Dr Ion NEGURĂ

PSIHOLOGIA LIMBAJULUI

(Note de curs)

______________________________________________________
CUPRINS
Tema 1. Noțiuni despre limbă și limbaj …………………………………………………… 1
Tema 2. Funcțiile limbajului ……………………………………………………………… 3
Tema 3. Neurobiologia limbajului ………………………………………………………… 5
Tema 4. Limbaj și comunicare …………………………………………………………….. 6
Tema 5. Activitatea verbală ……………………………………………………………….. 9
Tema 6. Formele de limbaj și clasificarea lor …………………………………………….. 10
Tema 7. Limbajul și gândirea …………………………………………………………….. 14
Tema 8. Caracteristicile limbajului ……………………………………………………….. 18
Tema 9. Particularitățile individuale ale limbajului ………………………………………. 19
Tema 10. Tulburările de limbaj …………………………………………………………… 19
Tema 11. Psihogeneza limbajului ………………………………………………………… 21
Tema 12. Psihologia bilingvismului și al plurilingvismului ……………………………… 22

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Tema 1. NOŢIUNI DESPRE LIMBĂ ŞI LIMBAJ

Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea.

Eminescu

PLANUL

1. Caracterizarea conceptului de semn.

2. Definirea noţiunii de limbă.
3. Ce este limbajul?

1. Caracterizarea conceptului de semn

La începutul secolului XX psihologia intrase într-o criză profundă din care se părea că nu exista
ieşire. Esenţa crizei consta în aceea că tânăra ştiinţă (psihologia apăruse ca ştiinţă de abia în 1879, an în
care Wund a creat primul laborator de psihologie din lume) îşi pierduse obiectul de cercetare. Toată
comunitatea ştiinţifică era în mare derută. O parte din psihologi studiau memoria, gândirea, conştiinţa, dar
o făceau prin metoda introspecţiei. Or, la acea vreme se instalase deja ideea că psihologia poate deveni
ştiinţă cu adevărat dacă va utiliza metode obiective de cercetare cum este, de pildă, experimentul. Numai
experimentul, se credea, poate oferi date ştiinţifice care pot fi prelucrate cu metode de calcul statistic, în
baza cărora pot fi formulate concluzii şi idei ce reflectă fidel realitatea psihologică. Introspecţia însă
oferea date subiective, provenite din rapoarte ale cercetătorilor privind trăirea propriilor experienţe
psihologice. Ele, aceste date, erau tratate cu rezervă, considerându-le de o valoare ştiinţifică îndoielnică.
Atunci Watson a iniţiat în America o serie de cercetări psihologice ale căror obiect îl constituiau reacţiile
comportamentale care pot fi actualizate experimental, pot fi observate direct, înregistrate, cuantificate,
supuse analizei cantitative. Astfel a apărut curentul behaviorist (cuvântul „behaviour” în engleză
înseamnă „comportament”). Ei susţineau că psihologii trebuie să cerceteze doar actele comportamentale,

1
căci numai ele pot fi obiectiv fixate, măsurate, prelucrate statistic. Gândirea, reprezentările, memoria,
conştiinţa nu pot fi direct observate deoarece ele se produc în plan intern, în minte. Ele nu pot constitui
obiect de cercetare pentru psihologi. Ei trebuie să renunţe la ideea de a studia procesele psihice
superioare. Dar dacă psihologia renunţă la studiul gândirii, memoriei, reprezentărilor, conştiinţei, atunci
ea nu mai rămâne cu nimic din ceea ce face cu adevărat psihologia umană. Ce era de făcut? Soluţia a fost
găsită de L. S. Vîgotsky, genial psiholog rus, care a avansat ideea că procesele psihice superioare, cum e
gândirea, de exemplu, au o structură trimembră şi nu bimembră cum se considera până atunci. Procesele
psihice superioare au o structură simetrică cu cea a activităţii de muncă. Orice act de muncă, precum bine
se ştie, conţine următoarele elemente: subiectul muncii, obiectul muncii şi unealta de muncă care asigură
relaţia „subiect – obiect”. Grădinarul (subiectul) sapă grădina (obiectul) cu hârleţul (unealta).Unealta se
interpune între subiect şi obiect şi face posibilă acţiunea transformatoare a subiectului asupra obiectului,
mijloceşte actul muncii.
Gândirea şi oricare alt proces psihic superior este trimembru ca structură: gânditorul (subiectul)
care meditează asupra unei probleme (obiectul gândirii), folosind cuvinte (semne). Un alt exemplu: o
femeie în vârstă şi neştiutoare de carte (subiect) ca să nu uite sa întoarcă o datorie face un nod la
băsmăluţă. Nodul e mijlocul, e semnul cu ajutorul căruia femeia îşi ţine sub control memoria. Deci
structura proceselor psihice superioare e: subiect – semn – obiect.
Aceasta a fost o idee salvatoare pentru psihologia care lâncezea de timp bun în criză de obiect de
cercetare. După aceasta psihologilor le-a devenit clar cum poate fi experimental cercetată memoria sau
gândirea. Semnul le face transparente, oferă posibilitatea de a observa cum se naşte şi cum se constituie
un anumit fenomen psihic de ordin superior.
Ce înseamnă semn? Semn e un obiect ce reprezintă alt obiect, e ceea ce exprimă altceva decât
ceea ce este el. Semnul, spune Vîgotsky, e «unealta psihologică» pe care omul o foloseşte la muncile
intelectuale: rezolvare de probleme, memorare, cugetare…
Semnul ca un obiect ce exprimă un alt obiect şi comunică o informaţie despre el e compus din două
părţi: semnificaţie şi semnificant.
Semnul

Semnificaţie
Semnificant
Figura 1. Structura semnului sau Din ce este alcătuit semnul?
Semnificaţia e ideea, gândul, sensul, mesajul pe care semnul îl reprezintă şi-l exprimă, iar
semnificant e partea materială care serveşte ca suport pentru semnificaţie. Semnificaţia ţine de spiritual,
de ideal şi de aceea ea nu poate fi percepută cu organele de simţ. Semnificantul e material şi, prin urmare,
e perceptibil: poate fi văzut, auzit, pipăit etc. Să exemplificăm această teză. Cuvântul masă e semn şi
atunci el trebuie să fie compus din semnificaţie şi semnificant. Semnificaţia cuvântului masă e noţiunea
de masă ca obiect de mobilă cu platformă şi picioare, la care ne aşezăm ca să mâncăm sau să scriem.
Semnificantul este lanţul de litere sau sunete m-a-s-a, pe care îl vedem dacă e scris sau îl auzim dacă este
rostit. Toate semnele au această structură dublă.
Datorită semnelor oamenii se emancipează de realitatea materială, de obiectele ce alcătuiesc
realitatea. Gooliver, vestitul personaj dintr-un roman al lui J. Swift, povestea că locuitorii unei insule pe
care soarta îl aruncase, nu născocise încă semne ca substitute ale obiectelor şi de aceea ei cărau cu ei toate
obiectele despre care doreau să discute sau să judece. Imaginaţi-vă ce chin ar fi dacă nu am avea cuvinte
care ar exprima, de exemplu, noţiunile de masă, scaun sau dulap. Am fi nevoiţi, ca insularii lui Gooliver,
să avem cu noi masa, scaunul şi dulapul ori de câte ori e nevoie să discutăm sau să judecăm cu cineva
despre ele.
Inventivitatea umană a fost deosebit de generoasă şi productivă în elaborarea semnelor. În fond,
lumea omului este o lume a semnelor şi pentru a se orienta în această lume el trebuia să cunoască
semnificaţiile pe care le degajă semnele. Semaforul roşu ne comunică că nu se poate traversa strada,
termometrul care arată 39 grade spune că avem febră, zâmbetul prietenului exprimă starea lui de bine şi a.
m d.

2. Definirea noţiunii de limbă

Cele mai comode şi eficiente însă semne sunt cuvintele. Ele alcătuiesc limba. Dar limba este
compusă nu numai din cuvinte.
2
 Limba este sistem de semne verbale (cuvinte) şi de reguli care prescriu proceduri de utilizare a
semnelor, cu ajutorul cărora pot fi elaborate un număr infinit de enunţuri.
Totalitatea cuvintelor unei limbi formează vocabularul sau lexicul acelei limbi.
Cuvintele izolate, separate unele de altele nu pot exprima mesaje şi idei. Pentru ca ele să exprime şi
să comunice mesaje ele trebuie împreunate, combinate, aranjate conform regulilor. Reguli înseamnă
înţelegeri sau convenţii pe care oamenii de o anumită limbă le stabilesc şi le utilizează la construirea
enunţurilor din cuvinte.
Orice limbă dispune de două categorii principale de reguli:
1. Reguli semantice, ele stabilesc relaţia «semn – semnificaţie». Lanţul de litere p-i-x exprimă ideea
de unealtă de scris şi nu altceva. Regulile semantice atribuie semnificaţii cuvintelor. A cunoaşte regulile
semantice ale limbii înseamnă a cunoaşte sensurile pe care le au cuvintele acestei limbi.
2. Regulile gramaticale. Ele gestionează relaţia «semn – semn». Cuvintele gust, pâine de unele
singure nu spun nimic sau aproape nimic. Dacă dorim să exprimăm ideea că gustul este o însuşire a
pâinii, atunci le împreunăm ajustându-le unul la celălalt gustul pâinii.

3. Ce este limbajul?
Vom răspunde prin definiţie.
Limbajul este procesul psihic de utilizare a limbii în vederea realizării funcţiei de comunicare,
cunoaştere sau reglare.
Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit in
comunicarea interumană.
Limbajul mai poate fi definit ca un vehicul ce transporta intenţii, atitudini, un mijloc de transmisie
ă informaţiilor, care circula fără rezistenta de la un sistem cognitiv la altul.
S.L. Rubinstein a formulat o definiţie a limbajului foarte scurtă, dar foarte cuprinzătoare:
„Limbajul, scrie el, este limba in acţiune”.
Pentru a nu greşi la identificarea noţiunilor de limbă şi limbaj să examinăm tabelul 1. unde ambele
noţiuni stau faţă în faţă, oferindu-ne oportunitatea de a le compara una cu alta şi a stabili specificul
fiecărei.
Limba Limbajul
Este sistem de semne şi reguli Este proces psihic
Este elaborat de o comunitate (o naţiune) Este elaborat de o persoană anume
Are caracter abstract Are caracter concret
Este studiată de lingvistică Este studiat de psihologie
Tabelul 1. Prezentarea comparativă a conceptelor de limbă şi limbaj

Tema 2. FUNCŢIILE LIMBAJULUI

Psihologia contemporană consideră că limbajul îndeplineşte o multitudine de funcţii, dintre care
cele mai importante sunt trei: funcţia de comunicare, funcţia cognitivă şi funcţia reglatoare.
Prima şi cea mai importantă este funcţia de comunicare.
Limbajul în această funcţie constituie un proces de stabilire şi gestionare a relaţiilor dintre
oameni cu ajutorul limbii.
Pot fi identificate trei avantaje pe care limbajul si comunicarea le aduc omului:
a) Îi permite să trăiască alâturi şi împreună cu alţii, să ia poziţie faţă de alţii, să se adapteze
situaţiilor noi, să ţină seama de experienţa altora, să o asimileze, dacă e cazul şi e necesar.
b) Prin comunicare, individul se face cunoscut altora, dar şi sieşi, îşi corijează o serie de percepţii şi
atitudini eronate, se introspectează şi se poate înţelege mai bine pe sine.
c) Comunicarea răspunde nevoii omului de a fi apreciat, prin intermediul ei el atrage atenţia altora
asupra sa, implicit, afirmându-se şi punându-se în valoare.
Psihologul rus A. A. Leontiev numeşte limbajul în funcţia lui de comunicare activitate verbală.
Teoria lui A.A. Leontiev o vom studia în cadrul unei lecţii aparte.
A doua funcţie importantă a limbajului este cea cognitivă. Vom observa două aspecte în utilizarea
limbajului în funcţia cognitivă.
Primul aspect îl constatăm atunci când limbajul joacă rolul de mijlocitor al proceselor psihice
cognitive şi face posibilă declanşarea şi buna desfăşurare a acestor procese. Gândirea este imposibilă fără
limbaj, limbajul este mecanismul psihologic de bază al gândirii. Nici memoria, memoria logică, bunăoară,

3
nu poate exista şi nu poate activa în afara limbajului. Limbajul îndeplineşte rolul de ax al întregului
sistem psihic uman şi-i face posibilă funcţionarea.
Al doilea aspect e legat de activităţile didactice când învăţătorul sau profesorul cu ajutorul
limbajului le formează elevilor şi studenţilor cunoştinţe. Jinkin, cunoscut psiholog rus, numea limbajul în
funcţia cognitivă transmiţător de informaţii. Într-adevăr, profesorul transmite cunoştinţe studenţilor prin
prelegere, comunicare, discuţie, pe scurt, prin cuvânt.
A treia funcţie principală a limbajului este funcţia de reglare. Omul trăieşte în societate, în grupuri
şi mereu este pus în situaţia să se adapteze la alţii, să le influenţeze comportamentele, atitudinile şi
sentimentele. Rog să ştergeţi tabla, se adresează învăţătorul unui elev şi drept răspuns elevul şterge tabla.
Ce a făcut învăţătorul? A determinat un act dezirabil pentru el – ştergerea tablei. Funcţia de reglare
observăm atunci când o persoană produce comportamente şi luări de atitudini la o altă persoană prin
sugestii, rugăminţi, aluzii, îndemnuri sau prin mijloace verbale mai directe şi mai dure cum sunt ordinele,
dispoziţiile, comenzile. Omul prin limbaj influenţează nu numai comportamentul altor oameni, ci şi pe al
său propriu prin autosugestie, autocomandă, autoîndemn. Luria, un mare psiholog rus, afirma că voinţa se
produce prin limbaj. Omul îşi adresează sieşi anumite porunci şi se determină prin cuvinte
autostimulatoare să îndeplinească ceea ce şi-a propus.
Alte funcţii.
4. Funcţia afectivă a limbajului constă în exprimarea spontană a emoţiilor şi impulsurilor, sub
forma intonaţiilor, modificărilor de timbru, mimică, gesticulaţie sau chiar strigăt şi interjecţie, ca în stările
de mare încărcătură emoţională. Este o dimensiune a limbajului care se leagă de formele mai primitive de
expresie, dar la care limbajul evoluat a adăugat nuanţe şi modulări specifice, prin care putem citi
aspectele implicite ale comunicării. La acestea adăugăm că orice comunicare implică, pe lângă mesajul
principal (cel mai adesea informaţional-cognitiv) un conţinut afectiv, căci vrem să influenţăm conduita
cuiva, să obţinem ceva, să declanşăm o schimbare de conduită, adică să determine o rezonanţă între noi şi
interlocutor.
5. Funcţia persuasivă a limbajului, care presupune deliberat convingerea, influenţarea, modificarea
celuilalt. În psihoterapie deseori sugestia foloseşte această pătrundere afectivă, creată prin limbaj, pentru a
genera o schimbare de optică, de convingere sau de atitudine.
6. Funcţia ludică apare de timpuriu în jocul copilului, care dezvoltă plăcerea de a fi cauză operând
nu numai asupra obiectelor, ci şi asupra cuvintelor. Funcţia ludică exprimă, pe de o parte, contribuţia
acumulărilor inconştiente în auto-generarea limbajului la copil, pe de altă parte rolul elementelor implicite
ale cuvintelor (rima, aliteraţia, asonanţele, reduplicările, unificările prin contiguitate). La adult jocurile de
cuvinte, plăcerile savante legate de rezolvarea integramelor, imaginile poetice vor prelua de la copil cele
două caracteristici fundamentale: ideea de joc cu cuvintele (prin care istoric este transformat în …
isteric), şi contribuţia sensurilor conotative, secundare, depozitate în inconştient, care oferă de multe ori o
combinatorică la distanţă, surprinzătoare, neobişnuită.
7. Funcţia magică este aceea prin care cuvântul a fost considerat constant a avea o putere
incantatorie, de vrajă, de unde utilizarea lui mistică: detaşându-se de lucru, cuvântul pare a-l domina cu
uşurinţă, a-l guverna. El spune ceea ce nu există încă şi reînvie ceea ce a dispărut. Aceasta poate fi
explicaţia pentru care multe mitologii au făcut din forţa magică a cuvântului izvorul creator al lumii (la
început a fost cuvântul, spune şi Biblia). Această forţă elementară generatoare a lumii este chiar temeiul
creaţiei poetice. Lucian Blaga susţinea, în acest context, că nu toate cuvintele au această forţă, utilizarea
continuă le-a tocit şi le-a golit de puterile de la începuturi, rostul poetului fiind acela de a le curăţa şi reda
forţa lor generică, elementară.

LITERATURA
Hayes, N. , Orrell, S. (1997) Introducere în psihologie. Bucureşti.
Krasne, M. (1997) Munca de lămurire ... o artă. Depăşiţi blocajele mintale... Bucureşti.
Lungu, N. (2003) Psihologie experimentală. Bucureşti.
Malim, T. (1999) Procese cognitive. Bucureşti.
Radu, I. (1994) Introducere în psihologia contemporană. Cluj-Napoca.
Zlate, M. (1999) Psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi.

TEMA 3: NEUROBIOLOGIA LIMBAJULUI

Întrebările la care va trebui să ştiţi a răspunde:

4
 Câte zone cerebrale sunt implicate în producerea limbajului? Care sunt ele?
Cine a fost Paul Broca?
Unde se află aria (zona) Broca? (Care e locaţia ei în creier?)
Prin ce se deosebea pacientul lui Broca de ceilalţi oameni?
Cine a fost C. Wernicke?
Ce funcţie are zona Wernicke în producerea limbajului?
Unde se află ea?
Ce înseamnă afazia semantică? Care îi este sinonimul?
Ce funcţie are girusul angular?
Unde se află el?
Care este zona cerebrală ce asigură scrisul?
Ce înseamnă disgrafie?
....................................................................................................................................

1. Limbajul la nivel neurobiologic este realizat de următoarele 4 structuri cerebrale:

1) aria Broca,
2) aria Wernicke,
3) girusul angular şi
4) centrul motor responsabil de mişcări ale mâinii, degetelor.

2. Aria Broca: în 1865 Paul Broca, neurofiziolog francez (1824-1880), a publicat o comunicare
referitoare la un pacient care suferise o deteriorare a unei zone mici a cortexului aflată la baza lobului
frontal din emisfera stângă. Ca urmare a acestei leziuni, pacientul era incapabil să verbalizeze cuvintele.
Avea ce spune, dorea să spună, dar nu putea... Astfel s-a stabilit că acest segment de creier, numit ulterior
aria Broca, este responsabil de verbalizare (de rostire, pronunţare a cuvintelor). Deteriorarea ariei Broca
produce imposibilitatea verbalizării (afazia motoră sau afazia expresivă, sau afazia Broca).
Notă: Afazie, provine din compunerea a două cuvinte greceşti: a = fără; phasis = cuvinte. Înseamnă
incapacitatea de a vorbi, de a rosti cuvinte. Accentul cade pe ultima silabă: afazi'e.

Figura 1. Aria Broca

3. Aria Wernicke: Se află în lobul parietal emisfera stânga. A fost descoperită de Carl Wernicke,
neurofiziolog german (1848-1905). Descoperirea a fost comunicată la 1874. Pacientul care are deteriorată
acest sector cerebral nu înţelege ce i se spune. Aude, dar nu înţelege. Este opus efectului Broca. Pacientul
lui Broca înţelege, dar nu poate verbaliza, în timp ce pacientul Wernicke deşi poate verbaliza, nu poate
înţelege. El vorbeşte, dar nu înţelege ce-i spune ceilalţi. În acest caz se constată afazia semantică sau
afazia Wernicke.

5
 Figura 2. Aria Wernicke

4. Girusul angular se află în lobul occipital, emisfera stângă. Funcţia lui constă în recepţionarea
informaţiei vizuale de la cortexul vizual şi traducerea ei într-un echivalent al cuvântului vorbit astfel încât
să poată fi înţeleasă. Cu alte cuvinte, această zonă asigură citirea. Deteriorarea ei duce la dislexie
(tulburarea citirii ca activitate verbală, dificultate de a citi pe înţeles).
5. Centrul motor care comandă mişcările mâinii se află în partea de sus a lobului frontal, emisfera
stângă. Deteriorarea lui produce disgrafia, imposibilitatea de a scrie, de a opera scrisul ca activitate
verbală sau de a scrie, dar imposibil de citit ce e scris.
(DEX: Girus, girusuri, s.n. (Anat.; în sintagma) Girus cerebral = circumvoluţie. - Din lat. Gyrus).

Figura 3. Toate ariile cerebrale responsabile de producerea limbajului

Tema 4: LIMBAJ ȘI COMUNICARE

Întrebările la care va trebui să ştim a răspunde la sfârşit de lecţie:

Ce înseamnă comunicare?
Care sunt caracteristicile esenţiale ale comunicării?
Ce e comunicarea eficientă? Da cea neeficientă?
De ce e bine să ştim a asculta?
Prin ce se caracterizează un abun ascultător? Da unul rău?
Care sunt condiţiile ce influenţează calitatea ascultării?
O comunicare bună trebuie să ţină seama de 5 reguli. Care sunt ele?
Cum înţelegea C. Rogers empatia?
Ce rol joacă empatia în comunicarea umană?
Poate oare fi măsurată capacitatea de a comunica eficient? Dacă da, atunci cum?

1. Definiţii

6
 1) Comunicarea este o interacţiune psihosocială, prin care subiecţii schimbă mesaje, realizează
relaţii, dirijează şi controlează activitatea unei persoane sau grup, se influenţează reciproc şi se
aşteaptă reacţii de răspuns.
2) Prin a comunica şi comunicare vom înţelege de fapt punerea în relaţie a spiritelor umane sau,
altfel spus, a creierelor umane (Baylon, 2000, p. 10).
3) Verbul a comunica se referă de obicei la acţiunea de a transmite un mesaj despre ceva cuiva care
este receptorul (McQuail, 1999, p. 14).

2. Caracteristicile esenţiale ale comunicării:

4. Comunicarea este un proces în care oamenii îşi împărtăşesc informaţii, idei şi sentimente.
5. Comunicarea este procesul prin care o parte (numită emiţător) transmite informaţii (un mesaj)
unei alte părţi (numită receptor).
6. Comunicarea se referă la acţiunea, cu una sau mai multe persoane, de trimitere şi receptare a
unor mesaje care pot fi deformate de zgomote, are loc într-un context, presupune anumite efecte şi furnizează
oportunităţi de feedback.

3. Comunicarea eficientă vs. comunicare neeficientă

O comunicare bună (eficientă) este atunci când mesajul receptat corespunde mesajului emis.

O comunicare este defectuoasă (neeficientă) atunci când mesajul receptat nu corespunde celui
emis din cauza că s-au produs una sau mai multe distorsiuni (Cungi, 1999, p. 22).

4. Ascultarea eficientă
Ascultarea este un mod de comunicare tot atât de important ca şi „a vorbi bine”.
Doar 25 % din cei ce ascultă înţeleg ideile centrale ale unei comunicări (Morgan, Ph. & Baker, K.).
Pentru a îmbunătăţi deprinderile de ascultare este necesar să facem distincţie dintre un ascultător
eficient şi neeficient.
Activitate practică:
Exerciţiu: de clasificat enunţurile prezentate după criteriul: ascultător eficient, ascultător
neeficient, completând tabelul de mai jos.
Enunţurile:
Gândeşte şi reflectă materia în plan mintal; compară datele.
Tinde să cadă în reverie în timpul prezentării, în special dacă emiţătorul este unul lent.
Luptă împotriva factorilor perturbatori; posedă tehnici de concentrare.
Califică subiectul prezentat ca fiind sec şi-şi orientează atenţia asupra persoanei emiţătorului.
Caută să transforme materialul prezentat în unul semnificativ.
Stabileşte contact vizual cu emiţătorul şi comunică cu el prin postura corpului său.
Este sustras uşor de stimuli nesemnificativi.
Ascultă şi caută să găsească ideile centrale celor comunicate.
Nu stabileşte o legătură cu emiţătorul.
Îi lipseşte deprinderea de audiere a unui material mai dificil.
Tabelul

Ascultător eficient Ascultător neeficient

5. Condiţiile ce influenţează eficienţa ascultării

7
  diferite tipuri de zgomote (bruiaj);
 defectele de recepţie (probleme la nivelul receptorului);
 oboseala fizică sau psihică;
 defectele de transmisie (probleme la nivelul emiţătorului);
 tema este considerată a fi banală ori superficială (de către receptor);
 criticarea persoanei care transmite mesajul (manierismele în limbaj, gesturile);
 stereotipurile negative şi prejudecăţile;
 prematură reflecţie asupra celor auzite;
 reveria;
 volumul vocabularului ascultătorului (bogat – sărac);
 capacitatea de a surprinde ideile centrale.

6. Regulile care te fac un bun ascultător:

1) Uitaţi-vă la persoana care vorbeşte.

Orice persoană care merită să fie ascultată, merită să fie şi privită.

2) Aplecaţi-vă capul spre vorbitor şi ascultaţi-l concentrat.

Trebuie să păreţi că nu vreţi să scăpaţi nici un cuvânt din ceea ce vă spune.

3) Puneţi întrebări.
Astă îi dă posibilitatea celui care vorbeşte să-şi dea seama că-l ascultaţi cu atenţie. Punerea
întrebărilor este o formă sofisticată de a-1 măguli şi valoriza.
4) Nu vă depărtaţi de subiectul vorbitorului şi nu-l întrerupeţi. Nu schimbaţi subiectul până ce persoana
nu termină, indiferent cât de nerăbdător aţi fi să mai vorbiţi şi despre altceva.
5) Folosiţi cuvinte cu care să vă adresaţi vorbitorului — „tu" şi „dumneavoastră". Dacă folosiţi „eu,
mie, al meu, pentru mine" înseamnă că schimbaţi centrul atenţiei de la vorbitor spre dumneavoastră.

7. Rolul empatiei în comunicare

Un alt factor psihologic responsabil de eficienţa comunicării este empatia.
Empatia este o modalitate de cunoaştere şi înţelegere a altora.
Ca fenomen psihologic extrem de complex, empatia se manifestă în variate forme
comportamentale. În primul rând, empatia este o formă de comunicare afectivă şi de transpunere imediată
sentimentală. Bazându-se pe mecanismul de proiecţie, empatia îl face pe individ participant la bucuria sau
tristeţea altuia.
După cum spune C. Rogers, empatia îl face pe om să perceapă cadrul intern de referinţă al altuia
cu toate comportamentele sale emoţionale „ca şi cum” ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia
de „ca şi cum”. Autorul are în vedere prin cadrul intern de referinţă al altuia elementele emoţionale şi
cele cognitive ale psihologiei partenerului, mai simplu, personalitatea lui.
În al doilea rând, empatia este şi o formă de transpunere cognitivă, care se bazează pe un şir de
procese ale gândirii, cum ar fi comparaţia, analogia, etc.
R.F. Dymond consideră că empatia este transpunerea imaginativă a unui individ în gândirea,
trăirea, modul de a acţiona al altuia şi prin aceasta structurarea lumii conform grilei de lectură a celuilalt.
Datorită empatiei individul înţelege afectivitatea (ce simte) şi latura cognitivă (ce percepe şi ce gândeşte)
a partenerului, ceea ce îi dezvoltă abilitatea de a interpreta comportamentul expresiv al altuia şi de a
prezice reacţiile afective şi comportamentale ale partenerului în anumite condiţii concrete. Astfel,
evidenţiem şi latura predictivă a empatiei.
Dacă suntem capabili a empatiza cu oamenii ne situăm implicit într-o poziţie avantajoasă de a
înţelege motivaţiile lor, experienţele trecute, trăiri prezente şi atitudinile, speranţele lor şi aşteptările
pentru viitor.
Dacă ne transpunem psihologic în sistemul de referinţă al celuilalt, are loc un act de cunoaştere a
acestuia, în special a stării lui emoţionale.
Empatizând, putem face o predicţie corectă a posibilului comportament al partenerului şi, implicit,
un proiect de răspuns comportamental adecvat situaţiei.
Dacă suntem empatici, comunicarea este interactivă şi favorizează un comportament cooperant,
de înţelegere reciprocă.
8
 8. Măsurarea capacităţii de comunicare eficientă
Măsurarea capacităţii de comunicare se face prin teste. Testul de mai jos poate servi drept un
exemplu de test de comunicare.
Scala nivelului de comunicare
Instrucţiuni. Gândiţi-vă la modul în care dvs. comunicaţi cu oamenii şi notaţi intensitatea
acordului sau dezacordului dvs. cu cifre de la 1 la 8 din dreptul fiecărui item care înseamnă: 1 – Deloc.
2 – Foarte puţin. 3 – Puţin. 4 – Suficient. 5 – Potrivit. 6 – Bine. 7 – Foarte bine. 8–
Perfect!

Itemi / Punctaj 1 2 3 4 5 6 7 8
1. Mă simt confortabil în situaţii relaţionale
2. Privesc fără probleme persoana care îmi
vorbeşte sau căreia îi vorbesc
3. Vorbesc destul de tare pentru a fi auzit
4. Vorbesc destul de clar pentru a fi înţeles
5. Zâmbesc cu uşurinţă
6. Am o postură generală deschisă
7. La momentul potrivit, pot să mă apropii fizic
de persoanele cărora le vorbesc, fără să mă simt jenat
8. Îl ascult pe interlocutor fără să-l întrerup
9. Verific adesea dacă am înţeles bine ceea ce
mi-a spus interlocutorul
10. Verific adesea dacă celălalt mi-a înţeles
bine mesajul
(Sursa: Charly Cungi. Cum să ne afirmăm. Iaşi, p.24. Grila de evaluare o veţi găsi la sfârşit).

Literatura recomandată:
Baylon, Ch. Comunicarea. Iaşi, 2000
McQuail, D. Comunicarea. Bucureşti, 1999
Cungi, Ch. Cum să ne afirmăm. Iaşi, 1999
Cohen, D. Limbajul trupului în relaţiile de cuplu. Bucureşti, 2004 (m841)
Krasne, M. Munca de lţmurire ... o artă. Bucureşti, 2001 (m651, m652)
Pease, A. Limbajul vorbirii. Bucureşti, 2000 (u118)
Schafer, C. Limbajul corpului. Bucureşti, 1999 (u293)
...........................................................................................................................
Grila de evaluare la testul de comunicare: 80 – 72: nota „10” ; 71 – 63: nota „9”; 62– 56: nota „8”;
55 – 47: nota „7” ; 46 – 38: nota „6”; 37 – 30: nota „5”. Mai puţin de 30 – notă negativă.

Tema 5: ACTIVITATEA VERBALĂ

Teme şi întrebări la care va trebui să ştiţi a răspunde la sfârşit de activitate:

Care sunt funcţiile limbajului?
Ce numim activitate verbală?
Cine este întemeietorul teoriei activităţii verbale?
Numiţi cele 4 activităţi verbale.
Clasificaţi activităţile verbale după croteriul producere / reproducere.
Clasificaţi activităţile verbale după croteriul codul utilizat.
Ce este vorbirea? Scurtă caracterizare psihologică.
Ce este audierea? Scurtă caracterizare psihologică.
Ce este scrierea? Scurtă caracterizare psihologică.
Ce este citirea? Scurtă caracterizare psihologică.
Ce e citirea rapidă? Avantajele?
...............................................................................................................................................
I. Definiţia. Limbajul are mai multe funcţii.
Limbajul în funcţia lui de comunicare se numeşte activitate verbală.
9
 Sinonim: comunicare verbală.
Autorul teoriei despre activitatea verbală este psiholingvistul rus Alexei Alexeevici Leontiev (1936
- 2004).
În rusă: речевая деятельность.
Activitatea verbală constituie obiectul de cercetare al psiholingvisticii.
Sunt 4 tipuri de activitate verbală:
Tipul de activitate verbală Ponderea în ”economia” comunicării
Vorbirea 30%
Audierea 45%
Scrierea 9%
Citirea 16%

II. Clasificarea activităţilor verbale.

1. După criteriul producerii sau reproducerii activităţii verbale de către subiect, distingem:
1) Activităţi verbale productive: vorbirea şi scrierea
2) Activităţi verbale reproductive: audierea şi citirea.
2. După criteriul codului cu care operează activitatea verbală, deosebim:
1) Activităţi verbale orale: vorbirea şi audierea
2) Activităţi verbale scrise: scrierea şi citirea.

III. Caracterizarea psihologică a activităţilor verbale

Vorbirea este acea activitate verbală prin care se emite mesajul, se codează în foneme şi se
transmite către receptor.
Fonem = sunet al vorbirii în limba dată.
Produs: orice formă de comunicare orală, adică cuvântare, prelegere, alocuţiune, rugăminte,
întrebare, cerere...
Ponderea în sistemul comunicării verbale – circa 30%.
Viteza de producere: în jur la 125 cuvinte/min.
În rusă: говорение
Audierea (ascultarea) este acea activitate verbală prin care se recepţionează enunţul, se
decodează şi se extrage mesajul (adică are loc înţelegerea comunicării verbale).
Produs: înţelegerea cuvântărilor, prelegerilor, alocuţiunilor...
Ponderea – circa 45%.
Viteza de producere: corespunzătoare cu cea a vorbirii.
În rusă: слушание
Scrierea este acea activitate verbală prin care se emite mesajul, se codează în grafeme şi se
transmite către receptor.
Grafem = literă a unui alfabet.
Produs: orice formă de comunicare scrisă, adică scrisoare, articol, raport, cerere...
Ponderea – circa 9%.
Viteza de producere: în jur la 40 cuvinte/min.
În rusă: письмо
Citirea este acea activitate verbală prin care se recepţionează enunțul scris, se decodează şi se
extrage mesajul.
Produs: înţelegerea formelor comunicării scrise – scrisori, notiţe, raport, articole etc.
Ponderea – circa 16%.
Viteza de producere: normală – 300 cuvinte/min. Citirea rapidă : 800 – 4000 cuvinte/min.
În rusă: чтение

TEMA 6: FORMELE DE LIMBAJ ŞI CLASIFICAREA LOR

Obiectiv: La sfârşit de activitate vom cunoaşte răspunsurile la următoarele întrebări:

 De ce e nevoie să operăm clasificarea limbajelor?
 Ce stă la baza clasificării?
 Care e criteriul după care distingem limbaj expresiv vs. limbaj impresiv?

10
  Ce numim limbaj expresiv? Da limbaj impresiv?
 Care sunt fazele limbajului expresiv? Da ale celui impresiv?
 Ce înseamnă structură de suprafaţă şi cea de profunzime, după Chomsky?
 Care sunt formele de limbaj ce rezultă din aplicarea criteriului natura codului utilizat?
 Prin ce se deosebeşte limbajul oral de cel scris?
 După ce criteriu limbajul se împarte în exterior şi interior?
 Cum definim limbajul exterior? Da pe cel interior?
 În ce constă concepţia lui Vîgotsky despre limbajul egocentric?
 Cum poate fi caracterizat limbajul monologat în raport cu cel dialogat?
 Există oare un limbaj ”care nu spune nimic”? Cum se numeşte el?
 Care sunt particularităţile limbajului de lemn?
****************************************************************
Introducere. Există mai multe forme de limbaj: limbaj exterior – limbaj interior, limbaj oral –
limbaj scris etc.
Pentru a face ordine în cunoştinţele noastre despre limbaj, este necesar să clasificăm formele de
limbaj.
Operaţia clasificare se face în baza unor anumite criterii sau principii.
Vom proceda astfel: vom stabili mai întâi criteriul pe care îl vom pune la baza clasificării, apoi vom
determina formele limbajului care vor rezulta din clasificare şi le vom descrie.

Clasificarea 1. Criteriul: direcţia limbajului ca proces. Limbajul poate să se mişte în două sensuri:
dinspre mesaj spre enunţ (mesaj → enunţ) sau dinspre enunţ spre mesaj (enunţ → mesaj).
După acest criteriu distingem: limbajul expresiv şi limbajul impresiv.
Clasificarea îi aparţine lui A.R.Luria (1902 - 1977), mare psiholog rus, profesor la Universitatea de
Stat ”Lomonosov” din Moscova.
Limbajul expresiv este limbajul pe care-l produce emiţătorul şi are drept scop elaborarea
mesajelor şi transmiterea lor către receptor.
Limbajul expresiv parcurge în derularea sa următoarele faze:
Apariţia intenţiei verbale. Intenţia verbală înseamnă impulsul de a comunica ceva: a apărut o idee,
o întrebare, o nelinişte etc. şi subiectul simte nevoia s-o comunice.
Elaborarea mesajului. Mesaj este aceea ce trebuie comunicat: gânduri, sentimente, nedumeriri,
probleme. El formează conţinutul comunicării. După natura sa psihologică mesajul este general şi
abstract, ţine de ceea ce numim «gândirea pură». La sfârşit de această fază subiectul ştie ce are de
comunicat şi transmis altora.
Programarea interioară a mesajului. Se elaborează schema mesajului; gândurile, trăirile etc şi se
pun într-o anumită ordine (plan).
Programarea exterioară: exprimarea mesajului în enunţ, alcătuirea propoziţiilor şi frazelor prin
aplicarea regulilor de semantică şi gramatică.
N. Chomsky, mare psiholingvist american (născut 1928), afirmă că elaborarea limbajului
presupune producerea a două structuri: 1) structura de suprafaţă şi 2) structura de profunzime.
Structura de suprafaţă înseamnă enunţul în existenţa lui reală, format din cuvinte organizate
conform regulilor. Ea reprezintă de fapt un mesaj codificat verbal, prin cuvinte şi fraze.
Structura de profunzime o formează sensurile, semnificaţiile, într-un cuvânt, mesajele.
Structura de suprafaţă ţine de limbă şi ele sunt produsul limbii concrete (limbii române, limbii ruse
sau altei limbi).
Structura de profunzime este o emanaţie a intelectului, care e o facultate mintală general umană.
Limba are naţionalitate, adică o putem raporta la o anumită naţionalitate, în timp ce intelectul este
universal şi general uman, el nu are naţionalitate pentru că el aparţine omului ca specie.
După Chomsky, a produce limbaj expresiv înseamnă a transforma structura de profunzime în una
de suprafaţă conform unor reguli pe care el le numeşte reguli de transformare. O anumită structură de
profunzime i-ar putea corespunde mai multe structuri de suprafaţă. De exemplu, structura de profunzime
ce constă din ideea (mesajul) „Şoferul conduce maşina” ar putea fi transformată în următoarele structuri
de suprafaţă:
Şoferul conduce maşina.
Maşina este condusă de şofer.
Şoferul maşina conduce.
11
 Conduce maşina şoferul.
Limbajul impresiv este limbajul produs de receptor şi constă în perceperea enunţurilor şi
înţelegerea mesajelor pe care ele le exprimă .
Fazele limbajului impresiv sunt:
7. Perceperea enunţului.
8. Decodarea enunţului.
9. Extragerea mesajului (Ce a spus sau ce a scris?).
10. Determinarea intenţiei verbale (De ce a spus cutare vorbă? Ce, de fapt, a vrut să spună
cutare?).

Clasificarea 2. Criteriul: natura codului utilizat, forma semnificanţilor. Cele mai utilizate coduri
sunt sunetele (fonemele) şi literele (grafemele).
După acest criteriu distingem: limbajul oral / limbajul scris.
Limbajul care utilizează sunetele ca formă de exprimare este limbajul oral.
Cuvântul „oral” provine de la cuvântul latin „oris” care înseamnă „gură”.”
Limbajul care utilizează literele pentru a exprima mesaje este limbajul scris.
Pentru a ne face o idee mai clară despre ce e limbajul oral şi ce e limbajul scris să consultăm
tabelul.
Tabelul 1. Caracteristicile limbajului oral şi scris
Limbajul oral Limbajul scris
Utilizează codul fonematic (sunete) Utilizează codul grafic (litere)
Este efemer (trecător) Este durabil („Ce scrii cu peniţa nu tai cu
bărdiţa”)
Se produce spontan Este elaborat, gândit, planificat
Apare în mod firesc în cadrul comunicării Este format şi cultivat special la şcoală
(deci, este natural) (deci, este artificial)
Are viteză de producere mare Are viteză de producere mică
Receptorul este prezent, este de faţă. Receptorul nu este de faţă (subiectul e
singur în faţa colii albe de hârtie)
Este econom din punct de vedere Este costisitor din punct de vedere
psihologic şi fiziologic (nu se cheltuie multă psihologic şi fiziologic (se cheltuie multă energie,
energie) timp)
Este uşor în utilizare Este dificil de utilizat, de învăţat

Clasificarea 3. Criteriul: destinaţia mesajului.

Un mesaj poate avea două destinaţii: pentru sine („uz intern”) şi pentru alţii („uz extern”).
După acest criteriu distingem: limbajul exterior şi limbajul interior.
Limbajul interior este un limbaj pentru sine. Subiectul produce enunţul pentru sine. El este în
acelaşi timp şi emiţător, şi receptor. Ca Narcis al lui Eminescu: „El fu iubitul, el fu sieşi iubitoriu”.
Limbajul exterior este un limbaj pentru alţii. Este limbaj social. Emiţătorul şi receptorul sunt
persoane diferite.
Limbajul exterior îndeplineşte în mod preponderent funcţia de comunicare, în timp ce limbajul
interior excelează în funcţia cognitivă (ca mecanism psihologic al gândirii, în deosebi).
Limbajul interior se realizează şi se prezintă în formă de monolog interior sau dialog cu sine însuşi.
E.N.Sokolov, psihofiziolog rus, care a studiat mecanismele fiziologice ale limbajului, afirma că
limbajul interior îşi trădează existenţa şi funcţionarea sa prin mişcări ale aparatului fonator şi că aceste
mişcări pot fi înregistrate cu ajutorul unui aparat care se numeşte miograf. Astfel el a descoperit
fenomenul de subvocalizare (articularea neauzită a sunetelor vorbirii) care constituie expresia fiziologică
a limbajului interior.
Mai întâi, în ontogeneză, apare limbajul exterior. La o anumită fază a dezvoltării limbajului (vârsta
preşcolară) apare la copii aşa numitul limbaj egocentric. L.S.Vygotsky considera că limbajul egocentric
este de fapt limbaj exterior pe care copiii îl folosesc pentru a rezolva o problemă sau realiza o sarcină.
Copilul gândeşte cu glas tare modul în care rezolvă o problemă sau planifică o acţiune. Odată cu trecerea
la vârstele şcolare limbajul egocentric se transformă treptat şi gradual în limbaj interior. Subiectul devine
capabil să gândească în sine (în minte) ceea ce are de gândit.

12
 Să procedăm acum la analiza comparativă a limbajului exterior şi a celui scris ajutaţi fiind de
tabelul de mai jos.
Tabelul 2. Caracteristicile limbajului exterior şi interior
Limbajul exterior Limbajul interior
Este sonor, deci perceptibil Este asonor, deci imperceptibil (nu-l auzim)
Este desfăşurat (ca să-l înţeleagă celălalt) Este redus, omisiv
Are viteză relativ mică Are viteză relativ mare
Are caracter social Are caracter individual

Clasificarea 4. Criteriul: numărul de subiecţi implicaţi în procesul limbajului.

După acest criteriu distingem: limbajul monologat şi limbajul dialogat.
Limbajul monologat este limbajul produs de o singură persoană.
Cuvântul „monologat” provine de la combinarea a două cuvinte: „monos” ce însemna în greaca
veche „unu” şi „logos” – cuvânt.
Autorul limbajului monologat este emiţătorul.
Produsele limbajului monologat sunt cuvântările, discursurile, prelegerile, alocuţiunile.
Limbajul dialogat este limbajul folosit în conversaţie. Este un limbaj de grup. Autorul lui este un
grup uman, un subiect colectiv. Termenul provine de la cuvântul latin „dialogus” care însemna
„conversaţie”.
Formele pe care le ia limbajul dialogat pot fi conversaţia, discuţia, polemica, cearta şi a.
Consultarea tabelului ne va permite să ne facem mai clare conceptele de limbaj exterior şi interior.
Tabelul 3. Caracteristicile limbajului monologat şi dialogat
Limbaj monologat Limbaj dialogat
Produs de un singur subiect Produs de doi şi mai mulţi subiecţi
Este activ (planifică, realizează, evaluează) Este reactiv (întrebări – răspunsuri)
Este elaborat (presupune pregătire) Se produce spontan
Este cultivat special (la şcoală, curs de Apare şi se dezvoltă în comunicarea vie,
retorică) natural, de fiecare zi
Este necesară autostimularea Beneficiază de stimulare externă
Este mai dificil în utilizare Este mai uşor
Apare în ontogeneză mai târziu (este mai Apare mai devreme (este mai vechi)
recent)

Limbajul de lemn. În ultimul timp se utilizează frecvent, în vorbirea curentă şi în mass-media,

sintagma ”limbă de lemn”, limbaj de lemn” ceea ce mă face să pun în discuţie tema limbajului de lemn,
ce înseamnă el şi în ce se manifestă.
Limbajul de lemn este un limbaj încremenit. ”El nu-l face pe om să vibreze la auzul vorbelor” (A.
Pleşu).
A fi de lemn înseamnă a nu simţi nimic, a fi insensibil. Putem afirma, că întâlnim şi în ştiinţă un
limbaj uscat. Avem şi aici de-a face cu autori care au cules diverse formule şi expresii pe care le reproduc
mecanic. Nu e vorba că nu mai gândesc, ci tristeţea stă în faptul că nu se mai exprimă pe ei înşişi. Chiar şi
în biserică întâlnim acest fenomen, şi în biserică slujitorii ei folosesc formule şi expresii ”de-a gata”.
Principalele caracteristici ale limbii de lemn sunt:
 caracterul impersonal şi pasiv al frazelor (“relaţiile reciproce s-au strâns“, „într-o atmosferă de
stimă şi respect reciproc“ etc.)
 abundenţa mijloacelor lingvistice care servesc la accentuarea obligativităţii (a trebui, a fi dator, cu
necesitate, negreşit, obligatoriu, neabătut etc.)
 lipsa nuanţelor (împărţirea strictă în doar două categorii: buni şi răi, prieteni şi duşmani, devotaţi
şi trădători, abstract şi concret, general şi particular, obiectiv şi subiectiv, pe scurt, ori alb, ori negru)
 metaforele şi personificările excesive (hidra capitalistă, părintele popoarelor - cu referire la Stalin,
unionist - cu referire la cine?)
 codificarea (anumite cuvinte, ca „revizionist“ sau „duşman al poporului“, dau semnalul de atac;
altele, precum „lipsa de vigilenţă revoluţionară“, servesc drept avertisment sau ameninţare etc).
"Limbajul de lemn" se refera în general la construcţiile bombastice, pline de formă dar cu foarte
puţin sau total lipsite de fond. Practic, este o combinaţie de clişee, de şabloane verbale, dând naştere în
final de multe ori la construcţii complicate care nu înseamnă absolut nimic sau prea puţin comparativ cu
13
efortul de a le spune. Limbajul de lemn e de fapt un limbaj care nu spune nimic sau, cum ar spune
Eminescu, e un limbaj pentru ”când nimic nu ai a spune”.
Mostre : "Sa ne ancoram în sinergia faptelor ce urmăresc împlinirea interesului naţional" sau: " să
luptăm pentru propăşirea neamului şi aducerea ţării noastre pe cele mai înalte culmi de civilizaţie
multilateral dezvoltată", sau: ”să ne concentrăm asupra principiilor şi valorile noastre”...
Opusul termenului de limbaj de lemn ar fi limbajul personalizat, limbaj pus la cote maxime în
slujba autoexprimării persoanei. Limbajul personalizat este un limbaj venit din inimă şi suflet şi expresia
directă a lor, el este însăşi sinceritatea în exprimare, adică în lucru.

Bibliografie selectivă
Chelcea, S. (2003) Cum să redactăm. Bucureşti: Comunicare. ro (m982)
Chomsky, N. (1996) Cunoaşterea limbii. Bucureşti: Editura ştiinţifică (m242)
Ferreol, G., Flageul, N. (1998) Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală. Iaşi: Plirom (u148)
Lieury, A. (2008) Experimente de psihologie pentru dezvoltarea personală. Iaşi: Polirom. Cap. 1.
Limbaj şi inteligenţă, p. 25.
Negură, I. & Losîi, E. Psihologia generală. Chişinău: IFC, 2011
Pierron, C. & O. (19999) Cum să scriem. Iaşi: Polirom (m643)
Şerbănescu, A. (2001) Cum se scrie un text. Iaşi: Polirom (u151)

Autoevaluare

Test rapid 1
1. Criteriul împărţirii limbajului în expresiv şi impresiv este ............................................
2. Limbajul expresiv este limbajul pe care-l produce ...................................
3. Limbajul expresiv se desfăşoară în ....... faze.
4. Limbajul impresiv este realizat de către emiţător. 1) Corect. 2) Fals.
5. Concepţia despre limbajul expresiv şi impresiv a fost elaborată de .......

Test rapid 2
1. Criteriul natura codului utilizat stă la baza împărţirii limbajului în 1) ..................... şi 2)
.....................................
2. Limbajul care foloseşte fonemele se numeşte ....................................................
3. Limbajul scris este uşor în utilizare şi la învăţare. 1) Corect. 2) Fals.
4. Limbajul oral apare în ontogeneză: 1) mai devreme / 2) mai târziu decât cel scris.

Temă de meditaţie. Demostene (384 – 322 î. Hr.) a fost un mare orator grec. Cuvântările pe care le
ţinea produceau efecte deosebite asupra poporului. Un neprieten de al lui a remarcat odată cu multă
răutate: „Cuvântările lui Demostene miros a ulei de măsline”. Ce a vrut să spună acest tip invidios?
(Aluzie: seara sau noaptea noi scriem ce avem de scris la lumina electrică. Da .....?).

Tema: Din lista de atribute de mai jos alegeţi-le doar pe acelea care se referă la limbajul de lemn:
bombastic, cutremurător, sincer, uscat, neexpresiv, tulburător, şablonard, nenuanţat, impersonal,
viu, demagogic.

Tema 7. LIMBAJUL ŞI GÂNDIREA

Întrebările la care va trebui să ştiţi a răspunde la sfârşit de activitate:

Există oare relaţie între limbaj şi gândire? Ce cred psihologii?

Cum concepea relaţia ”limbaj şi gândire” părintele behaviorismului J. Watson?
Ce a demonstrat experimentul cercetătorilor Smith şi col.privind teoria lui Watson?
Cine sunt autorii ipotezei relativităţii lingvistice?
În ce constă ipoteza relativităţii lingvistice?
Care îi sunt limitele?
14
 Ce credea J. Piaget despre relaţia dintre limbaj şi gândire?
În ce raport se afla teza lui J. Piaget cu cea a lui J. Watson?
L. Vîgotsky a avansat o teorie proprie privind relaţia ”limbaj-gândire”. În ce constă esenţa ei?
Cine este autorul teoriei despre codurile complexe şi limitate?
Care sunt tezele principale ale teoriei lui Bernstein?
Critica lui Labov adusă concepţiei lui Bernstein. În ce constă ea?
Teoria lui Bernstein şi efectul Pygmalion, există vreo relaţie între ele? Care e?
......................................................................................................................................................

La întrebarea: Există relaţie dintre limbaj şi gândire? răspunsul psihologilor este unanim pozitiv.
Cât priveşte conţinutul acestei relaţii, părerile se împart în dependenţă de teoria psihologică la care
se aderă.
Să expunem succint cele mai importante teorii asupra relaţiei „limbaj-gândire”.

Teoria behavioristă. J.B.Watson (1878-1958), părintele behaviorismului afirma : gândirea nu este,

de fapt, nimic altceva decât limbaj. Cu alte cuvinte şi mai scurt: gândirea = limbaj. Atunci când gândim,
facem mici mişcări inconştiente din gâtlej şi laringe. Ca şi persoanele care nu şi-au automatizat citirea:
citesc mişcând vizibil din buze.
Psihologii Smith, Brown, Toman şi Goodman au pus la îndoială teza lui Watson că gândirea este
limbaj. Ei s-au gândit că, dacă Watson ar avea dreptate, atunci subiecţii căror li s-ar imposibiliza mişcările
gâtlejului şi ale laringelui, nu ar putea gândi.
Ei au efectuat următorul experiment: unui lot de subiecţi li s-a administrat un preparat din curara
(plantă otrăvitoare) al cărui efect e paralizarea gâtlejului şi a laringelui, apoi li s-au prezentat spre
rezolvare probleme logice şi de perspicacitate. Rezultatul: mulţi subiecţii au rezolvat cu succes
problemele, prin urmare, gândirea a funcţionat în lipsa limbajului. Concluzia: gândirea nu este neapărat
limbaj, precum afirma Watson.

Ipoteza relativităţii lingvistice. Sapir (1884-1939) şi Whorf (1897-1941), doi antropologi

americani, au elaborat ipoteza potrivit căreia gândirea depinde, cumva, de limbaj. Pentru a ne putea gândi
la ceva, limbajul nostru trebuie să conţină cuvintele pentru a desemna acel ceva.
Exemplu: dacă o persoană cunoaşte doar 3 cuvinte pentru culori, ea nu este capabilă să
categorizeze obiectele după culoarea lor în 5 grupe, bunăoară, sau 7, sau 9.
Psihologul Rosch a verificat această ipoteză.
Experimentul a fost pus pe un eşantion care la rândul său a fost împărţit în 2 grupuri:
Grupul 1 – membri ai tribului Dani în limba cărora există doar 2 cuvinte pentru culori.
Grupul 2 – subiecţi vorbitori de engleză, care, evident, au la dispoziţie cuvinte nu numai pentru
toate cele 7 culori ale spectrului, ci şi pentru multiplele nuanţe ale lor.
Ambelor grupe li s-au prezentat probleme de gândire legate de culori.
Rezultatul: ambele grupe s-au descurcat aproape la fel de bine.
Concluzia: nu se poate afirma categoric că gândirea depinde totalmente de limbaj.
Adevărul e următorul: gândirea depinde de limbaj, dar această dependenţă este una moderată. De
exemplu, laponii (trib eschimos) care au în limba lor 27 cuvinte pentru zăpadă gândesc mai nuanţat şi mai
complex despre zăpadă decât anglofonii sau noi, românofonii, care avem doar 3 cuvinte (zăpadă, omăt,
nea).

Teoria lui J. Piaget despre limbaj şi gândire. Piaget, (1896-1980), mare psiholog elveţian, afirma
că limbajul este o simplă manifestare externă a procesului de gândire a subiectului. Adică el spune exact
invers la ceea ce afirma Watson (Formula lui Watson: gândire = limbajul). Piaget însă susţinea contrariul:
limbajul este gândire. Când un copil începe să vorbească el foloseşte limbajul egocentric, care este un
limbaj pentru sine, nu pentru alţii. El spune, pur şi simplu, ce crede, cu voce tare pentru a-şi organiza şi
restructura problemele apărute şi a le rezolva. Copilul îşi dezvoltă limbajul doar pentru că el este un
instrument util gândirii. Cu cât acest instrument este mai evoluat cu atât posibilităţile şi puterile gândirii
cresc.

Teoria lui L.S.Vîgotsky despre limbaj şi gândire. Vîgotski, (1896-1934), mare psiholog rus, îl
contrazice pe Piaget: însuşirea limbajului este alimentată mai degrabă de nevoia de comunicare a
copilului cu alte persoane decât de cea a rezolvării problemelor. Limbajul se dezvoltă direct din primele
15
interacţiuni sociale pe care copiii le au cu părinţii lor. Copiii îşi dezvoltă limbajul deoarece doresc să fie
mai eficienţi în interacţiunea socială, în comunicare. În optica copilului limbajul este instrumentul cu care
el comunică cu lumea şi dacă el doreşte să nu aibă probleme cu această lume, el dezvoltă instrumentul,
adică limbajul.

Teoria lui B.Bernstein despre codurile complexe şi limitate. Bernstein, socio- şi psiholingvist
britanic, susţine că există diferenţe de clasă evidente privind modul în care oamenii folosesc limbajul.
Persoanele din clasele de jos (muncitorii, ţăranii) utilizează codul limitat (restricted code) al limbajului, în
timp ce cele din clasele mijlocii şi superioare codul complex (elaborated code).
Codul complex se caracterizează prin utilizarea în număr mare a substantivelor, adjectivelor şi
verbelor, a explicaţiilor, a comentariilor, a expresiilor. Utilizarea lui asigură înţelegerea enunţului la
modul explicit. Este un limbaj autosuficient, mesajul îl exprimă exclusiv prin mijloace verbale.
Receptorul nu depinde de context, situaţie de comunicare.
Codul limitat se caracterizează prin mai puţine substantive, dar mai multe pronume şi mult mai
puţine explicaţii. Limbajul produs prin cod limitat nu poate fi înţeles în afara contextului, el este situativ.
Exemplu. Situaţia: tata vorbeşte la telefon, iar copilul exact în acest moment îi arde de întrebări.
Un tată ce practică codul complex: „Aş vrea să stai liniştit cât timp vorbesc la telefon”.
Însă un tată ce foloseşte codul limitat retează scurt: „Taci!”
În opinia lui Bernstein, elevii ce fac uz de codul limitat nu dezvoltă gândirea abstractă şi învaţă mai
prost la şcoală decât colegii lor ce posedă codul complex.
Codul utilizat constituie o marcă a originii sociale şi a poziţiei subiectului în societate. E de ajuns
ca cineva să pronunţe o frază sau două şi imediat i se poate aplica diagnosticul privind identitatea lui
culturală, socială, nivelul de şcolaritate.
Lucrarea lui Bernstein a fost foarte criticată sub câteva aspecte.
Labov a studiat problema dacă utilizarea codurilor limitate ale limbajului ar inhiba dezvoltarea
gândirii abstracte. El a arătat că metoda uzuală de testare a limbajului vorbit este deseori nepotrivită pentru
a descoperi capacităţile subiecţilor supuşi testului. Într-un studiu, el a analizat limbajul unui copil de
culoare, numit Leon. În condiţiile unei testări formale, Leon a vorbit foarte puţin, fiind în general tăcut.
Dacă rezultatele sale la acest test ar fi fost luate ca indicator al capacităţilor sale, aşa cum se întâmplă deseori
în cazul multor copii, atunci ar fi fost uşor să se tragă concluzia că Bernstein avea dreptate şi că Leon
era incapabil de raţionament abstract. Dar Labov a arătat că, atunci când Leon s-a aflat într-o atmosferă
degajată, cu un experimentator de culoare, adică negru şi el, amândoi stând de vorbă şi ronţăind dintr-o pungă
de cartofi prăjiţi, copilul a folosit un limbaj mult mai bogat. Leon a fost exuberant în conversaţia cu
experimentatorul, demonstrând că putea discuta foarte uşor atât concepte morale, cât şi abstracte, în propriul
său dialect. Se pare că, în primul caz, Leon a fost intimidat de formalismul social şi de prejudecăţile
rasiale.
Cercetările lui Labov au demonstrat că şi copiii clasei muncitoare ar putea avea concepte
complicate, chiar dacă limbajul lor nu se consideră a fi complex. Alţi psihologi au susţinut că
utilizarea codurilor limitate se datorează nu atât incapacităţii indivizilor de a folosi alte forme de
limbaj, ci faptului că indivizii respectivi împărtăşesc anumite presupoziţii comune despre lumea
înconjurătoare, şi astfel nu mai au nevoie de prea multe explicaţii. De asemenea, s-a demonstrat că, dacă se
analizează, pur şi simplu, cuvintele care formează codurile limitate, imaginea semantică a
limbajului este nerealistă, deoarece oamenii care folosesc de obicei coduri limitate, obţin deseori un
spectru considerabil de nuanţe prin elemente nonverbale, precum tonurile vocii sau ritmul unui
enunţ. Astfel, se pot comunica, de fapt, lucruri foarte subtile, chiar dacă nu se spun prea multe cuvinte.
Astăzi, atât lingviştii, cât şi psihologii acceptă că este prea puţin probabil ca limbajul vorbit în mod
concret să limiteze capacităţile cognitive ale oamenilor. Dar una este ceea ce cred oamenii de ştiinţă, şi cu
totul altceva - ce cred membrii societăţii, în general. Edwards a efectuat un studiu în care au fost
înregistraţi copii din diferite medii socioeconomice. Toţi copiii au citit acelaşi fragment, fiecare având un cu
totul alt accent. Subiecţilor li s-a cerut să evalueze copiii pe diverse scale, de la o scală teoretică -
„inteligenţa" -, la una de personalitate - „entuziasmul" sau „bucuria". Copiii cu accente specifice clasei
muncitoare au fost cotaţi mai slab pe toate scalele, nu doar pe cea corespunzătoare reuşitei şcolare.
Constatările de acest gen arată că, deşi limba vorbită de un individ nu-i poate influenţa capacităţile,
pot fi influenţate, totuşi expectanţele (aşteptările) celor din jur în raport cu individul respectiv. Câteva studii
efectuate de către Rosenthal şi col. au arătat că expectanţele celor din jur pot avea un efect considerabil
asupra realizărilor unui copil. Într-un studiu, nişte profesori dintr-o şcoală americană au fost făcuţi să creadă
că anumiţi copii (cu un grad mediu de performanţă şcolară) vor evolua extrem de bine în anul următor. Când
16
Rosenthal şi colegii săi au revenit la şcoala respectivă în anul următor, au constatat că toţi acei copii
realizaseră foarte mult datorită unui ajutor suplimentar şi datorită încurajării pe care profesorii le-o
dăduseră inconştient. Acest tip de efect este cunoscut sub denumirea de predicţie creatoare sau efectul
Pygmalyon, putând să acţioneze uşor şi în sens invers. Dacă unii copii sunt consideraţi mai puţin capabili
datorită accentului sau limbajului pe care îl folosesc, atunci ajutorul şi încurajările care li se oferă pot fi
mai reduse decât pentru alţi copii, ceea ce îi va determina să aibă performanţe şcolare sub capacităţile lor.
Temă: Alegeţi câteva exemple zilnice de rugăminţi sau solicitări, cum ar fi rugămintea adresată
unei persoane de a supraveghea pisicile sau plantele cuiva în timpul concediului, sau o invitaţie la
cină, sau solicitarea de ajutor pentru rezolvarea unor exerciţii de perspicacitate sau a unei integrame.
Vă amintesc ideea lui Bernstein: o diferenţă în privinţa folosirii limbajului de către grupurile
sociale constă în utilizarea unui cod complex sau limitat. Un cod complex implică utilizarea mai
multor cuvinte pentru a exprima ceva şi, de asemenea, existenta câtorva variante de a spune acelaşi
lucru.

Supliment
DESPRE EFECTUL PYGMALION

Efectul Pygmalion se referă exact la efectul pe care îl au expectanţele (aşteptările) celor din jur
asupra noastră.
În Statele Unite, la începutul anilor '80, cercetătorii Robert Rosenthal şi Lenore Jacobson au
realizat câteva experimente cu un grup de profesori şi elevii a 18 clase dintr-o scoală primara din San
Francisco. Iniţial, elevilor li s-a dat un test de inteligenţă, iar dintre ei, câţiva au demonstrat un potenţial
intelectual mai mare decât restul. Cei doi cercetători au ales apoi la întâmplare cate 20% dintre elevii
fiecărei clase (numiţi "bloomers") şi le-au spus profesorilor că aceştia aveau un potenţial intelectual
superior colegilor de clasa. Cei marcaţi nu erau diferiţi cu nimic fata de ceilalţi, însă profesorii nu au ştiut
acest lucru. După o perioadă de timp, toţi elevii au susţinut din nou testul IQ, iar rezultatele au fost
surprinzătoare. Cei prezentaţi profesorilor ca fiind superior dotaţi din punct de vedere intelectual chiar au
avut o dezvoltare mai bună decât restul colegilor, iar creşterea coeficientului lor de inteligenţă a fost de
aproape două ori mai mare decât cea a colegilor obişnuiţi.
Ce s-a întâmplat? Explicaţia este că, prin ceea ce au spus, prin felul cum au spus şi când au făcut
acest lucru, prin expresiile faciale, posturi şi poate chiar prin atingeri, profesorii ar fi putut transmite
copiilor din grupul experimental sentimentul că se aşteaptă la o performanţă intelectuală superioară din
partea lor. Comunicarea acestui lucru, împreună cu posibile schimbări ale tehnicilor de predare, se poate
să fi ajutat un "bloomer" să înveţe, prin schimbarea conceptului de sine, a expectanţelor privind propriul
comportament şi a motivaţilor sale. El şi-ar fi putut schimba, de asemenea, modul de a învăţa şi abilităţile.
Timpul petrecut de profesori cu elevii a fost acelaşi. De fapt, efectul Pygmalion asta înseamnă: lipirea
unei etichete pe care celalalt o internalizează. Îndeplineşte profeţia şi devine pe atât de bun pe cât se
aşteaptă de la el. Elevii de la care se aşteaptă o performanta excepţională o vor avea, iar într-o echipa
membrii vor avea exact rezultatele pe care liderul sau managerul le aşteaptă.
Ceea ce au mai menţionat profesorii, în plus, a fost ca-i găsesc pe elevii "speciali" (bloomers) ca
fiind mai simpatici, mai atrăgători şi cu o personalitate mai consistentă.

Mitul despre Pygmalion şi Galateea (după

Ovidius, Metamorfozele)
Pygmalion era un rege din Cipru.
Deznădăjduit ca nu găsea o femeie asa cum îşi dorea
el, hotăraşte că nu se va căsători niciodată şi se
apuca sa sculpteze în fildeş idealul sau feminin.
Statuia ieşită din mâinile lui era atât de
frumoasă, aşa de perfectă că Pygmalion se
îndrăgosteşte de ea. O numeşte Galatea.
Pygmalion începe sa o roage cu cel mai mare
foc pe Afrodita, zeiţa Iubirii, să îi aducă pe cineva la
fel de minunat. Rugile şi pasiunea cu care
Pygmalion se îndrăgostise de Galatea o
impresionează pe zeiţa, care ii da viata statuii. Asa

17
cum se întâmplă mereu, cei doi trăiesc fericiţi pana la adânci bătrâneţi. Cum altfel?

Tema 8: CARACTERISTICILE LIMBAJULUI

Limbajul ca proces se „obiectuiază” (se transformă în obiect) în enunţ (sau text).

Caracteristicile (însuşirile) limbajului ca proces se reflectă în caracteristicile enunţului ca produs al
limbajului. Pentru a judeca despre calităţile limbajului este necesar să judecăm mai întâi despre calităţile
enunţului în care s-au cristalizat, cum îi plăcea să spună lui A.N.Leontiev, în produsele limbajului.
Analiza enunţurilor degajă următoarele caracteristice:
Notă: deoarece însuşirile au caracter bipolar „pozitiv-negativ” măsura în care ele se manifestă
poate fi redată de o scală cu două extreme „foarte pozitiv” şi „foarte negativ”, cu un centru neutru, 0
(zero) „nici pozitiv, nici negativ” şi gradaţii intermediare.
Iată aşa:
F. pozitiv Nici nici F. negativ
(+) I_____i_____i_____0____i_____i_____I (–)

1. Corect / Incorect. Corect înseamnă corespunzător regulilor de producere a enunţurilor:

semantice, gramatice, stilistice, ortoepice sau ortografice. Incorect înseamnă încălcarea acestor reguli.
Încălcarea regulilor se manifestă în erori sau greşeli. Natura greşelilor este determinată de natura
regulilor: încălcarea unei reguli semantice duce la greşeală semantică, a unei reguli ortografice la greşeală
ortografică etc. Indicatorul cantitativ al corectitudinii / incorectitudinii îl constituie numărul de greşeli
comise.
2. Coerent / Incoerent. Coerent înseamnă închegat; toate părţile enunţului sunt legate organic
între ele. Ideile decurg una din alta, formează lanţ. Incoerent înseamnă rupturile dintre ideile (frazele)
enunţului. Enunţul e găurit. Trecerea de la o idee la altă se face brusc, creându-se sincope (stări de
suspensie). Ideile parcă atârnă. Acestea sincope le numim incoerenţele enunţului. Indicatorul cantitativ al
coerenţei / incoerenţei limbajului o constituie numărul de incoerenţe. Cu cât sunt mai puţine incoerenţe
(sau lipsa lor) cu atât enunţul este mai coerent şi invers: cu cât ele sunt mai multe cu atât incoerenţa
textului este mai ridicată. Relaţie inversă.
3. Expresiv / Inexpresiv. Expresiv este acel text care e saturat în cuvinte şi expresii „frumoase”:
epitete, comparaţii, metafore şi a. Această caracteristică ţine exclusiv de forma enunţului (haina,
veşmântul). În varianta sa orală sunt implicate şi mijloacele paralingvistice: intonaţia, mimica, gesturile,
privirea etc. Audierea sau citirea unui enunţ expresiv procură satisfacţii estetice. Enunţul neexpresiv, din
contra, este sărac în podoabe verbale, este un enunţ scris la modul afectiv neutru. Subiectul nu se implică
afectiv în limbaj. În limbajul obişnuit o astfel de exprimare este calificată seacă. Limbajul de lemn,
limbajul birocraţilor este şi el un limbaj neexpresiv. Indicatorul cantitativ al expresivităţii /
neexpresivităţii limbajului o constituie numărul de mijloace expresive. În acest caz relaţia este pozitivă:
cu cât mai multe mijloace expresive populează textul cu atât el este mai expresiv. Şi viceversa.
4. Bogat / Sărac. Bogat este limbajul care dispune şi pune în uz multe şi variate mijloace verbale
şi lingvistice: cuvinte, structuri gramaticale, figuri de stil, expresii. Limbaj sărac înseamnă limbaj
deficitar, redus. Nu ajung cuvinte, nu ajung construcţii gramaticale pentru a te face înţeles şi pentru a
convinge. Indicatorul cantitativ al bogăţiei / sărăciei limbajului o constituie volumul enunţului: numărul
de cuvinte, propoziţii etc.
5. Contextual / Situativ. Vîgotsky vorbeşte despre limbaj contextual în cazul când mesajul este
exprimat exclusiv prin mijloace verbale. Un astfel de enunţ îl înţelegem din el însuşi. El este sieşi
suficient. Toate elementele mesajului sunt exprimate explicit, prin cuvinte corespunzătoare. Limbajul
situativ exprimă un mesaj utilizând şi cuvinte, şi situaţiile concrete în care se produce limbajul. Exemplu:
Acela a plecat acolo. Citeşti şi te întrebi: Cine-i acela? Unde totuşi a plecat? Pentru cei care sunt / au fost
prezenţi în situaţia verbală dată, este clar cine-i acela, datorită gestului sau spuselor anterioare. Limbajul
situativ abundă în exprimări implicite, adică în lucruri care se subînţeleg (acela, de ex.). Termenii de cod
complex şi cod redus din teoria lui Bernstein înseamnă cam acelaşi lucru. Indicatorul cantitativ: numărul
de „implicitisme”, elemente de mesaj care se subînţeleg (acolo, acela...).
6. Variat / Monoton. Limbajul variat se caracterizează prin sinonimie lexicală şi gramaticală.
Subiectul deţine pentru unul şi acelaşi conţinut mai multe modalităţi de exprimare. Ca să nu să se repete
el variază mijloacele de exprimare. Limbajul monoton înseamnă utilizarea abuzivă a unor şi aceleaşi
cuvinte sau expresii. Indicatorul cantitativ: raportul dintre numărul cuvintelor folosite în text la numărul
18
total (la determinarea numărului cuvintelor folosite se ia în cont numai faptul folosirii, nu şi de câte ori.
Ex.: cuvântul „măr” a fost folosit de 7 ori, da cuvântul „ploaie” doar odată, oricum vom avea 2 cazuri de
folosire a acestor cuvinte. Numărul total înseamnă câte cuvinte numără textul.
Temă de gândire: Pentru textul a raportul este: 53/100, iar pentru textul b: 71/100. Care text e mai
variat?
7. Integral / Parţial. Integral este enunţul în care sunt prezente toate părţile din care el este
alcătuit. El are un început, are sfârşit, are conţinut (ca lanţ de idei). Parţial sau incomplet este enunţul
cărui îi lipseşte ceva din structura semantică a textului: introducerea, de exemplu, sau consecinţa este, da
premisa de la care a pornit nu-i etc. Indicatorul cantitativ: numărul de lipse ale elementelor de conţinut,
golurile din structura de conţinut a textului.

Tema 9: PARTICULARITĂŢILE INDIVIDUALE ALE LIMBAJULUI

Oamenii ca utilizatori ai limbajului se deosebesc unii de alţii. Cineva vorbeşte repede şi acest lucru
îl caracterizează. El/ea întotdeauna vorbeşte repede. Altcineva, din contra, vorbeşte lent, încet.
Care sunt cele mai importante particularităţi individuale ale utilizatorilor de limbaj sau Cum poate
fi o persoană în ipostaza de utilizator al limbajului?
Persoana poate fi:
1. Volubilă sau taciturnă. Persoană volubilă e persoana care de obicei vorbeşte mult, persoană
vorbăreaţă. Generoasă în mesaje verbale. Formă extremă: „gură spartă”. Persoana taciturnă = persoană
tăcută, „scumpă sau zgârcit la vorbă”. Econom în vorbă. Forma extremă: posac, închis.
2. Elocventă sau neelocventă. Elocventă e persoana care vorbeşte frumos, convingător şi pătimaş.
Cucereşte ascultătorul, îl intrigă, îl mişcă, îl aprinde, îl pune în acţiune. A fi elocvent înseamnă a fi bun
orator. Elocvenţa e o artă şi se formează prin studiu şi exersare continuă (Demostene). Persoana
neelocventă este opusul persoanei elocvente: vorbeşte stâlcit, apatic, neconvingător, iritant, plictisitor.
3. Clară sau confuză. Clară e persoana care se exprimă limpede, desluşit, lămurit, uşor de înţeles.
Mesajele, gândurile sunt transparente. Persoana confuză se exprimă ambiguu, nebulos, încurcat. Mesajele
sunt percepute cu greu prin efort suplimentar şi obositor.
4. Rapidă sau lentă. Rapidă e persoana care se caracterizează printr-un debit verbal sporit. E
persoana care vorbeşte repede; ea grăbeşte vorba. Persoana lentă în vorbire e cea care are un debit verbal
lent, încet. Vorbeşte domol, potolit, rar.
5. Directă sau criptică. Persoana directă în vorbire este cea care „numeşte lucrurile pe numele
lor”, adică utilizează cuvintele în sensurile lor proprii, în cele de dicţionar. Persoanele criptice în
exprimare preferă stilul alegoric, parabolic. Ele vorbesc „în childuri”, cuvintele le folosesc mai mult la
figurat decât la direct, ceea ce îngreunează înţelegerea corectă a mesajelor şi o face problematică.
6. Concisă sau prolixă. Persoana concisă în exprimare este cea care „prin cuvinte puţine exprimă
sensuri multe”. E persoana care realizează economii verbale prin sporirea concentrării şi densităţii
sensurilor, mesajelor. Nekrasov: „Чтобы словам было тесно, а мыслям просторно». Persoana prolixă:
se exprimă prin prea multe cuvinte, face risipă de cuvinte. Cuvinte multe, sens puţin.

Tema 10: TULBURĂRILE DE LIMBAJ

Tulburare de limbaj considerăm orice abatere de la normalitate, orice formă de limbaj produs ce nu
cadrează cu ideea de limbaj normal în funcţiile indicate.
În continuare vom studia principalele tulburări de limbaj.
Pentru a facilita familiarizare cu ele vom proceda la clasificarea lor.
Prima clasificare vizează tulburările legate de afectarea vre-unei funcţii a comunicării verbale.
Ea, comunicarea verbală, depinde de trei funcţii:
1) funcţia apetitivă (a vrea să vorbeşti, derivat de la apetit);
2) funcţia ordonatoare pentru a asimila şi organiza sistemul de semne folosit de cei din jur (derivat de la
a ordona = a pune în ordine, a aranja);
3) funcţia realizatoare care permite transmiterea mesajului, prin intermediul cuvântului vorbit sau scris,
adică prin enunţ.
Tulburările de limbaj rezultă din împiedicarea, frânarea uneia din cele trei funcţii, fapt ce determină o
tulburare particulară caracteristică.
19
 După acest criteriu, distingem:
Tulburările funcţiei apetitive: mutismul (total sau selectiv) şi tulburări cauzate de întârzierea dezvoltării
acestei funcţii pot fi mai frecvente la copii (limbajul copilului mic, refuzul de a vorbi).
Tulburările funcţiei ordonatoare se exprimă prin întârzierea simplă a limbajului, întârzierea vorbirii sau
„tulburarea vorbirii primare", tulburarea limbajului de tipul bâlbâielii.
Tulburările funcţiei de realizare se manifestă în: dislalii, disartrii şi alte tulburări de articulare sau
defecte ale pronunţiei. Tulburările de limbaj funcţionale ce sunt provocate de perturbări psihologice ca beţia de
cuvinte a demenţilor, verbomanie ca tendinţă excesivă de a vorbi, ecolaliile degeneraţilor, stereotipurile verbale ale
schizofrenicilor, intoxicaţiile cu cuvinte etc semnalează dezordini psihice mai grave.
Aceste tulburări se manifestă foarte variat, ele au o etiologie complexă (= ramură a medicinii care
studiază cauzele și factorii care influențează apariția şi evoluţia diverselor boli) începând cu imitarea vorbirii
deficitare a unor persoane apropiate, metodele greşite de educaţie şi până la existenţa unor cauze grave ca:
traume psihice şi mecanice, alcoolismul părinţilor, bolile grave din prima copilărie etc.
Tulburările de limbaj se mai pot clasifica în:
a) tulburări ale pronunţiei: dislaliile, rinolalia, disartria;
b) tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii: bâlbâiala, pelticia, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia;
c) tulburări ale limbajului citit-scris: alexia, dislexia, agrafia, disgrafia;
d) tulburări de voce: afonia, disfonia, fonastenia;
e) tulburări polimorfe: alalia, afazia;
f) tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii;
g) tulburări determinate de disfuncţii psihologice: dislogii, beţia de cuvinte, salata de cuvinte, ecolalii,
intoxicaţii cu cuvinte.
Toate aceste tulburări de limbaj se pot corecta sau ameliora printr-o terapie logopedică adecvată.
La copiii mici, limbajul nefiind constituit, tulburările de limbaj sunt trecătoare; ele sunt forme ale
limbajului specifice anumitor etape de dezvoltare a limbajului.
Corectarea se face mai uşor la vârste infantile deoarece nu sunt stabilizate, pe măsura trecerii
timpului ele au tendinţa de a se stabiliza şi stratifica sub formă de deprinderi care se pot mai greu desintegra
şi reabilita.
Tulburările de limbaj, după Ombredane, se împart în 2 grupe:
Prima grupă: cazuri de afectare izolată a doar unuia dintre organelor implicate în vorbire. Aici
se includ tulburări ale centrilor reglând producerea limbajului. Ele sunt:
a) surditatea verbală, când pacientul nu înţelege ce i se spune, centrul responsabil aflându-
se în lobul parietal şi care se numeşte zona Wernicke. Surditatea verbală se mai numeşte afazia
semantică sau afazia Wernicke;
b) alexia - incapacitatea de a citi un text (dar dacă acoperi cu o hârtie mâna pacientului, el
poate scrie) generată de disfuncţii în zona occipitală, mai exact, în girusul angular;
c) în fine, tulburarea motorie în ce priveşte scrisul: agrafia, subiectul poate citi, dar nu
poate scrie. Această tulburare se datorează disfuncţiile din centrul motor din lobul frontal, emisfera
stângă.
A doua grupă de tulburări cuprinde o disociere între operaţiile de nivel diferit: între acţiunea
automată şi cea voluntară. O asemenea situaţie o găsim în unele afazii. Dacă îi ceri subiectului să
pronunţe cuvântul „uşă", el nu o poate face. Dar dacă pe uşa deschisă vine un curent de aer rece, el
spune unui coleg: „închide uşa! " - exprimarea automată este posibilă. Aici sunt lezate mecanismele
superioare, în relaţie cu caracterul voluntar al unor acţiuni şi nu e vorba de o paralizie
musculară de origine centrală.

Mic dicţionar de termeni:

Aftongie – tulburare de vorbire asemănătoare bâlbâielii, datorată apariţiei unui spasm tonic în
muşchii limbii.
Alalie - incapacitate de a vorbi sau de a pronunța unele sunete; logoplegie.
Alexie – tulburare de limbaj care constă în dificultatea sau imposibilitatea însuşirii şi înţelegerii
limbajului scris (nu poate decoda textele scrise şi, prin urmare, nu le înţelege).
Bâlbâi (se) - a vorbi încurcat și cu greutate, repetând silabele (din cauza unui defect de vorbire, a
unor emoții etc.); a se gângăvi. Derivate: bâlbâială, gângăveală.
Bradilalia—vorbire foarte lentă.
Disgrafie – tulburări la scris: omisiuni de sunete, silabe, contopiri de cuvinte, înlocuiri de litere etc.

20
 Dislalie – tulburări de articulare de origine perifirică, determinate de malformaţii sau leziuni ale
organelor senzoriale, receptoare sau emiţătoare.
Dislexie – tulburare a înţelegerii textului scris (citeşte, dar nu înţelege ce citeşte).
Ecolalie – tulburare de limbaj ce constă în repetiţie automată (ca un ecou) de silabe sau cuvinte;
limbaj de papagal.
Intoxicaţie cu cuvinte - împotmolire într-un cuvânt, imposibilitatea de a se elibera de el (la pacienţii
demenţi).
Peltic - persoană care rostește cu greu și neclar unele consoane; cepeleag, sâsâit. Derivat: Pelticie.
Tahilalia - vorbire foarte rapidă.

Tema 11: PSIHOGENEZA LIMBAJULUI

Psihologia contemporană dispune de mai multe studii ştiinţifice asupra modalităţilor prin care copiii
îşi însuşesc limbajul şi etapele pe care le parcurge limbajul în dezvoltarea sa ontogenetică.
În continuare le vom prezenta pe cele mai reprezentative şi valoaroase studii.
Studiul lui Stephen Fry. Fry descrie următorul tablou al apariţiei şi dezvoltării limbajului în
ontogeneză:
1. De la naştere la două luni, singura vocalizare a copilului este un sunet deranjant, în special
plânsul.
2. De la vârsta de aproximativ două luni, copilul începe să scoată un nou tip de sunete care
indică plăcerea, asemănător cu uguitul porumbeilor.
3. Între patru şi nouă luni, această formă se dezvoltă considerabil şi copilul începe să gângurească
- emiţând sunete repetitive, cum ar fi „da-da-da-da".
4. Acest proces continuă în perioada de la nouă la optsprezece luni, dar copilul explorează acum şi
dezvoltă foneme (unităţi de sunet definite). În această perioadă, începe să producă şi zgomote cu
sonorităţi similare, cum sunt „ma-ma-ma-ma" şi „ba-ba-ba-ba" — experimentând modalităţile de a le
lega. În timpul acestei perioade, copilul construieşte un sistem fonemic, pe care îl va utiliza mai târziu
la compunerea cuvintelor. Procesul seamănă cu însuşirea unor deprinderi fizice înainte de a le utiliza în
scopuri mai complicate. Aceasta este, de asemenea, perioada în care încep să apară primele cuvinte.
5. De la optsprezece luni la doi ani şi jumătate, copilul începe să construiască sintagme de două
cuvinte, de exemplu, „dă papa".
6. De la doi ani jumătate la patru ani, învaţă reguli de gramatică, îşi îmbogăţeşte vocabularul,
trece prin ultimele faze de dezvoltare a sistemului fonemic şi leagă deseori propoziţii destul de
complicate.
7. Pe la vârsta de patru până la şase ani, îşi însuşeşte toată gramatica şi sintaxa de bază
caracteristice pentru adult necesare pentru comunicare, şi sarcina principală de acum înainte este
îmbogăţirea şi dezvoltarea vocabularului.

Studiul lui Martin Braine. Braine a examinat modalităţile în care copiii îşi organizează
propoziţiile de două-trei cuvinte şi a constatat că se conturează două clase principale de cuvinte, pe care le-
a numit cuvinte pivot şi cuvinte libere.
Cuvintele pivot sunt acelea care pot fi utilizate în câteva afirmaţii diferite, înţelesul propoziţiei
depinzând de cuvântul pivot utilizat. Cuvinte ca „al meu" sau „dă" sunt exemple de cuvinte pivot - copilul
le poate utiliza împreună cu diverse cuvinte libere.
Notă. Pivot = punct de sprijin principal care asigură desfăşurarea unei acţiuni.
Cuvintele libere sunt de genul: „minge", „lapte", „plimbare" etc. - cuvinte care indică lucruri
specifice în lumea copilului. Braine susţinea că această „gramatică pivot" se dezvoltă la toţi copiii,
fiind primul tip de succesiune gramaticală însuşită de copii. Mai târziu, aceasta se dezvoltă şi se extinde
într-o gramatică specifică adulţilor.

Studiul lui Roger Brown. Brown a emis o ipoteză uşor diferită asupra gramaticii copilului, care
este cunoscută sub denumirea de gramatică a relaţiilor semantice.
În cadrul acesteia, susţinea el, pentru copil este important sensul a ceea ce spune - intenţia indicată
prin afirmaţie. Brown sublinia ideea că limbajul este folosit de copil pentru a comunica. El considera
versiunile prescurtate ale enunţurilor copiilor drept vorbire telegrafică, pentru că vorbirea lor seamănă
cu o telegramă din care se omit cuvintele de legătură, fără a se pierde însă semnificaţia. Astfel, o frază
ca: „dă lapte" ar fi adecvată pentru exprimarea mesajului: „Aş mai dori puţin lapte ", tot aşa cum o
21
telegramă în care se spune: „trimite bani" ar exprima mesajul: „Te rog să-mi mai trimiţi nişte bani".
Omiţând cuvinte de genul articolelor, prepoziţiilor şi conjuncţiilor, copilul îşi elaborează o versiune
prescurtată a limbajului, care corespunde, cu toate acestea, conţinutului semantic şi îl exprimă.
Brown a efectuat mai multe studii longitudinale asupra vorbirii copiilor. Într-un studiu bine
cunoscut realizat pe trei copii, Adam, Eve şi Sarah, a scos în evidenţă faptul că însuşirea limbajului de
către copil pare să se desfăşoare într-o succesiune care ar putea fi organizată în aproximativ cinci etape
principale:
1. În prima etapă, copilul articulează doar propoziţii simple de două cuvinte: „vreau ursuleţ" sau
„mămica plecat".
2. În etapa a doua, copilul începe să folosească forme flexionare şi articole, spunând, de exemplu:
„uite un căţeluş" sau „am plecat".
3. În etapa a treia, copilul începe să pună întrebări, de la cele relativ uşoare, cum ar fi „ce?",
„unde?" şi „când?" şi până la „cum?" şi „de ce?".
4. Etapa a patra este caracterizată de folosirea frazelor simple, alcătuite de obicei din două
propoziţii, cum ar fi: „Eu am băut lapte şi ursuleţul a băut lapte".
5. În timpul etapei a cincea, copilul este capabil să lege propoziţiile prin elemente de relaţie şi să
utilizeze propoziţii subordonate, adică să construiască fraze dintr-o propoziţie regentă şi una
subordonată: „Maria, care locuieşte acolo, merge la şcoala noastră". În această etapă, susţinea Brown,
copilul poate formula majoritatea tipurilor de construcţii gramaticale specifice adulţilor, dezvoltarea
ulterioară a limbajului realizându-se în principal prin îmbogăţirea vocabularului.
Aceste descrieri de etape în însuşirea vorbirii şi a regulilor gramaticale diferă mai ales în privinţa
metodelor prin care se analizează procesele care au loc atunci când copilul îşi dezvoltă limbajul.
Punctele de vedere propuse de Fry şi Brown asupra etapelor însuşirii limbajului nu se contrazic,
de fapt, dar fiecare pune accentul în mod diferit.
Fry susţine că dezvoltarea vocalizării încă de la primele luni este de interes, în timp ce Brown ia
de bun acest lucru şi se preocupă în principal de felul în care copilul leagă cuvintele. Gramatica pivot a
lui Braine subliniază structura limbajului iniţial al copilului, în timp ce relaţiile semantice ale lui Brown
accentuează semnificaţia exprimărilor copilului.

Tema 12: PSIHOLOGIA BILINGVISMULUI ŞI AL PLURILINGVISMULUI

1. Definirea conceptului de bilingvism.

Df1. Bilingvismul desemnează capacitatea unui individ sau a unei comunităţi de a utiliza în mod
curent două limbi diferite.

Df2. Situaţia caracterizată prin faptul că o persoană vorbeşte cu aceeaşi fluenţă două limbi e
calificată drept bilingvism.

Situaţiile generatoare de bilingvism. Există situaţii numeroase de bilingvism după tipul de

comunicare, după contextele psihologice, sociologice, istorice şi politice:
1. situaţii în care limba maternă a celor doi părinţi este diferită;
2. cazurile de emigranţi ce-şi vorbesc în familie limbile materne şi, în plus, mai vorbesc şi limba
statului în care au emigrat;
3. situaţia populaţiei din regiunile cu cetăţeni de limbă minoritară;
4. situaţia populaţiei care locuieşte la graniţele dintre ţări;
5. cazul persoanelor ce lucrează temporar în alte ţări;
6. cazul oamenilor de ştiinţă, a celor ce lucrează în comerţul internaţional, în marile corporaţii şi în
diplomaţie.
Persoana care practică bilingvismul se numeşte bilingv spre deosebire de cea care vorbeşte doar o singură
limbă care se numeşte monolingv.

2. Caracterizarea pluringvismului (poliglosiei).

Plurilingvism sau poliglosie înseamnă capacitatea unui individ sau a unei comunităţi de a folosi mai
mult decât două limbi diferite în cadrul familiei, relaţiilor sociale, culturale, economice, profesionale, cu
administraţia.
22
 Sinonim: poliglosie.
Persoană care vorbeşte mai multe limbi se numeşte plurilingv sau poliglot.
Fenomenul de plurilingvism a fost mai puţin răspândit până prin sec. XX. Odată cu dezvoltarea ţărilor
industriale, a celor în curs de dezvoltare, cerinţele de transfer de tehnologii şi schimburile de mărfuri
comerciale şi culturale au creat necesitatea de învăţare a mai multor limbi.
Faptul ca populaţia este mai mobilă, că se fac numeroase călătorii şi se învaţă în şcoli mai multe limbi,
face ca o mare parte a tineretului să fie poliglot, în ţările cu minorităţi conlocuitoare ce vorbesc limbi diferite se
dezvoltă cel puţin bilingvismul, (ca şi în familiile cu căsătorii de persoane ce au limba maternă diferită). În
zilele noastre există multe persoane ce cunosc 3-4 limbi străine. E vorba mai ales de persoane ce lucrează în
cercetare, diplomaţie, comerţ internaţional, traducătorii şi politicieni. Se poate ajunge la cunoaşterea a 6-7
limbi şi mai multe, în primul rând, a celor de circulaţie internaţională care sunt: engleza, franceza, spaniola şi
rusa.

3. Efectele bilingvismului / plurilingvismului asupra dezvoltării limbajului şi a inteligenţei la

copii. Concepţia lui L.S.Vîgotski.
Problema impactului bilingvismului / plurilingvismului asupra dezvoltării psihicului şi
personalităţii copilului a fost intens dezbătută în psihologie.
Vîgotski şi-a dezvoltat teoria lui asupra problemei date în contextul analizei şi criticii pe care el a
aplicat-o la două studii foarte cunoscute în vremea lui: studiul lui I. Epstein şi cel al lui J. Ronjat.
Epstein susţinea că bilingvismul influenţează negativ limbajul şi inteligenţa copiilor, că copiii ce
practică bilingvismul manifestă deficit de inteligenţă în raport cu monolingvii şi că limbajul lor este un
limbaj mai degrabă macaronic decât unul corect (limbaj macaronic limbaj cocktail, salată de limbi:
”koroce”, ”hai davai”, ”privet”...).
Ronjat din contra afirma că bilingvismul are efect benefic asupra dezvoltării mintale şi verbale a
copilului. În calitate de argument el invocă cazul propriilor copii care vorbeau perfect limba germană,
limba mamei lor, şi limba franceză, limba tatălui lor (Ronjat) şi nici rezultatele lor de la testele de
inteligenţă nu erau mai joase decât ale colegilor lor monolingvi. Din contra ei prezentau observaţii şi fapte
de mai multă fineţe şi varietate în gândire şi expresie.
Concepţia lui Vîgotski ca replică la aceste două abordări ale problemei impactului bilingvismului /
plurilingvismului asupra dezvoltării psihicului şi personalităţii copilului poate fi formulată astfel:
1. Bilingvismul / plurilingvismul nu poate fi considerat necondiţionat benefic sau malefic privind
dezvoltarea copilului.
2. El poate deveni una sau alta în funcţie de condiţiile psihologice în care el se produce.
3. Regula ”bunului” bilingvism pe care o anunţă Vîgotski şi pe care o argumentează cu multiple
fapte este: un om – o limbă («Один человек – один язык»).
Dе exemplu, dacă într-o familie bilingvă (mama rusofonă, iar tatăl românofon) se ia decizia ca
mama să comunice cu copiii exclusiv în limba rusă, oricând şi oriunde, iar tatăl în limba română de
asemenea oricând şi oriunde, atunci avem cazul aplicării corecte a acestei reguli.
Dacă însă tatăl vorbeşte cu copiii la întâmplare când româneşte, când ruseşte, atunci vom constata o
eroare gravă în comportamentul lingvistic al părinţilor în raport cu copiii lor şi drept rezultat se va
dezvolta un bilingvism nociv, care va influenţa negativ dezvoltarea intelectuală şi verbală a copiilor. Ei
vor obţine rezultate mult mai slabe la testele de inteligenţă şi la cele de limbaj decât colegii lor
monolingvi.
O experienţă interesantă a fost efectuată în Canada (Quebec). Copii anglofoni care au frecventat
grădiniţe şi şcoli elementare franceze în care se desfăşurau activităţi artistice (desen, pictură, modelaj) şi mult
program de jocuri au avut după 6 ani (2 ani de grădiniţă şi 4 de şcoală elementară) un grad de înţelegere şi
expresivitate şi o comunicare excelentă în ambele limbi.
Explicaţia succesului constă în aceea că aceşti copii trăiau şi activau în medii lingvistice distincte şi
separate, trăiau parcă în două lumi şi fiecare lume cu limba ei: la grădiniţă şi şcoală unde ei erau în sânul
limbii franceze şi în familie, unde era stăpână limba engleză şi vorbitori de limbă engleză. Adică condiţia
pusă de Vîgotski ”o persoană - o limbă - un mediu lingvistic” era pe deplin satisfăcută. Chiar însuşi faptul
intrării lor pe teritoriul grădiniţei sau şcolii, întâlnirea cu educatoarele şi învăţătoarele franceze, toată această
ambianţă îi făcea să se seteze pe limba franceză, creierul lor se punea în regim de limbă franceză. Iar acasă,
din contra, totul amintea de limba engleză şi îi determina să se comuteze pe limba engleză ca limbă de
comunicare şi gândire.

23