De demult

Octavian Goga
De demult...
Tot mai rar s-aud n noapte clopotele de la strung...
Patru ini la popa-n cas in azi sfat de vreme lung.
ntr-un sfenic ard pe mas dou lumnri de cear,
Plin de grije, pean nou moaie popa-n climar:
"Patru juzi din patru sate, de la Mur mai la vale,
Cu supunere se-nchin astzi nlimii-tale,
Luminate mprate! Scriem carte cu-ntristare,
Ne-au luat punea domnii, fr lege i-ntrebare...
Semne-avem, i-n miezuine1 le-au fost pus de mult btrnii,
De pe cnd n ara asta numai noi eram stpnii...
Nu mai sunt acum pe cmpuri, toate le-a sfrmat dumanul,
i pe Ionu al Floarii ni l-au prpdit, srmanul.
Ne mor vitele-n ograd i ni-e jale nou foarte
i,-nlate mprate, noi n-am vrea s facem moarte!
Dar ne vrem moia noastr, vrem i pentru mort dreptate!
Ale nlimii-tale slugi supuse i plecate,
Am trimis aceast carte i, precum ca s se tie,

Scris-am eu, popa Istrate, n ziua de Sfnt-Ilie.

Iar noi patru juzi cu toii nu tim slova i scrisoarea,
Punem degetul pe cruce i-ntrim i noi plnsoarea."
..........................
La fereastr-s zori de ziu i ptrund ncet n cas,
Juzii, treji de gnduri grele, stau cu coatele pe mas.
O ndejde lumineaz feele nemngiete;
A-ntrit scrisoarea popa: la tot colul o pecete.
Mo Istrate se ridic i, cu mna tremurat,
Pune cartea n nfram, de trei ori mpturat...
nolit de drum, jitarul Radu Roat se ivete,
Vechi cprar din ctnie, tie carte pe nemete.
El aaz-n sn rvaul i srut mna popii,
Juzii strng o dat mna, le mijesc n gene stropii.
Stau cu popa-n pragul porii, ochii lor spre drum se-ndreapt
Cnd, cu traista subsuoar i toiagu-n mna dreapt,
n sclipirea dimineii, care rumenete satul,
Radu Roat pleac-n lume, cu scrisoare la-mpratul.

Poezia de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea nu poate

fi incadrata intr-un cu curent literar, nu se supune unei singure formule estetice, ci
reflecta o serie de prelungiri ale romantismului si ale clasicismului.
Octavian Goga este un poet important al acestei perioade ilustrand in operele
sale tendintele epocii prin raportare la universul rural. Poezia lui Goga da glas durerii
Ardealului, luptand sa implineasca visul neimplinit. In conceptia acestuia a fi poet nu
inseamna doar a implini functia estetica a poeziei, adica de a inspira frumosul. Pentru
el, poetul este un deschizator de drumuri, un nou Mesia, un propovaduitor de credinta,
idealuri, un continuator al traditiilor.
Creatia lirica De demult... de Octavian Goga este inclusa in volumul Ne
cheama pamantul publicat in anul 1909 si repreznta, ca specie literara, o elegie
caracterizata prin mesianism romantic, prin tonalitatea trista a satului stapanit de jale,
prin suferintele unei colectivitati asuprite si prin sentimentul instrainarii.
Discursul liric se apropie de clasicism prin valoarea morala a portretului
preotului, prin stilul epistolar, dar si prin abordarea formulei lirismului obiectiv.
Titlul analitic este reprezentat de un indice temporal care sugereaza evocarea
ori rememorarea unor fapte si are caracter romantic.
Vizionara si mesianica, De demult... izvoraste din dureroasa intelegere si
compasiune a poetului pentru soarta taranilor. Asadar tema poeziei este una nationala
si sociala si surprinde imaginea satului stapanit de jale si suferinta. Tema corespunde
dorintei lui Goga de a construi o monografie a satului transilvanean, de a vorbi in
numele taranilor asupriti.
Din punct de vedere compozitional se remarca structura pe 17 distihuri ce pot
fi organizate in patru secvente lirice.
Prima secventa cuprinde primele doua stihuri si este dominata de o atmosfera
de taina, misterioasa: Tot mai rar s-aud in noapte clopotele de la struna... In linistea
sufocanta a noptii, patru tineri isi pun nadejdea in ajutorul preotului pentru a redacta o
scrisoare imparatului dand astfel glas suferintei lor, denunatand abuzurile, nedreptatile:

Patru insi la popa-n casa tin azi sfat de vreme lunga!. Spatiul sacru este sugerat atat
prin imaginea sfesnicului, cat si prin figura preotului care devine depozitar al faptelor
trecute al memoriei colective.
Cea de-a doua secventa cuprinde stihurile 3-10 si este marcata de ghilimele,
valorificand stilul epistolar de factura clasicista.Formula de adresare Luminate
imparate si versul final Punem degetul pe cruce si-ntarim si noi plansoarea aminteste
de rigoarea impusa de clasicism. Scrisa intr-o zi de sarbatoare, in ziua de Sfant-Ilie,
scrisoarea preamareste munca taranilor si deplange soarta trista a acestora: Ne-au
luat pasunea domnii, fara lege si-ntrebare.... Atitudinea acestor figuri simbolice ale
satului, care cer dreptate nu numai in numele lor, ci si al colectivitatii, apartine
romantismului.
A treia secventa face trecerea de la imaginarul nocturn la cel diurn, de la spatiul
inchis al casei la unul deschis, simbolizat de lexemul fereastra: La fereastra-s zori de
ziua si patrund incet in casa. Conceptia romantica despre credinta in izbavire este
exprimata de versul O nadejde lumineaza fetele nemangaiate.
Ultima secventa islustreaza ritualul emotionant al impaturirii documentului:
Pune cartea in naframa, de trei ori impaturata. Mana tremuranda a preotului intensifica
incarcatura emotionala din finalul discursului si evidentiaza faptul ca in mana preotului
sta soarta taranilor truditi si impovarati de jale.
La nivel prozodic se remarca sonoritatile folclorice ale versurilor ce sunt
construite in metru de 16 silabe cu rima imperecheata si ritm iambic.
Caracterizata prin caracter evocator, mesianic si profetic, dar si prin
profunzimea si autenticitatea trairilor, poezia lui Goga se vrea a fi o regie a unei
suferinte ridicate la rand universal.

Mesianic = care cuprinde o prezicere, profetic

Vizionar= neobisnuit, fantastic