Sunteți pe pagina 1din 30

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI


SECŢIA PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOPEDAGOGIA
DEFICIENŢILOR MINTALI
CURS
- SEMESTRUL I -

2005-2006
CAPITOLUL I
DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A DEFICIENŢEI MINTALE

1.1. Conceptul de deficienţă mintală; teorii privind natura deficienţei mintale

În societatea contemporană preocuparea pentru individul deficient mintal se regăseşte în domenii foarte
variate şi este analizată din perspective tot mai diverse. Medicul pediatru, psihologul, lucrătorii din domeniul
asistenţei sociale, cadrele didactice din învăţământul de masă şi din cel special, numeroşi părinţi şi organizatori
din învăţământ şi sănătate, politologi se găsesc în mod frecvent puşi în faţa deficientului mintal, trebuind să
rezolve, fiecare din punctul lor de vedere, probleme uneori complexe şi dificile.
Rezolvarea problemelor de şcolarizare, de pregătire profesională, de asistenţă medicală şi socială
generate de deficienţa mintală presupune colaborarea dintre medici, psihologi, psihopedagogi speciali, jurişti şi
asistenţi sociali, care pentru finalizarea acţiunilor practice au nevoie de o definire unitară a deficienţei mintale,
care să servească drept fundament teoretic în organizarea şi derularea activităţilor de recuperare a deficientului
mintal.
Întrucât deficienţa mintală desemnează o realitate complexă, un fenomen bio-psiho-social foarte
eterogen determinat de varietatea cauzelor, de gradul diferit de manifestare şi de tulburările asociate, termenul de
deficienţă mintală nu se referă la o entitate, la un tablou clinic unitar şi deci nu îi corespunde o unitate de ordin
structural-funcţională, biologic sau psihologic. Din aceste considerente este dificil de oferit un profil general al
deficientului mintal.
Termenul de deficienţă mintală este doar o noţiune care include variate forme şi tipuri care au comun
insuficienţa mintală şi care confirmă ideea unităţii în diversitate şi în acest domeniu (R. Zazzo, 1973; M.S.
Pevzner, 1975; M. Roşca, 1967).
R. Zazzo (1973) afirmă că, singura modalitate de elaborare a unei definiţii sintetice şi cuprinzătoare a
deficienţei mintale, este posibilă prin coordonarea punctelor de vedere, a planurilor diferite de abordare a
acesteia. Deci, în definirea şi clasificarea deficienţelor mintale trebuie să se ia în considerare aspectele medicale,
psihologice, pedagogice şi sociale ale acestui fenomen complex.
H.Z. Zamski (1975) arată că, absolutizarea sau exagerarea unuia dintre aspectele de care trebuie să se
ţină seama în definirea şi clasificarea deficienţelor mintale, în detrimentul celorlalte poate genera confuzii şi
erori în abordarea teoretică şi în practica recuperării deficientului mintal. Deci, în definirea şi conturarea
tabloului deficienţei mintale trebuiesc luate în considerare, în principal, aspectele de natură biologică,
psihologică şi socială.
a). Aspectele biologice ale deficienţei mintale
Aspectele biologice vizează originea predominant biologică a deficienţei mintale şi se referă la cauzele
şi factorii biologici determinanţi ai deficienţei mintale. Astfel, din variatele tulburări mintale, relativ constante şi
ireversibile, în sfera deficienţei mintale, pot fi cuprinse doar acelea care se datoresc unor dereglări funcţionale
sau organice ale sistemului nervos central, declanşate până la vârsta de 3-4 ani. Cu toate acestea, deficienţa
mintală nu poate fi considerată o boală şi nu poate fi redusă doar la leziunile sau microleziunile cerebrale,
aceasta întrucât deficientul mintal poate să fie un bolnav, precum şi un individ sănătos poate fi un deficient
mintal. De asemenea, trebuie să menţionăm că, deşi majoritatea deficienţilor mintali prezintă leziuni mai mult
sau mai puţin vizibile ale sistemului nervos central, totuşi nu putem conchide că toţi indivizii care prezintă
asemenea leziuni prezintă deficienţă mintală. în consecinţă aspectul biologic al deficienţei mintale este demn de
luat în considerare, dar nu este suficient pentru a o defini în mod complet.
Diagnosticul diferenţial, deci delimitarea deficienţei mintale de alte stări patologice caracterizate în
parte prin tulburări ale funcţionalităţii intelectuale, presupune luarea în considerare a momentului ontogenetic al
apariţiei şi manifestării deficitului intelectual, deci a vârstei la care apare deficitul (S.A. Diacikov, 1965).
Consensul asupra precocităţii influenţelor nocive este unanim în privinţa acelor factori care acţionează
nociv asupra sistemului nervos central în perioada prenatală sau perinatală. în schimb, stabilirea exactă a
caracterului timpuriu al influenţelor factorilor postnatali impune luarea în considerare a stadiului psihogenetic în
care aceştia acţionează.
Criteriul "caracterului timpuriu" relevă faptul că, în cazul deficienţei mintale, spre deosebire de alte stări
patologice care se caracterizează prin deficit intelectual cum ar fi demenţa sau degenerescenţa generală
progresivă, asistăm la o tulburare a dezvoltării normale chiar de la începutul structurării personalităţii. Astfel,
influenţele nocive, factorii patognomonici, leziunile cerebrale care apar în perioada dezvoltării postnatale a
sistemului nervos, până la circa 3-4 ani, determină, de regulă, tulburarea globală în special a inteligenţei şi în
2
general a personalităţii, generând în mod frecvent deficienţă mintală. Pe când, tulburările intelectuale apărute la
o vârstă mai târzie prezintă multiple diferenţe esenţiale faţă de deficienţa mintală tipică.
Leziunile nervoase care apar după încheierea dezvoltării structurale a sistemului nervos determină o
structură a deficitului de dezvoltare diferită de cea caracteristică deficientului mintal, întrucât duce la un deficit
mintal parţial, la o tulburare a sferei emoţionale, la incapacitate de concentrare, sau la alte tulburări, care nu sunt
tipice pentru deficienţa mintală.
Influenţele nocive care acţionează la vârstele mai mari, se repercutează mai ales asupra unor capacităţi
particulare şi numai doar indirect asupra bazei inteligenţei globale. Deci, deşi simptomatologia defectelor
parţiale sau multiple ale inteligenţei poate fi similară cu cea a deficienţei mintale, totuşi ele trebuiesc clar
delimitate.
Admiterea, alături de cauzele de ordin biologic ale deficienţei mintale, şi pe cele de natură
socioculturală sau socioafective nu diminuează valoarea metodologică a criteriului biologic care se referă la
natura biologică a deficienţei mintale, deoarece se presupune, pe de o parte, o mediere fiziologică a influenţelor
externe asupra inteligenţei ¾ deşi nu este complet elucidat mecanismul de acţiune a factorilor externi ¾, iar pe
de altă parte, se cunoaşte că primii ani de viaţă constituie o perioadă critică a psihogenezei, în care receptivitatea
faţă de influenţele nocive ale factorilor socioculturali şi socioafectivi se pare că este maximă (H.F. Harlow şi M.
Harlow, 1970).
Deşi H. Werner şi A.A. Strauss (1934) atrag atenţia asupra etiologiei diferite a deficienţilor mintali,
diferenţiind deficienţa mintală "endogenă" de cea "exogenă", până în 1960 doar în puţine cercetări se studiază
specificul deficienţei mintale în raport cu criteriul etiologic.
Pe baza unor cercetări, M. Chiva (1973) afirmă că, pornind de la acelaşi deficit intelectual, deficienţii
mintali "normali" (debilitate endogenă = debilitate mintală înnăscută) deveniţi adulţi, se adaptează mai bine
decât deficienţii mintali "patologici" (debilitate mintală exogenă = debilitate mintală dobândită) la aceleaşi
cerinţe sociale. în acest sens, M. Chiva susţine că este mai bine să vorbim despre "tablourile" deficienţelor
mintale, decât despre un tablou unic al deficienţei mintale, deoarece ea poate fi "normală" (determinată de un
mecanism genetic normal) sau "patologică" (atunci când factorii determinanţi nu pot fi asimilaţi unui mecanism
genetic normal).
Cercetările comparative (A.A. Strauss, M. Chiva, M.C. Hurtig, H. Santucci) relevă faptul că în timp ce
deficienţii mintali endogeni se prezintă aproape normali pe plan motor şi psihomotor, cei exogeni, datorită unor
leziuni cerebrale, prezintă accentuate insuficienţe motorii şi psihomotorii, precum şi de structurare spaţio-
temporală, de organizare perceptivă, de ritm etc. (R. Zazzo, 1973). Iar la probele de aptitudini intelectuale,
deficienţii mintali endogeni (normali, subculturali, familiali) prezintă un randament mai ridicat faţă de cel al
deficienţilor mintali exogeni (patologici cu leziuni cerebrale).
b). Aspectele psihologice ale deficienţei mintale
Aspectele psihologice sunt de multe ori limitate ¾ în mod nejustificat ¾ la cele psihometrice, bazate pe
testarea inteligenţei, neglijând faptul că, criteriul psihologic trebuie să aibă în vedere specificităţile diferitelor
tipuri de deficienţă mintală în raport de etiologie, pe când criteriul psihometric se rezumă doar la "măsurarea"
nivelului mintal al acestora.
Caracterizarea deficienţei mintale din punct de vedere psihologic presupune detectarea trăsăturilor
psihologice specifice deficienţei mintale.
în ceea ce priveşte diferenţele cantitative şi calitative dintre deficienţii mintali şi normalii de aceeaşi
E.C. sau E.M. există o mare diversitate de probleme şi de păreri.
Astfel, unii autori (B. Inhelder, 1969 şi R. Zazzo, 1973) pledează pentru necesitatea definirii
comparative a deficienţei mintale în raport cu modelul psihogenetic normal, iar alţi autori susţin caracterul inutil
şi artificial al cercetărilor comparative întrucât consideră că starea de anormalitate nu este specifică numai
deficienţei mintale.
Alţi autori absolutizează valoarea testelor de inteligenţă care servesc la măsurarea acesteia, considerând
că toate testele de performanţă măsoară mai mult sau mai puţin valid una şi aceeaşi inteligenţă, ignorând
diversitatea de formă a inteligenţei care poate fi globală, generală, specifică, verbală, practică, socială etc.
Tot ca o confuzie elementară poate fi socotită şi credinţa că una şi aceeaşi cifră a E.M. sau Q.I. ar
exprima ¾ indiferent de vârsta subiectului sau de testul de inteligenţă aplicat ¾ unul şi acelaşi grad şi tip de
adaptare mintală.
De asemenea, trebuie să menţionăm şi faptul că cei care par a fi deficienţi mintali din punct de vedere
psihometric, nu întotdeauna se dovedesc a fi ca atare din punct de vedere clinic şi psihologic. Deci, reperul
psihometric, deşi necesar, totuşi, el singur nu este suficient pentru definirea certă a deficienţei mintale.
Desigur, nivelul intelectual sub normă, diagnosticabil cu ajutorul testelor de inteligenţă, constituie o
3
notă esenţială şi necesară pentru a constata deficienţa mintală. Totuşi, examinarea inteligenţei trebuie să releve,
alături de nivelul mintal global, ponderea şi contribuţia diverşilor factori intelectuali la eficienţa mintală
constatată. în acest sens se impune necesitatea de a evidenţia atât nivelul de dezvoltare al inteligenţei (exprimat
în E.M. sau Q.I.), cât şi structura acestuia, definită sub forma profilului intelectual specific al deficienţei mintale.
Desigur, particularităţile structurale şi funcţionale ale nivelului intelectual al deficientului mintal se datoresc, în
primul rând, tulburărilor de natură şi grade diferite ale proceselor cognitive.
În determinarea apartenenţei la categoria deficienţei mintale uşoare sau la cea a intelectului de limită sau
a pseudodeficienţei mintale, argumentul hotărâtor îl constituie capacitatea de învăţare cognitivă şi de adaptare la
cerinţele colectivităţii normale. Punctul nodal al selecţiei şi orientării şcolare a deficienţilor mintali situaţi la
limita superioară a deficienţei mintale îl constituie diagnosticarea intelectului de limită, a pseudodeficienţei
mintale şi a retardării temporare.
Sarcina de bază a examinării cazurilor de limită, a celor de pseudodeficienţă mintală şi de retardare
mintală temporară constă în diferenţierea acestora de deficienţa mintală uşoară autentică. în acest sens,
diagnosticul diferenţial urmăreşte să constate, pe baza probelor de diagnostic dinamic formativ, capacităţile
compensatorii şi nivelul potenţial al dezvoltării mintale a subiectului în cauză. Se determină deci, alături de tipul
şi gradul deficitului, nivelul posibilităţilor de educabilitate a subiectului, deoarece diagnosticul diferenţial al
inteligenţei este prin excelenţă un diagnostic al educabilităţii, întrucât particularitatea acestui diagnostic constă
în raportarea permanentă a deficienţelor constatate la eficienţa metodelor pedagogice. Această raportare decide
dacă dezvoltarea ulterioară a subiectului necesită sau nu încadrarea în şcoala ajutătoare, întrucât capacitatea de
învăţare, de a profita în urma unor exerciţii, şi explicaţii ajutătoare concrete este inferioară la deficientul mintal
autentic, faţă de cea a pseudodeficientului mintal sau a copiilor cu intelect de limită.
Din punct de vedere psihologic, deficienţa mintală nu constă în tulburarea dezvoltării unei singure
funcţii, ci ea este mai degrabă o unitate de deficienţe în care deficitul intelectual ocupă locul central. Astfel,
prezenţa permanentă a unei serii de tulburări senzoriale, de vorbire, de activitate etc., alături de deficitul
intelectual se consideră a fi simptome cu o mare valoare diagnostică a deficienţei mintale.
Evidenţierea specificităţii deficienţei mintale are nu numai o valoare teoretică, ci mai ales una practică,
întrucât diagnosticarea deficienţei mintale este fundamentată pe specificitate. Astfel, pentru psihologul clinician
aflat în faţa unei multitudini de forme clinice, evidenţierea unor trăsături psihopatologice specifice are o
importanţă deosebită.
Actualmente există o varietate de puncte de vedere care, uneori sunt contradictorii, alte ori sunt
insuficient fundamentate experimental, iar pe de altă parte, trăsăturile specifice evidenţiate nu au aceeaşi valoare,
unele fiind patognomonice, iar altele simptomatice. De aceea în diagnoza deficienţei mintale, complexitatea
acesteia implică o abordare pe mai multe planuri, o integrare a datelor, aspect ce se impune şi în cazul
deficienţei mintale în termeni de specificitate, întrucât vorbind de specificitatea deficienţei mintale nu ne putem
limita la o caracteristică anume. în acest sens, întrebarea care se impune este aceea de a şti dacă deficienţii
mintali posedă ¾ în afara deficitului intelectual ¾ trăsături specifice, care sunt acestea şi care este originea lor.
O cale urmată în încercarea de a evidenţia specificitatea deficienţei mintale a constat în decelarea unor
particularităţi ale proceselor psihice. Aceste particularităţi pot avea un caracter patognomonic, în sensul că nu
pot fi întâlnite la nici una din etapele normale de dezvoltare ale copilului, sau pot avea numai o valoare
simptomatică.
Astfel, M. Roşca (1965) investigând percepţia, memoria, mobilitatea gândirii şi atenţia voluntară la
deficienţii mintali din şcoala ajutătoare şi la copiii normali având vârste cronologice începând cu 3 ani, constată
că singura trăsătură patognomonică, întâlnită la unii subiecţi era menţinerea rigidă a ipotezei iniţiale, chiar şi
atunci când aceasta era în dezacord evident cu proprietăţile stimulilor actuali. Studiind proporţia în care apar
particularităţile patognomonice şi simptomatice la 3 grupuri de şcolari (constituite din elevi foarte buni şi foarte
slabi din clasele I-a - a VII-a ale şcolii de masă şi elevi din clasele a III-a - a VI-a din şcolile ajutătoare) autoarea
constată diferenţe semnificative chiar între rezultatele obţinute de deficienţii mintali şi şcolarii normali cu
rezultate foarte slabe la învăţătură.
Abordând problematica deficienţelor cognitive la copii, N. O'Connor şi B. Hermelin, remarcau
importanţa analizei deficitelor cognitive specifice în percepţia şi comunicarea vizuală şi auditivă, în relaţiile
dintre limbaj şi gândire, în comunicare, codificare, atenţie, activare şi memorie. O primă remarcă care reiese din
datele obţinute de aceşti autori constă în faptul că în limitele vocabularului lor, subiecţii deficenţi mintali
utilizează limbajul, atât sintactic cât şi semantic, corespunzător etăţii lor mintale, în pofida faptului că nu reuşesc
să asocieze ¾ în mod satisfăcător ¾ limbajul şi comportamentul motor. Studiile privind memoria de scurtă şi
lungă durată, par să indice, la copiii deficienţi mintali gravi, o incapacitate de înregistrare iniţială a input-urilor şi
nu un deficit în procesele de stocare.
4
Un alt aspect este acela al deficitelor perceptive şi atenţionale, domenii în care se confruntă două
ipoteze.
Prima aparţinând lui B. Zeamăn şi D. House, explică dificultăţile de discriminare ale deficitului mintal
prin incapacitatea acestuia de a-şi concentra atenţia asupra dimensiunii relevante a stimulului.
Cea de a doua ipoteză (a lui Folkard) se referă la incapacitatea deficientului mintal de a-şi centra atenţia,
aceasta fiind distribuită, spre deosebire de normal, în mod egal în raport cu mai multe surse posibile de stimuli.
O ultimă trăsătură consemnată în studiile lui O'Connor şi Hermelin, se referă la alterarea proceselor de
codificare la cei mai mulţi deficienţi mintali, alterare care este o consecinţă a unui repertoriu insuficient de itemi
şi categorii în sistemul memoriei, la care să poată fi raportaţi stimulii următori.
J.S. Kounin consideră rigiditatea ca o trăsătură esenţială a deficientului mintal.
R. Zazzo (1960, 1969) având ca ipoteză de lucru faptul că deficientul mintal nu se poate asimila unui
copil normal de o etate cronologică mai mică, evidenţiază că structura psihică a deficientului mintal se
caracterizează prin heterocronie, adică unele aspecte ale activităţii sale psihice sunt dezvoltate sub limită, iar
altele peste limita atinsă de copilul normal de aceeaşi etate mintală.
Specificul diferenţelor psihice, dintre normali şi deficienţii mintali de aceeaşi vârstă cronologică este
căutat de R. Zigler în domeniul motivaţiei. Autorul stabileşte că structura motivaţională a deficientului mintal
este influenţată atât de istoricul relaţiilor sociale din perioada care precede instituţionalizarea, cât şi de efectele
instituţionalizării.
Definind deficienţa mintală ca pe o construcţie neterminată, datorită incapacităţii de a atinge stadiul
gândirii formale, B. Inhelder descrie "vâscozitatea genetică" ca pe o caracteristică a deficienţei mintale. Autoarea
precizează că deficienţa mintală începe atunci când subiectul nu va putea niciodată să recupereze întârzierea sa
în construcţie. De asemenea, autoarea precizează că deficientul mintal este capabil să realizeze construcţii
operatorii, dar neîncheiate, adică operaţii concrete în opoziţie cu operaţiile formale. Atingând nivelul acestei
construcţii (formele elementare ale organizării operatorii), deficientul mintal rămâne fixat, pentru multă vreme
în acel punct. La normal, evoluţia fiind mai rapidă, se constată o trecere directă de la un nivel la cel superior.
Persistenţa, mult mai îndelungată decât la normal, a urmelor nivelului anterior, prezenţa a două sisteme
heterogene coexistând în acelaşi timp, progresul sau reculul între cele două stări care coexistă într-un fals
echilibrism sunt expresiile "vâscozităţii genetice".
R. Fau prezentând fragilitatea construcţiei personalităţii deficientului mintal ca o expresie a specificităţii
acestuia, porneşte de la descrierea efectuată de B. Inhelder "vâscozităţii genetice" şi analizează consecinţele
acesteia, atunci când deficientul mintal este plasat în contextul social în faţa unor solicitări care depăşesc
posibilităţile sale. în aceste condiţii, în timp ce operaţiile concrete devin securizante, bazându-se pe datele
perceptive, reale, primele operaţii logice abstracte apar ca riscante, datorită manipulării unor date care nu pot fi
controlate direct. Operaţiile logice constituind o modalitate de schimb dintre individ şi grup, fac ca însăşi
raporturile sociale ale deficientului mintal să fie afectate. Rezultatul acestui aspect se materializează într-o
personalitate care se caracterizează simultan prin fragilitate şi infantilism şi care explică numeroasele trăsături de
comportament adesea citate ca fiind caracteristice deficientului mintal. Sunt descrise două tipuri de fragilitate:
a) - disociată - caracterizată prin duritate, impulsivitate, credulitate şi neîncredere;
b) - mascată - care prezentă la deficientul mintal reuşeşte să disimuleze fragilitatea sau poate produce o
ruptură a echilibrului realizat, la reintrarea în societate.
Astăzi se cristalizează din ce în ce mai mult concepţia că deficienţa mintală nu constă doar în tulburarea
inteligenţei, ci a întregii personalităţi, nivelul scăzut al inteligenţei fiind doar un simptom al dezvoltării psihice
generale (R. Zazzo, 1960, 1969, 1973; A. Busemann, 1965; T.A. Vlasova şi M.S. Pevzner, 1975).
Sub influenţa teoriei sistemelor, psihopatologia explică deficienţa mintală ca o tulbu-rare de sistem ¾
personalitatea fiind concepută ca un sistem de funcţii psihice în interacţiune ordonată, non-întâmplătoare ¾ şi nu
ca pierderea unei singure funcţii (L. von Bertalanffy, 1969). Deci, orientarea intelectualistă este abandonată în
favoarea tendinţelor potrivit cărora la copii deficienţa mintală se manifestă ca o tulburare structurală a întregii
personalităţi.
Informaţii despre aspectele psihologice ale deficienţei mintale aduce şi R.J. Sternberg (1986), care
optând pentru psihologia cognitivă propune o nouă teorie asupra inteligenţei denumită triarhică, întrucât
cuprinde trei subteorii:
- Subteoria contextuală, care examinează relaţia inteligenţei cu mediul extern individului;
- Subteoria componenţială, care detaliază relaţia inteligenţei cu "componentele" interne ale
personalităţii;
- Subteoria celor "două faţete", care încearcă o radiografie a relaţiei inteligenţei atât în contextul
extern cât şi cu "componentele" interne.
5
în cazul subteoriei componenţiale, opţiunile lui R.J. Sternberg merg spre psihologia cognitivă,
considerând că o componentă a inteligenţei este un proces informaţional elementar care operează cu reprezentări
sau simboluri ale obiectelor. O componentă poate fi deci o transformare a unui set de informaţii senzoriale într-o
reprezentare, apoi prelucrarea acestuia în concept, ori prelungirea lor într-un răspuns motor. O componentă
cuprinde deci, un segment informaţional, cuprins între un "input" senzorial şi traducerea acestuia printr-un
"output" de răspuns. Iar drumul de la colectarea datelor, prelucrarea, elaborarea şi retransmiterea noii informaţii
este denumit procesarea informaţiei. în acest sens, cunoaşterea umană poate fi definită în termenii căilor prin
care indivizii "procesează" mintal informaţia.
După funcţiile lor, R.J. Sternberg clasifică componentele în trei categorii:
- metacomponentele;
- componente ale performanţei;
- componente ale achiziţiei.
Metacomponentele sunt procese de mare complexitate care intervin în planificarea, conducerea şi
luarea de decizii privind realizarea unei performanţe. R.J. Sternberg identifică şapte asemenea metacomponente:
- deciziile asupra problemelor care trebuie rezolvate;
- selecţia componentelor;
- selecţia uneia sau mai multor reprezentări sau organizări pentru informaţii;
- selecţia strategiilor pentru combinarea componentelor;
- deciziile privind alocarea unor resurse ale atenţiei;
- conducerea soluţionării;
- sensibilitatea pentru feedback-ul extern.
Componentele performanţei sunt acelea care intervin în cadrul unor variate strategii pentru obţinerea
performanţei.
Componentele de achiziţie a cunoştinţelor sunt acelea care intervin în colectarea noilor cunoştinţe.
Dintre acestea R.J. Sternberg menţionează: încadrarea selectivă, combinarea şi compararea selectivă.
Din perspectiva acestei teorii triarhice a inteligenţei, deficienţa mintală trebuie înţeleasă în termenii de
funcţionare inadecvată a subsistemelor componenţiale, sau automatizare inadecvată a subsistemelor
componenţiale sau şi una şi alta.
Teoria triarhică, şi în special subteoria componenţială poate fi valorificată în explicarea performanţelor
deficitare ale deficienţilor mintali, care pot fi considerate şi ca trăsături psihologice caracteristice deficienţei
mintale.
în acest sens, putem menţiona la deficienţii mintali activarea necorespunzătoare a
metacomponentelor între ele şi a acestora asupra componentelor. De exemplu, o persoană cu deficienţă
mintală poate avea toate cunoştinţele declarative şi procedeele necesare pentru rezolvarea unei probleme, dar nu
este capabilă să pună în funcţiune cunoştinţele pentru a rezolva problema dată.
Un alt aspect este acela al existenţei unui feedback necorespunzător, orientat spre
metacomponente sau alte componente. în acest caz deficientul mintal nu este capabil să utilizeze informaţia
obţinută în timpul schimbului de informaţii pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. De exemplu, dacă în timpul
rezolvării unei probleme, deficientul mintal primeşte o anumită informaţie, aceasta nu este folosită în analiza
problemei şi în a decide asupra rezolvării problemei.
Un alt aspect este acela al funcţionării necorespunzătoare a unor componente. Astfel se explică de
ce deficientul mintal nu este capabil să stabilească relaţii de ordinul doi, întrucât componenta nu-i este la
îndemână; sau pentru că poate primi informaţia, dar o preia ori incomplet, ori greşit.
Un alt aspect îl constituie automatizarea necorespunzătoare a subsistemelor componenţiale. Aşa se
explică cazul celor care prezintă un ritm lent în citire, sau al celor dislexici, ce prezintă procese de citire
caracteristice, determinate de un control excesiv sau de automatisme greşite ale deprinderilor de bază.
Un alt aspect este acela al coordonării necorespunzătoare între subsistemele componenţiale
controlate şi cele automate, astfel încât controlul nu trece prin cele două subsisteme. în acest caz
deficientul mintal nu poate efectua tranziţia între schimbul de informaţii controlat şi cel automatizat, ca părţi ale
aceleiaşi sarcini. Un exemplu în acest sens îl constituie incapacitatea de a citi şi înţelege în acelaşi timp cele
citite.
Un alt aspect caracteristic îl constituie baza de cunoştinţe neadecvată sau săracă, datorită condiţiilor
neadecvate ale mediului înconjurător, sau datorită nepotrivirilor componenţiale legate de componenta achiziţiei
cunoştinţelor.
Un alt aspect îl constituie motivaţia necorespunzătoare sau inadecvată pentru funcţionarea
componenţială. Astfel, la deficientul mintal lipsa motivaţiei necesare de a-şi utiliza sistemul componenţial la
6
nivelul maxim sau prezenţa unor motive care nu sunt optime pentru performanţă, determină scăderea
funcţionării sistemului componenţial.
Un ultim aspect pe care îl menţionăm este acela al limitării structurale al funcţionării
componenţiale. Aşa de exemplu, memoria deficitară a deficientului mintal se interferează în funcţionarea
componenţială bună.
c). Aspectele de ordin social ale deficienţei mintale
Aspectele de ordin social evidenţiază faptul că deficienţa mintală este şi o problemă de adaptare la
cerinţele şcolare şi apoi la exigenţele vieţii adulte, întrucât, în general, nivelul inteligenţei se evaluează după
criterii sau exigenţe sociale, care sunt diferite de le copil la adult, de la o perioadă istorică la alta.
întrucât cerinţele pedagogice exprimă exigenţe variabile de la o epocă la alta şi de la o societate la alta,
putem considera că din punct de vedere istoric, termenul de deficienţă mintală este mai degrabă o noţiune socio-
pedagogică decât medicală. Aceasta determină modificarea limitei superioare a deficienţei mintale în raport cu
mobilitatea exigenţelor şcolare şi sociale.
Desigur, adaptarea la cerinţele şcolare diferă de adaptarea la exigenţele socio-profesionale. în acest
context este evident că examinarea unui deficient mintal cu teste de tip Binet ne informează în primul rând
asupra inteligenţei logico-verbale, care este un criteriu valid pentru formularea prognozei şcolare, dar care nu
oferă informaţii despre maturitatea socială, competenţa socială, autonomia socială, deci despre capacitatea de
adaptare socio-profesională.
M. Chiva (1973) arată că, uneori copilul deficient mintal poate "deveni" un adult normal, deşi nivelul
său intelectual rămâne relativ constant. Această afirmaţie se bazează pe faptul că inteligenţa nu este decât unul
din multiplele "instrumente" psihice adaptative, alături de calităţile afectiv-motivaţionale şi volitiv-caracteriale
ale personalităţii.
De asemenea, M. Roşca (1967) arată că, în mod frecvent, capacitatea de adaptare socială a deficientului
mintal nu depinde doar de aptitudinile sale intelectuale, ci şi de aşa-numitele funcţii extra-intelectuale, care pot
compensa într-o oarecare măsură deficitul intelectual.
Am putea spune că socializarea deficientului mintal depinde de vârstă, adică de activitatea conducătoare
a vârstei; depinde de mediul familial, şcolar, socio-profesional, deci depinde de exigenţele variabile ale
societăţii. în consecinţă, E.A. Doll (1953) defineşte deficienţa mintală, atât în copilărie, cât şi la vârsta adultă, nu
numai după gradul deficitului intelectual, ci şi după cel al deficitului de competenţă socială. Astfel, Scara de
Maturitate Socială Vineland (Doll) permite stabilirea etăţii sociale (E.S.) şi a coeficientului social (C.S.), care
alături de Q.I., constituie repere importante în diagnosticarea deficienţei mintale.
R. Zazzo şi M.C. Hurtig, pornind de la ideile lui E.A. Doll, elaborează o Scară de Dezvoltare Psiho-
Socială, în scopul studierii la deficienţi a integrării sociale, a formării autonomiei şi a detectării factorilor
extraintelectuali determinanţi ai dezvoltării psiho-sociale.
Deci, deficienţa mintală se manifestă şi prin dificultăţi de adaptare, de integrare socială şi de
autoconducere în viaţă. Totuşi, trebuie să menţionăm că, doar acele incompetenţe sociale sunt note ale
deficienţei mintale, care sunt generate de deficitul mintal şi nu cele determinate de relaţiile interpersonale
defectuoase (familii dezorganizate etc.) ale handicapatului intelectual. De asemenea, se impune un diagnostic
diferenţial faţă de devierile de conduită, de psihopatii şi psihoze.

1.2. Definiţia deficienţei mintale

Actualmente, o parte a specialiştilor aderă la definiţia propusă în anul 1973 de Asociaţia Americană a
Deficienţei Mintale (A.A.D.M.).
Definiţia dată de A.A.D.M. ţine cont de trei criterii: funcţionamentul intelectual semnificativ inferior
mediei; deficitul comportamentului adaptativ şi de faptul că deficienţa mintală se manifestă în cursul perioadei
de dezvoltare.
Criteriul funcţionalităţii intelectuale generale inferioare mediei precizează că o persoană pentru a fi
eventual diagnosticată ca deficientă mintală trebuie să obţină un Q.I. inferior sau egal cu 70 la mai multe teste
standardizate pentru măsurarea inteligenţei generale. în legătură cu acest aspect H.J. Grossman (1983), arată că
un Q.I. de la 66 la 74, stabilit ca limită acoperă o probabilitate de 75ţ, iar un Q.I. de la 62 la 78 acoperă o
probabilitate de 95ţ.
Cel de-al doilea criteriu, utilizat de A.A.D.M. ¾ deficitul comportamentului adaptativ ¾ se referă la
normele de maturizare, de învăţare şi la autonomia personală şi responsabilitatea socială stabilite pentru grupa sa
de vârstă şi grupul său social.
7
în S.U.A. termenul de comportament adaptativ înlocuieşte termenii de competenţă socială, de
maturitate socială utilizaţi de E.A. Doll şi pe cel de adaptabilitate socială utilizat de T. Heler (1959).
Includerea în definirea deficienţei mintale a deficitului comportamentului adaptativ prezintă importanţă,
întrucât relaţia dintre Q.I. şi gradul de competenţă socială nu este liniară (R.L. Becker, 1983). Corelaţia dintre
comportamentul adaptativ şi Q.I. variază în funcţie de natura măsurătorilor comportamentului adaptativ şi de
tipul populaţiei studiate. Totodată, această corelaţie pare a fi mai ridicată la deficienţii mintali profunzi. La
subiecţii cu un deficit mintal uşor, corelaţia este mai puţin netă, iar la unii subiecţi cu un Q.I. în jur de 70 este
posibil să nu întâlnim deficitul de comportament adaptativ.
în definiţia dată de A.A.D.M. (1973) se precizează că o persoană poate fi considerată ca prezentând
deficienţă mintală numai dacă prezintă simultan un funcţionament intelectual general inferior mediei şi un
deficit al comportamentului adaptativ.
K. Nihira (1985) subliniază că utilizarea acestui tip de evaluare semnifică implicit că deficienţa mintală
nu trebuie considerată ca fiind o situaţie permanentă întrucât un individ poate corespunde criteriilor deficienţei
mintale într-un moment dat din viaţa sa, dar să nu mai corespundă acestor criterii la un alt moment. Este deci
posibil ca individul să piardă statutul său de deficient mintal sau să-şi schimbe gradul deficienţei din cauza
modificărilor sale comportamentale sau în funcţie de modificările cerinţelor din mediu.
Pentru diagnosticul deficienţei mintale evaluarea comportamentului adaptativ este deci indispensabilă.
în plus, această evaluare are şi unele implicaţii practice, deoarece permite identificarea comportamentelor care
trebuie să fie achiziţionate sau eliminate după caz.
Cel de-al treilea criteriu al definiţiei A.A.D.M. din 1973, se referă la faptul că deficienţele
funcţionalităţii intelectuale generale şi ale comportamentului adaptativ trebuie să fie prezente în cursul perioadei
de dezvoltare, adică între momentul concepţiei şi 18 ani. Deficienţele de dezvoltare se pot manifesta printr-o
încetinire, oprire şi lipsa achiziţiilor în dezvoltare, dar şi printr-o regresie (H.J. Grossman, 1983).
Rezultat al unei ample concertări între specialiştii americani, definiţia deficienţei mintale din 1973
constituie o contribuţie reală la realizarea unui oarecare consens internaţional cu privire la deficienţa mintală.
Definiţia deficienţei mintale din 1973, cu precizările ulterioare din anul 1983 are două calităţi
importante. Ea stabileşte locul şi valoarea deficitului comportamental adaptativ în definirea deficienţei mintale şi
face mai suplă utilizarea Q.I.
Cu toate aceste calităţi şi a faptului că această definiţie este mult utilizată, se impun câteva scurte
comentarii, întrucât datorită unei apropieri de descriptivism, ea oferă o descriere a manifestărilor esenţiale ale
deficienţei mintale, dar lasă în afară etiologia acesteia. Absenţa referirilor la etiologia deficienţei mintale este
dificil de acceptat mai ales că, contrar celorlalte categorii nosologice, cunoştinţele despre etiologia deficienţei
mintale sunt numeroase şi pentru un mare număr de forme de manifestare sunt foarte precise şi determinante,
traducându-se în plan psihologic prin tablouri diferite.
Absenţa referirilor cu privire la etiologie din definiţia deficienţei mintale o putem totuşi considera ca
fiind parţial substituită prin prezentarea acesteia în diferite secţiuni a manualului A.A.D.M. (K. Grossman,
1983) care sunt consacrate deficienţelor mintale de origine biologică şi respectiv factorilor etiologici sociali şi de
mediu şi prezentării clasificării medical etiologică.
Luarea în discuţie a aspectelor etiologice prezintă importanţă pentru explicarea diversităţii deficienţei
mintale.
Conceptul de deficienţă mintală, arată C. Păunescu (1976), nu reprezintă o "etichetă" generală, ci o
noţiune cu un conţinut definit pe baza unei viziuni ştiinţifice complete.
în concluzie, am putea spune că, deficienţa mintală este o insuficienţă globală şi un funcţionament
intelectual semnificativ inferior mediei, care se manifestă printr-o stagnare, încetinire sau o lipsă de achiziţie în
dezvoltare, determinate de factori etiologici, biologici şi/sau de mediu, care acţionează din momentul concepţiei
până la încheierea maturizării, şi care au consecinţe nefavorabile asupra comportamentului adaptativ.

8
Capitolul II
PSEUDODEFICIENŢA MINTALĂ

2.1. Definirea pseudodebilităţii mintale

Termenul de pseudodeficienţă mintală se referă la acele categorii de copii cu întârziere sau încetinire în
dezvoltarea psihică, cu blocaje emoţionale, cu carenţe educative, care sunt determinate în general de factori de
origine externă şi al căror randament şcolar şi rezultate la unele teste psihologice sunt similare cu cele ale
deficientului mintal.
Deosebirea majoră dintre pseudodeficienţii mintali şi deficienţii mintali constă în faptul că
pseudodeficienţii mintali pot însă recupera deficitul intelectual dacă intervenţia este promptă, sistematică şi de
durată, pe când la deficienţii mintali deficitul intelectual se consideră a fi ireversibil.
Pentru denumirea acestei categorii de pseudodeficienţă mintală unii autori propun termenul de "arieraţie
pedagogică", în care includ tulburările generate de factori extrinseci, în care includ influenţele de mediu şi
deficienţele secundare de origine externă sau socială. După aceşti autori copiii pseudodeficienţi mintali prezintă
particularităţi puţin compatibile cu instruirea şi educarea lor în cadrul şcolilor pentru copii normali (M.
Prudhommeau; R. Serpell).
Alţi autori propun termenul de "inadaptaţi", întrucât consideră că la originea deficienţelor care apar se
află inadaptarea.
Referindu-se la pseudodeficienţii mintali, S.M. Sarasan, Th. Gladwin, consideră că aceştia sunt
"needucaţi", deci copii la care, spre deosebire de deficienţii mintali autentici, nu s-au putut pune în evidenţă
modificări organice, şi care provin din medii subculturale.
încercând o sinteză a modului de abordare a pseudodeficienţei mintale putem constata că autorii au avut
în vedere fie un factor, fie acţiunea sumată a mai multor factori care pot determina diversitatea manifestării
deficitului intelectual, ceea ce sugerează ideea eterogenităţii categoriei de pseudodeficienţă mintală.

2.2. Caracteristicile pseudodeficienţei mintale

Cercetările efectuate asupra pseudodeficienţei mintale au urmărit evidenţierea mecanismului prin care,
copiii care au suferit adversităţile mediului sau cei cu inteligenţă de limită, devin handicapaţi şcolari.
De asemenea s-a urmărit evidenţierea anumitor caracteristici ale pseudodeficienţei mintale, care să
permită înţelegerea cauzelor care duc la conturarea diferitelor forme de manifestare ale pseudodeficienţei
mintale, precum şi la diferenţierea acesteia de deficienţa mintală uşoară. în această direcţie, randamentul şcolar
slab, a fost acela care a atras atenţia în primul rând.
în acest sens se consideră că inferioritatea intelectuală a pseudodeficientului mintal apare chiar de la
intrarea sa în grădiniţă, întrucât el prezintă deficienţe de limbaj, deficienţe perceptive, spirit de observaţie redus,
dificultăţi de gândire şi interese reduse. Menţinerea acestor deficienţe îi determină pe pseudodeficienţii mintali
să prezinte un start slab, care le creează dificultăţi în competiţia şcolară.
Inabilităţile acestor copii se amplifică pe măsură ce sarcinile şcolare devin mai complexe şi fac apel la
procese intelectuale de nivel superior. Aceasta face ca handicapul să progreseze, iar potenţialul intelectual să se
blocheze, ceea ce duce la creşterea experienţei descurajatoare şi la accentuarea întârzierii în dezvoltare o dată cu
înaintarea în şcolarizare.
Performanţele şcolare ale acestor copii sunt influenţate şi de factori cognitivi, motivaţionali şi
emoţionali, specifici mediului, în general nefavorabil, în care trăiesc. Pentru prevenirea şi corijarea acestei
situaţii este necesară investigarea trecutului acestor copii, a experienţei lor generale şi a mediului lor de viaţă.
Un alt aspect, care a atras atenţia cercetătorilor, a fost acela al rigidităţii şi al privării.
în acest sens, unii autori (K. Lewin, J. Kounin) au emis ideea conform căreia copilul pseudodeficient
mintal este mai puţin diferenţiat în structura sa cognitivă, este mai rigid şi prezintă o capacitate mai redusă de
înţelegere decât copilul normal.
Datorită acestor aspecte, pseudodeficienţii mintali irosesc mai mult timp pentru rezolvarea sarcinilor
noi, întrucât persistă în rezolvarea lor pe tipul de rezolvare utilizat în sarcinile anterioare.
Ed. Zigler consideră că la pseudodeficienţii mintali rigiditatea este cauzată de privaţiunea socială
accentuată, deci nu este o rigiditate cognitivă înnăscută, ci este o consecinţă a diminuării contactului cu adultul
9
şi în special a aprobării din partea acestuia.
Un alt autor, W. Goldfarb emite ideea după care copilul privat de mamă poate prezenta un tip de
personalitate deviat, caracterizat prin apatie marcată, retardare în limbaj, performanţă perceptivă diminuată,
imaturitate în reacţie, incapacitate de concentrare, nevoia excesivă de afecţiune, manifestări de hiperactivitate,
randament şcolar slab.
Aceste manifestări pot fi considerate ca fiind o consecinţă a influenţei negative a condiţiilor socio-
economice şi culturale, întrucât familiile cu status socioeconomic şi cultural scăzut furnizează o cantitate redusă
de stimulări, de obiecte de joc, şi mai ales de modele pozitive de imitat. Mai mult chiar, am putea spune că în
aceste condiţii copilul întâlneşte un obstacol important în dezvoltarea sa, întrucât întrebările pe care le adresează
rareori primesc răspunsuri adecvate. De asemenea, în astfel de medii, oportunităţile educative sunt inferioare şi
însoţite de o lipsă de stimulare pentru achiziţii intelectuale, întrucât accentul se pune pe concret, aspect ce
limitează capacitatea intelectuală a copilului. Precum putem asista şi la o lipsă de informare a copilului cu
privire la conţinutul aspectelor implicate în activitatea şcolară şi de învăţare.
Desigur, efectele unui asemenea mediu devin mai severe, şi devin mai durabile cu cât ele acţionează o
perioadă mai mare de timp.
în concluzie, termenul de rigiditate luat în sine, nu spune nimic despre factorii care au generat-o, sau
despre constelaţia psihică a subiectului. în acest context numai corelarea rigidităţii copilului cu mărimea
experienţei privatoare poate să elucideze specificul structurii cognitive a copilului pseudodeficient mintal.
Un alt aspect care a atras atenţia a fost acela al motivaţiei şi atitudinii.
în acest sens se apreciază că diferenţele de performanţă obţinute de copiii pseudodeficienţi mintali,
comparativ cu cei normali, sunt influenţate de sistemul motivaţional.
Dacă am lua în discuţie structura motivaţională a pseudodebilului mintal, cuprins într-o anumită
instituţie, vom observa că aceasta este influenţată atât de factorii care au acţionat în perioada
preinstituţionalizării, cât şi de cei care au intervenit în timpul instituţionalizării.
De asemenea, se cunoaşte faptul că motivaţia majoră a întregii activităţi a copulului este dorinţa de a se
identifica cu adultul. Deci, într-un mediu cu nivel cultural scăzut, aspiraţiile familiei nu au menirea de a încuraja
şi stimula aspiraţiile copilului privind activitatea intelectuală.

în aceste condiţii, chiar şi în cazul în care copilul aspiră la mai mult, datorită contactului cu mijloacele
de cultură oferite de societate şi cu variate nivele de aspiraţii, totuşi performanţele obţinute se situează sub
nivelul aspiraţiilor, întrucât tendinţele sale pozitive nu sunt tonificate de către părinţi, ceea ce face ca ambiţia şi
elanul pentru activităţile viitoare să diminueze continuu.
Un alt aspect luat în discuţie este acela al învăţării şi educabilităţii.
în acest sens se evidenţiază faptul că la copiii pseudodeficienţi mintali, mediul nu le oferă stimulări
suficiente, nu le pune la îndemână materialul şi tehnicile necesare achiziţiilor intelectuale, nu-i orientează spre
activităţi variate şi bogate în conţinut.
Aceşti copii n-au fost învăţaţi să recepţioneze şi să asculte ce li se spune de altă persoană, sau să observe
obiectele sau fenomenele care le sunt prezentate.
De asemenea, putem constata că aceşti copii n-au fost încurajaţi să gândească; să interacţioneze cu
adultul prin întrebările adresate acestuia şi prin răspunsurile date la întrebările adultului; n-au fost obişnuiţi cu
tehnica discuţiei, pentru că adulţii n-au susţinut conversaţie cu ei, nu le-au răspuns la întrebări, nu le-au permis
să-şi apere punctul de vedere; n-au fost obişnuiţi cu lectura sau cu utilizarea lecturii şi cu trecerea de la
observaţie la concluzii.
în modelul oferit acestor copii de către familiile lor accentul cade pe scopul imediat şi nu pe cel pe
termen lung, aşa cum se întîmplă cu rezultatele învăţării în şcoală.
Deci, capacitatea de recepţionare a stimulilor, experienţa şi capacitatea intelectuală a copiilor
pseudodeficienţi mintali este limitată, ajungându-se la dificultăţi de gândire şi la un stil fizic al învăţării.
De aceea pentru copilul pseudodeficient mintal problema învăţării şi a modificabilităţii sale devine
esenţială în procesul de recuperare a acestuia.
O altă trăsătură caracteristică pseudodeficienţei mintale a fost lentoarea.
în acest sens se discută mult despre stilul mental lent al copilului carenţat.
Uneori copiii pot apare ca fiind lenţi dat fiind că au un potenţial de bază original, inteligenţa lui este mai
profundă decât a unui copil aparent vioi, dar mai puţin dotat intelectual. în acest sens trebuie să atragem atenţia
că în şcoală de multe ori se pune prea mare atenţie pe repeziciune şi în acest caz multe forţe pot fi ascunse în
lentoare, şi deci copilul carenţat trebuie să fie evaluat cu grijă.
10
De asemenea, se poate spune că un copil poate fi lent pentru că este extrem de meticulos sau prevăzător;
sau un copil poate fi lent pentru că refuză să generalizeze uşor; pentru că învaţă pe o anumită direcţie; sau pentru
că nu adoptă uşor anumite cadre de referinţă.
Un elev orientat spre concret are dificultăţi în înţelegerea unor concepte, în operaţiile cu numerele, în
exprimarea verbală, gândeşte cu efort şi urmăreşte cu greu un fir conducător.
Aceste tipuri de copii pot fi consideraţi ca lenţi şi nicidecum ca deficienţi mintali.
Copilul lent are nevoie pentru a progresa, nu numai de utilizarea unor metode pedagogice adecvate ci şi
de un climat afectiv adecvat. El are nevoie să i se traseze drumul, să i se indice dificultăţile şi să fie stimulat
pentru a achiziţiona în ritmul său.
Un alt aspect specific luat în discuţie cu privire la pseudodeficienţa mintală a fost acela al
caracteristicilor limbajului acestora.
în acest sens, se menţionează că în limbajul copilului pseudodeficient mintal se observă o proporţie
scăzută de propoziţii structurate matur, de construcţii superior elaborate, utilizarea unor forme sintactice sărace,
folosirea limitată a adjectivelor, utilizarea repetată a conjuncţiilor, sau utilizarea unui anumit timp al verbului.
Aceste aspecte nu sunt doar o reflectare a posibilităţilor mnezice, ci ele pun în evidenţă forma verbală a unor
scheme deficitare ale gândirii.
De asemenea, se apreciază că pseudodeficienţii mintali înţeleg mai mult pe plan verbal decât pot să
utilizeze şi că ei folosesc în general un număr de cuvinte cu precizie satisfăcătoare, dar care nu sunt întotdeauna
reprezentative pentru cultura şcolară. Aceste aspecte nu sunt determinate de un deficit intelectual ci sunt o
consecinţă a sărăciei de stimuli în care sunt crescuţi copiii dezavantajaţi şi a absenţei discuţiilor care
caracterizează comunicarea în mediile nefavorabile socio-cultural.
în general se consideră că diferenţa dintre limbajul copilului normal şi cel al copilului carentat constă în
diferenţa dintre limbajul formal şi public; între limbajul dintr-o carte scrisă şi cel de fiecare zi (informaţional).
Deci problema care se pune este aceea a formei deficitului verbal. în acest sens se pare că deficitul
major apare la pseudodeficientul mintal la nivelul mijloacelor verbale. De aceea, este indicat a cunoaşte
abilităţile verbale de care dispune copilul pseudodeficient mintal pentru a răspunde mai mult nevoilor acestuia şi
pentru a se obţine mai mult de la el, întrucât deficienţele de limbaj a acestora nu sunt ireversibile.
Luate în discuţie au fost şi unele trăsături pozitive ale pseudodeficienţilor mintali.
în acest sens, unii autori care au căutat să evidenţieze potenţialul copiilor dezavantajaţi menţionează că
aceşti copii sunt "orientaţi fizic", adică le plac mai mult acţiunile cu conţinut concret decât cele cu sens abstract;
au deprinderi neverbale care pot fi utilizate în învăţare; au un stil mintal diferit de cel al copilului normal, dar cu
posibilităţi superioare în anumite compartimente. Aceste trăsături pozitive pot reprezenta punctul de plecare în
acţiunea psihoterapeutică de recuperare.

2.3. Formele de manifestare ale pseudodeficienţei mintale

Datorită diversităţii factorilor şi a combinaţiilor în care aceştia pot acţiona în determinarea


pseudodeficienţei mintale, această categorie cuprinde:
a) Debilităţile achiziţionate, a căror origine se află în sfera afectivităţii ca urmare a unor situaţii
conflictuale a căror intervenţie precoce determină la un moment dat modificări comportamentale. La aceste
modificări, cerinţele şcolii se adaugă ca o sursă de suprasolicitare, determinând apariţia inhibiţiei şi a
negativismului. în acest context rezultatele şcolare sunt slabe, asemănătoare cu cele ale deficientului mintal uşor,
deşi avem de a face cu potenţialităţi normale.
Tot în această categorie a debilităţilor achiziţionate sunt incluse şi întârzierile în dezvoltare determinate
de carenţe afective care pot fi carenţe reale, determinate de lipsa îngrijirilor materne sau carenţe relative
determinate de exigenţele nefireşti ale familiei, sau de neglijarea copilului, aspecte care tulbură procesul de
dezvoltare normală a copilului.
în acest sens unii autori (B.Mc Candlless, W. Golfarb. R.A. Spitz şi alţii) susţin că, copilul
instituţionalizat precoce, privat de contactul cu adultul, prezintă un tip de personalitate deviant, iar funcţiile
rămân neexersate, luând aspectul unei deficienţe mintale. La aceşti copii tulburările cuprind şi sfera
comportamentului social.
b) în categoria pseudodeficienţei mintale intră acei copii care provin din medii subculturale sau din
medii cu nivel socioeconomic scăzut. Aceşti copii prezintă dificultăţi de vorbire, dificultăţi de abstractizare, un
vocabular sărac şi imprecis. Aceste aspecte sunt o consecinţă a condiţiilor nefavorabile de mediu care nu oferă
posibilităţile normale de dezvoltare, ceea ce determină şi o motivaţie slab dezvoltată pentru şcoală.
11
c) în categoria pseudodeficienţei mintale putem întâlni copiii cu astenie funcţională generală
câştigată, la care nu poate fi pusă în evidenţă o atingere organică a sistemului nervos central sau a glandelor
endocrine. Deci, cuprinde copii la care scăderea capacităţii funcţionale intelectuale se datoreşte unor îmbolnăviri
repetate din primii ani de viaţă din cauza lipsei de îngrijire.
La aceşti copii se manifestă o scădere permanentă a capacităţii funcţionale intelectuale, care apare mai
ales în condiţiile unui efort intelectual prelungit. în schimb în condiţii obişnuite, normale, aceşti copii pot obţine
rezultate bune, aspect ce nu apare la deficientul mintal autentic.
d) în categoria pseudodeficienţei mintale pot fi cuprinse cazurile marginale, limitrofe deficienţei
mintale, care prin performanţele lor nu dovedesc o deficienţă mintală certă, prezentând doar un grad uşor de
întârziere în dezvoltare, o diminuare generală a performanţelor în special în sfera limbajului şi a
comportamentului adaptativ.
e) în categoria pseudodeficienţei mintale putem regăsi copiii cu deficienţe senzoriale şi fizice care
antrenează rezultatele şcolare slabe, sau rezultate de nivel inferior la testele de inteligenţă.
f) în categoria pseudodeficienţei mintale sunt cuprinşi copiii instabili psihomotori la care atenţia nu
poate fi concentrată pe o perioadă mai mare de timp, aspect ce determină obţinerea unor performanţe şcolare
diferite de la un moment la altul sau a unor rezultate dispersate la examinarea cu testele de inteligenţă sau de
dezvoltare.
g) în categoria pseudodeficienţei mintale pot fi incluşi şi unii copii epileptici, la care capacitatea de
lucru este diminuată în perioadele dinaintea şi de după crizele epileptice.
h) în această categorie a pseudodeficienţei mintale poate fi regăsit şi copilul lent al cărui ritm încetinit
de gândire şi de achiziţie constituie un handicap în competiţia şcolară.
în concluzie, am putea spune că pseudodeficienţa mintală apare în acele cazuri la care acţiunea unor
factori nefavorabili dezvoltării normale intervine precoce şi durează o perioadă îndelungată de timp. Acţiunea
influenţelor multiple negative determină o structurare intelec-tuală, afectivă şi un comportament adaptativ în
discordanţă cu cerinţele şcolare şi sociale.

12
Capitolul III
TERMINOLOGIA UTILIZATĂ PENTRU DESEMNAREA DEFICIENŢEI MINTALE

Analiza literaturii de specialitate, precum şi a termenilor utilizaţi în practica curentă, evidenţiază faptul
că există o diversitate în ceea ce priveşte terminologia utilizată pentru desemnarea deficienţei mintale.
Una din cauzele care generează diversitatea termenilor utilizaţi o constituie faptul că deficienţa mintală
a fost şi este abordată din perspective diferite: medicale, psihologice, pedagogice şi sociale, specialiştii utilizând
o terminologie proprie, adecvată fundamentelor ştiinţei din perspectiva căreia abordează deficienţa mintală.
Diversitatea termenilor utilizaţi a rezultat şi din aspectul urmărit a fi evidenţiat prin termenul folosit:
gravitatea deficitului intelectual în raport cu norma, etiologia, prognosticul pedagogic şi social, tulburările
asocialte.
O altă cauză a diversităţii de termeni o constituie poziţia diferitelor şcoli faţă de deficienţa mintală, ceea
ce a determinat utilizarea preferenţială a unor termeni diferiţi de la o ţară la alta.
Consecinţele varietăţii termenilor utilizaţi poate duce de multe ori la confuzii şi dificultăţi de rezolvare
practică, mai ales atunci când pentru unul şi acelaşi caz se utilizează formulări diferite.
Abordarea interdisciplinară a deficienţei mintale impune tot mai mult necesitatea elaborării şi stabilirii
unui sistem conceptual unitar, care să permită înţelegerea între diverşii specialişti.
O privire istorică asupra apariţiei termenilor care desemnează deficienţa mintală evidenţiază că în
secolul al XVIII-lea J. Esquirol utilizează termenul de "idiotism" pentru a diferenţia cazurile de tulburări
mintale de cele de demenţă, iar E. Seguin introduce noţiunile de "idiot", "imbecil" şi "înapoiat sau întârziat
mintal" pentru a desemna diferitele grade ale deficienţei mintale.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, o dată cu dezvoltarea orientării gnosologice în psihiatrie E. Kraepelin
introduce termenul de "oligofrenie" pentru formele de dezvoltare psihică insuficientă.
Ulterior acestui termen de oligofrenie i s-a conferit o semnificaţie limitată. Astfel, M.S. Pevzner şi A.R.
Luria (1958, 1959, 1961) consideră oligofrenia ca o formă clinică caracterizată printr-o subdezvoltare a
activităţii cognitive, datorită unor leziuni dobândite ale sistemului nervos central.
La începutul secolului al XX-lea Dupré (1909) introduce noţiunea de "debilitate mintală" pentru a
desemna gradul cel mai uşor de deficit mintal, iar Brissand şi Souques (1904) foloseşte termenul de
"encefalopatie infantilă" pentru stările cronice sau foarte lent evolutive, ca urmare a leziunilor cerebrale din
perioada intrauterină, de la naştere sau din primii ani de viaţă.
G. Göllnitz (1953) introduce termenul de "sindrom de ax cerebro-organic psihic" prin care se
exprimă întârzierea în coordonarea motrică, în integrarea senzorială, în dezvoltarea psihică ca urmare a afectării
timpurii a creierului.
C. Lamote de Grignon (1971) propune termenul de "maturopatii" în care înglobează orice boală
caracterizată prin modificări în comportamentul copilului ca urmare a tulburării dezvoltării funcţiilor sistemului
nervos. Autorul include în maturopatii toate encefalitele prenatale, perinatale şi ale micii copilării, anumite
epilepsii, precum şi un grup polimorf şi nedefinit al paraliziilor cerebrale.
A. Busemann, unul dintre cei mai buni specialişti germani, operează cu termenii de "deficienţă
mintală" şi "deficienţă intelectuală". Termenul de deficienţă mintală desemnează acei subiecţi care au ca
trăsătură fundamentală necesitatea de a fi ajutaţi în activităţile specifice inteligenţei. A. Busemann opune
termenului de deficienţă mintală pe cel de deficienţă intelectuală, prin care defineşte incapacitatea relativă sau
totală a unei funcţii intelectuale sau a unui grup de astfel de funcţii care constituie cauza esenţială a
comportamentului tipic deficientului mintal.
Termenul de "handicap intelectual" apare mai ales în literatura engleză şi este utilizat pentru a defini
incapacitatea de integrare şcolară şi socială datorită handicapului de efort intelectual.
în prezent, pe plan mondial, este acceptată de cei mai mulţi cercetători şi practicieni clasificarea
deficienţelor mintale, pe care o prezentăm în tabelul 1.

13
Tabelul nr. 1

Vârsta / Vârsta preşcolară 0-5 ani Vârsta şcolară 6-21 ani Adulţi
Clasificare Maturare şi Educaţie şi Competenţă
dezvoltare învăţământ socială şi
profesională
Deficienţă Retardare profundă. Existenţa unei Dezvoltarea
mintală Capacitate foarte slabă de oarecare dezvoltări limbajului este
profundă funcţionare în domeniul motorii. nulă sau
senzorio-motor. Nevoia de Imposibilitatea rudimentară.
Q.I.:0 - +/- îngrijire permanentă. achiziţionării Necesită îngrijire
20- 25 autonomiei permanentă.
personale.
Deficienţă Slaba dezvoltare Posibilitatea Posibilitatea
mintală motorie. Limbaj comunicării prin câştigării unei
severă minim, posibilităţi limbaj, a educării în autonomii parţiale
reduse de vederea într-un mediu
Q.I.: +/-20- comunicare. În achiziţionării protejat. Necesită
25- +/-35 general, este obişnuinţelor supraveghere
imposibilă elementare de constantă.
achiziţionarea igienă.
autonomiei
personale.
Deficienţă Dezvoltare motorie Incapacitatea Capacitatea
mintală satisfăcătoare. achiziţionării unui executării unei
moderată Posibilitatea număr suficient de munci calificate în
comunicării prin cunoştinţe şcolare general într-un
Q.I.: +/-35 limbaj. Achiziţionarea (în mică măsură – atelier protejat.
- +/-50- unei autonomii lectură, scris, calcul, Incapacitatea de a
55 satisfăcătoare; în general în duce o viaţă
necesitatea acordării adolescenţă). independentă.
unei asistenţe
moderate.
Deficienţă Este dificilă Capacitatea În urma unei
mintală distingerea de copilul achiziţionării de educaţii speciale
uşoară normal înainte de cunoştinţe şcolare se poate ajunge la
vârsta şcolară. care însă nu o competenţă
Q.I.: Retard uşor în depăşesc nivelul socială şi
+/.50.55- dezvoltarea senzorio- celor de cls. aVI-a. profesională bună.
+/-70-75 motorie şi în cea a În condiţii de stres
limbajului. socio-economic,
Dezvoltare bună a apare necesitatea
contactelor sociale. unei asistenţe,
îndrumări.
Intelect de Dezvoltare Existenţa unei Posibilitatea

14
limită psihomotorie inteligenţe net executării/practică
aparent normală. inferioare faţă de rii unor meserii
Q.I.: +/-70- medie. Posibilitatea simple. În
+/-85 existenţei unor perioadele dificile
deficienţe parţiale necesită
care nu permit îndrumare,
urmarea supraveghere.
învăţământului de
masă. Este necesar
un ajutor educativ
adecvat.

15
Capitolul IV
FRECVENŢA DEFICIENŢEI MINTALE

Stabilirea mijloacelor necesare pentru asistenţa medicală, pentru instruirea şi educarea şi pentru
proiectarea unor măsuri pentru integrarea socio-profesională a deficienţilor mintali impune necesitatea
cunoaşterii numărului acestora.
Cu toată importanţa sa, stabilirea exactă a frecvenţei deficienţei mintale este încă dificilă de realizat,
întrucât diagnosticarea, mai ales a unor forme uşoare ale debilităţii mintale, nu se poate efectua decât de cadre
specializate şi care nu au posibilitatea examinării tuturor cazurilor.
Pentru evitarea acestor dificultăţi în multe ţări s-a recurs la examinarea unor eşantioane reprezentative
pentru populaţia acestor ţări. Estimarea frecvenţei obţinute pe astfel de eşantioane prezintă un oarecare risc de
eroare, întrucât cercetările demonstrează că există o variaţie importantă de la o regiune la alta, dar şi de la o
perioadă la alta.
Estimările efectuate în urma unor studii indică pentru Statele Unite ale Americii, în anul 1963, o
frecvenţă de 3ţ; pentru Franţa de 5,5ţ (în anul 1974); pentru Suedia de 3,5ţ (în 1975); pentru Ungaria de 2,5-3,2ţ
(în 1973); pentru Japonia de 2,07ţ (în 1974).
Un studiu efectuat de O.M.S., în diferite ţări, arată că în medie 17,9ţ din populaţia infantilă sunt copii
handicapaţi, din care aproape 1/3, adică 6,3ţ prezintă deficienţe intelectuale.
în ţara noastră nu dispunem de datele unui recensământ efectuat pe întreaga populaţie infantilă din care
să rezulte procentul copiilor handicapaţi. Totuşi, într-o serie de studii realizate de C. Păunescu, Gh. Radu, C.
Pufan se consideră că populaţia copiilor care ar necesita şcolarizarea într-o şcoală ajutătoare este de 4ţ, iar cea a
intelectului de limită ar fi de 7-10ţ.
Variaţia datelor statistice privind frecvenţa deficienţei mintale se explică în primul rând prin faptul că
aceasta oscilează în mod real în funcţie de condiţiile economice, sanitare şi culturale diferite de la o regiune la
alta sau de la o ţară la alta.
în anumite situaţii procentul deficienţei mintale poate creşte şi ca efect al evoluţiei posibilităţilor de
intervenţie medicală, care face ca multe cazuri să fie salvate, dar care rămân cu sechele ce împiedică dezvoltarea
psihică normală. De asemenea, procentul deficienţei mintale este mai ridicat în cadrul societăţilor evoluate sub
aspectul mecanizării, autonomizării şi al gradului de culturalizare, întrucât aceste aspecte sporesc complexitatea
integrării sociale.
Frecvenţa deficienţei mintale pare a fi mai ridicată şi în condiţiile obligativităţii învăţământului şi a
sporirii cerinţelor acestuia.
O cauză a variaţiei datelor statistice privind frecvenţa deficienţei mintale o constituie şi lipsa unor
criterii generale, standardizate şi unanim acceptate, în aprecierea deficienţei mintale utilizându-se criterii diferite
ca: rezultatele la testele de inteligenţă, nivelul de adaptare socială, rezultatele şcolare, instituţionalizarea în
unităţi educaţionale speciale.
Frecvenţa deficienţei mintale este influenţată şi de poziţia şi de soluţiile adoptate în cazul copiilor cu
intelect de limită sau a celor pseudodeficienţi mintali, întrucât în funcţie de asigurarea sau neasigurarea unor
condiţii prielnice aceştia pot trece sau nu în categoria deficienţilor mintali.
Frecvenţa deficienţei mintale variază şi în funcţie de vârsta cronologică la care se efectuează stabilirea
acesteia. în acest sens, cercetările evidenţiază, în general, că frecvenţa cea mai scăzută (sub 1ţ) se întâlneşte la
vârstele mai mici de 5 ani, iar frecvenţa maximă (în jur de 8ţ) este atinsă între 10-14 ani, după care, din nou se
constată o scădere a procentajului.
Această variaţie a frecvenţei este determinată de faptul că la vârstele mici este dificil de pus în evidenţă
deficienţa mintală, iar o dată cu şcolarizarea şi înaintarea în procesul şcolarizării deficienţa mintală începe să fie
mai evidentă, pentru ca ulterior, când o parte din copii se orientează spre şcoli profesionale şi spre activităţi
practice productive să nu mai existe diferenţe între unii deficienţi mintali uşori şi cei cu intelect normal.
în ceea ce priveşte variaţia frecvenţei deficienţei mintale în funcţie de gradul acesteia este unanim
acceptat faptul că frecvenţa este cu atât mai scăzută cu cât deficienţa mintală este mai profundă.
în legătură cu frecvenţa deficienţei mintale în raport cu gradul acesteia există o oarecare variaţie a
datelor menţionate de diferiţi autori, rezultând că în general, din totalul deficienţilor mintali cam 5ţ prezintă
deficienţă mintală severă; 20ţ deficienţă mintală severă şi moderată, iar 75ţ deficienţă mintală uşoară (E.O.
Lewis).
în legătură cu variaţia frecvenţei deficienţei mentale în raport de sex, se consideră existenţa unei uşoare
predominări a indivizilor de sex masculin, mai ales în cazurile de deficienţă mintală severă si profundă.
16
Capitolul V
ROLUL ŞI LOCUL EXAMENULUI PSIHOLOGIC ŞI PEDAGOGIC
ÎN PROCESUL DE RECUPERARE PSIHOSOCIALĂ A DEFICIENŢILOR MINTALI

în recuperarea deficienţilor mintali, în general, trebuie să se ţină seama de aspectul medical, psihologic,
pedagogic şi social.
Depistarea precoce şi precis conturată a prezenţei deficienţei mintale de orice grad, reprezintă o condiţie
de bază în vederea realizării unei recuperări adecvate. Această depistare nu se poate realiza decât în cadrul unei
echipe multidisciplinare formată din medic, psiholog, psihopedagog special şi asistent social.
Activitatea acestei echipe se referă la investigarea clinică şi elaborarea diagnosticului, la recomandarea
şi urmărirea aplicării tratamentului etiopatogenetic şi la alegerea activităţii educativ-recuperatorie optimă în
raport de cazurile individuale.
Investigaţia clinică trebuie să înceapă cu anamneza cazului, care are un rol deosebit în stabilirea cauzei
deficienţei mintale, apoi se continuă cu efectuarea unui examen clinic somatic, endocrin şi neurologic. Aceste
examinări clinice trebuie să fie completate cu unele examinări medicale suplimentare cum ar fi: examenul
oftalmologic, O.R.L., E.E.G. şi examene paraclinice (citogenetic, dermatoglific, biochimic, imunologic).
Analiza datelor obţinute prin aceste examinări vor permite stabilirea unui diagnostic medical complet,
din care să rezulte caracteristicile şi delimitările precise ale cazului examinat.
Examenul psihologic şi pedagogic urmăreşte diagnosticarea deficienţei mintale şi se bazează pe un
evantai foarte larg şi variat de metode cum ar fi: observaţia, convorbirea, experimentul, experimentul
standardizat (teste), probe psihogenetice, probe de diagnostic dinamic-formativ, etc.
Examenul psihologic trebuie să permită formularea unor concluzii diagnostice şi evaluarea
posibilităţilor educaţionale.
Pentru realizarea acestor obiective examenul psihologic trebuie să vizeze: dezvoltarea psiho-motorie;
nivelul mintal; motricitatea; funcţiile senzoriale şi perceptiv-motrice; atenţia; memoria; limbajul; personalitatea;
maturarea psihosocială şi posibilităţile de învăţare.
Examinarea dezvoltării psiho-motorie urmăreşte stabilirea nivelului de dezvoltare psiho-motorie
sintetizat în coeficientul de dezvoltare, precum şi evidenţierea compartimentelor în care dezvoltarea este
deficitară şi a celor în care aceasta este relativ mai bună. De regulă examenul psihomotric se realizează la copiii
mici (0-5 ani). Pentru examinarea psiho-motricităţii se poate utiliza Scara de dezvoltare psihomotrică Brunet-
Lézine; Denver Development Screening Test; fişele de devoltare psihomotrică, testul Seholl, scara Gessel; testul
Bühler şi Hetzer.
Examinarea nivelului mintal urmăreşte stabilirea etăţii mintale (E.M.), a coeficientului de inteligenţă
(Q.I.), a structurii mintale, a indicilor de deteriorare mintală şi a indicilor semnificativi pentru dizarmoniile
cognitive.
Pentru examinarea nivelului mintal (al inteligenţei) se pot utiliza: Testul Binet-Simon, W.I.S.C.,
Matricile Progresive Raven, Testul Colectiv Dearborne etc.
Examinarea motricităţii prezintă importanţă deosebită pentru diagnosticarea şi conturarea tabloului
deficienţei mintale, întrucât aduce unele informaţii privind motricitatea generală, dinamică şi statică; echilibrul;
praxiile; dexteritatea manuală; lateralitatea; sinchineziile şi coordonarea.
Există câteva aspecte generale de care trebuie să se ţină seama în examinarea motricităţii copilului
deficient mintal, atât în stabilirea domeniilor de investigat, cât şi în alegerea instrumentului prin care se
realizează examinarea.
în examinarea motricităţii trebuie avut în vedere că tulburările motrice se regăsesc întotdeauna ca
elemente importante în structura tabloului psihopatologic al copilului deficient mintal. Există chiar o legătură
logică între gradul deficienţei mintale şi nivelul tulburărilor de motricitate. Cu cât gradul deficienţei mintale este
mai pronunţat, cu atât nivelul dezvoltării motricităţii este mai scăzut, şi tulburările motrice sunt mai frecvente şi
mai grave. şi invers, în cazul deficienţei mintale uşoare, de regulă, nivelul dezvoltării motricităţii este mai
apropiat de cel al normalului, iar tulburările motrice sunt mai puţine şi mai uşoare. Deci examenul psihologic al
copilului deficient mintal, indiferent de scopul pentru care este efectuat, trebuie să cuprindă şi examinarea
motricităţii.
De asemenea, în examinarea motricităţii trebuie să se ţină seama că tulburările motrice depind şi de
etiologia deficienţei mintale.
Cercetările comparative (A.A. Strauss, M. Chiva, M.C. Hurtig, H. Santucci) relevă faptul că în timp ce
17
deficienţii mintali endogeni (subculturali, familiali) se prezintă aproape normali pe plan motor şi psihomotor, cei
exogeni ("patologici", cu leziuni cerebrale) datorită unor leziuni ale S.N.C., prezintă accentuate insuficienţe
motorii şi psihomotorii, precum şi de structurare spaţio-temporală şi de ritm (R. Zazzo, 1973). Deci prin
investigarea motricităţii se pot oferi informaţii pentru stabilirea aspectelor etiologice ale diagnosticului
deficienţei mintale.
Investigaţia motricităţii, mai ales sub aspectul eficienţei, prezintă importanţă pentru că rezultatele
acestei examinări stau în bună parte la stabilirea prognosticului, întrucât eficienţa motrică constituie unul din
parametri principali care stă la baza formării deprinderilor practice care să asigure integrarea profesională şi
socială a deficienţilor mintali.
Caracterul instrumental al motricităţii, impune examinarea în detaliu a funcţiei motrice înainte de
preconizarea unor măsuri de pedagogie terapeutică, deoarece metodele utilizate trebuie să ţină seama nu numai
de nivelul conceptual global, ci şi de particularităţile motricităţii fine. Aceasta întrucât pe lîngă deficienţele
motorii grave care asociate deficienţei mintale fac din copil un deficient complex, există o serie de tulburări
motrice de tip instrumental, care se găsesc în tabloul psihopatologic al deficienţelor mintale uşoare, cum ar fi:
retardul motor simplu; tulburări motrice care afectează calitatea şi stilul gestului; dificultăţi de stabilitate a
dominanţei laterale; tulburări praxice referitoare la execuţia actelor intenţionale complexe.
Prin examinarea motricităţii se stabileşte şi unele puncte de plecare ale planului de recuperare a
deficientului mintal întrucât prin ameliorarea motricităţii se operează şi o serie de schimbări în plan psihologic,
creşte potenţialul adaptativ şi se îmbunătăţesc performanţele atât în plan şcolar cât şi social.
Examinarea motricităţii copilului deficient mintal se poate efectua cu ajutorul unor tehnici
neuropsihologice, psihologice şi de studiu a elementelor motorii ale scrisului, dintre care amintim: Testul de
motricitate Ozerestzki; probe de investigare a sinchineziilor periferice şi axiale; probe de dominanţă laterală
Piaget-Head-Ajuriaguerra; probe de ritm Stambak; proba Ricosay; proba Tapping; probe de punctare; probe de
decupaj; proba de trasaj (Mac Quarrie).
Interpretarea rezultatelor obţinute prin aplicarea tehnicilor neuropsihologice ne permit să stabilim dacă
cazurile examinate prezintă tulburări motrice dependente de atingeri sau modificări funcţionale ale sistemului
nervos. Deci investigaţia efectuată cu ajutorul acestor tehnici permit să implicăm în interpretare starea morfo-
funcţională a sistemului nervos.
Tehnicile psihologice, prin coeficientul de motricitate global, oferă posibilitatea aprecierii dezvoltării
motrice şi a stabilirii gradului de întârziere în dezvoltare.
Tehnicile de studierea elementelor motrice ale scrierii oferă date care permit aprecierea posibilităţilor
grafomotricităţii deficienţilor mintali.
în interpretarea rezultatelor obţinute prin examinarea motricităţii trebuie să efectuăm şi confruntarea
aspectelor relevate prin utilizarea diferitelor tehnici urmărind legătura dintre îndemânarea normală şi aspectele
motrice ale scrierii şi corelarea dintre rezultatele la probele neuropsihologice, care vizează echipamentul
neuromotor şi cele obţinute la probele psihologice care reflectă mai ales eficienţa motricităţii.
De asemenea, examinarea motricităţii trebuie să permită decelarea deficienţilor mintali cu leziuni
organice de cei la care tulburările motrice apar în cadrul unui tablou de dezvoltare dizarmonică.
Examinarea funcţiilor senzoriale şi perceptiv-motrice vizează investigarea funcţiilor auditive şi
vizuale, a gnoziilor, somatognoziilor, percepţiilor de mărime, formă, greutate şi a ritmului şi maturităţii funcţiei
vizual-motrice. în examinare se pot utiliza probele de acuitate senzorială (auditivă şi vizuală); probele de
examinare a auzului fonematic; probele de percepţia culorilor (Planşele Ishihara; probe de percepţia formei
(Bender, Bender-Santucci, Benton), probe de percepţie spaţială (Proba Meuris).
Examinarea atenţiei vizează stabilirea volumului atenţiei, a calităţilor atenţiei, a posibilităţilor de
concentrare, a spiritului de observaţie şi evidenţierea tulburărilor de atenţie. Pentru examinarea atenţiei se pot
utiliza: testele de atenţie (Bourdon, Kraepelin, Praga, Toulouse-Piéron sau proba labirintelor).
Examinarea memoriei urmăreşte evidenţierea unor aspecte privind memoria vizuală, memoria
auditivă, memoria verbală, memoria numerelor, memoria de scurtă şi lungă durată şi raportul dintre ele,
fidelitatea memoriei şi evidenţierea tulburărilor de memorie. Pentru examinarea funcţiei mnezice se pot folosi:
probele de memorie Rey (verbală şi neverbală); testele de memorie vizuală; probele de memoria cifrelor.
Examinarea personalităţii vizează stabilitatea emotivă, afectivitatea, trăsăturile de personalitate,
impulsivitatea, agresivitatea, toleranţa la frustrare şi tulburările de personalitate. Pentru examinarea personalităţii
se pot utiliza probele de desen (testul arborelui); testele Lüscher, Rorschach, Holtzman, Szondi, T.A.T.;
inventarele de personalitate FPI, EPQ, MMPI, 16PF; inventarele de interese Guilford-Zimmerman.
Examinarea maturării psihosociale urmăreşte stabilirea nivelului maturării psihosociale şi a
domeniilor în care maturarea este întârziată. Pentru examinarea maturării psihosociale se pot utiliza Scara de
18
maturitate socială H. Gunzburg (PPAG; PAC1; PAC2); Scara pentru măsurarea dezvoltării psihosociale Hurtig-
Zazzo sau scările de tip Doll-Vineland.
Examinarea psihologică diferă în funcţie de vârsta cazului examinat şi de scopul examinării.
Examinarea psihologică a antepreşcolarului diferă de cea a preşcolarului, a şcolarului sau a
adolescentului, atât prin modul de desfăşurare a examenului cât şi prin probele de investigare aplicate.
Sarcinile examenului psihologic diferă în funcţie de scopul examinării.
în cazul în care examenul se efectuează pentru realizarea diagnosticului deficienţei mintale, a orientării
şcolare şi a alcătuirii unui program de recuperare specială, acesta trebuie să vizeze maturarea psihosocială;
relevarea unor simptome specifice în funcţie de etiologie; precizarea structurii mintale aşa cum reiese din
examenul inteligenţei; stabilirea direcţiilor de recuperare.
în cazul în care examenul psihologic se efectuează în vederea şcolarizării adecvate, a obţinerii unui
randament optim sau a reorientării şcolare, examenul trebuie să vizeze stabilirea dinamicii nivelului mintal;
relevarea simptomelor cu caracter etiologic; deteriorarea mintală; nivelul şi maturizarea funcţiilor instrumentale;
stabilirea potenţialităţilor educaţionale; trăsăturile de personalitate; maturarea psihosocială.
în cazul în care examenul psihologic se efectuează în vederea orientării profesionale acesta vizează
stabilirea nivelului mintal şi al funcţionalităţii acestuia; nivelul aptitudinilor; maturarea psihosocială.
Confruntarea diagnosticului medical cu informaţiile oferite de examenul psihologic şi pedagogic
permite stabilirea diagnosticului psihopedagogic special şi recomandarea metodelor adecvate de compensare a
deficienţilor şi de terapie a acestora.
Din aceste examinări rezultă că diagnosticul medical defineşte mai mult parametrii defectului primar,
iar diagnosticul psihopedagogic special are drept scop determinarea tipului, a formei, a gradului deficienţei
mintale, urmărind totodată şi determinarea potenţialului instructiv-educativ şi compensatoriu al deficientului
mintal.
în vederea completării informaţiilor un rol are şi ancheta socială. Pentru realizarea căreia trebuie
culese informaţii de la părinţi, de la persoanele care se ocupă efectiv de îngrijirea copilului.
în realizarea unei imagini adecvate este recomandabil ca datele să fie completate pe baza relatării mai
multor persoane şi a confruntării acestora.
Ancheta socială trebuie să ofere informaţii cu privire la membrii familiei (părinţi, surori, fraţi) sub
aspectul vârstei acestora, a pregătirii şcolare şi profesionale.
Ancheta socială trebuie să ofere informaţii cu privire la condiţiile de mediu. în acest sens ancheta
trebuie să evidenţieze condiţiile din timpul sarcinii şi a naşterii; dacă de la naştere şi până în prezent copilul a
fost crescut de părinţi sau de alte persoane; dacă a fost abandonat sau plasat; care sunt relaţiile dintre părinţi,
dintre părinţi şi copil şi între copil şi fraţii acestuia; cine se ocupă de educarea copilului; cât timp se ocupă mama
sau tatăl zilnic; dacă părinţii sunt legaţi afectiv de copil sau nu; care sunt influenţele ce pot veni din partea
vecinilor, a cercurilor de prieteni.
Ancheta socială trebuie să ofere informaţii cu privire la relaţiile cu comunitatea, consemnând
comportarea în grădiniţă, cămin, şcoală, acomodarea în mediul preşcolar şi şcolar şi relaţia părinţilor cu şcoala.
Ancheta socială trebuie să ofere informaţii privind condiţiile materiale privind bugetul familial,
locuinţa, echipamentul gospodăresc şi vestimentar şi condiţiile de igienă.
După realizarea diagnosticului şi a anchetei sociale o problemă importantă este aceea a plasării
deficienţilor mintali în instituţii adecvate şi consacrate instruirii şi educării acestora, întrucât numai astfel pot
beneficia de pe urma acţiunii procesului instructiv-educativ şi corectiv-recuperatoriu în raport de potenţialităţile
lor.
Aceste instituţii pentru deficienţii mintali sunt organizate în ţara noastră în funcţie de gradul deficienţei
mintale.
Pentru copiii cu deficienţă mintală uşoară există învăţământul special ajutător, care prezintă următoarea
structură: grădiniţa specială, şcoala ajutătoare şi şcoala profesională specială.
Copiii cu deficienţă mintală moderată, severă şi profundă trebuie incluşi în instituţii care asigură
educarea minimă şi asistenţa lor. Aceste instituţii sunt: căminele şcoală, care cuprind copii şi adolescenţi cu
deficienţă mintală moderată şi severă; căminele atelier, care cuprind tineri şi adulţi cu deficienţă mintală
moderată şi severă; căminele spital, care cuprind copii, adolescenţi şi adulţi cu deficienţă mintală profundă.
în cadrul şcolarizării deficienţilor mintali se va urmări adaptarea activităţilor şcolare la particularităţile
acestora. în acest scop trebuie să se realizeze în permanenţă perfecţionarea structurii şi conţinutului
învăţământului special, perfecţionarea tehnologiei didactice şi elaborarea unor metode psihopedagogice speciale
de desfăşurare a activităţii instructiv-educative cu elevul deficient mintal. Precum este necesar şi găsirea unor
modalităţi mai eficace de direcţionare compensatorie şi recuperatorie a acestui învăţământ.
19
Pentru reuşita în instruirea, educarea şi încadrarea socială a deficienţilor mintali trebuie aplicate metode
şi procedee specifice, care să aibă un pronunţat caracter individualizat. De asemenea, trebuie avut în vedere că la
deficienţii mintali alături de deficienţa intelectuală, care îşi pune amprenta asupra tuturor proceselor psihice şi
inclusiv asupra personalităţii, sunt prezente şi o serie de defecte asociate ca: defecte senzoriale (auz, vedere),
defecte de vorbire, defecte fizice sau unele stări neuropsihice patologice (hemiplegie, epilepsie, schizofrenie
etc.).
Pentru corectarea defectelor asociate, în învăţământul special sunt prevăzute activităţi sistematice de
recuperare somato-psihică şi de logopedie care sunt în măsură să asigure o mai bună încadrare în comunitate.
Desigur eficienţa instituţiilor consacrate educării şi instruirii deficienţilor mintali este apreciată prin
măsura în care acestea reuşesc să-i facă apţi pentru asigurarea unei existenţe totale sau parţiale, prin munca pe
care o vor desfăşura.
în general se admite ideea că randamentul în muncă al deficientului mintal este mai bun decât
prognosticul şcolar, întrucât motivaţia în procesul muncii este mai puternică şi mai adecvată, precum şi pentru
că reuşita profesională nu implică exact aceiaşi factori ca şi reuşita şcolară.
Reuşita şcolară implică mai ales gândirea verbal-logică, domeniul cel mai deficitar al deficienţilor
mintali, în timp ce reuşita profesională vizează, de regulă, diverse aptitudini psihomotorii, senzoriale, fizice,
precum şi factori nonintelectuali (motivaţii, atitudini etc.), care nu sunt aşa de deficitare şi care pot compensa în
parte deficienţa intelectuală a individului. După cum arată M. Roşca (1967), "integrarea deficientului mintal
într-un colectiv de muncă depinde nu numai de particularităţile sale psihice sau de nivelul de pregătire, ci şi de
particularităţile colectivului în care intră, de atitudinea de înţelegere, ajutor şi cooperare pe care o au normalii
faţă de el".

20
Capitolul VI
ETIOLOGIA DEFICIENŢEI MINTALE

Etiologia deficienţei mintale prezintă importanţă, întrucât, cu cât se vor cunoaşte mai bine cauzele, cu
atât pot deveni mai eficiente măsurile de profilaxie, de tratament medical, precum vor creşte şi posibilităţile de
diagnosticare şi tratare diferenţiată psihopedagogică a diferitelor moduri de manifestare ale deficienţei mintale.
Cu toată importanţa acestei probleme, stabilirea precisă a cauzelor deficienţei mintale este de multe ori
dificilă. Această dificultate rezultă din faptul că în cazul deficienţei mintale relaţia cauză-efect este diferită în
cazurile individuale. în unele cazuri relaţia dintre etiologie şi deficienţa mintală este directă, iar în alte cazuri
asistăm la faptul că efectul factorului etiologic este în raport de momentul ontogenetic în care acesta acţionează.
în acest sens s-a evidenţiat că, aceiaşi factori patogeni pot determina efecte diferite în raport de etapa
ontogenetică în care au acţionat, precum factori patogeni diferiţi pot produce efecte identice dacă acţionează în
aceeaşi etapă ontogenetică (M. Roşca, 1967).
Dificultatea stabilirii cauzelor deficienţei mintale mai rezultă şi din faptul că, de multe ori, deficienţa
mintală este o consecinţă a acţiunii sumate a mai multor factori care acţionează simultan sau succesiv, sau de
multe ori putem asista la coincidenţa acţiunii a doi factori, fără ca între ei să existe vreo legătură cauzală directă.
în alte cazuri o anume cauză poate să acţioneze indirect asupra dezvoltării psihice, producând mai întâi un mediu
nefavorabil, care apoi poate constitui un impediment pentru dezvoltarea ulterioară normală.
Importanţa cunoaşterii cauzelor deficienţei mintale a determinat existenţa unor multiple studii, din care
se desprinde ideea că deficienţa mintală, din punct de vedere etiologic, nu se constituie ca o categorie unitară,
datorită multiplelor şi variatelor cauze care merg de la cele ereditare, constituţionale, lezionale, până la acelea în
care rolul important aparţine condiţiilor psihogenezei.
Din studiile existente rezultă că factorii mai des incriminaţi în etiopatogenia deficienţei mintale pot fi
clasificaţi în:
1. Factori ereditari-genetici (endogeni);
2. Factori extrinseci (exogeni);
3. Factori psihogeni (psiho-sociali).
6.1. Factorii ereditari-genetici (endogeni)

Originea ereditară a deficienţei mintale este privită de diferiţi autori (S. Penrose, A. Lewinson, R.F.
Tredgold) în mod diferit, unii accentuând importanţa eredităţii, iar alţii diminuând-o.
Din studiile privitoare la rolul eredităţii în determinarea deficienţei mintale se desprinde ideea că este
dificil să izolăm contribuţia factorilor ereditari de cea a factorilor de mediu. De asemenea, se conturează ideea că
prin ereditate nu se transmite deficienţa mintală ca atare, ci se transmit doar particularităţile anatomo-fiziologice
care infuenţează relaţiile individului cu mediul. Astfel, un copil cu un deficit nativ, crescut într-un mediu social,
economic, cultural deficitar, va avea o evoluţie psihică mult mai deficitară, decât în cazul în care acesta ar fi
optim.
Influenţa ereditară (genetică) are uneori un caracter mai direct asupra dezvoltării psihice. Aşa este cazul
anomaliilor craniene familiare care determină sindromul Apert, microcefalia, hidrocefalia; a aberaţiilor
cromozomiale care pot fi gonozomale care determină sindromul Turner, sindromul Klinefelter,
hermafroditismul, sau pot fi autozomale care determină sindromul L. Down; sau a ectodermozelor
congenitale care determină scleroza tuberoasă, neurofibromatoza, angiomatoza cerebrală.
Alteori, ereditatea detemină apariţia deficienţei mintale într-un mod mai indirect prin transmiterea unor
deficienţe metabolice sau endocrine.
în cazul deficienţelor metabolice putem întâlni: dislipoidoze care determină idioţia amaurotică Tay-
Sachs, maladia Niemann Pick, boala Gaucher, maladia Hurley; disproteidoze care determină fenilcetonuria,
degenerescenţa hepato-lenticulară, sindromul Hartnup; dismetaboliile hidraţilor de carbon care determină
galactosemia, hipoglicemia idiopatică.
Din grupa tulburărilor endocrine putem aminti hipotiroidismul, diabetul insipid nefrogen şi
cretinismul cu guşă familială.

6.2. Factorii extrinseci (exogeni)

Factorii extrinseci se referă la acele cauze externe care duc la tulburarea activităţii cerebrale, fie sub
21
forma lezării structurilor anatomice, fie sub forma tulburării mecanismelor biochimice ale sistemului nervos. în
raport de momentul acţiunii, aceste cauze pot fi clasificate în: cauze prenatale, cauze perinatale şi cauze
postnatale.

6.2.1. Cauzele prenatale ale deficienţei mintale


Gravitatea influenţelor factorilor care acţionează în această perioadă depinde de vârsta sarcinii. Astfel,
factorii care acţionează în primele trei luni ale sarcinii duc la consecinţe din cele mai grave, întrucât în această
perioadă apar şi se diferenţiază organele separate ale fătului, iar ţesuturile sunt foarte fragile şi au o
vulnerabilitate crescută.
Cauzele care pot acţiona în această perioadă pot fi: cauze infecţioase, cauze toxice, incompatibilitatea
factorului Rh, subalimentaţia, radiaţiile, unele boli cronice ale mamei, vârsta părinţilor şi emoţiile
puternice.
Cauzele infecţioase se referă la infecţiile de natură virotică, infecţiile de natură bacteriană şi infecţiile
cu protozoare.
Dintre bolile virotice pe care le poate contracta mama în timpul sarcinii şi care pot avea repercursiuni
asupra sarcinii amintim: rubeola, gripa, rujeola, variola, oreonul, hepatita epidemică, tusea convulsivă.
Infecţiile de natură bacteriană se referă la influenţa pe care o poate avea asupra dezvoltării normale a
sarcinii unele boli microbiene cum ar fi: streptocociile, stafilocociile, dar mai ales sifilisul.
Infecţiile cu protozoare se referă la toxoplasmoza congenitală, care apare ca urmare a molipsirii fătului
de la mamă. Toxoplasmoza este produsă de un protozoar (toxoplasma) vehiculat de obicei de către animale.
Factorii toxici se referă la intoxicaţiile cu CO, cu plumb, cu arsen, cu unele medicamente luate de
mamă în scopul întreruperii sarcinii, cu barbiturice, care au urmări destul de grave asupra dezvoltării normale a
sarcinii.
Incompatibilitatea factorului Rh se referă la cazul în care mama este Rh negativ iar copilul
moşteneşte un Rh pozitiv de la tată. în acest caz se ajunge la un conflict serologic între sângele mamei şi al
copilului care determină apariţia de anticorpi, ce produc la copil un icter grav (deosebit de cel fiziologic de la
naştere).
Subalimentaţia cronică din timpul sarcinii, lipsa unor vitamine, abuzul de vitamine, o alimentaţie
săracă în calciu, fosfor, proteine, pot duce la nedezvoltarea normală a sarcinii.
Radiaţiile, mai ales în primele luni de sarcină, pot afecta dezvoltarea normală a fătului.
Unele boli cronice ale mamei cum ar fi: diabetul, hipo sau hipertiroidita, maladiile cardiace, anemia,
nefropatia, pot afecta dezvoltarea normală intrauterină a copilului.
în ceea ce priveşte vârsta părinţilor, A. Lewinson arată că numărul mamelor care au dat naştere la
copii deficienţi mintali creşte între 30 şi 48 ani.
De asemenea, există o relaţie şi între vârsta prea fragedă a mamei şi posibilitatea apariţiei unui copil
deficient mintal.
în cazul mamelor care au o sarcină la o vârstă mai înaintată se incriminează scăderea funcţiilor reproductive. De
asemenea, Penrose, Walpas, Jenkins arată că vârsta înaintată a părinţilor influenţează frecvenţa apariţiei
sindromului Down şi a unor malformaţii ale S.N.C., cum ar fi: encefaliile, hidrocefaliile, spina bifida.
Emoţiile puternice din timpul sarcinii pot avea o influenţă negativă asupra evoluţiei normale a sarcinii,
fie prin substanţele biochimice care se produc în timpul emoţiilor, fie prin stările generale ale mamei, care pot
determina lipsa de apetit, ce duce la o subnutriţie.

6.2.2. Cauzele perinatale ale deficienţei mintale


Dintre factorii patogeni legaţi de procesul naşterii care pot fi incriminaţi în etiologia deficienţilor
mintale amintim: prematuritatea, postmaturitatea cu greutate prea mare a fătului la naştere, naşterea prin
cezariană, expulzia prea rapidă, travaliul prelungit, suferinţa fetală, traumatismele mecanice, infecţiile,
sindromul neuro-vascular.
Aceşti factori, care pot să apară la naştere, ne interesează în măsura în care duc fie la anoxie sau hipoxie
şi deci la oxigenarea anormală a S.N.C., fie la producerea unor leziuni sau hematoame la nivelul sistemului
nervos central, determinând o nedezvoltare normală ulterioară.

6.2.3. Cauzele postnatale ale deficienţei mintale


în această perioadă ne interesează acei factori care prin intervenţia lor pot afecta direct sau indirect
sistemul nervos central. Printre factorii care pot acţiona asupra sistemului nervos central şi a căror consecinţe pot
determina apariţia deficienţei mintale de grade diferite amintim: neuroinfecţiile (meningite, encefalite),
22
intoxicaţiile (cu CO, cu plumb etc.), leziunile cerebrale post traumatice, accidentele vasculare cerebrale,
encefalopatiile de post imunizare, bolile organice cronice, subalimentaţia, alimentaţia neraţională, condiţiile
neigienice.
6.3. Factorii psihogeni (psihosociali)

Factorii psihogeni, deşi se consideră că au o semnificaţie secundară în apariţia deficienţei mintale, totuşi
trebuie luaţi în considerare întrucât acţiunea lor în primii ani de viaţă determină frânarea dezvoltării normale a
copilului şi în primul rând a dezvoltării funcţiilor psihice.
Rolul cel mai nociv îl au carenţele afective şi educative, care printr-o intervenţie de lungă durată, în
special în primii ani de viaţă, reuşesc să producă veritabile tablouri de deficienţă mintală. Mecanismele de
acţiune a acestor factori constau în lipsa stimulării şi activării structurilor morfofuncţionale ale sistemului
nervos, care trec în primii ani de viaţă prin stadii rapide de dezvoltare şi diferenţiere.
Desigur, influenţa factorilor psihogeni va fi mai mare la cazurile de copii care se nasc cu un deficit
constituţional, determinând o reducere a posibilităţilor potenţiale de adaptare la mediu.

***

Aceşti factori etiologici pot acţiona atât izolaţi, cât şi în diverse combinaţii (succesiv sau simultan) în
diferite etape determinând diverse forme şi grade de manifestare a deficienţei mintale.

23
Capitolul VII
DESCRIEREA UNOR SINDROAME ÎN CARE SE ÎNTÂLNEŞTE DEFICIENŢA MINTALĂ

7.1. Deficienţa mintală însoţită de anomalii cromozomiale

Aberaţiile cromozomiale pot fi autosomale pe care le întâlnim în cazul sindromului L. Down, sau pot
fi gonosomale, pe care le întâlnim în sindromul Turner, sindromul Klinefelter şi hermafrodism.
Sindromul L. Down constituie o formă uşor de diagnosticat, întrucât deficienţa mintală este evidentă şi
este însoţită de anumite anomalii anatomo-morfologice cu caracter tipic.
Particularităţile morfologice ale indivizilor cu sindrom Down sunt prezente de la naştere şi se
accentuează cu vârsta.
Craniul copiilor cu sindrom Down este mic (microcefal), cu diametrul anteroposterior micşorat
(brahicefal) şi cu protuberanţa occipitală puţin conturată. Fontanelele se închid cu întârziere.
Faţa este rotundă, plată, nereliefată şi lăţită. Pomeţii şi ridicăturile orbitale sunt puţin proeminente, ceea
ce face ca faţa să fie la acelaşi plan cu fruntea. Coloratura obrajilor şi a vârfului nasului îi dă aspectul de "mască
de clown".
Ochii sunt implantaţi în general la o distanţă mai mare între ei decât cea normală, globii oculari sunt
mici (hipogenezia orbitei), fantele palpebrale sunt oblice cu marginile extreme ridicate în sus (mongoloidiene),
iar colţurile interioare ale ochilor sunt acoperite cu un pliu, care cu vârsta devine mai puţin evident. Pupilele sunt
excentrice, iar la periferia irisului se observă, în general, nişte pete albe sau cenuşii (pete Bronshfield).
Nasul este gros şi lăţit cu rădăcina seroasă şi prezintă narine largi şi proiectate înainte.
Limba este caracteristică, întrucât din cauza hipertrofiei papilelor circumvalate, ea prezintă o suprafaţă
foarte fisurată, iar când acest fenomen este deosebit de accentuat apare o limbă scrotală. Uneori limba este lată şi
hipotonă şi care iese din cavitatea bucală, fapt pentru care gura este în permanenţă întredeschisă, iar alteori poate
fi îngustă şi ascuţită.
Maxilarul superior este mic, iar mandibula este gloşică.
Dinţii apar cu întârziere, anarhic, inegal, şi sunt inegal aliniaţi.
Buzele, mai ales cea inferioară, sunt îngroşate şi adeseori fisurate transversal.
Bolta palatină este în mod frecvent înaltă, de formă ogivală, ceea ce adăugat la particularităţile limbii,
a buzelor, a anomaliilor maxilare şi ale dinţilor determină realizarea unei vorbiri greu de înţeles.
Urechile sunt mici, asimetrice, nelobate, sau cu lobul aderent.
Gâtul este în general scurt şi gros şi în această situaţie capul pare că este implantat în torace.
Membrele superioare şi inferioare sunt scurte, contribuind la determinarea hipertrofiei staturale.
Mâna este lipsită de supleţe; degetele sunt scurte; degetul mare este aşezat mai jos decât în mod normal, iar
degetul mic este mult curbat spre interior. Nu sunt rare nici cazurile la care se întâlneşte fenomenul de sindactilie
(mai multe degete unite). Palma are un aspect caracteristic determinat de fuzionarea plicii mijlocii şi a celei
inferioare care formează o plică palmară transversă unică. Membrele inferioare sunt scurte, cu talpa piciorului
plată şi cu degete mici.
Particularităţile morfologice prezentate mai sus, combinându-se, dau specificul indivizilor cu sindrom
Down, şi-i fac să semene foarte mult între ei.
Frecvenţa de apariţie a acestor particularităţi morfologice (stigmate) este diferită şi se distribuie astfel:
- ochii oblici şi limba fisurată apare în 88ţ din cazuri;
- hipotonus muscular la 84ţ;
- occipitalul plat la 82ţ;
- absenţa lobilor de la ureche la 80ţ;
- palatul ogival la 74ţ;
- rădăcina nasului puţin proeminentă la 62ţ;
Trebuie să menţionăm faptul că nici una din trăsăturile morfologice amintite nu apar în mod exclusiv
numai la indivizii cu sindrom Down. în mod izolat ele pot apărea şi la alte cazuri de deficienţi mintali, sau chiar
la normali. în aceste condiţii putem spune că numai combinarea mai multor trăsături morfologice plus deficitul
intelectual reprezintă sindromul Down.
Nivelul intelectual al copiilor cu sindrom Down este scăzut, cei mai mulţi plasându-se la nivelul
deficienţei mentale severe şi profunde.
Limbajul se dezvoltă cu întârziere după 3 ani, şi rămâne la un nivel scăzut, chiar şi după o activitate
educativă intensă vorbirea lor este greu înţeleasă de către o persoană care nu este familiarizată. Cu toate acestea,
24
spre deosebire de alţi deficienţi mintali, copiii cu sindrom Down sunt foarte comunicativi, au iniţiativă în
stabilirea comunicării verbale sau a comunicării paraverbale.
Gândirea păstrează şi la vârsta adultă un pronunţat caracter concret cu posibilităţi minime de
generalizare şi cu o pronunţată tendinţă spre stereotipie. în aceste condiţii înţelegerea relaţiilor cauzale şi a
legilor generale dintre fenomene rămâne incompatibilă.
Memoria este predominant mecanică, din care cauză aplică cu greu cunoştiinţele în situaţii noi,
neobişnuite.
Motricitatea este pronunţat deficitară. Toate componentele motricităţii (staţiune, prehensiune, mersul şi
mişcările capului) sunt întârziate şi cunosc un ritm lent de dezvoltare. Uneori se observă o hiperextensibilitate a
articulaţiilor, ce le permite efectuarea unor mişcări ieşite din comun.
Sub aspect afectiv se remarcă o predominare a unei dispoziţii vesele, un ataşament pronunţat şi o mare
docilitate faţă de persoanele familiare. Se întâlnesc rar cazuri de iritabilitate sau agresivitate. Manifestă în
permanenţă tendinţa de sociabilitate dar fără o formulă axiologică. Datorită infantilismului afectiv apar puternice
reacţii de gelozie.
Lipsa de independenţă în muncă, nivelul scăzut al gândirii, coordonarea defectuoasă a mişcărilor,
constituie un obstacol în formarea deprinderilor necesare unei munci complexe. în schimb, în munci cu caracter
stereotip şi executate în grup, indivizii cu sindrom Down pot fi utilizaţi cu succes, datorită marii lor capacităţi de
imitare.
Datele în legătură cu frecvenţa indivizilor cu sindrom Down, raportate la totalul deficienţilor mintali
sunt variate, unii autori menţionează că această frecvenţă ar fi de 1ţ, iar alţii că ar fi de 9ţ.
Durata vieţii indivizilor cu sindrom Down, în general nu este mare, datorită frecventelor anomalii
congenitale ale inimii, a marii fragilităţi a sistemului respirator, a rezistenţei scăzute faţă de infecţii şi faţă de
schimbările de temperatură.
Etiologia sindromului Down nu este pe deplin stabilită. Cercetările au dovedit că la indivizii cu
sindrom Down apare un cromozom în plus în perechea 21, şi din această cauză mai este denumit şi Trisomia 21.
Deşi în sindromul Down apare o anomalie genetică, totuşi se pare că nu se dobândeşte ereditar.
S-a emis şi ipoteza că sindromul Down ar fi efectul slăbirii funcţiilor reproductive ale părinţilor. în
primul rând s-a ridicat un semn de întrebare în legătură cu vârsta mamei, întrucât s-a constatat că frecvenţa
copiilor cu sindrom Down este mai mare la mamele în vârstă de peste 45 ani. Alţi autori acordă atenţie vârstei
înaintate a tatălui sau diferenţei mari de vârstă dintre părinţi.
în ultimul timp cercetările arată că şi alţi factori de gestaţie cum ar fi: emoţiile de durată şi puternice,
oboseala fizică, traumatismele mecanice sau unele boli infecţioase, pot determina apariţia sindromului Down.
în cadrul formelor de deficienţă mintală însoţită de anomalii cromozomiene mai întâlnim, dar mai rar, şi
alte sindroame la care pot apărea particularităţi morfologice dar la care deficienţa mintală nu este întotdeauna
prezentă. Aceste sindroame sunt: sindromul Klinefelter, sindromul Turner şi hermafrodismul.
Sindromul Klinefelter constă în faptul că aberaţiile cromozomiale, determinate prin examenul
cromatinic şi cromozomial, au loc în cromozomii care determină sexul şi în consecinţă apar unele anomalii în
particularităţile secundare ale sexului. Acest sindrom apare la băieţi, la care apar unele caractere secundare
feminine.
Tabloul clinic este diferit în copilărie şi la pubertate. în copilărie prezintă o talie înaltă, testicule mici şi
necoborâte în scrot, întârziere psihică generală şi deficit intelectual. La pubertate, pe lângă aspectele din
copilărie se evidenţiază deficitul de sexualizare. Talia rămâne superioară mediei; şoldurile sunt late de tip
feminin; ginecomastia este foarte prezentă; pilozitatea slab dezvoltată şi dispusă topografic de tip feminin;
musculatura slab dezvoltată; organele genitale mult atrofiate; potenţa sexuală redusă; libidoul absent; prezenţa
unor forme de manifestări erotice anormale.
Tulburările psihice sunt importante şi constante. Deficitul intelectual se prezintă în grade diferite, în
funcţie de numărul de cromozoni x (cu cât numărul cromozonilor x este mai mare, cu atât intelectul este mai
afectat). Sunt prezente şi unele tulburări de comportament ca: forme defensive de timiditate, inhibiţie,
introversiune, complex de inferioritate, inadaptabilitate socială, perversiuni sexuale. Mai pot fi prezente şi
tulburări neurologice de tipul epilepsiei sau a ataxiei cerebeloase.
Durata vieţii indivizilor cu sindrom Klinefelter este normală.
Sindromul Turner apare la fete şi este însoţit de anomalii ovariene şi de nanism şi de anomalii în
particularităţile secundare ale sexului.
Deficienţa mintală poate fi de diferite grade, dar în general se situează în zona legeră sau moderată.
Hermafrodismul definit de Turpin ca un sindrom al intersexualităţii, este caracterizat prin prezenţa la
acelaşi individ a gonadelor masculine şi feminine, mai mult sau mai puţin anormale şi nefuncţionale. Proporţia
25
deficienţilor mintali hermafrodiţi este necunoscută.

7.2. Deficienţa mintală însoţită de tulburări metabolice (eredopatii metabolice)

Cunoaşterea acestor forme ale deficienţei mintale prezintă importanţă, întrucât diagnosticarea timpurie a
tulburărilor metabolice şi aplicarea unui regim alimentar previne apariţia deficienţei mintale.
Tulburările se pare că sunt determinate de gene anormale care împiedică formarea unor enzime necesare
metabolismului anumitor substanţe.
Din varietatea tulburărilor metabolice vom prezenta pe acelea care au implicaţii directe în deficienţa
mintală.

7.2.1. Oligofrenia fenilpiruvică (fenilcetonuria)


Această formă de deficienţă mintală a fost descrisă de Fölling în 1934 şi se pare că este cea mai
frecventă.
Oligofrenia fenilpiruvică se datoreşte absenţei unei enzime care în mod normal transformă fenilalanina
în tiroxină (hormon tiroidian). în lipsa acestei enzime în sânge se acumulează fenilalanina care în concentraţie
mărită dobândeşte un caracter toxic. Fenilalanina este transformată în acid fenilpiruvic, care poate fi găsit în
urina acestor copii. Acest aspect permite diagnosticarea rapidă încă din primele săptămâni de viaţă. Acest fapt
prezintă importanţă, întrucât aplicarea cât mai timpurie a unei diete speciale cu alimente din care s-a extras
fenilalanina previne apariţia deficienţei mintale.
După o anumită vârstă dieta poate fi întreruptă şi cu toate că deficienţa metabolică se menţine, aceasta
nu mai afectează sistemul nervos. în lipsa aplicării dietei necesare aceşti copii prezintă o deficienţă mintală gravă
(65ţ sunt deficienţi mintali profunzi, 31ţ sunt deficienţi mintali severi sau moderaţi şi numai 4ţ sunt deficienţi
mintali uşori).
în primele luni copilul pare normal, pentru ca ulterior să apară primele semne: iritabilitate şi crize
convulsive. Caracteristice sunt şi unele particularităţi morfologice: ochii de culoare albastru deschis, pielea fină
şi sensibilă, părul blond. Tabloul clinic se completează ulterior cu: întârziere în achiziţiile psihomotorii;
stereotipii motorii; modificări ale tonusului muscular până la rigiditate; reflexe osteo-tendinoase vii, manifestări
convulsive; traseu EEG de tip encefalopat cu paroxisme supravolate.
Până în prezent nu este pe deplin stabilit dacă deficienţa mintală apare ca efect al toxicităţii fenilalaninei
din sânge sau ca urmare a absenţei tiroxinei. Ceea ce se admite în general, este faptul că oligofrenia fenilpiruvică
este de natură ereditară.

7.2.2. Sindromul Hartnup


Se caracterizează din punct de vedere biologic prin: hiperaminoaciduria constantă, importantă şi
permanentă; o creştere a excreţiei triptofanului.
Caracteristicile clinice constau în leziuni cutanate (erupţie de tip pelagroid), fotosensibilitate şi în
tulburări neuropsihice (ataxie cerebeloasă, tremurătură intenţională nistagmus), stări de tip psihiatric şi
deficienţă mintală.

7.2.3. Degenerescenţa hepatolenticulară


Apare ca urmare a tulburării metabolismului cuprului (tezaurismoză cuprică).
Din punct de vedere clinic se caracterizează prin: simptome hepatice (icter, hepatosplenomegalie);
simptome neurologice de tip extrapiramidal (tremurătură intenţională, akinezie, convulsii, dizartrie); tulburări
psihice (de comportament, de atenţie, agrafie, alexie, deficit intelectual).

7.2.4. Galactozemia (galactozuria)


Este determinată de lipsa unei enzime necesară în metabolismul galactozei.
Copilul pare normal la naştere, dar imediat ce este hrănit cu lapte apar vomitări, icter şi simptome de
subnutriţie.
Adeseori la aceşti copii apare cataracta bilaterală zonulară şi lamelară, iar uneori şi sub forma nucleară.
Dezvoltarea somato-ponderală şi psihomotorie este încetinită, iar în dezvoltarea psihică apare deficitul
intelectual. în sânge şi în urină se constată cantităţi crescute de galactoză, fapt ce permite stabilirea
diagnosticului.
Administrarea unei diete timpurii şi de lungă durată, care constă în excluderea laptelui din alimentaţie,
26
previne nedezvoltarea normală ulterioară.
şi în acest caz se pare că este vorba de o transmitere ereditară pe cale recesivă, întrucât se întâlnesc mai
multe cazuri în cadrul aceleiaşi familii.

7.2.5. Fructozuria
Apare ca urmare a tulburării metabolismului fructozei.
Copilul se dezvoltă normal până în momentul în care se introduce în alimentaţie sucul de fructe, după
care se constată somnolenţă, stări convulsive, şi dacă nu se întrerupe alimentaţia cu fructe, copilul nu se dezvoltă
normal.

7.2.6. Idioţiile amaurotice (forma Tay-Sachs şi forma Spielmayer-Voght)


Constau în tulburarea metabolismului lipidelor şi în aceste cazuri deficienţa mintală este însoţită de
depunerea diferitelor lipide la nivelul sistemului nervos central şi periferic şi la nivelul vaselor sanguine.
în aceste cazuri copilul pare normal la naştere, dar după 3-6 luni devine extrem de apatic şi motricitatea
nu se dezvoltă (nu-şi ridică capul, nu se întoarce de pe o parte pe alta, nu este capabil să apuce obiectele). De
asemenea apar tulburări fiziologice, psihice, paralizii şi convulsii. Deosebit de simptomatică este
hipersensibilitatea copilului faţă de lumină şi zgomot.
La aceste cazuri, deficienţa mintală devine treptat tot mai evidentă.
Manifestarea de bază, care permite diagnosticul diferenţial, o constituie degradarea treptată a vederii
până la orbire şi modificări patologice ale fundului de ochi.
După moarte, la aceste cazuri s-au constatat acumulări de lipide în cortex, în ganglionii bazali, în
cerebel şi la nivelul măduvei spinării.
şi această formă se consideră că se transmite ereditar, întrucât se întâlneşte la mai multe generaţii.

7.2.7. Maladia Niemann Pick


Constă în faptul că în punctatul medular apar celulele Niemann Pick (celule reticulate de 20-90 microni,
2-3 nuclei, citoplasmă spumoasă prin acumulare de lipide).
Simptomatologia debutează în primele luni de viaţă prin agravarea stării generale, tulburări digestive
(anorexie, vărsături, diaree), creşterea în volum a abdomenului datorită hepatosplenomegaliei, pigmentarea
tegumentelor şi uneori şi a mucoaselor.
Tulburările neuropsihice au un caracter progresiv şi constau în hipotonie musculară, scăderea acuităţii
vizuale până la cecitate, diminuarea auzului până la surditate şi deteriorarea mintală ce poate atinge gradul
deficienţei mintale profunde.
Examenul de laborator evidenţiază: fosfatoze acide normale; lipidemie moderat crescută pe seama
colesterolului, fosfolipidelor şi trigliceridelor.

7.2.8. Boala Gaucher (cerebrozidoza sau lipidoza cu cerebrozide)


în forma sugarului se manifestă prin tulburări precoce marcate de oprirea creşterii staturale,
splenomegalie, tulburări neurologice (somnolenţă, spasticitate, tulburări respiratorii grave) şi evoluţie spre
moarte, iar în forma juvenilă are o evoluţie trenantă în care semnele neurologice survin progresiv şi constau în
principal în convulsii, alterări EEG, deteriorare mintală.

7.2.9. Maladia Hurler


în urina acestor cazuri sunt secretate cantităţi importante de mucopolizaharide acide. Bolnavul prezintă
un facies grotesc, grosolan, cu fruntea bombată, rădăcina nasului ştearsă, narine lăţite, buze groase, păr aspru şi
stufos, limba voluminoasă şi dinţii mici. Trunchiul este deformat, cu diametrul antero-posterior mărit şi cifoză
dorso-lombară. Aspectul membrelor este caracteristic: sunt "îndesate", mişcări articulare limitate, extensia
coatelor şi a genunchilor.
Vocea este răguşită şi respiraţia este zgomotoasă. Au aspect nanic şi sunt retardaţi mintal.

7.3. Formele dizostozice ale deficienţei mintale

în această categorie sunt incluse acele forme ale deficienţei mintale care sunt însoţite de anomalii
profunde ale sistemului osos, predominant de origine endogenă, şi care au un caracter tipic.
Una dintre aceste forme o constituie arahnodactilia. Denumirea este dată ca urmare a prezenţei
27
degetelor foarte lungi şi subţiri, atât la mâini cât şi la picioare. Craniul acestora este îngust dolicocefal, cutia
toracică este adâncită, iar palatul dur este extrem de înalt. Se întâlnesc în mod frecvent şi anomalii ale coloanei
vertebrale sub forma scoliozelor şi a cifozelor. Frecvente sunt şi anomaliile congenitale ale inimii şi ale
cristalinului.
La aceşti indivizi, deficienţa mintală se remarcă de timpuriu, dar nu este întotdeauna gravă.
O altă formă dizostozică o constituie gargoilismul.
în aceste cazuri statura copilului este subnormală, cu gâtul şi membrele (în special cele superioare)
foarte scurte. Datorită acestei scurtimi a membrelor şi mobilităţii reduse a articulaţiilor, aceşti copii au un mers
greoi şi mişcări lipsite de flexibilitate.
Craniul acestora este lărgit (exagerat brahicefal) şi cu regiunea occipitală foarte proeminentă. Aceşti
indivizi mai prezintă nasul în formă de şa, gură mare, cu limba şi buzele groase, precum şi hernie ombilicală şi
abdomen protuberant din cauza ficatului şi a splinei foarte mărite. în unele cazuri pot apărea opacităţi pe cornee.
în general, aceşti copii au un aspect bătrâncios.
Deficienţa mintală la aceste cazuri poate fi de diferite grade.
O altă formă o constituie microcefalia, care poate fi de natură exogenă sau endogenă.
în cazul microcefaliei de natură exogenă intră formele uşoare de microcefalie determinate de factori
prenatali cum ar fi: factorii infecţioşi, iradiaţiile sau leziunile cerebrale de la naştere.
în cazurile de microcefalie endogenă craniul este exagerat de mic şi prezintă o formă curioasă,
asemănătoare cu un con, având fruntea foarte teşită şi regiunea occipitală foarte puţin proeminentă.
Diferitele anomalii care apar în structura sistemului nervos, cum ar fi microgiria sau porencefalia, sunt
anomalii care îşi au originea în perioada prenatală şi deci nu pot fi puse pe seama unei suturi premature a oaselor
craniene.
în cazul acestei forme endogene deficienţa mintală este gravă.
Aceşti copii au o mare capacitate de imitare şi mişcări foarte vioaie, aspect ce ne determină de multe ori
să avem impresia că deficienţa mintală nu este aşa de gravă.
Ceea ce îi distinge pe aceşti indivizi este faptul că sfera afectivităţii este relativ dezvoltată, emoţiile sunt
vii, mişcările expresive şi variate.
O altă formă o constituie hipertelorismul. Este o formă rar întâlnită la care caracteristic este faptul că
distanţa dintre ochi este exagerat de mare. în unele cazuri extreme ochii au o plasare pe părţile externe ale feţei.
Craniul este brahicefalic şi prezintă anomalii ale boltei palatine.
Tot în această categorie intră şi sindromul Apert (acroencefalosindactilia). Aspectul specific cranio-
facial al acestor cazuri este determinat de sinostozarea prematură a suturilor şi hipoplazia neregulată a etajului
mijlociu. Orbitele sunt îndepărtate şi orientate oblic în jos. Craniul are formă de turn. Nasul este mare şi coroiat
(papagal). Bolta palatină este ogivală.
La aspectul facial se asociază sindactilia, polidactilia, lăţirea degetului mare şi anomalii oculare
(cataractă, atrofie optică, nistagmus). în general deficienţa mintală nu este gravă.
O altă formă o constituie hidrocefalia, care se caracterizează printr-o acumulare de lichid cefalorahidian
în cutia craniană şi creşterea presiunii în sistemul ventricular cerebral.
Cele mai frecvente forme sunt: hidrocefalia oclusivă şi hidrocefalia aresorbtivă.
Hidrocefalia oclusivă se produce ca urmare a blocării lichidului cefalorahidian, datorită unor obstacole
la nivelul găurii Monro, a apeduncului lui Sylvius sau a găurii Magendie. Obstacolul se poate produce prin
procese patologice exogene şi prin lipsa de dezvoltare a orificiilor.
Hidrocefalia aresorbtivă este produsă de împiedicarea resorbţiei lichidului cefalorahidian la nivelul
vilozităţilor arahnoidiene.
în funcţie de momentul apariţiei distingem: hidrocefalie congenitală şi hidrocefalie dobândită.
Tabloul clinic este dominat de mărimea perimetrului cranian care poate atinge valori de două ori mai
mari decât cele normale; fruntea este bombată; fontanelele sunt largi; ochii în apus de soare din cauză că peretele
superior al orbitei este împins în jos, astfel încât ochii coboară iar irisul este pe jumătate acoperit de pleoapa
inferioară, iar deasupra irisului sclerotica este vizibilă pe o arie mare.
Pe plan neurologic se constată deficienţe motorii variabile; crize convulsive sau epileptice; mersul şi
vorbirea apar cu întârziere şi rămân defectuoase.
Tulburările psiho-intelectuale sunt pregnante, iar gradul deficienţei mintale variază în funcţie de
gravitatea şi momentul apariţiei hidrocefaliei, mergând de la normalitatea lejeră la deficienţa mintală profundă.

7.4. Formele xerodermice ale deficienţei mintale


28
Aceste forme au fost descrise de Van Bogaert (1936) sub denumirea de displazii neuroectodermice
congenitale, pornind de la originea comună ectodermică a sistemului nervos şi a pielii.
în categoria formelor xerodermice ale deficienţei mintale putem include: sindromul Rud, sindromul
Sturge-Weber şi scleroza tuberoasă Bourneville.
în cazul sindromului Rud este vorba de o deficienţă mintală gravă însoţită de ihtioză, epilepsie şi
infantilism, la care anormalitatea este evidentă imediat după naştere. Pielea acestor copii este uscată, de culoare
galben-cenuşiu şi acoperită cu plăcuţe care cad uşor (ihtioză), iar părul le creşte foarte greu.
Se consideră că acest sindrom se transmite ereditar şi că apare frecvent în cazurile de consanguinitate.
Sindromul Sturge-Weber a fost descris în anul 1879 de către Sturge şi completat ulterior de către
Weber în anul 1922.
Deficienţa mintală, în grade diferite, este însoţită de pete roşietice sau violacee pe piele (angiomatoză).
Afecţiunea vasculară (angiomatoza) este prezentă nu numai pe piele ci şi în substanţa cerebrală şi pe
meninge şi în acest caz apare deficienţa mintală care este însoţită de crize epileptice, afazie, hemipareze, mono-
sau hemiplegii.
Scleroza tuberoasă Bourneville se manifestă prin deficienţă mintală însoţită de epilepsie, de formarea
unor noduli sclerotici în cortex şi de adenoame sebacee plasate într-o dispoziţie caracteristică de o parte şi alta a
nasului luând forma unor aripioare de fluture (fluturele lui Pringle) şi au culoarea gălbuie roşietică sau neagră.
Deficienţa mintală este prezentă de la naştere şi progresează o dată cu vârsta mergând până la deficienţa
mintală profundă (idiot vegetativ).

7.5. Formele endocrine ale deficienţei mintale

Dintre sindroamele endocrine cu o fracvenţă mai mare şi cu implicaţii în dezvoltarea mintală vom reţine
hipotiroidismul, în cadrul căruia întâlnim cretinismul endemic şi cretinismul sporadic.

Cretinismul endemic apare în anumite regiuni geografice din cauza concentraţiei insuficiente de iod în
sol şi apă. în aceste condiţii dezvoltarea copilului este afectată încă din perioada intrauterină din cauza
insuficienţei iodului din organismul mamei, iod necesar în sinteza hormonilor tiroidieni.
Cretinismul sporadic apare fie din cauza nedezvoltării glandelor tiroidiene, fie din cauza degenerării
acestora. Cu cât disfuncţia este mai puternică şi mai timpurie, cu atât deficienţa mintală este mai pronunţată.
Pe cretini îi caracterizează o statură sub normală, un craniu mare, pielea gălbuie şi uscată, părul aspru, o
protuberanţă a abdomenului şi prezenţa herniei ombilicale.
Indivizii din această categorie sunt extrem de apatici, au o reactivitate redusă la stimulările din mediu,
iar mişcările şi mimica sunt foarte reduse.
Diagnosticul foarte timpuriu şi administrarea unor preparate tiroidiene însoţite de vitamina B, duc la
ameliorări psihice, dar mai ales somatice.

7.6. Deficienţa mintală asociată unor tulburări neurologice

în această categorie putem include sindromul Marinescu-Stögren la care tabloul clinic este rezultatul
unei asocieri simptomatologice neurologice, psihice şi oftalmologice.
în cazul sindromului Marinescu-Stögren ataxia spino-cerebeloasă se manifestă încă din primul an de
viaţă prin mişcări involuntare, tremor intenţional, nistagmus, tulburări de echilibru, hipotonie musculară cu
hiporeflexie, pareze, paralizii care preced cataracta congenitală bilaterală, care la început este zonală şi apoi
avansează spre totală.
Deficienţa mintală se manifestă tardiv şi merge de la uşoară până la profundă.
Sindromul este însoţit şi de alte anomalii dar care sunt asociate inconstant, cum ar fi: anomalii oculare,
scheletice, genitale.
Din această grupă mai fac parte şi oligofreniile, la care întâlnim nedezvoltarea unor regiuni din
encefal.
în aceste cazuri, pe fondul nedezvoltării generale a psihicului se constată şi tulburări ale conduitei, care
ţin de regiunile nedezvoltate din encefal.
29
Tot în această categorie putem include şi copiii cu paralizie cerebrală, la care se poate pune în
evidenţă o deficienţă mintală uşoară şi o pronunţată disproporţie între nivelul de dezvoltare a diferitelor funcţii
psihice.

***

La aceste forme clinice tipice ale deficienţei mintale, pentru formarea unei imagini de amsamblu asupra
varietăţii formelor de manifestare, trebuie să adăugăm şi diversele forme care nu au un caracter tipic de
prezentare şi manifestare şi care sunt determinate de multitudinea de factori descrişi în capitolul privind
etiologia deficienţei mintale, care prin modul cum acţionează şi în funcţie de etapa în care acţionează determină
apariţia deficienţei mintale ca urmare a embriopatiilor, fetopatiilor, encefalopatiilor, neuropsihopatiilor etc.

BIBLIOGRAFIE:

1. ARCAN, P.; CIUMAGEANU, D.


COPILUL DEFICIENT MINTAL – ED. FACLA – TIMISOARA – 1980.
2. MEUR, A.
PSYHOMOTRICITE, EDDUCATION ET REEDUCATION – PARIS- 1981
3. PAUNESCU, C.; MUSU, I.
RECUPERAREA MEDICO – PEDAGOGICA A COPILULUI HANDICAPAT MINTAL –ED.
MEDICALA – BUCURESTI – 1990.
4. PAUNESCU, C.; MUSU, I.
PSIHOPEDAGOGIE SPECIALA INTEGRATA. HANDICAPUL MINTAL. HANDICAPUL
INTELECTUAL- ED. PRO HUMANITATE- BUCURESTI -1997
5. POPOVICI, DORU.
ELEMENTE DE PSIHOPEDAGOGIA INTEGRARII – BUCURESTI – 1998.
6. RADU, GHEORGHE.
RECUPERAREA SI INTEGRAREA PERSOANELOR CU HANDICAP – BUCURESTI - 1995.
7. VERZA, E. (COORDONATOR).
ELEMENTE DE PSIHOPEDAGOGIA HANDICAPATILOR – FAC. DE S.P.P. – BUCURESTI –
1990.

30