2.

Pastelul

Specie a liricii peisagistice în care se descrie un aspect din natură, prin intermediul căruia sunt
exprimate sentimentele poetului.

Denumire utilizată doar în literatura română pentru a desemna o poezie descriptivă cu fond liric,
în care se evocă un peisaj.

Termenul provine din fr. pastel, unde desemnează un procedeu de pictură bazat pe efectele de
culoare ale unor creioane moi; termenul a fost împrumutat de Vasile Alecsandri din artele
plastice pentru a denumi poeziile de natură publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri
literare.

Elemente de pastel apar în literatura română înainte de Vasile Alecsandri, în creaţia lui Vasile
Cârlova (înserare) sau a lui Ion Heliade-Rădulescu (Zburătorul). Vasile Alecsandri este însă
creatorul speciei. Ulterior specia a fost cultivată şi de alţi poeţi români, care îi modifică
specificul clasic-obiectiv în sensul subiectivizării sau alegorizării: George Coşbuc, St.O. Iosif,
Octavian Goga, G. Bacovia, Ion Pillat, Lucian Blaga.

Pastelurile lui Alecsandri reprezintă o operă de maturitate, poezii ale senzorialităţii şi ale relaţiei
nemijlocite cu natura. Ele alungă din lirica noastră peisajul şabloanelor pastorale sau
romantice. Pastelurile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin expresie şi
echilibru compoziţional, prin impersonalitate şi optimism cosmic. Ciclul Pastelurilorcuprinde
două părţi.

O parte, omogenă, grupează 30 de poezii cu dublu principiu de coerenţă: organizarea tematică

(peisajul autohton sub semnul rotaţiei celor patru anotimpuri) şi structurarea discursului liric
(stereotipul strofic şi prozodic - 4 catrene cu versuri de 15-16 silabe, ritm trohaic şi rimă
împerecheată). Altă parte, eterogenă, cuprinde 10 poezii şi este rezultatul purei contingenţe,
bazat pe o clasificare arbitrară a materiei (cf. Paul Cornea).

„Pastelurile sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate
însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturei, scrise într-o limbă aşa de
frumoasă, încât au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o
podoabă a literaturei române îndeobşte".

(Titu Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza română, 1872)

1/1
2. Pastelul