Universitatea Transilvania din Braşov

Facultatea de Sociologie şi Comunicare

Specializarea Comunicare şi relaţii publice
Anul III

Semiotica şi mass-media: caracteristici

structurale, sociosemiotice şi rituale

Studenţi:
Roxana - Monica Guzumaş
Denisa Elena Humă
Gabriela - Anamaria Iancu

Coordonator:
Asist. univ. drd. Mihai Burlacu

Braşov
2011

2
 Cuprins

1. Consideraţii generale ................................................................................... 3

2. Mass-media şi semiotică ............................................................................. 4
3. Caracteristici structurale ............................................................................. 7
4. Caracteristici sociosemiotice....................................................................... 9
5. Caracteristici rituale..................................................................................... 11
6. Concluzii ..................................................................................................... 15
7. Bibliografie şi webografie............................................................................ 16

3
 Motto

,,Media sunt o sursă de putere, influenţă şi control, un spaţiu de manifestare a

vieţii publice, o sursă de imagine a realităţii sociale, chiar cheia către celebritate.”

McQuail, 1994

4
 1. Considerații generale

Semiotica, în calitate de studiu al proceselor semnelor şi sistemelor din natură şi

cultură, a contribuit la diversele abordări ale mass-media încă de la începuturile analizei
acesteia. Se examinează mass-media ca un sistem de semne, dar şi sistemele care
alcătuiesc mass-media. Acoperă deci teorii care au evoluat de la lingvistica informaţiei şi
a comunicării la modele transdisciplinare care încorporează complexitatea şi instabilitatea
mesajelor din mass-media contemporană.
Semioticienii abordează mass-media atât ca domeniu de analiză, cât şi de testare a
unor premise teoretice. La rândul lor, specialiştii mass-media utilizează semiotica în
calitate de sursă de informare asupra modalităţii de formare a mentalităţii comunităţilor,
alături de psihologie, sociologie, pedagogie sau lingvistică. Din acest punct de vedere se
poate spune că între semiotică şi mass media există o relaţie de interdependenţă sau
interdisciplinaritate.
Un număr ridicat de semioticieni a abordat în studiile lor subiectul mass-media,
analizând-o din puncte de vedere diverse, bazate pe teze precum cea lingvistică
structuralistă a lui Ferdinand de Saussure (Roland Barthes, Umberto Eco, Christian
Metz), cea lingvistică a lui Greimas, cea sociologică a lui Halliday, cea narativă a lui
Everaret-Desmedt, Berger, Eco sau Kloepfer, respectiv pe analiză codurilor sugerată de
Umberto Eco. În paralel cu studiul lui Saussure s-a dezvoltat cel al lui Charles Pierce axat
pe pragmatism. Baudrillard este un alt teoretician interesat de mass-media din punct de
vedere semiotic prin urmărirea aspectelor contemporane ale structurilor de semne.
În ciuda diferenţelor dintre viziuni, toate au un punct comun: încercarea de
înglobare a câtor mai multe elemente în cercetare. Obiectivul semioticii în relaţia cu
mass-media este de a face legătura dintre mass-media şi realitatea societăţii
contemporane, acoperint subeicte precum comunicare, cogniţie, emotivitate, referinţă,
adevăr, ideologie, informaţie, obiectivitate, manipulare, toate acestea fiind incluse în
planificarea strategică a producerii şi receptării semnelor prin intermediul mass-media.

5
 2. Mass-media şi semiotica

Semiotica acţionează ca un mediator între mass-media ca factor de coordonare a

tendinţelor societăţii şi membrii acesteia.
Comunicarea de masă este un proces de comunicare la scară largă, unidirectionat,
asimetric, impersonal, cu un conţinut standardizat. Cultura de masă, asociată comunicării
de masă, este în opinia lui McQuial un produs popular, comercial, omogen, nontradiţional
şi nonelitar. În ultimele decenii asistăm la o diversificare masivă a ofertei media chiar şi
la nivelul canalelor audio-vizuale, fenomen care a dus la apariţia mai multor publicuri.
Conform cercetătorului elveţian Ulrich Saxer, termenul media (sisteme
instituţionalizate create în jurul unor canale de comunicare cu posibilități de transmitere
specifice) are trei mari accepţiuni:
a) media în calitate de canale de transmitere (sisteme de transport a unor sisteme de
semne);
b) media în calitate de organizaţii complexe (organizaţii care au ca şi scop producerea şi
distribuţia unor conţinuturi media);
c) media în calitate de instituţii (în sensul conferit de Douglas North termenului de
instituţie, acela de norme şi sisteme de regularizare care duc la stabilizarea societăților
moderne) care influențează profund practicile comunicaţionale ale societății.
În funcţie de resursele necesare pentru propagarea informaţiilor, Pross distinge:
- media primare (umane, nu necesită suport tehnic nici pentru emisia şi nici pentru
transmiterea mesajului): gestică, mimică, dansul şi exprimarea verbală;
- secundare (tipografice, au nevoie de suport tehnic doar la emisie): scrisul, muzica prin
intermediul instrumentelor, presa şi cărțile;
- terţiare (audio-vizuale, au nevoie de suportul tehnic atât la emisie cât şi la recepţie):
telegraful, radioul, filmul, internetul şi multimedia.
În ultimii ani se vorbeşte şi despre o a patra categorie: media digitale care includ
internetul şi noile media.
Termenul de media are dublă semnificaţie: o parte materială şi o parte ideatică sau
intelectuală.

6
 Funcţia semiotică (sau simbolică, de substituţie - gr. semeion = semn) este
capacitatea de a putea substitui ceva, numit semnificat, prin intermediul unui substitut
(semnificant). În cazul mass-media, aceasta intervine în momentul analizei modalităţii de
evoluţie şi a aspectelor contemporane, respectiv expectative, în scopul utilizării
informaţiilor în influenţarea maselor într-o anumită direcţie.
Semiotica aplicată s-a constituit într-o disciplină independentă de lingvistică şi
studii literare în încercarea de a îşi extinde orizontul analitic la un context mai larg, având
următoarele direcţii:
- mituri, modă - Roland Barthes (1957, 1964, 1967)
- publicitate şi benzi desenate - Umberto Eco (1968)
- cinematografie - Christian Metz
- publicitate - W. A. Koch (1971)
- imagini, fotografie, pictură, muzică - şcoala lui Greimas
Principalele paradigme din ştiinţele comunicării se încadrează în curentele de
gândire întâlnite în ştiinţele socio-umane. Se disting abordări subiective şi obiective,
respectiv abordări radicale şi moderate. Unii autori vorbesc despre patru mari paradigme
în ştiinţele comunicării:
- paradigma funcţionalistă
- paradigma interpretalista
- paradigma radical - umanistă
- paradigma radical - structurală
„Influența factorilor sociali asupra producţiei şi receptării media, felul în care
funcţionează media în viaţa socială sunt întrebările principale la care formulează un
răspuns teoriile care se înscriu în perspectiva socio-culturală.”1 Aceasta acoperă aspecte
legate de caracteristicile funcţionale, anume receptivitatea destinatarului (audienţa,
efectele mass-media., utilizărilor, gratificaţii), şi modalitatea de interpretare a tuturor
indicilor care duc la acestea.
Atât semiotica lui Saussure, cât şi a lui Peirce, au pus accent pe dimensiunea
referenţială asemnului şi pe realitatea reprezentată de acesta.

1
Delia Balaban, Comunicare mediatica, Editura Tritonic, Bucuresti, 2009, p. 24

7
 Pentru Saussure, lumea este o masă amorfă şi nedeterminată înainte ca semnele să îi dea
formă. El face trimitere la faptul că „ideile nu pot exista înainte ca mintea noastră să
creeze diferenţe prin intermediul semnelor.”2
Varianta lui Peirce asupra realităţii abordează subiectulca o corelaţie între semn,
obiectul semnului sau representamen şi interpretant sau înţelesul pe care îl are semnul
pentru individ.

2
Winfried Nöth, Semiotica mass-media. Arta, proiecte si perspective, Editura Walter de Gruyter & Co.,
Berlin, 1997, p. 5

8
 3. Caracteristici structurale

Cercetarea consumului sau a utilizării media a fost o preocupare în economia

media, chiar înainte care ea să constituie o preocupare constantă în literatura de
specialitate.
Karl Erik Rosengren este unul dintre teoreticienii care au indicat importanţa
individului în contextul social, subliniind în acest sens structura socială, respectiv poziţia
individuală şi caracterul individual ca interacţiuni cu media.
Structura socială implică sistemul politic, clima, gradul de industrializare şi de
urbanizare, religia, stabilitatea sistemului media. „Pozitia individuală face referire la gen,
vârstă, educaţie, carieră, locul de rezidenţă, distanţa faţă de locul de muncă. Caracterul
individual se reflectă prin valori, norme, domenii de interes, siguranţă, activitate politică,
preferinţe pentru petrecerea timpului liber, competenţă media.”3
Având ca repere interacţiunea dintre caracteristicile structurale, poziţionale şi
individuale ale receptorilor asupra comportamentului lor mediatic, Rosengren a delimitat
trei concepte:
- formele de viaţă - diferenţele la nivel istoric, evolutiv / urbanistic, religios etc.; macro-
social;
- modurile de viaţă - diferenţele la nivel de sex, vârstă, statut social etc.;
- stilul de viaţă - model de acţiune, decizile individului la nivel personal, care nu
influenţează societatea în mod voit colectiv.
Michael Meyen a organizat teoriile referitoare la consumul media după cum
urmează: teorii despre activare, teorii despre identitate, teoria disonanţei colective, teza
escapismului, teoria jocului, teorii structurale.
Teoriile structurale sunt la rândul lor sistematizate în:
- teorii despre stilul de viaţă: diferenţele în utilizarea media sunt date de diverse stiluri de
viaţă;

3
Delia Balaban, Comunicare mediatica,Editura Tritonic, Bucuresti,2009, p. 86 apud Rosengren 1996:13-26

9
 - teorii despre factorii structurali care influenţează media: caracteristici structurale,
poziţionale, individuale, care determină utilizarea media. Sunt identificaţi factori distincţi
care determină preferinţele de consum sau de utilizare media.
Determinantele structurale se referă la predispoziţiile individuale ale
comportamentului analizate în scopul explicării manifestărilor receptorilor de media, în
toate formele acesteia. Stilul de viaţă, în limbaj colocvial, presupune atât examinarea în
funcţie de indicatori socio-demografici, cât şi dezvoltarea unor tipologii în funcţie de
activităţi, interese, preferinţe, mentalităţi.
În lucrarea sa „Mediennutzung, Mediaforschung, Medenfunktionen,
Nunzungsmuster”, Meyer prezintă trei categorii de factori care influenţează media:
factori structurali, factori socio-demografici şi caracteristici sociale individuale.

Fig.1 Factori determinanți ai comportamentului de consum media 4

4
Delia Balaban, Comunicare mediatica, Editura Tritonic, Bucuresti, 2009, p. 89 apud Meyen, 2006;27

10
 4. Caracteristici sociosemiotice

Sociosemiotica este o ramură a semioticii care investighează practicile umane

într-un cadru social şi cultural, punând accent pe analiză creerii de semnificaţii ca practici
sociale. Deşi porneşte de la accepţiunea lui Saussure ca ştiinţă a vieţii semnelor în
societate, explorează implicaţiile prin care codurile de comunicare sunt formate prin
procese sociale. Devine astfel studiul diferitelor dimensiuni ale înţelesului şi al semiozei
individului şi comunităţilor, toate organizate în module semiotice: visual, verbal, scris,
gestică, muzică / auditiv.
Din acest context se poate extrage cu uşurinţă componenta mass-media, care
acţionează în mod voluntar, spontan şi sistematic asupra comportamentului şi mentalităţii
umane.
Mass-media reprezintă, în opinia lui Ion Albulescu, „suporturi sau instrumente
tehnice, care servesc la transmiterea în forme specifice a unor mesaje între profesionişti
ai comunicării, reuniţi în instituţii sociale, şi marele public, constituit într-un ansamblu
de indivizi izolaţi.”5 Mass-media poate fi percepută şi ca fiind reprezentată de mijloace
de comunicare de masă, mijloace de comunicare socială şi tehnici de difuziune colectivă.
În completarea acestor caracteristici ale mass-media, socio-semiotica vine cu analiza
variaţiilor practicilor semiotice numite „parole”, contrastând cu structuralismul limitat al
lui Saussure. Această axă arată cum circumstanţele istorice şi noile identităţi sociale
influenţează tiparele de utilizare. Semnele sunt aşadar percepute ca resurse adaptabile
utilizate de oameni pentru a da înţeles unor aspecte sociale. Din acest punct de vedere
socio-semiotica a fost influenţată de domenii precum pragmatica, lingvistica, studiile
culturale, retorica sau logica.
Caracteristicile sociosemiotice ale mass-media abordează dimensiuni generale,
care însă au un impact particularizat asupra fiecărui membru al comunităţii. Imaginea
nouă a culturii în calitate de ansamblu organic de texte, valori, informaţii, toate expresii
ale complexităţii şi dinamismului, contribuie la dezvoltarea societăţii. Din punct de

5
Ion Albulescu, Educaţia şi mass-media. Comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 32

11
vedere semiotic, socialul este un cumul de factori, rezultatul final al unor procese
generatoare de sens.
Obiectivul principal al sociosemiticii este de a reconstrui modalităţile prin care se
reprezintă comunităţile în relaţia cu sine. Unul dintre cele mai relevante sisteme în acest
sens este mass-media. Din punct de vedere sociosemiotic, mass-media acoperă trei
aspecte importante: text şi discurs, valoare şi valorizare, comunicare şi manipulare.
Mass-media redimensionează conceptul de discurs, transformându-l în filtru de
producere a textului, care devine doar modalitate de enunţare a unor fapte.
Jean Marie Floch subliniază impactul mass-media prin referirea la alterarea
abilităţilor de descoperire şi capacitatea operativă a persoanei; el sugerează astfel
existenţa unor valori simbolice care îi impun cumpărătorului sau consumatorului un
obiect dezirabil, a unor valori de folosinţă care identifică utilitatea, respectiv a unor valori
existenţiale care corespund planului preocupărilor fundamentale ale fiinţei. Ion Albulescu
afirma că „informaţiile şi experienţele accesibile datorită mijloacelor de comunicare în
masă pot fi valorificate în realizarea obiectivelor instructiv-educative pe care şcoala şi le
propune. Acţionând convergent şcoala şi mass-media se constituie într-un sistem de
educaţie cuprinzător şi eficace, apt să satisfacă înaltele exigenţe formative pe care
societatea contemporană le impune membrilor săi.”6
Comunicare şi manipularea se află în opoziţie, axându-se pe informaţie obiectivă,
persuasivă sau interpretativă, şi pe modalitatea în care se decide selecţia şi canalul de
transmitere a acesteia.
Sociosemiotica se constituie că inelul lipsă între nivelul teoretico-filozofic şi cel
metodologic empiric în ceea ce priveşte analiza fenomenelor sociale.

6
Ion Albulescu, Educaţia şi mass-media. Comunicare şi învăţare în societatea informaţională,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 23

12
 5. Caracteristici rituale

Conceptul de ritual este folosit, cu sensuri diferite (dar nu radical diferite), în mai
multe discipline; în psihiatrie „se referă la comportamentele patologice stereotipice,
precum şi la anumite interacţiuni umane convenţionale, repetitive, dar, cu toate acestea,
de natură adaptativă”; în ştiinţele sociale, „desemnează o paletă largă de manifestări
sociale, nu neapărat religioase, sau aspecul formal al unor asemenea manifestări”; în
etologie, „este folosit interşanjabil cu <<etalare>>, pentru a desemna comportamente ce
au putut fi observate nu numai la mammifere, dar şi la reptile, păsări, peşti.”7
În interiorul ştiinţelor sociale termenul de ritual se aplică unor serii deosebit de
variate de manifestări: obişnuinţe, obiceiuri, acte de comunicare, etichete, convivialităţi,
performanţe (teatralizări), ceremonii, etc.
Într-una dintre cele mai complexe analiza ale acestor criterii, E. Rothenbuhler
(1998, p. 7-25) identifică următoarele dimensiuni definitorii: acţiunea („ritul este acţiune,
nu numai gândire”), performanţa („ritul este performarea a ceva pentru cineva”),
caracterul conştient, caracterul non-instrumental, caracterul non- recreaţional, aspectul
colectiv, expresie a relaţiilor sociale, acarcterul subjonctiv („el nu este despre ceea ce
este, ci despre ceea ce ar putea sau ar trebui să fie”) , caracterul efectiv al simbolurilor,
caracterul condensat, caracterul estetic, tradiţionalist, regularitate, referire la sacru şi
cumunicarea fără informaţie („ ritualul este o comunicare ce lucrează într-un mod aparte,
din punct de vedere al teoriilor informaţiei”).8
Această privire asupra cadrelor antropologice de gândire a ritualului ne arată că
puţine din notele considerate a fi definitorii pentru universul ceremonial exotic sau arhaic
se regăsesc integral în manifestările moderne asociate producţiei şi receptării msajelor
mass media. Numeroşii cercetători care au făcut apel la această noţiune (şi la familia de
concepte asociate ei) au utilizat-o într-un mod mai degrabă metaforic; termenii
antropologici sunt folosiţi pentru a aproxima o realitate sau pentru a sugera o anume
atitudine faţă de o realitate.
7
Mihai Coman, Mass-media,mit siritual. O perspectiva antropologica, Editura Polirom, Iasi, 2003, p. 55
apud Rappaport, 1999, p24, Bell, 1972, p73, J. Cazneuve, 1989, p64, Maisonneuve, 1988, p7, Schechner,
1993, p228
8
Ibidem, p. 57 apud E. Rothbuhler, 1998, p. 7-25

13
 Spre exemplu, atunci când J. Carey vorbeşte despre modelul ritual de comunicare,
el preia termenul „ritual” pentru că acesta îi sugera un mod comunitar de agregare şi de
comportament; cuvântul „ritual” pare capabil să evoce în mintea oricărei persoane un
ansamblu de relaţii intime, afective, egalitare, iar acest lucru se realizează fără un efort de
teoretizare, doar prin evocarea conotaţiilor sale, aparent accesibile şi familiare tuturor.
Pentru a rămâne în cadrele definitive de antropologie culturală, este mai simplu să
pornim de la două mari clase de manifestări rituale: riturile publice (cele plasate la nivelul
macro-social) şi riturile de grup (cele plasate la nivelul micro-social). În prima clasă
putem integra numeroasele cercetări referitoare la mediatizarea unor ceremonii publice de
anvergură sau la tratarea în regim ceremonial a unor evenimente politice şi sociale
majore. În a doua clasă se integrează studiile consacrate unor comportamente considerate
rituale: ele se referă fie la obişnuinţele de consum (în special al programelor de
televiziune), fie la rutinele de producţie specifice vieţii din redacţiile jurnalistice. În
primul caz, ritualitatea pare a veni din afara sistemului mass media: la întâlnirea cu
marile ceremonii publice sau cu evenimente construite după tiparul ceremonial,
instituţiile mass media îşi schimbă comportamentul obişnuit, iar jurnaliştii renunţă la
procedurile de rutină şi la stilul rece, neimplicat, pentru a se manifesta într-un limbaj şi
cod simbolic ce sugerează universul de referinţe specific ritului. În al doilea caz,
ritualitatea provine din interiorul mass media: ea apare ca expresia unor comportamente
de consum repetitive şi formalizate, a unor comportamente de producţie stereotipice şi de
rutină sau, în sfârşit, a unor tipuri de mesaje care, chiar dacă par a se referi la fapte,
momente, locuri şi personaje mereu altele, sunt, în esenţă identice- aceeaşi structură
narativă, aceleaşi familii de teme.
O altă perspectivă de abordare a relaţiei dintre fenomenele rituale şi mass media
se plasează la nivelul micro-grupurilor. Cel mai adesea, cercetătorii susţin că, în anumite
situaţii, are loc „un consum ritualizat al mass media” 9, opus consumului uzual, ne-
ritualizat al produselor presei. Cauza existenţei a două tipuri de comportament de consum
nu sunt foarte clare. Două interpretări au fost avansate: una se bazează pe raritatea şi
excepţionalitatea mesajelor transmise, alta pe banalitatea şi recurenţa lor.

9
Mihai Coman, Mass-media,mit siritual. O perspectiva antropologica, Editura Polirom, Iasi, 2003, p. 75
apud E. Rothbuhler

14
 Numeroşi cercetători consideră că dimensiunea ceremonială a consumului de
mesaje mass media se datorează, în primul rând, regularităţii fluxurilor mass media:
acestea difuzează în mod ritmic, în aceleaşi zile şi în aceleaşi momente ale zilei, produse
şi mesaje identice în formă: „Ştirile prezintă simbolurile publice prin care oamenii înţeleg
realitatea. Puterea ritualistică a programelor de ştiri de seară se datorează, în parte,
programării regulate şi uniformităţii prezentării. Oamenii citesc ziarele în locuri şi
momente alese la întâmplare, dar prezentarea ştirilor de seară este un mod comunitar de a
percepe ordinea şi evenimentele. Acest consum colectiv oferă solidaritate colectivă,
deoarece un număr enorm de oameni este expus unor forme identice de explicare a
realităţii curente”10. Termenul de „ritual” este folosit în acest caz pentru a denumi şi da un
prestigiu suplimentar: unor comportamente identice şi regulate; unor acte de receptare
simultană a unor mesaje- şi prin aceasta considerate în comun, deci şi comunitare; unor
conţinuturi cu încărcătură dramatică şi cu puterea de a interpreta lumea înconjurătoare.
Drept urmare: „ştirile de seara aduc ceva mai mult decât simple informaţii. Ele strecoară
un mozaic vizual şi verbal de evenimente; oferă un cadru, regulat şi repetat, care asociază
aşteptările publicului cu figuri şi sunete familiare, în aceeaşi ordine, în aceleaşi momente,
pe acelaşi canal, seară de seară. De aceea <<ritualistic>> este termenul cel mai potrivit
pentru a indica intenţia de a dramatiza, de a introduce ritmuri şi modele de interpretare în
prezentarea ştirilor. Într-o societate care a marginalizat sacrul, ritualizarea celor mai non-
sacre evenimente poate fi un răspuns al unei populaţii lipsite de momente rituale”11.
Televiziunea oferă un principiu de ordonare temporală (prin ritmurile aduse de
programele ei este structurat ritmul vieţii casnice), spaţială (prin re-ordonarea lucrurilor
din casă în jurul televizorului) şi semantică (prin modelele de explicare a evenimentelor
sau a existenţei pe care le oferă emisiunile de ştiri sau programele de divertisment). Drept
urmare, comportamentele de consum sunt, la rândul lor, ritualizate, iar acest fapt
conduce, datorită trăirilor aparte asociate consumului regulat de mass media, la fixarea
unor cadre rituale de înţelegere a lumii. Trăirea rituală a consumului de televiziune are
drept consecinţă ruperea din rutinele cotidiene şi asumarea unei viziuni integratoare
asupra lumii şi a locului nostru în ea.

10
Ibidem, p. 76-77 apud Goethals
11
Ibidem

15
 Viaţa de zi cu zi este marcată de seriile continue, predictibile sau impredictibile,
de treceri de la zonele marcate la cele nemarcate, de la sacru la profan. Viaţa de zi cu zi
este umplută de momente şi spaţii rituale care sunt momentan puse deoparte. Momente
furate în faţa televizorului. Ritualuri definite ale calendarului anual, acum conturate şi
prescrise de televiziune. În fiecare din aceste momente şi în participarea noastră la ele,
noi alunecăm de la domeniul vieţii de zi cu zi la un altul, traversând o graniţă către un
spaţiu ritual, circumscris cu mai multă sau mai puţină claritate: un spaţiu unde
intensitatea caracterului obişnuit al vieţii de zi cu zi este înlocuită cu un alt fel de
intensitate- simbolic încărcată. În aceste spaţii rituale, cultura vieţii de zi cu zi este
reîntărită. Prin participarea noastră la ele, în mod special la acele activităţi ritualizate
care, datorită producţiei mass media, pot fi împărtăşite de cei mai mulţi dintre noi, se
realizează definirea simbolică a locului şi poziţiei noastre în lume.

16
 6. Concluzii

Ziarul german „Die Zeit” a publicat un interviu cu privire la viitorul televiziunii.

S-a ajuns la concluzia că generaţiile contemporane, respectiv viitoare, au aşteptări
exponenţial ridicate în ceea ce priveşte standardele comunicării mass-media. Aceasta se
va muta din mediul televiziunii, radioului sau ziarelor în cel virtual. Se preconizează că
pe viitor orice discuţie legată de media se va reduce la o discuţie despre viitorul
internetului.
Transformările din peisajul media, diversificarea canalelor de distribuţie şi
intensificarea prezenţei media inspatiile publice şi private, modificarea comportamentului
de consumator media a receptorilor, tendinţa spre personalizare a ofertei mediatice impun
cu siguranţă noi strategii de analiză a efectelor media.
Viitorul gândirii este sub forma modelelor pluridimensionale care iau în calcul
mai multe elemente ce intervin în procesul de comunicare mediatică.
Media are calitatea de a conferi un anumit statut unor persoane şi organizaţii
(efect de halo), anumite tipuri de media (televiziune, radio) au efecte emoţionale
puternice asupra publicului.
Dacă interesul publicului pentru o anumită temă este scăzut şi dacă de asemeni
temă prezentată nu îi priveşte pe receptori în mod particular, aceştia pot fi mai uşor
influenţabili. Acesta este punctul forţe al manipulării mass-media, în măsura în care
indivizii nu conştientizează că sunt inflentati într-o anumită direcţie.
Contextul socio-cultural poate influenţa formarea şi dezvoltarea personalităţii
umane prin o mare varietate de acţiuni deliberate sau nu, explicite sau implicite, ce pot
avea o influenţă directă sau indirectă asupra individului.

17
 7. Bibliografie

1. Albulescu, Ion, Educaţia şi mass-media. Comunicare şi învăţare în societatea

informaţională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003
2. Balaban, Delia, Comunicare mediatica, Editura Tritonic, Bucuresti, 2009
3. Coman, Mihai, Mass-media, mit si ritual. O perspectiva antropologica, Editura
polirom, Iasi, 2003
4. Deac, Ioan, Introducere in sistemul mass-media. Curs
5. Nöth, Winfried, Semiotica mass-media. Arta, proiecte si perspective, Editura Walter de
Gruyter & Co., Berlin, 1997
6. Frumusani, Daniela, Introducere in semiotica. Curs, UNIVERSITATEA DIN
BUCUREŞTI, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Webografie
scribd.com
books.google.com

18