Sunteți pe pagina 1din 6

1.

GEOMETRIA SCULELOR AŞCHIETOARE

1.1 Elementele constructive ale cuţitului de strung

Scula aşchietoare reprezintă elementul din cadrul procesului tehnologic de aşchiere, care are o
anumită geometrie ce îi permite îndepărtarea aşchiilor în timpul acestui proces, fiind rezistentă la
solicitări mecanice şi termice.
Din punct de vedere al prelucrării prin aşchiere suprafeţele unui semifabricat sunt prezentate
în figura 1.1:

Fig. 1.1 Suprafeţele unui semifabricat prelucrat prin aşchiere


a - suprafaţa de prelucrat (iniţială); b - suprafaţa aşchiată (de aşchiere)
c - suprafaţa prelucrată (generată)
Elementele constructive ale unui cuţit de strung sunt redate în figura 1.2:

Fig. 1.2 Elementele constructive ale cuţitului de strung


1 - faţa de degajare, Aγ, pe aceasta se exercită apăsarea de aşchiere şi pe care se formează
şi se degajă aşchia; 2 - faţa de aşezare principală, Aα, este orientată spre suprafaţa aşchiată a semifabricatului;
3 - faţa de aşezare secundară, Aα' este orientată spre suprafaţa prelucrată; 4 - tăişul principal (muchia de
aşchiere principală), T, se află la intersecţia dintre faţa de degajare şi faţa de aşezare principală, are rolul de a
desprinde stratul de aşchiere; 5 - tăişul secundar (muchia de aşchiere secundară), T’, se află la intersecţia
dintre faţa de degajare şi faţa de aşezare secundară, are rolul de a netezi asperităţile de pe suprafaţa
prelucrată; 6 - vârful sculei, V, se află la intersecţia dintre tăişul principal şi tăişul secundar; A - partea activă
a cuţitului (partea care lucrează efectiv); B - corpul cuţitului (partea care trebuie să reziste la solicitări
mecanice şi termice); C - zona de prindere (coada cuţitului - partea care se prinde în suportul portsculă).

1
Tăişurile sculei sunt formate din muchiile de aşchiere, reprezentând liniile de intersecţie ale
feţei de degajare cu feţele de aşezare şi pot fi linii drepte, curbe sau frânte.
La sculele complexe (freze profilate, broşe, alezoare), pe lângă elementele de bază
prezentate, mai apar şi alte elemente: canale pentru înglobarea şi evacuarea aşchiilor,
fragmentatoare de aşchii, canale pentru circularea lichidelor de răcire-ungere, faţete şi tăişuri
auxiliare.

1.2 Elementele geometrice ale părţii active a sculelor aşchietoare

Se definesc următoarele noţiuni:


1. Sistemul de referinţă constructiv - este un sistem (triortogonal drept OXfYfZf) static, propriu
fiecărei scule şi serveşte la proiectarea, execuţia, ascuţirea şi reascuţirea acesteia.

2. Sistemul de referinţă funcţional (efectiv) - este un sistem (triortogonal drept OXfeYfeZfe) dinamic,
necesar pentru orientarea sculei în raport cu piesa, pentru determinarea unghiurilor în timpul
procesului de aşchiere, fiind deci dependent de schema de aşchiere utilizată.

3. Sistemul de referinţă cinematic - este un sistem (triortogonal drept OXmYmZm) care leagă
sistemul 1. de sistemul 2. şi defineşte orientările relative ale sculei aşchietoare în raport cu piesa.

a. Planele în sistemul de referinţă constructiv

Conform figurii 1.3 se enumeră în continuare planele în sistemul de referinţă constructiv:

2
Fig. 1.3 Planele în sistemul de referinţă constructiv

1. planul de bază (Pr) trece printr-un punct M aflat pe tăişul principal mai aproape de vârful
sculei fiind paralel / perpendicular pe un plan, axă sau muchie a sculei; este în general perpendicular
pe direcţia mişcării principale de aşchiere şi la cuţitele de strung sau de raboteză sau morteză este
paralel cu suprafaţa de sprijin a acestora; în cazul sculelor cu axă de rotaţie, acest plan este paralel
cu axa de rotaţie.

3
2. planul de lucru (Pf) este paralel cu direcţia mişcării de avans şi cu direcția mișcării principale
de așchiere și deci este, din considerente geometrice, perpendicular pe planul Pr, trecând prin
punctul M.
3. planul posterior (Pp) este perpendicular pe planul de bază şi pe planul de lucru trecând prin
punctul M.
4. planul muchiei principale de aşchiere PS sau PT este tangent la muchia principală de aşchiere
şi este perpendicular pe Pr.
5. planul normal Pn perpendicular pe muchia tăişului principal în punctul M; deoarece muchia
tăişului principal aparţine PS rezultă din considerente geometrice că Pn este perpendicular pe PS.
6. planul de măsurare Po este perpendicular pe planul PS şi pe planul Pr, trecând prin punctul M.
În sistemul de referinţă efectiv planele acestea se definesc similar.

b. Unghiurile în sistemul de referinţă constructiv

Simbolul general al acestora este similar în cele două sisteme de referinţă, cu deosebirea că în
sistemul efectiv apare al doilea indice inferior reprezentând cuvântul efectiv.
Primul indice al notaţiei reprezintă indicele planului în care se face măsurarea unghiului
definit.
Dacă unghiul definit este determinat de o faţă de degajare sau aşezare principală respectiv
secundară sau tăişul principal sau secundar, având forme curbe, se consideră cazul geometric de
formare a unghiurilor în care trebuie construite şi planele sau dreptele tangente la elementele
constructive amintite anterior.
Se va considera în definiţiile următoare că punctul M se află pe tăişul principal; dacă totuşi
punctul M aparţine tăişului secundar, în definirea unghiului ce va apare pe partea cu tăişul secundar
se va completa simbolul acestuia cu indicele superior „prim”.
Conform figurii 1.4 se enumeră în continuare unghiurile în sistemul de referinţă constructiv:

4
Fig. 1.4 Unghiurile constructive la un cuţit de strung
1. unghiul de atac principal notat cu κr (kappa), se formează între planul muchiei principale de
aşchiere şi planul de lucru (se măsoară în planul Pr);
2. unghiul complementar unghiului de atac principal notat cu ψr, se formează între planul muchiei
principale de aşchiere şi Pp (se măsoară în planul Pr);
Observaţie: κr + ψr = 90o
3. unghiul de vârf al sculei notat cu εr, se formează între planul PS şi PS’ (se măsoară în planul de

bază);
5
Observaţie: deoarece κr ≥ 0, rezultă că valoarea unghiului de atac secundar se calculează cu

relaţia: ,r + εr + κr = 180o


4. unghiul de înclinare a tăişului principal notat λS sau λT se formează între muchia principală de
aşchiere şi planul de bază (se măsoară în planul PS); este în general ascuţit şi se consideră
pozitiv dacă tăişul principal văzut dintr-un punct imaginar ce se depărtează de vârful sculei
mergând către coada acesteia, se află pe partea opusă planului Pr, în raport cu sensul mişcării
principale de aşchiere.
5. unghiul de degajare notat cu γn, f, p, o se formează între faţa de degajare şi planul de bază; se
poate măsura selectiv în planele având indicii n, f, p, o; este întotdeauna ascuţit şi se consideră
pozitiv dacă intersecţia dintre faţa de degajare cu planul în care se face măsurarea, se află pe
partea opusă planului de bază în raport cu sensul mişcării principale de aşchiere.
6. unghiul de ascuţire notat cu βn, f, p, o se formează între faţa de degajare şi faţa de aşezare
principală; se poate măsura selectiv în planele având indicii n, f, p, o.
7. unghiul de aşezare principal notat cu αn, f, p, o se formează între faţa de aşezare principală şi
planul PS; se poate măsura selectiv în planele având indicii n, p, f, o; este întotdeauna ascuţit şi
se consideră pozitiv dacă intersecţia dintre faţa de aşezare principală cu planul în care se face
măsurarea, se află pe partea opusă planului muchiei principale de aşchiere în raport cu sensul
mişcării de avans.
Observaţie: αn, f, p, o + β n, f, p, o + γ n, f, p, o = 90 o (termenii având indicii identici).
Cuţitul de strung mai prezintă doua elemente geometrice la partea activă:
- raza de vârf, notată cu rε reprezentând raza de racordare a intersecţiei dintre muchia tăişului
principal şi muchia tăişului secundar; se măsoară în planul de bază.
- raza de rotunjire a tăişului principal notată cu rn sau rβ reprezentând raza de racordare a
intersecţiei dintre faţa de degajare şi faţa de aşezare principală; se măsoară în planul normal.
Măsurarea unghiurilor se poate face prin doua metode:
- directă când se folosesc mijloace universale de măsurat: raportorul universal, raportorul de masă,
şabloane, sau dispozitive special construite;
- indirectă când se folosesc mijloace de măsurat lungimi (utilizând metoda „tangentei”): şublere,
rigle de precizie ridicată, ceasuri comparatoare.
Ca exemplu se poate aborda unghiul de degajare ortogonal, γo, care se poate măsura cu
raportorul de masă sau cu metoda „tangentei”, fig. 1.5).

tg  
l
Fig. 1.5 Măsurarea utilizând metoda „tangentei” a unghiului de
degajare ortogonal, γo