Totodatǎ se
recurge la emisiuni de monedǎ mǎruntǎ, acordându-se acest drept în 1671 oraşelor Sibiu,
Braşov şi Târgu Mureş, iar în 1673 şi Aiudului, politicǎ asupra cǎreia în 1674 se revine,
considerându-se ineficientǎ. Nu a scǎpat reglementǎrii nici nivelul dobânzii percepute pentru
banii împrumutaţi, dobândǎ fixatǎ în 1673 la 10% pe an, dupǎ cum dieta din 1683 intervine
pentru a stabili valoarea galbenului la 4 florini şi 50 dinari, iar a talerului la 2 florini şi 25
dinari.
Toate aceste mǎsuri, care se integreazǎ într-un sistem coerent de politicǎ economicǎ,
au reuşit sǎ refacǎ şi sǎ menţinǎ o anume dezvoltare şi prosperitate a vieţii economice a ţǎrii
atât timp cât a fost o stare de pace. Veniturile princiare din domeniile fiscale, din dijme, din
exploatǎrile minelor şi salinelor, din perceperea taxelor şi vǎmilor pe negoţ au asigurat o
stabilitate politicǎ şi autoritate princiarǎ nǎruite însǎ odatǎ cu venirea trupelor imperiale în
Transilvania şi cu invadarea pieţii ţǎrii de moneda strǎinǎ devalorizatǎ, fǎcând sǎ eşueze
întreaga politicǎ monetarǎ dusǎ de Mihail Apafi.

24. RIVALITATE ŞI PRUDENŢĂ

Ajuns la putere Mihail Apafi se vede lipsit iniţial de autoritate în faţa stǎrilor, pe care
însǎ încearcǎ printr-o politicǎ abilǎ sǎ şi le apropie şi chiar sǎ le supunǎ voinţei sale. La fel ca
şi înaintaşul sǎu Acaţiu Barcsai, Apafi are la începutul domniei în jurul sǎu armata turcǎ.
Pentru a-şi asigura un ajutor efectiv, dar mai puţin pǎgubitor pentru ţarǎ, noul ales apeleazǎ
prin nobilul de origine românǎ Petru Budai, la domnii români vecini. Sprijinul militar acordat
de aceştia a fost destinat eliberǎrii oraşelor transilvǎnene ocupate de trupele imperiale.
Prezenţa armatei germane în unele oraşe şi cetǎţi din Transilvania a constituit dealtfel
unul din motivele care au stat la baza redeclanşǎrii conflictului militar dintre Imperiul Otoman
şi Habsburgi în anul 1663. La luptele ce se dau la Ersékujvár participǎ în persoanǎ cu oştile,
din porunca sultanului, şi domnii din Moldova şi Ţara Româneascǎ, precum şi principele
Transilvaniei. Cu prilejul acestei expediţii şi a celei din anul urmǎtor Mihail Apafi, prin
intermediul domnului Grigore Ghica aflat în relaţii secrete cu Viena, dar şi prin mijlocirea
unora dintre nobilii ardeleni, tatoneazǎ terenul taberei adverse pentru îmbunǎtǎţirea
raporturilor cu imperialii. Cu toate cǎ la 1 august 1664, în lupta de la Szent Gothard oştile
creştine obţin victoria, pacea rapidǎ de la Vasvár ce i-a urmat în septembrie 1664 nu schimbǎ
în esenţǎ situaţia de fapt dintre cele douǎ imperii rivale.
Pentru Transilvania tratatul de pace încheiat pe 20 de ani recunoştea noua situaţie
creatǎ în urma evenimentelor din anii anteriori, respectiv cedarea cǎtre turci a cetǎţilor Ineu,
Lugoj, Caransebeş şi Oradea cu domeniile lor, urmând ca cetatea Sǎcuieni sǎ fie dǎrâmatǎ. În
felul acesta, practic era desfiinţat întreg sistemul defensiv al ţǎrii asigurat de cetǎţi, în timp ce
Viena se obliga sǎ-şi retragǎ toate trupele aflate în oraşele din centrul şi nord-vestul
Transilvaniei. Astfel, obiect al disputei celor douǎ mari puteri şi lipsitǎ de sprijin extern
Transilvania s-a vǎzut în urma pǎcii cu hotarele micşorate, lipsitǎ de apǎrare şi lǎsatǎ la
discreţia Porţii prin neincluderea unor prevederi care sǎ stabileascǎ cuantumul tributului şi
mai ales linia de demarcaţie dintre paşalâcul de la Oradea şi principat.
Eşecul diplomaţiei transilvane a fost înregistrat de contemporani ca semn al decǎderii
puterii princiare în favoarea consilierilor princiari. Efectele pǎcii s-au reflectat în plan intern în
„armistiţiul” intervenit între cele douǎ grupǎri filoturcǎ şi filohabsburgicǎ, lipsite de acum de
încurajǎri externe. Grija esenţialǎ a factorilor politici transilvǎneni pentru anii ce au urmat
pǎcii de la Vasvár a constituit-o reconsiderarea sistemului de apǎrare al ţǎrii prin înlocuirea
cetǎţilor pierdute cu altele şi prin atribuirea oraşului Cluj a rolului deţinut anterior de Oradea.
Dar eforturile întreprinse, contracarate întotdeauna rapid de Poartǎ, interesatǎ de menţinerea
deschisǎ a Transilvaniei, nu ajung nici pe departe la rezultatul scontat, aşa dupǎ cum nu se
reuşeşte nici stabilirea liniei de demarcaţie a stǎpânirilor turceşti.
Perioada de linişte pentru Transilvania a luat sfârşit odatǎ cu încheierea, în septembrie
1669, a pǎcii de la Candia, ce punea capǎt rǎzboiului Turciei cu Veneţia pentru stǎpânirea
insulei Creta, şi readucea în actualitatea politicǎ problema unui nou rǎzboi îndreptat împotriva
Poloniei. Pentru expediţiile turceşti din anii 1672-1674 Transilvania a fost obligatǎ sǎ
contribuie cu provizii, fiind scutitǎ totuşi de participarea în persoanǎ a principelui cu oaste.
Cǎderea Cameniţei în 1672 şi transformarea Podoliei în paşalâc turcesc expunea nu numai
Polonia şi Moldova, ci şi Transilvania. Prevǎzǎtor, Mihail Apafi, deşi aflat în relaţii bune cu
Ioan Sobieski, regele Poloniei, cu Ştefan Petriceicu, domnul Moldovei şi cu Grigore Ghica,
domnul Ţǎrii Româneşti - toţi aceşti trei legaţi între ei printr-o alianţǎ antiotomanǎ - evitǎ sǎ li
se alǎture deschis, rǎmânând pe mai departe supus credincios al Porţii. În general, relaţiile lui
Apafi cu turcii au fost relativ bune, atât cât îngǎduiau interesele divergente dintre stǎpân şi
supus. Au cunoscut însǎ şi multe momente de încordare generate, pe de o parte, de mai vechea
tacticǎ a Porţii de a pǎstra pe lângǎ ea câte un pretendent la tron, precum David Zolyomi, pe
de alta, de încercarea acesteia de a impune ascultarea ardelenilor chiar în condiţiile
expansiunii teritoriale în detrimentul principatului. În acest din urmǎ caz, legat de paşalâcul de
la Oradea, Transilvania s-a opus atât pe cale diplomaticǎ, cât şi pe cea a armelor, dacǎ avem în
vedere acţiunile lui Dionisie Bánffy, mare cǎpitan al Clujului.
În privinţa relaţiilor principatului cu Imperiul Habsburgic domnia lui Mihail Apafi a
înregistrat douǎ etape distincte. Prima ar putea fi consideratǎ pânǎ spre anii 1672-1674,
rǎstimp în care printr-o politicǎ abilǎ, datoratǎ în parte unei influenţe mai mari a partidei
filohabsburgice s-a reuşit pǎstrarea unor raporturi paşnice şi de bunǎ vecinǎtate. A doua etapǎ
ar începe dupǎ 1670, când în Bihor, Maramureş, Chioar şi în diferite localitǎţi din
Transilvania îşi cautǎ refugiul numeroşi unguri reformaţi din Ungaria, rǎzvrǎtiţi şi
nemulţumiţi de intoleranţa promovatǎ de biserica catolicǎ sprijinitǎ de Viena. Cererile de
ajutor adresate principelui Apafi şi stǎrilor reactiveazǎ în Transilvania regruparea nobilimii în
partide, lipsind unanimitatea de opinii pentru acordarea ajutorului solicitat de refugiaţi. În
general a predominat pǎrerea cǎ pentru o astfel de acţiune era necesar obţinerea acordului de
la Poartǎ, întrucât implicarea directǎ a Transilvaniei într-un conflict intern al Imperiului
Habsburgic echivala cu încǎlcarea tratatului de pace de la Vasvár, putând duce la declanşarea
unui nou rǎzboi între cele douǎ imperii rivale. Pentru obţinerea acordului Porţii diplomaţia
tansilvǎneanǎ a depus eforturi stǎruitoare, dublate de altele ale emigraţiei maghiare care a
apelat la Grigore Ghica pentru mijlocirea dobândirii ajutorului turcesc. Fǎrǎ a se implica direct
în conflict, Poarta a separat cu abilitate problema emigranţilor unguri de cea a Transilvaniei,
interzicându-i lui Apafi sǎ-i sprijine, în timp ce ea îi susţinea în secret.
Cu toate dispoziţiile restrictive venite de la Poartǎ reformaţii rǎsculati din Ungaria
gǎsesc ajutor în Transilvania, dar prezenţa lor aici şi a trupelor de mercenari pe care le-au
angajat au avut repercursiuni economice negative în principat, de unde şi reţinerea stǎrilor în
privinţa acordǎrii de subsidii. Situaţia se complicǎ odatǎ cu intervenţia militarǎ alǎturi de
rǎzvrǎtiţi a ardelenilor în frunte cu Mihail Teleki, în condiţiile înfrângerii acestuia în lupta de
lângǎ Satu Mare din toamna anului 1672. Poarta s-a arǎtat deosebit de supǎratǎ, motiv pentru
care diplomaţia transilvǎneanǎ s-a grǎbit sǎ-i convingǎ pe turci cǎ acţiunea a fost fǎcutǎ fǎrǎ
acordul şi ştirea stǎrilor, iar pentru a evita plângerile Vienei şi-a oferit medierea pentru
împǎcarea acesteia cu rǎsculaţii.
În timp ce erau duse toate aceste tratative factorii politici din Transilvania întreţin, cu
asentimentul Porţii, legǎturi cu Franţa, în vederea realizǎrii unei alianţe antihabsburgice.
Rezultatul acestor demersuri diplomatice a fost materializat în acordul din 31 mai 1677
încheiat între solii francezi atât cu principele Mihail Apafi, cât şi cu Emeric Thököly,
conducǎtorul rǎsculaţilor reformaţi din Ungaria de Nord. Înţelegerea prevedea recrutarea unei
armate de 15.000 de oameni plǎtiţi de regele Franţei şi numirea în fruntea acesteia a lui Teleki.
Aceastǎ oaste urma sǎ fie recrutatǎ din Transilvania şi Ungaria, trebuind sǎ atace stǎpânirile
rǎsǎritene ale Habsburgilor, cei doi aliaţi ai regelui angajându-se sǎ nu încheie pace separatǎ
fǎrǎ consimţǎmântul acestuia, iar în cazul în care regele ar fi fost silit sǎ încheie pace urma sǎ-
şi ajute mai departe aliaţii cu 100.000 de scuzi anual. Conflictele armate declanşate cu
Habsburgii nu aduc victoriile scontate, oastea lui Teleki fiind înfrântǎ la Eperjes, iar unele
succese obţinute de Thököly şi încheierea de cǎtre Ludovic al XIV-lea a pǎcii de la Nimwegen
(1679) nu oferǎ Transilvaniei nici un avantaj. Mai mult, dupǎ aceastǎ pace dispare interesul
Franţei pentru „diversiunea” din Ungaria iar plata subsidiilor promise prin tratatul din 1677
este sistatǎ, încât demersurile viitoare ale Transilvaniei la Poartǎ pentru a obţine acordul
acesteia în vederea intervenţiei în Ungaria rǎmân fǎrǎ rezultat. Ca urmare principele îşi pierde
rolul în mişcarea rǎzvrǎtiţilor reformaţi, rol preluat treptat de Emeric Thököly.
Intervenţia deschisǎ şi hotǎrâtǎ a Porţii Otomane în sprijinul rǎsculaţilor din Ungaria
are loc de-abia în anul 1681, când turcii pornesc o primǎ expediţie militarǎ împotriva
Habsburgilor. La aceasta, alǎturi de principele Mihail Apafi ce participǎ personal, iau parte şi
Ţara Româneascǎ cu 4.000 de oşteni, respectiv Moldova cu alţi 3.000. O expediţie similarǎ
este organizatǎ şi în anul urmǎtor, Kara-Mustafa paşa în lipsa unor succese militare de seamǎ,
numindu-l totuşi pe Thököly de rege al Ungariei Centrale (Orta Madjar) cu scopul creǎrii unui
stat tampon între cele douǎ imperii, stat vasalizat Porţii şi menit sǎ asigure acesteia stǎpânirea
Transilvaniei.
Afirmarea unor pretenţii ale lui Emeric Thököly asupra scaunului princiar l-a îndemnat
pe Apafi la prudenţǎ în relaţiile sale cu Viena, cu atât mai mult cu cât Liga Sfântǎ se afla în
plin proces de constituire. Astfel, deşi participant alǎturi de turci la asediul Vienei din 1683,
principele ardelean a adoptat o atitudine prudentǎ dar nu ostilǎ, dovedindu-se a fi inspirat în
contextul noului raport de forţe angajate în luptǎ.
25. STATORNICIA BUNEI VECINĂTĂŢI

Încǎ de la urcarea sa pe tron principele Mihail Apafi a manifestat interes pentru


continuarea întreţinerii de bune relaţii cu Ţǎrile Române. La antecedentele mai vechi ale
acestor relaţii se adǎuga acum, dupǎ condiţiile impuse de turci la Ineu în 1658, statutul comun
de supuşi egali în faţa Porţii Otomane, atât a domnilor, cât şi a principilor. Se cunoaşte apoi cǎ
Apafi pentru a-şi consolida domnia a apelat, la scurt timp dupǎ înscǎunarea sa, la sprijinul
militar al lui Grigore Ghica din Ţara Româneascǎ şi a lui Eustratie Dabija din Moldova, fiind
folosit drept mijlocitor Petru Budai, fostul diac de limbǎ maghiarǎ a domnului Constantin
Şerban.
În a doua jumǎtatre a secolului al XVII-lea Transilvania a întreţinut în mod constant
relaţii de strânsǎ prietenie cu Moldova şi Ţara Româneascǎ, chiar dacǎ aici au avut loc dese
schimbǎri de domni. De cele mai multe ori boierii fugari au gǎsit adǎpost în principat pânǎ la
ivirea unor auspicii mai favorabile reîntoarcerii în ţarǎ.
Legǎturile cu Moldova, cel puţin la începutul domniei lui Apafi, au avut în vedere şi
rolul acesteia în eliberarea robilor aflaţi în captivitate la tǎtari dupǎ expediţia din Polonia,
Iaşul devenind un adevǎrat târg în aceastǎ privinţǎ. Implicaţiile acestui gen de afaceri rentabile
pentru unii nobili ardeleni, precum cei din familiile Beldi şi Mike, ajung sǎ scandalizeze
stǎrile care impun mǎsuri de stopare prin hotǎrâri dietale.
Interesul pentru bunele relaţii cu Ţara Româneascǎ a fost determinat, printre altele, şi
de poziţia geograficǎ a acesteia, majoritatea soliilor ardelene la Poartǎ folosind drumul prin
Bucureşti, fiind adesea primite de domni şi informate din timp cu ştirile cele mai noi de la
Constantinopol. De altfel, nu întâmplǎtor, între membrii soliilor se aflau de cele mai multe ori
fie români, fie persoane cunoscǎtoare a limbii române, precum Gheorghe Brancovici, fratele
episcopului Sava, Ioan Budai din Galaţi, Sigismund Boer din Copǎcel, Ioan Boroş, Sigismund
Boer din Recea şi alţii.
Principele Mihail Apafi, dorind sǎ urmeze mai vechea practicǎ a Rákoczeştilor,
propune domnitorului Grigore Ghica încheierea unei alianţe sau „confederaţii”. Potrivit
acesteia, semnatarii trebuiau sǎ-şi acorde reciproc sprijin militar împotriva oricǎrui duşman,
cu excluderea Porţii. Urmau de asemenea sǎ-şi furnizeze ştiri, sǎ pǎstreze mai vechile
înţelegeri privitoare la hotare şi în legǎturǎ cu iobagii fugiţi etc. Clauza principalǎ a alianţei,
cea a acordǎrii ajutorului militar în caz de atac extern, era condiţionatǎ de obţinerea în
prealabil a acordului Porţii. Deşi nu se cunoaşte forma finalǎ a tratatului încheiat, referirile
ulterioare la el şi sprijinul militar acordat de domn lui Apafi par sǎ sugereze un act finalizat
prin mijlocirea lui Petru Budai.
Faţǎ de domnul Moldovei Eustatie Dabija, principele Transilvaniei are o iniţiativǎ
similarǎ aceleia cu Grigore Ghica, respectiv de încheiere a unui tratat de alianţǎ. Nu ştim dacǎ
acesta a fost perfectat şi semnat, dar cunoaştem cǎ în ianuarie 1662 se gǎsesc în Transilvania
trupe româneşti trimise de ambele ţǎri de peste Carpaţi. Aceste trupe participǎ, cu acordul
Porţii, alǎturi de Apafi la lupta de la Seleuşul Mare din 23 ianuarie 1662, unde Ioan Kemehy
îşi gǎseşte moartea. Aceleaşi ajutoare româneşti iau parte în 22 aprilie 1662, alǎturi de turci şi
de secui, la asedierea oraşului Cluj ocupat de trupele imperiale, eliberându-l şi contribuind
astfel la consolidarea domniei lui Mihail Apafi.
Relaţiile bune dintre cele trei ţǎri devin mai încordate în 1663, odatǎ cu declanşarea
conflictului militar turco-habsburgic din Ungaria, când contrar voinţei ardelenilor cei doi
domni români primesc din partea sultanului porunca de a trece cu oştile lor prin Transilvania
în drumul spre Ersékujvár. Aici, în octombrie 1663, Mihail Apafi are întrevedere personalǎ cu
Grigore Ghica, de acum relaţiile dintre aceştia devenind mai stânse. Cu ştirea şi acordul
principelui domnul Ţǎrii Româneşti întreţine prin Transilvania legǎturile sale secrete cu
Habsburgii. Bǎnuirea domnului de cǎtre turci pentru legǎturi cu imperialii şi abandonarea de
cǎtre aceştia a intereselor Transilvaniei şi Ţǎrii Româneşti cu prilejul tratativelor pǎcii de la
Vasvár nu fac decât sǎ-i confirme lui Ghica temerea cǎ va fi mazilit. De aceea domnul iniţiazǎ
tratative secrete cu curtea princiarǎ, urmǎrind obţinerea în caz de mazilire a dreptului de a se
refugia împreunǎ cu familia în Transilvania. Dar, datoritǎ ostilitǎţii Porţii, odatǎ cu mazilirea
îşi gǎseşte adǎpost temporar în principat doar Maria Sturza, doamna Ţǎrii Româneşti.
Cu Moldova, principele Apafi a promovat constant aceleaşi relaţii de bunǎ vecinǎtate,
cǎutând sǎ obţinǎ sau sǎ ofere sprijin reciproc la Poartǎ, sǎ afle veşti în legǎturǎ cu tǎtarii şi
polonezii sau sǎ reglementeze paşnic, prin comisii mixte, problemele de hotar generate de
pǎstorit şi negoţ. Mihail Apafi a manifestat un interes aparte pentru relaţiile cu Moldova la
sfârşitul anului 1667 şi începutul lui 1668 atunci când acuzele ridicate la Poartǎ de
pretendentul Zolyomi periclita stabilitatea tronului princiar. Astfel, un moment cu semnificaţii
deosebite în istoria relaţiilor politice dintre Transilvania şi Moldova l-a constituit prezenţa la
Iaşi, în februarie-martie 1668 a episcopului ortodox Sava Bancovici. Se pare cǎ popasul la
curtea lui Iliaş Vodǎ a episcopului ardelean în drumul sǎu spre Moscova nu a fost unul
obişnuit, limitat doar la aflarea şi trimiterea de ştiri despre cazaci, tǎtari şi polonezi, ci a
urmǎrit şi o anume „misiune” politicǎ încredinţatǎ de principe. Cum din suita episcopului
fǎcea parte şi fratele sǎu Gheorghe Brancovici este de presupus cǎ s-a încercat de cǎtre aceştia
sǎ obtinǎ de la domn susţinerea la Poartǎ a cauzei lui Apafi în diferendul cu David Zolyomi.
Încheierea, în septembrie 1669, a pǎcii de la Candia deschidea posibilitatea declanşǎrii
unui nou conflict militar turco-habsburgic în Ungaria, cu implicarea directǎ şi a Ţǎrilor
Române. Urmǎrind sǎ reediteze situaţii mai vechi şi în eventualitatea izbucnirii unui asemenea
conflict, în octombrie 1669 i s-au dat instrucţiuni solului ardelean la Poartǎ pentru a obţine
acordul acesteia ca domnii români sǎ contribuie cu oaste la viitoarele expediţii sub conducerea
principelui. Cum expediţia mult aşteptatǎ de Apafi împotriva Vienei nu a avut loc, veleitǎţile
şi dorinţele principelui nu au mai fost finalizate. Mai mult, legat de situaţia din Ungaria, se
poate spune cǎ a crescut prestigiul domnului Grigore Ghica care, în condiţiile indeciziei lui
Apafi, a fost solicitat de ungurii reformaţi rǎsculaţi sǎ le susţinǎ cauza la Poartǎ în vederea
obţinerii unui ajutor armat împotriva Habsburgilor şi a Contrarerormei.
Schimbarea de domnie în Ţara Româneascǎ prin ajungerea pe tron a lui Radu Leon şi
Antonie vodǎ din Popeşti nu a modificat prea mult relaţiile cu Transilvania. Astfel, episcopul
Sava Brancovici se gǎsea încǎ din aprilie 1670 la curtea lui Antonie vodǎ, venit probabil cu
ştirea lui Apafi, obţinând reconfirmarea unei mai vechi danii pe seama bisericii sale din Alba
Iulia. Acelaşi domn a dat şi un privilegiu prin care îngǎduia braşovenilor sǎ-şi ierneze
animalele în Ţara Româneascǎ. Dar, fuga în Transilvania şi adǎpostirea aici a lui Stroe
Leurdeanul, ucigaşul postelnicului Constantin Cantacuzino, au dus la o rǎcire a relaţiilor lui
Antonie Vodǎ cu Mihail Apafi. Predarea fugarului învinovǎţit de omor a constituit motivul a
mai multor solii venite din partea domnului Ţǎrii Româneşti, dar demersurile au fost
zadarnice, principele gǎsind suficiente pretexte pentru a amâna îndeplinirea cererilor.
Revenirea pe tronul de la Bucureşti a lui Grigore Ghica a perpetuat animozitǎţile, de aceastǎ
datǎ din cauza noilor boieri fugari în principat de teama represaliilor prezentului domn.
Pribegii aveau în frunte pe Şerban Cantacuzino a cǎrui protejare de cǎtre Apafi l-a determinat
pe Ghica, ca o rǎzbunare, sǎ punǎ în circulaţie o serie de zvonuri potrivit cǎrora ar pretinde de
la Poartǎ tronul Transilvaniei sau cel puţin redobândirea stǎpânirii Ţǎrii Fǎgǎraşului. Teama
aceasta a dispǎrut pentru principe odatǎ cu sfârşitul expediţiei turceşti împotriva Cameniţei
(1672), când atât domnul muntean, cât şi cel moldovean au fost maziliţi pentru conlucrarea lor
cu Ioan Sobieski.
Cu noii domni numiţi de Poartǎ, Gheorghe Duca în Ţara Româneascǎ şi Dumitraşcu
Cantacuzino în Moldova, relaţiile lui Mihail Apafi sunt dintre cele mai bune. Astfel
moldovenii gǎsesc în principe un vecin binevoitor care îngǎduie lui Miron Costin sǎ treacǎ
prin Transilvania (ianuarie 1674) în drumul spre Polonia cu corespondenţǎ secretǎ adresatǎ
acesteia. Urmarea a fost cǎ vornicul moldovean, aflat in februarie 1674 la Poartǎ, aducea
servicii lui Apafi, vorbindu-l de bine faţǎ de marele vizir.
Aceleaşi relaţii de bunǎ vecinǎtate şi continuarea unei mai vechi traditii fac ca
reprezentanţii domnilor români sǎ participe cu atenţiile cuvenite la nunta din septembrie 1676
a lui Apafi Miklos cu fiica lui Mihail Teleki, prilej pentru solii domneşti de a onora
ceremonia, dar şi de a se întâlni cu principele şi de a discuta diverse probleme politice.
Buna vecinǎtate dintre cele trei Ţǎri Române a cunoscut însǎ şi unele momente
trecǎtoare de încordare, generate mai cu seamǎ de stânjenirea liberei circulaţii a oamenilor şi a
bunurilor. Am aminti astfel intervenţiile repetate ale domnului Antonie Ruset la principe
având ca motiv ridicarea restricţiilor impuse de ardeleni moldovenilor refugiaţi în
Transilvania, care cu prilejul revenirii în Moldova se vǎd cu bunurile lor confiscate de vameşii
ardeleni şi obligaţi la plata unor taxe nejustificate. În privinţa relaţiilor cu Gheorghe Duca,
domnul Ţǎrii Româneşti, se constatǎ, în primǎvara anului 1678, de asemenea o deteriorare
cauzatǎ de îngǎduinta trecerii prin ţarǎ a lui Paul Béldi şi a însoţitorilor acestuia în fuga la
Poartǎ pentru a scǎpa de represaliile lui Apafi şi Teleki.
Mutarea lui Gheorghe Duca ca domn al Moldovei şi numirea în locul sǎu a lui Şerban
Cantacuzino nu au dus numaidecât şi la o redresare a relaţiilor noului domn cu principele
ardelean. Bunele raporturi rǎmân grav afectate de mǎsurile luate de Apafi împotriva
episcopului Sava Brancovici, principele intervenind în problemele interne ale bisericii
ortodoxe române din Transilvania. Ca urmare, Şerban Cantacuzino acordǎ un împrumut de
30.000 de taleri lui Cristofor Pásko şi Ladislau Csáky, nobili aflaţi la Poartǎ cu grele acuze
contra lui Apafi, datornicii garanţând împrumutul cu moşiile ardelene Sâmbǎta şi Porumbac şi
obligându-se în caz de reuşitǎ sǎ pǎstreze pe românii din Transilvania neschimbaţi în credinţa
lor ortodoxǎ. Sprijinul oferit de domnul român nu a dat rezultatul dorit pentru cǎ, pe de o
parte, fugarii nu prezentau garantii suficiente pentru Poarta plǎtitǎ din belşug de Apafi, iar pe
de altǎ parte interesele politice ale turcilor reclamau stabilitatea politicǎ pe tronul princiar.
Faptul a atras dupǎ sine redresarea treptatǎ a relaţiilor dintre cei doi vecini, atât Mihail Apafi
cât şi Şerban Cantacuzino promovând buna vecinǎtate şi încrederea necesare fiecǎruia. Astfel
a tras mai mult în cumpǎnǎ dorinţa principelui de a obţine sprijinul domnului la Poartǎ pentru
a-şi vedea recunoscut de aceasta fiul ca succesor la tron, în timp ce pentru domnul muntean
era vitalǎ pǎstrarea în secret a legǎturilor cu lumea creştinǎ, legǎturi întreţinute prin
Transilvania cu ştirea şi acordul principelui. Aşadar, interese convergente apropiau între ele
Ţǎrile Române şi le determinau sǎ actioneze în comun, exploatând rivalitatea marilor puteri
vecine.

26. ATRACŢIA PRESTIGIULUI POLON

Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683 a marcat începutul ruperii echilibrului
statornicit de mai mulţi ani, îndeosebi dupǎ pacea de la Vasvár (1664), între marile puteri
rivale, Imperiul Otoman şi cel Habsburgic, faptul având repercursiuni asupra statelor aflate în
zona de interferenţǎ a intereselor celor douǎ mari imperii. Ca urmare, tot ce construise
diplomaţia transilvǎneanǎ împreunǎ cu aceea a Ţǎrii Româneşti şi a Moldovei trebuia
reconsiderat, reluat de la capǎt în funcţie de noua situaţie politicǎ ce se configura la orizont.
Transilvania, Ţara Româneascǎ şi Moldova se aflau în faţa unui pericol imediat
reprezentat fie de Imperiul Habsburgic, fie de regatul polon. Teama faţǎ de succesele
contraofensivei austriece şi marele rol avut de regele Ioan Sobieski la despresurarea Vienei şi
cel prevǎzut a i se da în Liga Sfântǎ determinǎ orientarea politicǎ rapidǎ a Ţǎrilor Române
spre Polonia.
La sfârşitul lui noiembrie 1683 Mihail Apafi simţea nevoia sǎ-l informeze pe Sobieski
despre reîntoarcerea lui în ţarǎ, oferindu-şi serviciile. Desigur cǎ aici trebuie menţionat rolul
lui Mihail Teleki care, înregistrând eşecul turcilor, a intuit decǎderea lor, schimbarea
raportului de forţe dintre creştini şi turci, reorientându-se rapid în speranţa de a obţine pe calea
tratativelor o situaţie mai bunǎ pentru Transilvania decât cea oferitǎ în eventualitatea unei
cuceriri armate. Este interesant de remarcat cǎ drumul spre Viena al diplomaţilor ardeleni
trece la sfârşitul lui 1683 şi începutul lui 1684 pe la Varşovia, pe la curtea lui Sobieski,
scontându-se pe medierea acestuia cu Viena pentru obţinerea unui rezultat favorabil
Transilvaniei. La curtea aceluiaşi rege veneau şi solii lui Şerban Cantacuzino, iar noul domn
al Moldovei Ştefan Petriceicu era înscǎunat chiar de Sobieski. Se poate remarca iniţiativa lui
Apafi, poate cu avizul Porţii, de a se oferi ca mediator al unei pǎci între creştini şi pǎgâni sau
de a obţine cel puţin ca Transilvania sǎ nu fie exclusǎ din viitoarele tratate. Era o mişcare
politicǎ menitǎ sǎ asigure un loc bun în viitoarea configuraţie a statelor din zonǎ în
eventualitatea unei mari schimbǎri în care deocamdatǎ se pare cǎ Mihail Apafi nu credea. De
altfel, era extrem de riscantǎ o atitudine unilateralǎ, de a se plasa numai de partea unei puteri,
preferându-se o atitudine mai prudentǎ prin pǎstrarea bunelor raporturi cu turcii, în timp ce
creştinilor le erau furnizate veşti şi informaţii militare.
Relaţiile principelui cu domnii români de peste Carpaţi sunt în aparenţǎ bune,
resimţindu-se însǎ de pe urma suspiciunilor generate de cǎutǎrile diplomatice ale vremii.
Presupunem cǎ venirea lui Matei Cantacuzino în solie la Apafi trebuie legatǎ, în 1684, de
noua situaţie politicǎ creatǎ, de viitoarea atitudine ce trebuia sǎ se adopte faţǎ de creştini. Dacǎ
pânǎ la asediul Vienei centrul interesului de relaţii dintre Apafi şi Şerban Cantacuzino era
reprezentat de Poartǎ, de intenţiile şi atitudinile acesteia faţǎ de cei doi supuşi, dupǎ 1683
apare un nou element polarizator reprezentat iniţial de Varşovia, apoi de Viena.
Prin desfacerea, în mai 1684, de cǎtre Apafi a corespondenţei poloneze adresatǎ lui
Şerban Cantacuzino principele aflǎ despre tratativele şi atitudinea domnului român faţǎ de
creştini, acesta din urmǎ, prins asupra faptului, dezvǎluindu-şi intenţiile şi încercând sǎ-l
atragǎ şi pe principe. Prudent în a lua hotǎrât o atitudine, datǎ fiind vecinǎtatea şi pretenţiile
teritoriale atât ale Poloniei cât şi ale imperialilor, Mihail Apafi, în acest joc politic aflat într-un
permanent balans, acceptǎ la cererea lui Şerban Cantacuzino şi a lui Sobieski trecerea prin
Transilvania a corespondenţei acestora. Tot acum se încearcǎ obţinerea acordului principelui
ca şi corespondenţa rezidentului polonez la Poartǎ sǎ fie fǎcutǎ, pentru mai mare siguranţǎ, tot
prin Transilvania. Relaţiile acesteia cu Poarta erau bune, principele Apafi primind, la 15 iulie
1684, poruncǎ sǎ încerce medierea pǎcii cu Polonia iar la sfârşitul aceleaşi luni era emis
ahidname-ul de recunoaştere ca succesor a lui Mihail Apafi II. Aceste favoruri credem cǎ nu
au fost obţinute tocmai acum întâmplǎtor, fiind posibilǎ scurgerea unor informaţii utile
turcilor despre creştini. Astfel, principele Apafi a putut sǎ intercepteze corespondenţa
Sobieski- Şerban Cantacuzino, menţionatǎ în actele vremii ca rǎtǎcitǎ în iulie 1684 undeva în
Transilvania, încât nu întâmplǎtor acum turcii cer domnului sǎ-şi trimitǎ soţia şi copiii la
Poartǎ. Şi, tot acum, Mihail Teleki simte nevoia de a-l acuza în faţa lui Sobieski de trǎdare pe
Şerban Cantacuzino, dupǎ cum îl învinuieşte şi faţǎ de principesǎ pentru transmiterea de veşti
false. Probabil cǎ ardelenii nu puteau trece cu vederea noua prezenţǎ în august 1684 a lui
Ladislau Csáky la curtea domnului român, dupǎ cum nu puteau fi de acord nici cu chemǎrile
insistente ale acestuia adresate polonezilor pentru campania militarǎ.
Eşecul expediţiei polone din Moldova în toamna lui 1684 şi evoluţia confruntǎrilor din
Ungaria în favoarea Habsburgilor determinǎ o reorientare politicǎ spre Viena atât a lui Şerban
Cantacuzino, cât şi a lui Mihail Apafi. Neîncrederea în izbânda lui Sobieski rǎreşte treptat
trecerea soliilor prin Varşovia în drum spre Viena, preferându-se calea tratativelor directe.
Devenise, de altfel, o certitudine cǎ Viena este centrul de fapt al direcţionǎrii operaţiilor de
rǎzboi ale Ligii sfinte, fǎrǎ ca Varşovia sǎ renunţe nici ea la aceste pretenţii. În cursul anului
1684 Apafi şi Teleki au cumpǎnit mult asupra unei eventuale treceri deschise de partea Ligii
sfinte dar cercurile conducǎtoare erau de pǎrere cǎ atât timp cât cetǎţile Timişoara şi Oradea
erau în mâinile turcilor principele nu putea avea libertate de acţiune. Succesele rapide ale
imperialilor, începând cu 1685, şi pretenţiile teritoriale ale acestora complicǎ mult situaţia
Translivaniei.

27. PROIECTE ŞI CONTRAPROPUNERI

Habsburgii iau de acum iniţiativa diplomaticǎ pentru traspunerea în practicǎ a planului


de încorporare a Transilvaniei şi Ţǎrii Româneşi, ca foste teritorii ale coroanei ungare şi
desprinse între timp de aceasta. Iniţiativa urmǎrea sǎ bareze astfel un demers similar al
Poloniei cu pretenţii asemǎnǎtoare asupra aceloraşi teritorii, plus asupra Moldovei. Pentru
reuşita întreprinderii diplomaţia trebuia sǎ acţioneze cu multǎ abilitate spre a nu stârni
opoziţia Franţei şi a altor state europene neliniştite de ascensiunea Habsburgilor în Europa
Centralǎ.
Calea diplomaticǎ, gânditǎ abil de Viena şi iezuiţii Contrareformei, urmǎrea în numele
unei legitimitǎţi istorice realizarea unei confederaţii între Transilvania şi Ţara Româneascǎ,
tutelatǎ de împǎratul Leopold. În acest scop este trimis, în februarie 1685, iezuitul Antide
Dunod în Transilvania cu un proiect de tratat care sǎ realizeze o alianţǎ veşnicǎ sub protecţia
împǎratului ca rege al Ungariei şi, prin urmare, regele legitim al aliaţilor, garantul acestora,
judecǎtorul lor în caz de neînţelegeri. Regele urma sǎ-şi trimitǎ reprezentanţi in viitoarele
adunǎri ale ţǎrii, se obliga sǎ ajute militar şi diplomatic la apǎrarea lor. În schimb, cei doi
aliaţi confederaţi urmau şi ei sǎ se ajute reciproc, garantându-se libertatea comerţului,
egalitatea vǎmilor, urmând sǎ-şi trimitǎ fiecare reprezentanţii în adunǎrile de stǎri ale celuilalt
şi sǎ încurajeze cǎsǎtoriile dinastice.
Paralel cu acest tratat iezuitul Dunod aducea cu sine şi un altul destinat principelui şi
dietei, în care se prevedea ca Transilvania sǎ reia cu regele Ungariei raporturile pe care le-a
avut pe vremea voievodatului, sǎ i se reducǎ chiar hotarele la cele de atunci, menţinându-se
însǎ principele şi confirmându-se legislaţia în vigoare. Proiectul mai prevedea primirea spre
iernare şi aprovizionare a o şesime din armata imperialǎ necesarǎ apǎrǎrii Ungariei şi
Transilvaniei şi punerea în timp de rǎzboi a cǎpitanilor de cetǎţi sub ascultarea comandanţilor
imperiali. Nu lipseau nici condiţiile intrǎrii Transilvaniei în Liga sfântǎ, principatul urmând sǎ
contribuie cu 15.000 de soldaţi subordonaţi aceloraşi comandanţi imperiali, la care se adǎuga
încartiruirea a cel puţin 12.000 de soldaţi, în schimbul angajǎrii ca principatul sǎ nu fie exclus
din tratatul de pace cu turcii, dupǎ cum urmau sǎ nu fie lǎsate pe dinafarǎ nici Ţara
Româneascǎ şi Moldova.
Reacţia principelui faţǎ de aceste propuneri care deschideau ţara pentru intrarea
trupelor imperiale nu putea fi una favorabilǎ într-un moment în care era bine vǎzut la Poartǎ
iar fiul sǎu recunoscut ca principe succesor. De aceea Mihail Apafi încearcǎ sǎ contrapunǎ
pretenţiilor Vienei interesele Poloniei, cǎreia la 1 iunie 1685 principele îi cere ajutor şi pe care
o doreşte ca şi garant cǎ Austria va respecta condiţiile solicitate de ardeleni.
Dar ceea ce nu obţine Antide Dunod de la principe şi nici de la dietǎ obţine de la
consilierul Mihail Teleki, încheind cu acesta un tratat secret la Cârţişoara (1685). Prin aceastǎ
convenţie s-a gǎsit, cum spune un text maghiar de epocǎ, cheia pentru a deschide dinǎuntru
poarta Transilvaniei, închisǎ altfel imperialilor. În schimbul unor avantaje precum iertarea
acţiunilor sale antihabsburgice, restituirea averilor sale din Ungaria luate de fisc sau de turci, o
pensie anualǎ plǎtitǎ în secret, asigurarea refugiului şi a protecţiei sale pe teritoriul
imperialilor, secretul deplin al înţelegerii, Mihail Teleki se obliga prin funcţia pe care o avea
sǎ promoveze ideea rǎzboiului împotriva turcilor, sǎ obţinǎ unirea trupelor ardelene cu cele
imperiale, sǎ asigure proviziile necesare trupelor, sǎ permitǎ trecerea acestora din Transilvania
spre Ţara româneascǎ etc. Indiferent de felul cum poate fi interpretat acest gest al lui Teleki,
cert este cǎ prin el s-a deschis o breşǎ în apǎrarea Transilvaniei, apǎrare la care dealtfel s-a şi
renunţat.
Proiectele de tratat aduse de Dunod chiar respinse îşi fǎcuserǎ totuşi efectul,
deschizând calea tranzacţiilor şi stârnind contrapropuneri. Stǎrile temǎtoare de Contrareforma
sprijinitǎ de Habsburgi solicitǎ înainte de toate recunoaşterea religiilor recepte, apoi a
principelui şi a fiului sǎu împreunǎ cu dreptul de libera electio, pǎstrarea principatului şi a
legilor sale ca o entitate politicǎ distinctǎ de Ungaria, interzicerea instalǎrii de armatǎ în ţarǎ şi
cetǎţile acesteia, fiind respinsǎ orice obligaţie de încartiruiri iar ajutoarele militare trimise în
ţarǎ în caz de solicitare sǎ depindǎ de principe şi sǎ fie retrase la dorinţa ţǎrii. Este respinsǎ
orice reducere a hotarelor Transilvaniei, cerându-se întregirea ei în vechile hotare odatǎ cu
dobândirea de la turci a cetǎţilor Caransebeş, Lugoj, Lipova, Ineu, Şiria, Oradea cu întregul
Partium, deasemenea şi Baia Mare. Ridicarea la luptǎ împotriva turcilor este condiţionatǎ de
luarea în prealabil de la aceştia a cetǎţilor Oradea, Timişoara şi Belgrad, urmând ca în tratatul
de pace sǎ fie cuprinsǎ şi Transilvania împreunǎ cu celelalte Ţǎri Române.
În aceste momente dificile pentru Transilvania se ajunge din iniţiativa lui Şerban
Cantacuzino la încheierea tratatului de alianţǎ de la Fagǎraş din iunie 1685, tratat ale cǎrui
prevederi sunt departe de proiectul de confederare adus şi oferit de Antide Dunod. Ele
constituie mai degrabǎ cuprinsul unui tratat tradiţional de bunǎ vecinǎtate care se obişnuia a se
încheia între Transilvania, Ţara Româneascǎ şi Moldova. Se prevedea pǎstrarea şi promovarea
bunei vecinǎtǎţi, înlǎturarea pricinilor de la hotar, ajutorul reciproc în formula de a fi prieten
prietenilor şi duşman duşmanilor fiecǎruia, informarea mutualǎ dspre eventualele intenţii şi
uneltiri rǎuvoitoare fie din partea turcilor, fie din partea creştinilor. Şerban Vodǎ se angaja sǎ
nu-l mai sprijine pe Ladislau Csáky împotriva principelui, ambii suverani obligându-se sǎ-şi
acorde unul celuilalt adǎpost în caz de pierdere a tronului. Nu lipsesc stipulaţiile ce privesc
libertatea comerţului, restituirea reciprocǎ a fugarilor, respectarea dispoziţiilor vamale
existente, pedepsirea rǎufǎcǎtorilor. Este interesant punctul prin care se prevedea libertatea de
a se cumpǎra moşii şi într-o ţarǎ şi în alta, stipulaţie contrarǎ prevederilor ahidname-ului
acordat lui Mihail Apafi. Alte dispoziţii privesc asigurarea libertǎţii pǎşunatului,
reglementarea acestuia, modalitatea de judecare a unor litigii existente. Se pare cǎ nu s-a ajuns
la un consens în privinţa cooperǎrii militare în caz de rǎzboi, din moment ce în tratat nu
figureazǎ, dupǎ cum lipseşte şi orice aluzie în legǎturǎ cu protecţia sultanului sau a
împǎratului, o eventualǎ garanţie din partea unuia dintre aceştia. Se gǎsise, aşadar, o formǎ
neutrǎ de tratat departe de tutela turcǎ, dar în aceeaşi mǎsurǎ şi de cea austriacǎ, încât din acest
punct de vedere demersurile lui Antide Dunod au rǎmas fǎrǎ rezultat. Din nefericire viaţa
acestui tratat a fost scurtǎ, înregistrându-se plângeri încǎ la mijlocul lui august 1685 cǎ cei
din Ţara Româneascǎ nu respectǎ confederaţia prevǎzutǎ de tratat, prevederile fiind încǎlcate
şi de o parte şi de alta. În plus, trebuie sǎ amintim cǎ Moldova deşi invitatǎ sǎ-şi trimitǎ
delegaţi pentru a semna acest tratat de alianţǎ nu a rǎspuns solicitǎrii, fie din cauza legǎturilor
prea strânse ale domnului cu Poarta, fie datoritǎ vecinǎtǎţii şi primejdiei pentru ea a Poloniei.
În asemenea conditii, tratativele pornite de Habsburgi prin Antide Dunod nu se arǎtau
promiţǎtoare pentru scopul urmǎrit, rezistenţele întâmpinate din partea principelui şi a stǎrilor
ardelene fiind peste aşteptǎri, acestora asociindu-se şi domnul Ţǎrii Româneşti, încât tactica
trebuia schimbatǎ, demersul diplomatic urmând a fi dublat de acţiunea militarǎ a generalilor.
Sub pavǎza acestora se puteau mânui cu mai mult succes atât armele convingerii politice, cât
şi cele ale presiunii militare la nevoie.

28. DIPLOMAŢIE ŞI ARMATĂ

Înfrângerea turcilor la Ersekujvár in 15 august 1685 şi marea greşealǎ tacticǎ fǎcutǎ de


aceştia de a prinde pe Emeric Thököly şi a-l scoate din luptǎ au avut ca rezultat imediat
supunerea de cǎtre imperiali a unui vast teritoriu din Ungaria Superioarǎ controlat de cel cǎzut
în dizgraţie. De acum, problema stǎpânirii Transilvaniei devenise deosebit de acutǎ, încât
paralel cu deschiderea dietei ardelene din octombrie-noiembrie 1685 de la Alba Iulia şi
prezentarea lui Dunod cu noi propuneri are loc şi intrarea trupelor imperiale în Partium, în
pǎrţile Chioarului şi ale Maramureşului pentru a se oferi astfel argumentele necesare
acceptǎrii pretenţiilor formulate dietei prin trimisul iezuit. Se cerea insistent sǎ nu se permitǎ
intrarea polonezilor în Transilvania, sǎ se întrerupǎ orice legǎturi cu turcii, în primul rând
plata tributului şi trimiterea de corespondenţǎ, sǎ se asigure încartiruirea şi proviziile la
13.000 de soldaţi şi sǎ se dea cele necesare pentru asediul Oradiei. Întrucât cei prezenţi nu
pǎreau sǎ fie atraşi de aceste propuneri ale lui Dunod, dupǎ mǎrturisirea lui Nicolae Bethlen,
acesta ar fi rostit celebra admonestare „Majestas nolentes volentes paterne protegit” cuvinte
redate aproape identic şi de cronicarul Mihail Cserei sub forma „nolentes volentes proteget
vos Sua Majestas” sugerându-le totodatǎ stǎrilor sǎ se asocieze cu celelalte douǎ Ţǎri
Româneşti şi sǎ cearǎ protecţia împǎratului.
Sub presiunea ameninţǎrilor şi a trupelor imperiale Mihail Apafi semneazǎ, la 27
noiembrie 1685, tratatul preliminar de la Dumbrǎveni, trimiţându-se o delegaţie la Viena
pentru a trata statutul viitor al Transilvaniei. Nesocotind cele stipulate la Dumbrǎveni,
generalul Scherffenberg pǎtrunde adânc în ţarǎ sub pretextul apǎrǎrii acesteia de turci şi tǎtari,
atingând Dejul şi Clujul şi îndreptându-se spre Sibiu, unde este înfrântǎ slaba rezistenţǎ
încercatǎ de ardeleni lipsiţi de orice sprijin extern. Intervenţiile acestora pe lângǎ Ioan
Sobieski şi Şerban Cantacuzino rǎmaserǎ fǎrǎ rezultat iar turcii confruntaţi ei înşişi cu mari
dificultǎţi militare nu dispuneau de forţa necesarǎ pentru a face faţǎ uriaşului front din
Ungaria pânǎ în Ucraina. În acest fel, Transilvania aluneca încet, dar sigur în mâna
imperialilor, în timp ce Apafi şi consilierii sǎi erau constant depǎşiţi de evenimente, incapabili
sǎ prevadǎ urmǎtoarele mişcǎri ale adversarului şi sǎ le preîntâmpine.
Semnarea dar neratificarea de principe şi stǎri a tratatului hallerian (1686) şi succesele
imperiale la Buda şi Mohács au avut drept rezultat reintrarea armatei în Transilvania şi
impunerea tratatului de la Blaj din 27 octombrie prin care ţara era obligatǎ la încartiruiri în
principalele 12 oraşe şi cetǎţi, la furnizarea de provizii şi la plata sumei de 700.000 de florini
renani, obligaţii în schimbul cǎrora se obţinea recunoaşterea principatului şi a legilor ţǎrii.
Referindu-se la acest tratat, cronicarul Mihail Cserei putea arǎta cǎ „nimeni niciodatǎ, nici
creştini şi nici pǎgâni, nu au ocupat mai uşor o ţarǎ ca atunci Transilvania, când fǎrǎ o
pocniturǎ de bici, toţi şi-au plecat capul”. Dificultǎţile pentru ţarǎ erau cu atât mai mari cu cât
încǎ nu rupsese legǎturile cu Poarta, continuând sǎ-i plǎteascǎ şi acesteia tributul, în timp ce
ajutorul solicitat întârzia, dupǎ cum nici Franţa sau principii reformaţi nu se grǎbeau sǎ
intervinǎ efectiv. Demersurile pe lângǎ Şerban cantacuzino, fie şi numai pentru acordarea unui
împrumut de 100.000 de taleri, nu s-au dovedit a fi mai rodnice, domnul român având
propriile dificultǎţi şi temeri în legǎturǎ cu prezenţa trupelor imperiale în Transilvania.
Dacǎ ardelenii mai aveau în iarna lui 1687-1688 speranţa cǎ odatǎ cu venirea
primǎverii se va termina cu problema încartiruirii şi întreţinerii de trupe imperiale, aceasta se
nǎruie la sfârşitul lui aprilie 1688 când sunt cunoscute noile pretenţii ale generalului Caraffa,
dintre care cea mai importantǎ era ca ţara sǎ dea o declaraţie oficialǎ cǎ se rupe de Poartǎ şi
acceptǎ protecţia împǎratului Leopold. La 9 mai 1688 declaraţia cerutǎ este semnatǎ şi curând
confirmatǎ de dietǎ, Transilvania renunţând „de bunǎvoie” la suzeranitatea turceascǎ, care de
altfel nu mai exista la acea datǎ, intrând „sincer şi cu bunǎ credinţǎ” sub protecţia imperialǎ.
Astfel, Transilvania dobândea o nouǎ situaţie de drept, încheindu-se formal şi juridic epoca
suzeranitǎţii otomane, principatul trecând de acum sub stǎpânirea habsburgicǎ, fǎrǎ ca sǎ aibǎ
un act de garantare a legilor şi instituţiilor sale. Se mai adǎuga primirea de trupe şi în alte
oraşe şi cetǎţi, precum în Braşov, Gurghiu, Chioar şi Hust, urmând ca printr-o diplomǎ datǎ de
împǎrat sǎ se reglementeze restul problemelor ce vizau libera alegere a principelui, libertatea
religioasǎ, asigurarea domniei pentru Mihail Apafi I şi fiul sǎu, reintegrarea în Transilvania a
teritoriilor din Partium redobândite de la turci, scutirea de încartiruiri, cuprinderea
principatului în viitorul tratat de pace cu turcii, libertatea comerţului şi excluderea amestecului
palatinului Ungariei în problemele Transilvaniei.
La scurt timp, tratativele purtate la Viena de delegaţia ardeleanǎ pentru obţinerea unei
diplome care sǎ reglementeze situaţia Transilvaniei nu aduc, la 12 iunie 1688, decât un
rǎspuns neliniştitor prin formulǎrile prea generale şi prin transparenţa pǎrerilor cǎ situaţia s-a
schimbat de la tratatul hallerian, Transilvania, odatǎ cu predarea cetǎţilor, ajungând de fapt o
ţarǎ ocupatǎ şi în consecinţǎ, cu un alt statut. Se evita promulgarea unei diplome în aşteptarea
rezultatului de pe câmpul de luptǎ, sperându-se chiar ocuparea Belgradului, în timp ce
ardelenilor li se cerea sǎ trimitǎ la Viena corespondenţa primitǎ de principe din ţǎrile vecine.
Se viza, desigur, corespondenţa cu regele Ludovic al XIV-lea, dar şi cea cu Moldova şi Ţara
Româneascǎ, semn al supunerii depline a unui principat ocupat de armatǎ.
Lista ilustraţiilor

Planşa I:
Fig.1 Principele Gabriel Bethlen
Fig.2 Stema marelui principat al Transilvaniei (1765)

Planşa II:
Fig.1 Domnul Alexandru Lǎpuşneanu cǎtre Bistriţa: relaţii de prietenie
Fig.2 Domnul Vasile Lupu cǎtre bistriţeni despre un diac al sǎu trimis la principe

Planşa III:
Fig.1 Însemnare privind biruinţa lui Mihai Viteazu la Şelimbǎr
Fig.2 Donaţie a lui Mihai Viteazul cǎtre Moise Secuiul

Planşa IV:
Fig.1 Portretul lui Mihai Viteazul
Fig.2 Sigiliul lui Mihai Viteazul
Fig.3 Semnǎtura domnului în chirilice

Planşa V:
Fig.1 Stephanus Zamosius, Analecta lapidum... (1598)
Fig.2 Ioan Tröster, Das Alte und Neue Teutsche Dacia (1666)
Fig.3 Biblia din 1688.
Fig.4 Bucoavnǎ, Bǎlgrad, 1699.

Planşa VI:
Fig.1 Bisericǎ de lemn
Fig.2 Vlǎdicǎ român
Fig.3 Preot ortodox

Planşa VII:
Fig.1-2 Ţǎrǎnci române
Fig.3-4 Ţǎrani români

Planşa VIII:
Fig.1 Nobil ungur
Fig.2 Slugǎ maghiarǎ
Fig.3 Rector sas al unui gimnaziu
Fig.4 Puşcaş secui
Planşa IX:
Fig.1 Diplomǎ cu blazon
Fig.2 Blazonul lui Ioan Piuariu Molnar
Fig.3 Blazonul lui Aron şi Ioan Budai Deleanu

Planşa X:
Fig.1 Minele de sare de la Turda
Fig.2 Secţiune minierǎ de la Roşia Montanǎ