Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Litere
Specializare: Comunicare şi relaţii publice
Disciplina: Pragmatică lingvistică
Profesor Olga Bălănescu

ANALIZA SECVENŢEI
CONVERSAŢIONALE DIN
PERSPECTIVĂ PRAGMATICĂ
I.L. Caragiale - Diplomaţie

Daniela Capră
Anul II, grupa I
„ Mă-ntâlnesc cu amicul meu nenea Mandache pe trotuar, la berărie.
— Salutare, nene Mandache.
— Salutare, neică.
— Ce stai așa pe gânduri?
— Eu? pe gânduri?
— Nu cumva te-a suprimat și pe dumneata?
— Ei, aș!...
— Te văz așa... distrat și cam nervos.
— Nu, frate; aștept pe soția mea, și nu mai vine; am mare nerăbdare să văz dacă a reușit și
acuma... Dacă reușește ș-acuma, halal să-i fie!... că ăla e un ciufut...
— Cine e ciufut?
— Nu-l cunoști! unul de la care vrem să cumpărăm niște case... À propos: de ce nu ne trimiți și
nouă acasă Moftul român?
— Ba vi-l trimiț bucuros.
— Grozav îi place soției mele să-l citească...
— Vi-l trimiț, nene Mandache; îl vrei pe un an ori pe șase luni?
— Cum, pe un an ori pe șase luni?
— Da, abonament.
— Cum, abonament?
— Nu zici că vrei să te abonezi?
— Ce abonament, monșer? de la prieteni să ceri abonament?... Ce mare lucru! un număr mai
mult ori mai puțin.
— Cum, nene Mandache, gratis? se poate?... îmi pare rău...
— Ce dracu nu mai vine, frate... Mare nerăbdare am... Haz ar avea să-l traducă și p-ăsta!... Dacă-
l traduce și p-ăsta... nu mai am ce zice: mă-nchin... Ce bună treabă ar fi!
— Ce treabă?
— Nu-ți spusei, frate! Este un ciufut bătrân, care are o pereche de case, depuse la credit pe zece
mii de lei, și vrea să se desfacă de ele, fiindcă și-a făcut altele mai mari... și cere peste credit
șapte mii de lei. Eu i-am dat cinci... Nu vrea... De zece zile stăm la tocmeală și nu vrea să lase
nici o sută de lei; dar nici eu nu-i dau nici cinzeci de lei mai mult...
— Ei, și?...
— Ei! și am trimis-o acuma pe soția mea: să vedem e-n stare să-l traducă... Teribilă e, domnule!
are o diplomație, domnule, e ceva de speriat... Curios sunt să vedem...
— Adică, nene Mandache, cum vine vorba asta de diplomație? “
 În paginile ce urmează voi efectua o analiză din prismă pragmatică a fragmetului care
deschide schiţa „Diplomaţie”, de I.L. Caragiale.
Opera nu este una inconică sau analizată în general, însă consider că reprezintă o sursă
bogată de concepte aplicate, ale pragmaticii lingvistice. Concizinea este o caracteristică esenţială
a prozelor lui Caragiale, care are abilitatea de a oferi şi dezvolta atât de multe într-un spaţiu
restrâns, de câteva pagini. Dramaturgul are un talent recunoscut de a creiona şi individualiza
caractere puternice prin câteva trăsături (cum ar fi nivelul de cultură, interesele, psihologia).
Maniera sa critică satirică de exprimare este de nelipsit.
Mai întâi voi menţiona şi defini conceptele teoretice fundamentale ale pragmaticii,
relevante pentru analiza acestei secvenţe conversaţionale.
Pragmatica „spune” că mesajul transmis de emitaţor nu se rezumă doar la informaţia
explicită pe care o conţine discursul său, ci aceasta trebuie întregită cu alte elemente
extralingvistice şi extratextuale care o nuanţează:
a) împrejurarea în care se produce discursul
b) timpul în care se produce discursul, raportat la interlocutori
c) relaţia dintre interlocutori
d) starea de spirit a fiecărui locutor în parte
e) intenţia comunicativă a fiecărui locutor în parte
f) gestica sşi mimica fiecărui locutor
g) elementele suprasegmentale (accent, intonaţie, timbru, inflexiunea vocii).
Actul pragmatic este un concept cheie ce rezumă esenţa informaţiei venite din afara
enunţului propriu-zis, mesajul aflat în spatele textului, care ascunde ceva în interiorul său ce
poate fi mai important decât enunţul în sine. Se poate detecta dacă receptorul are cunoştinţe
commune cu locutorul sau este capabil să decodeze corespunzător mesajul la nivel informaţional
şi afectiv. Actul pragmatic reprezintă mai degrabă o invitaţie la descifrare decât o formula
lingvistică clară, explicită.
Enunţul este unitatea minimală din pragmatica – poate fi un sunet, un cuvânt, o sintagmă
sau o propoziţie.
Actul verbal - intervenţia verbală nemijlocită a unui locutor în cadrul actului
conversational; are trei componente:
A. componenta locuţionară: respectarea normelor literare sub aspect morfo-
sintactic, fonetic şi semantic;

B. componenta ilocuţionară: nuanţa comunicativă pe care o exprimă actul verbal;

C. componenta perlocuţionară: manifestarea reacţiei stârnite la nivelul receptorului,

în urma formulării actului verbal

Contextul este reprezentat de starea fizică şi psihologică totală care influentează

performanta actului de conversatie. Astfel, o conversatie poate avea loc într-un mediu formal (o
sală de clasă, într-un hol sau sală de conferinte) sau într-un mediu informal (acasă, pe stradă,
într-o pauză). Contextul influentează conversatia, deoarece interlocutorii vor alege un subiect
adecvat pentru locul în care se află.
Contextul situaţional reprezintă comportamentul vorbitorului în timpul conversaţiei.
Este întotdeauna în strânsă legătură cu contextul conversaţiei. Adică, un context formal va cere
un comportament cenzurat, pe când un context informal va permite vorbitorului libertate,
reflectând starea lui de spirit.
Intercaţiunea verbală este relaţia stabilită între interlocutori, în funcţie de statului socio-
profesional şi relaţia afectivă
Canalul de comunicare: scris sau oral; există mesaje scrise care se apropie ca realizare
de mesajele orale prin elemente de oralitate (interjecţii, vocative, apelative, interogaţii,
exclamaţii, construcţii eliptice şi accidente sintactice) şi mesaje orale care se apropie de mesajele
scrise (prelegere, discurs medical, judecătoresc etc.)
Negarea implicită este o modalitate de camuflare a propriei opinii.

Actele verbale pot fi de mai multe feluri:

a) reprezentative: emiţătorul transmite doar informaţie, fără nuanţarea stării afective şi a

atitudinii faţă de receptor sau referent;
b) directive: transmiterea de ordine, porunci, rugăminţi;
c) declarative: în urma lor se schimbă total statutul interlocutorului, în bine sau în rău;
emiţătorul trebuie să deţină însă puterea de a schimba acest statut;
d) expresiv: manifestarea propriilor sentimente faţă de interlocutor sau receptor;
e) comisiv: emiţătorul promite receptorului un fapt benefic, o schimbare în bine, dar acesta
trebuie să aibă capacitatea de a-şi realiza promisiunea;

Actul conversaţional în pragmatică este construit pe baza a două principii ale

comunicării:
a) principiul cooperativ – concentrează atenţia asupra construirii mesajului ca act verbal; se
bazează pe patru maxime:
A. maxima cantităţii: mesajul sa conţină doar cantitatea de informaţie necesară şi obligatorie
pentru înţelegerea lui;
B. maxima calităţii: se referă la adevărul conţinut în mesaj;
C. maxima manierei: enunţul să fie lipsit de ambiguităţi şi incertitudini in interpretare;
B. maxima relevanţei: respectarea aceluiaşi referent pe tot parcursul actului conversaţional.

b) principiul politeţii – reglementează participarea interlocutorilor la actul conversaţional:

A. politeţea pozitivă: se simulează sau se manifestă întregul acord între interlocutori;
B. politeţea negativă: o formă de eludare a realităţii nefavorabile, o construcţie eufemistică.

Aceste principii ajută la alcătuirea şi, respectiv, decodarea mesajului din puncte de vedere
diferite. Eficientizarea mesajului depinde de folosirea corectă a lor.

Deicticele sunt atât subiective (când accentul cade pe atitudinea locutorilor, pe starea lor
de spirit, pe reacţiile lor), cât şi obiective (când semnificaţia transmisă este aceeaşi indiferent de
locutor, iar accentul cade pe informaţie). Deicticele pot fi de mai multe feluri:
 · temporale: circumscriu temporal desfăşurarea actului conversaţional şi plasează
referentul în timp; pot fi exprimate prin timpurile verbale, adverbe de timp, numerale sau
construcţii nominale;
· spaţiale: circumscriu spaţial referentul şi locutorii; se realizează prin adverbe de loc
şi construcţii nominale prepozitionale;
· personale şi sociale: identifică locutorii ăn context, stabilind relaţia dintre ei şi
registrul comunicării; se construiesc prin pronume personale, de politeţe, demonstrative,
apelative, vocative;
· textual (argumentativ): nuanţează atitudinea propriu-zisă a locutorilor; se
realizează prin interjecţii, sintagme şi fragmente de enunţ.

Registrul discursiv reprezintă o anumită variantă a limbii selectată în funcţie de situaţia

de comunicare. Acesta poate fi clasificat în funcţie de domeniul discursului (tehnic sau non-
tehnic), modalitatea discursului (scris sau oral) şi stilul discursului (colocvial sau oficial).

Analiza de text:
În fragmentul pe care l-am ales, contextul este întâlnirea întâmplătoare dintre autor şi
amicul acestuia „nenea Mandache”. Vorbitorii sunt relaxaţi şi intercaţionează într-o manieră
degajată, informală. Între aceştia există o relaţie de amiciţie, aşa cum ne sugerează şi autorul,
drept pentru care, discursul este îmbibat de termeni colocviali. Aşadar, contextul situaţional este
neoficial, familiar. Elemnetele care ţin de manifestările extralingvistice şi suprasegmentale, nu
sunt specificate de autor.
În pofida faptului că nu cunoaştem nici vârsta, nici statului social al acestora, din limbajul
familiar şi exprimarea directă, deducem faptul că între participanţi există o relaţie apropiată. Şi
interacţiunea verbală personală ilustrează acest lucru: cei se cunoscându de ceva timp. Rolurile
celor doi locutori sunt egal distribuite. Adresarea este uneori chiar afectiva: „Nu, frate”,
„monşer”, „nene” etc. Cadrul fizic în care cei doi discută este la berăria de pe trotuar.
Canalul de comunicare este cel oral; comunicarea se realizează faţă în faţă. Acesta
reprezintă cel mai bun canal de comunicare, deoarece permite schimbul de informaţii cu un
consum redus de energie şi resurse. Dialogul conţine foarte multe elemente de oralitate, care dau
loc la echivoc, amplifică semnificaţiile textuale şi sporesc sensurile enunţurilor. Aceste elemente
sunt:

· interjecţii: „Ei, aş!...” , „Ei!”

· vocative: „nene Mandache”, „Nu, frate;” etc.
· interogări: „Eu? pe gânduri?”, „Cine e ciufut?”, „gratis? se poate?”, „Ce
treabă?”, „Ei, şi?”, „Cum, abonament?”, „Ce stai aşa pe gândui?” etc.
· exclamaţii: „Nu-l cunoşti!”, „Ce bună treabă ar fi!”, „Nu-ţi spusei, frate!”, „e
ceva de speriat, pe onoarea mea!” s.a.
· construţii eliptice: „Dacă reuşeşte şi acum ş-acuma, halal să fie”, „că ăla e un
ciufut”
 · accidente sintactice (repetiţii): „Mare nerăbdare am”, „e ceva de speriat!”, „dacă-
l traduce şi p-ăsta” etc. Emiţătorul repeta aceste sintagme din nevoia de a
sublinia, de a scoate în evidenţă anumite fapte.

Maxima cantităţii nu este respectată de către Mandache. Acesta are un discurs încâlcit şi
oferă informaţii succinte asupra problemei care îl machină, prea puţine pentru înţelegerea
mesajului. Explicaţiie îi sunt parcă smulse de către autor. În plus, el amână foarte mult momentul
relatării faptelor esenţiale, cu formule de genul: „Mare nerăbdare am”, „Ce bună treabă ar fi”.
Maxima calităţii este încălcată de către autor, care promite să-i trimită „bucuros” Moftul
român lui Mandache, dar se râzgândeşte în clipa în care aude că acesta nu intenţioneză să-şi facă
abonament.
Maxima manierei este şi ea încălcată, de data aceasta de ambii interlocutori. Însă
Mandache în proporţie mai mare, prin exprimările sale eliptice şi ambigue.. Mesajul nu este clar,
concis, transparent. Această încălcare a maximei manierei se manifestă la nivelul construcţiei
mesajului prin:
· metasintagme: „Ei, aş!”, „”Ei, şi…” etc.
· enunţuri eliptice: „Da, abonament?”, „Cum abonament?”, „Ce bună treabă ar fi!”, „Teribilă
e, domle!”
Maxima relevanţei este încălcată la începutul dialogului, când se trece brusc de la discuţia
despre omul ciufut , la cererea revistei de către Mandache. Interlocutorii par a fi de acord în
momentul schimbării referentului. Această modificare reliefează starea de care este stăpânit
Mandache (nelinişte, agitaţie) şi atitudinea lui faţă de interocutor (interes).
În fragment se regăseşte politeţea pozitivă: „Nu cumva te-a suprimat şi pe dumneata?”,
„îmi pare rău...”
Elementele de deicsis sunt foarte puţine.
 deictice temporale subiective: „de zece zile”, „acuma”
 deictice spaţiale obiective: „la berărie”
 deictice personale şi sociale: „nene Mandache”, „de la prieteni să ceri
abonament?”, „Nu, frate”
 deictice textuale: „Ei!”

Din punctul de vedere al registrului verbal, domeniul discursului este non-tehnic,

modalitatea discursului este orală şi stilul discursului este colocvial, conversaţia dintre
cei doi interlocutori fiind una aprinsă, dar firească.
În text se regăseşte actul verbal reprezentativ, cel mai frecvent în conversaţiile cotidiene.
În discuţia dintre autor şi Mandache, cel din urmă oferă informaţii cu privire la situaţia caseor pe
care încearcă să le cumpere. Actul verbal expresiv alternează atunci când acesta ne dezvăluie
starea lui de „nerăbdare” şi curiozitate cu privire la acţiunile soţiei.
Cele trei componente ale actelor verbale (locuţionară, ilocuţionara si perlocuţionară) se
regăsesc la nivelul ambilor interlocutori. Cei doi sunt pe rând emiţător şi receptor, intervenţiile
lor alternând. Autorul nu oferă indicaţii de scenă.

În proiectul de faţă am încercat să aplic conceptele pragmaticii, examinând fragmentul

prin prisma pragmaticii lingvistice. Concluzionând, susţin că actul conversaţional a fost realizat
cu succes.
 BIBLIOGRAFIE

TEXTE SI PRE-TEXTE. INTRODUCERE ÎN PRAGMATICĂ, Olga Bălănescu, Editura

Ariadna ‘98, Bucuresti, 2001