Mitul Caruso:

Enrico Caruso: (Napoli 18731921), era fiul unui foarte modest fierar. A inceput inca
de copil sa cante in biserica,; la zece ani a fost primit ca ucenic intr-un atelier mecanic; la
cincisprezece ani a luat obiceiul de a canta pe strazi si pe terasele edificiilor balneare. In vara lui
1891 a inceput sa studieze canto cu Guglielmo Vergine si, dupa o intrerupere datorata serviciului
militar, a debutat in 16 noiembrie 1894 la Teatro Nuovo din Napoli in prima reprezentatie cu
Amico Francesco de Francesco Morelli.
Dificultatile in registrul acut si o oarecare ambiguitate de timbru cu sunete care pareau a
fi baritonale, l-au limitat pana in primavara anului 1897 in mici teatre de provincie, --unde a
cantat mai ales Faust,Rigoletto si Cavaleria rusticanacare i-au procurat insa si cateva
insuccese. Totusi, in luna mai a aceluiasi an, Caruso a fost angajat la Massimo din Palermo, unde
a fost primit foarte bine in Gioconda, iar la Livorno, la fel, pentru Traviata si Boema. La
Livorno a cunoscut pe soprana Ada Giachetti, cu care s-a casatorit, avand doi copii.
In toamna 1897, angajat la Teatrul Liric din Milano, Caruso a avut ocazia sa demonstreze
inclinatia sa pentru repertoriul verist, in Navarese de Jules Massenet, (Araquil), in Voto de
Giordano, (refacere a Mala vita rolul lui Vito), in prima executie cu Arlesiana de Cilea,
(Federico) si in Paiate
In stagiunea 1897-98, a fost la Carlo Felice din Genova, (Marcello in Boema de
Leoncavallo, Pescuitorii de perle, in martie 1898, s-a reintors la la Lirico din Milano
((Boema de Leoncavallo si Carmen), iar tot in acest teatru, in toamna, a obtinut un succes
rasunator ca Loris din Fedora, (prima executie).
A inceput apoi cariera internationala la Mariinsk din Petersburg, 1898-99 (Cavaleria
rusticana,Boema
,Paiate),
si
la
Teatrul
Colon
din
Buenos
Aires,
(Iris,Fedora,Traviata,Gioconda,Cavaleria rusticana,in timp ce in toamna lui 1899,
un alt extraordinar succes il astepta la Costanzi din Roma in (Gioconda Mefistofele si Iris.
Reintors la Petersburg in 1899-1900, si-a completat repertoriul cu noi opere, printre care
Bal Mascat si Aida. In vara lui 1900, a revenit la Buenos-Aires si de data aceasta a cules
cele mai mari aplauze in Mefistofele, Iris,Manon si Tosca.
In decembrie 1900, a aparut pentru prima data la Scala, in operaBoema de Puccini,
dezamagind insa publicul, mai mult, poate pentru ca era obosit in urma meticuloaselor repetitii
sustinute cu Toscanini.

Si-a luat insa o rasunatoare revansa imediat dupa Boema, cu Elixirul dragostei, dirijat
tot de Toscanini.
In 1901-02, a debutat la San Carlo din Napoli cu Elixirul dragostei si Manon. In
Elixirul a fost primit cu raceala, mai ales de o parte a criticii, care contrapunea interpretarii
sale pe cea de pana atunci, a lui De Lucia. Mahnit (si revoltat) de aceste rezerve, nu a mai vrut sa
cante niciodata in orasul sau. Imediat dupa aceasta a revenit la Scala pentru prima executie cu
Germania de Franchetti (Federico), pentru ca apoi sa debuteze cu un enorm succes la Covent
Garden, in Rigoletto,
Aida, Boema, Elixirul dragostei, Lucia de Lammermoor, Cavaleria rusticana), unde
a fost angajat in continuare pana in 1909 si apoi in 1913 si 1914.
Deasemenea in toamna lui 1902 la Liric din Milano, a fost primul Mauriciu de Saxonia
din Adriana Lecouvreur pe care in anul urmator a facut-o cunoscuta si la Sao Carlos din
Lisabona, la Teatrul de Opera din Buenos-Aires, si la Rio de Janeiro, unde a cantat si Manon
Lescaut de Puccini.
In stagiunea 1902-03, Caruso a entuziasmat publicul de la Costanzi din Roma, cu
(Rigoletto,Aida ,Mefistofele,Manon Lescaut), iar in 3 noiembrie 1903, a avut loc
evenimentul cel mai important din cariera sa, si anume: debutul la Metropolitan din New-York,
(Rigoletto) care a precedat confirmarea lui fara intrerupere, pana in decembrie 1920.
De atunci, Caruso, a dedicat Metropolitanului cea mai mare parte a activitatii sale, largind
considerabil propriul repertoriu, si adaugand la operele care pana atunci i-au prilejuit cele mai
mari succese, ca: (Elixirul dragostei, Rigoletto, Aida, Gioconda, Carmen, Manon, Cavaleria
rusticana, Paiate, Boema, Forta Destinului, Africana, Tosca, Marta) , o noua operaFaust.
In 1911, a fost Dick Johnson in premiera cu Fanciulla del West. Natural ca si-a
diminuat activitatea in Europa, iar in Italia a aparut doar in 1914, pentru un singur spectacol cu
Paiate, la Costanzi din Roma, si in 1915, la Dal Verme din Milano, tot in Paiate, pentru
doua spectacole de binefacere dirijate de Toscanini.
A mai putut fi totusi ascultat, inafara de anmgajamentele de la Covent Garden despre care
deja s-a amintit, la Paris in 1904-1907,(Teatrul Sarah Bernhardt si Trocadero, in 1908 si 1912 la
Opera, si in 1910 la Chatelet. In 1904 a cantat si la Dresda, si la Berlin, in 1906 la Viena si din
nou la Berlin (aici in 1907-1911), in 1908-1911, la Hamburg.
In 1918, la New-York, s-a casatorit cu Dorothy Benjamin, fiica unui industrias american,
de la care a avut in anul urmator, o fata.
In decembrie 1920, in timp ce era in plina activitate la Metropolitan, i s-a descoperit in
piept o punga de puroi. Operat de abces, s-a intors in Italia pentru convalescenta, dar la Napoli ,
agravandu-se starea lui, a murit pe neasteptate.

La Caruso se priveste ca la cel mai celebru cantaret, iar mitul sau este si astazi viu in
toata lumea, si in mod deosebit in Statele Unite ale Americii Cu siguranta ca s-a bucurat de o
foarte puternica .publicitate, in America, si asta pentru doua motive: Caruso, a fost pentru o
lunga perioada de timp, cea mai mare atractie de la Metropolitan, care, datorita prezentei sale, a
putut sa combata concurenta altor organizatii teatrale. In al doilea rand, actiunea publicitara, a
accentuat vanzarea discurilor sale, pentru el deja enorma.
Caruso trebuie astfel amintit ca una dintre personalitatile muzicale, care a contribuit mult,
in cele doua decenii ale secolului XX, la dezvoltarea industriei fonografice. Independent de
aceasta, a reprezentat printre tenorii timpului sau, un fenomen aparte.
In ultimele trei decenii ale secolului XIX, Opera lirica, deci lucrarile initiale ale lui
Mascagni, Leoncavallo, Puccini, Giordano, Cilea, au potolit, climatul grandilocvent,-si in acelasi
timp eroicizant, pe care l-a creat mitul tenorului, facand din el un aparator al marilor valori
morale, sub haina protagonistului unui roman de capa si spada, adeseori luand infatisarea
misteriosului erou Byronian, sau banditul mare senior dupa modelul lui Hugo sau Schiller.
Conflictului binerau i s-a substituit in mod treptat conflictul barbatfemeie, iar
acesta, in mod necesar, avea sa duca la imburghezirea tenorului si la transformarea limbajului
sau, in cel al personajelor mai reale si concrete. Totodata, gustul inca preponderent pentru
supravietuirea unei insemnate parti a repertoriului romantic, a creat o situatie, in unele aspecte,
ambigua.
Dispretuiti de tenorii aulici (de curte), de melodrama in haine stramte, (Tamagno, De
Negri, Marconi, si cei mai directi urmasi ai lor), in noile opere italienedar si un personaj ca
Don Jose din Carmenavusesera ca primi protectori si sustinatori pe Roberto Stagno, dar
pentru anumite chestiuni afective la care s-a facut referire, au aderat si tenorii proveniti din
repertoriul de gratie ca Valero, Garulli, De Lucia. Pe cat au fost de eficienti acesti cantareti, ceva
anume, in vocalitatea si frazarea lor, denunta originile lor. Caruso, cu tipul sau de voce si de
temperament, reprezenta solutia problemei.
A aparut la rampa, la inceput, ca tenor de gratie, dar cu o calitate care arata mai bine cu
vechea semnificatie a acestui termen, si implica mai mult decat o delimitare in repertoriul liricolejer, o tendinta la o expresie suava si mangaitoare. Totusi, cu inflexiunile sale inchise, si
consistenta din gama inferioara, vocea lui Caruso avea, mai ales in faza initiala a carierei sale,
un fond catifelat si o delicatete de smalt de extrema insinuare, intrucat se contopea cu vibratiile
calde si cu o rafinata plenitudine sonora, care amintea de limpezimea unui sunet de violoncel.
Insemnate erau in acei ani, modulatiile si capacitatea de a canta pe varful buzelor; cat si
acele dificultati, inlesnite de limitata extensie in registrul superior, si care constrangeau pe
Caruso la o emisie lejera, capabila sa faciliteze urcarea in acut folosindu-se de falset. Se intelege
astfel, cum deja in 1895 si 1896, cu un registru acut care uneori intalnea dificultati chiar si la un
simplu La bemol 3, Caruso ajunsese sa cante opere ca Favorita,Rigoletto,Faust.
Chiar si in discurile inregistrate intre 1902 si 1906, exista urma de acute extreme emise in
falset ( Rigoletto, Faust ),sau altele in care in combinatia: sunete de capsunete de piept,

primele sunt preponderente. Daca insa caracterul operei sau al personajului nu accepta recurgerea
la formula de falset, Caruso se folosea de transpozitie.
Din rapoartele timpului stim ca in 1897 cand a cantat Gioconda la Massimo din Palermo,
Caruso a transpus cu un semiton aria Cielo e mar, lucru care nu a impiedicat sa fie definit:un
incantator tenor de gratie.
Inca pentru catva timp, cronicarii vor insista asupra prevalentei, in personalitatea vocala a
lui Caruso, a modelului delicat, elegiac. In stagiunea 1897-98, de la Carlo Felice din Genova,
succesul a derivat mai ales din dulceata cu care a fost suspinata aria din Pescuitorii:Mi par
dudire ancora, in timp ce s-a gasit ca rolul lui Marcello din Boema de Leoncavallo, este prea
spinto pentru un asemenea tenor.
Totusi, o evolutie era iminenta, cum s-a relevat in rapoartele asupra operei Carmen
executata la Liric din Milano, in 1898, si la aluziile privind impresionantele izbucniri de iubire,
pasiune si dispret. Se mergea si la conturarea specializarii in Paiate, dar marea atractivitate a
lui Caruso era inca in dulceata cantului.
In 1906, referindu-se la evolutiile milanez cu cativa ani inainte, Giovanni Borelli, scria in
Teatrul ilustrat ca mezza-voce a lui Caruso,
i-a readus in memorie amintirea mezza-vocii lui Angelo Masini.
Astfel, viguroasele ascensiuni care veneau in mod gradat sa se introduca in interpretarile
sale, au dat ocazia, inca pentru cativa ani, sa ofere criticilor si publicului surprize.
Cand in toamna lui 1899, a debutat la Costanzi din Roma in Iris Amilcare Lauria,
recenzor la Cronica muzicala povestea ca la inceput si pana la serenada lui Jor, publicul avea
sa guste dulceata vocii si a frazarii, retinand totusi ca se gaseu in fata unui tenor cu un volum
relativ modest. Dar la finalul actului II la explozia febrei erotice a lui Osaka, pe neasteptate
vocea s-a marit de doua ori, de patru ori, umpland sala cu sonoritatea deplina a magnificelor sale
acute.
O senzatie identica a incercat, dupa Nicola Daspuro, recenzorul de laTeatrul ilustrat
publicul de la Sarah Bernhardt din Paris in timpul unui spectacol cu Fedora din 1905, atunci
cand in a doua parte a actului II, vocea lui Caruso a izbucnit in fulgere vocale sclipitoare si
formidabile.
In momentul in care Caruso a dobandit stapanirea constanta a acutelor pana la Si 3, a
usurat personajele veriste--naturaliste de obiceiurile si arhaismele pe care le-a recunoscut, de
exemplu, De Lucia, ajungand la un cant de extrema spontaneitate, si naturalete, la o zugravire
rapida, imediata, care fascina prin unitatea sunetului, prin amestecul catifelat si moale, prin
accentul incisiv si scandat, prin inflacararea frematatoare plina de pasiune si pentru alte doua
motive.
Caruso avea lacrima in voce, ca Rubini, si impreuna, o neliniste senzuala, in timbru,

care il facea interpretul ideal al unui repertoriu bazat pe conflictul sexelor. Se adauga un uimitor
joc al respiratiei care ii permitea o perfecta intonatie, claritate in portamente, o precizie
curgatoare in cantul legato.
Tehnica emisiei, desi insusita mai mult intuitiv, decat printr-o cunoastere derivata din
studii sistematice, (sotia sa Dorothy , povestea intr-o carte de memorii, cum Caruso incerca sa
explice altora anumite particularitati ale fonatiei sale), raspundea in linii maxime principiilor
scolii secolului XIX.
Deja la inceputul secolului XX, Caruso a inceput sa se bucure de inflexiunile intense si
inchise, ale registrului central, si pentru faptul ca accentuau voluptatea timbrului si duceau la
amplificarea volumului. Acesta, cu timpul, a pus limite in folosirea mezza-vocii, si foarte
probabil, a oprit calea spre o masiva posesie a lui Do 4 si spre tesaturile foarte inalte. De fapt, in
1908 la Metropolitan, Caruso s-a produs in Trubadurul coborand cu un semiton cabaleta
pira.
Cat despre repertoriul romantic, Caruso l-a executat adaptandu-l la gustul vremilor noi. In
operele lui Verdi ca si in Africana sau Gioconda, gustul accentului si al dictiunii, a dat
personajelor o mandrie si o noblete, in multe aspecte inimitabile, si a accentuat tensiunea din
anumite fraze, cu ritmuri concise si avanturi vioaie.
A devenit astfel mult mai concret un Vasco de Gama sau un Radames, pentru multe
trasaturi inedite, si un Duce de Mantua cu o senzualitate mai infocata si excentrica.
Totodata, eliminarea dulcegariilor si pretiozitatii multor tenori din generatiile precedente,
a adus cu sine si suprimarea multora din semnele de expresie ale compozitorilor si a unui canto
uneori prea rasunator.
In 1909, Caruso a trebuit sa se supuna unei interventii chirurgicale pentru o laringita
hipertrofica nodulara. Timbrul sau a capatat de atunci culori mai inchise, ulterior amplificandu-se
si volumul sunetelor grave si centrale, determinand rezonante absolut exceptionale in acele zone,
pentru un tenor.
El a profitat de aceasta pentru a accentua asprimea si vigoarea din anumite interpretari,
reusind chiar sa mentina neschimbata extensia vocala, si sa smulga acute de avant in plina voce,
cu o siguranta indrazneata si masive retineri de respiratie. Amestecul a conservat moliciunea
naturala si fondul catifelat, dar a ramas stirbita flexibilitatea.
Caruso a folosit mai putin mezza-voce, nuantele si diminuarile despre care erau urme in primele
discuri, si care au disparut aproape complet, chiar daca, nu de putine ori, sugestiile accentului si
caldura timbrului, pareau sa confere sunetelor emise acest mezzo-forte, acelasi abandon pe
care alti tenori il obtineau cu asa zisul cant pe varful buzelor.
In fugitivele reveniri in Italia, din 1914 si 1925, o parte a criticii din Roma si Milano, s-a
facut ecoul nedumeririi publicului fata de o voce al carei volum si ale carei culori apareau acum
baritonale, dar se mai constata si ca sonoritatea era mai accentuata, ca si cand s-ar fi imbogatit

gama resurselor expresive.

Era de altfel inevitabil ca efortul sustinut pentru a obtine sunete grave si centrale
exceptional de ample, si sa le proiecteze apoi spre zone mai inalte ale portativului cu mare
rasunet, sa nu aiba repercursiuni distrugatoare: nu atat asupra vocii, care a prezentat totusi in
ultimii ani un oarecare simptom de fortificare, cat a fizicului in general si asupra aparatului
pulmonar in special. De aceea este atribui acest fapt mortii sale premature.
Vocea lui Caruso, in timpul inregistrarilor pe primele discuri, a fost exceptional de
fonogenica. Pana si inregistrarile rudimentare din 1901 si 1902, executate in graba si de aceea,
nu lipsite de erori de executie sau emisiuni defectuoase, au facultatea sa redea, unele calitati ale
lui Caruso din primii ani. Discurile cele mai demne de luat in seama, sunt totusi cele inregistrate
in Statele Unite, din 1904 incoace, inca si astazi amplu disponibile, gratie numeroaselor retipariri
in microsolco.
Caruso a imprimat si romante de salon, de Rotoli, Gastaldon, Leoncavallo, Denza, Tosti,
precum si numeroase cantonete napolitane, care au avut un enorm succes, mai ales printre
emigrantii italieni din Statele Unite, carora marele tenor napolitan, prin cantul sau, le-a exprimat
nostalgiile si regretele.
Caruso a avut o cultura generala limitata , dar o inteligenta vie. Era un bun caricaturist si
era dotat cu o ureche muzicala excelenta, chiar pentru limbile straine, (canta intr-o franceza
aproape perfecta); subiect al salturilor de umor care il faceau uneori vesel si glumet, alteori,
taciturn si melancolic; fumator inrait! hipersenzual, dupa unii biografi.
De statura mijlocie, cu un aspect mai degraba robust, cu un torace foarte dezvoltat, cu o
privire patrunzatoare, se imbraca intr-un mod frapant si excentric. A castigat sume enorme, dar, si
a administrat bine patrimoniul , aratandu-se in general darnic, generos, mai ales cu emigrantii
italieni din America, intruchipand in viata obisnuita urmarind pe scurt portretul pe care i-l facea
publicitateaun tip de tenor modern, un divo popular, mai putin rafinat si mandru cum era un
Mario, un Stagno sau un De Retszke, dar mai la indemana si cordial.
SUPLIMENT--Caruso:
Cu siguranta ca despre Caruso se mai pot scrie (si s-au scris de fapt), rafturi intregi de carti, dar
in economia unui manual limitat ca pagini, chiar si ceea ce s-a scris, ar fi suficient pentru o
prima cunoastere. Dar este poate singura exceptie in care materialul depaseste utilul, si aceasta
pentru ca si el a fost o exceptie.
Care dintre noi ascultand vibratiile unui glas de demult, suind alene din miile de santulete
ale unui vechi disc, uneori chiar usor invaluite in ceata indelungatei scurgeri a vremii, nu a
contopit admiratia fata de aceste interpretari cu emotia aducerii aminte a celui care cu decenii in
urma a facut imprimarea, lasand astfel viitorimii ecoul fidel al unei voci de neuitat ?!
Un disc de pilda pe care il mangaie degetele, cu grija si teama dea nui face vreun rau
nedorit , pe care se citeste la inceput prima piesa: O sole mio de Eduardo Di Capua, voce

Enrico Caruso, odata pus pe platanul pickupului incepe sa se roteasca in sensul invers al
timpului scurs, invitandune parca sa citim cu ochii mintii istoria unei existente tumultuoase
inchinate exclusiv cantului. Povestea vietii celui mai renumit TENOR de la inceputul secolului
20, nu putea incepe mai bine decat cu O sole mio care vorbeste despre stralucitorul soare
napolitan, acel soare incins care a luminat si a incalzit fata micutului copil de mecanic nascut la
data de 25 februarie 1873, pe o straduta insorita de la marginea Neapolului, la cativa pasi de
tarmul inspumat al marii Tireniene, denumita Via Santi Giovanni e Paolo mai cunoscuta in
Napoli cu numele de San Giovanniello agli Ottocalli numarul 7.
Marea lumina stralucitoare si pasnica a soarelui napolitan si nelinistea vesnica a valurilor,
iata cele doua forte care aveau sai strajuiasca mereu destinul ciocninduse in viata lui: Soarele
si Marea !!
Anii copilariei lui Caruso au fost aidoma tuturor copiilor de oameni mai modesti. Tatal
sau se numea Marcelino, iar mama Ana Baldini. Erau originari din Piedimonte dAlife (astazi
Piedimonte Matese din provincia Caserta) unde sau casatorit la 21 august anul 1866 si de unde
au plecat spre Napoli in cautare de lucru. Marcelino la gasit in atelierul mecanic Meuricoffre si
in ciuda faptului ca avea o pronuntata tendinta bahica se puteau totusi considera, cat de cat,
aranjati.
Enrico sa nascut dupa sapte ani de la casatoria parintilor si se pare, dar nu se stie daca a
fost adevarat sau nu, ca ar fi venit pe lume dupa mai multi frati nascuti morti. Asupra acestui fiu
sau impartit sperantele tatalui si mamei Caruso. Primul, ar fi vrut sa continue meseria sa de
mecanic; pe cand mama lar fi dorit instruit. Sau intalnit la jumatatea drumului. La zece ani
tatal la plasat ca ucenic la turnatoria lui don Salvatore De Luca din Arenaccia, iar acesta pentru
asi multumi mama, dupa clasele elementare, sa inscris la o scoala serala unde a avut
posibilitatea sasi dezvolte o adevarata pasiune: desenul.
A fost intradevar un excelent caricaturist la care nu figura numai versatilitatea desenului,
ci ceva mai mult, capacitatea de a prinde totul cu usurinta si a face remarcata insasi psihologia
personajelor.
Primul care a exploatat capacitatile sale de desenator a fost patronul, care la pus sa
deseneze fantani ce urmau sa fie apoi realizate in turnatorie. Caruso avea doar 11 ani dar a
demonstrat repede ca stie sa se administreze cerandui lui De Luca o marire a salariului, dar nu
sa putut, asa ca a plecat de la turnatorie la elvetienii Meuricoffre unde lucra tatal sau, oferindu
si atat capacitatea de desenator de fantani cat si cea de lucrator in turnatorie.
Enrico crestea si, fara sa stie, incepea sa apara din el un lucru care avea sai schimbe in
mod radical viata: VOCEA. Canta in timpul lucrului spre deliciul colegilor, un cant spontan, fara
tehnica, dar suficient ca sal faca treptat sa intre in cercul cantaretilor de biserica. Primele
rudimente de tehnica vocala lea primit pe la varsta de 13 ani de la parohul Don Giuseppe
Bronzetti, care la distribuit intrun rol comic din farsa muzicala : I briganti nel giardino di
Don Rafaele.

Vocea lui Caruso mergea in acest timp natural spre schimbare: din vocea de contralto pe
care o avea in perioada copilariei, incepeau deacum sa se afirme tot mai clar si mai pronuntat
caracterele tenorale care ii vor ramane specifice si care erau deja remarcate cu deosebita surpriza
in timpul serbarilor si receptiilor la care baiatul era invitat cu o frecventa din ce in ce mai mare.
De la biserica face un pas in saloanele burgheziei napolitane la seratele de muzica
denumite Periodice, in virtutea periodicitatii evenimentului de cantec si dans, pe terasele
statiunilor balneare pentru a inveseli pe cei aflati la cura, la serenadele in contul indragostitilor
sau la sarbatorirea onomasticilor. Astfel dupa desen, o alta descoperire: cantul!
Dar iatal pe Caruso ajuns la varsta militariei, repartizat la un regiment unde un militar
mai in varsta auzindul cantand o cantoneta sia dat seama ca are dea face cu o voce iesita din
comun si astfel Majorul Negliatti comite un fals pentru care toti admiratorii celebrului tenor de
mai tarziu sau grabit sa il ierte, ba chiar sal binecuvinteze.
Pur si simplu la scos din evidenta si controalele armatei, trimitandul acasa, cu conditia
sasi vada de cantat, ( tipic napolitan ) ceeace Caruso a si facut !
Odata ce sia dat seama de aceasta noua oportunitate de munca, a inceput sa aiba ambitii
mai mari. Trebuia sa faca saltul de calitate trecand de la acele etalari marunte amintite, la
spectacole in teatru. Dar pentru a putea face primii pasi in lumea teatrului de opera, erau absolut
necesare lectii serioase de canto, pentru ca vocea sa, frumoasa dar putin dezvoltata, avea nevoie
de educatie.
Aici se manifesta tot caracterul acestui napolitan iesit din clisee. Nici o improvizatie, nici
o superficialitate, ci o decizie, o fermitate, o incapatanare si o asiduitate in studiu cel vor insoti
pana la sfarsit, facand din el cel mai mare cantaret al tuturor timpurilor. De atunci si pana astazi
strengarul din San Giovaniello va deveni il signore del bel canto!
Un prieten la prezentat maestrului Guglielmo Vergine care, cand la auzit, a ramas
foarte descumpanit, intai de toate pentru ca vocea nu era bine definita ca timbru si culoare, adica
nu era clar daca este vorba de un bariton sau de un tenor.
Siapoi, Caruso nu avea cu ce sa plateasca lectiile de canto destul de costisitoare, asa ca
maestrrul Vergine, cand sa hotarat in cele din urma sal accepte la lectii, la pus sa semneze un
contract unde se stabilea ca se obliga sai dea lui Vergine in schimbul lectiilor, 25 % din
incasarile de la fiecare spectacol, timp de cinci ani de la inceperea carierei.
Un progres in studiu evident sa realizat, lucru pe care maestrul mai ales in virtutea
acelui contract la semnalat cu insistenta, elogiindul, uneori peste meritele reale de atunci, in
fata ziaristului Nicola Daspuro care in acel moment era reprezentantul editurii Sonzogno la
Napoli. Astfel tanarul tenor a incheiat un contract pentru Mignon de Ambroise Thomas
(18111896) ce urma sa se reprezinte la Teatrul Fondo din Napoli, astazi Teatrul Mercadante.
Dar la repetitiile dinaintea debutului sa aratat atat de nesigur si de nepregatit incat a fost
licentiat.

Un alt fiasco a suferit la Teatrul San Carlo din Napoli, cea mai veche opera din Europa
construita in 1737, cu 41 de ani inainte de Scala si cu 51 de ani inainte de Teatrul La Fenice
din Venetia, care din pacate in urma cu cativa ani a fost mistuit de flacari. (dar reconstruit
identic).
Se vede treaba ca teatrul San Carlo, potrivit dictonului ca, nimeni nu este profet in tara sa,
trebuia sai fie fatal chiar de la inceput. Urma sa inlocuiasca in Faust un tenor care se
imbolnavise. Dar cand a sosit momentul sa cante romanza:Salve dimora casta e pura a fost
cuprins de o asemenea teama incat na mai reusit sa ajunga la finalul ariei. Inutil sa spunem ca
sa intors acasa extrem de rusinat.
Totusi, nu sa descurajat ci, dimpotriva, a luat aceste lectii ca bine venite. A inteles ca in
opera nu se poate improviza si ca trebuie sa infrunte cu seriozitate maxima studiile necesare. A
ramas astfel inca pentru putin timp cu maestrul Vergine. Din cand in cand se intampla sal
intalneasca pe maestrul corepetitor Vincenzo Lombardi care nu facea economie de timp pentru
ai da sfaturi.
Dupa Vergine, a fost poate unicul profesor de canto pe care la ascultat mai frecvent.
Sfaturi a primit direct si de la Umberto Giordano, cand a inceput sa cante operele acestuia.
Apoi de unul singur a inceput sasi cunoasca, sasi inteleaga propria voce, sasi
corecteze defectele, sa repete si iar sa repete, si cum singur spunea sasi puna bine in gat
notele, in special cele mai dure, mai grele, sasi ingrijeasca pasajul, incercandusi acutele si
bineinteles lucrand la repertoriu cu aceeasi grija.
Chiar cu riscul ca se repeta unele date desi putin mai diferite bine sa fie accentuate
aceste momente decisive din cariera sa, Primul sau debut adevarat a avut loc la data de 16
noiembrie 1894 la Teatro Nuovo, intro opera acum uitata: LAmico Francesco a maestrului de
cor Morelli. Din pacate a fost primita cu raceala si nu a rezistat mai mult de doua reprezentatii.
Totusi a ramas in istoria operei italiene, fiindca reprezenta debutul la 21 de ani al lui Caruso, cel
ce avea sa fie gloria de mai tarziu a artei lirice italiene..
Dupa o perioada de activitate in provincie si in teatrele mai mici napoletane, in mai 1897,
impresarul Mugnone la angajat pentru La Gioconda la Teatrul Massimo din Palermo, iar
Puccini la ales pentru cateva spectacole cu Boema la Livorno, obtinand un extraordinar
succes, in pofida faptului ca dificultatile de a infrunta registrul acut au impus necesitatea de a
transpune aria din primul act cu un semiton.
In rolul lui Mimi a avut ca partenera pe soprana Ada Giachetti, cu care sa si casatorit,
avand, cum am aflat deja, doi copii. Primului nascut iau dat, fireste, numele de Rodolfo.
In volumul:Amintiri din cariera mea lirica, Florica Cristoforeanu consemneaza
urmatoarele: Marele Caruso a iubito cu pasiune pe Ada Giachetti, de care a trebuit insa sa se
desparta. Nedda din Paiate ii amintea, prin caracterul personajului, de iubita lui. Cand canta in
aceasta opera era cuprins de un tremur nervos carel stapanea tot timpul spectacolului. De aceea
sa vazut nevoit sa scoata pentru un timp opera Paiate din repertoriu. A reluato abia dupa doi

ani, dupa ce sa potolit pasiunea lui pentru Ada.

In acelasi an 1897, a cantat pentru prima data in citadela muzicii de opera Milano, dar nu
la Scala, ci pe scena Teatrului liric unde Francesco Cilea isi prezenta opera Arlesiana si tot
la Liricul milanez Caruso a fost invitat sa interpreteze personajul Loris pentru prima executie cu
Fedora lui Umberto Giordano la 17 nov. 1898, consacranduse definitiv pe plan national,
pentru ca de la 25 de ani sa inceapa seria nesfarsitelor turnee peste hotare: mai intai pe malurile
Nevei in Petersburgul imblanit cu hermina zapezii, uimind spectatorii in Boema, Traviata, Maria
de Rohan, Cavaleria--Paiate si Forta Destinului, care sa cantat in premiera mondiala in orasul
lui A.S.Puskin (1799--1837).
In vara urmatoare se afla tocmai in America de sud la Buenos Aires culegand aplauze
pentru emotionanta interpretare a ariei O lacrima fugara din Elixirul dragostei de Gaetano
Donizetti.
Intorcanduse in patrie, a fost invitat pentru prima oara la Teatrul Costanzi din Roma ca
sa cante in opera Mefistofele de Arrigo Boito unde, pe langa un rasunator succes obtinut, ia
fost dat sa sufere si o mare deceptie: Puccini incredintase rolul lui Mario Cavaradosi din
Tosca, tenorului Emilio De Marchi, ce urma sal cante alaturi de marea cantareata romanca
Ericlea Darcle, pe scena aceluiasi teatru, in memorabil seara de 14 ianuarie 1900.
Teatrul Costanzi cu o acustica exceptionala, construit dupa schitele arhitectului Spontini
prin 1870 de catre Domenico Costanzi, de la care teatrul sia tras si numele, era al doilea teatru
al Italiei ca importanta si prestigiu, in permanenta rivalitate cu teatrul Scala infiintat in 1776
1778. Denumirea de Constanzi sa pastrat pana in octombrie 1927, cand a fost achizitionat de
statul italian si inaugurat sub noul sau nume: teatrul Reale din Roma, complet renovat si
modernizat, putand rivaliza si mai mult, din punctul de vedere al perfectionarilor tehnice ce i s
au adus, cu Scala.
Inaugurarea a avut loc cu opera Carmen de Bizet, avand ca protagonista pe marea
noastra soprana Florica Cristoforeanu, a carei extindere vocala ii permitea sa abordeze roluri de
la coloratura la mezzosoprana. Dupa Darcle, a fost una dintre cele mai mari cantarete care au
dus faima glasurilor romanesti peste hotare. Lista sa imbogatit de atunci si cu alte voci,
continuand si astazi, dar in felul lor ele au ramas unice.
Noul teatru ultra modern, denumit mai tarziu Academia Regala de Muzica, sa impus
de la inceput printro selectionare severa a personalului artistic angajat permanent, si al solistilor,
in reprezentatii extraordinare, prin montari fastuoase, costumatii bogate si
figuratii
impresionante.
Dispozitiile organelor guvernamentale erau sa nu se crute nici o cheltuiala pentru a se da
reprezentatiilor toata stralucirea. Rivalitatea dintre cele doua mari teatre nu a putut insa atinge
imensul prestigiu de care se bucura Scala in intreaga lume, aceasta ramanand mai departe, in
puterea unei traditii seculare, o inalta scoala de educatie pentru public si o institutie lirica de
consacrare a marilor cantareti. La aceasta stralucire a contribuit esential si marea personalitate a
lui Arturo Toscanini.

Batalia pentru intaietate intre cele doua teatre se da pe terenul inscenarilor fastuoase si al
repertoriului Reale montand opere care se reprezentau rar in Italia din cauza dificultatilor de
interpretare, cat si opere noi dar mai ales pe terenul intocmirii echipelor de artisti pentru
fiecare stagiune, teatrul din Roma ademenind pe cei mai mari cantareti cu gajuri substantiale.
In stagiunea 1932 de pilda figurau intre altii: Pertile, Tito Schipa, Benvenuto Franci,
Stracciari, Gilda della Rizza, Bianca Bellincioni, Toti dal Monte etc. iar in stagiunea 1935: Lauri
Volpi. Gigli, Minghetti, Merli, Voghi, Pinza, Claudia Muzio, Gianna Pederzini, Paccetti.
Intro tara cu un popor atat de inzestrat cu aptitudini muzicale absolut uimitoare, dornic
sa se manifeste public, realitati in fata carora oficialitatea nu putea sa ramana indiferenta, era
firesc sa apara peste tot o multitudine de Institutii de spectacol, ca: Scala din Milano, Dal Verme
din Milano, Costanzi (Reale) din Roma, San Carlo din Napoli, Regio din Parma si Torino,
Massimo din Palermo, Comunale din Bologna si Bergamo, Carlo Felice din Genova, La Fenice
din Venetia, Verdi din Triest, Petruzelli din Bari, Alighieri din Ravena, Bellini din Catania.

Teatre din orase mari: Perugia, Ancona, Padova, Modena, Siracusa, Regio Emilia, Gorizia,
Bolzano, Novarra, s.a.
Teatre in aer liber: Verona, Siracusa, Agrigento, Enna, Spoleto,s.a. apoi Teatrele din statiunile
climaterice internationale, Teatrele de mana a doua, Salile de teatru in multe din oraselele mici, si
sa nu uitam de vechiul Carro di Tespi .
Din initiativa scriitorului Forzano sa organizat un teatru liric ambulant si unul de proza
care aveau toate cele necesare unui spectacol: scena, recuzita, decoruri, cabinele artistilor,
instrumentele orchestrei, scaune pentru public si bine inteles costume pentru artisti. Toate acestea
erau incarcate in patru autocamioane cu platforme enorme si transportate in localitatile mici fara
teatru, ca si la sate, pentru cultivarea si dezvoltarea acestor aptitudini muzicale.
Cand caravana ajungea in localitatea de destinatie, se alegea locul, si teatrul era montat in
cel mult patru ore. La sosirea solistilor totul era gata si in perfecta ordine.
Aceasta idee a fost preluata de la vechii greci, de pe vremea cand poetul Thespis
calatorea din oras in oras intrun car, dand spectacole cu comediile scrise de el. Repertoriul
acestui Il carro di Tespi consta din doua opere, solistii fiind recrutati din randul celor mai mari
cantareti, fiind o mare cinste sa canti in turneele organizate de acest teatru ambulant. Desigur ca
gajul consta intro suma foarte mica, sau daca te angajai pentru cateva spectacole doar, cantai
gratuit, dar cu multa placere si daruire.
La fel de lipsit de ragaz ca in vremea uceniciei din topitorie, Caruso peregrineaza biciuit
de obligatiile contractuale, imbracand seara de seara costumele eroilor carora le da viata cu
vocea lui fenomenala. Uniforma de dragon a lui Don Jose din Carmen de Bizet, straiele marelui
navigator Vasco da Gama din opera Africana de Meyerbeer, peruca pudrata a cavalerului Des
Grieux din Manon, pletele bogate ale lui Samson din opera lui Saint-Saens drumuri. drumuri

Azi era la Petersburg unde canta pentru prima data rolul lui Radames din Aida, apoi la
Montevideo in Uruguay unde aborda ravnita partitura a lui Cavaradossi din Tosca, apoi din
nou in Europa unde, insfarsit, batea la portile Scalei din Milano in 1900 intrun spectacol cu
Boema dirijat de Arturo Toscanini.
Sa nusi inchipuie cineva ca aceste dese si lungi deplasari dintrun continent intraltul
sau chiar dintro tara intralta nu lau costat !
Nu bani, caci avea suficienti, ci sanatate! Siapoi cu mijloacele de transport de atunci,
fara supersonice sau trenuri ultra rapide ca astazi, un drum dura zile si saptamani. Siatunci ca sa
recupereze timpul pierdut pe drum, programa spectacolele mai des, rupand astfel echilibrul
necesar, chiar pentru un cantaret de performanta.
Asa sa intamplat ca la Scala, fiind intro usoara indispozitie vocala, spectatorii sau
aratat nemultumiti, manifestanduse ca atare, fapt pentru care Caruso nu ia iertat, hotarand sa
nu mai apara niciodata pe scena Scalei, oricat de ademenitoare ar fi fost, asa cum a facut la catva
timp dupa asta si cu San Carlo din orasul sau natal. Cata ambitie, mandrie, constienta de sine si
cata justete in gestul sau.
In anul 1902 Caruso a inceput sa imprime primele discuri de canto la Gramophone and
Typewriter Company si va continua sa imprime pana in anul 1920. Discurile lui Caruso au avut
un succes enorm. Daca ar fi fost instituit discul de aur inca de atunci, primul disc ar fi fost
apanajul lui Caruso, cu cele peste un milion de cpii cu:E lucevan le stelle din opera Tosca
de Puccini.
Cum sar fi auzit oare in realitate vocea lui Caruso, cu frumusetea inegalabila a
timbrului, cu armonicele si forta coplesitoare a glasului, daca mijloacele de imprimare ale
discurilor sale ar fi fost la nivelul celor de astazi?
Cu toate incercarile de reconditionare, prin tehnica actuala, nu sa putut reda auzului
contemporanilor fenomenul vocal carusian. Si totusi, chiar in conditiile acestea tehnice, ba mai
mult, chiar ascultand un disc uzat de timp si de prea multa ascultare, vocea lui te uluieste, te
infioara, iti suprima respiratia, iar daca esti cumva si cantaret de profesie, ai pe moment senzatia
ca tiai pierdut glasul, siti vine sa te lasi de meserie!!!
Vesel, simpatic, generos, pretindea totusi aranjamente florale alcatuite din dolari, pentru a
canta in saloanele bogatasilor americani, dar in acelasi timp era in stare sa cante gratis ore in sir
cantonete napolitane, pentru ai inveseli pe emigrantii italieni.
Prima cantoneta imprimata de Caruso pe disc, a fost Mamma mia che vo sap pe
versurile lui Ferdinando Russo si muzica lui Emanuele Nutile. Inafara de cele cateva date
privitoare la compozitorul E. Nutile, consemnate in scurta sa biografie, am tinut sa relatez
momentul ce urmeaza din viata celor doi, care mi s-a parut, deopotriva, trist, duios si
emotionant, intr-un amestec de umbre si lumini.
Desi Caruso jurase sa nu mai puna piciorul in Teatrul San Carlo din Napoli, din motive pe

care le vom aminti mai departe, acest lucru nu la impiedicat sa viziteze locurile natale, ori de
cate ori i se ivea ocazia. Asta era insa cu totul altceva !
Intruna din prezentele sale in oras, a descins la adresa Borgo Sant Antonio Abate 15,
pentru al imbratisa pe compozitorul care figura cu prima cantoneta imprimata pe primul sau
disc, din a carui vanzare s-au realizat sume fabuloase.
Spre surprinderea lui, la gasit intro stare de saracie invers proportionala cu talentul si
meritele sale. Nar fi insa un caz singular in istoria muzicii cand talente geniale sfarsesc in
mizerie si boala, uitati de lume. Pentru cateva clipe na mai fost nici vesel, nici simpatic, in
schimb a fost, in gravitatea lui, cat se poate de generos, lasand la plecare un bel gruzzolo di
soldi(o frumoasa agoniseala de bani).
Dupa intamplarea de la Scala, un an mai tarziu la Napoli, cantand pentru prima data la
Teatrul San Carlo, sia dorit cu ardoare consacrarea, daruind publicului sau tot ce avea mai bun.
A fost aleasa opera L Elisir dAmore cu care la Scala din Milano, dirijor fiind Toscanini, a
obtinut un triumf personal, in fata unui public care a pretins,( constrangandul pe Toscanini ), sa
acorde bis la celebra romanta:Una furtiva lacrima!. Dar Napoli avea deja un idol: Fernando
di Lucia, tenore di grazia cum obisnuiau sa spuna atunci. Cantul lui Caruso era insa altceva!
Poate fara sasi dea seama, era pe punctul sa transforme o epoca. Na fost inteles !!
Departe de a fi fost un insucces, dar o oarecare rezerva si neincredere reesea din
atitudinea publicului, care era divizat intre carusieni si fani ai lui De Lucia, cat si din parerea
criticii care nu a apreciat stradaniile lui de a introduce un joc scenic mai realist, si o interpretare
mai sincera. Pentru asta Caruso a jurat ca nu va mai canta niciodata in orasul sau natal. Si sa
tinut de cuvant !
Napolitanii sunt de temut, declara Verdi intro scrisoare. Pentru faptul ca iau avut pe
Palestrina, Scarlatti si Pergolesi, ei cred acum ca stiu mai mult decat altii.
Adevarul este ca iau mai avut si pe Rossini, Donizetti, Bellini si pe Verdi insusi!.
Si din nou drumuri, orase noi, scene noi, public nou! La MonteCarlo triumfa in
Rigoletto avand ca partenera pe Maria Malibran si tot alaturi de ea starneste entuziasmul
melomanilor londonezi pe scena Teatrului Covent Garden.
Aceeasi arie rasuna pe scena Operei din Lisabona, pe cea din marea metropola braziliana
Rio de Janeiro si tot cu acest rol debuteaza pe scena operei NewYorkeze la Metropolitan, pentru
ca insfarsit sa se infatiseze si spectatorilor parizieni in acest rol in care era de neintrecut !

Aceasta se petrecea in anul 1903 cand Caruso avea doar 30 de ani si cucerise deja
intreaga lume dupa nici zece ani de la debut.
Din cand in cand, avand nevoie si de putina relaxare si odihna, se intorcea in tara. Poate
nu toti stiu ca celebrul tenor napolitan avea o resedinta in Lastra a Signa, pe o colina magnifica
din Monte delle Selve ( Muntele padurilor ) ascunsa printre vii si livezi de maslini tipice
peisajului toscan: Vila Bellosguardo ( Priveliste frumoasa ) care inainte apartinuse familiei Pucci,
fiind cumparata de cantaret in 1906 si devenind unica sa oaza de liniste si reconfortare.din Italia.
O scurta inscriptie pe fatada (epigraf) ne aminteste ca in aceasta vila Enrico Caruso a ajuns la
armonia cantului ,la stralucirea operelor.
In anul 1913 cand industria locala a paielor sa aflat in criza, autoritatile comunale au
urcat la Bellosguardo sa ceara de lucru pentru muncitorii ramasi fara ocupatie si Caruso a
raspuns cu generozitate dandule de lucru la extinderea si restaurarea vilei. Vila era superba dar
in rest totul era deteriorat in special marea galerie care uneste vila propriu zisa cu ferma
alaturata.
Dar Bellosguardo este mai ales celebra prin magnificul si vastul parc; subdivizat in doua
mari gradini, una anterioara si una posterioara, ambele insa degradate, cu decoratii de bazine,
fantani si statui, exemplu tipic de gradini alla italiana bogate in chiparosi, stejari si plante
exotice; peste tot domnind cedrul de Liban.
In timpul celor patrusprezece ani de sederi, natural, intrerupte de triumfurile din marile
teatre ale lumii, Caruso invita frecvent celebritati in aceasta ambianta pitoreasca, petrecea in
seninatate perioadele de odihna alaturi de familie, se interesa cu placere de viata simpla a
taranilor sai, si a oamenilor locului, si mai ales canta, facand ca vocea sa magnifica sa ajunga in
tinutul inconjurator, lasand tuturor o amintire de nesters.
In zilele noastre vila a devenit sediul unei Academii pentru descoperirea si valorificarea
de noi talente muzicale si in acest cadru sa creat un centru de documentare multimedia al
muzicii lirice, o arhiva istorica, un muzeu al muzicii, un muzeu discografic si o intreaga sectiune
dedicata lui Enrico Caruso.
Printre altele, in amintirea marelui oaspete, Asociatia Amicii Muzicii din localitate,
organizeaza in fiecare an Cursuri de perfectionare pentru cantareti lirici si acordarea Premiului
Caruso cantaretilor de faima mondiala. Aceasta ceremonie are loc in fiecare an, in mod normal
in a treia duminica din luna Iulie, in gradina vilei Bellosguardo.
Vila este in proprietatea comunala si deschisa publicului in Via Bellosguardo 3 Lastra a
Signa, cu orar de vizitare: Sambata 14.3019.00 si Duminica 9.0012.00 si 14.3019.00. . . .
Momentul cel mai important al carierei lui Caruso a fost fara indoiala primul spectacol cu
Rigoletto de la Metropolitan, urmat de Aida, Tosca, Boema, Lucia, Elisir damore si
CavaleriaPaiate. Cucerirea publicului Metropolitanului si a criticii din NewYork sa facut
destul de incet si obositor, dar sa incheiat cu una din cele mai impetuoase victorii pe care teatrul

liric sio aminteste.

Dupa putin timp Caruso devenea idolul americanilor anticipand in arta si in viata, acea
totala, compacta, afectuoasa si chiar fanatica adeziune a publicului, pe care numai
cinematograful de mai tarziu a reusit so reinoiasca.
Numele lui Caruso din stagiune in stagiune circula leganduse indisolubil de viata si de
istoria Metropolitanului, unde marele tenor a participat complex la 607 reprezentatii in 37 de
roluri diferite.
Dotat cu un fizic destul de ingrat pentru un tenor scund si rubicond, cum il putem vedea
nu numai in fotografii ci si in autocaricaturile facute cu deosebita tenta satirica, Enrico Caruso a
uimit atat pe spectatorul simplu, cat si pe specialisti.
Un renumit critic londonez scria despre el: Nu este un cantaret, nu este o voce. Este o
minune care nu se va mai ivi in urmatoarele doua sau trei veacuri. Sa fie oare adevarata aceasta
apreciere? Fireste ca nu ! caci Caruso nu a fost un fenomen ci un cantaret la care remarcabile
insusiri vocale s-au completat si s-au perfectionat gratie unui studiu meticulos si permanent.
Tinand seama de rarele si intamplatoarele lectii de canto pe care a apucat sa le ia in tinerete,
trebuie sal consideram un autodidact de geniu, care a muncit cu o perseverenta niciodata slabita,
care sia faurit o exceptionala tehnica respiratorie.
A inceput ca tenor liric, pentru ca la apogeul carierei sa straluceasca in egala masura si in
rolurile de tenor dramatic. Dar Caruso nu a fost doar un cantaret inzestrat cu o voce minunata, ci
si un talentat actor care a luptat pentru reconcilierea dintre cant si interpretare.
Traindusi cu
autenticitate rolurile, emotionand prin sinceritatea si dramatismul accentelor si expresiei, alaturi
de Saliapin si Tita Rufo, Caruso a declarat razboi cantatului frumos la rampa, insufletind
personajele, redand viata lor adevarata, punand in fiecare rol intruchipat, ceva din pasiunea
populara napolitana pe care a stiut so exprime ca nimeni altul in atatea CANTONETE pe care
lea facut cunoscute in intreaga lume.
Intrun decembrie al anului 1920 Caruso in culmea celebritatii acuza primele simptome
ale acelui rau care intro perioada de trei ani ii va curma existenta.

Dupa un tragic spectacol cu Elixirul dragostei la Muzical Academy din Brooklin in

timpul caruia a suferit o grava hemoragie pulmonara, Caruso sa prezentat totusi la Metropolitan
pentru a nu-si nesocoti angajamentele, dar in timpul unui spectacol cu Ebreea a fost surprins
de o noua criza. Operat de abces pulmonar, se parea ca merge usor spre ameliorare. Era insa
linistea dinaintea furtunii, caci o alta criza a facut necesara o a doua interventie chirurgicala.
In timp ce se indrepta spre Roma pentru a suporta noua operatie, a fost constrans sa se
opreasca la Hotelul Vezuviu din Napoli pentru o neprevazuta agravare a bolii Era in 2
august 1921. La cateva ore dupa aceasta, Caruso devenea legenda.
Napoli pe care la cantat in cantonete ca nimeni altul, Napoli in care a vazut prima
lumina a zilei, a fost limanul spre care in mod fatal trebuia sa vina pentru ultimul spectacol, cand
nemuritorul O sole mio pleca sa se culce in marea copilariei. Venea la 48 de ani cu puterile
irosite prea de timpuriu si-n bagajele lui, in locul lucrurilor personale, ingramadise atatea
amintiri, atatea sperante, dar mai ales atata dor, ca abia se mai puteau inchide.
Napoli a plans si poate ca mai plange si acum ca intro poveste, pentru ca odata cu
Caruso a apus nu numai cel mai mare tenor al lumii ci si un suflet de artist napolitan plamadit din
Soare si Mare!!!
Funeraliile au avut loc in Biserica San Francesco di Paola, cu participarea celor mai
ilustre personalitati ale epocii. Fernando De Lucia la 12.30 a intonat plin de emotie Preghiera
atribuita lui Stradella. A doua zi, Il Mattino tiparea cu caractere cubitale: PE BRATELE
PROTECTOARE ALE INTREGULUI POPOR, DIVINUL CANTARET A PARCURS
ULTIMUL SAU DRUM SPRE TACERE.
(Traduceri partiale din Enciclopedia Ricordi si Canta Napoli Nr.5 dupa
Gianfranco Caliendo, precum si contributii personale).

NOTA: La implinirea a 75 de ani de la moartea lui Enrico Caruso, si in amintirea marelui

cantaret, la 8 iunie 1996 sa dat numele sau unei scoli din Napoli: INSTITUTUL TEHNICO
COMERCIAL ENRICO CARUSO in via Arenaccia 246, din cartierul sau de origine.