NICOLAE FARCAŞ

UTILAJE TEHNOLOGICE
Şef de lucrări dr.ing. NICOLAE FARCAŞ

UTILAJE TEHNOLOGICE

Bucureşti 2006
Prefaţă
CUPRINS
 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Utilajele din industria alimentară şi alimentaţie publică

sunt maşini de lucru utilizate pentru efectuarea unor operaţiuni
diversificate în cadrul procesului de producţie.
Aceste maşini trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii:
- realizarea unor operaţiuni de calitate superioară;
- consumuri energetice reduse iar costurile pe
unitatea de produs să fie cât mai mici;
- posibilitatea creşterii gradului de automatizare a
unor operaţiuni din cadrul proceselor de producţie;
- creşterea productivităţii muncii;
- deservirea utilajelor să fie cât mai facilă;
- utilajele să fie prevăzute cu aparatură de măsură şi
control a funcţionării acestora;
- liniile tehnologice să fie prevăzute cu dispozitive de
siguranţă care să permită blocarea lor în cazul
defectării unei maşini.
Clasificarea utilajelor tehnologice se poate face după
următoarele criterii principale:
a). După ciclul de lucru se împart în:
- maşini şi utilaje cu acţiune sau funcţionare
continuă;
- maşini şi utilaje cu acţiune sau funcţionare
periodică.
b). După tipul acţiunii se împart în:
- maşini şi utilaje cu acţiune mecanică asupra
produsului (cu schimbarea formei şi dimensiunilor);
- maşini şi utilaje cu acţiuni fizico-chimice ale
produselor).
c) După gradul de automatizare se împart în:
- maşini şi utilaje fără elemente de automatizare la
care cea mai mare parte din operaţiuni sunt
realizate prin intervenţia omului (încărcare,
descărcare, deplasare, etc);
 - maşini şi utilaje semiautomate la care procesele
tehnologice sunt realizate automat iar procesele
auxiliare (transport, control) sunt realizate manual;
- maşini şi utilaje automate la care atât procesele
tehnologice cât şi cele auxiliare sunt realizate
automat.
d) După tipul operaţiunii executate se împart în:
- maşini şi utilaje pentru mărunţire;
- maşini şi utilaje pentru amestecare;
- maşini şi utilaje pentruspălare;
- maşini şi utilaje pentrudozare;
- maşini şi utilaje pentru ambalare;
- etc.
e) După numărul de operaţiuni executate se împart în:
- maşini individuale (care execută o singură
operaţiune);
- maşini complexe (care execută operaţiuni
complexe).
Sistema de maşini trebuie să acopere toate
operaţiunile din cadrul procesului de producţie. Această
sistemă se bazează pe analiza unor factori:
- tehnico – organizatorici – gruparea raţională a
agregatelor de producţie, mecanizarea proceselor
de producţie, automatizarea controlului, etc;
- tehnologici – proprietăţile materiei prime, caracterul
proceselor de producţie;
- energetici – echilibrul permanent între material şi
energie.
Fluxul tehnologic reprezintă circulaţia continuă a
materiei prime, în succesiunea operaţiilor dintr-un proces de
producţie. După caracterul producţiei continue se deosebesc:
- fluxuri pe o singură linie – în care dintr-un anumit
tip de materie primă se fabrică un singur tip de
produs finit omogen;
- fluxuri pe mai multe linii – cu o linie principală şi mai
multe linii auxiliare.
 Utilajul reprezintă totalitatea uneltelor, aparatelor,
maşinilor, etc., necesare pentru efectuarea unei anumite
lucrări din cadrul procesului de producţie.
Linia tehnologică reprezintă un ansamblu de maşini
de lucru, instalaţii şi mijloace de transport, dispuse în ordinea
succesiunii operaţiilor de fabricare.
 2. MATERIALE UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢIA
ŞI EXPLOATAREA UTILAJELOR
DIN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

Materialele folosite în construcţia şi exploatarea

utilajelor tehnologice sunt în general materiale metalice şi
nemetalice. Pe lângă acestea, în exploatarea utilajelor se mai
folosesc combustibilii şi lubrifianţii.
Astfel, materialele utilizate se împart în :
Materiale metalice:
- feroase ;
- neferoase.
Materiale nemetalice.
Combustibili şi lubrifianţi.
Recunoaşterea materialelor se face după proprietăţile
lor şi anume :
proprietăţi fizice :
-luciul ;
-culoarea ;
-structura ;
-conductibilitatea termică şi electrică – proprietatea
materialelor metalice de a conduce căldura şi electricitatea ;
-dilatabilitatea – însuşirea materialelor metalice de a-şi mări
volumul la creşterea temperaturii ;
-fuzibilitatea – însuşirea materialelor metalice de a se topi.
proprietăţi chimice :
-oxidarea – reacţia prin care o substanţă se combină cu
oxigenul.
proprietăţi mecanice :
-duritatea – caracterizează rezistenţa opusă de materialul
metalic la pătrunderea în el a unui corp cu o duritate mai
mare ;
-maleabilitatea – proprietatea unor materiale de a se deforma
permanent, fără fisurare (ex. laminarea în foi subţiri) ;
-tenacitatea – proprietatea unui material metalic de a prezenta
deformaţii plastice mari, înainte de a se rupe ;
-elasticitatea – proprietatea unui material metalic deformabil
de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale ;
-rezistenţa – proprietatea materialelor solide de a se opune
acţiunilor mecanice care tind să le deformeze sau să le rupă
(rezistenţa la forfecare, compresiune, întindere, răsucire, etc) ;
-rezistenţa la coroziune – proprietatea unui material de a se
opune acţiunilor distructive ale agenţilor fizico-chimici din
exterior ;
-rezistenţa la uzură – proprietatea materialelor de a se opune
distrugerii prin frecare ;
-plasticitatea – proprietatea materialelor de a nu reveni la
forma iniţială după deformare.
proprietăţi tehnologice :
-forjabilitatea – proprietatea unui material metalic de a se
deforma fără fisurare sub influenţa unor acţiuni de ciocănire
sau presare (la cald sau la rece) ;
-sudabilitatea – proprietatea materialului metalic de a putea fi
sudat.
etc.

2.1. Materiale metalice feroase

Aceste materiale sunt reprezentate prin fonte şi oţeluri.

Fonta reprezintă un aliaj fier – carbon (Fe + C) care
conţine între 1,7-6,67 % C. Pe lângă acestea mai cuprinde
elemente însoţitoare (Mn, Si, P şi S) sau de aliere (Cr, Ni, Mo,
Cu, Al, Mg, etc.). Se obţine din minereurile de fier în urma
topirii acestora. Fonta se utilizează ca materie primă pentru
obţinerea oţelurilor şi a pieselor turnate.
Fontele se clasifică în :
fonte ordinare (fonta cenuşie, fonta albă, fonta maleabilă şi
fonta cu grafit nodular) ;
fonte speciale sau aliate (fontele refractare, antifricţiune şi înalt
aliate) ;
Fonta cenuşie (fonta cu grafit lamelar) datorită grafitului ce
intră în compoziţia sa se prelucrează uşor prin aşchiere, este
rezistentă la uzură , coroziune şi compresiune. Din ea se obţin
piese prin turnare.
Fonta albă are o mare duritate şi fragilitate şi un conţinut
bogat în siliciu şi mangan. Din ea se obţin piese prin turnare,
care trebuie să aibă suprafeţe dure.
Fonta maleabilă (fonta cu grafit în cuiburi) se obţine din fonta
albă în urma unei încălziri la temperaturi ridicate urmată de o
răcire lentă (procedeu de maleabilizare. Din ea sunt relizate
piese care trebuie să aibă rezistenţă mare la şoc, presiune şi
oboseală.
Fonta cu grafit nodular este o fontă superioară obţinută prin
modificarea compoziţiei chimice a fontei cenuşii (adăugare de
elemente grafitizante). Din ea sunt realizate piese importante
care au calităţi apropiate cu a celor din oţel (arbori, roţi dinţate,
etc).
Fonta refractară are un conţinut mare de Cr, Mn şi Si , fiind
utilizată pentru obţinerea pieselor care trebuie să reziste la
temperaturi ridicate şi la oxidare.
Fonta antifricţiune are un conţinut ridicat de Cr, Ni, Mn, Mo,
Al, Mg, Cu şi Si. Din ea sunt realizate piese cu rezistenţă mare
la uzură (cilindri, arbori, etc).
Fonta înalt aliată are în compoziţie Ni, Si, Al şi este utilizată în
construcţia unor repere din instalaţiile de prelucrare a vinului,
industria chimică şi alimentară.
Oţelul reprezintă un aliaj fier – carbon (Fe + C) care
are un conţinut de 0,04 – 1,7 % C. Se obţine din fontă prin
oxidarea acesteia. Din oţel se obţin piese prin turnare,
laminare, forjare, prelucrare prin aşchiere, etc.
Oţelurile se împart în :
-oţeluri de uz general (oţeluri carbon) utilizate la
obţinerea majorităţii reperelor de la tractoare şi maşini agricole
(ex. oţeluri pentru scule, oţeluri pentru ţevi, oţeluri pentru
arcuri, oţeluri rezistente la coroziune, oţeluri refractare, etc.).
-oţeluri aliate cu Ni, Cr, Si, Co, W, Mn, Ti, Va, Al, Cu,
pentru îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, fizice şi chimice.
Sunt utilizate pentru obţinerea unor piese cu rezistenţă mare la
uzură, oxidare, şi temperaturi ridicate.
Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor pieselor din oţel,
acestea pot fi supuse unor tratamente termice şi
termochimice.
Tratamentele termice aplicate pieselor din oţel sunt
următoarele : călirea, revenirea, recoacerea.
Călirea este tratamentul termic aplicat pieselor din oţel pentru
mărirea rezistenţei şi a durităţii. Tratamentul constă în
încălzirea pieselor la o temperatură de 800 – 850 0 C, urmată
de o răcire bruscă în apă, ulei sau soluţie de săruri.
Revenirea este tratamentul termic aplicat pieselor din oţel
după ce au fost călite, pentru înlăturarea tensiunilor interioare
şi micşorarea fragilităţii. Tratamentul constă în încălzirea
pieselor la temperaturi de 300 – 350 0 C, urmată de o răcire
lentă în aer.
Recoacerea este tratamentul termic aplicat pieselor din oţel
turnate, laminate sau forjate pentru anularea tensiunilor
interioare în vederea executării altor prelucrări. Tratamentul
constă în încălzirea pieselor la temperaturi de 800 – 900 0 C
urmată de o răcire lentă.
Tratamentele termochimice aplicate pieselor din oţel sunt
următoarele : cementarea, nitrurarea, cromizarea,
aluminizarea, etc .
Aceste tratamente se execută pentru mărirea durităţii şi
rezistenţei la uzură, coroziune. Tratamentele constau în
modificarea compoziţiei chimice a straturilor superficiale ale
pieselor din oţel. Piesele se încălzesc la temperaturi de 900 –
1000 0 C în medii bogate în carbon, azot, sau alte substanţe.
Grosimea stratului îmbogăţit va fi în funcţie de durata de
încălzire.

2.2. Materiale metalice neferoase

În construcţia şi exploatarea utilajelor tehnologice sunt

utilizate materiale metalice neferoase reprezentate prin metale
neferoase (cuprul, staniul, zincul, aluminiul, plumbul,etc.) şi
aliaje neferoase (bronzul, alama, duraluminiul, aliajul
antifricţiune).
Cuprul (Cu) sau arama este un metal neferos de culoare
roşiatică, maleabil, ductil, cu o foarte bună conductibilitate
electrică şi termică şi rezistent la coroziune. Este utilizat pentru
confecţionarea conductorilor electrici, conductelor, garniturilor,
etc., şi ca element de aliere în obţinerea bronzurilor, alamei şi
duraluminiului.
Staniul (Sn) este un metal neferos de culoare alb - argintie,
maleabil, ductil şi rezistent la coroziune. Se foloseşte la
cositorirea tablelor din oţel, material de aport pentru lipirea
moale şi ca element de aliere pentru obţinerea bronzului şi
aliajului antifricţiune.
Zincul (Zn) este un metal neferos de culoare alb – albăstruie,
maleabil în intervalul de temperatură de 100 – 150 0 C, cu
rezistenţă mare la coroziune. Este utilizat pentru acoperiri
galvanice ale tablelor din oţel (tablă zincată) şi ca element de
aliere în obţinerea alamei.
Aluminiul (Al) este un metal neferos de culoare argintie, cu o
foarte bună conductibilitate termică şi electrică, greutate
specifică mică, rezistent la solicitări mecanice şi la oxidare.
Este utilizat pentru confecţionarea conductorilor electrici,
conductelor, pieselor turnate, etc.
Plumbul este un metal neferos de culoare cenuşiu –
albăstruie, maleabil şi rezistent la coroziune. Este folosit la
confecţionarea conductelor, fabricarea plăcilor pentru
acumulatorii electrici şi la obţinerea aliajelor antifricţiune.
Bronzul este un aliaj neferos de culoare alb – roşcat, obţinut
din Cu şi Sn. Este folosit la realizarea lagărelor cu frecare de
alunecare (cuzineţi, bucşe) iar prin alierea cuprului cu Al, Zn,
Pb, Ni, rezultă bronzurile speciale.
Alama este un aliaj neferos de culoare roşie – gălbuie, obţinut
din Cu şi Zn. Este utilizată la confecţionarea conductelor,
recipienţilor, robineţilor şi ca material de aport la lipirea tare
(alămire).
Duraluminiul este un aliaj neferos obţinut din Al şi Cu, cu o
mare rezistenţă mecanică, folosit la realizarea blocurilor
motoare, chiulase, pistoane.
Aliajul antifricţiune se obţine prin alierea unor metale
neferoase precum Sn, Pb, Zn, Sb. Cele mai utilizate aliaje
antifricţiune sunt cele pe bază de Sn şi Pb, din care se obţin
lagărele.
 2.3. Materiale nemetalice

În construcţia de utilaje tehnologice se folosesc

următoarele materiale nemetalice : lemnul, sticla, pielea
tehnică, cauciucul, fibrele textile, masele plastice, hârtia şi
cartonul, materiale ceramice, ferodoul, klingheritul, ebonita,
lacurile şi vopselurile, etc.
Lemnul se utilizează la confecţionarea ambalajelor din
agricultură, platformelor , a unor piese de la maşinile agricole
şi combustibil pentru foc. Este un material higroscopic, supus
putrezirii şi arderii, cu masă specifică mică, se prelucrează
uşor şi rezistă bine la şocuri.
Sticla este o topitură de silicaţi răcită brusc. Se utilizează
pentru obţinerea de geamuri, recipienţi, lămpi, faruri, etc. Este
un material transparent, fără conductibilitate termică şi
electrică.
Pielea tehnică obţinută din pielea animalelor (în general de
bovine), prelucrată prin tăbăcire. Se utilizează pentru
confecţionarea curelelor de transmisie, garniturilor de
etanşare, membranelor,etc.
Cauciucul natural sau sintetic este folosit la confecţionarea
anvelopelor, benzilor transportoare, curelelor de transmisie,
învelişurilor pentru cablurile electrice, garniturilor, etc. Este
caracterizat prin elasticitate, rezistenţă bună la rupere şi nu
este higroscopic.
Fibrele textile sunt utilizate pentru confecţionarea
elementelor de filtrare, curelelor de transmisie, benzilor
transportoare, garniturilor de etanşare. Ele pot fi de origine
vegetală (bumbac, cânepă), de origine animală (păr, lână) şi
de origine minerală (azbest).
Masele plastice sunt utilizate pentru obţinerea unei mari
diversităţi de organe de maşini. Din mase plastice se
realizează roţi dinţate, tuburi flexibile, flanşe, robinete, izolatori
electrici, organe de lucru ale maşinilor agricole. Materialele
plastice sunt reprezentate prin policlorura de vinil, polietilena,
polistirenul, bachelita, textolitul, etc.
Hârtia şi cartonul sunt utilizate la obţinerea de garnituri,
elemente de filtrare, etc. Sunt obţinute din celuloză prin
prelucrarea materialelor vegetale.
Materialele ceramice sunt folosite la realizarea unor elemente
electroizolante. Au masă specifică redusă şi duritate mare.
Ferodoul se obţine din azbest şi inserţii metalice neferoase.
Are un coeficient de frecare mare, rezistent la temperatură şi
uzură. Din el sunt realizate discurile de fricţiune ale
ambreiajelor şi frânelor.
Klingheritul este un amestec de azbest (70 %) şi cauciuc (30
%), fiind utilizat la realizarea garniturilor de etanşare (garnitura
de chiulasă).
Ebonita este obţinută prin amestecul cauciucului brut cu
plastifiante şi sulf. Este un material electroizolant, utilizat
pentru confecţionarea unor carcase electroizolante, piese
turnate, tuburi, bare, roţi dinţate, etc.
Lacurile şi vopselurile sunt folosite pentru acoperirea
suprafeţelor din metal şi lemn pentru a le proteja de acţiunea
corozivă a agenţilor fizici şi chimici.
 3. ORGANE DE MAŞINI ŞI MECANISME UTILIZATE
ÎN CONSTRUCŢIA ŞI EXPLOATAREA UTILAJELOR
TEHNOLOGICE

3.1. Aspecte generale

Organul de maşină reprezintă partea componentă a unui

utilaj sau maşină, cu rol funcţional bine definit şi care stă
la baza construcţiei de subansamble.
Organele de maşini pot fi alcătuite dintr-o singură
piesă sau dintr-o structură mai complexă formată din mai
multe elemente simple. Organele de maşini pot fi împărţite în
următoarele grupe:
1. Organe de maşini pentru asamblări
- demontabile (şuruburi, pene, caneluri, etc);
- nedemontabile (nituri, sudare, lipire);
- elastice (arcuri).
2. Organe de maşini pentru susţinerea mişcării de
rotaţie (lagăre, arbori, osii);
3. Organe de maşini pentru transformarea mişcării
(mecanismul bielă-manivelă, mecanismul cu camă,
mecanismul cremalieră, etc).
4. Organe de maşini pentru transmiterea mişcării de
rotaţie (transmisii cu roţi de fricţiune, transmisii cu
curele, transmisii cu roţi dinţate, transmisii cu
lanţuri).
5. Organe de maşini pentru mecanismele de cuplare
(cuplajele).

3.2. Organe de maşini pentru asamblări filetate –

şuruburile

În cele mai multe dintre situaţii, îmbinarea filetată

cuprinde: şurubul, piuliţa şi elementul de asigurare împotriva
desfacerii accidentale. Piuliţa poate lipsi atunci când
înşurubarea se face direct în elementele asamblării.
 Şurubul este format dintr-un cap de diferite forme
(hexagonal, pătrat, eliptic, cilindric, tronconic, înecat) şi o tijă
cu o porţiune filetată.
Filetul şurubului este caracterizat printr-o serie de
parametrii: pas, profil şi adâncime.
Pasul filetului reprezintă distanţa parcursă de un punct
de pe filet, pe direcţia generatoarei, la rotirea şurubului cu
3600.
Profilul filetului poate fi: dreptunghiular, pătrat,
trapezoidal (pentru transmiterea mişcării) triunghiular (pentru
şuruburile de fixare).
Şuruburile pot fi prevăzute cu filetul pe stânga sau pe
dreapta, cu unul sau mai multe începuturi.
Piuliţele pot avea şi ele forme diferite: hexagonală,
pătrată, crenelată, fluture, etc. Ele prezintă un filet interior care
trebuie să aibă aceleaşi valori ale parametrilor în vederea
realizării unei îmbinări şurub-piuliţă.
Pentru asigurarea împotriva desfacerii sunt utilizate
diferite elemente reprezentate prin: piuliţa crenelată şi cuiul
spintecat, şaibele plate şi elastice, contrapiuliţa, etc.

3.3. Asamblări demontabile prin pene

Sunt organe de maşini utilizate pentru solidarizarea a doi

arbori aflaţi unul în prelungirea celuilalt sau pentru
asamblarea roţilor pe arbori.
Asamblările prin pene se împart în două categorii:
- pene transversale – se montează perpendicular pe
axele elementelor îmbinate;
- pene longitudinale – se montează paralel cu axul
arborelui.
După modul în care transmit momentul de torsiune,
penele se împart în:
- pene paralele şi pene disc – care transmit prin
formă;
- pene înclinate – care transmit prin frecare;
 - pene tangenţiale – care transmit prin formă şi prin
frecare.
3.4. Asamblări demontabile prin caneluri

Canelurile sunt canale practicate pe arbore (pe direcţia

longitudinală) şi în butucul roţilor şi se folosesc pentru
solidarizarea roţilor, tamburilor pe arbori.
Se întâlnesc trei forme standardizate de caneluri
(profile):
- profil dreptunghiular (au cea mai mare răspândire
pentru asamblări fixe şi mobile);
- profil triunghiular (numai pentru asamblări fixe);
- profil evolventic (corespunzător profilului dinţilor
roţilor dinţate).

3.5. Asamblări nedemontabile prin intermediul niturilor

Niturile sunt organe de maşini pentru asamblări

nedemontabile (acele îmbinări la care pentru desfacere se
distruge organul de îmbinare).
Un nit este format dintr-o tijă cilindrică care prezintă la
extremitate un cap iniţial, de forme diferite (semirotund,
cilindric, semiînecat, tronconic, înecat, etc).
În urma operaţiunii de nituire se formează cel de-al
doilea cap denumit cap de închidere. Operaţiunea de nituire
se poate realiza prin suprapunerea pieselor ce urmează a fi
îmbinate sau prin dispunerea lor cap la cap cu ajutorul unor
eclise.
După destinaţie, niturile se împart în 3 categorii:
- nituri de rezistenţă;
- nituri de etanşare;
- nituri de rezistenţă şi etanşare.

3.6. Asamblarea nedemontabilă prin sudare

 Sudarea reprezintă procedeul de îmbinare
nedemontabilă cu sau fără material de aport, prin aducerea
suprafeţelor elementelor de îmbinat la starea de topire.
Se întâlnesc mai multe procedee de sudură, respectiv:
- sudura electrică;
- sudura oxiacetilenică;
- sudura cu plasmă;
- sudura prin presiune;
- sudura cu laser;
- sudura cu flux de electroni.
Sudura este folosită în construcţiile metalice,
construcţiile de maşini şi utilaje, etc. Din punct de vedere al
metodei folosite, îmbinările sudate se împart în:
- îmbinări sudate prin dispunere cap la cap;
- îmbinări sudate de colţ;
- îmbinări prin puncte.

3.7. Asamblări nedemontabile prin lipire

Lipirea este un procedeu de asamblare nedemontabilă

prin intermediul unui material de adaos, adus în stare topită şi
care difuzează în stratul de suprafaţă al elementelor îmbinate.
În funcţie de materialul de adaos folosit, lipiturile se
împart în 2 categorii:
- lipirea moale (temperatura de topire de până la
4500C, şi se folosesc aliaje pe bază de SnPb,
SnPbAg);
- lipirea tare (temperatura de topire este cuprinsă
între 450 şi 9000C şi se folosesc aliaje CuZn, aliaje
pe bază de Ag şi Au sau Ni).
Ca metode de lipire, întâlnim:
- metoda prin suprapunere;
- metoda circulară.

3.8. Asamblarea elastică prin intermediul arcurilor

Arcurile sunt organe de maşini folosite pentru a realiza

legături elastice între diferite părţi ale maşinilor, utilajelor. Sunt
confecţionate din oţeluri speciale pentru arcuri sau din aliaje
neferoase sau din cauciuc.
Din punct de vedere al destinaţiei, domeniului de
utilizare şi tipul solicitării, arcurile se împart astfel:
- arcuri pentru exercitarea unei forţe elastice
permanente (ex. Arcurile contactelor electrice);
- arcuri de amortizare (suspensii, fundaţii);
- arcuri pentru limitarea forţelor (supape de
siguranţe);
- arcuri pentru măsurarea forţelor (dinamometre);
- arcuri pentru acumularea de energie (arcurile
ceasurilor, întrerupătoarelor);
- arcuri pentru reglarea forţelor (supape de reglare a
presiunii).
Din punct de vedere constructiv se împart în: arcuri
elicoidale, spirale, conice, lamelare, disc, bare de torsiune, etc.
După solicitarea la care sunt supuse se împart:
- arcul lamelar – solicitare la încovoiere;
- arcul spiral – solicitare la torsiune;
- arcul bară de torsiune – solicitare la încovoiere şi
răsucire;
- arcul elicoidal – solicitare la compresiune, tracţiune,
torsiune.

3.9. Lagărele

Lagărele sunt organe de maşini utilizate pentru

sprijinirea arborilor aflaţi în mişcare de rotaţie.
Clasificarea lagărelor se poate face după următoarele
criterii:
După frecarea ce apare între elementele componente
se împart în:
- lagăre cu frecare de alunecare;
- lagăre cu frecare de rostogolire;
- lagăre combinate.
După direcţia solicitării din lagăr se împart :
- lagăre radiale;
- lagăre axiale;
 - lagăre radial-axiale.
Lagărele cu frecare de alunecare se împart în:
- lagăre cu frecare uscată;
- lagăre cu frecare fluidă (hidrodinamice,
hidrostatice, combinate).
Un lagăr cu frecare de alunecare este format din corp,
capac, cuzinet sau bucşă, organe de asamblare şi dispozitiv
de ungere (orificiu de ungere). Între fusul arborelui şi partea
interioară a lagărului se dispune o peliculă de lubrifiant.
Lagărele cu frecare de rostogolire (rulmenţi) se
caracterizează prin faptul că frecarea dintre fus şi lagăr se
face prin intermediul corpurilor de rulare.
Un lagăr cu frecare de rostogolire este format dintr-un
inel interior, inel exterior, corpurile de rulare şi colivia. Corpurile
de rulare pot avea formă sferică, cilindrică, tronconică,
aciculară, etc.

3.10. Arbori şi osii

Arborii şi osiile sunt organe de maşini ale mişcării de

rotaţie. Spre deosebire de osii, arborii transmit momente de
torsiune şi cuplu de forţe.
Arborii se clasifică după următoarele criterii:
După formă:
- arbori drepţi;
- arbori cotiţi;
- arbori flexibili.
După poziţia lor:
- arbori orizontali;
- arbori verticali;
- arbori înclinaţi.
La un arbore distingem ca părţi componente: fusurile
(zonele pe care se sprijină arborele) şi locaşurile de calare
(zonele arborelui pe care se montează alte organe de maşini).
Osiile sunt elemente de rezemare pentru alte organe
de maşini aflate în mişcare de rotaţie.
Osiile pot fi:
- fixe;
 - mobile (se rotesc odată cu organele de maşini pe
care le sprijină).

3.11. Mecanisme

Mecanismele sunt cupluri cinematice utilizate pentru

transmiterea şi transformarea mişcării.
Principalele mecanisme utilizate la utilajele tehnologice
sunt reprezentate prin:
- mecanismul bielă-manivelă – care transformă
mişcarea rectilinie alternativă în mişcare de rotaţie
sau invers;
- mecanismul cu camă – transformă mişcarea de
rotaţie în mişcare rectilinie alternativă;
- mecanismul cu şurub şi piuliţă – transformă
mişcarea de rotaţie în mişcare rectilinie alternativă;
- mecanismul cu cremalieră – transformă şi transmite
mişcarea de rotaţie în mişcare rectilie alternativă
sau invers;
- mecanismul cu excentric – transformă mişcarea de
rotaţie în mişcare de translaţie.

3.12. Organe de maşini pentru transmiterea mişcării de

rotaţie

Aceste organe de maşini sunt reprezentate prin:

- transmisii cu roţi de fricţiune;
- transmisii prin curele;
- transmisii cu roţi dinţate;
- transmisii cu lanţuri.
Transmisii cu roţi de fricţiune. Roţile de fricţiune
transmit momente de torsiune prin frecare, prin contactul direct
al acestora. Sunt utilizate pentru transmiterea de puteri mici
între arbori apropiaţi iar mişcarea nu se transmite cu precizie.
După forma roţilor, aceste transmisii se împart în:
- transmisii cu roţi de fricţiune cilindrice paralele;
- transmisii cu roţi de fricţiune cilindrice
perpendiculare;
 - transmisii cu roţi de fricţiune conice;
- transmisii cu roată şi tambur.
Raportul de transmitere a mişcării – i t – se poate
calcula cu relaţia:

It = n1/n2 = D2/D1

În care: n1, n2 – turaţiile roţilor;

D1, D2 – diametrele roţilor.
Transmisii prin curele. Aceste organe de maşini
transmit momente de torsiune prin frecarea ce apare dintre
roată şi curea. Se foloseşte atunci când distanţa dintre arbori
este mare, mişcarea nu trebuie transmisă cu precizie.
După profilul curelei în secţiune, curelele pot fi:
- rotunde (circulare);
- late (dreptunghiulare);
- trapezoidale.
După modul de aşezare (dispunere) a curelei, aceste
transmisii se împart în:
- transmisii cu curea deschisă;
- transmisii cu curea încrucişată;
- transmisii cu curea îndoită în unghi.
Raportul de transmitere a mişcării se calculează cu
relaţia:

It = n1/n2=D2/D1

Transmisii cu roţi dinţate (angrenaje). Aceste organe de

maşini sunt utilizate pentru transmiterea mişcării între doi
arbori. Transmiterea mişcării prin roţi dinţate se realizează
când distanţa între arbori este mică, forţa de transmisie este
mare iar mişcarea trebuie transmisă cu precizie.
Angrenajele se clasifică după următoarele criterii:
După poziţia roţilor se împart în:
- angrnaje exterioare;
- angrenaje interioare.
După poziţia arborilor se împart în:
- angrenaje cu arbori paraleli şi roţi dinţate cilindrice;
 - angrenaje cu arbori concurenţi şi roţi dinţate conice;
- angrenaje încrucişate cu şurub şi roată melcată.
După poziţia dinţilor, roţile dinţate se împart în:
- roţi cu dinţi drepţi;
- roţi cu dinţi înclinaţi;
- roţi cu dinţi curbi.
O roată dinţată este formată din butuc, disc şi dantură.
Dantura roţii dinţate este caracterizată printr-o serie de
parametrii reprezentaţi prin profilul şi lungimea dinţilor,
înălţimea şi grosimea dinţilor, pasul, modulul şi numărul de
dinţi.
Pasul danturii roţii reprezintă distanţa dintre un plin şi
un gol, măsurată pe circumferinţa primitivă (corespunzătoare
diametrului primitiv – Dp) şi se calculează cu relaţia:

P = πDp/z

În care Dp- diametrul primitiv sau de divizare;

z– numărul de dinţi al roţii dinţate.
Modulul reprezintă lungimea ce revine pe diametrul de
divizare pentru un dinte al roţii şi se calculează cu relaţia:

m = p/π

Raportul de transmitere a mişcării se calculează cu

relaţia:

It = n1/n2=Dp2/Dp1=z2/z1
Transmisii prin lanţuri. Aceste transmisii se folosesc
atunci când distanţa dintre arbori este mare şi mişcarea
trebuie transmisă cu precizie. O astfel de transmisie este
formată din lanţ şi roţi de lanţ (pinioane). Sunt utilizate mai
multe tipuri de lanţuri din care cele mai reprezentative sunt
următoarele: lanţuri cu eclise, cu zale articulate, cu zale
turnate, cu zale ovale, etc.
 3.13. Organe de maşini pentru mecanismele de cuplare –
cuplaje

Cuplajele sunt organe de maşini folosite ca elemente

de legătură între doi arbori aflaţi unul în prelungirea celuilalt
sau sub un anumit unghi.
Mai sunt utilizate şi pentru protecţia contra
suprasolicitării organelor antrenate.
Cuplajele se clasifică astfel:
- cuplaje permanente fixe şi mobile;
- cuplaje intermitente comandate (ambreiaje) şi
automate.
Ca tipuri constructive întâlnim: cuplajele cu flanşă, în
cruce, cu craboţi, cuplaje cardanice, cu bile, etc.
 4. SURSE DE ENERGIE FOLOSITE ÎN INDUSTRIA
ALIMENTARĂ, ALIMENTAŢIE PUBLICĂ

Principalele forme de energie utilizate sunt

reprezentate de energia mecanică, energia termică, energia
electrică, luminoasă, hidraulică, pneumatică.
Aceste surse de energie sunt transformate succesiv
dintr-o formă în alta până în faza finală în care sunt folosite
pentru un anumit proces de producţie.

4.1. MOTOARE TERMICE CU ARDERE INTERNĂ, ÎN 4

TIMPI

Motoarele sunt maşini de forţă care transformă o

energie oarecare în energie mecanică, în scopul efectuării
unui lucru mecanic util. În cazul motorului termic, energia
termică este transformată în energie mecanică.
Motoarele termice cu ardere internă se clasifică
după următoarele principale criterii :
a) după procedeul de aprindere a combustibilului :
-motoare cu aprindere prin scânteie – MAS;
-motoare cu aprindere prin comprimare – MAC.
b) după procedeul de admisie :
-motor cu admisie normală;
-motor cu admisie forţată.
c) după modul de realizare a ciclului sau numărul de
rotaţii ale arborelui cotit în care se realizează ciclul
motor :
-motor în 2 timpi – la care ciclul de funcţionare se
realizează la două curse ale pistonului, respectiv o
rotaţie a arborelui cotit;
 -motor în 4 timpi – la care ciclul de funcţionare se
realizează la patru curse ale pistonului, respectiv două
rotaţii ale arborelui cotit.
d) după natura agentului de răcire :
-motor răcit cu lichid;
-motor răcit cu aer.
e) după numărul de cilindrii :
-motor monocilindric;
-motor policilindric.
f) după poziţia cilindrilor :
-motor în linie;
-motor în “V”;
etc.
Un motor termic cu ardere internă funcţionează
corespunzător unui ciclu motor.
Ciclul motor reprezintă succesiunea proceselor termice
care se repetă periodic în interiorul cilindrului. Cursele
pistonului în care se realizează ciclul motor se numesc faze
sau timpi de funcţionare.
Ciclul motor comportă următoarele faze:
timpul 1 – pistonul se deplasează de la PMI la PME iar prin
deschiderea supapei de admisie, în cilindru este aspirat aer
proaspăt (la MAC) şi respectiv amestec carburant (la MAS).
Acest timp se numeşte admisie.
timpul 2 – pistonul se deplasează de la PME la PMI, ambele
supape sunt închise şi are loc comprimarea aerului (la MAC)
respectiv comprimarea amestecului carburant (la MAS). La
sfârşitul acestei faze este introdus combustibilul în interiorul
cilindrului (la MAC), respectiv producerea scânteii electrice (la
MAS). Acest timp este denumit comprimare.
timpul 3 – Prin arderea combustibilului rezultă gazele de
ardere, care în destinderea lor, imprimă pistonului o mişcare
de la PMI la PME. Aceasta este singura fază în care se
produce lucru mecanic util. La această fază ambele supape
sunt închise. Acest timp este denumit detentă.
timpul 4 – pistonul se deplasează de la PME la PMI, iar prin
deschiderea supapei de evacuare, gazele de ardere sunt
evacuate în atmosferă. Acest timp se numeşte evacuarea.
 PMI – punct mort interior;
PME – punct mort exterior;
MAC – motor cu aprindere prin comprimare;
MAS – motor cu aprindere prin scânteie.
Motorul termic cu ardere internă este format din
mecanisme şi sisteme, reprezentate prin:
- mecanismul motor sau mecanismul bielă-manivelă;
- mecanismul de distribuţie a gazelor;
- sistemul de alimentare;
- sistemul de ungere;
- sistemul de răcire;
- sistemul de supraalimentare;
- sistemul de aprindere (la motoarele MAS).
Mecanismul motor asigură spaţiul necesar
desfăşurării proceselor de lucru ale motorului, contribuind la
transformarea căldurii rezultată prin arderea combustibilului în
lucru mecanic util şi la transformarea mişcării rectilinii
alternative a pistoanelor în mişcare de rotaţie continuă la
arborele cotit.
Mecanismul motor este din părţi fixe şi părţi mobile.
Părţile fixe ale mecanismului motor sunt : blocul carter
(suportul de prindere a componentelor motorului), cilindrii
motorului (asigură spaţiul necesar proceselor de lucru ale
motorului) şi chiulasa (etanşarea cilindrilor la partea
superioară).
Părţile mobile ale mecanismului motor sunt: grupa piston
(pistonul propriu zis, segmenţii şi axul pistonului - asigură
etanşarea cilindrului şi permite evoluţia fluidului motor în
cilindru), biela (realizează legătura între piston şi arborele
motor), arborele motor (cumulează energia mecanică obţinută
în cilindrii motorului şi o cedează mecanismelor şi sistemelor
auxiliare sub formă de mişcare de rotaţie) şi volanta
(uniformizează mişcarea de rotaţie a arborelui motor şi permite
pornirea motorului).
Mecanismul de distribuţie a gazelor comandă
închiderea şi deschiderea orificiilor de admisie şi evacuare în
vederea schimbului de gaze cu exteriorul, la momente precis
determinate de timp şi în ordinea de funcţionare a motorului.
Este format din: galerii de admisie şi evacuare şi un mecanism
de comandă (la distribuţia superioară acesta cuprinde
următoarele elemente: arbore cu came, tacheţii, tijele
împingătoare, culbutorii, axul culbutorilor, supapele de
admisie, supapele de evacuare şi transmisia).
Arborele cu came comandă deschiderea supapelor de
admisie şi de evacuare.
Tacheţii primesc mişcarea de la camele arborelui şi
împreună cu acestea transformă mişcarea de rotaţie în
mişcare rectilinie alternativă.
Tijele împingătoare transmit mişcarea primită de la
tacheţi către culbutori.
Culbutorii acţionează asupra supapelor în vederea
deschiderii orificiilor de admisie şi de evacuare.
Supapele realizează închiderea şi deschiderea
orificiilor de admisie şi de evacuare.
Arcurile pentru supape realizează închiderea orificiilor
acţionând asupra supapelor.
Sistemul de alimentare al motoarelor termice cu
aprindere prin comprimare păstrează o anumită cantitate de
combustibil în imediata apropiere a motorului, filtrează
componentele amestecului carburant pe care le introduce în
cilindrii motorului la momente precis determinate de timp şi în
ordinea de funcţionare a motorului.
Sistemul de alimentare este format din filtru de aer,
galerie de admisie şi elementele circuitului de combustibil:
rezervor, pompă de alimentare, filtre de combustibil, pompă
de injecţie, regulator de turaţie, injectoare, conducte de joasă
şi de înaltă presiune, conducte de retur a surplusului de
motorină.
Rezervorul stochează cantitatea necesară de
combustibil pentru funcţionarea motorului.
Pompa de alimentare asigură trecerea combustibilului
din rezervor la pompa de injecţie, învingând rezistenţa opusă
de filtrele de combustibil.
Filtrele de combustibil şi de aer asigură curăţarea
componentelor amestecului carburant, de impurităţi.
 Pompa de injecţie asigură presiunea de injecţie a
combustibilului şi dozează cantitatea de combustibil în funcţie
de sarcina motorului.
Injectorul pulverizează combustibilul în interiorul
cilindrului.
Regulatorul de turaţie are rolul de a menţine turaţia
constantă a motorului indiferent de sarcina acestuia prin
modificarea debitului de motorină.
Sistemul de ungere al motoarelor termice cu ardere
internă asigură o peliculă de lubrifiant între suprafeţele aflate
în contact ale unor subansamble mobile cu scopul reducerii
frecării şi uzurii, contribuind în acelaşi timp la răcirea şi
spălarea pieselor cu care vine în contact lubrifiantul.
Cel mai răspândit tip de sistem este cel cu ungere
mixtă, care cuprinde următoarele elemente: baia de ulei,
pompa de ulei, filtrul de ulei, radiatorul de ulei, canalele şi
conductele pentru ulei.
Baia de ulei stochează cantitatea de ulei necesară
pentru ungerea motorului.
Pompa de ulei asigură presiunea necesară şi ciculaţia
lubrifiantului în sistem.
Filtrul de ulei realizează curăţarea lubrifiantului de
impurităţile rezultate în urma frecării.
Radiatorul de ulei asigură schimbul de căldură cu
mediul ambiant.
La acest sistem o parte din piese se ung prin presiune
(lagărele paliere şi manetoane ale arborelui motor, lagărele
paliere ale arborelui cu came şi culbutori) iar altă parte prin
stropire (supapele, tijele împingătoare, tacheţii şi camele).
Sistemul de răcire al motoarelor termice cu ardere
internă asigură răcirea pieselor motorului care se încălzesc
datorită arderii combustibilului în interiorul cilindrului (cilindrii,
pistoane şi chiulasă), menţinând o temperatură optimă de
funcţionare.
Cel mai răspândit sistem este cel cu răcire indirectă
(căldura este preluată de un lichid şi apoi cedată mediului
ambiant), cu circulaţie forţată şi cu termostat.
 Părţile componente principale ale acestui sistem de
răcire sunt următoarele: radiatorul de apă, ventilatorul, pompa
de apă, termostatul, cămaşa de răcire a cilindrilor şi cămaşa
de răcire a chiulasei.
Radiatorul de apă stochează cantitatea necesară de
lichid utilizată pentru răcirea motorului şi realizează schimbul
de căldură cu mediul ambiant.
Ventilatorul realizează intensificarea răcirii, absorbind
un curent de aer prin miezul radiatorului.
Pompa de apă asigură circulaţia forţată a lichidului de
răcire în sistem.
Termostatul menţine constantă temperatura lichidului.
Cămăşile de răcire sunt spaţii necesare pentru
circulaţia lichidului, practicate în blocul cilindrilor şi în chiulasă.
Supraalimentarea motoarelor termice cu ardere
internă permite introducerea unei cantităţi suplimentare de aer
în cilindrii motorului, injecţia şi arderea completă a unei
cantităţi suplimentare de combustibil, în vederea creşterii
puterii motorului.
Sistemul de supraalimentare este format din
următoarele elemente: turbină, suflantă, ax turbosuflantă,
galerie de admisie şi galerie de evacuare.
Turbina transformă energia gazelor de evacuare ale
motorului în energie mecanică sub formă de mişcare de
rotaţie.
Suflanta are rolul de a antrena aerul din atmosferă
către interiorul cilindrului, fiind acţionată de turbină.
Sistemul de aprindere are rolul de a realiza scânteia
electrică necesară aprinderii amestecului carburant, la
momente precis determinate de timp şi în ordinea de
funcţionare a motorului de tip MAS. Cel mai răspândit tip de
sistem de aprindere este cel cu baterie şi transformator care
cuprinde următoarele părţi componente: bateria de
acumulatori, transformatorul, coloana ruptor-distribuitor,
condensatorul, bujiile, conductorii electrici de joasă şi înaltă
tensiune.
Bateria de acumulatori reprezintă sursa de curent de
joasă tensiune.
 Transformatorul realizează transformarea curentului de
joasă tensiune în curent de înaltă tensiune.
Coloana ruptor-distribuitor realizează întreruperea
curentului de joasă tensiune şi distribuirea către bujii a
curentului de înaltă tensiune.
Condensatorul captează curenţii de autoinducţie care
tind să distrugă ruptorul.
Bujia realizează scânteia electrică necesară aprinderii
amestecului carburant.

4.2. COMBUSTIBILI ŞI LUBRIFIANŢI UTILIZAŢI ÎN

EXPLOATAREA UTILAJELOR TEHNOLOGICE

Combustibilii principali, folosiţi în exploatarea utilajelor

tehnologice se clasifică în :
- combustibili clasici – benzina şi motorina şi petrolul;
- combustibili neconvenţionali - metanolul, etanolul şi
uleiul de rapiţă;
Benzina este un combustibil folosit la motoarele cu
ardere internă cu aprindere prin scânteie (MAS).
Proprietăţile principale ale benzinei sunt: neutralitatea
(proprietatea de a fi neutră din punct de vedere chimic),
stabilitatea chimică (de a nu-şi modifica structura chimică),
volatilitatea şi antidetonanţa (arderea combustibilului la o
viteză normală de 15 – 20 m/s).
Caracteristica principală a benzinei este reprezentată
de cifra octanică care arată tendinţa benzinei de a nu produce
fenomenul de detonaţie (o viteză de propagare a flăcării de
1500 – 2000 m/s).
Cifra octanică a benzinei (CO), se determină prin
compararea probei de benzină date, cu un amestec etalon
format din izooctan (care are tendinţă mică de detonaţie) şi
heptan (care are tendinţă mare de detonaţie). Procentul de
izooctan din amestecul etalon care se comportă la fel ca
benzina dată reprezintă cifra octanică a combustibilului.
Proprietăţile antidetonante ale benzinei pot fi
îmbunătăţite prin adăugarea unor substanţe denumite aditivi
(alcooli).
 Motorina este un combustibil folosit la motoarele cu
ardere internă cu aprindere prin compresie (MAC). Principalele
proprietăţi ale acestui combustibil sunt următoarele:
neutralitatea, stabilitatea chimică, pulverizare bună,
temperatură de fierbere ridicată şi capacitatea de se
autoaprinde (autoaprinderea motorinei datorită temperaturii şi
presiunii ridicate din interiorul cilindrului) .
Caracteristicile motorinei sunt reprezentate prin cifra
cetanică şi temperatura punctului de congelare.
Cifra cetanică (CC) arată tendinţa motorinei de a se
autoaprinde. Se determină prin compararea motorinei date cu
un amestec etalon format din cetan (care se autoaprinde uşor)
şi alfametilnaftalenul (care se autoaprinde greu). Procentul de
cetan din amestecul etalon care se comportă ca motorina dată
reprezintă cifra cetanică a combustibilului.
A doua caracteristică a motorinei este reprezentată de
temperatura punctului de congelare (temperatura la care
combustibilul trece din starea fluidă în starea semifluidă).
Metanolul este un combustibil folosit la motoarele cu
ardere internă cu aprindere prin scânteie, ca înlocuitor pentru
benzină. El se obţine din subsanţe uscate (lemn, cărbune),
din gaze naturale şi din petrol.
Etanolul este un combustibil folosit ca înlocuitor pentru
benzină pentru motoarele termice cu ardere internă cu
aprindere prin scânteie. Se obţine prin distilarea unor produse
(napi, cartofi, legume, fructe, trestie de zahăr, etc.).
Uleiul de rapiţă este un combustibil vegetal utilizat la
motoarele termice cu ardere internă cu aprindere prin
comprimare putând fi folosit atât sub formă de ulei brut (obţinut
prin presare la rece) sau sub formă de ulei rafinat şi esterizat
(metil-ester).
Lubrifianţii sunt substanţe lichide sau solide folosite
pentru micşorarea frecării dintre piesele subansamblelor
mobile şi pentru reducerea uzurii acestora.
După starea de agregare lubrifianţii se clasifică în :
-lichizi (uleiuri);
-solizi (vaseline sau unsori consistente).
Uleiurile se clasifică după origine în :
 -uleiuri minerale;
-uleiuri sintetice;
-uleiuri vegetale.
După destinaţie uleiurile se clasifică în :
-uleiuri de motor;
-uleiuri de transmisii;
-uleiuri pentru instalaţii hidraulice.
Principalele proprietăţi ale uleiurilor sunt următoarele:
vâscozitatea (proprietatea uleiului de a se opune curgerii),
onctuozitatea (proprietatea uleiului de a adera la suprafeţele
metalice ale pieselor şi de a forma o peliculă rezistentă la
presiunea de contact), stabilitatea chimică (proprietatea
uleiului de a nu-şi schimba compoziţia chimică), rezistenţa la
oxidare (proprietatea uleiului de a nu se oxida în timpul
funcţionării motorului), punctul de inflamabilitate (este
temperatura la care uleiul începe să ardă).
Uleiurile de motor au vâscozitatea cuprinsă între 0-50
grade Engler (8 clase de vâscozitate) şi au indicativul M. Sunt
utilizate de regulă uleiurile multigrad în condiţii diferite de
temperatură a mediului ambiant.
Uleiurile de transmisie sunt utilizate pentru ungerea
transmisiilor (cutii de viteze, multiplicatoare de turaţie,
reductoare planetare, etc) şi au indicativul T. Sunt rezistente la
presiuni de contact ridicate şi au vâscozitate mai ridicată decât
cele de motor (3 clase de vâscozitate de la 75 la 90).
Uleiurile hidraulice utilizate în instalaţiile hidraulice ale
utilajelor sunt caracterizate prin vâscozitate scăzut şi
rezistenţă la temperaturi şi presiuni ridicate.
Vaselinele (unsorile consistente) reprezintă suspensii
coloidale ale acizilor graşi în uleiuri minerale. Caracteristica
principală ale acestor vaseline este reprezentată prin
temperatura punctului de picurare care arată temperatura la
care aceste substanţe trec din starea solidă în starea lichidă.

4.3. SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Consumurile tot mai mari de energie provenite din

combustibilii fosili, care se produce la costuri din ce în ce mai
mari, a determinat găsirea şi utilizarea unor energii noi,
regenerabile.
În prezent pot fi utilizate energii regenerabile furnizate
de agricultură (biomasa şi biogazul) şi energii furnizate din
afara procesului de producţie agricolă (energia solară, eoliană,
geotermică, etc).

4.3.1. Biomasa

Biomasa cuprinde totalitatea reziduurilor producţiei

vegetale care pot fi transformate în energie sub diferite forme
(bioalimentară, mecanică, termică). Valorificarea energetică a
biomasei este important a fi realizată în unităţile agricole unde
aceasta se produce, astfel fiind eliminat transportul produselor
agricole reziduale la distanţe mari.
Biomasa poate fi valorificată diferit ca sursă de
energie:
-sub formă de combustibili solizi care se folosesc
pentru încălzirea încăperilor, adăposturilor pentru
animale, uscarea produselor agricole. În acest scop se
folosesc o serie de materiale precum lemnul şi
reziduurile din lemn, paiele, cocenii, ciocălăii, tulpinile
de floarea soarelui şi porumb, etc.
-sub formă de combustibili lichizi utilizaţi la funcţionarea
motoarelor termice şi care sunt reprezentaţi prin
bioetanol (obţinut din sorg zaharat, topinambur, floarea
soarelui), biometanol (obţinut din plop) şi biodiesel (sub
formă de ulei obţinut din rapiţă).
Utilizarea biomasei prezintă următoarele avantaje:
- folosirea şi vânzarea produselor reziduale poate
aduce venituri în exploataţiile agricole;
- nu necesită folosirea de terenuri agricole
suplimentare;
- rezolvă parţial încălzirea locuinţelor în zonele de
câmpie lipsite de pădure, cu cheltuieli minime;
- producerea biomasei nu este limitată teritorial, ea
rezultând pe orice teren agricol.
Utilizarea biomasei prezintă şi dezavantaje:
 - are putere calorică scăzută;
- randament scăzut în instalaţiile de ardere, datorită
faptului că biomasa conţine substanţe volatile. Se
recomandă folosirea unor instalaţii cu două camere
de ardere astfel încât în camera secundară să fie
arse substanţele volatile (ex. energia termică
obţinută prin arderea a 5 Kg paie = energia obţinută
prin arderea a 1 Kg combustibil lichid);
- cheltuieli sporite cu colectarea, transportul şi
depozitarea biomasei.

4.3.2. Biogazul

Biogazul este un gaz care conţine 55 % CH 4 şi 45 %

CO2 , obţinut prin fermentaţia substanţelor organice (dejecţiile
de la animale, reziduurile vegetale) sub acţiunea bacteriilor
anaerobe, la o temperatură cuprinsă între 30–60 0 C. Pentru
obţinerea biogazului materia organică trebuie diluată cu apă şi
ţinută la fermentaţie între 7–21 zile. În procesul de fermentaţie
este nevoie să fie consumată o anumită cantitate de energie
calorică care reprezintă aproximativ 30% din energia conţinută
în biogaz.
Biogazul rezultat are o putere calorică de aproximativ
20 – 24 MJ / m 3 iar prin purificare (eliminare CO 2, H2S şi NH3)
poate ajunge până la 36 MJ / m 3 şi poate fi utilizat ca înlocuitor
al motorinei la motoarele termice cu aprindere prin
comprimare.
Avantajele utilizării biogazului sunt următoarele :
- obţinerea de combustibil cu cheltuieli minime;
- neutralizarea dejecţiilor de la animale se face cu
cheltuieli minime.
Producerea şi utilizarea biogazului prezintă şi
dezavantaje :
- cantitatea mică de gaz obţinută, variabilă în timp
(de la o vacă prin colectarea şi fermentarea
dejecţiilor, în 40 zile se obţin 1,6 m3 de biogaz);
- cheltuieli de investiţii mari, recuperabile într-o
perioadă mare de timp;
 - pentru creşterea randamentului sunt necesare
echipamente de purificare a biogazului brut şi
funcţionarea continuă a instalaţiei prin utilizarea a
două fermentatoare.

4.3.3. Energia solară

Energia solară reprezintă o sursă imensă de energie.

În agricultură este utilizată pentru uscarea seminţelor,
încălzirea adăposturilor, încălzirea apei, etc. Astfel, această
formă de energie poate fi transformată în energie mecanică,
termică, chimică şi electrică.
Captarea energiei radiante solare se poate face prin
intermediul unor instalaţii reprezentate prin captatoare solare
(cu focar sau plane, captatoare cu celule foto voltaice).
Utilizarea energiei solare prezintă o serie de avantaje :
- este o sursă de energie inepuizabilă;
- este disponibilă chiar la locurile unde există cerere
de energie, fără să fie nevoie de sisteme de
distribuţie;
- este o energie nepoluantă, uşor de supravegheat şi
fără riscuri de accidentare pentru utilizatori;
- se obţine energie la costuri mici.
Prezintă şi dezavantaje :
- în funcţie de condiţiile meteo, energia solară nu
poate fi utilizată în orice moment al zilei;
- energia radiantă solară este variabilă, în funcţie de
anotimpuri.

4.3.4. Energia eoliană

Energia eoliană este una din cele mai vechi forme de

energie utilizate în procesele de producţie a bunurilor
materiale. În ţara noastră înainte de apariţia energiei fosile, a
avut o mare dezvoltare folosirea morilor de vânt pentru
măcinat şi pompat apa. În prezent energia eoliană este
utilizată pentru alimentările cu apă în mediul rural, pentru
producerea energiei electrice în zonele unde nu există reţea
electrică, pentru acţionarea pompelor din cadrul instalaţiilor de
irigat, în zonele de câmpie cu vânt puternic.
Avantajele pe care le prezintă utilizarea energiei
eoliene sunt următoarele :
- este gratuită, inepuizabilă şi nepoluantă;
- vântul bate în perioada în care este mare nevoie de
energie : iarna pentru încălzit, primăvara şi toamna
când rezervele de apă din sol sunt reduse şi
această energie poate fi folosită pentru acţionarea
instalaţiilor de pompare din cadrul sistemelor de
irigaţii.
Dezavantajele utilizării acestei forme de energie sunt :
- vânturile au un caracter aleator (intensitatea,
direcţia şi durata cunosc variaţii mari) şi pentru
folosirea energiei eoliene sunt necesare instalaţii de
stocare;
- viteza minimă a vântului trebuie să fie de 3 m/s
pentru a putea acţiona turbina eoliană;
- cost ridicat al instalaţiilor datorate înălţimii lor.
Pentru transformarea energiei eoliene în energie
mecanică sunt folosite turbinele eoliene. Clasificarea turbinelor
se face după următoarele criterii :
 după numărul de pale.
-turbine multipale – pornesc uşor la viteze mici,
dar puterea nu creşte odată cu viteza vântului;
-turbine cu 2-3 pale – pornesc greu la viteze
mari ale vântului, dar puterea creşte odată cu
viteza vântului.
 după poziţia axului turbinei.
-cu ax orizontal;
-cu ax vertical (Savonius).

4.3.5. Energia geotermică

Energia geotermică se utilizează pentru încălzirea

încăperilor (sere, solarii), încălzirea apei în adăposturile de
animale, menţinerea procesului de fermentaţie la producerea
biogazului, pentru uscarea şi industrializarea produselor
agricole.
Avantajele utilizării acestei forme de energie sunt
următoarele :
- este o energie nepoluantă;
- nu necesită instalaţii speciale pentru convertirea ei
în alte forme de energie.
Dezavantajele utilizării energiei geotermice sunt :
- folosirea energiei geotermice este restricţionată în
zonele unde sunt amplasate instalaţiile de foraj;
- conţinutul în minerale ale apei geotermale poate
coroda instalaţia de distribuţie;
- utilizarea apei geotermale este însoţită de zgomot
şi emanaţii de gaze;
- costuri ridicate pentru captarea ei.

4.4. UTILIZAREA ENERGIEI ELECTRICE ÎN

AGRICULTURĂ

Energia electrică este o formă intermediară de energie

care poate fi transformată în alte forme de energie: mecanică,
termică, luminoasă, etc. Energia electrică este folosită pentru
mecanizarea proceselor de producţie din agricultură :
- prepararea hranei animalelor;
- alimentarea cu apă;
- evacuarea dejecţiilor de la animale;
- la instalaţiile de muls;
- la instalaţiile de iluminat, încălzit;
- la instalaţiile de condiţionare şi prelucrare a
produselor agricole;
- etc.
Energia electrică este obţinută în centralele electrice cu
ajutorul unor maşini electrice denumite generatoare. Energia
mecanică necesară pentru acţionarea generatoarelor provine
din transformarea altor forme de energie (calorică, hidraulică,
nucleară). Energia electrică poate fi asigurată din sistemul
energetic naţional sau din surse proprii (grupuri electrogene,
microhidrocentrale, turbine eoliene).
Reţeaua de producere, transport şi distribuţie cuprinde
următoarele elemente :
- generatoare sincrone de curent alternativ trifazat;
- transformatoare ridicătoare de tensiune;
- liniile electrice de înaltă tensiune (110, 220, 400
KV);
- transformatoare zonale coborâtoare de tensiune;
- liniile electrice de tensiune medie (10, 15, 20 KV);
- transformatoare coborâtoare de tensiune, de
alimentare;
- reţeaua de distribuţie la consumatori (220, 380 V).
În figura 11 este prezentată schema producerii,
transportului şi distribuţiei energiei electrice.
În timpul transportului energiei electrice se
înregistrează pierderi datorate efectului termic la trecerea
curentului prin conductor. Căldura produsă la trecerea
curentului electric printr-un conductor se exprimă prin relaţia :

Q = I2 R T, (J) (19)

în care : I = intensitatea curentului electric (A);

R = rezistenţa electrică a conductorului (Ω);
T = timpul (s).

Fig.11. Schema producerii, transportului şi distribuţiei

energiei electrice.
 1. generator; 2. transformator ridicător de tensiune;
3. transformator zonal, coborâtor de tensiune; 4. transformator
de alimentare, coborâtor de tensiune; 5. consumator electric
(motor electric trifazat ); 6. consumator electric monofazat.

Pentru ca pierderile de energie electrică să fie cât mai

mici trebuie ca intensitatea curentului să fie cât mai mică.
Astfel, la aceeaşi putere pentru ca intensitatea curentului să fie
mică trebuie ca valoarea tensiunii să fie mare. Puterea
curentului electric reprezintă produsul dintre intensitate şi
tensiune şi este dată de relaţia :

P = I U, (KVA) (20)

în care : U = tensiunea curentului electric.

Pentru pierderi minime de energie este nevoie ca
transportul să se facă la tensiuni mari.
Transformatoarele electrice (figura 12) de curent
alternativ sunt aparate statice care modifică valorile mărimilor
electrice (tensiunea şi intensitatea) dintr-un circuit electric şi
care funcţionează pe principiul inducţiei electromagnetice.
Ele pot fi :
- monofazice;
- trifazice.

Fig.12. Schema unui transformator electric

1. miez magnetic; 2. înfăşurare primară; 3. înfăşurare
secundară; ns1. numărul de spire al înfăşurării primare;
ns2. numărul de spire al înfăşurării secundare.

Raportul de transformare este dat de relaţia :

U1 I 2 ns1
K=   (21)
U 2 I1 ns 2

Transformatoarele electrice pot fi :

- ridicătoare de tensiune (ns1 < ns2);
- coborâtoare de tensiune (ns1 > ns2).

Maşinile electrice produc şi utilizează energia electrică

pentru alimentarea unor consumatori electrici sau acţionarea
unor dispozitive de lucru.
Maşinile electrice se împart în :
 maşini electrice de curent alternativ
- sincrone;
- asincrone;
 maşini electrice de curent continuu.
Generatoarele sincroane de curent electric alternativ
trifazat sunt maşini rotative care transformă energia mecanică
în energie electrică. Generatorul electric este format dintr-un
inductor şi un indus. El funcţionează pe baza principiului
inducţiei electromagnetice, potrivit căruia într-un conductor
electric supus acţiunii unui câmp magnetic variabil, se induce
o tensiune electromotoare. Variaţia câmpului magnetic poate fi
provocată fie prin mişcarea inductorului fie a indusului. În
practică sunt utilizate :
- generatoare electrice cu rotor indus;
- generatoare electrice cu stator indus.
Tensiunea electromotoare indusă se calculează cu
relaţia :

E = B l v, (V) (22)
 în care : B = inducţia electromagnetică;
l = lungimea conductorului electric;
v = viteza periferică a conductorului electric.
Frecvenţa curentului electric (f) se calculează cu relaţia
:

np
F= , (Hz) (23)
60

în care : n = turaţia rotorului

60 f 60x50
n= = = 1500 rot/min; (24)
p 2
p = numărul de perechi de poli a unei înfăşurări
induse;
Frecvenţa curentului electric alternativ indus este
proporţională cu turaţia rotorului şi cu numărul de perechi de
poli ai unei înfăşurări induse. Frecvenţa curentului electric
alternativ are o valoare standardizată (f = 50 Hz) şi de aici
rezultă că turaţia generatorului trebuie să fie menţinută
constantă.
Pentru producerea inducţiei magnetice, în practică se
utilizează inductorul electromagnetic, prevăzut cu miez
magnetic şi înfăşurare de excitaţie, alimentată cu curent
continuu. După modul de alimentare pot fi :
- generatoare electrice cu excitaţie independentă
(separată);
- generatoare cu autoexcitaţie (alimentate cu curent
de la bornele indusului, după ce curentul alternativ
a fost redresat în curent continuu).
Generatorul sincron de curent alternativ trifazat, cu
rotor indus, cu autoexcitaţie este format dintr-un stator
(inductor) şi rotor (indus).
Statorul este prevăzut cu o carcasă care are la interior
mai multe piese polare peste care se aplică bobinajele, legate
între ele, formând înfăşurarea de excitaţie. Această înfăşurare
este alimentată cu curent continuu obţinut prin redresarea unei
părţi din curentul alternativ.
Rotorul este alcătuit dintr-un arbore, miez din tole de
oţel electrotehnic şi cele trei înfăşurări rotorice induse. Pe rotor
sunt amplasate patru inele colectoare, cu perii. Fiecare
înfăşurare este legată cu un capăt la un inel colector. Celelalte
capete ale înfăşurărilor, rămase libere sunt legate între ele şi
prinse la cel de-al patrulea inel colector.
Pentru funcţionarea generatorului este nevoie de
acţionare prin intermediul unui motor.
Generatorul sincron de curent alternativ trifazat, cu
stator indus şi excitaţie separată.
Rotorul (inductorul) generatorului este format dintr-un
arbore de antrenare pe care sunt amplasate mai multe perechi
de poli. Bobinele polilor electromagnetici sunt legate între ele
formând înfăşurarea de excitaţie, alimentată cu curent
continuu produs de un generator de curent continuu
(echipament anex), denumit şi excitatrice.
Statorul (indusul) este prevăzut cu o carcasă care are
la interior un miez din tole de oţel în a cărui degajări sunt
amplasate cele trei înfăşurări induse.
Motoarele electrice sunt maşini electrice care
transformă energia electrică în energie mecanică. Motoarele
electrice se clasifică astfel :
 motoare electrice de curent alternativ
trifazat.
- motoare electrice sincrone;
- motoare electrice asincrone :
-trifazate (cu rotor în scurtcircuit şi cu
rotor bobinat);
-monofazate (cu rotor în scurtcircuit şi cu
colector);
 motoare electrice de curent continuu.
- cu excitaţie în derivaţie;
- cu excitaţie în serie;
- cu excitaţie mixtă.
 Cele mai utilizate motoare sunt cele de curent alternativ
trifazat, asincrone, datorită simplităţii constructive şi fiabilităţii
ridicate.
Motoarele electrice, asincrone, trifazate sunt formate
dintr-un stator şi un rotor.
Statorul acestor motoare produce câmpul magnetic
învârtitor. Este format dintr-o carcasă prevăzută la interior cu
un miez din tole de oţel în a cărui degajări sunt dispuse cele
trei înfăşurări inductoare. Capetele înfăşurărilor sunt scoase la
cutia de borne.
Rotorul bobinat este format dintr-un arbore care
prezintă în partea centrală un miez de oţel şi înfăşurările
rotorice. Trei capete ale înfăşurărilor sunt scurtcircuitate iar
celelalte legate la inelele cu perii colectoare.
Rotorul în scurtcircuit este alcătuit dintr-un arbore,
miezul de oţel şi înfăşurările rotorice scurtcircuitate la ambele
capete prin două inele de contact.
Funcţionare. Statorul este alimentat de la reţea cu
curent alternativ trifazat care va produce în înfăşurările
statorice un câmp magnetic învârtitor care se va roti cu turaţia:

f
ns = 60 , (rot / min) (25)
p

Acest câmp magnetic va induce în înfăşurările rotorice

un curent electric care va produce un câmp magnetic.
Interacţiunea dintre cele două câmpuri magnetice va
determina apariţia unei forţe electromotoare ce pune în
mişcare rotorul. Acesta tinde să se rotească cu aceeaşi turaţie
cu al câmpului magnetic învârtitor, dar rămâne în urmă. Acest
fenomen se numeşte alunecare iar motorul electric se
numeşte asincron, pentru că turaţia rotorului este mai mică
decât turaţia câmpului magnetic învârtitor (alunecarea are
valori de 2–8 %).
 Legarea la reţeaua electrică a motoarelor electrice
asincrone, trifazate, se face în funcţie de tensiunea de linie a
reţelei electrice şi de tensiunea pe care o suportă înfăşurările
statorice. Motoarele electrice se pot lega la reţeaua electrică,
în stea şi în triunghi. În figura 13 este prezentată schema
legării motoarelor trifazate în stea iar în figura 14 schema
legării în triunghi.

Fig.13. Schema legării în stea la reţeaua electrică

Ul = tensiunea de linie; Uf = tensiunea de fază.

La legarea în stea Uf = Ul / 3 iar la legarea în

triunghi Uf = Ul.
Motorul electric este prevăzut cu o plăcuţă indicatoare
unde se precizează modul de conectare la reţea şi tensiunea
pe care o poate suporta o înfăşurare statorică (ex :Y/Δ
►220/380 V).
 Fig.14. Schema legării în triunghi la reţeaua electrică
R, S, T – fazele reţelei;
A, B, C şi x, y, z – capetele înfăşurărilor statorice.

Cele mai utilizate metode de pornire a motoarelor

electrice asincrone, trifazate sunt:
 pornirea în stea – triunghi;
 pornirea cu reostat.
Pornirea stea – triunghi este cel mai des utilizată şi are
drept scop reducerea curentului de pornire prin micşorarea
tensiunii de alimentare pe faza statorului.
Pornirea cu reostat se aplică numai la motoarele cu
rotorul bobinat, situaţie în care rezistenţa reostatului este
legată în serie cu înfăşurarea rotorului. Astfel se diminuează
curentul de pornire în condiţiile unui cuplu ridicat.