Antrenamentul asertiv

Asertivitatea este o caracteristica a unei persoane care isi exprima cu usurinta punctul de vedere
si interesele, fara anxietate, si fara a le nega pe ale celorlati. Tehnicile de antrenament in sensul
asertivitatii, isi propun sa ajute un subiect, care se plange de comunicare, sa-si exprime si sa-si
sustina mai bine punctul sau de vedere.Se pune problema diminuarii anxietatii sale, fie
invatandu-l sa-si invinga dificultatile pe care le imputa uneori timiditatii sale, fie dimpotriva sa-si
modereze agresivitate si sa-si modifice comportamentul pentru a se integra mai bine in normele
anturajului sau si sa obtina o buna cooperare cu acesta.

Tehnicile asertive fac in permanenta apel la factori cognitivi, sunt foarte frecvent utilizati in
terapia comportamentala atunci cand anxietatea generata de situatii sociale ramane in registru
nevrozelor.
Interventia cognitiv –comportamentala pentru imbunatatirea performantei individuale la un
numar de 20 persoane non-asertive a cuprins urmatoarele etape:
Etapa 1. Relaxare. Se realizeaza exercitii de relaxare, care au ca obiectiv relaxarea intregului
corp prin insusirea deprinderilor de relaxare dupa metodele Jacobson, controlul respiratiei si
administrarea de sugestii si autosugestii. (sedintele 1 – 2 ).
Etapa 2. Restructurare cognitiva.Componenta cognitiva implica un anumit mod de gandire care,
de regula il impiedica pe individ sa fie asertiv. Terapeutul il va ghida pe pacient sa reevalueze
convingerile disfunctionale de baza si gandurile negative automate si inlocuirea acestora cu
ganduri realiste, pozitive pentru o mai buna performanta la locul de munca (sedintele 3-6 ).
Etapa 3. Antrenamentul asertiv. Are drept scop optimizarea relatiilor interpersonale si
imbunatatirea performantei individuale la persoanele prea pasive.Componenta comportamentala
a asertivitatii include contactul vizual, mimica si pantomimica, postura, tonul si modulatiile
vocii, continutul si momentul administrarii unui mesaj (optimizarea comunicarii). Persoanele
non-asertive prezinta o imagine de sine scazuta. Antrenamentul asertiv conduce la imbunatatirea
imaginii de sine (autostima). (sedintele 6-12).
La modul concret, in cadrul pregatirii psihologice a personalului din unitate s-a aplicat un model
de antrenament asertiv in patru trepte stucturat astfel:
1. Formarea comportamentului asertiv non-verbal.
2. Recunoasterea propriilor drepturi si efectuarea unor exercitii de lupta
pentru obtinerea acestora.
3. Costientizarea propriilor sentimente, dorinte si trebuinte.
4. Exersarea raspunsurilor asertive
Etapa 4. Rezolvarea de probleme.Pacientii sunt invatati sa constientizeze si sa rezolve
problemele care le produc tulburari emotionale sau comportamentale precum si capacitatea de a
face fata situatiilor dificile de la locul de munca (sedintele 13-14 ).
Cuvinte cheie: psihoterapia asertiva, restructurare cognitiva, optimizarea comunicarii, autostima ,
rezolvarea de probleme.
Rolul terapiei cognitiv-comportamentala
,,Oamenii sunt perturbati nu de imprejurari, ci de modul in care le interpreteaza’’ putem
considera aceasta maxima a lui Epictet cheie consilierii si terapiei cognitiv comportamentale.
Terapia cognitiv-comportamentala este o forma de psihoterapie larg raspandita care se centreaza
pe schimbarea gandurilor disfunctionale, a emotiilor si comportamentelor.Aceasta forma de
terapie sustine ca actiunile, comportamentele si emotiile oamenilor sunt determinate de modul
lor de a gandi si de a interpreta evenimentele din jur.
Ceea ce provoaca tulburari in viata oamenilor nu sunt evenimentele in sine, ci modul de a judeca,
evalua si interpreta aceste evenimente. De exemplu, pentru acelasi eveniment/stimul, oameni
diferiti pot avea emotii diferite pentru ca au cognitii diferite (gandesc diferit) despre un
eveniment: daca se aud pasi pe scari si prima persoana se gandeste ca este un hot traieste emotia
de frica, in timp ce a doua persoana daca se gandeste ca este un vecin, nu simte frica, ci ramane
relaxat.
Terapia cognitiv-comportamentala si-a dovedit eficienta de-a lungul timpului. in unele studii se
considera ca este la fel de eficienta ca si tratamentul medicamentos in tratarea depresiei si
anxietatii si chiar mai mult este mai buna in evitarea esecului terapeutic si in prevenirea recaderii
la sfarsitul tratamentului. in mod obisnuit este tratamentul preferat pentru timiditate, migrene,
atacuri de panica, fobii, stres post-traumatic, tulburari ale comportamentului alimentar. Poate fi
eficienta si in combinatie cu tratament medicamentos.
Psihoterapia asertiva

Termenul de asertivitate a fost introdus in psihoterapia americana in jurul anilor `70 , de catre
Wolpe si Lazaruc si reprezinta o atitudine si o modalitate de actiune in acele situatii in care
trebuie sa ne exprimam sentimentele, sa ne revendicam drepturile si sa spunem ,,NU” atunci
cand nu suntem dispusi sa facem un anumit lucru. Asertivitate se refera la acel comportament
prin care subiectul isi sustine punctul de vedere personal, cu curaj si fermitate dar fara
agresivitate.
Meggle (1990) considera ca acest tip de terapie se deosebeste de orientarile terapeutice umaniste
doar prin faptul ca se utilizeaza evaluarile si autoevaluarile cuantificate ale comportamentului
pacientului. Demersul terapeutic ar dura pana la 20 de sedinte si se adreseaza subiectilor care
sufera de timiditate, somerilor in cautare de loc de munca, oamenilor de afaceri sau oamenilor
politici dornici de afirmare.
Comportamentul asertiv are la baza convingerea persoanei ca are dreptul sa ceara ceea ce
doreste, respectandu-si propriile drepturi, asa cum ea insasi face in cazul celor din jur; reprezinta
calea de mijloc intre doua extreme: agresivitatea si supunerea; implica solicitarea propriilor
drepturi sau refuzul unor sarcini intr-o maniera simpla, directa, deschisa, care urmareste sa nege,
sa atace sau sa-i manipuleze pe ceilalti; presupune respect si consideratie fata de propria
persoana si fata de cei din jur.
Comportamentul non-asertiv presupune desconsiderarea propriilor drepturi si supunerea
exagerata fata de dorintele si nevoile celorlalti. Subiectul nu-si exprima sentimentele si dorintele
culpabilizandu-se atunci cand incearca sa ceara ceva. Daca subiectul va transmite celorlalti
nesiguranta sa in legatura cu dreptul de a cere ceva, acestia din urma vor avea tendinta sa-i
desconsidere solicitarea.
Persoanele insuficient asertive nu se simt in largul lor in situatii sociale obijnuite, nu lupta pentru
drepturile lor, nu pot spune,, NU” cand li se cere ceva si se simt prost, atunci cand trebuie sa faca
observatie unui subaltern.
Tipuri de comportamente non-asertive
1.persoanele inclinate spre tulburari anxioase si fobii se comporta non-asertiv, formandu-si o
imagine de sine de persoane amabile in orice situatie, gata sa le faca tuturor pe plac si se tem sa-
si exprime in mod deschis solicitarile pentru a nu strica relatia cu partenerul de care se simte
extrem de dependenti.(9 subiecti )
2.persoanele pasiv-agresive nu-si manifesta in mod deschis agresivitatea, opunand o rezistenta
indirecta la solicitarile celorlalti. O persoana care are sentimente de ostilitate fata de sef intarzie
de la serviciu sau uita sa-si indeplineasca anumite sarcini. Astfel de persoane obtin rar ceea ce
vor, deoarece comportamentul lor este ineficient si genereaza ostilitate si resentimente.(7 subiecti
)
3.persoanele manipulative care obtin ceea ce vor deoarece ii determina pe ceilalti sa simta
vinovatie sau compasiune fata de ei, pozand in victime sau in martiri. Aceasta metoda
functioneaza numai in situatiile in care persoana vizata nu realizeaza ce se petrece. (4 subiecti )
Model de antrenament asertiv in patru trepte:
1. Formarea comportamentului asertiv non-verbal.
Persoana asertiva trebuie sa priveasca interlocutorul drept in ochi atunci cand i se adreseaza si
trebuie sa se plaseze drept in fata acestuia.
Adoptarea unei posturi care sa exprime deschiderea si tratarea cu calm a interlocutorul.
2.Recunoasterea propriilor drepturi si efectuarea unor exercitii de lupta pentru obtinerea
acestora.Se prezijnta subiectului o lista cu drepturi pe care acesta le-a uitat din cauza educatiei
sau a experientelor de viata traite ulterior.Se recomanda sa se citeasca lista respectiva de mai
multe ori.
3.Costientizarea propriilor sentimente, dorinte si trebuinte.
Este dificil ca o persoana sa devina asertiva, daca nu-si da seama ce simte, ce doreste si ce nu
doreste. Comportamentul asertiv presupune ca subiectul sa spuna deschis ce simte si ce nu
doreste sa se schimbe.
4.Exersarea raspunsurilor asertive
Descrierea problemei –situatia care il supara pe subiect
Declansarea raspunsului asertiv-elaborarea raspunsului asertiv (evaluarea drepturilor personale,
precizarea timpului cand va avea loc discutia, prezentarea problemei in termenii consecintei,
acesteia).
Exprimarea sentimentelor
Exprimarea solicitarii
Prezentarea consecintelor cooperarii pacientului
Capacitatea de a spune ,,NU”. Comportamentul asertiv presupune capacitatea individului de a
refuza o solicitare pe care nu doreste sa o indeplineasca deoarece contravine propriilor lui dorinte
si nevoi.
Bourne (1995) ne sugereaza sa parcurgem urmatoarele etape:1.repetarea solicitarii, 2.prezentarea
motivelor refuzului, 3.exprimarea refuzului,4.presupunerea unei alternative convenabile pentru
ambele parti.

Restructurare cognitiva

Desi dezvoltarea comportamentului asertiv reprezinta obiectivul prioritar in vederea

imbunatatirii performantelor individuale la persoanele non-asertive, restructurarea cognitiva va fi
in atentia terapeutului, aceasta reprezentand o parte integranta a asertivitatii, pentru ca atat
pasivitatea, cat si agresivitatea reprezinta rezultatul unui stil distorsionat de gandire, precum si
moduri deficitare de comportament.Psihoterapia cognitiva porneste de la ideea ca gandurile
negative distorsionate conduc la tulburari emotionale patologice cum ar depresia sau anxietatea.

Optimizarea comunicarii

Asertivitatea reprezinta abilitatea subiectului de a-si recunoaste drepturile si de a-si comunica

trebuintele, sentimentele si opiniile fara a incalca drepturile celorlalti
Componenta comportamentala a asertivitatii include:
Contactul vizual. O persoana asertiva isi priveste interlocutorul in ochi. Lipsa contactului vizual
poate transmite mesaje nedorite.
Tonul vocii. Mesajul isi va pierde din semnificatie daca va fi exprimat cu o voce soptita care va
da impresia de nesiguranta sau prea tare, fapt ce ar putea activa comportament defensiv al
interlocutorului si o comunicare ineficienta.
Postura. Subiectul trebuie sa stea drept, nici prea rigid nici prea relaxat pentru ca ar putea fi
interpretata ca lipsa de respect.
Mimica. Pentru ca mesajul sa aiba caracter asertiv, mimica trebuie sa fie adecvata si congruenta
cu continutul mesajului.
Momentul administrarii mesajului. Mesajul isi pierde din semnificatie daca este administrat intr-
un moment nepotrivit.
Continutul .Trebuie sa fie precis, descriptiv si direct.
Antrenamentul asertiv are menirea de a-l invata pe subiect sa-si exprime deschis si adecvat
gandurile si sentimentele. Se acorda o atentie deosebita dezvoltarii unor deprinderi si abilitati de
relationare interpersonala.
Pacientii timizi sunt invatati sa adreseze altor persoane remarci directe si mai putin confortabile,
fara ca in spatele lor sa se afle sentimente de ostilitate sau agresivitate.

Asertivitate- autostima –anxietate

Asertivitatea este o caracteristica a unei persoane care isi exprima cu usurinta punctul de vedere
si interesele, fara anxietate, fara a le nega pe ale celorlalti. Tehnicile de antrenament in sensul
asertivitatii, uneori numita destul de inpropriu afirmare de sine, isi propune sa ajute un subiect,
care se plange de inhibitie pe planul social sau de difilcutati de comunicare, sa-si exprime si sa-si
sustina mai bine punctul de vedere.
Autostima scazuta reprezinta poate cauza cea mai profunda care sta la baza tulburarilor anxioase.
Subiectul anxios a crescut probabil intr-un context familial disfunctional, caracterizat prin
diverse tipuri de deprivari, abuzuri, neglijari care au condus la un nivel scazut al autostimei.
Drept rezultat, acesta va dezvolta la varsta adulta un profund sentiment de insecuritate, jena si
neadecvare care se poate manifesta in plan comportamental sub forma unor atacuri de panica,
teama de a se confrunta cu lumea exterioara (agorafobie), teama de a nu fi umilit (fobie sociala)
sau anxietate generalizata.
Adesea, nivelul scazut al autostimei se coreleaza cu lipsa asertivitatii, cu vorbirea interioara, cu
continutul perfectionist si cu dificultatea de-a exprima propriile sentimente.
Metode de ameliorare a sentimentului de autostima:
Realizarea unei imagini corporale bune
Atingerea unor obiective personale concrete
Contracararea vorbirii interioare cu continut demobilizator
Comunicarea cu ,,copilul interior“, instanta psihica creativa si spontana, dar care inglobeaza si
sentimentele de insecuritate, rusine si durere ce s-au format in copilarie.
in stare de relaxare, pacientul va fi ghidat de catre terapeut sa actioneze ca un parinte puternic,
suportiv si adecvat pentru copilul care se afla in interiorul fiintei sale.
Se recomanda persoanelor cu imagine de sine scazuta sa desfasoare activitati care sa le faca
placere, sa amelioreze relatia cu propriul eu si sa contribuie la cresterea sentimentului valorii
personale.
Rezolvarea de probleme

Psihoterapia cognitiv-comportamentala este o terapie de scurta durata, focalizata pe rezolvarea

problemelor, cu rezultate evidente, centrate pe ameliorarea sau vindecarea unor simptome
neuropsihice sau psihosomatice.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala sustine faptul ca modurile in care se comporta oamenii
sunt determinate atat de situatiile extreme, cat si de felul in care acestia interpreteaza respectivele
situatii.
De obicei pacientii care solicita ajutorul persoanelor de specialitate (psiholog, consilier sau
psihoterapeut) sunt luati in evidenta nu pentru problema in sine, ci pentru simptome, cum ar fi:
depresia, anxietatea, insomnia, durerile de cap, pierderea apetitului, sau probleme in sfera
comportamentala cum ar fi de pilda o tentativa de suicid.Simptomele respective sunt secundare
situatiei stresante, remiterea ei depinzand de rezolvarea situatiei problematice.
Psihoterapiei cognitiv-comportamentala in rezolvarea de probleme este indicata persoanelor care
se descurca bine in viata ,dar care dintr-un motiv sau altul situatia stresanta a depasit
posibilitatile lor de adaptative actuale.

http://psihoterapieintegrativadiana.blogspot.ro/2013/02/antrenamentul-asertiv.html

http://psyvolution.ro/perspective-in-terapia-tulburarilor-anxioase/
Perspective in terapia tulburarilor anxioase

Anxietatea a fost definita de JANET. P, ca “teama fara obiect”, manifestata prin neliniste
psihomotorie, modificari vegetative si disfunctii comportamentale.

Dictionarul de psihiatrie si psihopatologie clinica Larousse (1998) defineste anxietatea ca “o

stare de neliniste in care predomina perceperea unei situatii care, desi in general nedeterminata,
s-ar putea dovedi dezagreabila sau chiar periculoasa.

Oricum, anxietatea este o traire neplacuta, asemanatoare cu frica din punct de vedere subiectiv,
dar si fiziologic. Frica este o reactie la un pericol exterior, insa anxietatea nu este produsa de nici
un pericol extern, este o neliniste interioara.

Etiologic se incrimineaza o plurifactorialitate:

1 – un teren constitutional, genetic, bolnavii fiind emotivi, inhibati, si dobandind in decursul

existentei prin actiunea infectiilor, intoxicatiilor, traumatismelor etc., ce fragilizeaza fiinta
umana, o sensibilizeaza si lasa sechele in diferite organe, aparate sau sisteme sub forma locurilor
de minora rezistenta;

2 – factori psihosociali: stari conflictuale, esecuri intime, profesionale, materiale, stari emotive
legate de toate acestea;

3 – factori culturali (mentalitate, comportament, imitatie, credinte etc.) ce pot favoriza

manifestari psihosomatice in defavoarea conversiunilor isterice.

Comportamentul anxios se poate manifesta inca din leagan: daca mediul familial este in nesigur,
sugarul isi construieste un model despre sine si despre ceilalti bazat pe o stare de alerta
permanenta. Dimpotriva, prezenta mamei si comportamentul linistitor al acesteia (contact,
leganat, voce calda, suras) amplifica sentimentul de siguranta. La aceasta se adauga influenta
culturii familiale.

Din copilarie apar manifestari de neliniste, de timiditate, de interiorizare, cu necesitati de

tandrete si de protectie familiala si sociala. Tulburarea poate disparea cand copilul este cu
parintii sai sau dimpotriva, in afara casei cu prietenii. Aceasta anxietate se accentueaza uneori in
anumite momente ale zilei (la trezire sau la apropierea noptii).

La copii apar mai mult tulburari in sfera conduitei ca: onicofagia (tendinta de a-si roade
unghiile), enurezis, tulburari de comportament, suptul degetului.

La adolescenti anxietatea se manifesta prin: lipsa increderii in sine, sentimentul inadecvarii

personale, timiditate; tendinta de retragere, inclinatia spre masturbare.

La adultii tineri anxietatea este asociata frecvent cu niveluri de aspiratii excesiv de inalte si cu
stabilirea unor scopuri imposibile. Esecul este asociat cu scaderea autostimei, retragerea in sine
si susceptibilitate crescuta la stresorii din mediu, care produc anxietatea cat si reactii de tip
depresiv.

La varstnici, anxietatea este frecvent asociata cu: nemultumire si suparare refulata, teama de a fi
abandonati si de a ramane singuri ii impiedica sa-si exprime deschis nemultumirile.

Situatiile noi, neprevazute (consultatii medicale) sunt susceptibile de a creste nivelul de

anxietate. Acest tip de anxietate se traduce deseori de catre anturaj, ca o suita de refuzuri, de
capricii.

Aceste comportamente sunt absolut normale la copiii foarte mici, dar dobandesc o valoare de
diagnostic incontestabila atunci cand se perpetueaza.

Anxietatea cronica se poate manifesta si atunci cand copilul nu are nici o ocupatie (nu are
activitate). Copilul care sufera de anxietate pastreaza dorinta de a se juca, dar ii este dificil sa-si
organizeze jocul. Trece de la o activitate la alta, se plictiseste repede.

Inhibitia in fata jocului este cea care diferentiaza anxietatea de anhedonie, care se intalneste la
copiii deprimati. Lipsa implicarii intr-o activitate tine, in acest caz, de instabilitate si de
anxietatea legata de anticipare, dar nu este, in nici un caz, legata de pierderea interesului sau de
slabirea afectiva.

Exemple de situatii traumatizante: pubertatea, menopauza, imbatranirea, boli, esecuri divorturi,

pierderea unor rude apropiate etc. Genereaza reactii anxioase si depresive.

Anxietatea este frecvent intalnita de-a lungul vietii, contribuind la activarea mecanismelor de
alerta ale organismului si la pregatirea pentru actiune. Astfel, in fata unei situatii nou aparuta,
anxietatea il ajuta pe om sa se adapteze mai bine.

Anxietatea reprezinta una dintre cele mai intalnite emotii umane, iar anxietatea patologica este
una dintre conditiile psihiatrice cele mai frecvente.

Se considera ca 25%, din populatia generala a intrunit, cel putin o data in viata, criteriile pentru
una dintre tulburarile anxioase. Femeile prezinta o incidenta, mai mare a anxietatii decat barbatii,
iar statutul socio – economic scazut reprezinta un factor de risc pentru aparitia anxietatii.

Anxietatea, teama si instinctul de a fugi sunt mecanisme de aparare impotriva unui pericol.
Temerile nu mai sunt considerate normale cand ele devin cvasipermanente si impieteaza asupra
vietii cotidiene.

Anxietatea patologica este distincta de nelinistea sau teama obisnuita, resimtita de orice subiect
in fata unei situatii noi sau cu un grad de dificultate sporit, al carei rasunet asupra activitatii este
pozitiv (concentrare, mobilizarea fortelor).

Tulburarile anxioase conduc deseori la schimbari importante in comportamentul persoanelor

suferinde, ele simtindu-se slabite fizic si moral, devenind mai dependente si mai susceptibile.
Intr-o mare adunare sportiva, spectacole etc., angoasa poate sa creasca provocand frica de a-si
pierde controlul.

Persoanele care sufera de tulburari anxioase se agita cu usurinta, fara sens sau stau nemiscate din
pricina fricii care-i invadeaza, deseori crezandu-se afectate de o grava maladie datorita
simptomelor pe care le resimt. Toate aceste motive conducandu-le de cele mai multe ori la
insomnie sau cosmaruri. Daca persoana nu reuseste sa se autocontroleze sau sa consulte medicul,
poate ajunge chiar la alcoolism, droguri, la depresie majora si, in multe cazuri, la sinucidere.

Anxietatea prezinta urmatoarele caracteristici:

– este nemotivata;

– se refera la un pericol iminent si nedeterminat, fata de care apare o atitudine de asteptare (stare
de alerta);

– este insotita de convingerea neputintei si dezorganizarii in fata pericolului;

– asocierea unei simptomatologii vegetative generatoare de disconfort somatic; se declanseaza

astfel un cerc vicios prin care anxietatea se autointretine.

Anxietatea se intalneste in urmatoarele circumstante patologice: in reactii de intensitate nevrotica

si psihotica, in neurastenii, in sindromul de abstinenta la toxicomani.

Anxietatea nevrotica – toate starile nevrotice au ca element comun prezenta anxietatii, care
ocupa un loc important in tabloul simptomatologic.

Raptusul anxios – poate aparea in reactii acute de soc ca o izbucnire impulsiva manifestata
printr-o brusca si intensa accentuare a starii anxioase, bolnavul putand face tentative suicidare
sau mai rar acte heteroagresive.

Echivalentele somatice ale anxietatii – recunoasterea acestor semne faciliteaza evidentierea

anxietatii.

Aceste semne sunt legate de excitarea sistemului nervos simpatic: paloarea fetei, mimica
tensionata, midriaza, uscaciunea gurii, valuri de transpiratie, tremor fin al extremitatilor,
tahicardie, extrasistole, jena precordiala, anorexie, crampe abdominale, diaree, tahipnee, senzatii
de constrictie toracica, mictiuni imperioase si frecvente, insomnii de adormire, cresteri
tensionale, hiperglicemie si hiperlipemie.

FACTORII ETIOPATOGENICI IMPLICATI IN APARITIA TULBURARII ANXIOASE

• TEORIILE PSIHANALITICE

Conform conceptiei definitivate de Freud, anxietatea este un “semnal pentru pericolul penetrarii
in constient a dorintelor infantile inacceptabile, reprimate de natura sexuala”. Daca mecanismele
de defensa nu reusesc sa neutralizeze pericolul, apare anxietatea simptomatica, iar teoriile
moderne analitice afirma ca prin cedarea completa a mecanismelor de defensa, anxietatea
progreseaza spre un status de panica.

Teoria psihanalitica afirma ca, prin perceperea anxietatii ca o tulburare, se pierde

Din vedere semnificatia de semnal si exista pericolul ignorarii cauzelor subiacente.

Astfel, scopul interventiei psihanalitice nu este in primul rand eliminarea anxietatii, ci cresterea
tolerantei la aceasta, pentru a putea percepe adecvat semnalul si conflictul subiacent.

Conform acestei teorii, cuparea cu mijloace psihofarmacologice a anxietatii inseamna a ignora

situatiile de viata care au provocat aparitia acesteia.

• TEORIILE COMPORTAMENTALE

Conform acestor teorii, anxietatea reprezinta un raspuns conditionat la stimuli specifici de mediu
sau un raspuns de imitare a reactiilor anxioase ale parintilor. Teoriile comportamentale au
incercat sa explice aparitia anxietatii prin mai multe modele:

a) MODELUL CONDITIONARII CLASICE, care implica asocierea unui stimul nociv, (stimul
neconditionat) cu un stimul initial neutru (o situatie sociala, un obiect etc.). Dupa aparitia acestei
conditionari apare comportamentul de evitare a stimului pentru a preveni aparitia anxietatii.
Carenta majora a acestui model consta in imposibilitatea determinarii la majoritatea pacientilor a
stimului nociv care a determinat raspunsul anxios.

B) “FRICA DE FRICA” – frica de aparitie a anxietatii si conditionarea interoceptiva. Cel mai de

temut lucru pentru individul cu tulburare anxioasa este aparitia anxietatii si nu situatia fobica in
sine. S-a sugerat, astfel, ca aparitia anxietatii este rezultatul unui proces de conditionare interna.
Conform acestui model, stimuli interni initial indiferenti (disconfort intestinal sau o usoara
ameteala), pot prin conditionare sa devina factorii declansatori pentru anxietate. Ca rezultat,
individul isi va supraveghea foarte atent reactiile interne, in cautarea unor indicii ale aparitiei
unei posibile anxietati.

Modelul nu poate insa explica identitatea dintre stimulii conditionati (de exemplu palpitatiile) si
simptomele raspunsului conditionat (aceleasi palpitatii care pot aparea in tulburarea anxioasa).

c) INTERPRETAREA CATASTROFICA. Prin prisma acestui model, anxietatea este produsa de

interpretarea gresita a senzatiilor corporale. Astfel, palpitatiile pot fi interpretate ca un infarct
miocardic iminent, iar ameteala ca debutul unei conditii psihice sau neurologice. Modelul nu
justifica insa aparitia anxietatii la indivizii care nu au raportat anterior anxietatii nici un simptom
fizic sau psihic.

d) SENSIBILITATEA LA ANXIETATE. Acest model postuleaza ca indivizii care prezinta o

mare sensibilitate la anxietate sunt predispusi la a interpreta eronat propriile senzatii.
Se pare ca sensibilitatea la anxietate reprezinta o trasatura care:

– reflecta credinte eronate despre simptomele anxioase;

– apare inaintea anxietatii;

– predispune la anxietate.

CLASIFICAREA TULBURARILOR ANXIOASE (conform DSM-IV; ICD 10)

1. Tulburarile anxios – fobice (fobia specifica, fobia sociala, agorafobia)

2. Atacuri de panica

3. Tulburarea anxioasa generalizata

4. Tulburarea obsesiv – compulsiva

5. Reactia acuta la stres

6. Tulburarea de stres posttraumatic.

1. TULBURARILE ANXIOS – FOBICE, anxietatea fobica este nediferentiabila-subiectiv,

fiziologic si comportamental – de alte tipuri de anxietate si poate varia in intensitate de la usoara
stanjeneala la teroare. Preocuparea subiectului se poate focaliza pe simptome individuale, ca
palpitatii sau senzatie de lesin si este asociata adesea cu temeri secundare de moarte, de pierderea
a controlului sau de a innebuni.

Anxietatea nu dispare la cunoasterea faptului ca alti oameni nu privesc situatia in chestiune drept
periculoasa sau amenintatoare. Mai mult contemplarea perspectivei de a intra intr-o situatie
fobica genereaza de obicei anxietate anticipatorie.

Anxietatea fobica coexista adesea cu depresia. O anxietate fobica preexistenta se inrautateste

aproape invariabil in timpul unui episod depresiv intercurent.

Majoritatea tulburarilor fobice, cu exceptia fobiilor sociale, sunt mai intalnite la femei.

2. FOBII SOCIALE

Debuteaza adesea in adolescenta si sunt conturate in jurul temeri de a fi privit (examinat), de alti
oameni, in grupuri comparativ mici, ducand la evitarea situatiilor sociale. Spre deosebire de
majoritatea altor fobii, fobiile sociale sunt in egala masura intalnite la barbati si la femei.

Fobiile sociale sunt de obicei asociate cu o scadere a respectului de sine si teama de a fi criticat.
Ele pot fi relatate ca episoade de roseata a fetei, tremor al capului, greata sau nevoia urgenta de a
urina, pacientul uneori fiind convins ca una din aceste manifestari secundare ale anxietatii sale
este problema primara; simptomele pot progresa spre atacuri de panica. Evitarea este adesea
marcata si in cazuri extreme poate avea ca rezultat o izolare sociala aproape completa.

3. TULBURAREA DE PANICA (anxietatea paroxistica episodica).

Trasatura esentiala consta in atacuri recurente de anxietate severa (panica), care nu sunt limitate
la nici o situatie particulara sau la vreun set de circumstante si din acest motiv sunt imprevizibile.

Simptomele dominante variaza de la subiect la subiect, dar debutul brusc al palpitatiilor, durerii
toracice, senzatia de lesin (ameteli) si sentimente de irealitate (depersonalizare si derealizare),
sunt comune.

Exista aproape invariabil o teama secundara de a muri, de pierderea controlului sau de a

innebuni.

Atacurile individuale dureaza numai cateva minute, pacientii in atacul de panica traiesc adesea
un “crescendo” de frica si simptome vegetative, plecand de obicei in graba de oriunde s-ar afla.

Atacuri de panica frecvente si imprevizibile pot produce teama de a fi singur sau de a merge in
locuri publice. Un atac de panica este adesea urmat de o teama persistenta de a avea un alt atac.

4. TULBURAREA MIXTA, ANXIOASA SI DEPRESIVA

Aceasta categorie mixta trebuie utilizata cand simptomele anxietatii si depresiei sunt ambele
prezente, dar nici un tip de simptome luate separat nu sunt suficient de severe pentru a justifica
un diagnostic separat.

Pacientii cu aceasta combinatie de simptome comparativ usoare, sunt frecvent intalniti in reteaua
de asistenta primara, dar exista mult mai multi in masa generala a populatiei, pacienti care nu
ajung niciodata in atentia medicala sau psihiatrica.

5. TULBURARE OBSESIV – COMPULSIVA

Trasatura esentiala a acestei tulburari este reprezentata de ganduri obsesive sau acte obsesive
recurente. Gandurile obsesionale sunt idei, imagini sau impulsuri care intra mereu in mintea
subiectului intr-o forma stereotipa. Ele sunt aproape invariabil suparatoare (deoarece sunt
violente sau obscene, sau doar pentru ca sunt percepute ca lipsite de sens), iar subiectul incearca
adesea, fara succes sa le reziste.

Ele sunt totusi recunoscute ca ganduri proprii ale subiectului, desi sunt involuntare si frecvent
repugnante. Actele compulsive sau ritualurile sunt comportamente stereotipe care sunt repetate
mereu si mereu.

Pacientul le vede adesea ca prevenind unele evenimente improbabile obiectiv, adesea implicand
un rau la adresa lui sau provocat de el. De obicei, desi nu invariabil, acest comportament este
recunoscut de subiect ca fiind fara sens si ineficient si el face repetate incercari de a rezista
impulsului.

Pacientii cu tulburari obsesivo-compulsive au adesea simptome depresive, iar pacientii care

sufera de tulburare obsesiva recurenta pot dezvolta ganduri obsesionale in timpul episoadelor
depresive.

Tulburarea obsesiv-compulsiva este, in egala masura, comuna barbatilor si femeilor, si exista

adesea trasaturi proeminente in personalitatea de fond. Debutul de obicei in copilarie si in viata
adulta precoce.

6. TULBURAREA DE STRES POSTTRAUMATIC

Persoanele care au trait o experienta traumatizanta sunt supuse adesea unui stres psihologic legat
de respectivul eveniment.

In cele mai multe cazuri este vorba de reactii normale la situatii anormale, insa cei care se simt
incapabili sa-si recapete controlul propriei vieti, care prezinta urmatoarele simptome timp de mai
mult de o luna au nevoie de ajutor de specialitate. Tulburari de somn, tulburari de comportament
alimentar, ganduri, imagini recurente, tulburari de afectivitate (stari depresive, plans spontan,
sentimente de disperare lipsa de speranta, capacitate redusa de a simti emotii, iritabilitate,
manie), sentimentul izolarii de cei din jur, tulburari de memorie (legate de incidentul marcant),
de atentie si de concentrare; dificultati in luare a deciziilor, teama exagerata pentru siguranta
celorlalti.

Un eveniment stresant exceptional de viata, producand o reactie acuta de stres sau o schimbare
semnificativa de viata ce determina circumstante neplacute continue, care au ca rezultat o
tulburare de adaptare.

Reactiile la stres sever si tulburarile de adaptare, apar la toate grupele de varsta, inclusiv copii si
adolescenti.

Despre atacul de panica

http://www.psihoterapia.eu/psihoterapia-adultului/atacul-de-
panica-sau-tulburarea-de-panica/
Un atac de panica este de fapt un raspuns al sistemului nervos simpatic. Cele mai frecvente simptome
includ tremuraturi, dispnee (dificultati de respiratie), palpitatii cardiace, durere in piept sau senzatia de
constrictie in piept, valuri de caldura, valuri de raceala, ameteala si uneori chiar si pierderea echilibrului,
senzatia de invartire, hiperventilatie, parestezii (senzatii ciudate in membre), senzatia de sufocare,
dificultati de miscare si derealizare. Aceste simptome fizice sunt interpretate ca semnal de alarma pentru
ceva grav de catre oamenii care sunt inclinati sa faca atacuri de panica. Interpretarea data acestor
simptome duce la cresterea anxietatii, si se formeaza o bucla de feed-back pozitiv, sau cu alte cuvinte un
cerc vicios in care simptomele sunt intretinute de frica si frica este intretinuta de simptome.

Expunerea in vivo inseamna expunerea pacientului la stimulii asociati cu aparitia atacului de panica.
Multi dintre cei care au suferit cateva atacuri de panica au devenit hipervigilenti in legatura cu corpul lor
si ori de cate ori observa vreunul din semnele asociate cu atacul de panica, se sperie, ceea ce precipita
instalarea totala a atacului de panica. De exemplu, pentru ca in timpul unui atac de panica inima bate
foarte repede si mai tare decat de obicei, este suficient ca pacientul respectiv sa urce cateva scari sau sa
faca un anumit efort pentru ca, simtind cum ii bate inima, pacientul sa creada ca e pe cale de a face un
atac de panica. Gandul acesta il sperie, inimia incepe sa bata si mai tare, pacientul se sperie si mai mult si
in final chiar face atacul de panica, desi initial nu era vorba decat de un efort fizic insotit de o activitate
cardiaca crescuta in mod fiziologic. Expunerea in vivo inseamna obisnuirea pacientului cu astfel de
senzatii interne, ale corpului, pe care sa nu le mai interpreteze, in mod eronat, ca semne prevestitoare ale
unui atac de panica.

na din cele mai frecvente concluzii prinvind trecutul celor cu atacuri de panica este aceea ca multi dintre
ei au suferit pierderea prin deces sau divort a unuia dintre parinti, in special a mamei. O alta trasatura
comuna a celor cu atacuri de panica, pe langa frecventa crescuta a pierderilor, este perceptia parintilor ca
fiind critici, amenintatori, temperamentali si imprevizibili, exigenti sau in control. Alte cercetari au aratat
ca cei cu atacuri de panica au o dificultate sporita in copilarie de a se imprieteni cu alti copii, nu se simt
sprijiniti de parinti si au adesea sentimentul de a fi prinsi intr-o capcana. De aceea, acesti oameni au o
sensibilitate sporita in legatura cu separarea si atasamentul, pe care le percept adesea ca excluzandu-se
reciproc. Teama ca si-ar putea pierde liberatea alterneaza cu teama pierderii sigurantei pe care o relatie le-
o da. De aceea, ei vor incerca sa evite pe cat posibil atat separarea cat si atasamentul prea puternic, ceea
ce ii va obliga la un comportament relational destul de ingust ca repertoriu.

Nivelul extrem de panica constatat in acesti pacienti pare a fi explicat de amenintarile pe care ei le percept
la adresa atasamentului lor. In cazul femeilor, este posibil ca in unele cazuri, explicatia atacurilor de
panica sa fie legata de abuzul fizic si sexual din copilarie, care pare a avea o incidenta mai mare in cazul
acestor pacienti comparativ cu alte femei, cu tulburari de anxietate dar fara tulburari de panica. Si asta
pentru ca abuzul sexual interfera cu atasamentul fata de parinti, ceea ce explica faptul ca femeile abuzate
au dificultati in a se simti in siguranta in relatii intime si au grad scazut de incredere, in general. Intr-o
psihoterapie psihodinamica (psihanalitica), dificultatile pacientului in plan relational devin evidente in
transfer. Cele mai evidente sunt conflictele centrate in jurul ideiilor de separare, independente si furie.
Terapeutul trebuie sa exploreze in amanunt temerile pacientului legate de posibilitatea de a deveni prea
dependent de terapeut, dupa cum, tot asa, teama de pierderea terapeutului, in timpul vacantelor si
concediilor, poate fi destul de proeminenta. Unii dintre pacienti au fantezii legate de o furie de
necontrolat, sau chiar o furie ucigasa, legata fie de modalitatea in care proprii parinti exprimau furia, fie
de reactia parintilor atunci cand pacientii, copii fiind, isi exprimau sentimentele de furie. Examinarea
mecanismelor de aparare implicate in evitarea furiei este potential utila. Unul dintre aceste mecanisme
este somatizarea, adica concentrarea asupra unor probleme legate de functionarea corpului, cuscopul
evitari confruntarii cu problemele psihologice.
Un alt mecanism este externalizarea, problemele sunt atribuite altei persoane, care trateaza inadecvat
pacientul. Toate aceste mecanisme, ca si modalitatea de relationare a pacientului cu terapeutul si cu alte
persoane semnificative din viata sa trebuie analize, astfel incat, in cele din urma, pacientul sa devina mai
putin anxios in plan relational.

http://www.tratamentanxietate.ro/