Politica de mediu a Uniunii Europene

I. Consideratii generale
Politica de mediu este una dintre cele mai tinere politici ale Uniunii Europene. In perioada
de inceput a Comunitatii Europene nu s-a acordat foarte multa atentie problemelor de mediu, in
parte si pentru ca implicatiile lor nu fusesera inca evaluate si intelese. Putinele legi de protectie a
mediului care au fost promulgate la sfarsitul anilor 50 si inceputul anilor 60 se datorau mai putin
grijii propriu-zise pentru calitatea mediului, cat mai degraba ingrijorarii privind masura in care
standardele diferite de protectie a mediului din fiecare stat ar fi putut afecta concurenta, punand un
obstacol in calea realizarii pietei comune, iar ele au vizat mai ales standardele de siguranta pentru
radiatii sau controlul produselor chimice periculoase.
La inceputul anilor 70 atitudinea a inceput sa se schimbe, iar politica de mediu incepe sa
capete contur in adevaratul sens al cuvantului. Au aparut reactii publice impotriva a ceea ce se
considera a fi o bunastare nepasatoare, reactii generate de o mai buna intelegere stiintifica a
problemelor de mediu, de deteriorarea calitatii aerului si a apei, de o serie de dezastre ecologice,
iar in acest moment Uniunea Europeana a trebuit fara indoiala sa se implice in problemele
ecologice.
Primul pas in acest sens a fost publicarea in 1973 a Primului Program de Actiune Ecologica,
dupa ce s-a constat in cadul summit-ului de la Paris din 1972 ca efectele poluarii aerului si a apei
au efecte trasfrontaliere. In paralel, Comisia a inceput sa elaboreze si sa propuna politici verzi,
toate accentuand importanta protectiei mediului, vazuta ca parte a cresterii economice armonioase
si echilibrate.
Actul Unic European din 1986 a conferit politicii de protectie a mediului un statul de lege,
iar unele schimbari ulterioare au conferit Parlamentul un rol substantial in politica mediului,
introducand-se votul cu majoritate calificata in cazul politicilor de mediu care vizau piata unica
europeana, in vreme ce pentru politica de mediu fara legatura cu piata interna erau necesare numai
Unanimitatea Consiliului si simpla consulatare a Parlamentului European.
Revizuirile adoptate prin ratatul de la Maastrich privind UE din 1992 precum si prin
Tratatul de la Amsterdam din 1997 au contribuit la expansiunea politicilor prin facilitarea
procesului decizional. Drept consecinta a stabilirii ca norma a votului cu majoritate calificata si a
procedurii de codeciezie pentru cele mai multe politici de mediu, tiparul obiectivelor politicilor de
mediu care corespundea in mod pragmatic structurilor juridice si procedurale celor mai oportune
din tratate a disparut in mare parte- un semn al consolidarii politice a domeniului. Principiile si
conceptele de politica introduse informal in planuri de actiune pentru mediu si directive individuale
au fost introduse in Tratatul Comunitatii Europene in 1987. Astfel UE se dedica:
Realizarii unui nivel ridicat de protectie si ameliorarii calitatii mediului;
Integrarii cerintelor de protectie a mediului in definirea si punerea in aplicare a politicilor
si actiunilor Comunitatii Europene in special pentru promovarea unei dezvoltari durabile.
 Revizia tratatului convenita la Nissa in anul 2000 nu a reusit sa indeplineasca reformele
anterioriare si a ridicat indoieli cu privire la profilul real al UE in domeniul mediului. VCM nu era
extins la cele cateva domenii ramase, mai ales la chestiuni de impozitare in ceea ce priveste mediul,
iar pragul majoritatii calificate a fost usor ridicat. Prin aceasta regula devine mai usor sa se
blocheze o politica de mediu mai activa . Tratatul constitutional introduce o dubla majoritate de
55% din voturile statelor membre si de 65% din populatie, ceea ce reduce intr-o oarecare masura
pragul respectiv. Dat fiind ca pentru noile state membre una din conditii aderarii era realizarea de
investitii deja ridicate pentru a satisface specificatiile acquis-ului comunitar in acest domeniu, pare
improbabil ca acestea sa sprijine pe termen scurt sau mediu o succesiva consolidare a standardelor
de mediu.

II. Actorii cheie in elaborarea politicilor de mediu

1. Comisia

Comisia este prezenta pe tot parcursul elaborarii politicilor de mediu. Competentele sale
primare sunt legate de faza de formulare a politicilor , in baza puterii sale de initiativa. In cursul
procesului decizional, Comisia functioneaza ca actor activ si ca mediator , desi dreptul sau de a
retrage o propunere in faza legislativa ii oferea o oarecare putere de veto.
Mai mult, in rolul sau de gardian al trataului, Comisia este responsabila de punerea in
aplicare a legislatiei comunitare, sarcina pentru care depinde de cooperarea guvernelor si
adiministratiilor nationale si regionale, raspunzatoare de punerea in aplicare juridica si practica.
In fine, Comisia este implicata in facilitarea executarii anumitor sarcini stabilite prin
legislatia UE. In acest sens, Comisia se bazeaza pe comitete alcatuite in cea mai mare parte din
functionari nationali, care au fost create pentru anumite aspecte ale politicii de mediu.
In trecut, formularea politicilor era considerata principala activitate a comisiei, care avea
posibilitatea sa isi promoveze rolul de actor supranational si sa elaboreze propuneri depasind starea
de fapt din statele membre , in sensul in care aceasta a incercat deseori sa fie in mai mare masura
promotorul unor norme de mediu mai stricte, tinzand astfel sa extinda europenitatea si caracterul
verde.
Acest rol pare sa puna Comisia intr-o opozitie aproape naturala fata de statele membre si
fata de Consiliu,in timp ce PE-reprezentand electoratul european- apare ca un aliat natural.
In ultima perioada, atentia pe care Comisia o acorda punctelor de vedere ale statelor
membre in privinta problemelor de mediu a crescut datorita reordonarii prioritatilor Comisiei.
Daca a existat o vreme in care politicile de mediu erau puse defectuos in aplicare, iar legitimitatea
Comisiei a fost pusa la indoiala, in ultima vreme, Comisia colaboreaza cu agentiile de resort din
statele membre in cursul etapei de proiectare a politicilor, iar incepand cu al cicilea program
european de actiune pentru mediu (PAM), Comisia trateaza statele membre drept parteneri, retelele
formale si informale de dialog urmaresc sa puna in aplicare aceasta abordare cooperativa.

2. Consiliul de Ministri (Consiliul)

Dupa cum stim, CM reprezinta statele membre UE, adopta legislatia europeana si
coordoneaza politicile UE, avamd in componenta sa ministrii din fiecare tara raspunzatori de
domeniul de politica supus discutiilor. La prima vedere exista un clivaj care separa in doua
CM pe baza statului de lider sau de codas a tarii respective pe considerente de mediu.
Pe scurt, liderii par a fi Olanda, Germania, Suedia si Danemarca respectiv statele nordice
bogate, iar codasii sunt statele mai sarace din sud precum Grecia, Spania, Portugalia precum
si noile state membre care au alte prioritati in ceea ce priveste investitiile si nu se confrunta cu
un electorat care solicita standarde de mediu mai stricte.
Existenta acestui clivaj nord-sud, bogati-saraci a fost vizibila in perioadele de extindere a
Uniunii care au fost insotite de o crestere substantiala si de o refocalizare a programelor de
sprijin financiar ale Comunitatii catre investitii de mediu.
Totusi, clivajul nu este foarte clar din 3 motive:
I. Statele membre se confrunta cu probleme de mediu diferite. Tarile puternic industrializate
sunt mai preocupate in genere de calitatea aerului, tratarea deseurilor si reducerea
zgomotului fata de tarile cu un scetor rural mai mare care valorizeaza mai mult calitatea
solului, protectia naturii si cantitati sufieciente de apa, in parte si pentru ca ele sunt
dependente de turism.
II. Tarile difera in ceea ce priveste filosofiile si stilurile lor de reglementare. Astfel, guvernele
nationale poarta dispute nu doar in privinta nivelului standardelor, ci si cu privire la tipul
de instrumente utilizat, nivelul dezirabil de flexibilitate adiministrativa, precum si gradul
de incertitudine stiintifica acceptat inainte de impunerea masurilor UE.
III. Statele membre isi modifica pozitia in timp, daca se schimba conditiile economice si de
mediu sau daca ajunge la putere un guvern cu prioritati politice diferite.

3. Parlamentul European

Procedura de codecizie care se aplica celor mai multe aspecte ale politicii de mediu face
din PE un partener egal al Consiliului. Insa PE isi pusese amprenta in acest domeniu si inainte sa
beneficieze de procedura de codecizie.
 In mod traditional, PE a fost cel mai verde dintre cele 3 organisme decizionale principale.
Chiar inainte de introducerea de alegeri directe pentru PE, acesta impinsese comisia in directia
propunerii unei politici comune de mediu.
In cazul directivei privind pasarile, de exemplu, PE primisese o petitie din partea unor
grupuri pentru drepturile animalelor preocupate de vanarea pasarilor migratoare, iar in 71 a cerut
Comisiei sa abordeze aceasta chestiune. Comisia a raspuns prin primul program european de
actiune pentru mediu (PAM) si dupa consultarea a numerosi experti, in 76 a prezentat un proiect
de directiva pentru protectia pasarilor si a habitatului acestora.
In anii 90, PE a ridicat problema punerii in aplicare a politicilor de mediu si a indemnat
Comisia sa se implice mai sistematic cu actorii sociali si adiministrativi de pe teren. In general, PE
militeaza pentru ameliorarea controlului, atat la Bruxelles, cat si pe teren.
In fine, in anumite conditii, PE isi urmareste efectiv interesele in cursul procesului
decizional, precum in cazul limitarii emisiilor autovehiculelor, unde si-a sustinut pozitia si a avut
castig de cauza in fata Consiliului,Comisia nemaiavand alta cale decat sa urmeze Parlamentul in
prezentarea unei pozitii revizuite.
Cat despre distributia din PE, in comparatie cu cele mai multe din parlamentele nationale,
gruparea ecologista din PE este destul de mare:
Intre 1999-2004-7,7% mandate apartineau Grupului Verzilor/ Alianta Libera Europeana;
2004-2009-5,9% din cauza aderarii a 10 noi state membre cu preferinte politice diferite;
2009-2014-6,9%
2014-2019 s-au mentinut la 7%.

4. Curtea Europeana de Justitie

In trecut CEJ, prin jurisprudenta sa, a contribuit la dezvoltarea politicii de mediu a

UE,continuand acest proces pana in prezent. Pana la adoptarea AUE, CEJ a utilizat oportunitatile
sale de a elabora norme juridice pentru a confirma legitimitatea normelor de mediu adoptate.
Ulterior, Curtea a jucat un rol cheie in eleborarea agendei de mediu de sub tutela agendei pietei
unice.
Principalele responsabilitati ale Curtii in faza juridica actuala, consolidata, a politicii de
mediu se refera la punerea in aplicare si respectarea normelor comunitare. In primul rand, in
procedurile privind incalcarea dreptului comunitar, initiate de Comisie impotriva statelor membre
, Curtea asigura respectarea dreptului comunitar. Aceasta poate impune sanctiuni materiale in
cazurile unor incalcari sau aplicari necorespunzatoare a normelor comunitare.

5. Grupurile de interese ecologiste

 Organizatiile de baza care reprezinta interesele de mediu la nivel european sunt 7 ONG-uri
ecologiste:
1. European Environmental Bureau(EBB)
2. Friend of the Earth(FoE)
3. Greenpeace International
4. World Wide Fund for Nature(WWF)
5. Climate Network Europe(CNE)
6. European Federation for Transport and Environment(T&E)
7. BirdLife International.
Dintre cele 7, EBB are cea mai indelungata istorie la Bruxelles. Ea a fost infiintata cu
ajutorul Comisiei in 1974. In prezent EBB este o federatie cu 132 de organizatii.
Celelalte grupuri ecologiste au deschid birouri la Bruxelles la sfarsitul anilor 80 si
inceputul anilor 90. personalul lor este redus,iar resursele financiare modeste.
Toate, cu exepltia GreenPeace primesc pentru functionare o anumita finantare din partea
Comisiei, desi in ultimii ani practica finantarii ONG-urilor de catre Comisie a inceput sa fie
criticata.
Personalul detasat de catre aceste ong-uri la Bruxelles isi concentreaza activitatile in faza
de formulare a politicilor. Aici, acestia actioneaza atat ca grup de presiune mobilizand publicul
general sau statele membre in numele acestora, precum si ca think-tank-uri, oferind expertiza si
onformatii detaliare de pe teren.
Totodata, ONG-urile nationale sunt cruciale in cursul etapelor de punere in aplicare si
asigurare a respectarii politicilor. In plus, fata de actiunile judiciare nationale, grupul ecologistilor
utilizeaza procedura reclamatiilor pentru a informa Comisia cu privire la orice problema de punere
in aplicare detectata in statele membre.

III. Politica de reglementare la rascruce

In 1999 se considera ca anii de activism ecologic european nu au reusit sa amelioreze starea

degradabila a mediului. Astfel, Comisia a facut cateva propuneri de ameliorare a reanspunerii si
punerii in aplicare a legislatiei UE privind mediul. De asemena, Comisia a facut eforturi de
elaborare a unor linii directoare in ceea ce priveste aplicarea normelor UE.
In al doilea rand, Comisia a lansat reforme in ceea ce priveste alegerea intrumentelor de politica
propuse, s-a incercat generarea unei legislatii mai simple si mai cuprinzatoare cu o orientare mai
contextuala si mai flexibila. In general, intrumentele bazate pe informare au urmarit sa sporeasca
nivelul de contientizare si sa declanseze efecte de invatare, instrumentele economice atasand un
pret sub forma de taxe, impozite sau subventii activitatilor care afecteaza mediul sau creeaza
opiata pentru persmise sau alocari.
In al treilea rand, factorii europeni de decizie urmaresc o mai buna integrare a politicilor in 2
sensuri:
Unele masuri acorda atentie efectelor combinate ale poluarii asupra diverselor elemente
ale mediului (apa, aer, sol) si interdependentei dintre acestea. De exemplu se pune accentul
pe schimbarea climei, pe biodiversitate sau pe legatura dintre mediu si sanatate.
Intr-un al doilea sens, integrarea politicilor se refera la coordonarea acestora. Trebuie sa se
elaboreze strategii de integrare de mediu, iar statele membre trebuie sa fie modele de bune-
practici, astfel pot fi detectate unele ameliorari.

IV. Exista o agenda distributiva?

In cursul extinderilor statele membre UE au constat ca trasaturile socio-economice ale statelor

membre noi si ale unora dintre cele vechi puteau duce la blocarea unor politici de mediu ale UE si
au adoptat cateva programe speciale (ENVIREG, MEDSPA, LIFE) pentru a facilita ecologizarea.
Programul LIFE de exemplu, Instrumentul Financiar pentru Mediu, avand un buget destul de mare,
urmarea in special protectia naturii, adoptarea de tehnici inovatoare in materie de politica de mediu
si consolidarea capacitatilor in tarile terte necandidate de la granita Uniunii. In plus, fondurile
structurale care reprezinta cca o treime din bugetul UE reprezenta sursa directa principala de
finantare a obiectivelor legate de mediu in regiunile dezavantajate sau rurale.
O data cu aderarea a 10 noi state in 2004 alocarile bugetare ale UE au devenit insufiente pentru a
fata fata necesitatilor de finantare. Astfel, Agenda 2000, perspectiva financiara a UE pentru
perioada 2000-2006 presupunea ca numai 4% din necesarul de investitii al noilor state membre
putea fi acoperit din fonduri comunitare. Astfel, Uniunea Economica si Monetara si criteriile
aferente de la Maastricht impun constrangeri sumplimentare asupra capacitatii de investitii a noilor
state membre.

V. UE ca actor international

In ciuda unor probleme in cadrul Uniunii Europene precum forma de reprezentare controversata
sau cine trebuia sa vorbeasca in numele ei, statele membre au devenit din ce in ce mai dispuse sa-
si coordoneze pozitiile si sa actioneze colectiv, in timp ce partenerii internationali au inceput sa
astepte Uniunea sub o forma sau alta la amsa de negocieri, astfel UE a devenit un actor
international in politica de mediu cu o voce care nu mai poate fi negata.

VI. Concluzii

Conchizand, politicile de mediu sunt adesea criticate pentru faptul ca sunt prea interventioniste,
costurile sunt excesive, iar implementarea are o calitate scazuta, insa problematica mediului
inconjurator a devenit una cunoscuta de catre toata lumea. Daca in anii 50-60 cand s-au constat
primele semne de degradare a mediului lucrurile nu erau chiar atat de rele, actualmente situatia
este cu adevarat problematica, motiv pentru care atat Uniunea Europeana cat si statele membre,
dar si statele care nu sunt membre ale UE trebuie sa coopereze, caci problemele mediului sunt
transfrontaliere si afecteaza pe toata lumea.