A 4.12 Condition-Proces-Prod-Agr 2014 PDF

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ
VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI
CONF. dr. Aglaia MOGÂRZAN
CONDIŢIONAREA ŞI
PĂSTRAREA
PRODUSELOR AGRICOLE
VEGETALE
(Suport de curs I.D.)
2014
TEHNOLOGIA PĂSTRĂRII PRODUSELOR AGRICOLE VEGETALE
CUPRINS
Pag.
Introducere....................................................................................................... 3
U.I. 1. INSUŞIRILE MASEI SEMINŢELOR DETERMINATE ÎN

PRACTICA CONSERVĂRII ŞI PĂSTRĂRII PRODUSELOR
AGRICOLE VEGETALE………………………………………… 4
1.1. Însuşirile fizice, fiziologice şi biochimice ale masei de boabe…………… 5

1.2. Procesele fiziologice şi biochimice din masa de boabe în timpul
păstrării…………………………………………………………………..... 18
U.I.2. CONSTRUCŢII PENTRU DEPOZITAREA PRODUSELOR,

UTILAJE ŞI INSTALAŢII UTILIZATE ÎN SPAŢIILE
DE DEPOZITAREA PRODUSELOR AGRICOLE…………............ 29
2.1. Construcţii pentru depozitarea produselor agricole ……………………….. 31

2.2. Utilaje şi instalaţii utilizate în spaţiile de depozitare a produselor
agricole…………………………………………………………………….. 42
U.I. 3. RECEPŢIONAREA PRODUSELOR ŞI COMPARTIMENTAREA

LOR ÎN DEPOZITE………………………………………………… 68
3.1. Recepţionarea calitativă şi cantitativă a produselor……………………... 69
3.2. Compartimentarea şi depozitarea produselor agricole…………………... 75
U.I. 4. CURĂŢAREA ŞI SORTAREA PRODUSELOR AGRICOLE

VEGETALE………………………………………………………….. 91
4.1.Curăţarea şi sortarea produselor agricole vegetale……………………….. 92
U.I.5. METODE DE CONSERVARE A PRODUSELOR AGRICOLE

VEGETALE ŞI PARTICULARITĂŢILE DE CONSERVARE
PE GRUPE DE PRODUSE………………………………………… 110
5.1. Metode de conservare a produselor agricole vegetale…………………… 111

5.2. Particularităţile conservării produselor agricole vegetale……………….. 131
U.I. 6. CONTROLUL PERIODIC A CALITĂŢII PRODUSELOR ÎN

TIMPUL PĂSTRĂRII ŞI COMBATEREA DĂUNĂTORILOR
ŞI A CIUPERCILOR DIN DEPOZITE ŞI DIN PRODUSE…….. 169
6.1. Controlul periodic a calităţii produselor în timpul păstrării…………….. 170
6.2. Combaterea dăunătorilor şi ciupercilor din depozite şi din produsele
2
agricole……………………………………………………………… 172
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………… 196
RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE…………………………197
INTRODUCERE
Produsele agricole vegetale obţinute pe ogoare nu pot fi valorificate

integral, decât după ce au fost bine conservate şi păstrate. Altfel,
degradările suferite de produsele agricole recoltate, datorită, pe de o parte,
proceselor vitale proprii ce se desfăşoară în seminţe, tuberculi etc., iar pe
de altă parte, activităţii numeroaselor vieţuitoare (microorganisme, insecte,
acarieni, rozătoare, păsări etc.), determină mari pierderi cantitative şi
calitative, care nu numai reduc, ci pot chiar anula beneficiile scontate de pe
urma sporurilor de producţie înregistrate în câmp. Rămâne, aşadar,
obligaţia specialiştilor şi lucrătorilor din sectorul condiţionării, păstrării si
valorificării produselor agricole de a înlătura pierderile ce pot interveni
după recoltare, pierderi ce pot ajunge uneori până la 50% din recoltă.
Lupta împotriva pierderilor amintite nu este deloc uşoară, deoarece
implică atât mijloace materiale însemnate cât şi suficiente cadre de
specialitate.
Producţia agricolă vegetală este reprezentată de seminţele şi fructele
unor plante cultivate (cereale, leguminoase pentru seminţe, oleaginoase
etc.); tulpinile plantelor textile (in, cânepă); rădăcini şi tuberculi (sfeclă,
cartof); partea aeriană a plantelor (plante medicinale şi furajere); sau alte
organe (frunze de tutun, conuri de hamei).
Dintre aceste produse, ponderea valorică o deţin seminţele şi fructele.
Deşi fiecare din aceste grupe de produse are particularităţile sale
3
specifice, există şi multe caracteristici comune care interesează conservarea

şi păstrarea acestora.
Unitatea de învăţare 1.
INSUŞIRILE MASEI SEMINŢELOR DETERMINATE ÎN
PRACTICA CONSERVĂRII ŞI PĂSTRĂRII PRODUSELOR
AGRICOLE VEGETALE.
CUPRINS (U.I.1) Pag.

Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I.1)……………. 4
Instrucţiuni………………………………………………………………. 5
1.1.Însuşirile fizice ale masei seminţelor (curgerea, autosortarea,
porozitatea şi sorbţiunea)………………………………………….... 5
1.2.Procesele fiziologice, biochimice din masa de boabe în timpul
păstrării……………………………………………………………... 18
Test de autoevaluare ………………………………………………. 27
Rezumat (U.I.1)……………………………………………………. 28
Bibliografie (U.I.1)………………………………………………… 29
Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I. 1)

Obiectivele acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiuni
referitoare la însuşirile fizice ale masei seminţelor (curgerea, autosortarea,
porozitatea şi densitatea, precum şi sorbţiunea şi termoconductibilitatea masei
seminţelor) care influenţează toate lucrările care se efectuează în depozitatele de
păstrare a produselor (transport, curăţare, uscare, dezinfectare, tratare etc.).
De asemenea studenţii îşi vor însuşi cunoştinţe privitoare la procesele
fiziologice ce au loc în seminţe în timpul păstrării (respiraţia, maturarea
fiziologică, încingerea masei seminţelor şi germinaţia acestora în timpul păstrării
şi noţiuni legate de compoziţia chimică a boabelor.
După finalizarea studiului din această unitate de învăţare studentul va
dispune de competenţe pentru :
- Explicarea factorilor ce influenţează curgerea şi autsortarea masei
seminţelor ;
- Identificarea condiţiilor de păstrare a produselor pentru a evita încingerea
masei de boabe ;
4
- Explicarea modului de producere a fenomenului de încingere şi
fazele de desfăşurare a acesteia ;
- Cunoaşterea condiţiilor de încolţire pentru germinaţia seminţelor în
timpul păstrării ;
- Cunoaşterea compoziţiei chimice a produselor agricole vegetale.
Instrucţiuni (U.I.1)
Această unitate de învăţare (U.I.1) cuprinde noţiuni privind însuşirile fizice

ale masei seminţelor ce influenţează lucrările ce au loc în depozite pentru
îmbunătăţirea calităţii produselor cât şi procesele fiziologice ce au loc în seminţe
în timpul păstrării.
De asemenea U.I.1 cuprinde şi însuşirile biochimice (compoziţia chimică a
principalelor specii de plante).
Timpul de învăţare este de cca. 3 ore iar la sfârşit studenţii vor rezolva
testul de autoevaluare (1).
O lucrare de verificare care să cuprindă aspecte din cadrul acestei unităţi de
învăţare va fi prezentată la finalul U.I.
1.1. ÎNSUŞIRILE FIZICE FIZIOLOGICE ŞI

BIOCHIMICE ALE MASEI DE BOABE
În toate operaţiunile tehnice (manipulare, transport, curăţire, sortare, aerare,

dezinsectizare, uscare, conservare etc.)care se efectuează de la treierarea şi până
la utilizarea seminţelor în diferite scopuri (industrie, alimentaţie, furajare,
însămânţare etc.) îşi pun amprenta însuşirile fizice ale seminţelor şi a masei de
seminţe, dintre care, mai importante:
curgerea seminţelor şi a masei (friabilitatea) seminţelor;
autosortarea;
porozitatea şi densitatea;
sorbţiunea şi higroscopicitatea;
termoconductibilitatea.
Curgerea seminţelor şi formarea taluzului natural
Însuşirea seminţelor şi a masei de seminţe de a se deplasa pe un plan
înclinat, formând o pantă naturală cu un anumit unghi faţă de orizontală se
numeşte capacitate de curgere sau friabilitate.
Dacă pe o suprafaţă plană cade liberă o cantitate de seminţe, acestea se
aşază într-o grămadă care capătă forma unui con, a cărui generatoare poartă
denumirea de taluz natural. Unghiul dintre orizontală şi panta formată prin
curgerea produselor poartă denumirea de unghiul taluzului natural. În timpul
căderii, boabele se rostogolesc pe generatoarea (panta) conului, fără să-şi
modifice unghiul taluzului natural.
Deplasarea seminţelor pe planul înclinat (taluzul natural) începe din
momentul în care acestea ies din echilibrul stabil, moment determinat de unghiul
5
de frecare a seminţelor pe suprafaţa înclinată sau de unghiul de contact între

boabe în timpul rostogolirii.
Unghiul de frecare este unghiul cel mai mic la care masa de seminţe începe
să alunece pe o suprafaţă oarecare.
Capacitatea de curgere (friabilitatea) are o mare importanţă pentru practică,
de unghiul taluzului natural ţinându-se seama obligatoriu la construirea
depozitelor pentru seminţe, a instalaţiilor de transport şi curăţire prin cădere liberă
(elevatoare, transportoare pneumatice, maşini de curăţit şi sortat etc.) (fig. 1.1.1.).
O friabilitate bună a seminţelor înseamnă o manipulare uşoară a acestora la
umplerea sau golirea mijloacelor de transport (autocamioane, vagoane, vapoare),
a spaţiilor de depozitare (magazii, silozuri), cât şi în timpul prelucrării produselor
(morărit), cu cheltuieli minime.
Fig. 1.1.1. – Curgerea seminţelor prin cilindrii triori

În general, pantele şi tuburile de scurgere a produselor trebuie să aibă o
înclinare de cca. 45º în cazul cerealelor grele (grâu-secară) şi jilave. La tuburile cu
secţiunea pătrată şi cu una din feţe orientată în jos, înclinarea trebuie mărită cu 3-
5%, iar la cele cu un unghi de îmbinare a feţelor orientat în jos, înclinarea se
măreşte cu cca. 18% faţă de unghiul taluzului natural al produsului.
Pentru măsurarea unghiului taluzului natural se pot folosi diferite
dispozitive. La îndemâna oricui este folosirea unui vas de sticlă de forma unei
prisme dreptunghiulare care se aşează în poziţie verticală, se umple 3/4 cu
seminţe şi se răstoarnă lent în poziţie orizontală. Prin răsturnarea vasului, partea
de produs liberă (care nu este în contact cu pereţii vasului) capătă forma unei
pante cu o înclinaţie ce poate fi măsurată de la exteriorul prismei cu ajutorul unui
raportor (fig. 1.1.2.).
Capacitatea de curgere este influenţată de următorii factori:
a. Forma boabelor. Cel mai mic unghi al taluzului natural, deci, cea mai
mare capacitate de curgere o au boabele sferice. Pe măsură ce forma seminţelor se
îndepărtează de cea sferică, capacitatea de curgere se micşorează (exemplu:
6
seminţele de mazăre uscată au unghiul taluzului natural de cca. 22 grade, iar
boabele de orez, cca. 38 grade).
Fig. 1.1.2. – Prismă

dreptunghiulară din sticlă
pentru măsurarea
unghiului taluzului natural
(după Thierer L.V. şi colab.,
1971)
b. Starea suprafeţei boabelor. Seminţele cu suprafaţa netedă şi lucioasă

(la fasole, ricin) au capacitatea de curgere mai mare decât cele cu suprafaţă
rugoasă, cu asperităţi, perişori (orz, ovăz, orez nedecorticat, bumbac) sau cele
şiştave, zbârcite.
c. Conţinutul de umiditate a seminţelor. Pe măsura creşterii conţinutului
de umiditate, în general, se reduce foarte mult capacitatea de curgere la
majoritatea seminţelor. Excepţie fac cele care au formă perfect sferică, la acestea
capacitatea de curgere fiind foarte puţin influenţată de umiditate (tab. 1.1.1).
Tabelul 1.1.1
Influenţa umidităţii asupra unghiului taluzului natural
(după L.V. Thierer şi colab., 1971)
Unghiul Unghiul
Umiditate Umiditate
Produsul taluzului Produsul taluzului
% %
(grade) (grade)
15,3 30,0 14,6 32,0
Grâu Ovăz
22,1 38,0 20,7 41,0
11,1 23,0 10,6 28,0
Secară Soia
17,8 34,0 15,8 32,0
11,9 28,0 12,7 30,5
Orz Lupin
17,8 32,0 21,2 30,5
d. Conţinutul şi natura corpurilor străine. În cazul în care masa de

seminţe conţine o cantitate mare de impurităţi uşoare (paie, pleavă, ariste,
ciocălăi, frunze, sfori) sau de seminţe de buruieni cu suprafaţa rugoasă şi cu
posibilităţi de agăţare, capacitatea de curgere a acesteia se reduce considerabil ori
se poate pierde în totalitate. Dacă aceste componente sunt în cantitate mare iar
forma , starea suprafeţei, umiditatea sunt defavorabile curgerii, masa de seminţe
îşi pierde în totalitate capacitatea de curgere, îngreuind lucrările de încărcarea sau
golirea mecanizată a depozitelor, alimentarea utilajelor de curăţire, uscare sau
chiar înfundarea maşinilor şi utilajelor.
e. Felul, forma şi starea suprafeţei pe care se face curgerea. Când
suprafeţele sunt înclinate, netede şi lucioase, capacitatea de curgere este mai
ridicată decât în cazul celor cu asperităţi. Prin conductele cu secţiunea circulară,
curgerea este mai rapidă decât prin cele cu secţiune pătrată aşezată în colţ (cu un
7
unghi de îmbinare a suprafeţelor în jos).

În afară de aceşti factori, unghiul taluzului natural este influenţat şi de
specia produsului (tab. 1.1.2).
Tabelul 1.1.2.
Unghiul taluzului natural la seminţe din diferite specii (grade)
Unghiul taluzului Unghiul taluzului

Produsul Produsul
minim Maxim Minim maxim
Grâu 23 38 Porumb 30 40
Secară 23 38 Floarea soarelui 31 45
Orz 28 45 Mazăre 22 28
Ovăz 31 54 Ricin 34 46
Orez 37 45 In 24 34
Deplasarea produselor (curgerea) din celulele de siloz în timpul golirii

acestora mai este influenţată şi de alţi factori şi anume: forma celulei (circulară,
hexagonală, pătrată etc.), forma pâlniei de curgere (trunchi de con, trunchi de
piramidă etc.), înclinarea pantei la pâlnia de curgere a produselor din celule,
raportul între înălţimea şi lăţimea celulei, poziţia şi numărul gurilor de evacuare a
produselor etc.
Indiferent de aceşti factori s-a constatat că la golirea celulei se formează, la
început, în partea inferioară a masei de boabe un canal prin care curge o cantitate
de produs, în primul rând, de la fundul celulei. Apoi acest canal (central sau
lateral) se prelungeşte ajungând până la pâlnia formată la suprafaţa lotului, luând
diferite forme în funcţie de factorii amintiţi (fig. 1.1.3.).
În funcţie de diametrul, înălţimea celulei şi poziţia gurii de alimentare faţă
de cea de evacuare s-au stabilit trei forme de curgere a produselor din celulele
silozurilor: curgere normală, curgere simetrică şi curgere asimetrică.
Fig. 1.1.3. – Forma pâlniei şi canalul de

curgere după golirea unei cantităţi de
1/3 – 1/4 din capacitatea celulei cu
diametru mare (după Thierer L.V. şi
colab., 1971)
8
1. Curgerea normală este caracteristică celulelor cu diametrul mare
în comparaţie cu înălţimea lor şi la care gurile de alimentare şi evacuare sunt
aproximativ în acelaşi plan vertical. În acest caz canalul din masa de seminţe se
formează pe toată înălţimea stratului după scurt timp de la începerea curgerii
produsului; în continuare, în canalul de curgere sunt antrenate în mod succesiv
produsele începând de la partea superioară către cea inferioară a celulei.
2. Curgerea simetrică este specifică celulelor înalte şi înguste, la care în
timpul curgerii produsului se mişcă întregul lot, deplasarea fiind mai rapidă de-a
lungul canalului care se formează în produs, mai lentă spre zonele laterale. După
evacuarea a cca. 50 % din capacitatea celulei, curgerea devine normală.
3. Curgerea asimetrică este caracteristică celulelor cu diametrul foarte

mare şi la care gura de alimentare este asimetrică faţă de cea de evacuare.
Evacuarea produsului se face în mare parte pe straturi laterale, golindu-se în
primul rând coloanele verticale din zonele învecinate canalului de curgere ce se
formează în masa lotului.
În cazul produselor umede şi tasate cu capacitate redusă de curgere, după
evacuarea unei treimi din celulă se poate forma o boltă, care după un anumit timp
cedează şi supune celula la solicitări foarte mari prin deplasarea instantanee a
întregului lot de seminţe spre partea inferioară a celulei.
Autosortarea produselor
Autosortarea produselor este însuşirea seminţelor şi a masei de seminţe în
mişcare, de a se aşeza în straturi în funcţie de mărimea, forma şi greutatea
specifică a componentelor. Acest proces se observă la umplerea sau golirea
celulelor de siloz, mai evidentă fiind la încărcarea mecanizată a celulelor înalte.
Prin căderea liberă a masei de seminţe se produce o stratificare a componentelor
lotului de seminţe din punct de vedere calitativ, stratificare influenţată în mare
măsură şi de curenţii de aer circulari care se formează în celulă şi care menţin
particulele uşoare în stare de plutire un timp mai îndelungat, dirijându-le spre
periferia celulei. Astfel, în zonele dinspre peretele celulei de siloz se separă
corpurile străine uşoare, boabele şiştave, zbârcite, praful etc. cu greutate specifică
mai redusă şi cu capacitate de plutire mai ridicată, în timp ce seminţele mari,
grele, cu capacitate de plutire mai mică, se grupează spre centrul celulei.
Procesul de autosortare se mai produce şi în următoarele situaţii:
- la încărcarea mecanizată a depozitelor desfăşurată în plan orizontal
(stratificarea este mai puţin accentuată decât în celulele de siloz
datorită înălţimii mai reduse de cădere şi curenţilor de aer circulari de
intensitate mai mică);
- la golirea prin căderea liberă a produselor din depozite;
- în timpul transportului produselor pe drumuri care produc şocuri şi
trepidaţii puternice mijloacelor de transport, în vagoane de cale ferată,
la deplasarea pe transportoare cu bandă, când componentele grele se
separă spre baza lotului iar impurităţile uşoare se adună la suprafaţa
vracului;
- la cernerea produselor, datorită vibraţiilor sitelor, la rostogolirea
9
seminţelor pe panta taluzului natural.

La păstrarea seminţelor, autosortarea este un fenomen negativ, deoarece se
formează porţiuni neomogene din punct de vedere fiziologic, al porozităţii.
Acumularea impurităţilor uşoare şi a prafului creează condiţii pentru apariţia
procesului de încingere. De procesul autosortării trebuie să se ţină seama la
recoltarea probelor primare.
Pentru evitarea autosortării produselor în siloz, la gura de umplere a
celulelor şi la cea de evacuare se montează dispozitive speciale numite conuri de
împrăştiere care împiedică acumularea componentelor grele spre centrul celulei şi
repartizarea celor uşoare spre periferie. La proiectarea acestor conuri se ţine
seama de forma celulei, înălţimea şi suprafaţa acesteia, poziţia gurii de umplere, a
celei de evacuare, de tipul curgerii (normală, asimetrică, simetrică).
Densitatea şi spaţiul intergranular al masei de boabe
Totalitatea spaţiilor de aer dintre seminţele unui lot de produse constituie
spaţiul intergranular sau porozitatea lotului.
Volumul ocupat de masa de seminţe, fără spaţiul intergranular reprezintă
densitatea (D) lotului. Atât porozitatea (P) cât şi densitatea (D) se exprimă în
procente.
Porozitatea se poate defini drept raportul dintre volumul spaţiilor
intergranulare şi volumul total ocupat de masa seminţelor şi se calculează cu
formula:
Vv
P  100
V
în care:
P – porozitatea (%);
V - volumul total al masei de seminţe;
v - volumul componentelor solide din lot.
Densitatea este raportul dintre volumul ocupat de componentele solide din
masa produsului şi volumul total al lotului şi se determină cu formula:
v
D  100
V
în care:
D – densitatea (%);
V - volumul total al masei seminţelor;
v - volumul componentelor solide din lot.
Porozitatea şi densitatea masei de boabe influenţează păstrarea şi
conservarea produselor, impunându-se în operaţiunile de:
- aerarea activă (caracteristicile ventilatoarelor se calculează în funcţie
de porozitatea produselor iar la durata ventilării, de asemenea se ţine
seama de volumul spaţiului intergranular);
- uscarea produselor (porozitatea şi densitatea sunt factori importanţi
ce intră în calculul bilanţului termic);
10
- gazarea produselor cu substanţe chimice (insecticidele sub formă gazoasă
sunt difuzate prin spaţiile dintre seminţe);
În procesul de conservare a produselor, spaţiile intergranulare conţin
rezerva de oxigen necesară pentru respiraţia seminţelor şi tot în aceste spaţii se
acumulează bioxidul de carbon şi alte produse sub formă gazoasă rezultate din
activitatea vitală a seminţelor.
Porozitatea şi densitatea se diferenţiază în funcţie de următorii factori:
a) Mărimea şi forma componentelor solide ale masei de boabe.
Porozitatea se micşorează când în masa de seminţe există un amestec omogen de
componente mari şi mici, cele mici deplasându-se cu uşurinţă în spaţiile dintre
boabe. Componentele mari măresc de obicei porozitatea. Seminţele uniformizate
au un spaţiu intergranular mai mare. Loturile formate din boabe de formă sferică
au o porozitate mai mare decât cele alcătuite din seminţe de formă ovală.
b) Starea suprafeţei componentelor. Seminţele netede, lucioase, fără
asperităţi determină o porozitate redusă în comparaţie cu cele şiştave, zbârcite,
sau cu asperităţi, ariste, care au un spaţiu intergranular mai mare.
c) Umiditatea seminţelor. Dacă seminţele se depozitează cu un procent
ridicat de umiditate, porozitatea este mai mare comparativ cu a celor uscate. În
schimb, dacă umezirea apare după ce produsele au fost depozitate, seminţele îşi
măresc volumul datorită absorbţiei apei şi reduc spaţiul intergranular.
d) Procentul şi componentele corpurilor străine. Impurităţile mici reduc
din porozitatea masei de seminţe, pătrunzând în spaţiile intergranulare ale lotului,
iar cele mari şi în special cele uşoare afânează lotul, mărind porozitatea. Cu cât în
masa de seminţe există o proporţie mai mare de corpuri străine uşoare mari (paie,
frunze etc.) cu atât porozitatea se măreşte, iar cu cât sunt mai multe impurităţi
sferice mici, cu atât porozitatea se micşorează.
c) Tipul depozitului. În depozitele situate în plan orizontal, înălţimea
stratului de produs este mai redusă iar porozitatea este mai mare. În silozuri, care
au o înălţime mare, porozitatea medie se reduce cu atât mai mult cu cât coloana de
produse este mai înaltă. Porozitatea este mai scăzută spre baza lotului datorită
presiunii şi tasării pe care o exercită coloana de seminţe asupra stratului inferior.
Scăderea porozităţii datorită acestor procese se produce până la o anumită limită,
după care rămâne constantă.
Valorile medii ale porozităţii la diferite produse sunt prezentate în
tabelul 1.3.1.
Datorită autosortării, porozitatea poate fi diferenţiată în diferite locuri ale
masei de seminţe, ceea ce duce la repartizarea neuniformă a aerului, influenţând
însuşirile fizice şi procesele fiziologice din masa de boabe.
Tabelul 1.3.1
Porozitatea medie la produsele depozitate
Produsul Porozitatea Produsul Porozitatea

Grâu 35-45 Mei 30-50
Secară 35-45 Porumb boabe 30-55
Orz 45-55 Floarea soarelui 55-80
11
Ovăz 50-70 Mazăre 40-45

Hrişcă 50-60 Lupin 40-45
Orez nedecorticat 50-65 In 30-50
Sorbţiunea boabelor
Prin sorbţie sau sorbţiune se înţelege proprietatea seminţelor (datorită

structurii coloidale capilar poroase) de a absorbi vapori de apă, substanţe chimice
sau gaze din mediul înconjurător şi se manifestă prin: adsorbţie, absorbţie,
desorbţie, condensare capilară şi chemosorbţie.
Adsorbţia este însuşirea seminţelor de a reţine (fixa) la suprafaţa
seminţelor vapori de apă sau gaze fără ca acestea să intre în reacţii chimice cu
substanţele chimice din seminţe.
Absorbţia este procesul de pătrundere a vaporilor de apă sau a gazelor în
interiorul seminţelor, datorită diferenţei de presiune osmotică între interiorul şi
exteriorul celulelor.
Desorbţia este fenomenul prin care vaporii şi gazele sorbite de seminţe pot
fi cedate parţial sau total mediului înconjurător, în cazul în care presiunea sau
concentraţia acestora din mediul ambiant scade sau când temperatura acestora
creşte.
Condensarea capilară reprezintă procesul prin care vaporii nesaturaţi ai
mediului înconjurător, intrând în capilarele seminţelor devin saturaţi şi se
condensează ca urmare a atracţiei exercitată de pereţii capilarelor seminţelor.
Chemosorbţia este absorbţia de către seminţe a vaporilor de apă şi gaze,
însoţită de reacţii care determină modificări chimice ale componentelor
seminţelor.
Între ţesuturile care alcătuiesc tegumentul seminţelor sau pericarpul
fructelor există macro şi microcapilare. Diametrul macrocapilarelor este cuprins
între 10-3-10-4 cm iar a microcapilarelor este de 10-7 cm. Pereţii macro şi
microcapilarelor din straturile interioare ale seminţelor reprezintă o suprafaţă
activă care participă în procesele de sorbţiune a moleculelor de vapori şi gaze, de
asemenea, tot prin aceste capilare se deplasează vaporii condensaţi.
Procesul de sorbţiune prezintă interes în tehnica uscării, gazării,
conservării, păstrării, transportului şi prelucrării produselor agricole.
În cazul uscării produselor cu gaze de combustie în amestec cu aerul
atmosferic (uscare directă), dacă arderea combustibilului nu se face complet,
există pericolul, datorat sorbţiunii, ca seminţele să capete miros de fum, sau de
bioxid de sulf (în funcţie de tipul de combustibil folosit).
În lucrările de combatere a dăunătorilor cu diferite produse se va evita
folosirea unor insecticide care, datorită chemosorbţiei, intră parţial în reacţie cu
substanţele din seminţe (de exemplu, amoniacul).
Tot datorită procesului de sorbţiune, produsele pot reţine mirosuri străine
12
neplăcute în cazul impurificării acestora cu seminţe bogate în uleiuri volatile
(coriandru, chimion etc.) depreciindu-se astfel calitatea, îşi pot mări umiditatea,
absorbi unele substanţe toxice, devenind neutilizabile sau pot pierde unele
substanţe volatile, valoroase.
Higroscopicitatea seminţelor şi umiditatea de echilibru
Higroscopicitatea (absorbţia şi desorbţia apei din boabe) reprezintă
proprietatea seminţelor de a absorbi umiditatea din aerul umed şi de a o ceda
mediului extern mai uscat.
Mărirea umidităţii seminţelor prin sorbţiune are loc când presiunea parţială
a vaporilor de apă de la suprafaţa seminţei este mai mică decât presiunea parţială
a vaporilor de apă din aerul atmosferic, iar eliminarea apei din boabe prin
desorbţie se observă dacă presiunea vaporilor de apă din seminţe este mai mare
decât cea a vaporilor de apă din mediul înconjurător.
Higroscopicitatea este influenţată de factorii:

- compoziţia chimică a seminţelor;
- mărimea, structura şi integritatea seminţelor;
- umiditatea şi temperatura aerului atmosferic.
În procesul de sorbţiune a vaporilor de apă din mediul extern se deosebesc
două faze:
- difuziunea exterioară – pătrunderea vaporilor de apă din aerul
înconjurător în spaţiul intergranular al masei seminţelor şi
- difuziunea internă – procesul de migrare a vaporilor de apă din spaţiul
intergranular al masei de seminţe în interiorul boabelor.
Schimbul de apă dintre aer şi seminţe are loc până când se stabileşte un
echilibru dinamic între presiunea vaporilor de apă din interiorul seminţelor şi cea
din mediul înconjurător (valorile celor două presiuni sunt identice), stare numită
echilibru higroscopic sau hidric.
Umiditatea seminţelor la care încetează schimbul de apă între boabe şi aer
se numeşte umiditate stabilă sau umiditate de echilibru.
Echilibrul hidric este influenţat de: umiditatea relativă a aerului (gradul de
saturaţie în vapori al acestuia), temperatura aerului, umiditatea şi temperatura
seminţelor, compoziţia chimică, mărimea şi structura seminţelor. Pe măsură ce
umiditatea relativă a aerului (%) creşte, se măresc valorile umidităţii de echilibru,
iar mărirea temperaturii aerului determină scăderea umidităţii de echilibru
(tab. 1.4.1.).
Compoziţia chimică a seminţelor influenţează foarte mult valoarea

umidităţii de echilibru. Astfel produsele care conţin în majoritate amidon şi
proteine (substanţe hidrofile – care absorb apa) au o umiditate de echilibru mai
mare (cereale, leguminoase pentru seminţe) decât cele care conţin cantităţi mari
de grăsimi (substanţe hidrofobe – care resping apa).
Între diferite specii de cereale există o slabă diferenţiere a valorii umidităţii
de echilibru deoarece compoziţia chimică ca şi structura seminţelor este
asemănătoare (tab. 1.4.2.).
13
Tabelul 1.4.1.
Influenţa umidităţii relative şi temperaturii aerului
asupra umidităţii de echilibru la grâu
(după THIERER L. V. şi colab., 1971)
Umiditatea Umiditatea de echilibru a grâului la temperatura de:

relativă a
-10°C -5°C 0°C 16-20°C 20-25°C
aerului (%)
40 13,34 12,78 12,36 10,75 9,76
50 14,68 12,98 12,78 11,80 11,68
60 15,46 13,82 13,68 12,92 12,72
70 16,23 15,31 14,92 14,82 -
80 18,52 17,67 17,45 16,83 -
Tabelul 1.4.2.
Umiditatea de echilibru (%) a boabelor de cereale la temperatura de 20°C
Umiditatea relativă a aerului (%)

Produsul
20 40 60 70 80 90
Grâu 7,8 10,7 13,1 14,3 16,0 19,9
Secară 8,3 10,9 13,5 15,2 17,4 20,8
Orz 8,3 10,9 13,4 15,2 17,5 20,9
Ovăz 6,7 9,4 12,0 14,4 16,8 19,9
Orez decorticat 7,5 10,4 12,5 13,7 15,2 17,6
Mei 7,8 10,5 12,7 14,3 15,9 18,3
Porumb 8,2 10,7 13,2 14,9 16,9 19,2
În cadrul grupei plantelor oleaginoase, umiditatea de echilibru este cu atât

mai scăzută cu cât conţinutul de ulei în seminţe este mai ridicat (tab. 1.4.3.).
Tabelul 1.4.3.
Umiditatea de echilibru (%) a seminţelor plantelor oleaginoase
la temperatura de 22°C
Conţinutul Umiditatea relativă a aerului (%)

Produsul
de ulei (%) 20,2 49,3 57,1 78,7 87,5
Soia 20,0 5,10 6,31 8,95 13,97 18,89
In 38,5 4,10 5,50 7,07 9,43 12,25
Rapiţă 39,3 4,07 5,15 6,85 9,44 12,00
Floarea soarelui 46,3 3,27 4,79 6,43 8,37 11,07
Ricin 55,1 2,99 4,33 5,44 6,60 8,42
14
Umiditatea de echilibru dă informaţii asupra posibilităţii masei de seminţe
păstrate în anumite condiţii de temperatură şi umiditate de a se umezi sau usca.
Atât în perioada maturării şi recoltării cât şi în timpul aerării, conservării şi
transportului produselor se constată variaţia umidităţii seminţelor în funcţie de
temperatura şi umiditatea atmosferică.
Temperatura şi umiditatea atmosferică din timpul recoltării plantelor
influenţează în mare măsură conţinutul de apă al seminţelor. Astfel, produsele
recoltate în primele ore ale dimineţii, când umiditatea relativă a aerului este mai
ridicată, au un conţinut mai ridicat de umiditate, comparativ cu cele recoltate la
amiază, când umiditatea atmosferică este mai scăzută. Între umiditatea boabelor
provenite din acelaşi lan (cu tehnologie şi vegetaţie identică) diferenţa poate
ajunge uneori până la 10% între boabele recoltate în aceeaşi zi (de la ora 5 şi la
ora 16).
În cazul produselor depozitate în vrac, zonele de contact cu aerul
atmosferic sunt influenţate în măsură mai mare şi mai rapid de umiditatea şi
temperatura acestuia decât cele din mijlocul vracului. De asemenea, produsele
aflate în mişcare (cu suprafaţa de contact cu aerul atmosferic mult mai mare) sunt
mai mult influenţate faţă de cele în staţionare; la seminţele mai mici transferul de
umiditate se face mai uşor şi mai repede decât la cele mari.
Când seminţele au cedat din umiditate datorită scăderii umidităţii aerului, în
cazul revenirii aerului la umiditatea iniţială seminţele nu ajung la umiditatea
iniţială, ci va exista o diferenţă de umiditate în minus. Pentru ca seminţele să
ajungă la umiditatea iniţială (la începutul desorbţiei), umiditatea relativă a aerului
trebuie să fie cu câteva procente mai mare faţă de valoarea de la începutul
fenomenului. Acest fapt explică diferenţa de umiditate constatată în final, a unui
vrac de seminţe în cazul amestecării a două loturi cu umiditate diferită şi
fenomenul se numeşte histerezis sorbţional. Între seminţele cu umiditate diferită
are loc un proces de redistribuire a apei care se produce cu atât mai repede cu cât
umiditatea şi temperatura seminţelor sunt mai ridicate şi cu cât omogenizarea este
mai bună. Migrarea apei dinspre seminţele umede spre cele uscate începe după
câteva ore de la amestecarea seminţelor. Procesul de migrare şi uniformizare a
umidităţii, în cazul amestecării a două loturi cu umidităţi diferite, în condiţii
optime de temperatură durează cca. 3 zile, diferenţa de umiditate datorat
histerezisului de sorbţiune fiind între 1,2-1,3%, uneori chiar 2% (la grâu diferenţa
este în jur de 1% la umiditatea de echilibru de 8-18%)
În tabelul 1.4.4. este prezentată durata uniformizării unui lot de grâu care
conţine în amestec boabe uscate şi boabe umede.
Diferenţa de 0,88% umiditate constatată după 72 ore de la amestecarea
loturilor se atribuie histerezisului de sorbţiune.
Migrarea umidităţii între boabe se face mai repede la seminţele mici,
şiştave, sparte, făinoase care au o suprafaţă activă de sorbţiune mai mare faţă de
seminţele mari, compacte şi normal dezvoltate.
Procesele de absorbţie şi desorbţie a apei în masa seminţelor se petrece şi
15
între boabele proaspăt recoltate şi seminţele de buruieni prezente în lot (care de

obicei au o umiditate foarte mare) determinând mărirea umidităţii boabelor în
scurt timp. De aici rezidă necesitatea eliminării seminţelor de buruieni din masa
de boabe concomitent cu recoltarea şi depozitarea produselor.
Tabelul 1.4.4.
Durata uniformizării umidităţii unui lot de grâu ce conţine în amestec
boabe umede şi uscate
Intervalul de timp de la Umiditatea seminţelor (%)
amestecarea seminţelor Lotul I Lotul II
0 ore (la omogenizare) 9,6 23,20
5 ore 13,57 19,06
8 ore 14,45 18,28
24 ore 14,61 18,02
72 ore 15,86 16,74
De exemplu: în cazul unui lot de grâu cu 9% seminţe de buruieni cu 56%

umiditate şi 14% umiditatea grâului (fără buruieni), după 30 zile de păstrare,
umiditatea întregului lot era de 18,4%.
Umiditatea de echilibru a seminţelor la temperatura de 20°C şi la
umiditatea relativă a aerului de 70% se ia ca limită maximă a umidităţii pentru
păstrare.
Termoconductibilitatea boabelor
Termoconductibilitatea reprezintă capacitatea transmiterii căldurii de la un

corp la altul ca rezultat al diferenţei de temperatură dintre ele.
Migrarea căldurii în masa de boabe are loc prin: conductibilitate calorică
(conducţie), convecţie şi iradiere calorică.
a) Conductibilitatea calorică sau conducţia este trecerea căldurii printr-
un corp solid şi se exprimă prin coeficientul de conductibilitate care reprezintă
cantitatea de căldură necesară încălzirii cu 1°C a unui strat de boabe cu suprafaţa
de 1 m2- şi grosimea de 1m (1 m3 de seminţe) într-o oră. În cadrul conducţiei
deplasarea căldurii se realizează prin contactul direct între boabe. Componentele
masei de boabe au, în general, o conductibilitate calorică foarte redusă, fiind
caracterizate printr-o mare inerţie termică (coeficient de conductibilitate foarte
scăzut). Aceasta se datorează compoziţiei organice a seminţelor şi prezenţei
aerului în spaţiile intergranulare care sunt rele conducătoare de căldură
(coeficientul de conductibilitate foarte scăzut). Conducţia este influenţată de
umiditatea masei de seminţe fiind într-o relaţie direct proporţională (pe măsura
creşterii umidităţii seminţelor creşte şi conductibilitatea calorică).
Valorile coeficientului de conductibilitate variază între 0,12-0,40 Kcal/m2/h
(aerul are coeficientul de 0,02 Kcal/m2/h, iar grâul şi orzul, valori între
0,1-0,4 Kcal/m2/h; apa are coeficientul de 0,5 Kcal/m2/h, iar cuprul, valori între
16
260-340 Kcal/m2/h).
b) Convecţia reprezintă transmiterea căldurii într-un corp gazos sau lichid.
În cadrul convecţiei, straturile de gaz sau lichid aflate în contact cu sursa de
căldură devin mai calde şi mai puţin dense, se dilată şi se deplasează în sens
ascendent, locul lor fiind luat de straturile mai reci. Deplasarea căldurii în masa de
boabe prin convecţie are loc prin intermediul aerului din spaţiul intergranular,
aerul cald din straturile inferioare ale lotului fiind mai uşor, se ridică la suprafaţă.
Deplasarea căldurii prin convecţie decurge lent, viteza acestui proces fiind
corelată cu diferenţa de temperatură dintre straturile situate la diferite niveluri şi
volumul spaţiului intergranular. Datorită convecţiei, căldura acumulată în
straturile interioare ale lotului de seminţe se deplasează la suprafaţa masei de
seminţe, fără însă ca focarele care se formează în straturile superioare să migreze
în adâncime.
c) Iradierea calorică este procesul prin care un corp expus unei surse de
căldură se încălzeşte. În cadrul metodelor de conservare a masei de seminţe,
iradierea calorică este folosită în procesul de uscare a produselor prin contactul
boabelor cu suprafeţe încălzite (conducte de calorifer) sau prin expunerea la soare.
Propagarea căldurii prin iradiere în interiorul masei de seminţe se face foarte greu
datorită conductibilităţii termice reduse a seminţelor. De aceea, la solarizarea
(expunerea la soare) seminţelor pentru uscare se recomandă lopătarea repetată
pentru expunerea la soare a straturilor inferioare. În cadrul uscării prin iradierea
căldurii de către suprafeţele încălzite se va avea în vedere ca radiatoarele să fie
astfel amplasate încât la trecerea produselor printre conductele încălzite, fiecare
bob şi fiecare parte al acestuia să fie în contact cu aceste suprafeţe.
Datorită slabei conductibilităţi calorice a masei de seminţe, zonele situate
departe de stratul superior, de pereţii şi duşumeaua depozitului îşi menţin timp
foarte îndelungat temperatura din momentul depozitării. Astfel, dacă într-o celulă
de siloz se introduce o masă de boabe mai caldă (fără a fi răcită, în prealabil),
straturile din interiorul masei de boabe îşi vor menţine timp îndelungat
temperatura determinată la depozitare şi dimpotrivă, masa de boabe în stare rece
îşi va păstra temperatura joasă şi în perioada de vară. Schimbarea temperaturii în
masa de boabe este dependentă de metoda de păstrare a boabelor şi de tipul
depozitului. Dacă produsele sunt păstrate în magazii, unde grosimea stratului de
boabe este mică, variaţia de temperatură are loc mult mai repede decât în celulele
de siloz.
Din punct de vedere a capacităţii de conservare a masei de boabe, slaba
conductibilitate calorică are atât o însemnătate pozitivă cât şi una negativă. Astfel
că, datorită acestei însuşiri, printr-o organizare raţională a regimului de păstrare se
menţine în masa de boabe o temperatură scăzută chiar şi în anotimpul cald.
Temperatura scăzută determină încetinirea sau chiar oprirea temporară a tuturor
proceselor fiziologice ce au loc în masa de boabe, prevenind în mare măsură
încingerea şi alterarea masei de boabe (de aici, posibilitatea conservării seminţelor
cu ajutorul frigului).
Dezavantajul slabei termoconductibilităţi a masei de boabe este faptul că, în
condiţii favorabile proceselor vitale din seminţe, microorganisme şi de creştere a
17
temperaturii acesteia, căldura este reţinută în masa de boabe şi poate declanşa

încingerea seminţelor.
1.2. PROCESELE FIZIOLOGICE ŞI

BIOCHIMICE DIN MASA DE BOABE
ÎN TIMPUL PĂSTRĂRII
Seminţele îşi continuă activitatea vitală şi după recoltare, procesele
fiziologice având intensitate diferită ca urmare a influenţei unor factori şi mai ales
a mediului înconjurător. Când aceşti factori favorizează intensificarea proceselor
fiziologice din masa de seminţe, există pericolul unor pierderi însemnate şi a unor
deprecieri sau degradări calitative. La procesele biologice ale seminţelor se
adaugă şi acelea ale microorganismelor şi insectelor sau altor dăunători ce
însoţesc masa de seminţe.
Păstrarea produselor se bazează pe cunoaşterea tuturor proceselor
fiziologice şi fizico-chimice ce au loc în masa de boabe în timpul depozitării,după
care se întreprind măsuri tehnice diferite în funcţie de zonă, de produs, de
destinaţia produsului etc. Necunoaşterea acestor procese, a cauzelor ce produc
intensificarea lor, neaplicarea la timp a măsurilor necesare determină modificări
calitative ale produselor şi deprecieri foarte grave.
Procesele fiziologice cu importanţă pentru păstrarea seminţelor sunt:
respiraţia, maturizarea fiziologică, încingerea, încolţirea şi germinaţia seminţelor
în timpul păstrării.
1.6.1. RESPIRAŢIA BOABELOR
Respiraţia în timpul păstrării cuprinde procesele biochimice de oxidare a

hidraţilor de carbon şi a altor substanţe organice din seminţe, determinând o
pierdere de substanţă uscată, o modificare a compoziţiei chimice şi a însuşirilor
calitative ale seminţelor.
Respiraţia este influenţată de următorii factori: umiditatea seminţelor,
prezenţa şi felul impurităţilor, prezenţa microorganismelor şi dăunătorilor în masa
de boabe, temperatura mediului înconjurător şi concentraţia de oxigen.
În funcţie de condiţiile de mediu, se deosebesc două tipuri de respiraţie a
seminţelor: aerobă şi anaerobă.
a). Respiraţia aerobă - se desfăşoară în condiţii normale de respiraţie, când
sub influenţa oxigenului din mediul înconjurător se produce oxidarea compuşilor
organici, mai ales a hidraţilor de carbon şi a grăsimilor, rezultând bioxid de
carbon, apă şi o cantitate diferită de energie. De exemplu, prin oxidarea completă
a unei molecule de glucoză rezultă:
18
C6H12O6 + 6 O2  6 CO2+ 6 H2O + 674 Kcal
b). Respiraţia anaerobă - are loc în lipsa oxigenului din mediul extern şi
este caracteristică fermentaţiei alcoolice, acetice, rezultând în final: alcool etilic,
acid acetic, acid formic, oxalic etc. precum şi o cantitate de bioxid de carbon şi de
căldură mult mai redusă (numai o treime CO2 şi de aprope 30 ori mai puţină
energie calorică). Reacţia de oxidare anaerobă poate fi sintetizată în următoarea
ecuaţie:
C6H12O6  2 C2H5 OH +2 CO2 + 22 Kcal
(alcool etilic)
Oxigenul necesar oxidării anaerobe este preluat din moleculele

monoglucidelor.
Activitatea enzimelor de catalizare a substanţelor implicate în procesul
respiraţiei este influenţată de existenţa apei libere care asigură dizolvarea şi
circulaţia substanţelor. La un conţinut redus de apă în seminţe, respiraţia este
foarte redusă.
Respiraţia este însoţită de următoarele fenomene:
- pierderea în greutate, datorită consumului de substanţe organice;
- reducerea procentului de oxigen, în favoarea bioxidului de carbon
eliminat;
- creşterea umidităţii şi a căldurii care rezultă în procesul de respiraţie.
Căldura eliberată este acumulată în masa seminţelor şi datorită slabei
conductibilităţi termice a acestora, determină creşterea temperaturii ce poate
ajunge uneori până la 60-900 C. La aceasta se adaugă căldura provenită din
respiraţia microorganismelor şi eventual a unor dăunători, determinând
deprecierea considerabilă a calităţii produselor, mai ales a germinaţiei seminţelor.
Pierderile de substanţă organică, ca urmare a respiraţiei seminţelor se pot
stabili prin:
- determinarea bioxidului de carbon, ţinând seama de faptul că, pentru
a obţine 1 g CO2, se oxidează 0,6825 g glucoză în respiraţia aerobă şi
2,04 g glucoză în respiraţia anaerobă;
- prin cântărirea greutăţii iniţiale şi după un interval de timp (metoda
directă) a probelor de seminţe păstrate în aceleaşi condiţii cu întreg
lotul şi cu umiditate cunoscută.
Intensitatea respiraţiei se stabileşte şi prin determinarea cantităţii de oxigen

consumată sau prin cantitatea de energie degajată.
O imagine mai completă a procesului respiraţiei se obţine prin determinarea
oxigenului consumat şi a bioxidului de carbon eliminat, raportul dintre volumul
CO2 degajat şi O2 consumat reprezentând coeficientul de respiraţie sau câtul
 CO 2 
respirator  Kr   . În respiraţia aerobă, Kr = 1.
 O2 
19
Coeficientul de respiraţie este influenţat de compoziţia chimică a

seminţelor şi de conţinutul lor de umiditate. La seminţele de oleaginoase valoarea
Kr este sub 1, deoarece oxigenul este folosit şi pentru oxidarea grăsimilor. La un
conţinut ridicat de umiditate în boabe, coeficientul de respiraţie scade, fenomen ce
se poate explica prin activitatea microorganismelor care se dezvoltă mai intens şi
astfel, consumă o cantitate mare de oxigen.
Tipul de respiraţie prezintă interes în practica păstrării seminţelor destinate
diferitelor scopuri. Pentru menţinerea însuşirilor germinative la loturile destinate
însămânţărilor şi la orzul pentru bere este indicată respiraţia aerobă, iar pentru
majoritatea seminţelor destinate consumului este recomandată respiraţia anaerobă,
bioxidul de carbon contribuind la prevenirea dezvoltării dăunătorilor şi a unui
număr însemnat de microorganisme ce însoţesc seminţele.
Factorii care influenţează intensitatea respiraţiei sunt:

a) Însuşirile botanice şi compoziţia chimică a seminţelor care alcătuiesc
lotul respectiv.
În aceleaşi condiţii, intensitatea respiraţiei este mai scăzută la leguminoase,
apoi creşte la grâu, secară, ovăz, porumb, floarea-soarelui (cu cea mai intensă
respiraţie). Grâul respiră mai intens decât mazărea de 8-10 ori. Soiurile de grâu cu
bob alb respiră de 1,6 ori mai intens decât cele cu bob roşu; hibrizii de floarea-
soarelui cu un conţinut mai ridicat de ulei respiră mai intens decât cele care conţin
mai puţine grăsimi. În cadrul aceluiaşi soi, intensitatea respiraţiei diferă în funcţie
de structura straturilor protectoare ale seminţelor, de permeabilitatea lor, de
raportul dintre embrion şi restul substanţelor de rezervă din bob. Embrionul
respiră mai intens decât endospermul (la cereale embrionul respiră de 12 ori mai
intens decât restul bobului). Seminţele cu embrion mai mare respiră mai intens
decât cele cu embrion mic.
Seminţele mai mici, cele şiştave respiră mai intens decât seminţele mari şi
normal dezvoltate.
b). Integritatea seminţelor.

Degradarea învelişului seminţelor prin manipulare, uscare artificială forţată
determină creşterea intensităţii respiraţiei ca urmare a accesului direct al
oxigenului. De exemplu, respiraţia boabelor de porumb traumatizate este de 5-7
ori mai intensă decât a celor normale.
c). Conţinutul de umiditate al seminţelor.
La seminţele neinfestate şi uscate intensitatea respiraţiei este foarte redusă,
datorită lipsei apei libere pe seama căreia se intensifică activitatea biochimică.
Raportul dintre apa liberă şi cea legată chimic este influenţat de umiditatea
seminţelor. Creşterea conţinutului de umiditate determină intensificarea respiraţiei
în ritm relativ scăzut până la o anumită valoare a umidităţii, după care intensitatea
respiraţiei creşte brusc, provocând procesul de încingere.
20
Procentul de umiditate la care intensitatea respiraţiei devine energică
este denumită umiditate critică, la care respiraţia nu este prea intensă. Pentru
cereale, umiditatea critică este de 14-15%, pentru seminţele de leguminoase, 13,5-
14,0%, pentru soia, 12,5%, iar pentru seminţele de oleaginoase, 8-9% şi chiar sub
8%, în funcţie de conţinutul lor în grăsimi (la un conţinut mai ridicat de ulei în
seminţe, umiditatea critică este mai scăzută).
Pe măsura creşterii umidităţii, seminţele respiră din ce în ce mai intens
Astfel, seminţele aflate la limita umidităţii critice respiră de 2-4 ori mai intens
decât cele uscate (dar pot fi păstrate cu această umiditate), în schimb seminţele
umede respiră de 4-8 ori mai intens sau chiar de peste 30 ori (iar cele foarte
umede respiră de mii de ori mai intens decât cele uscate, în anumite condiţii).
Umiditatea seminţelor este mult influenţată de umiditatea relativă a aerului.
Se consideră că seminţele uscate pot fi păstrate normal până la maximum 70-75%,
valori ale umezelii relative a aerului.
Seminţele udate de ploi, chiar dacă, apoi, au fost uscate, respiră mai intens
de 1,6 ori-2 ori sau chiar mai mult faţă de cele neplouate, datorită intensificării
prin umectări repetate a proceselor fiziologice şi fermentative.
d). Temperatura masei de seminţe.

O mare influenţă asupra intensităţii respiraţiei, chiar mai mare decât
umiditatea o prezintă temperatura.
La temperatură scăzută (sub 100 C) intensitatea respiraţiei seminţelor este
destul de redusă, chiar dacă acestea au un conţinut de umiditate ridicat.
Temperaturile foarte scăzute (negative) însă, coroborate cu umiditatea
foarte mare a seminţelor pot determina îngheţarea apei libere, provocând
distrugerea celulelor, implicit, a germinaţiei seminţelor.
Pe măsura creşterii temperaturii, intensitatea respiraţiei se măreşte.
La o creştere a temperaturii cu 100C, reacţiile de oxidare se intensifică de 2-
3 ori, la 180C, intensitatea respiraţiei este mai mare de 11 ori. Boabele de cereale
cu 17% umiditate, respiră cel mai intens la 550C , iar cele de soia, la 400C, după
aceste valori ale temperaturii, intensitatea respiraţiei scade brusc chiar dacă
temperatura se menţine ridicată (fermenţii şi proteinele sunt sensibile la
temperaturi ridicate). Creşterea umidităţii peste 17% deplasează punctul de
respiraţie intensă la temperaturi mai scăzute.
Rezultă că seminţele cu umiditate ridicată pot fi păstrate prin răcire, o
anumită perioadă de timp, fără pierderi însemnate (datorită intensităţii reduse a
respiraţiei).
e). Gradul de maturare a seminţelor.

Seminţele nematurate respiră foarte intens. Pe măsura maturării seminţelor
se reduce umiditatea şi scade intensitatea respiraţiei. Există diferenţe între
intensitatea respiraţiei embrionului şi a endospermului (în timpul postmaturării
seminţelor). Respiraţia endospermului scade în intensitate treptat, pe măsura
maturării seminţelor iar a embrionului scade relativ puţin, scăderea mai
accentuată evidenţiindu-se abia în faza de maturitate deplină.
21
f). Proporţia de bioxid de carbon şi oxigen în masa de seminţe

influenţează direct intensitatea respiraţiei. Cu cât cantitatea de oxigen este mai
mare cu atât respiraţia (de tip aerob) este mai intensă.
Bioxidul de carbon favorizează respiraţia de tip anaerob (lipsa oxigenului
determină reducerea intensităţii respiraţiei, chiar dacă temperatura este mai
ridicată). În schimb, bioxidul de carbon are acţiune toxică asupra viabilităţii
embrionului, seminţele pierzându-şi treptat germinaţia.
Păstrarea seminţelor în prezenţa bioxidului de carbon este recomandată
pentru loturile de consum, dar numai atunci când umiditatea boabelor este
scăzută.
Indepărtarea bioxidului de carbon din loturile de seminţe cu umiditate
ridicată (peste valorile umidităţii critice), prin aerare activă sau prin lopătare
repetată este obligatorie pentru păstrarea însuşirilor germinative ale seminţelor
destinate însămânţărilor şi a orzului pentru bere, a proprietăţilor organoleptice
normale ale loturilor pentru consum şi a însuşirilor calitative cerute de tehnologia
de industrializare.
g) Influenţa microorganismelor din masa de seminţe asupra respiraţiei.

Seminţele sunt populate de numeroase microorganisme (uneori de ordinul
milioanelor la un gram de seminţe) care respiră intens şi influenţează intensitatea
respiraţiei masei seminţelor. Pentru dezvoltarea lor, microorganismele au nevoie
de umiditate, în cazul seminţelor uscate activitatea acestora fiind foarte scăzută.
Activitatea microorganismelor se declanşează la umiditatea relativă a aerului de
peste 70% la cele mai multe specii.
Dintre microorganisme, mai întâlnite sunt:
- mucegaiurile (Aspergillus glaucus Link, A. candidus Link, A. flavus
Link, A. niger van Tiegh, Penicillium glaucum Link, P. italicum
Wehmer, Rhizopus nigricans Eidam, Alternaria tenuis Nees,
Cladosporium herbarum Link ex. Pr.) care se dezvoltă dacă
umiditatea relativă a aerului este de minimum 70% (ceea ce
corespunde cu 14,5% umiditatea boabelor la cereale );
- drojdiile (Saccharomyces cerevisiae Meyen, Torula utilis Fr.), pentru
dezvoltarea cărora este necesară umiditatea aerului, de minimum 88%,
ceea ce corespunde cu 19,5% umiditatea seminţelor;
- bacteriile (Bacterium prodigiosum, Bacillus mesentericus, B.
mycoides) care se dezvoltă la minimum 90-91% (chiar 99%)
umiditatea relativă a aerului şi respectiv 21-22%, umiditatea
seminţelor.
Aspergillus flavus Link produce toxine de origine cancerigenă (aflatoxine)
ce pot determina îmbolnăviri la unele animale şi păsări.
Bacillus mesentericus se dezvoltă uneori şi în pâinea păstrată
22
necorespunzător (în pungi de polietilenă) care devine lipicioasă (în special
miezul) şi cu un miros caracteristic.
Majoritatea microorganismelor sunt saprofite şi se dezvoltă pe ţesuturile
moarte, astfel că seminţele cu zone necrozate sunt intens atacate de acestea.
Activitatea microorganismelor măreşte intensitatea respiraţiei (seminţele
nesterilizate respiră de 5-10 ori mai intens decât cele sterilizate).
h). Influenţa insectelor din masa de seminţe asupra respiraţiei.

Insectele se găsesc în masa seminţelor numai în cazuri izolate, dar cu toate
că sunt în număr mult mai mic decât microorganismele, respiraţia lor este mult
mai intensă comparativ cu cea a boabelor, chiar dacă acestea sunt uscate.
Cantitatea de apă şi căldură eliminate prin respiraţia insectelor influenţează
umiditatea şi temperatura boabelor, intensificând schimbul de substanţe. De aceea
loturile cu dăunători pot ajunge repede la încingere şi alterare.
Intensitatea respiraţiei insectelor este influenţată direct de umiditate şi
temperatură, valorile maxime înregistrându-se între anumite limite. De exemplu
gărgăriţele (Calandra oryzae L. şi Calandra granaria L.) respiră cel mai intens la
350C când boabele au 15,2% umiditate.
La umiditate redusă a boabelor (8,7%) gărgăriţa orezului a fost distrusă la
350C în procent de 100%, iar gărgăriţa grâului, numai în proporţie de 48,8%, în
aceleaşi condiţii .
MATURAREA SEMINŢELOR
DUPĂ RECOLTARE (POSTMATURAREA)
Odată cu sistarea accesului diferitelor substanţe de rezervă şi a apei spre

sămânţă şi desprinderea acesteia de planta mamă începe faza de maturare după
recoltare (postmaturarea), perioadă în care boabele se usucă (ajungând la 16-14%
umiditate), iar procesele de polimerizare continuă.
Astfel, se îmbunătăţesc calităţile tehnologice ale seminţelor, la grâu,
calitatea glutenului şi însuşirile de panificaţie, la oleaginoase, continuă sinteza
grăsimilor, energia şi capacitatea germinativă cresc, activitatea fermenţilor scade.
Loturile destinate însămânţărilor ajung la maturitate tehnică deplină când
germinaţia atinge valori maxime, iar cele pentru consum şi industrializare, când
parametrii calitativi necesari prelucrării industriale sau consumului în alimentaţia
omului şi în furajare au valoarea maximă.
Lipsa germinaţiei după recoltare se datorează impermeabilităţii
tegumentului seminal pentru apă şi gaze şi unor anumite substanţe inhibitoare
care se descompun în timpul postmaturării.
Postmaturaţia este influenţată de umiditate şi temperatură. Astfel,
umiditatea ridicată a seminţelor prelungesc postmaturarea şi întârzie germinarea,
iar temperatura optimă pentru desăvârşirea acestui proces este de 20-220C
(limitele: 15-350 C); păstrarea la temperaturi scăzute prelungeşte perioada de
postmaturare.
23
Prezenţa oxigenului şi respiraţia aerobă sunt esenţiale pentru maturarea

după recoltare, de aici, necesitatea solarizării şi aerării active a masei de seminţe.
Durata postmaturaţiei diferă de la o specie la alta, iar în cadrul aceeaşi
specii, de la un soi la altul. Astfel, la cereale, durata postmaturării este de 1-2 luni,
cu excepţia porumbului, care poate germina imediat, când umiditatea boabelor
ajunge sub limita umidităţii critice (ovăzul are perioada de postmaturare mai
lungă decât grâul şi orzul, secara mai scurtă); la floarea-soarelui postmaturaţia
durează 20-50 zile, la cânepă, 20-40 zile etc. Soiurile de grâu alb au postmaturaţia
mai scurtă decât cele cu boabe roşii.
Condiţiile climatice din faza maturării în câmp şi de la recoltare
influenţează durata postmaturaţiei (vremea uscată şi secetoasă scurtează
postmaturaţia, de aceea există diferenţe privind această perioadă între diferite
zone din ţară cu condiţii climatice deosebite).
ÎNCINGEREA MASEI DE BOABE

Activitatea fiziologică a seminţelor, a microorganismelor, insectelor are ca

efect final degajarea căldurii care, datorită termoconductibilităţii reduse a masei
de seminţe, este reţinută în aceeaşi zonă, dacă loturile sunt păstrate în spaţii
închise, neaerate, nefiind lopătate sau mişcate. Creşterea temperaturii ca efect al
respiraţiei este legată de intensitatea respiraţiei, care la rândul ei este influenţată
de umiditatea seminţelor. Apa rezultată prin respiraţia seminţelor şi energia
calorică eliberată determină intensificarea continuă a respiraţiei şi creşterea
temperaturii masei seminţelor, provocând încingerea acestora. La loturile de
seminţe uscate, încingerea poate fi provocată doar de prezenţa insectelor.
Cea mai importantă cauză a încingerii o constituie activitatea
microorganismelor, mai ales a mucegaiurilor. În timpul încingerii au loc procese
de oxidare chimică, cu ridicarea continuă, treptată a temperaturii până la 50-650C.
Peste o anumită temperatură, unele microorganisme dispar şi apar altele termofile
care determină putrezirea seminţelor încălzite şi mucegăite anterior. La
temperaturi foarte mari, activitatea microorganismelor se întrerupe dar încingerea
continuă.
De exemplu, seminţele de in cu 11,4% umiditate şi cele de floarea-soarelui
cu 10,5% umiditate încep să se încingă după 1-2 luni de păstrare. Soia cu 22,8%
umiditate se încinge în 8-9 zile.
Încingerea seminţelor determină scăderea sau distrugerea totală a
viabilităţii şi germinaţiei seminţelor cât şi deprecierea calităţii produselor şi a
însuşirilor tehnologice. Se ştie că proteinele şi enzimele sunt sensibile la
temperaturi ridicate, de aceea grâul, în procesul de încingere ajunge la temperaturi
de 50-550C, temperaturi ce determină denaturarea proteinelor, scăderea
elasticităţii glutenului, realizându-se un aluat de slabă calitate şi în final, o pâine
24
cu miez cleios.
În fază avansată, încingerea duce la deprecierea generală, exceptând zonele
expuse direct aerului atmosferic, modificându-se culoarea seminţelor (brun-
închis) iar în cazul prelungirii acestui proces se poate ajunge la faza de
carbonizare.
Se pierd mari cantităţi de substanţă organică şi chiar dacă se revine la starea
normală, păstrarea seminţelor este îngreuiată.
Încingerea seminţelor apare sub forma unor puncte de încingere (focare)
unde respiraţia se intensifică din cauze diferite: prezenţa microorganismelor şi
insectelor, umiditatea ridicată a seminţelor, infiltraţii de apă, deplasarea umidităţii
în anumite zone datorită modificării temperaturii aerului mediului exterior, în
apropierea zidurilor sau pereţilor celulelor de siloz unde temperatura este
variabilă.
În procesul de încingere se pot delimita trei faze:
- faza I-a - când temperatura creşte până la 24-300C, boabele de la
suprafaţa lotului se umezesc uşor datorită condensării vaporilor de apă
proveniţi din interiorul grămezii, în seminţe are loc descompunerea
hidraţilor de carbon, începe activitatea microorganismelor saprofite;
- faza a II-a - în care temperatura ajunge până la 34-380 C, umezirea
boabelor devine şi mai vizibilă, friabilitatea seminţelor scade
pronunţat; apare o uşoară brunificare a seminţelor, începe să se simtă
miros de mucegai sau de fermentaţie, putrefacţie (miros de alcool,
amoniac). Boabele sparte sunt mucegăite, apoi şi celelalte sănătoase;
- faza a III-a – când temperatura creşte până la 50-550C, apar bacterii de
putrefacţie, friabilitatea masei de seminţe se reduce şi mai mult.
Germinaţia unor seminţe se pierde chiar din prima fază de încingere, iar în
final, capacitatea de germinaţie se pierde în totalitate.
În anumite cazuri, când în masa seminţelor există seminţe de buruieni,
încingerea poate începe la câteva ore după înmagazinare.
Pentru prevenirea încingerii masei de seminţe, în practica păstrării

produselor, de o însemnătate majoră este înlăturarea cauzelor încingerii şi oprirea
evoluţiei acesteia, lucru posibil prin:
- controlul periodic al modului de păstrare a produselor (determinarea
umidităţii şi temperaturii);
- curăţirea acestora de impurităţi înainte de înmagazinare;
- reducerea procentului de apă din masa de seminţe prin aerisire
repetată;
- depozitarea, la început, a produselor în strat subţire.
În cazul loturilor păstrate timp îndelungat (mai mulţi ani) se constată uneori
focare de încingere chiar atunci când seminţele au un conţinut scăzut de
umiditate, deoarece are loc tasarea puternică ce face ca sonda de control să
pătrundă foarte greu în masa de seminţe. Variaţiile de temperatură de la iarnă la
vară pot determina activarea proceselor fiziologice şi a microflorei, de aceea se
25
impune urmărirea evoluţiei loturilor de cereale păstrate perioade mari de timp.
GERMINAŢIA SEMINŢELOR
Germinaţia este unul din procesele fiziologice de cea mai mare importanţă
pentru calitatea produselor, deoarece în timpul desfăşurării acestui proces,
respiraţia este foarte intensă, seminţele pierd cantităţi însemnate de substanţă
organică. Într-o singură zi pierderile pot atinge 0,7%, iar în 4-5 zile, acestea pot
ajunge până la 3,2-4,4%.
Seminţele suferă modificări biochimice: amidonul se transformă în glucide
mai simple, activitatea fermenţilor creşte, se scindează grăsimile, iar proteinele
hidrolizează.
Germinaţia (încolţirea) boabelor poate avea loc dacă s-au creat condiţiile
necesare (umiditate şi temperaturi ridicate). Practic, germinarea seminţelor în
depozite nu poate avea loc numai pe seama umidităţii relative a aerului, deoarece
pentru germinare, seminţele au nevoie de o cantitate mult mai mare de apă, ce
poate surveni numai prin infiltraţii.
De aceea, se impune eliminarea posibilităţilor de infiltrare a apei în masa de
seminţe.
Loturile destinate însămânţărilor, dacă au încolţit în depozit sunt
compromise, iar unele produse (grâu pentru pâine, orz-orzoaică pentru bere) îşi
pierd însuşirile calitative şi tehnologice, fiind declasate şi dirijate către alte
destinaţii (furajare).
ÎNSUŞIRILE BIOCHIMICE ALE PRODUSELOR
AGRICOLE VEGETALE DESTINATE PĂSTRĂRII
Cunoaşterea biochimiei compuşilor chimici din componenţa organelor

vegetale destinate păstrării este esenţială pentru asigurarea condiţiilor adecvate
fiecărui produs în vederea evitării degradării şi pentru conservarea îndelungată.
Compoziţia chimică a fructelor de cereale (limite): substanţe extractive
neazotate: 58-76%; substanţe proteice: 8-24%; grăsimi: 1,5-2,5% (4-5% la ovăz şi
porumb; 3,6-3,9 la sorg şi mei; 0,4% la orezul decorticat); celuloză: 1-4,9% (până
la 8,1% la mei); substanţe minerale: 1,4-4,3%; apă: 13-15%.
Seminţele plantelor – leguminoase (mazăre, fasole, linte) conţin: 41-59%
amidon; 21-35% proteine; 0,4-5,5% grăsimi; 2-10% celuloză; 2-3% substanţe
minerale; 13-14% apă.
Seminţele de soia conţin: 17-25% amidon; 27-44% proteine; 18-27%
grăsimi; 3-6% celuloză; 4,2-6,9% substanţe minerale; 11-12% apă.
Fructele sau seminţele plantelor oleaginoase conţin: 13-24% amidon; 15-
25% proteină; 33-58,5% grăsimi; 4-19% celuloză; 3-4% substanţe minerale; 7-
10% apă.
26
Fibrele textile (in, cânepă) au în componenţa lor următoarele: 75-90%
celuloză; 2-4% lignină (până la 6% la cânepă); 1,5-3,1% (10-21% la cânepă)
substanţe pectice, proteice şi colorante; 1,5-2,5% substanţe ceroase şi grăsimi,
apă.
Tuberculii de cartof conţin 76% apă şi 24% substanţă uscată, care este
alcătuită din: 73-79% amidon; 6-14% proteină; 0,3 – 2,9% grăsimi; 1,6-2,3%
celuloză; 3,2-5,6% cenuşă.
Rădăcinile de sfeclă conţin: 75% apă şi 25% substanţă uscată, din care:
17,5% zaharoză; 3,5% celuloză şi hemiceluloză; 2,4% substanţe pectice; 1,25%
substanţe azotoase; 0,4-1,0% cenuşă (în rădăcinile proaspete).
Conurile de hamei conţin: 75-80% apă şi 20-25% substanţă uscată, din
care: 10-20% compuşi azotaţi (substanţe albuminoide, polipeptide, aminoacizi);
20-25% substanţe extractive neazotate (hidraţi de carbon, dextrine, lignină,
pectine); 8-12% celuloză; 5-10% cenuşă; 2-8% tanin; 8-25% substanţe amare şi
răşini; 0,2-2,5% ulei volatil.
Plantele medicinale şi aromatice
În organele plantelor medicinale folosite în scop farmaceutic (“droguri”) se
găsesc următoarele grupe de principii active: glucide, pectine, mucilagii şi gume,
substanţe grase, uleiuri volatile, rezine, acizi organici, glucozide, vitamine,
alcaloizi, coloranţi vegetali, antibiotice şi fitoncide, substanţe minerale etc.
Prezenţa şi conţinutul lor în diferite organe ale diferitelor specii este foarte
diversă de la o specie de plante medicinale la alta.
TEST DE AUTOEVALUARE (1)
Scrieţi/marcaţi corect (1-3 variante corecte pentru fiecare întrebare).

1. Care dintre speciile următoare formează cel mai mare unghi al taluzului
natural ?
a) grâu -
b) floarea soarelui –
c) ovăz –
2. Numiţi trei operaţiuni efectuate în depozitele de păstrare a produselor

care sunt influenţate de porozitatea masei seminţelor :
a) –
b) –
c) –
3. Care sunt valorile umidităţii de echilibru la următoarele specii :
a) grâu –
b) soia –
c) floarea soarelui –
4. Enumeraţi trei factori determinanţi care influenţează higroscopicitatea

27
seminţelor :
a) –
b) –
c) –
5. Specificaţi care sunt condiţiile de păstrare (respiraţie aerobă sau

anaerobă) pentru următoarele produse :
a) de consum –
b) pentru însămânţare –
c) pentru orzul şi orzoaica pentru bere –
6. Marcaţi momentul încheierii procesului de maturare fiziologică :
a) când loturile destinate însămânţărilor au germinaţia maximă ;

b) când loturile pentru consum şi prelucrare au atins parametrii calitativi
necesari consumului şi prelucrării ;
c) când seminţele nu germinează
7. Specificaţi trei cauze principale ce determină încingerea produselor :
a) –
b) –
c) –
8. Care dintre produsele de mai jos conţine cel mai mare procent de
proteină ?
a) grâu
b) porumb
c) soia
REZUMAT (U.I. 1)
Unitatea de învăţare 1 cuprinde însuşirile fizice a masei de seminţe care îşi

pun amprenta în sectorul de condiţionare, conservare şi păstrarea producţiei
agricole vegetale cum ar fi : curgerea masei seminţelor, autosortarea, porozitatea
şi densitatea, sorbţiunea şi termoconductibilitatea.
În a doua parte se prezintă principalele procese fiziologice au loc în timpul
păstrării produselor (respiraţia, maturarea fiziologice, încingerea şi germinaţia
seminţelor în timpul păstrării) ca şi însuşirile biochimice a diferitelor grupe de
28
produse (cereale, leguminoase pentru seminţe, soia, seminţe din grupa
oleaginoase, cartof, sfeclă etc).
S-a insistat asupra factorilor care influenţează curgerea masei seminţelor,
porozitatea, respiraţia, forma boabelor, conţinutul de umiditatea, % de corpuri
străine, starea suprafeţei….
S-a accentuat asupra condiţiilor care declanşează fenomenul de încingere a
produselor, fazele acestui proces nedorit şi modul de prevenire a încingerii
seminţelor în timpul păstrării.
În legătură cu procesul de sorbţie a seminţelor s-a pus accentul pe
proprietatea seminţelor de a absorbi sau a ceda vaporii de apă în mediul exterior
(higroscopicitatea seminţelor, factorii care influenţează acest proces (compoziţia
chimică, temperatura şi umiditatea atmosferică, mărimea, structura şi integritatea
produselor).
Cunoscând modul de desfăşurare a acestui proces putem interveni prin
diferite procedee în timpul păstrării produselor pentru menţinerea şi îmbunătăţirea
calităţii produselor.
În ceea ce priveşte însuşirile biochimice a produselor, se prezintă
compoziţia chimică a produselor pe grupe (cereale, leguminoase pentru seminţe,
soia, specii din grupa oleaginoase, fibre textile, tuberculi de cartof, rădăcini de
sfeclă, conuri de hamei, plante medicinale).
Bibliografie (U.I. 1)
1.Axinte M.,şi colab. - 2002 - Fitotehnie, caiet pentru lucrări practice, partea I,
U.S.A.M.V. Iaşi, uz intern, 1986.
2.Beceanu D-tru, Balint G., 2002 – Valorificarea în stare proaspătă a fructelor,
legumelor şi florilor. Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
3.Mogârzan Aglaia, Robu T., 2005 – Tehnologia păstrării produselor agricole
vegetale, Ed.”Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
4. Mogârzan Aglaia, Robu T.,Zaharia Marius, 2010 – Fitotehnie, Îndrumător
pentru lucrări practice, Ed. I. Ionescu de la Brad, Iaşi.
5.Thierer Volf şi colab. – Tehnologia recepţionării, depozitării, condiţionării şi
conservării produselor agricole. Ed.Ceres, Buc., 1971.
6.Thierer Volf – Determinarea calităţii produselor agricole vegetale. Ed.Ceres,
Bucureşti, 1971.
7. Zaharia Marius şi colab. 2011 – Fitotehnie, Lucrări de laborator, Editura “Ion
Ionescu de la Brad”, Iaşi.
CONSTRUCŢII PENTRU DEPOZITAREA PRODUSELOR
UTILAJE ŞI INSTALAŢII UTILIZATE ÎN SPAŢIILE
DE DEPOZITARE A PRODUSELOR AGRICOLE
29

Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I.1)……………………. 30
Instrucţiuni……………………………………………………………………… 30
2.1 Construcţii pentru depozitarea produselor agricole………………………... 31
2.2. Utilaje şi instalaţii utilizate în spaţiile de depozitare a produselor agricole.. 42
Test de autoevaluare ……………………………………………………… 66
Rezumat (U.I.2)……………………………………………………………. 67
Bibliografie (U.I.2)………………………………………………………… 67
Obiectivele acestei unităţi de învăţare este însuşirea cunoştinţelor cu privire

la construcţiile de depozitare a produselor pe orizontală (şoproane, magazii, pătule
etc.) şi pe verticală (silozuri) ca şi utilajele şi instalaţiile în cadrul acestor spaţii
(de manipulare, de curăţare şi sortare, de uscare, de desprăfuire, pentru aerare
activă, instalaţii de comandă centralizată şi sisteme de măsurare a condiţiilor de
depozitare).
dispune de componente pentru :
- Identificarea celor mai corespunzătoare spaţii pentru depozitarea
produselor în funcţie de specie (magazii, pătule sau silozuri de beton sau metal) ;
- Alegerea celor mai eficiente utilaje pentru transportul şi manipularea
produselor în cadrul spaţiilor de depozitare ;
- Cunoaşterea utilajelor de curăţare şi sortare a produselor în funcţie de
tipurile de impurităţi ;
- Cunoaşterea instalaţiilor de uscare, desprăfuire, aerare activă, ca şi a
instalaţiilor de comandă centralizată şi de măsurare a condiţiilor de depozitare.
Această unitate de învăţare (U.I.2) cuprinde noţiuni privind construcţiile şi

spaţiile de depozitare ca şi utilajele şi instalaţiile utilizate în cadrul spaţiilor de
depozitare a produselor agricole.
Timpul de învăţare este de cca. 3 ore iar la sfârşit studenţii vor rezolva
Testul de autoevaluare (2).
învăţare va fi prezentată la finalul U.I.3
30
2.1.CONSTRUCŢII PENTRU DEPOZITAREA
PRODUSELOR, UTILAJE ŞI INSTALAŢII
UTILIZATE ÎN SPAŢIILE DE DEPOZITARE
A PRODUSELOR AGRICOLE
Produsele agricole obţinute după recoltare, trebuie depozitate în condiţii

care să le asigure menţinerea integrităţii şi însuşirile calitative. Aceasta impune
necesitatea unor construcţii adecvate care să îndeplinească condiţii
corespunzătoare pentru preluarea, recepţionarea şi conservarea produselor, numite
baze de recepţionare.
O bază de recepţionare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie uşor accesibilă, astfel încât primirea şi livrarea produselor să
aibă loc într-un timp scurt şi cu minimum de cheltuieli;
- să ofere un spaţiu de depozitare care să permită controlul,
condiţionarea şi conservarea fără pierderi;
- spaţiile de depozitare să fie cât mai bine izolate de sol şi atmosferă;
- să fie cât mai bine sistematizate.
Amplasarea bazelor de recepţionare se face în centrul de greutate al zonelor
producătoare, pentru ca distanţa de transport să fie cât mai scurtă.
Amplasarea construcţiilor trebuie să urmărească asigurarea unui flux
continuu al activităţilor din incinta bazei de recepţionare şi să ţină seama de
fluctuaţia perioadelor în care predomină preluarea şi condiţionarea sau
conservarea produselor.
În general, bazele de recepţionare sunt dotate cu următoarele construcţii:
- laborator pentru analiza calităţii produselor recepţionate;
- pod bascul rutier;
- construcţii pentru depozitarea produselor agricole (platforme de beton
descoperite, arioaie, pătule, şoproane, magazii, silozuri etc.);
- staţii de uscare fixe sau mobile ;
- drumuri şi platforme;
- linii de cale ferată;
- rezervoare şi instalaţii pentru stingerea incendiilor;
- ateliere mecanice pentru întreţinerea utilajelor;
- pavilion administrativ.
Bazele de recepţionare mai pot avea dormitoare pentru muncitorii
sezonieri, locuinţe pentru personalul bazei.
Amplasarea construcţiilor în incinta bazei de recepţionare se realizează
după o prealabilă sistematizare. Acestea pot fi cu siloz de diferite capacităţi sau
fără siloz.
După felul depozitării cerealelor, construcţiile pot fi grupate în:
- construcţii de depozitare pe orizontală: platformele de beton
descoperite, arioaiele, pătulele, şoproanele sau platformele acoperite şi
31
magaziile;
- construcţii de depozitare pe verticală: silozurile, care pot fi cu
depozitare numai în celule sau în celule şi hambare.
2.1.1. CONSTRUCŢII DE DEPOZITARE

PE ORIZONTALĂ
Platformele descoperite – sunt realizate din pământ stabilizat sau beton

simplu asfalt, cu două pante transversale pentru a favoriza scurgerea apei în
şanţurile longitudinale. Partea centrală a platformei este carosabilă, astfel încât
vehiculele să poată ajunge la locul de descărcare.
Se folosesc pentru depozitarea temporară a porumbului ştiuleţi şi pentru
expunerea la soare a produselor aduse din lan cu umiditate excesivă. Se pot
efectua şi unele operaţii de condiţionare. Dezavantajul acestora este lipsa
protecţiei împotriva intemperiilor.
Platformele acoperite sau şoproanele permit păstrarea mai

îndelungată a produselor. Partea centrală este tot carosabilă, autovehiculele având
acces prin uşile frontale ale platformei acoperite.
Platforma este construită din beton, scheletul este alcătuit din lemn, iar
acoperişul, din lemn acoperit cu carton asfaltat. Se folosesc pentru păstrarea
temporară a produselor.
Arioaiele demontabile (fig. 2.1.) sunt destinate mai ales depozitării

porumbului ştiuleţi. Sunt
construite din panouri
prefabricate din lemn, cu
dimensiunile de 2 x 1 m,
alcătuite dintr-o ramă de rigle pe
care se bat şipci echidistante de-
a lungul laturii mari.
Panourile se aşează pe 2-3
rânduri sprijinite de stâlpi de
lemn, ce alcătuiesc pereţii
laterali. Arioiul este prevăzut cu
podină din margini de scândură
(lăturoaie) care se reazemă pe
traverse din lemn. Acoperişul
este construit din căpriori din
lemn de diferite esenţe, prinse în
cleşte din margini de scândură,
pe care se fixează astereala, tot
32
Fig. 2.1. – Arioaie demontabile

(după Thierer L.V. şi colab., 1971)
din margini de scândură şi acoperişul propriu-zis alcătuit din carton astfaltat.
Montarea arioiului este relativ simplă, putându-se efectua de personal
necalificat. Un arioi cu lăţimea de 2 m, înălţimea de 3 m şi lungimea de 44 m, are
capacitatea de 125 t porumb ştiuleţi. Este uşor de realizat dar este neeconomic
datorită consumului mare de material lemnos.
Pătulele sunt construcţii destinate depozitării porumbului sub formă de

ştiuleţi şi pot fi confecţionate din: lemn, din prefabricate din beton armat şi din
metal.
Lăţimea pătulelor din lemn sau din prefabricate este de 3-7 m, înălţimea, 5-
6 m, iar lungimea poate depăşi uneori 50 m.
Capacitatea de depozitare variază între 150 şi 340 tone porumb ştiuleţi.
Pereţii sunt formaţi din şipci de lemn sau prefabricate din beton, cu interspaţii de
2-2,5 cm, permiţând o bună circulaţie a aerului printre ştiuleţi şi asigurând condiţii
optime pentru păstrarea porumbului sub formă de ştiuleţi. Construcţiile se sprijină
pe fundaţii izolate din beton simplu, ridicate de la sol cu 50-70 cm (pentru izolare
hidrică şi evitarea atacului dăunătorilor animali).
Pătulul are două compartimente

longitudinale cu secţiunea
trapezoidală, cu baza mică la podină
(1,70 m) şi cu baza mare spre acoperiş
(2 m), iar între cele două
compartimente se formează un canal
longitudinal de ventilaţie naturală cu
secţiunea tot trapezoidală, cu latura
mare în jos (0,80 m), cu latura mică în
sus (0,20 m) şi cu înălţimea de 3,90 m
(fig. 2.2.).
Acoperişul se realizează din
Fig. 2.2. – Pătul din lemn – secţiune
ţiglă profilată bătută pe şipci.
transversală (după Thierer L.V. şi colab., Dezavantajul acestor pătule, mai ales a
1971) celor din lemn este consumul ridicat
de material lemnos care este costisitor.
Pătulele metalice au o durată de exploataţie medie de 30 ani, un cost mult
mai redus şi elimină consumul de material lemnos. Aceste pătule au o formă
cilindrică cu diametrul de 5 m, înălţimea totală de 8,20 m din care, 6 m cilindrul
de depozitare, capacitatea, de 60 tone. Acoperişul, la partea superioară are o
formă conică, unde se află şi gura de încărcare sub care se află un deflector de
împrăştiere uniformă a ştiuleţilor. În centrul corpului cilindric se află un tub cu
secţiune pătrată, rigidizat cu corniere, fixat de fundaţia pătulului şi liber la partea
superioară. La partea inferioară este racordat cu un tub cilindric (de 60 cm în
diametru) confecţionat din tablă galvanizată, prin care se realizează aerarea
ştiuleţilor de porumb.
33
Fig. 2.4. – Distribuţia pătulelor

Fig. 2.3. – Baterie de pătule metalice (după
metalice pe platforma de beton
Thierer L.V. şi colab., 1971)
Pătulele sunt prevăzute cu o fundaţie inelară şi ridicată cu 10-20 cm
deasupra platformei. Aceste pătule devin mai economice dacă sunt grupate câte
40 bucăţi distribuite pe o platformă din beton (în baterie – fig. 2.3. şi fig. 2.4.).
5.1.5. Magaziile sunt spaţii pentru depozitarea seminţelor de cereale,

leguminoase, oleaginoase etc. destinate consumului sau însămânţării, au
capacitate diferită (1500-5000 tone) şi asigură condiţii corespunzătoare de
păstrare. Magaziile se diferenţiază şi în funcţie de materialul de construcţie
folosit. Astfel, există magazii cu pereţii din lemn, cu capacitatea de 3000 tone (tip
CEREMAG) (fig. 2.5..), cu pereţii din cărămidă, care pot fi cu fundaţii izolate şi
pardoseala din scândură de lemn sau cu fundaţii continue şi pardoseala din beton,
cu capacitatea de 1500-2500 tone (nemecanizabile) şi de 3000 tone (mecanizabile
– fig. 2.6.) şi magazii cu pereţii din beton sau din beton şi cărămidă, mecanizabile
cu capacitatea de 5000 tone. Toate tipurile de magazii sunt ridicate de la sol cu
20-60 cm.
34
b
Fig. 2.5.. – Magazie de lemn tip CERAMAG:
a – vedere principală; b – vedere laterală
La magaziile de capacitate mai mică (1500 - 2500 tone) care nu au instalaţii

de aerare activă s-au prevăzut ferestre atât în pereţii longitudinali cât şi în cei
frontali, iar la cele de mare capacitate, ferestrele de pe pereţii frontali se găsesc
numai deasupra uşilor. Ferestrele se deschid din afară, iar spre interior sunt
prevăzute cu plase de sârmă pentru a evita pătrunderea păsărilor când geamurile
sunt deschise pentru ventilare.
b
Fig. 2.6. – Magazie mecanizabilă de 3000 tone capacitate:
a – vedere generală; b – secţiune transversală
Depozitele celulare sunt construcţii cu caracteristici intermediare între

magazii şi silozurile de mare capacitate (fig. 5.7.). Ele au un spaţiu de depozitare
35
de circa 17000 tone. Depozitul este alcătuit din două grupuri celulare, formate
fiecare dintr-o magazie centrală şi un şir de celule perimetrale.
În turnul amplasat central, între cele două grupuri de celule se găsesc
instalaţiile de uscare, curăţire-sortare şi de transport pe verticală.
Unul din grupurile celulare este prevăzut cu buncăre de primire auto şi
buncăre la calea ferată (CF), ambele având rampe protejate de câte o copertină.
Între turn şi celule s-au prevăzut legături prin câte un culoar subteran şi câte
o pasarelă aeriană.
Turnul maşinilor are dimensiunile în plan de 7,80 x 14,30 m şi înălţimea de
34,00 m, 2 subsoluri, parter şi 7 niveluri.
Grupurile celulare sunt alcătuite din 2 baterii cu câte 26 celule pătrate cu
latura de 4,32 m şi înălţimea de cca. 10 m, înălţimea totală a construcţiei fiind de
cca. 18,00 m. O baterie are dimensiunile în plan de 45,18 x 22,68 m, închizând un
spaţiu numit magazia de depozitare în vrac de 35,82 x 13,32 m.
Legătura dintre celule şi turnul maşinilor la subsol, se face prin tunel de
beton armat. Spaţiul de depozitare al produselor în celule este de la cota + 1,65 m
până la cota + 12,00 m.
Fig. 2.7 . – Depozit celular: a – secţiune longitudinală; b – secţiune transversală;

c – secţiune în plan (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
Pentru încărcarea vagoanelor sau a autovehiculelor, folosind principiul

gravitaţional, 6 celule (câte 3 la fiecare grup) au fost prevăzute cu buncăre
buzunar care au planşeul de fund realizat din beton armat monolit.
Tot din beton armat monolit sunt executate: planşeul peste celule, cadrele şi
planşeul acoperişului.
Accesul între turnul maşinilor şi grupurile celulare la cota + 12,00 m se
36
realizează printr-o pasarelă de legătură, tot din beton armat monolit.
Pentru verificarea conservării produselor depozitate în spaţiul închis de
celulele perimetrale, la cota + 12,00 m s-a prevăzut, pentru fiecare baterie de
celule, câte o pasarelă metalică mobilă, cu lăţimea de 2,40 m, care se poate
deplasa de-a lungul depozitului şi de pe care se pot recolta probe din masa
produsului.
2.1.2. SPAŢII DE DEPOZITARE

PE VERTICALĂ: SILOZURILE
Silozurile sunt ansambluri constructive destinate depozitării materialelor

granulate şi pulverulente, cum ar fi: seminţele, făina sau cimentul, cărbunele etc.
Silozul este alcătuit din elemente verticale numite celule, care pot fi unitare
sau grupate în baterii, în care depozitarea se face pe un timp relativ îndelungat,
oferind totodată posibilitatea optimă de manipulare, conservare şi păstrare.
Comparativ cu alte spaţii de depozitare, silozurile prezintă următoarele

avantaje:
- o utilizare completă a spaţiului;
- însilozarea se realizează cu uşurinţă, datorită instalaţiilor mecanice;
- descărcarea se face în mod natural, prin gravitaţie;
- conservarea şi păstrarea produselor se poate realiza pentru o perioadă
îndelungată, deoarece în fluxul tehnologic produsele pot fi
condiţionate şi uscate .
Construcţia este economică atunci când înălţimea celulelor este de 5-10 ori
mai mare decât diametrul sau latura celulelor.
La construirea silozurilor s-au folosit ca materiale de construcţie: lemnul,
cărămida, metalul şi betonul armat.
Silozurile din cărămidă prezintă avantaje, ca: siguranţa împotriva
incendiilor şi o mai bună izolare termică.
Silozurile din cărămidă nearmată au pereţii mai groşi datorită rezistenţei
reduse a zidăriei. S-au realizat şi pereţi de silozuri din zidărie destul de subţiri, în
cazul folosirii armăturilor pentru preluarea tensiunilor.
Silozurile metalice prezintă numeroase avantaje:
- au pereţii subţiri (în medie, 5 mm), diametrul foarte mare a celulelor
de siloz, datorită metalului care preia eforturile de tensiune ce se nasc
în pereţii celulelor;
- construcţia este uşoară şi la aceeaşi suprafaţă de bază, capacitatea de
depozitare este cu 12% mai mare, comparativ cu silozurile din beton;
- etanşarea periferică este bună;
- soluţiile constructive sunt simple.
Silozurile metalice au, însă, şi destule dezavantaje:
- lipsa izolării termice şi întreţinerea complicată;
- comportarea defectuoasă în cazul incendiilor;
37
- consumul mare de metal, dezavantaje ce au făcut ca silozurile din

metal să nu prea fie folosite în ţara noastră.
Silozurile din beton armat sunt mai rigide şi consumă o cantitate mai
redusă de materiale decât cele din cărămidă armată, deşi sunt mai dificil de
realizat.
Lipsa izolării termice a betonului, necesară pentru conservarea produselor
se realizează prin aplicarea la exterior a unui strat de cca. 5 mm de mortar din
ciment, var şi nisip (tencuială) cu suprafaţa finisată peste care se aplică o peliculă
de răşini acrilice (sau alte materiale similare), ce realizează şi izolarea hidrică.
Principalele părţi componente ale unui siloz:
- fundaţiile, pe care se sprijină întreaga construcţie;
- subsolul silozului, unde sunt montate instalaţiile de golire şi de
transport a produselor ce se livrează;
- bateriile de celule, prevăzute la partea inferioară cu pâlnii de golire,
iar la partea superioară cu planşeul pe care sunt instalate utilajele de
umplere;
- galeria superioară, construcţie ce închide instalaţiile de umplere cu
produse, unde se găsesc instalaţiile mecanice şi electronice pentru
recoltarea probelor şi detectarea temperaturii, transportoare şi care
serveşte la circulaţia personalului;
- turnul silozului sau casa maşinilor unde se găsesc instalaţii mecanice
pentru primirea, condiţionarea, uscarea, cântărirea, depozitarea şi
livrarea produselor;
- staţia de primire şi predare la vagoanele de cale ferată;
- staţia de primire şi predare la autovehicule;
- instalaţii de uscare care pot fi montate în turnul silozului sau lângă
bateriile de celule, la exterior;
- instalaţii de desprăfuire a utilajelor şi a spaţiilor de lucru;
- instalaţii de gazare a produselor infestate;
- laborator pentru analiza calităţii produselor.
Vom detalia doar unele componente ale silozului.
Celulele silozurilor – constituie spaţiul de depozitare a produselor, acestea
fiind grupate în baterii de celule ce reprezintă soluţia cea mai avantajoasă din
punct de vedere economic şi de exploatare. Pe parcursul executării silozurilor
secţiunea în plan a celulelor a căpătat diferite forme de la pătrat până la cerc
(fig. 2.8.).
În general, înălţimea celulelor trebuie să fie cât mai mare (în jur de 30 m).
Diametrul celulelor cu secţiunea circulară este variabil de la 6,30 m până la
16 m, iar dimensiunea laturii celulelor poligonale este de 2,50 m.
Staţia de primire – predare la vagoanele de cale ferată - reprezintă o
rampă (la faţada dinspre calea ferată) de descărcare sub care se găsesc buncărele
de primire a căror obloane se deschid lateral, astfel încât produsele sunt
38
descărcate direct din vagoane în buncăre. De aici, instalaţiile de transport pe
orizontală şi pe verticală duc produsele în celulele de depozitare.
Fig. 2.8. – Aşezarea celulelor în plan:

a – pătrate; b – dreptunghiulare; c – hexagonale; d, e – circulare
În cazul predării produselor din siloz la vagoanele de cale ferată, sunt

prevăzute tuburi telescopice prin care produsele curg direct în vagoane, după ce,
în prealabil, au fost cântărite. La silozurile mai noi s-au prevăzut 2-4 celule cu
plan înclinat (celule buzunar) de unde seminţele pot curge prin tubulatură în
vagoane. În acest caz cântărirea se face la poduri bascule pentru vagoane de cale
ferată.
Staţia de primire-predare la autovehicule - este o construcţie special
amenajată pentru descărcare prevăzută cu buncăre şi instalaţie de basculare a
autovehiculelor (staţie de primire auto). Predarea de la siloz la autovehicule are
loc prin tuburi telescopice ce vin din turnul silozului la staţia auto.
Tipurile de silozuri se deosebesc prin capacitatea lor (5-44.000 tone), forma
secţiunii celulelor, structura pereţilor, poziţia turnului maşinilor (la un capăt sau la
mijloc) etc.
Exemple de silozuri:
- Silozul tip SUKA SILO-BAU - cu pereţii construiţi din cărămidă presată
de 14 cm grosime, cu turnul maşinilor situat la unul din capetele bateriei alcătuite
din 64 celule poligonale, dispuse pe patru rânduri. (fig. 2.9.)
Celulele din rândurile centrale (curente) au capacitatea de 121 tone
(secţiunea de 2,86 x 2,86 m), iar cele laterale, 52 tone (2,86 x 1,36 m), capacitatea
totală a silozului fiind de 6.000 tone.
Înălţimea totală a silozului este de 29,60 m. În această construcţie mai sunt
prevăzute cinci hambare situate pe planşeele dintre cotele: +5,06 şi 19,54 m,
însumând o capacitate de depozitare de 500 tone.
39
a c
b
Fig. 2. 9.– Siloz Suka de 6000 tone:
a – vedere exterioară; b – vedere în plan; c – secţiune transversală
- Silozul tip FROMENT CLAVIER, cu pereţii celulelor din beton armat,

realizat în straturi de beton monolit şi prefabricat, cu izolare termică bună (pereţii
celulelor care vin în contact cu aerul atmosferic au goluri de aer care sporesc
izolarea termică).
Silozul are 35 celule poligonale (diametrul cercului înscris fiind de cca: 3,7
m, înălţimea celulelor, 16,70 m, capacitatea silozului, 5.000 tone).
-Silozul regional tip P.C.A. (păstrare şi conservare pentru agricultură), de
concepţie românească, la care cele 64 celule sunt executate din beton armat
monolit, de capacităţi diferite (1.800-2.000 t; 4.500-5.000 t, 9.000-10.000 t), cu
turnul maşinilor la unul din capete
40
- Silozuri tip C.S.V.PA., de 15.000 şi 30.000 tone capacitate, realizate
din beton armat monolit, cu turnul maşinilor în mijloc, iar grupurile de celule sunt
grupate simetric de o parte şi de alta al turnului, pe două rânduri şi respectiv trei
rânduri (fig. 2.10. şi fig. 5.11.).
Fig. 2.10. – Siloz tip C.S.P.V.A. de 15000 tone Fig. 2.11. – Siloz tip C.S.P.V.A. de 30000
(după Thierer L.V. şi colab., 1971) tone (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
- Silozuri de tip I.S.P.A. - de foarte mare capacitate (44.000 şi 52.000 tone)

cu turnul maşinilor amplasat în centrul de simetrie. Silozul cu capacitatea de
44.000 tone are celulele de siloz dispuse în 4 grupuri de 12 celule cilindrice (câte
două la fiecare parte a turnului).
Într-un grup de 12 celule cilindrice mai există 10 celule perimetrale (de
margine) şi 6 celule stelate (formate între celulele cilindrice). O celulă cilindrică
de 26 m înălţime are capacitatea de 688 tone (diametrul de 6,5 m), una stelată are
cca. 290 tone, iar o celulă perimetrală are capacitatea de 99 tone.
Silozurile cu capacitatea de depozitare până la 52.000 tone prezintă două
grupe de 9 celule plus două grupe a 12 celule cilindrice. Când fundaţia se
realizează pe stâncă de orice natură, înălţimea celulelor poate ajunge până la 40-
45 m, considerată ca fiind limită maximă admisă.
Fig. 5.17. – Ansamblu

constructiv pentru
sortarea şi uscarea
produselor
41
2.2.UTILAJE ŞI INSTALAŢII
UTILIZATE ÎN CADRUL
SPAŢIILOR DE DEPOZITARE
A PRODUSELOR AGRICOLE VEGETALE
2.2.1. UTILAJE ŞI INSTALAŢII PENTRU

MANIPULAREA PRODUSELOR AGRICOLE
VEGETALE
Alegerea şi montarea celui mai potrivit sistem de transport trebuie să fie

corelate cu următorii factori: felul produsului care se transportă, lungimea
traseului, capacitatea sau debitul necesar de transportat, spaţiul disponibil, poziţia
şi numărul punctelor de primire şi de predare, viteza necesară pentru transportul
produsului, consumul de energie, întreţinerea şi uzura, necesitatea posibilităţii
unor modificări ulterioare cu minimum de transformări, posibilitatea funcţionării
în orice condiţii de lucru.
Clasificarea utilajelor de transport:
- instalaţii pentru transportul produselor pe orizontală;
- instalaţii pentru transportul produselor pe verticală;
- instalaţii fixe (folosite cu precădere în silozuri);
- instalaţii mobile (utilizate pentru manipularea produselor în vrac din
interiorul magaziilor şi depozitelor );
- instalaţii de transport pneumatic.
Instalaţii şi utilaje fixe de transport pe orizontală

Cele mai utilizate transportoare pe orizontală sunt: transportoarele cu bandă
sau benzile de transport, transportoarele cu racleţi sau cu lanţ (redlere) şi
transportoarele elicoidale sau transportoarele cu melc.
Transportoarele cu bandă (benzile de transport) – sunt constituite dintr-o
bandă de cauciuc fără sfârşit, cu inserţii de pânză, care se mişcă pe un schelet
metalic, fiind susţinută din loc în loc prin role din rulmenţi (fig. 6.1). Acţionarea
se face la unul din capete printr-un tambur de acţionare care este pus în mişcare
de un electromotor, prin intermediul unui reductor (reduce turaţia
electromotorului la turaţia necesară roţii de lanţ).
42
Fig. 2.9 – Transportor cu bandă şi cărucior mobil:
1-banda; 2-motorul; 3-dispozitivul de întindere; 4-pâlnia de alimentare;
5-cărucior mobil de descărcare; 6,7-organe de susţinere a benzii
(după Thierer L.V., şi colab 1971)
Benzile de transport sunt indicate pentru transportul a tot felul de materiale

în bucăţi sau în vrac şi prezintă numeroase avantaje:
- în timpul transportului produsele agricole nu suferă spargeri;
- între produs şi bandă nu apar frecări deoarece produsul nu rămâne în
urma benzii, nici la viteze mari de transport (uzura benzii este redusă);
- asigură cele mai lungi trasee de transport;
- folosind benzi de lăţime şi forme corespunzătoare şi viteze mari de
deplasare (până la 4 m/secundă) se pot obţine debite foarte mari (până
la 700-1.000 t/oră).
Dezavantajul folosirii benzilor de transport este faptul că, în cazul instalării
lor în aer liber, trebuie protejate împotriva intemperiilor vremii (se vor construi
pasarele).
Transportoarele cu racleţi – sau cu lanţ sau redlerele (după englezul
Alfons REDLER care a descoperit principiul funcţionării transportorului) sunt
alcătuite dintr-un jgheab cu secţiune dreptunghiulară (fig.2.10.) în care produsul
este deplasat cu ajutorul unui lanţ fără sfârşit cu racleţi (plăci sau bare fixate pe
lanţ sau zale îndoite). La un capăt prezintă o roată de lanţ acţionată de un
electromotor (cap de acţionare) prin intermediul unui reductor, iar la celălalt
capăt este o altă roată de lanţ (capul de întindere) pentru tensionarea lanţului.
Pentru prevenirea răspândirii prafului cât şi pentru evitarea accidentelor
jgheabul cu boabe se acoperă cu capace de tablă
Redlerele se folosesc pentru transportul produselor care curg liber şi care
nu au lungimi prea mari, aceasta fiind limitată de debitul de transport şi de
rezistenţa de întindere al lanţului (lungimea transportorului, sub 100 m).
Debitele sunt destul de mari, dar nu ajung la mărimea celor cu bandă
(redlerele folosite la noi au debite de 20-80 t/oră şi o viteză de 0,32 m/s, în general
sub 1 m/s).
Boabele mai friabile pot suferi spargeri din cauza frecării lor de părţile
metalice ale transportorului.
Reguli pentru funcţionarea normală a transportoarelor cu bandă sau cu

lanţ:
- alimentarea transportoarelor trebuie să se facă în raport cu debitul lor;
43
- o subalimentare a transportorului înseamnă un consum mare de

energie, uzură anormală şi pierdere de timp;
- supraalimentarea transportoarelor duce la uzura timpurie a instalaţiilor
cât şi la înfundarea lor datorită surplusului de produs;
- reglarea debitului se realizează prin şubărul care închide sau deschide
orificiul sau gura de alimentare a transportorului;
- în timpul funcţionării, transportorul trebuie supravegheat de un
muncitor;
- după fiecare operaţie transportorul trebuie să funcţioneze un timp în
gol pentru a se curăţa de restul de boabe;
- banda de cauciuc sau lanţul transportorului trebuie întins dacă s-a
lungit (racleţii uzaţi vor fi schimbaţi );
- o întindere prea puternică a benzii sau lanţului determină uzură
accelerată şi consum mare de energie;
- o bandă neîntinsă suficient patinează, produce chiar incendii datorită
frecării pe tamburi, iar un lanţ puţin întins produce zgomot,
funcţionarea transportorului fiind defectuoasă;
- periodic (săptămânal) capetele transportoarelor trebuie curăţite de
praf, resturi de produs, paie, cârpe;
- lagărele cu rulmenţi trebuie întreţinute, curăţite, gresate.
Transportoarele cu melc (elicoidale) sunt formate dintr-un jgheab cu

secţiunea de forma unui sector de cerc în care se află un melc (o spirală din tablă
înfăşurată pe un arbore) acţionat de un electromotor prin intermediul unui
reductor (fig.6.6.). Materialul introdus în jgheab prin gura de alimentare este
transportat de-a lungul jgheabului şi poate fi evacuat prin altă gură, la distanţa de
2 până la maximum 50 m. Melcul transportor poate avea sensul spre stânga sau
spre dreapta sau sunt combinate pentru transport în ambele direcţii.
Ca avantaje ale transportorului cu melc:
- produsul este bine amestecat prin mişcări radiale şi axiale;
- sunt mai ieftine decât benzile sau redlerele (atunci când au lungimea
redusă), deoarece acţionarea lor este mai simplă şi nu necesită
dispozitive de întindere.
În schimb, prezintă şi destule dezavantaje:
- boabele suferă spargeri în spaţiul dintre jgheab şi spirală;
- transportoarele nu se pot goli complet, rămânând boabe în spaţiul
dintre spirală şi jgheab;
- lungimea transportorului cu melc ajunge până la 50 m, iar debitul nu
depăşeşte 100 t/oră.
Periodic transportoarele trebuie curăţite de resturile de produs iar elicea, va
fi îndreptată sau înlocuită după o uzură mai mare.
44
Utilaje fixe de transport pe verticală (elevatoarele)
Un elevator este format, în principal, din corpul elevatorului în care se

găseşte o bandă pe care sunt fixate cupele ce transportă produsul, piciorul
elevatorului cu pâlnia de alimentare, capul de acţionare cu gura de deversare,
electromotorul cuplat cu reductorul şi dispozitivul de întindere, montat la piciorul
elevatorului (fig.2.11.).
Elevatoarele se folosesc la transportul produselor când diferenţele de nivel
sunt mari (în silozuri). Debitul elevatorului poate fi între 40-80 t/oră, chiar
160 t/oră, iar înălţimea de transport, de 46 m.
Înainte de pornirea elevatorului se va verifica dacă banda este corect
montată pe tamburi şi bine întinsă, dacă cupele sunt bine prinse şi dacă piesele
principale în mişcare (motorul, reductorul, arborii şi lagărele) sunt bine unse.
Orice reparaţie a elevatorului se va face numai după oprirea acestuia.
Utilaje mobile de transport

Aceste utilaje se folosesc pentru încărcări şi descărcări de produse din
vagoane în magazii (în vrac sau chiar în saci), sau pentru mişcarea şi aerarea
produselor depozitate în hambare mari, în care scop se folosesc transportoarele
mobile cu bandă; pentru depozitarea porumbului sub formă de ştiuleţi în pătule
(încărcarea şi descărcarea lor), ca şi pentru alimentarea batozelor pentru porumb
sau la încărcarea autocamioanelor cu ştiuleţi se utilizează transportoarele mobile
cu racleţi.
45
Fig. 2.11. - Elevator cu cupe

EL 80/40....60
1-picior;
2-cap de acţionare;
3-rolă de conducere;
4-tronson înclinat;
5-tronson înclinat;
6-tronson normal;
7-tronson cu fereastră;
8-tronson cu rolă;
9-tronson demontabil;
10-tronson de completare;
11-gură cu cupe;
12-pâlnie;
13-cuplaj elastic;
14-reductor;
15-cuplaj de blocare
16-motor electric
Transportoarele mobile cu bandă - pot avea lungimea de la 6,5 m până la

8 m chiar 15 m, lăţimea de 0,50 m, înălţimea maximă de ridicare (la transportoare
de 15 m lungime), de 6,05 m (fig. 6.8). Transportorul este prevăzut cu un tren de
roţi rabatabile la 900 cu care se poate deplasa prin manevre simple, de asemenea,
poate fi remorcat şi transportat la locul dorit. Înclinarea benzii transportoare să nu
depăşească 180. Productivitatea unui astfel de transportor este de cca. 30 t/oră la o
viteză de transport de cca. 1,4 m/s.
Aceste transportoare se folosesc frecvent în releu de mai multe benzi şi
şnecuri.
Transportoarele mobile cu bandă (racleţi) pentru porumb ştiuleţi au
capacitatea de transport de 20-25 t/oră, viteza de 0,8 m/s, lungimea maximă de
6,9-14,4 m, înălţimea maximă de ridicare, 4,50-9 m, iar cea minimă de ridicare,
1,20-4 m (fig. 2.12.). De obicei aceste transportoare lucrează în releu câte două.
Ridicarea şi coborârea transportorului la înălţimea de lucru dorită se
execută cu ajutorul unui troliu manual format dintr-un melc cilindric şi o roată
elicoidală, fixată pe tambur.
46
Fig. 2.12. – Transportor
mobil pentru porumb
(ştiuleţi)
(după Thierer L.V. şi
colab., 1971)
Transportorul mobil elicoidal (cu melc) este folosit la încărcarea,

descărcarea din vagoane, din autovehicule etc. şi este compus dintr-o carcasă de
oţel în care se află un melc pus în mişcare de un electromotor printr-o curea de
transmisie. Transportorul cu melc se poate muta din loc în loc cu ajutorul
suportului său. Are lungimea până la 15 m, iar debitul variabil, în funcţie de
diametrul melcului (elicei), de viteza lui de rotaţie şi de unghiul de înclinare al
transportorului.
Transportorul T.M. 09 se găseşte în bazele de recepţionare, are lungimea de
6,55 m, debitul de 20 t/oră, înălţimea maximă de transport, de 2,5 m.
Transportoarele elicoidale sunt de construcţie simplă şi uşor de manevrat,
în schimb au dezavantajul unei uzuri relativ rapide a melcului şi a carcasei. De
asemenea, aceste transportoare produc uneori spargerea boabelor, mai ales când
nu funcţionează complet pline. Pentru evitarea spargerii boabelor, între carcasă şi
melc trebuie să fie un joc mai mare decât grosimea unui bob.
Întreţinerea transportorului într-o bună stare de funcţionare se face mai ales
prin gresarea rulmenţilor de la capetele melcului, după fiecare 100-150 ore de
funcţionare şi curăţirea lui frecventă de corpuri străine (pleavă, sfori etc.).
Maşina de aruncat cu bandă (trimerul) este alcătuit dintr-o bandă scurtă

de cauciuc trecută peste două tobe din care una este motoare. Banda se deplasează
cu viteză mare, iar suprafaţa ramurii superioare are forma unei curbe concave
datorită apăsării exercitate de două discuri. Materialul (produsul) se deplasează pe
o mică porţiune de-a lungul traiectoriei curbate, fiind presat pe bandă de forţa
centrifugală. Astfel, toate boabele vor avea o viteză la ieşirea de pe bandă de 15-
20 m/sec., produsul fiind aruncat la 12-15 m. Banda are 40-50 cm lăţime, debitul
de transport – 80-100 t/oră, iar unghiul de aruncare, 8-400 (fig. 2.13.).
47
Fig. 2.13. – Trimerul sau maşina

de aruncat cu bandă – principiu
de funcţionare (după Thierer L.V.
şi colab., 1971)
1, 3 - tobe;
2 - discuri;
4 - bandă de cauciuc
Este deosebit de indicat pentru uniformizarea depozitării produselor în

calele navelor, deoarece se poate manipula din exterior, eliminând munca
muncitorilor în atmosfera încărcată de praf din interior.
Se poate folosi cu mult randament în releu cu un şnec transportor sau cu o

bandă mobilă la încărcarea vapoarelor sau în magaziile cerealelor (fig. 6.16.)
Instalaţii de transport pneumatic
În aceste instalaţii, boabele sunt amestecate cu o cantitate de aer care le

transportă de-a lungul unei conducte, datorită diferenţei de presiune de la intrarea
şi de la ieşirea din conductă. Produsul este adus într-un recipient de primire, iar
aerul se reîntoarce în atmosferă, după ce s-a curăţit de praf.
Instalaţia se compune din: un compresor, respectiv una sau două suflante,
un ciclon separator, un alimentator sau o ecluză de alimentare, o conductă
tubulară cu coturile, ramificaţiile şi racordurile necesare.
Sistemul de transport pneumatic poate fi: prin refulare, prin aspiraţie sau
mixt, aspiraţie şi refulare.
În cazul în care diferenţa de presiune se obţine prin aplicarea unei presiuni
mai mari decât presiunea atmosferică în punctul de intrare al amestecului de
produs şi aer în conductă, sistemul de transport pneumatic este prin refulare, iar
agregatul de producere a presiunii se află la începutul conductei de transport.
Acest sistem lucrează cu presiuni mari şi poate realiza transporturi la distanţe şi
diferenţe de nivel mari.
Când agregatul de presiune este instalat în imediata vecinătate a punctului
de destinaţie şi aspiră din vracul de material aflat la distanţă, transportul
pneumatic este prin aspiraţie. Sistemul este adecvat pe distanţe şi înălţimi mai
mici, dar prezintă avantajul că este mai simplu şi poate aspira din orice colţ al
unui vagon sau al unui hambar de vapor.
Instalaţiile care, pe prima porţiune a conductei lucrează prin aspiraţie iar pe
restul conductei, prin refulare, agregatul de presiune fiind plasat într-un punct de
pe traseul conductei aparţin sistemului de transport pneumatic mixt (aspiraţie şi
refulare).
Transportoarele pneumatice sunt folosite pe scară largă la manipularea
48
cerealelor, cimentului etc. în porturi, la însilozare. Ele prezintă dezavantajul
unui consum foarte ridicat de energie.
Tipuri de transportoare pneumatice:
- Neuero tip G.S.D. 210/150 D, acţionat de un motor Diesel, transportă
produsul pe o distanţă de 50 m, are un debit de circa 60 t/oră şi
aparţine sistemului de transport cu aspiraţie şi refulare (fig. 6.17.);
- transportorul pneumatic mobil tip KOVO, acţionat de un electromotor
(sistem de transport prin refulare), cu debit de 10-20 t/oră (fig. 2.14.);
- transportorul pneumatic tip VAC – U – VATOR, acţionat de un
electromotor sau de un motor Diesel şi foloseşte pentru transportul
boabelor sistemul mixt (aspiraţie şi refulare).
a b
Fig. 2.14. – Transportor pneumatic Neuero, acţionat de motor Diesel:
a-vedere generală; b-principiul de funcţionare
(după Thierer L.V. şi colab,, 1971)
Din utilajele de transport, produsele sunt dirijate pentru condiţionare sau

depozitare prin conducte de transport care diferă în funcţie de materialul din care
sunt fabricate (din lemn, metal, din material plastic, sticlă).
Secţiunea conductelor de transport poate fi pătrată, dreptunghiulară sau
rotundă. Cele mai utilizate sunt conductele metalice, cu secţiunea circulară,
deoarece sunt rezistente la uzură, la foc, asigură o curgere uşoară a boabelor, o
foarte bună etanşeitate şi prezintă un pericol redus de infestare a produselor.
Acestea au diferite dimensiuni.
Conductele se confecţionează, de obicei, de 1 m sau 2 m lungime şi se
asamblează între ele cu piese speciale numite manşoane şi coturi, cu sisteme de
prindere. Uneori conductele de transport (cele de coborâre) au nişte obstacole ce
au rolul de a evita fisurarea boabelor.
Manşoanele – servesc la asamblarea conductelor care au axul longitudinal
în prelungire şi pentru conductele de aceleaşi diametre.
Coturile – se utilizează pentru asamblarea conductelor care nu au axele în
prelungire, sunt confecţionate din fontă turnată (pentru a rezista presiunilor
produse de boabele în mişcare) şi pot forma unghiuri de 25 sau 30 grade între cele
două planuri ale secţiunilor de capăt.
49
Alte piese anexe:

- pâlnii şi ramificaţii, - confecţionate din tablă neagră, folosite pentru
aducerea produselor din mai multe puncte ale depozitului la acelaşi
utilaj ;
- şubere şi clapete - întrebuinţate pentru întreruperea curgerii
produselor prin conducte (închiderea sau deschiderea unei singure căi
de curgere) ;
- distribuitoare – folosite pentru distribuirea produselor pe 2,3 sau mai
multe căi (simetrice, asimetrice, rotative).
Instalaţii de basculare a autovehiculelor

- troliul de basculare a autocamioanelor care se instalează pe o
construcţie din beton armat;
- cricul hidraulic – pentru descărcarea autovehiculelor care au
platformă basculantă.
Pentru coborârea persoanelor în siloz cu scopul curăţirii celulei,
inspecţiei sau a unor reparaţii se utilizează troliul de vizitare în celulă (fig. 2.15.).
Este un utilaj manual, prevăzut cu un scaun de coborâre în celulă, iar acesta
prezintă o centură de siguranţă pentru a preveni accidentarea muncitorului.
Acţionarea troliului se face de către doi muncitori (nu se va lăsa cablul să se
desfăşoare de la sine pentru a nu provoca accidente). Dacă în celulă mai sunt
boabe, muncitorul ce coboară în celulă trebuie să folosească masca de gaze.
Fig. 6.29. – Troliu de vizitare a celulei de siloz:

1-cadru metalic; 2-roţi de sprijin; 3-şuruburi de ridicare a căruciorului; 4-tambur;
5-cadru de susţinere a scripetelui; 6-scaun de coborâre în celulă; 7-manivelă de acţionare;
8-cablu de oţel pentru fixarea scaunului de coborâre. (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
50
2.2.2. UTILAJE PENTRU CURĂŢIREA
ŞI SORTAREA MASEI DE SEMINŢE
Din punct de vedere al principiului de funcţionare sunt unele maşini care

valorifică o singură caracteristică a componentelor masei de seminţe, de exemplu:
grosimea sau lăţimea seminţelor (cernerea), lungimea seminţelor (triorarea), sau
însuşirile aerodinamice (aspirarea sau refularea unor componente cu
electroventilatoarele). Însă, cel mai adesea, majoritatea tipurilor de maşini pentru
curăţit şi sortat sunt concepute pentru separarea componentelor masei de seminţe
în funcţie de două sau mai multe proprietăţi ale seminţelor.
Utilajele care întrunesc două principii de sortare (principiul cernerii şi al
proprietăţilor aerodinamice ale componentelor masei de seminţe ) sunt: tararele
sau separatoarele aspiratoare, cum ar fi următoarele tipuri: tararul TA-1216
(fig. 6.30.), Magheru Topleţ 2 x 1000, MIAG cu site oscilante, MIAG cu site
vibratoare, Bühler, Monitor (fig. 2.16.), Topf, separatorul aspirator SA 1212
etc.
Fig. 2.16. – Curăţitorul TA-1216

1-conducta de alimentare; 2-coş de alimentare; 3-clapeta de distribuţie; 4-prima sită (sita
nivelului superior pentru separarea impurităţilor mari); 5-jgheab pentru evacuarea
impurităţilor mari; 6-sita nivelului intermediar; 7-jgheab pentru impurităţi; 8- sita nivelului
inferior; 9-jgheab pentru impurităţi mici; 10-gura de evacuare a produsului; 11-tubul de golire;
12-batiu; 13-biele; 14-excentrici; 15-bile de cauciuc pentru curăţirea sitelor;
16, 17-canale de aspiraţie a impurităţilor uşoare; 18-camera de decantare a impurităţilor
uşoare; 19, 20-clapete pentru reglarea vitezei aerului; 21-şnec pentru evacuarea impurităţilor
uşoare; 22-jgheab lateral pentru impurităţi uşoare.
În fig. 2.17. este prezentat curăţitorul universal U80-16GL/U100-20GL

(PETKUS), asemenea tararului „Monitor”, care poate avea 16 – 20 variante.
51
1-coş de alimentare; 1.1-clapetă

pentru încărcare; 1.2-dispozitiv
pentru dispersarea produsului;
2-sistem de precurăţire;
2.1, 8.2-sisteme cu melc pentru
colectarea impurităţilor uşoare;
2.2, 8.3-clapete de reglare a
curenţilor de aer; 3-sita
superioară; 4-dispozitiv de
uniformizare a masei de seminţe;
5-sita mijlocie; 6-sita inferioară;
7- sită pentru curăţire
suplimentară; 8-sistem de curăţire
suplimentară 8.1-clapetă de
descărcare; 9-jgheab colector
pentru produsul curăţat de pe
sitele 5 şi 6; 10-jgheab colector
pentru impurităţile ce rămân pe
sita superioară; 11-produsul
curăţat ce trece prin sita 7;
12-jgheab pentru impurităţile ce
trec prin sita suplimentară;
Fig. 2.17. – Utilaj de curăţire universal U80-16GL*/ 13-jgheab pentru impurităţile
U100-20GL (PETKUS) uşoare; 14-jgheab pentru
* GL = variante impurităţile uşoare colectate prin
curăţirea suplimentară.
Din punct de vedere constructiv şi funcţional majoritatea tararelor se

aseamănă între ele. Ele se compun din: coş de alimentare, prevăzut cu un şuber şi
distribuitor prin care se reglează debitul de lucru al maşinii şi se face o repartizare
uniformă a produselor pe întreaga lăţime a sitelor, batiu (cutia) cu site dispuse pe
mai multe niveluri, un sistem de curăţire a sitelor, canale de absorbţie prin care
trec produsele la intrarea pe prima sită şi la ieşirea de pe ultima sită. În aceste
canale se produce aspiraţia impurităţilor uşoare care sunt transportate în camerele
de sedimentare ale tararului şi în cicloane sau camere de praf situate în afara
maşinii.
Unele tarare sunt prevăzute cu magneţi pentru separarea impurităţilor
feroase.
Deosebirile dintre principalele tipuri de tarare constau în: înclinarea sitelor,
lăţimea sitelor, amplitudinea şi numărul oscilaţiilor care dau şi productivitatea
tararului.
De asemenea, modul de suspendare şi acţionare al dispozitivului de
cernere, sistemul de curăţire a sitelor (perii, bile, ciocănele), modul de acţionare al
acestuia, caracteristicile ventilatorului, ale canalelor de absorbţie şi canalelor de
sedimentare etc. sunt diferenţiate în funcţie de tipurile de tarar.
În ceea ce priveşte dispozitivele de cernere, la tarare se deosebesc
următoarele sisteme:
- cernerea prin mişcarea oscilatorie a sitelor (cea mai întâlnită);
52
- cernerea prin mişcarea vibratorie (la tararul MIAG cu site
vibratoare) ;
- cernerea prin mişcarea plan-circulară a sitelor (Bühler)
Cele mai bune rezultate atât cantitative cât şi calitative se obţin la cernerea
prin vibrarea sitelor.
Utilajele care lucrează pe principiul cernerii şi însuşirilor aerodinamice ale
produselor fără a avea canale de absorbţie şi camere de sedimentare intră în
categoria vânturătorilor (Vânturătoarea mecanică - VM-4, vânturătoarea tip
Ialomiţa, denumită impropriu tarar Ialomiţa etc.).
Un tip de maşină care întruneşte trei principii de curăţire şi sortare este
selectorul, care este alcătuit din două părţi şi anume: prima parte ce îndeplineşte
funcţiile numai tarar de precurăţire şi partea a doua, reprezentată de o baterie de
trioare care efectuează curăţirea fină a produselor.
Sistemul de curăţire combinat, format din tarar şi trior se află şi la
numeroase silozuri unde tararele Topf sau SA 1212, care efectuează curăţirea fină
a produselor sunt urmate în flux tehnologic de o baterie de trioare care
completează operaţiunea de curăţire fină.
53
Fig. 2.18. – Selectorul SU-4 (după Thierer L.V. şi colab., 1971)

1-elevator cu cupe; 2-pâlnia de alimentare a selectorului; 3-valţ de distribuire a
produsului; 4-şuber pentru reglarea debitului produsului; 5-ventilatorul de aspiraţie;
6-batiul sitelor (cu 2 site); 7a, 7b-canale de aspiraţie; 8a, 8b-camerele de
sedimentare a impurităţilor uşoare; 9-bateria de trioare (doi cilindri triori); 10-coş de
alimentare; 11-şuber pentru reglarea debitului elevatorului; 12-sită de
precurăţire; 13-clapetă pentru reglarea debitului de aer din canalul de aspiraţie 7b şi
camera de sedimentare 8b; 14-sistem de desfundare a sitelor (cu ciocănele); 15-
jgheab lateral pentru impurităţi; 16-sita superioară; 17-sita inferioară; 18-cutia pentru
evacuarea impurităţilor mici; 19-clapetă pentru evacuarea impurităţilor din camera
8a; 20-jgheab pentru impurităţi uşoare; 21-sistem de curăţire a sitei inferioare (cu
perii); 22-jgheab pentru evacuarea produselor curăţite; 23-jgheab pentru colectarea
impurităţilor; 24-cutia cu dispozitivul pentru fixat sacii cu produsul curăţit; 25-cadru
din metal pe care se sprijină selectorul
Pentru sortarea mazării şi fasolei după culoare se folosesc maşinile

electronice: Selexo 10 (fig. 2.19), Sortex, cu un debit de 200-250 kg/oră şi
maşina electronică ESM de mare capacitate fără piese în mişcare, cu debitul de
până la 1,5-1,8 t/oră, cu o uzură minimă în exploatare (neavând piese în mişcare)
şi un cost de întreţinere şi cheltuieli de exploatare mult reduse comparativ cu
primele două maşini.
Fig. 2.19. – Principiul de funcţionare a maşinii SELEXO-10

În jurul camerei optice se află plăcile etalon cu care se compară boabele din
punct de vedere al culorii
Separarea boabelor de altă culoare se face cu ajutorul celulei fotoelectrice,
pe baza diferenţei de grad de reflexie ce există între un bob şi o suprafaţă etalon.
Cu ajutorul acestor maşini de mare productivitate se elimină sortarea
54
manuală în proporţie de 99%, obţinându-se produse uniforme din punct de
vedere al culorii (însuşire cerută pentru produsele destinate exportului), boabele
diferit colorate sau pătate fiind evacuate ca deşeuri.
Aceste maşini pot fi folosite şi pentru sortarea orezului, boabelor de cafea
(pentru îndepărtarea boabelor pătate sau de altă culoare).
Pentru sortarea porumbului-ştiuleţi este prezentat în fig. 6.41. un sortator
cu bandă (AEC).
BATOZELE PENTRU PORUMB
Pentru batozarea porumbului se utilizează mai frecvent următoarele batoze:

IMP (fig. 6.42.) (Întreprinderea metalurgică Piteşti), BP-6 (fig. 6.43.), BP-9 şi B-12,
fabricate la uzinele Magheru-Topleţ.
2.2.3. INSTALAŢII DE USCARE
În funcţie de modul de acţionare al agentului de uscare asupra produselor ,

există două principii de uscare:
a) uscarea directă , ce constă din amestecarea în generatorul de căldură
a gazelor de combustie cu o cantitate de aer atmosferic şi introducerea acestui
amestec (agent de uscare) în masa de boabe;
b) uscarea indirectă, care se realizează prin intermediul unor
schimbătoare de căldură (aeroterme, radiatoare) ce preiau căldura rezultată din
arderea combustibilului şi încălzesc aerul din spaţiul înconjurător, care este apoi
dirijat în masa produselor supuse uscării.
Clasificarea instalaţiilor de uscare.
a) In funcţie de principiul de uscare şi felul agentului termic, există:
- uscătoare cu agent direct (gaze de combustie în amestec cu aerul
atmosferic): IUCB-8; ITUB-12,5; MIAG modificat; Omnium;
Alvan-Blanch; Bentall; Airbois; Penney şi Porter; IUCB tip
Rupea; MC (Mathews Co) (fig. 2.20.);
55
Fig. 2.20. – Uscător M-C

1-buncăr de alimentare a uscătorului;
2-şnec de uniformizare;
3-dispozitiv automat de reglare a
debitului şi de încărcare a
uscătorului;
4-ventilator de aer cald;
5-focar cilindric;
6-camera de aer cald;
7-coloana de uscare;
8-zonă de răcire;
9-ventilator de aer rece;
10-camera de răcire;
11-melc transversal;
12-dulap în care se găsesc: toate
vanele, supapele electromagnetice,
bornele termocuplurilor şi
întrerupătoarele circuitelor pentru
reglarea temperaturii aerului,
debitului de combustibil, ale
circuitelor electrice, dispozitive de
siguranţă pentru oprirea automată a
uscătorului la apariţia unei defecţiuni.
- uscătoare cu agent indirect, la care agentul de uscare este aerul

cald: MIAG original; Petkus; Allmet – Emceka (fig. 6.45.); IUCB
–10 (fig. 2.21..);
Fig. 2.21. – Schema circulaţiei produselor şi a curenţilor de aer în uscătorul

Allmet-Emceka (secţiune verticală) (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
1-conducta de alimentare; 2-dispozitiv de uniformizare; 3-lanţ transportor; 4-şnec de
distribuire a produselor din uscător; 5-şnec de evacuare; 6-sitele din camerele de uscare şi
răcire; 7-camera de aer; 8-ventilatoare axiale.
56
- uscătoare cu agent indirect la care agentul de uscare este
vidul parţial şi aerul cald: Bühler 5 şi Bühler 10 (5 şi 10 t/oră -
productivitate).
b) Din punct de vedere al mobilităţii (posibilităţii de transport) se

deosebesc:
- uscătoare mobile: Omnium, Alvan-Blanch; Airbois; Allmet-
Emceka;
- uscătoare fixe: IUCB-8; IUCB-10; IUCB-8 tip Rupea; MIAG;
Bentall; Penney şi Porter; Petkus; Bühler; M-C (Mathews Co);
c) Din punct de vedere al staţionării sau curgerii produselor, deosebim:
- uscătoare cu funcţionare discontinuă: Omnium;
- uscătoare cu funcţionare continuă: celelalte tipuri;
d) În funcţie de direcţia de deplasare a produselor în instalaţii:
- uscătoare cu deplasare verticală: IUCB; MIAG; Omnium;
Bentall; Penney şi Porter; Petkus; Bühler; M-C (Mathews Co);
- uscătoare cu deplasare orizontală sau înclinată: Alvan-Blanch;
Airbois; Allmet-Emceka:
e) În funcţie de modul de distribuire a produsului în zonele de uscare şi
răcire:
- uscătoare cu şicane (canale în formă de acoperiş fixate în uscător
şi care măresc suprafaţa de contact al agentului de uscare cu
produsul): IUCB; MIAG; Petkus;
- uscătoare în formă de puţ (în care produsul staţionează sau
circulă în strat compact vertical în spaţiul dintre doi pereţi
perforaţi): Omnium; Bentall; Penney şi Porter;
- uscătoare cu strat compact pe suport orizontal din tablă
perforată: Airbois; Allmet-Emceka; Alvan-Blanch.
f) În funcţie de posibilităţile de uscare la temperaturi diferite (numărul

treptelor de uscare) există uscătoare:
- cu o singură treaptă de uscare: IUCB-8; ITUB-12,5; MIAG
original; Omnium; Alvan-Blanch; Penney şi Porter; Petkus;
Airbois; M-C (Mathews Co);
- cu două sau mai multe trepte (zone) de uscare: MIAG modificat
(fig. 2.22.); IUCB-10; Allmet-Emceka; Bühler.
57
Fig. 2.22. – Schema de

funcţionare a uscătorului
MIAG modificat (după Thierer
L.V. şi colab., 1971)
1-buncăr paralelipipedic;
2-sectorul de uscare (prima
treaptă);
3- sectorul de uscare (treapta a
doua);
4-sectorul de răcire;
5, 6-carusel de distribuire a aerului
cald (pentru prima treaptă,
respectiv a doua treaptă de
uscare);
7-camera de aspiraţie a aerului
rece;
8, 9-camere colectoare de aer
cald şi umed;
10-camera colectoare de aer ieşit
din zona de răcire;
11, 12-guri de refulare a aerului
cald şi a vaporilor de apă;
13-gura de refulare a aerului
rezultat din sectorul de răcire;
14, 15-ventilatoare ce aspiră şi
refulează amestecul de aer şi
gaze arse;
16-ventilator ce aspiră aerul rece;
17, 18-gurile de aspiraţie a aerului
atmosferic,
19-dispozitiv pentru reglarea
debitului gazelor arse;
20-gura de aspiraţie a aerului
rece;
21-canalul de gaze arse;
22-camera de distribuţie ecranată
în care se amestecă gazele arse
cu aerul atmosferic;
23-generator de căldură;
24-depozite (2) pentru produsul
umed cu capacitatea de cca 50 t;
25-depozit pentru produsul uscat
2.2.4. INSTALAŢII DE DESPRĂFUIRE
În general, în toate depozitele de produse agricole există o atmosferă cu

praf, la care se adaugă umiditatea emanată de un uscător, rezultând o atmosferă nu
numai neplăcută dar şi dăunătoare pentru sănătatea persoanelor care lucrează în
depozit. Praful poate conţine şi insecte, acarieni.
Combaterea prafului se poate face prin mijloace relativ simple sau cu
58
cheltuieli mari de investiţie, însă cea mai economică măsură este folosirea
mijloacelor de evitarea formării prafului, pe cât posibil. Problema constă în
oprirea, îndepărtarea şi colectarea particulelor de praf înainte de a se împrăştia în
atmosferă.
Producerea prafului are loc când produsele sunt mutate, transferate sau
condiţionate, cele mai importante puncte generatoare de praf fiind:
- elevatoarele şi transportoarele de orice fel, mai ales în locurile de
primire şi de descărcare a produsului;
- buncărele de primire de la cântare, maşini de curăţit, uscătoare etc.;
- maşinile de curăţit, în punctele lor de alimentare, deasupra sitelor, la
descărcarea boabelor sau la evacuarea aerului;
- uscătoarele de cereale, în special când produsul se mişcă în timpul
procesului de uscare.
Instalaţiile de desprăfuire din silozuri trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- realizarea unei atmosfere neviciate, sănătoase pentru muncitori;
- evitarea exploziilor datorate prafului;
- menţinerea curăţeniei în întregul siloz.
Pentru îndeplinirea acestor condiţii, aerul cu conţinut de praf trebuie să fie
aspirat din:
- punctele unde nu se poate evita o turbionare (unde produsul în mişcare
este împroşcat sau îşi schimbă direcţia de mişcare);
- punctele unde are loc o dislocare de aer, ca de exemplu la umplerea
unei celule sau a unui buncăr.
Punctele de extragere al prafului se racordează printr-un sistem de conducte
la un ventilator central (în cazul unor instalaţii simple) sau la mai multe sisteme
cu ventilatoarele lor proprii, în cazul unor instalaţii mai importante, cu multe
puncte de desprăfuire. Fiecare sistem trebuie să aibă şi o instalaţie de separare al
prafului. Pentru separarea prafului din aerul aspirat de ventilatoare se folosesc
cicloanele (fig.2.23.), care sunt alcătuite din:
- cilindrul de bază în care este montat un tub cilindric şi la care se
montează un coş de evacuare;
- partea tronconică, prevăzută, fie cu un racord terminal la care se
montează rezervorul tampon, fie, cu o flanşă pentru asamblarea la
ecluză.
59
a b
Fig. 2.23. – Cicloane cu ecluze de evacuare a prafului
a-vedere de ansamblu; b-schema (după Thierer L.V.şi colab., 1971)
Într-un ciclon, aerul încărcat cu praf intră tangenţial prin gura de intrare,
face o serie de vârtejuri în cilindrul de bază şi în partea tronconică, depune praful
în această ultimă parte şi iese fără praf, tot sub formă de vârtej prin gura cilindrică
axială. Datorită forţei centrifuge, particulele de praf care fuseseră împrăştiate pe
toată secţiunea gurii de intrare, se concentrează într-un strat de aer subţire, în
apropierea peretelui ciclonului.
Mişcarea elicoidală descendentă a curentului principal de aer şi scăparea
unei mici cantităţi de aer prin gura de ieşire, fac ca particulele solide să fie
proiectate în partea tronconică.
Diametrul cilindrului trebuie să fie de cinci ori mai mare decât diametrul
gurii de absorbţie a ventilatorului. În silozurile din ţara noastră, cicloanele sunt
instalate în interiorul clădirii silozului, dar în alte ţări (Canada, SUA), acestea
sunt, de obicei, amplasate la exterior.
Conform normelor de protecţie a muncii, concentraţia admisibilă a prafului
în atmosferă din interiorul silozului este de maximum 15 mg/m3, ceea ce este cu
neputinţă de realizat cu ajutorul cicloanelor. Soluţia este utilizarea filtrelor de
praf, care au randamente de aproape 100%, reţin particule mai mici de 1 micron,
dar sunt mult mai costisitoare.
Filtrul nu este eficace la desprăfuirea instalaţiilor de uscare a cerealelor,
deoarece aerul care antrenează praful şi plevurile uşoare este umed şi înfundă
ţesătura sacilor de filtrare. La desprăfuirea uscătoarelor sunt preferate cicloanele.
Un astfel de filtru este filtrul cu saci în care aerul este aspirat în interiorul sacilor
unde este purificat (fig. 2.24.). Aerul curat scapă prin porii ţesăturilor sacilor, iar
particulele de praf sunt reţinute pe sac şi sunt eliminate printr-un mecanism de
scuturare montat deasupra filtrului.
60
Fig. 2.24. – Schema de funcţionare a
filtrului cu saci MIAG
Filtrul cu saci este alcătuit din:

- carcasă cu saci şi conductă de intrare a aerului;
- capul filtrului cu mecanismul de scuturare şi tuburile combinate, prin
care poate intra aerul filtrat şi aerul necesar curăţirii sacilor;
- pâlnia colectoare de praf prevăzută cu melc transportor la partea de
jos.
Acţionarea mecanismului de scuturare a sacilor precum şi deschiderea şi
închiderea tuburilor de aer filtrat şi de aer pentru curăţirea sacilor se face prin
intermediul unui arbore cu came şi a unui arbore acţionat de un moto-reductor.
Din când în când filtrarea aerului este întreruptă pentru câteva clipe pentru
ca sacii să fie scuturaţi şi să fie traversaţi în sens invers de către aerul de curăţire.
Aceste operaţiuni simultane fac ca praful depus pe suprafaţa sacilor să cadă în
pâlnia colectoare, de unde, apoi este evacuat prin ecluză sau melci transportori.
Pentru realizarea aspiraţiei prafului din locurile generatoare de praf se
folosesc de preferinţă ventilatoarele elicoidale cu palete de diferite tipuri
(fig. 6.54.), care evacuează aerul curăţit în atmosferă iar praful, în aşa zisele
“camere de praf” sau “camere de liniştire”, care la rândul lor au deschideri de
evacuare a aerului prevăzute cu jaluzele.
61
Un punct important unde se produc cele mai mari cantităţi de praf sunt
cântarele automate. Pentru captarea prafului şi evitarea răspândirii lui în
atmosferă în timpul basculării produsului, cântarele sunt îmbrăcate într-o carcasă
de tablă care se racordează la conducta de aspiraţie a aerului cu praf.
Conducte de aspiraţie a prafului mai sunt montate şi în alte puncte din siloz,
cum ar fi: gura de încărcare a celulelor de siloz (fig. 6.55.), deasupra instalaţiilor
de transport, la cântarele automate etc. Celulele de siloz pot comunica între ele
prin orificii practicate în pereţii celulelor sub planşeu, astfel încât aspiraţia
racordată doar la una din celule produce în toate celulele o subpresiune, asigurând
absorbţia prafului dintr-un rând de celule sau un grup de celule.
2.2.5. INSTALAŢII PENTRU AERAREA ACTIVĂ

A PRODUSELOR
În magazii
Instalaţiile pentru aerarea activă a produselor depozitate în magazii se
compun din: ventilatoare, canale sau conducte pentru distribuirea aerului în masa
produselor şi racorduri pentru cuplarea ventilatoarelor la canalele sau conductele
de aerare.
Cel mai utilizat electroventilator este cel de tip “Aerator A12”, compus din
ventilatorul propriu-zis, electromotor, şasiu, tub tronconic de refulare şi racord
pentru capetele canalelor de aerare.
Canalele de aerare sunt spaţiile de sub nivelul pardoselii magaziei care
distribuie aerul în masa produsului.
Conductele sunt formate din tronsoane mobile confecţionate din lemn,
tablă, schelet metalic acoperit cu ţesătură din sârmă împletită etc., cu secţiune
triunghiulară, circulară, semicirculară ori în formă de “U” sau “V” întors, montate
la suprafaţa pardoselii, pentru dirijarea aerului în masa de produs.
Pentru aerarea activă a produselor în magazii se pot folosi instalaţii de
aerare:
- cu canale sub pardoseală, construite din cărămidă şi beton, tencuite în
interior, având lăţimea totală la nivelul pardoselii de 100 cm (cele
dreptunghiulare), acoperite cu panouri din scândură, cu lungimea de
circa 2 m (o pereche de canale poate aera un tronson cu suprafaţa de
circa 100 m2);
- cu conducte peste pardoseală, confecţionate din lemn, metal etc.,
alcătuite dintr-o conductă centrală şi conducte laterale (distribuitoare)
secundare construite din panouri de formă dreptunghiulară. Lăţimea
panoului central este de 100 cm, iar a celui lateral, de 50 cm.
Instalaţii pentru aerarea activă a produselor depozitate

în silozuri
62
Acestea se clasifică în:
- instalaţii cu aerare totală , care asigură ventilarea întregului lot din
celulă, fără posibilitatea aerisirii succesive pe straturi de produse,
necesitând debite mari de aer la presiuni ridicate;
- instalaţii cu aerare fracţionată cu care se poate realiza aerarea
succesivă pe straturi de produse, pe zone situate la diferite niveluri ale
celulei din siloz (poate lucra şi prin aerare totală, dacă se deschid toate
clapetele şi şuberele din conducte pentru a circula aerul în interiorul
masei de produs din celulă);
- instalaţii cu circulaţia curenţilor în plan vertical (care pot fi cu aerare
totală sau fracţionată);
- instalaţii cu circulaţia curenţilor în plan orizontal (cu aerare totală sau
fracţionată);
- instalaţii de ventilare prin refularea în produs a curenţilor de aer
(ventilatoare, care absorb aerul atmosferic şi îl dirijează sub presiune
în masa de seminţe din celulă, de unde, apoi este eliminat prin gurile
sau conductele de evacuare). Este cel mai răspândit mod de aerare
folosit la silozuri;
- instalaţii de ventilare prin absorbţia aerului din produse, mai puţin
folosite ca atare, dar se folosesc, în special, pentru completarea aerării
prin refulare, evacuând în exterior aerul încărcat cu vaporii de apă
rezultaţi din aerare.
Aerarea produselor în silozuri se efectuează prin trei sisteme de bază şi

anume: Littman, Rank şi Suka, cu numeroase variante şi combinaţii între ele.
Instalaţia de aerare tip Littman (fig. 2.25..), la care conductele de aerare
sunt demontabile, de obicei cu secţiunea circulară, şi se pot fixa de pereţii
celulelor cu secţiunea pătrată, circulară, poligonală etc.
Instalaţia de aerare tip Rank, utilizată la celulele cu secţiunea pătrată. Pe
unul din pereţi se află canalul de admisie, iar pe peretele opus, în mod simetric,
canalul de evacuare al aerului care a străbătut masa de produs.
Instalaţia de aerare tip Suka poate fi cu aerare totală sau fracţionată, fiind
compusă dintr-un sistem de canale verticale întretăiate de canale orizontale,
sistem cuplat la un electroventilator (este instalaţia cea mai răspândită în silozuri).
63
Fig. 2.25. – Instalaţia de aerare tip Littman (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
1-celule cu tuburi de aerare fixate la pereţi: a-poziţia pistoanelor reglată pentru aerarea totală
a lotului; b- poziţia pistoanelor reglată pentru aerarea zonei de produs situată la mijlocul
lotului; c- poziţia pistoanelor reglată pentru aerarea zonei de produs situată la partea
inferioară a celulei; d- poziţia pistoanelor reglată pentru aerarea zonei de produs situată la
partea superioară a celulei.
2-tubul de aerare fixat în axul vertical al celulei: a-poziţia pistonului pentru aerarea zonei de
produs situată în jumătatea superioară a celulei; b- poziţia pistonului pentru aerarea
produsului situat la partea inferioară a celulei
3-secţiune transversală în celulele de siloz (diferite posibilităţi de circulaţie a curenţilor de aer
în produs, în funcţie de poziţia pistoanelor în conducte)
În practică se mai utilizează instalaţia de aerare totală având camera de

presiune în formă de tor circular (conductele de presiune şi de distribuţie sunt
circulare), la care o conductă este montată la partea superioară a pâlniei celulei,
iar a doua, la nivelul treimii inferioare a pâlniei celulei (fig. 2.25..). Aceste
instalaţii sunt utilizate la silozurile tip CSVPA cu celulele cilindrice, de mare
capacitate, având un singur tor de distribuţie sau două.
Instalaţia pentru aerarea activă a porumbului ştiuleţi în pătule metalice -
este constituită dintr-un tub central vertical cu secţiunea circulară (din tablă
zincată) şi un tub orizontal de alimentare care face legătura cu electroventilatorul.
Aerarea se poate face fie individual (la un singur pătul), fie simultan, la două
pătule cu ajutorul unui tub bifurcat, în formă de y.
64
2.2.6. INSTALAŢII DE COMANDĂ
CENTRALIZATĂ ŞI SEMNALIZARE
La silozurile construite în ţara noastră sub denumirea improprie de instalaţii

de automatizare sunt cuprinse instalaţiile de comandă centralizată (de la distanţă)
şi cele de semnalizare a funcţionării utilajelor.
Automatizarea presupune, de fapt, comanda, controlul şi reglarea tuturor
fazelor procesului tehnologic după un plan sau regim prestabilit, fără intervenţia
omului. De altfel, în silozuri, numai unele părţi din complexul de procese ce au
loc sunt automatizate şi nu este vorba de o automatizare programată.
Prin comandă se înţelege operaţia care asigură începutul şi sfârşitul unui
proces de lucru. Întreţinerea ritmului necesar se face cu ajutorul unor aparate de
control şi reglare. Operaţiile de comandă se execută periodic la pornire şi la oprire,
putând interveni şi pe parcurs pentru acţionarea diferitelor organe de reglare.
Comanda se execută de la distanţă (centralizat) din camera dispecerului unde se află
schema sinoptică a procesului tehnologic.
Prin semnalizare se înţelege aducerea la cunoştinţa personalului, pe cale
senzorială, a unor stări de funcţionare sau repaus ale unor utilaje sau ale unor
fenomene din procesul producţiei. După organul care le recepţionează semnalizările
sunt optice şi acustice.
Aceste obiective se realizează prin comandă centralizată de la panoul de
comandă prevăzut cu butoane de pornire şi oprire pentru toate motoarele electrice
comandate de la distanţă şi pentru verificarea temperaturii produsului din celule.
Protecţia termică se efectuează prin relee termice şi este strict necesară
pentru înlăturarea regimurilor anormale de funcţionare ale utilajelor şi avariilor
lor.
Interblocarea - reprezintă oprirea şi pornirea automată a tuturor utilajelor
dintr-o linie, care se află în flux, înainte de utilajul oprit (în sens invers procesului
tehnologic).
Aceasta se realizează prin montarea în fiecare circuit al motoarelor a unui
demaror magnetic care are patru circuite independente şi anume, de: lucru,
comandă, semnalizare şi de blocare. Circuitele de comandă ale tuturor
demaroarelor din linia interblocată sunt legate electric între ele, aşa încât la
oprirea unui electromotor se vor opri şi toate celelalte motoare din flux aflate
înaintea sa.
Semnalizarea pornirii sau opririi motoarelor se face optic prin aprinderea
unor becuri roşii sau verzi pe panoul de comandă din camera dispecerului.
Semnalizarea poziţiei căruciorului de încărcare a celulelor pe benzile din
galeria superioară a silozurilor se realizează tot optic prin aprinderea becului
respectiv de pe panoul sinoptic.
Semnalizarea drumului cerealelor, se face tot optic, poziţia cuţitelor,
65
şuberelor sau a clapetelor distribuitoarelor fiind semnalizată pe tabloul

dispecerului prin contactele microîntrerupătoarelor.
Semnalizarea reducerii turaţiei tamburului la elevatoare se realizează atât
optic prin aprinderea lămpii de semnalizare cât şi acustic, prin declanşarea
soneriei atunci când turaţia elevatorului este critică şi trebuie oprit pentru
înlăturarea defecţiunilor.
2.2.7. SISTEME DE MĂSURARE A CONDIŢIILOR

DE DEPOZITARE
Măsurarea temperaturii din masa de boabe se realizează cu instalaţiile

cunoscute sub denumirea de instalaţii de detectare a temperaturii. Acestea diferă
între ele prin elementul care sesizează temperatura, denumit traductor.
Ca traductoare se utilizează termorezistenţe, termocuple şi termistori – cu
care se detectează punctele cu temperaturi peste 300C în vederea întreprinderii
unor operaţiuni urgente, cum ar fi , aerarea activă sau transferuri de produse în
interiorul silozului sau depozitului.
Determinarea umidităţii relative a aerului din interiorul depozitelor se face

cu: higrometre, higrografe, psihrometre.
Pentru măsurarea şi înregistrarea temperaturii aerului atmosferic se poate
folosi termograful.
Există aparate numite termohigrografe care înregistrează atât temperatura
cât şi umiditatea atmosferică, pe un tambur comun, acţionat de un singur sistem
de ceasornic. Pe acest tambur se fixează o termohigrogramă specială pe care se
trasează ambele valori (temperatura şi umezeala aerului).
Test de autoevaluare (2)
Scrieţi/marcaţi corect (1-3 variante corecte) pentru fiecare întrebare :

1. Pentru ce se folosesc şoproanele :
a. depozitare temporară
b. Depozitare de lungă durată
2. Ce se depozitează în pătule :
a. porumb ştiuleţi
b. porumb boabe
c. grâu
3. Ce se depozitează în celulele de siloz :
a. seminţe
b. porumb ştiuleţi
66
c. cartofi
4. Silozurile de beton armat de mare capacitate (44 mii şi 52 de mii tone)
au înălţimea de depozitare a celulei de :
a. 10 m
b. 20 m
c. Peste 25 m
5. Precizaţi care sunt transportoare pe orizontală :
a. transportoare cu banda
b. transportoare cu racleţi
c. elevatoare
6. Care dintre următoarele utilaje de curăţire se foloseşte pentru sortarea
produselor :
a. tararul aspirator
b. selectorul
c. triorul
7. Exemplificaţi câte două tipuri de uscătoare :
a. cu agent direct
b. cu agent indirect
8. Captarea prafului din depozite se face cu ajutorul :
a. –
b. –
REZUMAT U.I. 2
Unitatea de învăţare 2 (U.I. 2) cuprinde noţiuni despre principalele

construcţii necesare pentru depozitarea produselor agricole (magazii, şoproane,
pătule, arioaie demontabile şi silozuri de diferite capacităţi) şi utilaje şi instalaţii
utilizate în depozitatele folosite pentru condiţionarea şi păstrarea producţiilor
agricole, cum ar fi :
- utilaje şi instalaţii pentru manipularea produselor agricole vegetale ;
- utilaje pentru curăţarea şi sortarea masei de seminţe ;
- batoze de porumb ;
- instalaţii de uscare ;
- instalaţii de desprăfuire ;
- instalaţii pentru aerarea activă a produselor ;
- instalaţii de comandă centralizată, semnalizare, comunicare internă şi
de măsurare a de condiţiilor de depozitare.
Bibliografie U.I.2
1.Axinte M.,şi colab. - 2002 -Fitotehnie, caiet pentru lucrări practice, partea I,
67

pentru lucrări practice, Ed. I.Ionescu de la Brad, Iaşi.
Bucureşti, 1971.
RECEPŢIONAREA PRODUSELOR ŞI
COMPARTIMENTAREA LOR ÎN DEPOZITE
Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I.3)……………. 68
Instrucţiuni……………………………………………………………… 69
3.1. Recepţionarea calitativă şi cantitativă a produselor….……………. 69
3.2. Compartimentarea şi depozitarea produselor agricole…………….. 75
Test de autoevaluare ………………………………………………. 89
Rezumat (U.I.3)…………………………………………………… 90
Bibliografie (U.I.3)………………………………………………… 90

Obiectivele acestei unităţi de învăţare este însuşirea cunoştinţelor privind
recepţionarea calitativă şi cantitativă a produselor agricole vegetale cât şi modul
de compartimentare a acestora în funcţie de diferite criterii.
- Stabilirea determinărilor calitative a produselor în funcţie de produs şi
de domeniul de utilizare a acestora ;
- Cunoaşterea modului de pregătire şi de asigurare a spaţiilor de
depozitare cât şi a utilajelor şi instalaţiilor folosite în practica
recepţionării şi depozitării produselor.
- Identificarea modului de repartizare a produselor în depozite în funcţie
de : specie, umiditate, procentul şi tipul impurităţilor, starea sanitară,
masa hectolitrică, alte caracteristici calitative, tipul depozitului etc.
68
Această unitate de învăţare (U.I.3) cuprinde noţiuni referitoare la
recepţionarea calitativă şi cantitativă a produselor cât şi modul de repartizare a
acestora în funcţie de diferite criterii calitative.
Timpul de învăţare este de cca 2 ore iar la sfârşit studenţii vor rezolva
Testul de autoevaluare (3).
După parcurgerea celor trei unităţi de învăţare studenţii vor prezenta o
lucrare de verificare.
U.I. 3. RECEPŢIONAREA PRODUSELOR

AGRICOLE VEGETALE ŞI COMPARTIMENTAREA
LOR ÎN DEPOZITE.
3.1. Recepţionarea prod. agr. vegetale
Operaţiunile de primire a produselor agricole la bazele de recepţionare şi

silozuri au un caracter sezonier, desfăşurându-se cu intensitate maximă în
perioadele care coincid cu strângerea recoltei. In cursul anului se deosebesc două
perioade de primire a produselor denumite campanii de recepţionare:
- de vară, când se recepţionează cereale de toamnă, orzoaică de
primăvară, mazăre, fasole;
- de toamnă, când se recepţionează: porumb, floarea-soarelui, soia etc.
Campania de vară începe la începutul lunii iunie în sudul ţării şi în
Dobrogea, la jumătatea lunii iulie în zonele deluroase, iar în zonele premontane se
poate prelungi până la sfârşitul lunii august, în funcţie de perioada de maturare şi
recoltare a lanurilor. În această campanie se recepţionează: grâu, secară, triticale,
orz, orzoaică, ovăz, mazăre, fasole, in, unele plante medicinale etc. Durează de la
15 până la 30 zile.
În campania de toamnă se recepţionează: floarea soarelui, porumbul, soia,
orezul, cânepa pentru fibre, cartof, sfeclă, conuri de hamei, unele plante
medicinale. Datorită eşalonării maturării şi recoltării diferitelor produse, campania
de toamnă durează 30-40 zile, iar în unii ani, în condiţii climatice nefavorabile,
campania se prelungeşte şi mai mult.
În afara acestor perioade, cu primiri masive de produse, unităţile de
recepţionare mai primesc şi în celelalte perioade ale anului unele cantităţi mai
mici de produse, provenite de la producătorii individuali, din preluarea uiumului
de la mori etc.
Concentrarea în spaţiile de depozitare a unor cantităţi mari de produse
agricole într-un timp foarte scurt impune efectuarea unor operaţiuni
organizatorice care să ducă la recepţionarea cât mai rapidă a produselor.
Cele mai importante măsuri sunt:
- întocmirea planului de recepţionare;
- asigurarea şi pregătirea spaţiului pentru depozitarea produselor;
69
- pregătirea utilajelor şi instalaţiilor pentru recepţionarea şi depozitarea

produselor;
- alte operaţiuni pentru organizarea recepţionării produselor.
3.1.1. ÎNTOCMIREA PLANULUI

DE RECEPŢIONARE
La stabilirea sarcinilor de recepţionare pe baze şi silozuri se ţine seama de

următoarele elemente:
- capacitatea şi tipul depozitelor;
- gradul de mecanizare a bazelor, silozurilor;
- produsele zonate în zona respectivă;
- calitatea medie a produselor recepţionate în ultimii ani;
- posibilităţile de dirijare a producătorilor către bazele şi silozurile mai
apropiate;
- sarcinile de predare a unităţilor mari producătoare (contracte, plăţi în
natură pentru lucrările mecanizate de Agro – Mec – uri, restituiri de
seminţe etc.);
- sarcinile de livrare a produselor în campania de recepţionare la diferiţi
beneficiari.
În baza acestor elemente, se stabilesc contacte cu producătorii agricoli şi cu
minimum 15 zile înainte de începerea recoltării se elaborează graficele de predare
a produselor agricole care cuprind:
- data la care începe şi se încheie predarea produselor;
- cantităţile de produse care se vor preda zilnic;
- ritmul orar de predare;
- timpul necesar pentru staţionarea mijloacelor de transport la predarea
produselor.
3.1.2. ASIGURAREA ŞI PREGĂTIREA SPAŢIULUI

PENTRU DEPOZITAREA PRODUSELOR
La stabilirea necesarului de spaţiu pentru depozitarea produselor se ţine

seama atât de planul de recepţionare cât şi de eventualitatea suplimentării
acestuia, ca urmare a obţinerii unor producţii mai mari.
Asigurarea spaţiului necesar depozitării se realizează prin:
- golirea spaţiilor prin livrări către beneficiari;
- înălţarea stratului de produse până la limita maximă admisă de
rezistenţa depozitului şi de însuşirile calitative ale seminţelor;
- concentrarea produselor din stoc într-un număr cât mai redus de
depozite;
- construirea de noi spaţii sau darea în exploatare a celor în curs de
70
construire;
- amenajarea unor spaţii pentru depozitarea provizorie, de scurtă
durată a produselor.
Înainte de începerea campaniei de vară ca şi în tot cursul anului, pe măsură
ce spaţiile de depozitare se golesc, acestea se pregătesc din punct de vedere tehnic
şi igienic pentru depozitarea şi conservarea în bune condiţii a produselor.
Pregătirea tehnică constă în efectuarea reparaţiilor curente care de obicei
se fac în trimestrul I al anului, când numeroase spaţii de depozitare se golesc.
Pregătirea igienică a spaţiilor de depozitare se efectuează după terminarea
lucrărilor de reparaţii şi constă în: curăţirea şi dezinsectizarea depozitelor.
a) curăţirea se realizează prin: măturarea, perierea, răzuirea, aspirarea
sau refularea prafului sau altor impurităţi de pe suprafeţele de
construcţie din interiorul şi exteriorul depozitelor, de asemenea, se
face curăţirea şi a clădirilor anexe (pavilioane administrative,
laboratoare etc.) precum şi a incintei bazelor.
b) dezinsectizarea depozitelor se va face cel puţin o dată pe an, când
depozitul este complet gol, după încheierea lucrărilor de reparaţii şi
curăţire şi în condiţii atmosferice prielnice (vezi capitolul: Combaterea
dăunătorilor în depozite).
Concomitent cu pregătirea depozitelor se efectuează revizuirea şi repararea
drumurilor de acces, a rampelor, liniilor de garaj şi a celorlalte utilităţi din cadrul
bazelor şi silozurilor.
3.1.3. PREGĂTIREA UTILAJELOR ŞI

INSTALAŢIILOR PENTRU
RECEPŢIONAREA, CONSERVAREA ŞI
DEPOZITAREA PRODUSELOR
În afară de lucrările de întreţinere a utilajelor şi instalaţiilor în tot cursul

anului, concomitent cu acţiunea de reparaţii, curăţire şi dezinsecţie a spaţiilor de
depozitare se efectuează şi revizuirea, repararea, curăţirea şi dezinsectizarea
tuturor maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, aparatelor şi instrumentelor din cadrul
bazelor şi a silozurilor.
Pentru realizarea acestor obiective este necesară aprovizionarea, din timp,
cu piesele şi materialele necesare funcţionării în bune condiţii a utilajelor şi
instalaţiilor.
Pentru desfăşurarea operativă a recepţionării produselor, utilajele mobile de
transport şi manipulare se constituie în relee, în care se include şi câte un utilaj de
precurăţire astfel ca, simultan cu depozitarea să se elimine din masa produsului
impurităţile uşor separabile.
Aparatele, instrumentele şi instalaţiile de măsură şi forţă supuse regimului
metrologic trebuie verificate, nefiind admisă folosirea acestora în campania de
recepţionare fără să fie verificate şi admise pe anul în curs.
71
3.1.4. ALTE MĂSURI PENTRU ORGANIZAREA

RECEPŢIONĂRII PRODUSELOR
Pentru desfăşurarea în bune condiţii a preluării produselor, înainte de

începerea campaniei de recepţionare, se mai iau următoarele măsuri
organizatorice:
- se organizează laboratorul şi punctele sezoniere de efectuare a
analizelor;
- se elaborează planul de compartimentare a produselor pe calităţi;
- se stabileşte fluxul de circulaţie a vehiculelor de la intrarea şi până la
ieşirea acestora din incinta bazei sau silozului;
- se organizează instruirea muncitorilor din cadrul unităţilor beneficiare
şi furnizoare;
- se asigură necesarul de imprimante, materiale, carburanţi, lubrifianţi,
ambalaje necesare în campania de recepţionare a produselor.
3.1.5. RECEPŢIONAREA CALITATIVĂ

A PRODUSELOR
La sosirea produselor în cadrul bazei sau silozului, mijloacele de transport

sunt dirijate la laboratorul sau punctul de analiză pentru stabilirea calităţii
produselor recepţionate.
Analiza se face de către laboratorul unităţii beneficiare (primitoare) în
prezenţa producătorului individual sau al delegatului societăţii agricole
producătoare. În vederea determinării calităţii produselor, laborantul bazei sau al
silozului extrage din fiecare mijloc de transport o cantitate reprezentativă de
produs (conform normelor şi tehnicii care reglementează extragerea şi constituirea
probelor). După formarea probelor de laborator se efectuează următoarele
determinări:
- examenul organoleptic, conţinutul procentual de impurităţi, procentul
de umiditate şi starea sanitară pentru toate produsele;
- greutatea hectolitrică la: grâu, secară, triticale, orz, orzoaică, ovăz,
orez şi facultativ la floarea soarelui;
- procentul boabelor îmbrăcate în palee la grâu;
- uniformitatea la orz şi orzoaică;
- procentul de boabe atacate de ploşniţe şi sticlozitatea la grâu;
- autenticitatea hibrizilor la floarea soarelui;
- procentul de boabe galbene la orez;
- soiul la fasole.
Stabilirea calităţii produselor se face pe fiecare lot (mijloc de transport) sau
72
pe un convoi de mijloace de transport care cuprinde produse de calitate
asemănătoare şi care provine de la acelaşi producător. Potrivit reglementărilor în
vigoare, unele determinări calitative se efectuează imediat după luarea probelor,
iar altele, se pot face după terminarea predărilor din ziua respectivă, analizându-se
o probă medie din produsele primite în acea zi de la acelaşi producător.
După luarea probelor şi efectuarea analizelor se stabileşte dacă produsele
corespund normelor tehnice de recepţionare şi se întocmesc documentele
calitative, iar mijloacele de transport se dirijează către utilajele de cântărire.
3.1.6.CÂNTĂRIREA PRODUSELOR
AGRICOLE VEGETALE
Cântărirea produselor primite de baze şi silozuri este operaţia primordială

şi obligatorie care se execută la intrarea vehiculelor cu produse în incinta bazei
sau în staţiile de primire ale silozurilor, impunându-se exactitatea măsurării
cantităţii atât pentru produsele ce se depozitează, cât şi pentru cele transferate
dintr-un depozit în altul sau la inventarierea produselor înmagazinate.
Pentru a asigura calitatea măsurătorilor, Oficiul de Stat pentru Metrologie
(O.S.M.) din cadrul Direcţiei Generale pentru Metrologie şi Standarde (D.G.M.S.)
a stabilit obligativitatea verificării prealabile a măsurilor şi a aparatelor de
măsurat precum şi supravegherea şi controlul acestora de către diferite categorii
de verificatori.
Aparatele de cântărit frecvent utilizate sunt cele cu pârghii care se clasifică
în : balanţe şi bascule.
Balanţele sunt aparate alcătuite dintr-o singură pârghie de cântărire, având
braţe egale sau neegale. După modul obţinerii poziţiilor de echilibru se deosebesc:
- balanţe simple sau compuse, la care echilibrarea se face cu greutăţi;
- balanţe romane, la care echilibrarea se face prin deplasarea unei
greutăţi de-a lungul unui braţ de pârghie divizat în diferite valori;
- balanţe cu cadran, la care citirea se face cu ajutorul unui ac indicator
care se mişcă în faţa cadranului.
Basculele sunt aparate de cântărit a căror funcţionare se bazează pe un
sistem de pârghii cu braţe neegale şi se folosesc pentru cântărirea corpurilor
voluminoase şi grele.
Ele sunt de diferite tipuri:
- bascule zecimale, la care cântărirea se realizează cu greutăţi de lucru;
- bascule romane, la care cântărirea se face prin deplasarea unor
greutăţi de-a lungul unor braţe divizate în unităţi de masă;
- bascule semi-automate, la care cântărirea se obţine prin înclinarea,
sub influenţa corpului de cântărit, a unei pârghii care deplasează un ac
indicator în dreptul unui cadran;
- bascula automată care înregistrează concomitent pe lângă greutatea

vehicolului şi numărul de circulaţie a vehicolului respectiv.
73
Ţinând seama de măsura în care cântăritorul participă la cele trei operaţii de

cântărire: aşezarea corpului de cântărit, echilibrarea şi scoaterea de pe aparat sau
descărcarea, aparatele de cântărire se pot clasifica în: aparate de cântărit manual,
semiautomate şi automate.
Principalele tipuri constructive de bascule utilizate în practică sunt:
- bascula romană transportabilă cu platformă obişnuită;
- bascula automată pentru vehicule rutiere (fig. 3.1.);
Fig. 3.1. – Basculă

automată pentru vehicule
rutiere
(după Thierer L.V., 1971)
1-platforma basculei;
2-înregistrarea automată a
numărului de circulaţie a
autovehiculului;
3-înregistrarea automată a
greutăţii;
4-cabina de comandă;
5-autovehiculul
- bascula romană fixă cu pâlnie pentru cântărirea produselor în

silozuri (fig. 3.2.);
Fig. 3.2. – Basculă romană fixă cu pâlnie pentru cântărirea produselor agricole în
silozuri (după Thierer L.V. şi colab., 1971)
1-cutia pâlniei de cântărire; 2-şuber; 3-roată pentru acţionarea şuberului; 4-ramă de
sprijin; 5, 6-pârghii; 7-fundaţie; 8-dispozitivul de cântărire; 9-pârghie; 10-podeţ pe care
se fixează jgheabul de scurgere a produselor; 11-grinzi de reazem pentru podeţ (fixate
în fundaţie); 12-jgheab de curgere a boabelor din vagon în pâlnie
74
- bascula automată pentru cântărirea produselor pe banda
transportoare ;
- cântar automat cu cupă basculantă folosit la cântărirea produselor

introduse sau scoase din celulele de siloz.
Fig. 3.3. – Cântar automat mobil Fig. 3.4. – Cântar electronic

GUSTAFSON BC
(CHANTLAND-PVS)
Există diferite tipuri de cântare automate mobile (tipul Chantland-PVS

- fig. 3.3.) sau electronice ca cel din fig. 3.4., care este parte componentă din
maşina de tratat seminţe GUSTAFSON.
3.2. COMPARTIMENTAREA
ŞI DEPOZITAREA PRODUSELOR
AGRICOLE VEGETALE
Compartimentarea produselor reprezintă repartizarea loturilor de seminţe în

depozite, după anumite criterii calitative (felul produsului, umiditatea, procentul şi
tipul impurităţilor, starea sanitară, masa hectolitrică, alte caracteristici calitative,
tipul depozitului etc.).
3.2.1. COMPARTIMENTAREA PRODUSELOR

PE SPECII
La recepţionarea produselor, depozitarea se face separat, pe fiecare specie,
75
pentru evitarea amestecului mecanic între produse. Amestecul de produse dintre

diferite specii diminuează calitatea loturilor, deoarece în majoritatea cazurilor (cu
excepţia grâului în secară, a orzoaicei în orz), seminţele de alte plante de cultură
sunt considerate corpuri străine. Uneori, ca urmare a amestecului seminţelor
aparţinând la specii diferite, când separarea acestora nu se poate face prin utilaje
de curăţire şi sortare, loturile respective se declasează şi se livrează la destinaţii cu
eficienţă economică redusă.
Produsele de sămânţă certificate biologic în câmp se depozitează pe specii,
soiuri, loturi de aceeaşi provenienţă, având la bază acelaşi act de recunoaştere şi
caracteristici calitative asemănătoare.
În cadrul fiecărei specii, compartimentarea se face în funcţie de destinaţia
produsului pentru sămânţă sau pentru consum.
Produsele de consum se compartimentează pe destinaţii (consum alimentar,
furajer, pentru industrializare sau export) în funcţie de caracteristicile calitative
ale fiecărui lot şi de condiţiile tehnice de livrare la fiecare destinaţie.
In cadrul acestei compartimentări produsele se grupează în:
- corespunzătoare STAS – lui;
- necorespunzătoare STAS - lui.
Cele necorespunzătoare STAS - lui, se depozitează pe grupe calitative în
funcţie de umiditate, corpuri străine, greutatea hectolitrică şi alte caracteristici,
astfel ca prin cheltuieli minime să poată fi îmbunătăţite până la condiţiile necesare
livrării. Se are în vedere şi posibilitatea de îmbunătăţire a unor loturi pentru
trecerea lor într-o categorie calitativă superioară şi implicit, creşterea valorii
produsului.
3.2.2. COMPARTIMENTAREA ÎN FUNCŢIE

DE UMIDITATE
Din acest punct de vedere, produsele se depozitează pe grupe, separat cele

cu umiditate scăzută şi separat, cele cu umiditate mai ridicată, care necesită
uscarea artificială.
La compartimentarea pe grupe de umiditate se ţine seama de: umiditatea
loturilor la recepţionare, umiditatea finală necesară livrării sau pentru asigurarea
conservării, extracţia maximă de umiditate ce se poate realiza la o trecere a
produsului prin uscător şi numărul de treceri necesare pentru uscarea produsului.
În funcţie de aceste elemente produsele se grupează pe criteriul numărului
necesar de treceri prin instalaţiile de uscare pentru a fi aduse la condiţiile
de livrare sau conservare. Amestecarea produselor din diferite grupe de umiditate
produce dificultăţi în procesul de uscare şi conservare precum şi la prelucrarea
industrială a produselor.
După eliminarea unei cantităţi de apă din boabe, lotul trece într-o altă grupă
de umiditate cu care poate fi amestecat şi uscat în continuare.
76
DE CONŢINUTUL DE CORPURI STRĂINE
Repartizarea produselor în depozite se efectuează în funcţie de procentul de

corpuri străine şi de componentele acestora, de felul şi numărul operaţiunilor
necesare pentru eliminarea corpurilor străine.
De obicei, în cursul depozitării produselor, în majoritatea cazurilor se
realizează precurăţirea prin utilaje de curăţire brută intercalate în releele sau în
fluxul de transport al produselor spre locul de depozitare. Prin aceasta se reduce în
mare măsură procentul de impurităţi grosiere uşoare şi mărunte (uşor separabile),
astfel că repartizarea în depozit are loc în funcţie de calitatea produsului după
precurăţire.
La stabilirea grupelor de compartimentare după criteriul purităţii se tine
seama de gradul de complexitate a curăţirii fine pentru eliminarea unor
componente de corpuri străine (greu separabile), de numărul necesar de treceri ale
produselor prin utilaje pentru a se obţine puritatea necesară, de felul instalaţiilor şi
de fluxul tehnologic de manipulare şi transport utilizate pentru efectuarea curăţirii
şi sortării produselor.

DE STAREA SANITARĂ
Majoritatea produselor provenite direct din lan, rareori sunt infestate cu

dăunători (acarieni, insecte), prezenţa acestora constatându-se mai frecvent la
produsele provenite din depozitele producătorilor sau din uiumul morilor.
Când, în cazuri excepţionale, se recepţionează totuşi, produse infestate, ele
se repartizează în depozite izolate de celelalte spaţii.
Depozitarea acestor produse la un loc cu cele neinfestate poate duce la
deprecierea calitativă a întregului lot, cu efecte economice negative.
La repartizarea în depozite a produselor infestate se ţine seama de metodele
ce se vor aplica pentru combaterea dăunătorilor. De exemplu, produsele puternic
atacate de gărgăriţe şi care necesită gazare, se vor depozita separat de loturile
atacate mai uşor de acarieni şi care se pot îndepărta din produse prin lucrările de
curăţire.
Produsele infestate, chiar după ce au fost gazate, nu se vor amesteca cu alte
loturi neinfestate, ci se vor livra cu prioritate.
În ceea ce priveşte loturile atacate de diferite boli criptogamice ce se pot
extinde şi care pot deprecia alte produse sănătoase, depozitarea acestora trebuie să
se facă, de asemenea, separat.

DE MASA HECTOLITRICĂ
77
Deoarece masa hectolitrică este influenţată în mare măsură de conţinutul de

umiditate şi de corpuri străine, constituie un criteriu secundar în
compartimentarea loturilor de produse. În cele mai multe cazuri, prin lucrările de
uscare şi curăţire a produselor, greutatea hectolitrică creşte substanţial,
modificându-se astfel şi grupa de încadrare a lotului în funcţie de această
însuşire.
La produsele pentru care standardele de livrare nu cuprind masa
hectolitrică, la compartimentare nu se ţine seama de această caracteristică, de
asemenea, nici la floarea-soarelui.
Pentru produsele la care greutatea hectolitrică are importanţă în procesul de
prelucrare industrială este necesară o compartimentare riguroasă în funcţie de
acest indice calitativ, ţinându-se seama şi de valoarea masei hectolitrice la care va
ajunge produsul în urma curăţirii şi uscării (de exemplu, la grâu: pentru
panificaţie - MH – min 75 kg; pentru paste făinoase, min 77 kg).

DE ALTE PARTICULARITĂŢI CALITATIVE
Pentru unele specii, normele de livrare prevăd condiţii tehnice speciale, de

care se ţine seama la compartimentarea produselor.
Astfel la grâu, compartimentarea se face şi în funcţie de procentul de
sticlozitate, depozitându-se separat cel cu sticlozitate de peste 65% destinat
obţinerii făinii pentru paste făinoase; de asemenea, se ţine seama şi de procentul
boabelor atacate de ploşniţa cerealelor (care reduce calitatea glutenului). Se vor
grupa loturile în funcţie de intensitatea atacului, astfel: fără atac de ploşniţe; cu
atac de ploşniţe de 0,1-1%; 1,1-5%; 5,1-10%; peste 10% boabe atacate de
ploşniţe.
La orz şi orzoaică, compartimentarea se realizează şi în funcţie de
uniformitate, depozitându-se separat loturile cu conţinut de peste 70% la orz şi
peste 80% la orzoaică, boabe mai mari de 2,5 mm lăţime.
La orez depozitarea se face pe soiuri sau în funcţie de forma şi mărimea
boabelor galbene sau brune, astfel: loturi cu 0%; 0,1-3%; 3,1-5%; 5,1-10%; 10-
15%; 15,1-25 % şi peste 25 % boabe galbene-brune.
La fasole, compartimentarea se efectuează şi în funcţie de soi, iar la fasolea
comună, se mai ţine seama de formă, dimensiune, culoarea boabelor
(uniformitate) şi de conţinutul de boabe pătate.
La mazăre, compartimentarea se face şi în funcţie de culoare (galbenă,
verde, amestec), de calibrul seminţelor, precum şi de felul tegumentului (neted,
zbârcit) şi de forma seminţelor (rotundă, colţuroasă).
La floarea soarelui compartimentarea se face şi în funcţie de conţinutul se
seminţe râncede.
78
La soia, la compartimentare se ţine seama şi de procentul de seminţe
murdare de pământ, grupându-se separat loturile curate, separat cele cu până la
5% seminţe murdare şi separat cele cu peste 5% seminţe murdare.

DE TIPUL DEPOZITULUI
La repartizarea produselor în diferite tipuri de depozite se ţine seama de

influenţa fiecărui tip de spaţiu asupra condiţiilor de conservare a produselor.
În celulele de siloz nu se vor păstra produse cu umiditate ridicată, decât pe
o perioadă scurtă de timp (1-2 zile), pentru a fi curăţite, uscate, tratate.
În celulele mici de siloz, cu suprafaţa sub 12 m2 se pot păstra cerealele şi
leguminoasele cu maximum 14% umiditate. În celulele mai mari (cu suprafaţa de
peste 12 m2), la conservarea produselor amintite, umiditatea trebuie să fie sub
13,5%, iar în cele cu diametrul de peste 8 m (cu suprafaţa peste 50 m2) se pot
păstra cereale cu umiditatea sub 13% şi temperatura, sub 80C.
Nu este indicat să se păstreze seminţe de floarea-soarelui în celulele
silozurilor deoarece în spaţii închise şi neaerisite, în urma unor procese
biochimice se degajă gaze pirofore, care se aprind cu uşurinţă, producând explozii
soldate cu însemnate pagube prin avarierea silozului şi degradarea seminţelor.
În afară de aceasta, datorită masei hectolitrice reduse a acestor seminţe, nu
este economic să fie păstrate în silozuri deoarece ocupă un volum aproape dublu
faţă de cel al produselor grele (grâu, porumb etc.). Din aceleaşi motive nu este
indicat să se păstreze în silozuri şi alte produse din categoria celor uşoare (ovăz
etc.).
În magazii se depozitează toate speciile de produse, indiferent de calitate.
Înălţimea stratului de produse depozitate în vrac se stabileşte în funcţie de
următoarele elemente:
- stadiul de postmaturare a produselor;
- temperatura atmosferică din zona şi perioada de conservare;
- gradul de dotare al depozitului cu instalaţii de aerare, manipulare
mecanică, curăţire, uscare;
- umiditatea produsului;
- conţinutul şi natura corpurilor străine;
- tipul magaziei.
În funcţie de aceste elemente, la depozitarea în magazii, înălţimea vracului
variază în principiu, astfel:
- produsele cu postmaturarea terminată se depozitează în straturi mai
înalte comparativ cu cele care nu şi-au desăvârşit postmaturare;
- loturile uscate se depozitează în strat mai înalt decât cele umede;
- în anotimpul răcoros, stratul poate fi îngroşat , iar în cel călduros,
produsele se depozitează în strat mai subţire;
- în depozitele cu aerare, grosimea stratului de produse este mai mare
decât în cele fără aerare;
79
- în magaziile în care se poate interveni cu utilajele de manipulare la

mişcarea produselor în vederea aerisirii şi prevenirii degradării,
produsele se depozitează în strat mai gros decât în cele nemecanizate;
- produsele umede şi cele cu un conţinut ridicat de corpuri străine se
depozitează în strat mai subţire decât cele uscate şi cu puritate ridicată.
Datorită multitudinii de factori care influenţează asupra înălţimii stratului
de depozitare a produselor, nu se pot stabili norme fixe pentru toate cazurile care
apar în procesul de depozitare şi conservare ale acestora.
La depozitarea produselor în magazii se ţine seama, în special, de
umiditatea loturilor, dotarea depozitelor cu instalaţii de aerare activă şi de grupa
de plante.
Astfel, la cereale (grâu, secară, orz, ovăz) cu umiditatea între 14,1-17%,

grosimea stratului de depozitare va fi de 2,5-0,5 m în magazii fără aerare activă şi
de 3 m în magazii cu aerare activă; la sub 14% umiditate, în ambele tipuri de
magazii, grosimea stratului poate ajunge până la înălţimea admisă de rezistenţa
magaziei, iar produsele cu peste 17% umiditate se vor depozita până la max. 0,5
m grosime în magazii fără aerare activă şi la 1,5-2,0 m, în magazii cu aerare
activă.
La compartimentarea grâului pentru consum se va ţine seama de
următoarele reguli:
- grâul cu umiditate sub 14% şi maximum 3% corpuri străine se poate
depozita în spaţii pentru depozitare definitivă (magazii şi silozuri) fără
aerare activă (în celule circulare se depozitează grâu cu umiditatea sub
13%);
- în cadrul categoriei de grâu cu 13% umiditate şi maximum 3% corpuri
străine, compartimentarea se va face pe cel puţin două grupe de masă
hectolitrică: sub 76 kg şi peste 76 kg;
- grâul cu 14-17% umiditate şi max. 6% corpuri străine se va depozita
în magazii şi silozuri prevăzute cu instalaţii de aerare activă sau în
spaţii provizorii (şoproane, arioaie) de asemenea, prevăzute cu
instalaţii de aerare activă;
- grâul cu 14-17% umiditate şi max. 6% corpuri străine depozitat în
spaţii definitive (cu aerare activă) se poate păstra maximum trei luni
fără uscare artificială, însă, în perioada imediat următoare trebuie
curăţat pentru reducerea conţinutului de corpuri străine sub limita
prevăzută de STAS;
- grâul cu 14-17% umiditate şi maximum 6% corpuri străine din spaţii
provizorii (cu aerare activă) se va curăţi în perioada imediat
următoare, se va usca prin aerare în maximum 3 luni de la
recepţionare şi apoi se va transfera în spaţiile definitive sau se va livra
80
către beneficiari;
- grâul cu peste 14% umiditate şi peste 6% corpuri străine se va
depozita în şoproane sau alte spaţii pentru păstrare provizorie
prevăzute cu instalaţii de aerare activă, de curăţire şi racordate la
instalaţii de uscare, în vederea curăţirii şi uscării lotului, de urgenţă,
după care depozitarea se va face în funcţie de calitatea acestuia.
Grâul pentru panificaţie se va compartimenta după următoarele grupe
calitative:
- umiditate: sub 14% (sub 13% pentru celulele circulare);
- corpuri străine: sub 3% şi peste 3%;
- masa hectolitrică: sub 75 kg şi peste 75 kg;
- gluten umed: sub 22% şi peste 22%;
- indice gluten: sub 25 şi peste 25%
- alte caracteristici calitative.
Pentru paste făinoase şi alte destinaţii se vor identifica loturile de grâu cu
masa hectolitrică şi sticlozitate ridicate, cu conţinut redus de umiditate şi corpuri
străine, sănătos, fără atac de ploşniţe sau boli criptogamice (minimum 77 kg –
MH, max. 3% corpuri străine, max. 14 %umiditate, min. 65% sticlozitate,
min. 28% gluten umed, max. 3% boabe prăfuite sau fulguite de mălură şi
tăciune, neinfestate cu dăunători).
În scopul compartimentării după criteriile amintite, se va întocmi o schemă
cu toate spaţiile de depozitare din cadrul subunităţii, cu specificarea tipului şi
capacităţii fiecăruia. În funcţie de calitatea probabilă a recoltei şi de calitatea
realizată în ultimii 3 ani, se vor stabili grupele calitative care vor fi specificate pe
schema de compartimentare.
Pentru identificarea cu uşurinţă de către conducătorii auto a spaţiilor de
depozitare unde trebuie descărcat produsul, se recomandă ca pe fiecare spaţiu să
se aplice un panou cu suprafaţa de cca. 0,250 m2, vopsit cu anumită culoare
convenţională în funcţie de sortimentul calitativ al produsului. Culoarea şi
numărul de pe panou vor fi identice cu a spaţiului de depozitare din schema de
compartimentare. Această schemă se include în fluxul de circulaţie spre toate
spaţiile de depozitare şi se montează la: laborator, staţia de cântărire şi în toate
intersecţiile din incinta bazei pentru orientarea şi dirijarea cu uşurinţă a
conducătorilor auto spre locul de descărcare (indicat în tichetul eliberat de
laborator). Pe tichet se va lipi o bulină a cărei formă şi culoare este identică cu a
panoului de pe spaţiul respectiv şi cu cea din schema de compartimentare.
Se va avea în vedere că, în aceeaşi perioadă se primesc la baza de
recepţionare diferite specii de produse şi că, în cadrul fiecărei specii există o
diversitate de sortimente calitative.
Pentru dirijarea raţională a produselor de la laborator la locul de depozitare,
panoul şi bulinele de identificare a depozitului vor avea o anumită formă
geometrică în funcţie de specia de produse, de exemplu:
- triunghi, pentru grâu;
- pătrat, pentru secară;
81
- cerc, pentru orz;

- jumătate cerc, pentru orzoaică;
- pentagon, pentru in etc.
Sortimentul calitativ va fi indicat prin culori diferite. De exemplu, pentru
grâu:
Umiditate Corpuri străine MH Forma panoului si Forma

(%) (%) (kg) bulinei panoului
sub 3 Peste 76 triunghi verde
sub 14
peste 3 Sub 76 triunghi albastru
sub 6 - triunghi galben
14-17
peste 6- - triunghi portocaliu
sub 6- triunghi roşie
peste 17
peste 6 triunghi maro
Este necesar ca pe panoul respectiv să se scrie cu o vopsea care

contrastează cu culoarea de pe panou) denumirea depozitului, produsul şi
sortimentul calitativ, de exemplu:
- magazia nr. 2;
- grâu;
- umiditate, 14-17%;
- corpuri străine, sub 6%.
După compartimentarea definitivă, se va face reamplasarea panourilor
colorate în funcţie de sortimentele de produse din depozite.
În baza schemei de compartimentare se va întocmi şi planul de
compartimentare pe sortimente calitative şi spaţii de depozitare, plan ce se va
înscrie în registrul pentru evidenţa calităţii produselor.
Pentru asigurarea conservării corespunzătoare a cerealelor cu umiditatea
critică, temperatura trebuie să fie sub 25ºC în intervalul 1 aprilie – 1 octombrie şi
sub 18ºC în intervalul 1 octombrie – 31 martie. Este foarte avantajos, ca pe toată
perioada de păstrare a produselor atât temperatura cât şi umiditatea să fie scăzute.
Loturile de orz pentru furaj care au la recepţionare sub 14% umiditate şi 5%
corpuri străine se vor depozita separat în spaţii pentru depozitare definitivă
(magazii sau silozuri) care pot fi fără aerare activă.
După încheierea lucrărilor pentru îmbunătăţirea calităţii orzului şi orzoaicei
(curăţire, sortare, uscare) compartimentarea se va efectua în funcţie de însuşirile
calitative: pentru bere şi pentru furaj. Forma geometrică folosită pentru
identificarea spaţiilor pentru orz este un cerc, iar pentru orzoaică, o jumătate de
cerc.
Culoarea panourilor de la depozite şi a bulinelor de pe tichet va fi diferită,
în funcţie de sortimentul calitativ, astfel:
a) La orzul şi orzoaica pentru bere:
82
- verde pentru orzoaică şi orzul cu indici calitativi corespunzători
pentru industria berii;
- albastru pentru orzul şi orzoaica de bere care necesită operaţiuni de
uscare;
- galben pentru orzul şi orzoaica pentru bere care necesită operaţiuni de

curăţire sau sortare;
- portocaliu pentru orzul şi orzoaica pentru bere care necesită operaţiuni
de uscare, curăţire, sortare etc.
b) La orzul pentru furaj:
- roşu pentru loturile care corespund indicilor calitativi prevăzuţi în
normativele de livrare;
- negru pentru loturile care nu corespund condiţiilor de livrare.
Orzul şi orzoaica pentru bere au prioritate pentru depozitarea în spaţiile
prevăzute cu instalaţii de aerare activă.
La conservarea orzului şi orzoaicei pentru bere se vor lua măsuri pentru
accelerarea procesului de postmaturare şi îmbunătăţirea însuşirilor biochimice ale
masei de seminţe (prin solarizare, aerare activă cu aer atmosferic cald etc.).Dacă
produsul are un conţinut scăzut de umiditate, repausul germinativ se poate scurta
cu 15-20 zile, fiind apt pentru a fi prelucrat în industria berii. În timpul conservării
orzului şi orzoaicei pentru bere se vor lua toate măsurile de evitare a vătămării şi
spargerii boabelor.
Orzoaica care are sub 62 kg – masa hectolitrică se va recepţiona şi plăti
preţul de contractare al orzului, chiar dacă boabele sunt caracteristice orzoaicei şi
îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute în normativele de calitate.
La produsele destinate industriei berii care nu şi-au desăvârşit
postmaturaţia, nu este indicată răcirea (prin aerare activă) deoarece prelungeşte
durata repaosului seminal (după uscare şi postmaturaţie se va face aerarea pentru
răcire). Nu se recomandă ca aerarea pentru răcire (în timpul nopţii) să alterneze cu
aerare pentru uscare (ziua) deoarece se poate produce fisurarea boabelor precum
şi condensarea vaporilor de apă în masa de seminţe.
Porumbul cu umiditatea sub 15% se poate depozita până la înălţimea
admisă de rezistenţa magaziei, cel cu 15,1-17% se va depozita în strat de 1,5-1 m
înălţime în magazii fără aerare activă şi de 3-2,5 m în cele cu aerare, iar porumbul
cu peste 17% umiditate se va depozita sub 1 m grosime în magazii fără aerare şi
în strat de 1,5-2 m înălţime în magazii cu aerare activă.
La seminţele de leguminoase înălţimea stratului de depozitare, la diferite
umidităţi este apropiat de cea folosită la cereale “păioase”, valorile fiind puţin mai
reduse.
Se recomandă depozitarea acestora în magazii de zid, de preferinţă cu
pardoseala din scândură şi se vor lua măsuri pentru reducerea luminozităţii
naturale în interiorul acestora, deoarece în anumite condiţii lumina puternică
provoacă îngălbenirea boabelor de fasole şi decolorarea celor de mazăre.
Seminţele de oleaginoase se vor depozita până la înălţimea admisă de
rezistenţa magaziei dacă, acestea sunt uscate (sub 8% umiditate), în strat de 3-1 m
înălţime în magazii fără aerare, dacă umiditatea este între 8,1-14% şi de 3-2 m
83
înălţime în magazii cu aerare, la aceleaşi valori ale umidităţii (chiar peste 3 m,

dacă rezistenţa magaziei permite, când umiditatea este între 8,1-10%).
Seminţele cu peste 14% umiditate se vor depozita în strat de 0,5 m în
magazii fără aerare şi de max. 1,5 m în cele cu aerare, cu specificarea: “se usucă
de urgenţă” (idem pentru porumbul cu peste 17% umiditate, depozitat în magazii
fără aerare cât şi pentru seminţele de leguminoase: mazăre, fasole, soia, linte tot
cu peste 17% umiditate, depozitate în ambele tipuri de magazii).
Aceste câteva reguli sunt orientative. În cazul în care se indică două limite
de umiditate la care corespund două înălţimi maxime ale stratului de produs,
înălţimea mai mică se referă la produsul cu un conţinut mai mare de umiditate.
Înălţimea maximă a stratului de depozitare se referă la produsele care se
depozitează în condiţiile de temperatură atmosferică existente, în mod obişnuit, în
perioada de recoltare şi depozitare a produselor şi nu trebuie să depăşească
înălţimea admisă de rezistenţa magaziei.
În timpul conservării, pe măsură ce umiditatea loturilor se reduce (pe cale
naturală sau prin manipulare, aerare, uscare artificială) grosimea stratului de
produse se poate mări, în funcţie de modificarea umidităţii.
Aceste reguli privind depozitarea produselor în magazii se pot aplica în
toate depozitele plane, inclusiv hambarele de la silozurile: tip “SUKA”, “Froment
Clavier” şi “P.C.A.”.
În ţările avansate există şi alte sisteme de stocare a produselor. De
exemplu, diferite tipuri de containere, cum ar fi:
- MacroBin 48, cu capacitatea de 1350 kg (122/122/132 cm), cu
încărcarea de la maşina sortatoare, care se stivuiesc, folosind eficient
spaţiul. Sunt confecţionate din material plastic, nu dau miros străin
produselor, nu trebuie vopsite, se întreţin cu cheltuieli foarte mici şi
elimină munca manuală;
- Tom-Cin Metals, cu secţiunea pătrată sau dreptunghiulară,
confecţionate din metal care sunt durabile, competitive şi de înaltă
calitate.
Există diferite sisteme de depozitare a produselor ca tipul Friesen care
reprezintă un sistem complet, convenabil şi eficient pentru depozitarea şi
încărcarea produselor (fig. 3.5.).
Unele depozite celulare sunt dispuse în baterie (fig. 3.6.).
Depozitarea porumbului ştiuleţi – se efectuează în pătule cu lăţimea
maximă de 2 m, orientate cu latura mare paralel cu direcţia vântului dominant.
În pătulele mai late se amenajează canale de aerare pentru ventilarea
naturală sau forţată a porumbului. La început, înălţimea stratului ajunge până la
1 m înălţime, iar după completarea tuturor spaţiilor de depozitare se trece la
înălţarea straturilor.
84
Fig. 3.5. – Sistem de păstrare a diferitelor produse în
containere Friesen
Fig. 3.6. - Stocarea seminţelor de soia şi porumb la ferma de seminţe Taylor

din NE Kansas-ului
Se va ţine seama la compartimentare, în special, de conţinutul de umiditate

al boabelor de pe ştiuleţi, porumbul grupându-se pe categorii de umiditate.
Loturile cu probleme (atac de molii, fuzarioză, mucegai, boabe pătate) se
depozitează separat, ţinându-se seama şi de umiditatea boabelor.
Pentru depozitarea temporară a ştiuleţilor de porumb se pot folosi diferite
tipuri.
Produsele destinate însămânţării se depozitează în magazii cu pardoseala
şi pereţii hidroizolaţi şi prevăzute cu instalaţii de aerare (se referă la depozitarea
în vrac).
Pentru cereale şi leguminoase boabe cu max. 14% umiditate, seminţe de
oleaginoase (cu excepţia soiei) cu max. 8% umiditate şi soia cu max. 12%
85
umiditate, înălţimea stratului de depozitare poate ajunge până la max. 1,5 m în

timpul verii şi max. 2 m, în anotimpul rece. Când umiditatea este mai ridicată,
seminţele se depozitează în strat foarte subţire şi se iau măsuri pentru reducerea
umidităţii prin manipulare, aerare şi numai în cazuri excepţionale se face uscarea
artificială.
Depozitarea produselor în saci, în cazul celor destinate consumului
alimentar, furajer sau industrial, nu este economică.
Acest sistem de depozitare se practică îndeosebi, la seminţele destinate
însămânţării şi la unele produse pentru export.
Produsele care se ambalează în saci trebuie să fie uscate, pure, sănătoase şi
ajunse la maturitatea fiziologică. Sacii sunt confecţionaţi din material textil (sau
alt material care nu dăunează calităţii produselor). Aceştia se egalizează şi se
marchează cu etichete de carton cu două jumătăţi, din care una se introduce în sac,
iar a doua, se leagă la gura sacului.
Pentru produsele de consum destinate exportului (mazăre, fasole), marcarea
se face cu vopsea de diferite culori, aplicând pe saci şabloane cu inscripţii pentru
identificarea cu uşurinţă al sortimentului.
În magazii, sacii cu produse se stivuiesc la înălţimea medie a 5-6 saci, pe
grătare de lemn, forma stivelor fiind diferită. Între stive se lasă spaţii cu lăţimea
de cca. 1 m pentru circulaţie şi aerisire, iar între stivă şi peretele magaziei trebuie
să fie o distanţă de cca. 0,5 m. În cazul stivelor mai înalte , între 5-6 rânduri de
saci suprapuşi se intercalează un grătar din lemn pentru aerisire. La păstrarea
îndelungată, sacii se restivuiesc periodic.
În sistem internaţional se folosesc saci de diferite capacităţi, de la 45 kg
până la aproape 2000 kg, însăcuirea efectuîndu-se cu dispozitive semiautomate,
sau automate care pot umple de la 40 până la 800 de saci pe oră.
Firmele MONTSANTO şi PIONEER au câteva centre în România cu
dotare la nivelul ţărilor avansate care folosesc saci JUMBO pentru ambalarea
porumbului şi florii-soarelui (cu capacitatea de 1 tonă) aşa cum este cel de la
Afumaţi jud. Ilfov.
În fig. 3.7. se prezintă un dispozitiv mobil pentru aplatizarea sacilor – Dura
Pak (scoaterea aerului); fig. 3.8. prezintă un sistem semi-automat (mobil) pentru
ambalare (însăcuire) şi cusut sacii (Dura Pak) de capacitate mai mică (11 – 63
kg), confecţionaţi din diferite materiale (hârtie, textil, plastic) cu randament de
până la 420 saci pe oră.
86
Fig. 3.7. – Dispozitiv mobil pentru aplatizarea
sacilor (Dura Pak) Fig. 3.8. – Dispozitiv mobil pentru umplut
şi cusut saci (Dura Pak)
Fig.3.9. – Sisteme de paletizare automată a

sacilor:
a – AP-200 cu capacitatea de 800 saci/oră
b – AP-400 cu capacitatea de 1500-2000 saci/oră
c – paletă pătrată
Pentru economisirea spaţiului, sacii umpluţi se paletizează în palete pătrate

(fig. 3.9.) cu dispozitive de diferite capacităţi, de la 800 – 2100 saci/oră. Poate
stivui 20 saci pe minut şi poate funcţiona 24 ore din 24, fiind uşor de întreţinut.
Seminţele destinate însămânţării, în prealabil trebuie tratate cu fungicide
sau insectofungicide. La tratarea seminţelor se foloseşte şi un colorant. Astfel,
pentru porumb, culoarea roşie a seminţelor tratate a devenit tradiţională. Pentru
floarea-soarelui (linii consangvinizate), se foloseşte culoarea verde pentru
seminţele formei mamă şi roşie, pentru forma tată. Sămânţa de floarea-soarelui
destinată loturilor pentru consum (sămânţa certificată) se colorează, la tratare, în
diferite nuanţe de albastru, roşu sau verde în funcţie de preferinţa companiei
(culori vii, metalizate, pentru a atrage clientul). În acest scop s-au construit
diferite maşini de tratat seminţe cum ar fi cele de la firma PETKUS: CT, CT 50
cu o productivitate de 10.000 tone pe sezon, PETKUS 200 , PETKUS CT 2-10 şi
CT 5-25 sau de la firma GTG (Germain's Tech Group), cu funcţionare
87
semiautomată şi automată: ETS R12A, ETS R23A şi ETS R30A (fig. 3.10.).
Echipamentul de tratat seminţe R30A funcţionează în totalitate automat,
capacitatea fiind de până la 22 tone/oră. Prezintă sisteme separate de distribuire a
pesticidului şi colorantului.
Fig. 3.10. – Maşina de tratat seminţe CT 50 (PETKUS)

Schema tehnologică de omogenizare a produsului cu pesticidul
Pentru compartimentarea şi depozitarea judicioasă a produselor în depozite,

înainte de începerea campaniei de recepţionare, fiecare bază şi siloz întocmeşte un
plan de compartimentare şi depozitare (de repartizare a produselor în depozite) la
al cărui elaborare se ţine seama de următoarele elemente:
- volumul total al spaţiului de depozitare din cadrul unităţii;
- tipurile de spaţii pentru depozitare, capacitatea fiecărui spaţiu şi
amplasarea lor în cadrul unităţii;
- nivelul de dotare al fiecărui spaţiu cu mijloace fixe şi mobile de
manipulare, curăţire, sortare, uscare, tratare etc.;
- planul de recepţionare;
- numărul producătorilor individuali şi ai societăţilor agricole arondate;
- planul de constituire a cantităţii de produs (pentru schimb, rezervă de
stat etc.);
- calitatea probabilă a recoltei, în funcţie de evoluţia vegetaţiei,
tehnologia aplicată şi de condiţiile climatice din timpul maturării
produselor, ţinându-se seama şi de calitatea recoltelor din anii
precedenţi.
Pe baza acestor elemente se întocmeşte o schemă a spaţiilor de depozitare
şi a compartimentelor acestora, stabilindu-se felul, cantitatea şi calitatea
produselor care se vor repartiza pe fiecare magazie, celulă, depozit, hambar de
siloz, şopron etc.
La întocmirea planului de compartimentare se ţine seama de faptul că,
unele spaţii se eliberează prin livrare, transferuri sau mutaţii în depozit în timpul
campaniei şi că, după uscarea artificială sau naturală a produselor, înălţimea
88
stratului de depozitare a acestora creşte faţă de cea din momentul
recepţionării, astfel mărindu-se şi volumul spaţiului de depozitare.
Test de autoevaluare (3)
1. Care dintre următoarele determinări calitative sunt obligatorii pentru

toate produsele :
a. umiditatea
b.procentul de impurităţi
c.uniformitatea
1. Determinarea masei hectolitrice este obligatorie la :

a. fasole
b. cereale panificabile
c. orzul şi orzoaica pentru bere
2. Determinarea procentului de boabe atacate de ploşniţe se determină la :
a. mazăre
b. grâu
c. ovăz
3. Compartimentarea produselor în cadrul fiecărei specii se face în funcţie de
destinaţie :
a. pentru consum alimentar
b. pentru sămânţă
c. pentru industrializare
4. Compartimentarea se face obligatorie în funcţie de :

a. specia produsului
b. umiditatea
c. masa hectolitrică (MH)
5. Produsele infestate cu dăunători se vor depozita :

a. în acelaşi spaţiu cu produsele neinfestate ;
b. în depozite izolate de celelalte spaţii
c. în funcţie de metodele de combatere
6. Compartimentarea grâului se face în funcţie de :

a. conţinutul în gluten
b. greutatea hectolitrică
c. indiferent de calitate
7. În celulele de siloz cu diametrul mare se vor depozita cereale :

a. uscate / sub 13 % umiditate
b. umede (peste 14 % umiditate
89
c. indiferent de umiditate
8. Compartimentarea produselor în magazii se face :

a. indiferent de calitate ;
b. la toate speciile ;
c. numai la produsele uscate
9. Depozitarea produselor în saci se practică :

a. pentru produsele destinate consumului furajer şi industrial ;
b. pentru produsele destinate însămânţărilor ;
c. pentru unele produse destinate exportului.
REZUMAT (U.I.3)
Unitatea de învăţare 3 cuprinde probleme legate de recepţionarea
calitativă şi cantitativă a produselor agricole, noţiuni cu privire la asigurarea
şi pregătirea spaţiului necesar pentru depozitare cât şi a utilajelor şi
instalaţiilor utilizate pentru recepţionarea, condiţionarea şi depozitarea
produselor agricole.
De asemenea, se prezintă principalele tipuri de balanţe şi badcule folosite
pentru cântărirea produselor ca şi noţiuni privind compartimentarea
produselor în funcţie de : sapecie, umiditate, conţinut de impurităţi, stare
sanitară, MH, alte particularităţi calitative ( % gluten, uniformitate las orz şi
orzoaică etc) şi tipul depozitului.
S-a insistat asupra ultimului aspect, privind depozitarea produselor în celule
de siloz, în magazii, (în saci sau în vrac, în funcţie de specie) şi a porumbului
sub formă de ştiuleţi.
pentru lucrări practice, Ed. I. Ionescu de la Brad, Iaşi.
Bucureşti, 1971.
90
Lucrare de verificare
„Principalele procese fiziologice (respiraţia şi încingerea) din masa

seminţelor în timpul păstrării şi compartimentarea în funcţie de tipul
depozitului”
CURĂŢIREA ŞI SORTAREA PRODUSELOR
AGRICOLE VEGETALE.

Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I.4)…………….. 91
Instrucţiuni U.I.4.………………………………………………………... 91
4.1. Curăţarea şi sortarea produselor agricole vegetale…………...... 92
Test de autoevaluare ……………………………………………… 108
Rezumat (U.I.4)…………………………………………………... 109
Bibliografie (U.I.4)………………………………………………. 110
Obiectivele acestei unităţi de învăţare este însuşirea principalelor noţiuni

referitoare la separarea impurităţilor din masa de seminţe şi sortarea acesteia în
funcţie de dimensiune, formă, culoare etc.
După finalizarea studiului din această unitate de învăţare studentul va dispune
de componente pentru :
- Explicarea ansamblului de operaţiuni efectuate pentru îmbunătăţirea
calităţii produselor.
- Identificarea caracteristicilor componentelor produsului de bază şi a
impurităţilor pe baza cărora se realizează curăţarea şi sortarea loturilor
de seminţe (după formă, starea suprafeţei, greutatea specifică,
dimensiune etc.)-
- Stabilirea reglajelor utilajelor de curăţare
Această unitate de învăţare (U.I.4) cuprinde cunoştinţe referitoare la

mijloacele de separare a corpurilor străine din loturile de seminţe (în general şi în
funcţie de specie).
Timpul mediu alocat pentru studiul individual este de cca. 2 ore.
91
Această unitate de învăţare cuprinde un test de autoevaluare.

învăţare va fi prezentă la finalul U.I.5.
U.I. 4. CURĂŢAREA ŞI SORTAREA

PRODUSELOR AGRICOLE VEGETALE
4.1. IMPORTANŢĂ ŞI DEFINIŢIE
Produsele predate la depozite provin, în majoritatea cazurilor, direct din lan

şi conţin diferite impurităţi (minerale, resturi organice, seminţe de buruieni şi alte
plante cultivate, spărturi, insecte etc.). Prezenţa acestor corpuri străine în masa de
boabe exercită o influenţă negativă asupra conservării produselor, diminuează
valoarea tehnico-alimentară şi însuşirile germinative ale seminţelor.
Unele produse conţin seminţe de buruieni toxice, care peste o anumită
limită admisibilă devin dăunătoare atât în alimentaţia omului cât şi în furajare.
Impurităţile minerale şi organice creează dificultăţi în procesul de
prelucrare industrială, sunt vătămătoare, iar în cantitate mare, fac lotul
neutilizabil. Spărturile produsului de bază şi ale seminţelor de buruieni se
păstrează greu, fiind mai uşor atacate de dăunătorii animali şi de microorganisme.
În general, la recoltare seminţele de buruieni conţin un procent mai ridicat de
umiditate care se transmite produsului de bază, mărindu-i umiditatea şi
diminuându-i posibilitatea de păstrare.
Reamintim că, în funcţie de posibilităţile de separare prin mijloace
mecanice, corpurile străine se împart în: uşor separabile şi greu separabile.
Valoarea tehnologică, seminală şi comercială a masei de produse este
diminuată şi de neuniformitatea ca mărime, formă, culoare etc. a seminţelor care
intră în alcătuirea lotului.
Pentru îmbunătăţirea purităţii produselor şi realizarea unor loturi omogene
din punct de vedere al uniformităţii se face curăţirea şi sortarea masei produselor.
A. Curăţirea – reprezintă ansamblul de operaţiuni ce se efectuează pentru

eliminarea impurităţilor din masa produselor.
Curăţirea brută (precurăţirea) are loc, de obicei, concomitent cu
depozitarea produselor şi are drept scop eliminarea din lot a impurităţilor uşoare,
grosiere, mărunte (uşor separabile), a căror caracteristici diferă fundamental de
cele ale produsului de bază.
Curăţirea fină - este lucrarea care completează precurăţirea, eliminându-se
din masa produselor corpurile străine cu însuşiri asemănătoare cu ale produsului
de bază (greu separabile).
92
Curăţirea fină se efectuează, de obicei, după depozitarea produselor,
uneori putându-se face şi concomitent cu depozitarea.
B. Sortarea are drept scop separarea seminţelor culturii de bază pe

categorii de dimensiuni, formă şi culoare.
Componentele care alcătuiesc un lot de produse agricole vegetale prezintă
caracteristici diferite, astfel că lotul este neomogen din punct de vedere calitativ.
De aceea, pentru stabilirea tehnologiei separării impurităţilor se analizează
însuşirile fizico-mecanice atât ale produsului de bază cât şi ale impurităţilor.
Cele mai importante caracteristici pe baza cărora se realizează curăţirea şi
sortarea loturilor de seminţe sunt:
- dimensiunile seminţelor culturii de bază şi ale corpurilor străine;
- proprietăţile aerodinamice ale componentelor lotului;
- forma seminţelor şi a impurităţilor;
- starea suprafeţei componentelor masei de boabe;
- rezistenţa mecanică a seminţelor şi a impurităţilor;
- elasticitatea componentelor lotului:
- greutatea specifică a seminţelor ;
- proprietăţile electrice ale seminţelor şi impurităţilor.
4.2. CURĂŢIREA ŞI SORTAREA SEMINŢELOR

PE BAZA DIMENSIUNILOR
(CERNEREA ŞI TRIORAREA)
Curăţirea şi sortarea pe baza dimensiunilor produsului de bază (lungimea,

lăţimea şi grosimea) este metoda cea mai simplă, eficientă şi cea mai răspândită.
La seminţele plantelor cultivate care aparţin aceluiaşi soi, lungimea este
caracteristică, cea mai puţin variabilă, grosimea şi lăţimea fiind instabile şi mult
influenţate de condiţiile de dezvoltare a plantelor şi de maturare a seminţelor.
Separarea impurităţilor din masa produselor şi sortarea acestora se poate
realiza prin cernere şi triorare.
Cernerea – reprezintă separarea din produsul de bază a impurităţilor în

funcţie de grosimea şi lăţimea lor, cu ajutorul sitelor sau ciururilor confecţionate
din tablă perforată sau din sârmă.
Sitele sunt uneltele de cernut care au diametrul sau latura mică a ochiurilor
sub 1 mm, iar ciururile, peste 1 mm.
În mod curent, când nu este necesară diferenţierea expresă a mărimii
ochiurilor, denumirea de sită se foloseşte şi în cazul uneltelor de cernut cu ochiuri
mai mari de 1 mm.
Ciururile sau sitele din tablă perforată - pot avea forma ochiurilor:
rotundă, pătrată sau dreptunghiulară, care pot fi dispuse în formă: zig-zag,
paralelă şi în diagonală.
La alegerea ciururilor sau sitelor pentru curăţire şi sortare se ţine seama de:
93
poziţia, forma, diametrul (sau latura) ochiurilor, distanţa între ochiuri,

caracteristicile tablei perforate, dimensiunile sitei sau ciurului şi suprafaţa liberă
(neperforată) a tablei. Simbolurile folosite la notarea tablelor perforate sunt:
- R = forma ochiurilor rotundă; P = forma pătrată;
- t = distanţa între centrul ochiurilor rotunde sau pătrate;
- e = distanţa (puntea) între marginile ochiurilor rotunde sau pătrate;
- L = forma ochiurilor dreptunghiulară sau lunguiaţă;
- Pz = perforare în zig-zag; Pp = perforare paralelă;
- Pd = perforare în diagonală;
- W = dimensiunea (latura, diametrul sau lăţimea ochiului) în mm;
- l = lungimea ochiurilor dreptunghiulare;
- A = distanţa între laturile mici ale ochiurilor dreptunghiulare;
- B = distanţa între laturile mari ale ochiurilor alăturate;
- Fo = suprafaţa liberă a tablei perforate;
- m = spaţiul neperforat de la marginea tablei.
La ţesătura de sârmă, pentru site se deosebesc următoarele elemente:
- l = latura interioară a ochiului (mm);
- d = diametrul sârmei (mm);
- t = distanţa dintre două fire alăturate sau pasul ochiului;
- Su = suprafaţa activă sau utilă de cernere.
Cernerea amestecului de granulaţie foarte mică (făina de grâu) se realizează
în mare parte, prin site fabricate din mătase cu trei calităţi: calitate simplă (simbol
PRIMA X), calitate dublă (simbol XX) şi calitate triplă (simbol XXX),
dimensiunea ochiurilor fiind de 0,103 – 0,197 mm (rareori, 0,083 – 0,236).
În ultimii ani mătasea s-a înlocuit cu firele sintetice (nailon, capron) care
sunt transparente, moi, cilindrice sau plate în secţiune, cu aspect mătăsos, mai
rezistente la rupere. Sitele au o suprafaţă de cernere liberă mult mai mare, firele
sunt mai fine, capacitate de cernere de asemenea mai mare, o rezistenţă foarte
mare la frecarea prin alunecare, nu absorb apă, firele nu se deformează, nu se
murdăresc, nu sunt atacate de dăunătorii făinii etc. (ŢENU I., 1999).
Sitele şi ciururile cu ochiuri rotunde şi lunguieţe au poziţia ochiurilor în
zig-zag şi în paralel iar cele cu ochiuri pătrate, au orificiile dispuse în zig-zag, în
paralel sau diagonală. Sunt şi site cu ochiuri triunghiulare, dreptunghiulare sau
combinate cu ochiuri dreptunghiulare şi rotunde.
Ciururile şi sitele din ţesătură de sârmă - sunt fabricate din sârmă de oţel
inoxidabil, bronz fosforos, alamă etc., având forma ochiurilor în general, pătrată,
uneori şi dreptunghiulară cu legare simplă sau încrucişată.
Din punct de vedere al formei, se deosebesc site plane şi cilindrice.
Sitele plane sunt fixate pe o ramă înclinată montată pe un batiu suspendat,
care are o mişcare oscilantă, imprimată de un excentric sau un sistem de bielă-
manivelă sau are o mişcare de vibraţie. Prin oscilare, produsul supus curăţirii se
94
separă în fracţiuni mai mici ce trec prin orificiile sitei şi formează cernutul
iar cele mai mari alunecă pe site şi formează refuzul.
Sitele cilindrice sunt formate dintr-un schelet pe care este înfăşurată
ţesătura de sârmă sau tablă perforată, ce se fixează pe un ax cu mică înclinaţie şi
pe care sita se roteşte cu o anumită viteză. Produsul supus curăţirii sau sortării
introdus în cilindru este separat pe componente, fracţiunile mai mici (cernutul)
trecând prin ochiurile cilindrului, iar cele mai mari alunecând prin interiorul
acestuia până la evacuarea lor. Diferite tipuri de sortatoare rotative cu site
cilindrice se observă.
Există şi alte tipuri de site, mai puţin răspândite: sita cilindrică cu palete
interioare, sita hexagonală etc.
Pentru obţinerea rezultatelor tehnico-economice corespunzătoare este
necesar ca la alegerea utilajelor care fac cernerea, să se ţină seama la alegerea
sitelor de: suprafaţa utilă a acestora şi de productivitatea cernerii.
Suprafaţa utilă a sitei se determină cu ajutorul formulei:
f n
Su%  ,
F
în care: Su = suprafaţa utilă a sitei;
f = suprafaţa unui ochi;
F = suprafaţa sitei;
n = numărul ochiurilor.
O suprafaţă utilă mai mică decât cea normală reduce randamentul sitei, iar
o suprafaţă prea mare determină o uzură rapidă a acesteia.
Rezultatele calitative ale cernerii sunt influenţate de: lungimea utilă a
sitelor (cca. 1,5 m), acceleraţia (viteza) oscilaţiilor, amplitudinea şi numărul
oscilaţiilor, înclinarea sitelor şi debitul sau sarcina specifică de produse
(productivitatea) în kg/oră.
Productivitatea cernerii (debitul) se calculează cu ajutorul relaţiei:
Pkg/oră = l·h·v·MH·3600,
în care: P = productivitatea (kg/h);
l = lăţimea sitei (m);
h = înălţimea stratului de produse (m);
v = viteza de înaintare a produselor pe sită (m/sec);
MH = masa hectolitrică (kg/m3);
3600 – număr secunde/oră.
Pentru a se evita înfundarea sitelor, acestea se curăţă cu dispozitive
prevăzute cu perii, bile sau ciocănele. Cea mai eficientă curăţire se realizează cu
dispozitivele cu perii, iar cea mai puţin eficace, cu dispozitivele cu bile. Sitele
cilindrice se curăţă cu role sau perii care acţionează de la exteriorul sitei.
La alegerea sitelor în vederea curăţirii produselor, se analizează
componentele lotului şi procentul categoriilor de impurităţi, ţinându-se seama mai
ales, de caracteristicile seminţelor produsului de bază şi ale seminţelor de
buruieni.
95
Triorarea – constă în curăţirea şi sortarea produselor după lungimea

componentelor lotului, cu ajutorul trioarelor, la care organul activ este alveola.
După modul de fabricare, alveolele pot fi frezate, ştanţate sau turnate.
Poziţia alveolei poate fi dreaptă sau înclinată, iar forma acestora, conică sau
cilindrică.
Trioarele pot avea formă de cilindru (cele mai utilizate) având alveolele în
partea interioară a cilindrului (fig. 4.1.) sau sunt alcătuite din discuri (numite şi
cartere), care au alveole pe ambele părţi (fig. 4.2.).
Fig. 4.1. – Cilindru trior Fig. 4.2. – Triorul cu discuri tip Carter
(după THIERER L.V. şi colab., 1971) (după THIERER L.V. şi colab., 1971)
Trioarele cilindrice au, în general, alveole ştanţate sau frezate, iar cele cu
discuri au alveolele turnate sub formă de buzunar.
Există şi trioare spirale, la care separarea se bazează pe diferenţa de viteză
de alunecare pe un plan înclinat.
Procesul de curăţire este următorul: dacă pe o suprafaţă plană prevăzută cu
alveole cu diametrul de 4 mm turnăm o cantitate de grâu cu neghină, seminţele de
neghină, cu lungimea de 3 mm, vor intra complet în alveole, iar cele de grâu, fiind
mai lungi, vor intra numai cu un capăt. La înclinarea suprafeţei cu alveole, grâul
cade din acestea la o înclinare mai mică, alunecă pe suprafaţa plană şi se
colectează într-un jgheab, iar neghina rămâne în continuare în alveole şi va curge
în alt jgheab numai la o înclinare foarte mare a suprafeţei.
Cu ajutorul cilindrului trior cu alveole curăţirea se realizează astfel:
produsul intră în cilindru printr-o parte al acestuia iar în timpul rotirii triorului,
produsul se deplasează până la celălalt capăt.
Prin rotirea cilindrului, fiecare alveolă ridică o sămânţă sau o impuritate
din produs pe care o deplasează până la o anumită înălţime, în funcţie de
lungimea componentelor intrate în alveole. Corpurile mai lungi îşi pierd echilibrul
din alveole la o înălţime mai mică şi cad înapoi în cilindru, iar cele mai scurte
sunt antrenate de alveole la o înălţime mai mare, de unde cad într-un jgheab şi
sunt evacuate la exteriorul cilindrului. Înălţimea jgheabului colector este reglabilă
pentru colectarea impurităţilor cu caracteristici diferite.
După viteza de rotire a cilindrului trior se deosebesc trioare cu turaţie mică
(0,2-0,5 m/s) şi cu turaţie mare (v = 0,9-1,4 m/s).
96
La o turaţie mai mare de 1,3 m/s eficacitatea curăţirii scade, deoarece
în acest caz, viteza mare de rotaţie a cilindrului dezvoltă o forţă centrifugă ce
învinge forţa de gravitaţie a seminţelor, acestea rămânând în continuare în
alveole.
Productivitatea triorului se determină cu formula:
Qkg/h = l·D·π·i,
în care: Q = productivitatea triorului în kg/h;
l = lungimea triorului, în m;
D = diametrul cilindrului, în m;
π = 3,14 (lungimea circumferinţei cilindrului raportată la
diametru);
i = indice de utilizare pe m2 în funcţie de viteza de rotire.
Valorile indicelui de utilizare variază de la 300 la trioarele cu viteză mică

de rotire până la maximum 1200, la ultratrioarele cilindrice prevăzute cu
dispozitive pentru împrăştierea produselor în interiorul triorului (limite 800-1200
kg/h/ m2). La trioarele cilindrice cu turaţie mare indicele de utilizare este egal cu
600-800 kg/h/ m2.
Fig. 4.3. – Maşină sortatoare cu

mai mulţi cilindri
1-capace pentru închiderea gurilor
de alimentare a cilindrilor (pot fi
deschise toate sau numai unele);
2-cilindru trior; 3-clapetă pentru
descărcarea produsului în cilindru;
4-cilindri schimbabili (cu alveole de
diferite forme, ţesătură din sârmă
sau discuri); 5-înclinaţia cilindrului
(din construcţie) – pentru o curăţire
rapidă; 6-gură de intrare a aerului
extern pentru evacuarea prafului;
7-sistem de curăţire a orificiilor
cilindrului; 8-dispozitiv pentru
facilitarea schimbării cilindrilor;
9-exhaustor; 10-electromotor şi
reductor; 11-curea de transmisie;
12-dispozitiv pentru pornirea şi
oprirea utilajului; 13-axul cilindrului
trior; 14-glisieră pentru reglarea
înălţimii de curgere a seminţelor;
15-gura de evacuare a seminţelor;
16-gura de evacuare a impurităţilor.
Cilindrii triori au de obicei, pe toată suprafaţa lor alveole de aceeaşi

mărime. Pentru o curăţire cât mai bună a impurităţilor cu caracteristici diferite,
trioarele funcţionează în baterie, fiind montaţi doi sau mai mulţi cilindri, fiecare
având alveole de altă mărime şi în care produsul supus curăţirii trece succesiv prin
cădere liberă (rezultate mulţumitoare se obţin şi prin trecerea produsului prin trior
de două sau de mai multe ori). Există maşini de sortat cu mai mulţi cilindri triori
97
(2 – 6) care pot funcţiona simultan sau separat, câte unul, având cilindri
schimbabili, cu alveole de diferite tipuri (fig. 4.3.).

PE BAZA ÎNSUŞIRILOR DE PORTANŢĂ
(PROPRIETĂŢILOR AERODINAMICE ALE
COMPONENTELOR MASEI SEMINŢELOR)
Metoda se bazează pe însuşirea componentelor masei de seminţe de a fi

antrenate de un curent de aer şi transportate la anumite distanţe care variază în
funcţie de: forma, dimensiunea, starea suprafeţei componentelor masei
seminţelor, greutatea specifică ca şi de viteza şi direcţia curenţilor de aer.
Principiul separării pe baza proprietăţilor aerodinamice ale componentelor
masei seminţelor rezultă din următoarele:
a) dacă într-un canal în care se
produce, cu ajutorul unui ventilator, un
curent de aer ascendent, se introduce o
probă de boabe amestecată cu impurităţi
uşoare, acestea se vor afla sub acţiunea a
două forţe opuse: presiunea aerului şi forţa
de gravitaţie. Particulele mai grele, la care
forţa gravitaţională este mai mare decât
forţa curentului ascensional vor cădea, cele
mai uşoare vor fi ridicate de curentul de
aer şi transportate la distanţă mare de cele
Fig. 4.4. – Separarea componentelor grele, iar particulele intermediare, a căror
masei de seminţe într-un curent de greutate este egală cu forţa curentului de
aer ascensional aer vor rămâne în suspensie şi se vor
(după THIERER L.V. şi colab., 1971) separa de cele uşoare şi grele (fig. 4.4.).
b) În mod asemănător, în cazul unui curent de aer orizontal, componentele
uşoare vor fi transportate la distanţă mai mare faţă de cele grele, în funcţie de
rezultanta obţinută din descompunerea forţei curentului de aer şi greutatea
corpului. În baza acestei rezultante se stabileşte coeficientul de portanţă, adică
distanţa la care vor cădea diferite componente.
Pentru separarea pe baza proprietăţilor aerodinamice ale componentelor din
masa seminţelor este necesară cunoaşterea vitezei critice (m/s) a curentului de aer
la care o sămânţă sau diferite impurităţi rămân în suspensie (exemplu: grâu
normal: 8,9-11,5 m/s; porumb: 12,5-14,0 m/s; mazăre: 15,5-17,5 m/s; floarea-
soarelui: 7,3-8,4 m/s; odos: 5,5-8,3 m/s; pir: 4,8-7,1 m/s etc.). Viteza critică a
corpurilor se modifică în funcţie de poziţia pe care o ia componenta respectivă
faţă de direcţia curenţilor de aer (paralelă sau perpendiculară).
După determinarea impurităţilor şi ţinând seama de viteza critică a
98
elementelor ce compun masa de seminţe şi de viteza curenţilor de aer ce se
pot realiza la utilajele de curăţire, se poate stabili în ce măsură unele corpuri
străine pot fi separate pe baza proprietăţilor aerodinamice.
Această metodă are aplicaţie largă în practică, în special, în operaţiunile de
precurăţire, în cadrul cărora, cu ajutorul ventilatoarelor se elimină impurităţile
uşoare din masa de seminţe.

DUPĂ FORMĂ
Această metodă de curăţire şi sortare se realizează ţinându-se seama de

coeficientul de frecare al componentelor masei de seminţe la deplasarea acestora
pe un plan înclinat. Dintre formele geometrice regulate, sămânţa sferică, are cea
mai mică suprafaţă de contact, coeficientul de frecare fiind redus, astfel că se
mişcă foarte repede pe suprafaţa înclinată, deplasarea efectuându-se prin
rostogolire. Cu cât forma seminţelor se îndepărtează de cea sferică, suprafaţa de
contact cu planul înclinat se măreşte, creşte aderenţa celor două planuri de
contact, mărindu-se coeficientul de frecare, iar cu cât seminţele se apropie de
forma plată, deplasarea lor este încetinită (realizându-se prin alunecare), viteza de
deplasare fiind mult mai lentă decât în cazul rostogolirii.
Datorită vitezei mai mari de deplasare a seminţelor sferice, acestea sunt
proiectate la distanţă mai mare comparativ cu seminţele plate.
O aplicaţie a curăţirii şi sortării în funcţie de forma componentelor o
constituie separatorul spiral la care, însă, în afară de particularităţile de formă a
componentelor mai influenţează şi forţa centrifugă ,starea suprafeţei etc.

DUPĂ STAREA SUPRAFEŢEI COMPONENTELOR
MASEI DE SEMINŢE
Este procedeul care se bazează pe faptul că unele seminţe de buruieni au pe

tegument asperităţi cu care se pot prinde de o ţesătură din pâslă care formează un
plan înclinat, iar seminţele netede se rostogolesc pe suprafaţa acelei pâsle. In acest
fel se pot separa seminţele de neghină, morcov sălbatic, piciorul cocoşului. Astfel,
s-au construit maşini formate, în principal, dintr-o pânză fără sfârşit, din pâslă,
fixată în poziţie înclinată pe doi tamburi, care prin rotire deplasează pâsla de jos
în sus. La partea superioară există coşul de alimentare. În cazul unei cantităţi de
grâu cu seminţe de neghină sau alte impurităţi care au pe tegument ţepi, boabele
de grâu şi alte componente netede se vor rostogoli sau vor aluneca pe planul
înclinat, iar impurităţile cu asperităţi se prind de pâslă şi sunt ridicate până la
partea superioară a planului înclinat, de unde sunt îndepărtate de periile fixate
paralel cu tamburul. Componentele cu suprafaţa netedă se sortează la baza
planului înclinat, în funcţie de viteza cu care se rostogolesc sau alunecă, fiind
99
colectate în compartimente diferite.

O altă aplicaţie practică a acestei metode de curăţire o constituie metoda
magnetică, aplicată pentru eliminarea cuscutei dintre seminţele trifolienelor. În
acest scop, produsul se amestecă cu pilitură de fier care intră în alveolele
seminţelor de cuscută fără a adera la seminţele de trifoi sau lucernă care au
suprafaţa netedă. La trecerea amestecului de seminţe şi pilitură de fier prin faţa
unui magnet, seminţele de cuscută în care a intrat pulberea fieroasă sunt atrase de
magnet, iar cele de trifoliene îşi continuă cursul.
În acest scop s-au construit separatoarele electromagnetice. Pentru a
realiza separarea impurităţilor pe bază electromagnetică, produsul este supus mai
întâi unui tratament de umectare şi de amestecare cu pulbere feroasă.
Pe acest principiu s-a construit maşina de sortat PETKUS KO-73
(fig.4.5.) cu două tobe rotative, cu câte opt secţii de separare. Cele două tobe sunt
înseriate în cascadă.
Fig. 4.5. – Schema tehnologică a maşinii Petkus KO-73 (după ŢENU I., 1999)
1-buncăr de alimentare pentru seminţe; 2-buncăr de alimentare pentru pulberi;
3-rezervor pentru apă; 4-amestecător tronconic; 5-transportor elicoidal vertical;
6-tobe rotative; 7-jgheaburi; 8-perii pentru curăţire tobe rotative; 9-colectoare pentru
fracţiuni; 10-electromagneţi
Pentru separarea boabelor de mazăre care au fost atacate de gărgăriţe

se folosesc separatoarele de tip cilindru cu ace (fig. 4.6.). Pe suprafaţa
interioară a cilindrului sunt montate ace cu lungimea activă de 9 mm şi diametrul
de 0,4 mm. La rotirea cilindrului, boabele de mazăre sunt răvăşite, vârful acelor
intră în găurile boabelor gărgăriţate, care sunt transportate la partea superioară a
cilindrului, unde sunt desprinse cu ajutorul periei rotative şi deversate în jgheabul
100
colector de unde sunt evacuate cu un transportor melcat.
Fig. 4.6. - Schema separatorului de tip

cilindru cu ace
(după ŢENU I., 1999)
1-cilindru cu ace;
2-perie rotativă;
3-jgheab colector;
4-transportor melcat
4.6. CURĂŢIREA SEMINŢELOR PE BAZA

REZISTENŢEI MECANICE A
COMPONENTELOR
Este metoda utilizată pentru separarea din masa de seminţe a impurităţilor

minerale (bulgări de pământ sau pietricele) care au forma şi mărimea
asemănătoare cu cea a produsului de bază.
Pentru separarea bulgărilor de pământ, lotul de seminţe se calibrează, în
prealabil, printr-un sistem de site, pentru a obţine un lot cu calibru uniform, apoi
boabele se trec printre două valţuri căptuşite cu cauciuc, aşezate în paralel,
distanţa dintre ele fiind cu puţin mai mică decât grosimea seminţelor. Valţurile se
rotesc în sensuri diferite unul faţă de celălalt, iar la trecerea produsului printre
aceste valţuri, bulgării de pământ sunt striviţi şi transformaţi în pulbere, ce poate
fi eliminată printr-un sistem de aspiraţie, iar boabele fiind mai elastice rămân
nevătămate.
În mod asemănător se pot separa
pietricelele prezente în produs, dar pentru
aceasta se vor folosi doi cilindri de oţel. Pentru
mărirea elasticităţii boabelor, lotul se poate
umecta, operaţie ce impune uscarea ulterioară
şi utilizarea lui imediată.
4.7. CURĂŢIREA ŞI
SORTAREA SEMINŢELOR
PE BAZA ELASTICITĂŢII
Elasticitatea seminţelor diferă în funcţie

de specie, conţinut de umiditate, greutate
Fig. 4.7. – Schema sortării 101

seminţelor pe masa reflectoare
(după THIERER, L.V. şi colab.,
1971)
specifică etc.
Când două seminţe de elasticitate diferită cad de la aceeaşi înălţime pe o
placă metalică netedă şi înclinată, ele vor fi proiectate la distanţe diferite în
funcţie de elasticitatea lor.
Astfel, sămânţa cu elasticitate mai mare va fi proiectată mai departe de
planul înclinat, iar cea cu elasticitate mai redusă va sări mai aproape de planul
înclinat.
În baza acestui principiu s-a construit un utilaj numit masa reflectoare
(fig.4.7.) sau maşina sortatoare tip Pady utilizată, în special, la curăţirea şi
sortarea orezului brut.
Aceasta este alcătuită dintr-un plan înclinat oscilant în plan transversal, cu
doi pereţi în formă de dinţi de fierăstrău şi care formează canale perpendiculare pe
direcţia oscilaţiilor. La alimentarea maşinii cu seminţe, datorită oscilaţiei planului
înclinat, boabele mai elastice se lovesc de pereţii laterali, sînt reflectate din perete
în perete, fiind antrenate spre partea superioară a canalului pe unde sunt evacuate,
iar cele cu elasticitate mai redusă nu ricoşează suficient de tare pentru a ajunge la
peretele opus şi alunecă, astfel, prin canal la partea inferioară a maşinii. În acest
mod se separă din produse boabele şiştave, seminţele de buruieni.

PE BAZA GREUTĂŢII SPECIFICE
Greutatea specifică a componentelor masei seminţelor (raportul dintre

greutate şi volum ) diferă în funcţie de: specie, umiditatea produsului, prezenţa
corpurilor străine, volumul şi greutatea acestora.
Sortarea produselor pe baza greutăţii specifice se poate realiza prin
următoarele metode:
- sortarea uscată într-un curent de aer ascendent;
- sortarea uscată prin centrifugare;
- sortarea uscată prin vibrare;
- sortarea umedă.
a). Sortarea uscată într-un curent de aer ascendent – constă în
distribuirea pe o sită înclinată oscilantă a unui strat subţire de produs şi suflarea pe
sub sită a unui curent de aer ascendent. Datorită greutăţii specifice diferite,
seminţele grele se adună într-un punct al sitei unde sunt colectate, cele uşoare se
grupează în alt punct iar cele intermediare, se colectează, de asemenea, separat
(aşa sunt gravitoarele pneumatice – fig. 4.8.).
102
Fig. 4.8. – Schema
tehnologică a separatoarelor
pneumatice
1-sită; 2-jaluzele; 3-ventilator;
4-amestecul supus separării;
5-sita de separare;
7-mecanismul de antrenare
bielă manivelă;
8-braţe de suspensie a masei
densimetrice; 9-burduf
b). Sortarea uscată prin centrifugare – metodă bazată pe faptul că, prin
centrifugare, componentele masei de seminţe capătă o forţă centrifugală diferită în
funcţie de greutatea specifică. Astfel, componentele cu greutate specifică mare
sunt proiectate spre periferia instalaţiei, unde sunt colectate într-un jgheab aflat
spre margine, iar cele cu greutate specifică mică rămân spre centru, de unde sunt
colectate în alt jgheab.
c). Sortarea uscată prin vibrare – se bazează pe procesul de autosortare a
componentelor masei de boabe în funcţie de greutatea lor specifică. Când unele
impurităţi au forma, mărimea şi celelalte însuşiri fizice asemănătoare cu ale
produsului de bază, însă greutatea specifică diferă, separarea lor se poate face prin
vibrarea produsului pe planuri înclinate. Se folosesc site pe care sunt montate din
loc în loc praguri transversale de diferite înălţimi, în funcţie de modul de
stratificare a produsului în urma vibraţiei (fig. 4.9.). Prin mişcarea de scuturare a
sitei, produsul de bază şi alte componente grele se stratifică la bază, iar corpurile
uşoare, la suprafaţă. Prin înaintarea produsului pe sita înclinată, seminţele grele de
la partea inferioară a stratului sunt oprite de pragurile transversale şi colectate
într-un jgheab iar cele uşoare, care se stratifică la suprafaţă, trec peste pragurile
transversale şi sunt colectate în alt jgheab.
Fig. 4.9. – Schema suprafeţei de separare prevăzute cu jgheaburi

103
a-sita de separare în ansamblu; b-jgheabul sitei în detaliu

1-sita de separare; 2-plan orizontal; 3-jgheaburi
q- amestecul de seminţe; q1-fracţiuni grele (I); q2-fracţiuni uşoare (II)
Fig. 4.10. – Schema tehnologică a instalaţiei de sortat prin flotaţie

1-coş de alimentare; 2-uniformizator plutitor; 3-bazinul cu soluţia de flotaţie; 4-conductă
pentru recirculare; 5, 7, 12-robinete; 6-racord de golire; 8-pompă; 9-colector;
10, 11-site vibratoare; 13-conductă de evacuare a fracţiunii sedimentate; 14-jgheab
pentru evacuarea fracţiunii rămase la suprafaţă
d). Instalaţia de separare a seminţelor prin flotaţie (fig. 4.10.) se

foloseşte pentru sortarea boabelor de mazăre cu greutate specifică diferită. În
bazinul de flotaţie (3) al instalaţiei, lichidul trebuie să aibă o anumită greutate
specifică, în care fracţiunile mai grele (cu un conţinut mai mare de amidon)
sedimentează, iar fracţiunea mai uşoară rămâne la suprafaţa lichidului. Fracţiunile
sedimentate sunt preluate de transportorul hidraulic (13) şi deversate pe sita de
separare (11) unde are lor spălarea şi scurgerea apei. Boabele de mazăre rămase la
suprafaţa soluţiei sunt evacuate prin jgheabul 14 pe sita de separare (10).
Instalaţia asigură un circuit închis al soluţiei şi menţine densitatea acesteia la
valoare aproximativ constantă.

PE BAZA PROPRIETĂŢILOR ELECTRICE
Componentele masei de seminţe posedă o permetivitate electrică diferită.

Dacă masa de seminţe se introduce într-un câmp cu o anumită intensitate electrică
(aleasă în funcţie de proprietăţile electrice ale lotului), componentele cu
104
permetivitate mai ridicată se orientează spre câmpul electric. Acest mod de
curăţire se poate aplica la separarea mohorului din orez, care datorită aristelor se
elimină greu cu utilajele obişnuite. După ce produsul a ajuns în câmpul electric,
seminţele de mohor sunt orientate spre direcţia câmpului şi pot căpăta o poziţie,
fie verticală faţă de site, fie paralelă cu lungimea ochiurilor acestora, astfel
separarea mohorului realizându-se mai uşor.
Metoda se poate aplica şi pentru separarea altor categorii de impurităţi.
Utilajele fixe de curăţire şi sortare sunt utilizate la baze, silozuri sau staţii
de uscare, fiind înglobate în fluxul tehnologic al acestora. Maşinile mobile sau
transportabile care sunt montate pe un postament fix sunt incluse în releele mobile
de transport şi condiţionarea produselor, sau pot lucra independent, în afara
releelor (fig. 4.11.).
Fig. 4.11. – Schema de principiu a

fluxului pentru curăţirea
produselor într-un siloz
(după THIERER L.V. şi colab., 1971)
1 - precurăţitor;
2 - tarar curăţire fină;
3, 4 - trioare;
5 - depozit pentru produse curăţate
La constituirea fluxului tehnologic şi a releelor pentru curăţirea şi sortarea

produselor, se ţine seama de productivitatea practică a fiecărei maşini şi a
utilajelor care le alimentează precum şi a celor care preiau şi transportă produsele
curăţite şi deşeurile rezultate.
Productivitatea realizată în mod practic, la umiditatea normală a produsului,
în funcţie de utilajele de curăţire şi sortare are valori de: 2-60 t/ha la grâu, secară,
porumb, mazăre, fasole, soia; 1,5-50 t/ha, la orz, orzoaică şi orez; 1,2-40 t/ha la
ovăz şi floarea soarelui.
Indiferent de natura corpurilor străine, specia produsului supus curăţirii şi
de utilajul folosit, înainte de stabilirea tehnologiei curăţirii şi sortării produsului,
este necesară determinarea, prin analize de laborator, a procentului şi
componentelor corpurilor străine, în funcţie de care se elaborează metoda de
condiţionare. Apoi, după mai multe încercări în condiţii de producţie, cu o
cantitate mică de produse, se stabileşte tehnologia de curăţire ce se va aplica
lotului respectiv.
105
Analizele de laborator se fac pe probe recoltate la interval de maximum 2

ore şi în funcţie de rezultatele obţinute, se corectează reglajul utilajelor.
4.10. PARTICULARITĂŢILE ELIMINĂRII DIN

PRODUSE A CORPURILOR STRĂINE
GREU SEPARABILE ŞI SORTAREA
SEMINŢELOR DUPĂ MĂRIME
Grâul – poate fi impurificat cu diferite corpuri străine “greu separabile”,

cum sunt:
- seminţe de buruieni: odos, zâzanie, obsigă, pălămidă, pir, ridiche
sălbatică, grâul prepeliţei etc.;
- seminţe de alte plante cultivate: secară, orz, ovăz, triticale etc.;
Pentru eliminarea acestor impurităţi din grâu se foloseşte selectorul sau
tararele pentru curăţire fină, prin care produsul se trece de două sau de mai
multe ori, în funcţie de rezultatele obţinute la fiecare trecere.
La trecerea I-a, utilajele se echipează ca pentru o curăţire normală,
eliminându-se impurităţile uşor separabile, iar la trecerea a II-a, la etajul superior
cu ciururi având lăţimea ochiurilor de 3 mm, iar la etajul inferior, cu ochiuri cu
lăţimea de 2,25-2,50 mm. Astfel, o parte din impurităţile greu separabile alunecă
la suprafaţa sitei superioare, altă parte la suprafaţa sitei inferioare, iar grâul trece
prin sita inferioară şi se colectează în jgheabul în care, de obicei, se obţin
impurităţile mici care trec prin sita etajului inferior.
În loturile de secară se întâlnesc aceleaşi corpuri străine greu separabile ca
şi la grâu. Mai frecvente sunt seminţele de obsigă, la care se adaugă scleroţii de
Claviceps purpurea (cornul secarei) care sunt toxici şi trebuie eliminaţi.
Pentru eliminarea impurităţilor din loturile de secară se efectuează o
precurăţire pentru înlăturarea impurităţilor grosiere şi a celor mici, apoi produsul
se trece prin utilaje de cernere echipate cu ciururi, la etajul superior având
ochiurile dreptunghiulare cu lăţimea de 2,5-2,75 mm, iar cel inferior, site cu
ochiuri de 1,75-2 mm. Curăţirea continuă prin trecerea produsului, succesiv prin
trioare cu alveole cu diametrul de 5 mm şi apoi, prin alveole de 8 mm în diametru.
Orzul şi orzoaica au aceleaşi seminţe de buruieni greu separabile amintite
la grâu. Mai frecvente sunt seminţele de ovăz sălbatic care se separă greu. Pentru
înlăturarea acestora se poate folosi cu rezultate bune sistemul de cernere de la
tararul “MIAG cu site vibratoare” sau “Bühler, completat cu sistemul de aspiraţie
al acestor instalaţii. La etajul superior se fixează ciururi cu ochiuri rotunde cu
diametrul de 10-12 mm, iar la cel inferior, site cu ochiuri dreptunghiulare, cu
lăţimea de 2,25-2,50 mm (în funcţie de grosimea boabelor de orz). Mai departe,
eliminarea unor buruieni greu separabile (ovăzul sălbatic) se face prin trecerea
produsului prin canalele de absorbţie ale utilajelor şi apoi, prin trioare cu alveole
106
de 8 mm în diametru.
La orzul şi orzoaica pentru bere prezintă importanţă şi uniformitatea
boabelor şi anume, la orz, de minimum 70% iar la orzoaică de min. 80% boabe
din lot ce nu trebuie să treacă prin sitele cu ochiuri dreptunghiulare cu lăţimea de
2,5 mm. Pentru realizarea acestui obiectiv se folosesc utilaje prevăzute cu sisteme
de cernere echipate, cu ciururi cu ochiuri dreptunghiulare, de 4-5 mm lăţime la
etajul superior şi de 2,5 mm lăţime, la etajul inferior.
Porumbul - poate prezenta drept impurităţi greu separabile mai frecvente,
boabele nedezvoltate şi spărturile.
Boabele nedezvoltate se elimină prin folosirea utilajelor de cernere cu
ciururi cu ochiuri rotunde, cu diametrul de 10-12 mm la etajul superior şi de 4
mm, la etajul inferior.
Dacă lotul conţine o cantitate mare de spărturi , ce depăşeşte limita admisă
la livrare, se continuă curăţirea prin trecerea produsului a doua oară prin utilaj,
folosind ciururi tot cu orificii rotunde, cu diametrul de 8-10 mm la etajul superior,
şi de 4 mm la cel inferior.
Mazărea – după precurăţire, în vederea livrării pentru consumul intern şi
export se supune următoarelor operaţiuni: sortarea pe dimensiuni a boabelor
(calibrare), sortarea pe culori (cu maşini electronice) şi separarea boabelor
gărgăriţate.
a. Calibrarea se realizează pe următoarele dimensiuni:
- sortimentul I cu diametrul boabelor de 4-6 mm;
- sortimentul II cu diametrul boabelor de 6-8 mm;
- sortimentul III cu diametrul boabelor peste 8 mm.
Se folosesc ciururi cu ochiuri rotunde cu diametrul corespunzător
sortimentului respectiv.
Pot fi şi alte sortimente, la care diferenţa dintre boabele mari şi cele mici să
nu depăşească 2 mm în diametru.
Calibrarea se realizează cu utilaje de cernere având ciururi cu ochiuri
rotunde prin care sunt separate la „refuz” boabele care depăşesc calibrul mare din
sortiment (la etajul superior), iar la etajul inferior ciururi prin care trec boabele
mai mărunte decât calibrul mic al sortimentului. (De exemplu, pentru sortimentul
de 6-8 mm, se folosesc, la etajul superior ciururi cu diametrul de 8 mm, iar la cel
inferior, ciururi cu diametrul de 6 mm).
b. Sortarea pe culori – se efectuează cu instalaţiile electronice şi
urmăreşte eliminarea din lot a boabelor de mazăre sălbatică (Pisum arvense L.), a
celor pătate ca şi a boabelor de culoare sau nuanţă diferită de a celor care
formează lotul.
În prealabil, se face precurăţirea şi sortarea mazărei pe dimensiuni.
Maşina electronică "SATAKE" de la firma "Scan Master TM" (fig.
4.12.) funcţionează pe baza radiaţiilor infraroşii, sortează seminţele după culoare
(cele pătate, atacate de boli), dar îndepărtează şi corpurile străine ca: pietre, praf şi
seminţe de buruieni.
c. Separarea boabelor atacate de gărgăriţe se realizează cu ajutorul
separatoarelor pneumatice, existente în dotarea staţiilor electronice de sortare sau
107
cu separatorul de tip cilindru cu ace şi se bazează pe greutatea specifică mai

redusă a acestor seminţe. Se va acorda o atenţie sporită reglării optime a vitezei
curenţilor de aer, astfel încât să fie eliminate din lot toate boabele gărgăriţate, fără
a antrena în deşeuri boabe normale de mazăre.
Fig. 4.12. – Maşina electronică de Fig. 4.13. – Maşina sortatoare

sortat "SATAKE" "CRIPPEN"
Fasolea – se sortează ca şi mazărea pe dimensiuni, formă, culoare.

Pentru calibrare se folosesc la etajul superior ciururi cu ochiuri rotunde cu
un diametru de 7-10 mm, iar la cel inferior, ciururi cu ochiuri dreptunghiulare de
4-5 mm lăţime, în funcţie de dimensiunile seminţelor (soi). Maşina sortatoare
CRIPPEN se foloseşte de obicei pentru separarea pietrelor, sticlei, metalului, ca
şi a impurităţilor uşoare. Instalaţia include şi un sistem de numărare şi cântărire
(fig. 4.13.).
Sortarea pe culori a fasolei se obţine tot cu maşinile electronice ca şi la
mazăre, sau manual.
Floarea-soarelui poate fi condiţionată prin trecerea produsului prin
selector sau alt utilaj asemănător, echipat la etajul superior cu site cu ochiuri
dreptunghiulare având lăţimea de 6-8 mm iar la cel inferior, de 1,5-2 mm, sau se
poate trece printr-un tarar de precurăţire, cu ochiuri dreptunghiulare, cu lăţimea de
8-12 mm la etajul superior şi de 1,8-2,5 mm la cel inferior şi apoi printr-un
separator de curăţire fină, cu site tot cu ochiuri dreptunghiulare de 10 mm lăţime
la etajul superior şi de 1,5-2 mm, la cel inferior.
TEST DE AUTOEVALUARE (U.I. 4)
Scrieţi/marcaţi corect (1-3 variante corecte) pentru fiecare întrebare.
1. Curăţirea brută are drept scop îndepărtarea impurităţilor :
108
a. greu separabile
b. uşor separabile
c. indiferent de tipul impurităţilor
2. Curăţarea fină determină îndepărtarea impurităţilor :

a. uşor separabile
b. greu separabile
c. indiferent de tipul impurităţilor
3. Care dintre următoarele seminţe se separă cel mai uşor după formă :
a. cele sferice
b. cele cu formă plată
c. cele şiştave
4. Ce impurităţi se pot înlătura cu ajutorul separatoarelor

electromagnetice:
a. greu separabile
b. uşor separabile
c. cele fieroase
5. În funcţie de greutatea specifică a componentelor lotului, în primul

rând se vor separa :
a. componentele cu greutate specifică mare;
b. cele cu greutate specifică redusă
c. cele cu greutate specifică mijlocie.
REZUMAT U.I. 4
Unitatea de învăţare U.I.4 prezintă noţiuni cu privire la mijloacele de

înlăturare a impurităţilor din loturile de seminţe cât de sortare a produsului
respectiv. Astfel, după ce sunt prezentate noţiuni generale despre curăţarea şi
sortarea produselor sunt redate metodele de separare a impurităţilor în funcţie de :
- dimensiunile componentelor ;
- însuşirile aerodinamice a componentelor :
- formă :
- rezistenţă mecanică a componentelor :
- elasticitatea seminţelor ;
- greutatea specifică :
- proprietăţile electrice a componentelor.
109
În final, se prezintă noţiuni privitoare la particularităţile eliminării

impurităţilor din principalele specii : grâu, secară, orz, orzoaică, porumb,
mazăre, fasole, floarea-soarelui.
BIBLIOGRAFIE (U.I. 4)
Bucureşti, 1971.
Ionescu de la Brad, Iaşi.
Unitatea de învăţare (U.I.5.)
METODE DE CONSERVARE A PRODUSELOR AGRICOLE

VEGETALE ŞI PARTICULARITĂŢILE DE CONSERVARE
PE GRUPE DE PRODUSE.
Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I.5)……………111
Instrucţiuni……………………………………………………………...111
5.1. Metode de conservarea produselor agricole vegetale……………...131
5.2. Particularităţile conservării produselor agricole vegetale…………132
Test de autoevaluare (U.I. 5)……………………………………...167
Rezumat (U.I.5)……………………………………………………168
Bibliografie (U.I.5)………………………………………………...168
110
Obiectivele acestei unităţi de învăţare este însuşirea de către studenţi a

principalelor metode de conservare a produselor agricole vegetale (în stare uscată,
la temperaturi scăzute prin aerare, prin autoconservare, cu ajutorul unor substanţe
chimice sau prin iradiere).
În continuare, studenţii îşi vor însuşi cunoştinţe privind particularităţile
conservărilor principalelor produse agricole (cereale, leguminoase pentru seminţe,
seminţele plantelor oleaginoase, plantelor textile, cartof, sfeclă etc.).
După finalizarea studiului din această unitate de învăţare (U.I. 5) studentul va
- Explicarea celor mai bune metode de conservare în funcţie de specie ;
- Stabilirea celor mai economice şi mai eficace metode de conservare în
funcţie de destinaţia produsului (consum alimentar furajer, industrializare
sau însămânţare) ;
- Identificarea metodelor de conservare şi păstrare a produselor în vederea
micşorării pierderilor.
Această unitate de învăţare (U.I.5) cuprinde noţiuni privind metodele de

conservare a problemelor agricole vegetale şi particularităţile conservării lor în
funcţie de specie şi de destinaţia lotului.
Întrucât această unitate de învăţare este mai cuprinzătoare, va necesita
alocarea unui număr mai mare de ore pentru studiul individual (cca. 6 ore ).
La finalele acestei unităţi de învăţare va fi prezentată o lucrare de
verificare.
5.1. CONSERVAREA PRODUSELOR ÎN STARE

USCATĂ (PRIN USCARE)
Conservarea produselor în stare uscată este metoda cu cea mai largă

aplicabilitate pentru păstrarea produselor timp îndelungat. Majoritatea cantităţilor
ce se recoltează vara ajung în depozite suficient de uscate pentru păstrare.
Probleme mai mari ridică produsele recoltate toamna (porumbul, orezul,
soia, floarea-soarelui).
Pregătirea produselor în vederea conservării în stare uscată începe din
momentul recoltării, prin: recoltarea separată a produselor cu însuşiri calitative
omogene, protejarea produselor în timpul transportului împotriva precipitaţiilor,
curăţirea seminţelor concomitent cu recoltarea pentru eliminarea seminţelor de
buruieni (care au un conţinut ridicat de umiditate), depozitarea produselor în strat
subţire şi la temperaturi scăzute, uscarea naturală şi artificială.
Uscarea naturală (la soare) pe platforme până sub limita critică de
umiditate grăbeşte procesul de postmaturare a seminţelor, iar acţiunea razelor
111
solare are rol sterilizant, distrugând până la 40% din microorganismele de pe

seminţe, mărind rezistenţa la păstrare ale acestora. În perioada cu insolaţie
puternică prin expunerea produselor pe platforme în strat de 10-20 cm, umiditatea
acestuia scade cu 2-3% pe zi în condiţii de temperatură atmosferică de 25-35ºC.
Pentru ca energia termică a razelor solare să pătrundă până în profunzimea
stratului de produs, este necesară amestecarea şi nivelarea produsului (prin
lopătare) la interval de 1-2 ore, iar pentru mărirea suprafeţei de evaporare a apei
din seminţe lotul trebuie brăzdat cu rigole (şanţuri).
Pentru protejarea , în caz de ploaie a produselor expuse pe platformele de
solarizare se vor pregăti din timp prelate, folii de polietilenă etc.
Şi prin uscarea artificială se distrug o parte dintre microorganisme (în
special mucegaiurile), însă ca şi la uscarea naturală, nu realizează o sterilizare
totală a produselor. De aceea, în procesul de conservare în stare uscată se va evita
mărirea umidităţii seminţelor prin influenţa umidităţii atmosferice (mai ales în
zona în care aceasta se menţine ridicată). Cele mai bune rezultate se obţin prin
depozitarea produselor în celulele silozurilor care izolează produsele de acţiunea
umidităţii atmosferice.
Reducerea umidităţii produselor prin mijloace naturale (fără consum de
combustibil se poate realiza şi prin depozitarea acestora în strat subţire în:
şoproane multifuncţionale, remize, spaţiile betonate dintre pătulele duble şi în alte
spaţii acoperite, care nu au pereţi şi în care se realizează o circulaţie eficientă a
curenţilor de aer.
S-a constatat că, prin depozitarea grâului în strat de 20-25 cm cu 1-2
lopătări pe zi, în condiţie atmosferică uscată (media zilnică 75% - umezeală
relativă a aerului) şi caldă (peste 20ºC), se poate realiza o micşorare a umidităţii
acestuia cu 0,5-1% pe zi.
Eliminarea apei în exces din masa de seminţe se obţine, în general, prin
uscarea artificială a produselor, prin introducerea în masa produsului umed a
agentului de uscare (mediu gazos cald care prin contact direct sau indirect preia
umiditatea din produsele umede).
Agentul de uscare poate fi: aerul cald (agent indirect) sau gazele fierbinţi
rezultate din arderea combustibilului, amestecate cu aerul atmosferic (agent
direct). Pentru dirijarea corectă a uscării produselor, trebuie cunoscute,
proprietăţile agentului de uscare, caracteristicile umidităţii şi temperaturii aerului
ce constituie agentul de uscare ca şi interdependenţa dintre umiditatea şi
temperatura aerului şi ale produsului.
Uscarea produselor prin contact cu suprafeţe încălzite
Foloseşte ca agent de uscare (indirect) apa caldă, gazele arse sau aerul cald
care încălzesc conductele, sau radiatoarele (metalice, din cărămidă etc.), iar
boabele, venind în contact cu partea exterioară a conductelor, se încălzesc prin
radiaţie, apa din seminţe evaporându-se în mediul înconjurător.
Ca aplicaţie a uscării produselor prin această metodă este sectorul de
112
transpiraţie sau preîncălzire din cadrul coloanei de uscare tip MIAG sau
SIMON model DM. Acest sector este alcătuit dintr-un număr de radiatoare prin
care circulă apa caldă; boabele supuse uscării trec prin spaţiile dintre pereţii
radiatoarelor, încălzindu-se până la transpiraţie. Astfel, apa liberă din interiorul
vaselor capilare se transformă în vapori (tensiunea acestora crescând proporţional
cu temperatura şi cu durata staţionării boabelor în sectorul de preîncălzire), iar
vaporii de apă din interiorul boabelor difuzează spre exterior sub forma unei
pelicule foarte subţiri care apoi se transformă în vapori ce sunt antrenaţi de
curenţii de aer din sectoarele următoare şi eliminaţi în atmosferă.
Uscarea prin preîncălzire şi transpiraţie este metoda cea mai eficientă,
asigurând produselor însuşiri superioare tehnologice, alimentare cât şi seminale şi
prevenindu-se fenomenul de “călire” a seminţelor, care se produce deseori când
uscarea se efectuează cu agent direct (gaze de combustie în amestec cu aer
atmosferic). “Călirea” constă în uscarea instantanee a învelişului bobului, sudarea
porilor vaselor capilare, împiedicând difuzarea vaporilor spre exterior, aceştia
formând o suprapresiune în miezul bobului ce produce fisurarea şi spargerea
acestuia.
Eficienţa uscării prin această metodă depinde de modul în care boabele ce
alunecă pe suprafaţa radiatoarelor îşi modifică în permanenţă punctele de contact
cu suprafeţele încălzite şi nu există nici un pericol de supraîncălzire a acestora.
Datorită transpiraţiei intense a seminţelor şi a temperaturii ridicate,
umiditatea boabelor se uniformizează chiar şi atunci când, în zona respectivă intră
seminţe cu umiditate diferită. Uniformizarea umidităţii boabelor continuă în “zona
de liniştire” sau neutră care urmează, în mod normal zonei de transpiraţie şi unde
are loc schimbul de umiditate între boabe până la uniformizarea umidităţii.
Procesele ce au loc în zona de transpiraţie sunt complexe, fiind atribuite
factorilor: tensiunea vaporilor de apă, presiunea şi forţa capilară, absorbţia,
desorbţia, termodinamica aerului umed, conductibilitatea, convecţia etc.
Metoda menţine şi chiar îmbunătăţeşte însuşirile fizice şi biochimice ale
seminţelor, asigură un randament ridicat şi este economică (este aplicată la
uscătorul tip MIAG - fig. 5.1..).
113
A – Schema de funcţionare:
c-buncăr de alimentare; ST-sector de transpiraţie;
SN-sector neutru; SE-sector de evaporare;
SU-sector de uscare; SR-sector de răcire; B – Schema conductelor de aburi şi
RT-radiatoare; ac-i-apă caldă intrare; apă caldă:
ac-e-apă caldă ieşire; A-abur; Ac-apă condensată; I-treapta I de uscare; II-treapta a II-a de
M-masă oscilantă; I, II-aeroterme pentru încălzirea uscare
aerului; 1a, 2a-canale principale de aer cald;
1b, 2b-canale principale de aer rece; P1, P2, P3-
pereţi despărţitori de pe canalele principale
Fig. 5.1. – Uscătorul MIAG (după THIERER L.V. şi colab., 1971)
Uscarea cu aer cald
Metoda constă în încălzirea aerului cu ajutorul unor radiatoare cu suprafaţă

mare de contact şi introducerea acestuia sub presiune în masa de boabe. Aerul
rece absorbit de un ventilator este trecut prin radiatoare, apoi este dirijat în masa
de boabe unde cedează căldura.
Sub influenţa agentului termic (aerul cald) apa liberă din seminţe se
transformă în vapori şi ia naştere termodifuziunea interioară, adică are loc
migrarea umidităţii interioare a boabelor în direcţia curenţilor de aer (spre
exteriorul boabelor). Pe de altă parte, aerul cald în mişcare are şi rolul de agent de
vehiculare, deoarece vaporii de apă din spaţiile intergranulare cât şi umiditatea
peliculară sunt transportate de aceşti curenţi de aer cald şi eliminaţi în atmosferă.
Acest sistem de uscare se foloseşte, în special, combinat cu metoda de
uscare prin contact cu suprafeţe încălzite sau de uscare în vid. Folosită ca metodă
independentă, uscarea cu aer cald este neeconomică, având un randament scăzut,
114
o mare parte din căldură se pierde în exterior, prin radiaţie, iar altă parte, prin
eliminarea în atmosferă a curenţilor de aer cald folosiţi la uscare şi insuficient
răciţi.
Se va avea în vedere sincronizarea dintre temperatura aerului, viteza de
deplasare a curenţilor de aer cald şi curgerea masei de seminţe, fiind necesar un
echilibru între cantitatea de vapori care migrează din boabe spre spaţiile
intergranulare, pe de o parte şi evacuarea în exterior a umidităţii din spaţiile
intergranulare, pe de altă parte.
Neţinând seama de fenomenele care se pot produce la uscarea independentă
cu aer cald se poate provoca zbârcirea, călirea , fisurarea şi spargerea boabelor.
Uscarea produselor cu aer cald folosită în combinaţie cu uscarea prin
contact cu suprafeţe încălzite (transpiraţie) dă rezultate foarte bune deoarece prin
curenţii de aer cald se îndepărtează umiditatea extrasă în sectorul de preîncălzire,
iar prin acţiunea aerului cald, apa din vasele capilare continuă să migreze spre
exterior prin porii dilataţi în procesul de transpiraţie.
Uscarea cu gaze de combustie în amestec

cu aerul atmosferic
Este în prezent cea mai răspândită metodă de uscare în ţara noastră.

Principiul constă în amestecarea gazelor calde rezultate din arderea
combustibilului cu aer atmosferic şi injectarea acestui amestec direct în masa de
boabe supusă uscării. Drept combustibili se pot folosi: cărbuni, lemne, motorină,
gaze naturale etc., care trebuie să fie de calitate superioară, astfel ca prin ardere să
nu degajeze miros sau fum care să deprecieze produsul. Această metodă de uscare
este asemănătoare cu uscarea cu aer cald, însă prezintă avantajul unui randament
termic mai ridicat şi o reducere substanţială a consumului de combustibil.
Pentru realizarea unui amestec corespunzător de gaze şi aer, la 1 kg gaze
arse se adaugă cca. 20 kg aer (atmosferic) iarna şi cca. 30 kg, vara (există
dispozitive speciale de reglare şi funcţionare automată pentru dozarea amestecului
de gaze arse şi aer).
La folosirea gazelor arse în amestec cu aerul, uneori uscarea este
neuniformă, deoarece curenţii de aer nu sunt distribuiţi omogen în întreaga masă
de produse, iar în cazul unei temperaturi ridicate a agentului de uscare, la
contactul acestuia cu produsul există un pericol mai mare al călirii tegumentului,
proces ce duce la diminuarea însuşirilor fizice şi biochimice ale boabelor. De
asemenea, datorită folosirii directe a gazelor de combustie, există pericolul mai
accentuat decât la celelalte metode, de producere a incendiilor.
Cu toate dezavantajele amintite, metoda uscării cu gaze de combustie în
amestec cu aerul atmosferic este mult folosită în sectorul valorificării produselor
datorită productivităţii ridicate a uscătoarelor, cât şi necesităţii, uneori, a uscării
imediate şi într-un ritm rapid a unor cantităţi mari de produse recepţionate cu
umiditate ridicată.
În zonele din sudul ţării, în numeroase zile din timpul verii, temperatura
atmosferică se caracterizează prin valori de 30-35ºC. La aspirarea şi insuflarea
115
acestui aer în uscătoare se poate realiza o reducere de 1-1,5% umiditate a

cerealelor, la o trecere prin uscător (fără consum de combustibil). În acest scop se
folosesc instalaţiile pentru uscare artificială, folosindu-se capacitatea integrală a
ventilatoarelor (se deschid la maxim şuberele, clapetele etc. pentru a se insufla în
uscător o cantitate cât mai mare de aer din atmosferă). Se va reduce viteza de
trecere a produselor prin instalaţie pentru a se realiza o productivitate de 60-70%
(fără de cea care se foloseşte pentru extracţia echivalentului de umiditate la
uscarea artificială).
Uscarea în vid parţial

Această metodă de uscare se bazează pe micşorarea presiunii aerului din
spaţiile intergranulare, fapt ce determină evaporarea apei din boabe la temperaturi
mai scăzute. Temperatura de uscare este produsă într-un generator termic ce
încălzeşte apa care circulă prin elemenţi de fontă şi de unde este dirijată spre
radiatoarele care se află în camera de vid. Aici, produsele trec peste suprafeţele
radiatoarelor încălzite, creându-se astfel condiţii favorabile pentru migrarea
umidităţii din interiorul boabelor spre exteriorul lor.
Boabele proaspăt introduse în zona de uscare au o temperatură mai scăzută
decât a vaporilor de apă din sectorul de vid, producându-se, astfel, condensarea
vaporilor pe suprafaţa seminţelor, fenomenul fiind aproximativ similar cu cel din
sectorul de transpiraţie de la uscarea în contact cu suprafeţe încălzite.
Uscarea în vid se realizează cu un consum redus de combustibil, cu o
economie de cca. 30% din cel folosit frecvent la uscarea cu gaze arse în amestec
cu aerul.
Influenţa procesului de uscare asupra însuşirilor

calitative ale produselor agricole vegetale
Uscarea poate influenţa atât pozitiv cât şi negativ calitatea produselor.

Uscarea bruscă la temperaturi prea ridicate a produselor cu umiditate foarte mare,
provoacă uscarea instantanee a învelişului bobului, sudarea porilor de la suprafaţa
acestuia (a vaselor capilare), împiedicând difuzarea spre exterior a apei din bob.
Prin acumularea vaporilor în vasele capilare şi formarea unei suprapresiuni în
interiorul seminţelor se produce fisurarea şi spargerea acestora (călirea boabelor),
iar la unele produse (mazăre, fasole etc.) seminţele se decojesc şi se desfac în
cotiledoane.
La seminţele destinate însămânţării şi la cele destinate fabricării berii,
uscarea neraţională diminuează sau determină pierderea în totalitate a capacităţii
germinative. Folosind un regim termic optim şi cu o extracţie de umiditate care să
nu forţeze uscarea, se pot chiar îmbunătăţi viabilitatea şi germinaţia seminţelor
(uneori când aceasta este scăzută, prin aplicarea tratamentelor termice – şocuri
termice – se poate mări germinaţia seminţelor).
Pentru produsele destinate consumului alimentar, furajer şi industrial, prin
procesul de uscare se urmăreşte, pe lângă reducerea umidităţii, menţinerea şi pe
116
cât posibil îmbunătăţirea compoziţiei chimice şi a caracteristicilor
tehnologice.
Când masa de seminţe este încălzită la temperaturi prea mari (peste 60-
0
70 C, în funcţie de natura produsului) componentele chimice suferă transformări
ce determină diminuarea însuşirilor calitative ale seminţelor.
Astfel, amidonul din cereale, încălzit în soluţie apoasă la peste 700C se
umflă şi crapă, la 100-1100C se deshidratează, iar la 120-1400C amidonul se
transformă în dextrină.
Substanţele proteice îşi modifică însuşirile (pozitiv sau negativ) în funcţie
de modul în care este condus procesul de uscare. Denaturarea proteinelor începe
la temperaturi variabile între 50-650C, în funcţie de caracteristicile acestora. De
exemplu, grâul “tare” încălzit la 550C îşi îmbunătăţeşte însuşirile de panificaţie,
pe când grâul “moale” încălzit la peste 450C îşi diminuează însuşirile calitative ale
glutenului (acesta devine filant, moale), reducându-se şi însuşirile de panificaţie.
Grăsimile – din seminţele plantelor oleaginoase, încălzite la temperaturi
prea ridicate se pot descompune parţial, mărindu-şi indicele de aciditate, care
trebuie să nu depăşească valoarea 2.
Vitaminele A şi B – din boabele de cereale (grâu, secară, orz, ovăz) pot fi
încălzite până la temperaturi de 100-1200C, fără urmări semnificative. În schimb,
vitamina C din boabele de mazăre proaspăt recoltate începe să fie distrusă la
temperaturi de cca. 500C.
Folosirea temperaturilor mai scăzute la începutul procesului de uscare şi
mărirea progresivă a acestora pe măsura reducerii umidităţii seminţelor aflate în
perioada de postmaturare, determină accelerarea postmaturării cât şi
îmbunătăţirea însuşirilor biochimice, fizice şi tehnologice ale seminţelor.
Tratarea acestor produse cu temperaturi prea ridicate, ce acţionează brusc,
are efecte dăunătoare asupra seminţelor, determinând compromiterea germinaţiei,
a însuşirilor alimentare şi tehnologice.
11.1.6. Elementele care influenţează procesul de uscare
Uscarea este influenţată de: specia produsului, compoziţia chimică a

acestuia, temperatura agentului de uscare şi a produsului, timpul de staţionare a
produsului în uscător, limita admisibilă de reducere (extracţie) a umidităţii la o
trecere a produsului prin instalaţia de uscare, umiditatea produsului la intrarea în
uscător, modul de acţionare a gazelor de combustie (direct sau indirect),
productivitatea instalaţiei, stadiul de postmaturare a seminţelor, destinaţia
produsului, numărul zonelor de uscare.
Extracţia de umiditate (procentul de reducere a umidităţii la o trecere a
produsului prin uscător), variază în funcţie de specie, umiditatea produsului, tipul
uscătorului etc. şi este influenţată în mare măsură de temperatura de regim şi de
timpul de staţionare a produsului în uscător. Temperatura de uscare este
condiţionată şi limitată de compoziţia chimică a seminţelor şi de însuşirile lor
calitative.
La intrarea în uscător a seminţelor cu un conţinut ridicat de umiditate,
117
temperatura trebuie să fie moderată, iar pe măsură ce produsul înaintează în

uscător şi cedează din umiditate se poate mări temperatura de uscare şi a
produsului. Cele mai bune rezultate se obţin prin uscarea în trepte de temperatură,
aceasta crescând progresiv de la o zonă de uscare la alta. La uscătoarele cu o
singură zonă de uscare, produsul foarte umed necesită mai multe treceri prin
instalaţie, la fiecare trecere, mărindu-se progresiv temperatura agentului şi a
produsului, fără a se depăşi limita admisibilă. Între două treceri ale produsului
prin uscător, lotul trebuie să staţioneze în depozit 12-24 ore, pentru ca umiditatea
din interiorul seminţelor să migreze spre exterior, ceea ce uşurează procesul de
uscare şi măreşte productivitatea instalaţiei.
Particularităţile uscării produselor destinate consumului

alimentar, furajer şi industrializării
A. Uscarea cerealelor
Condiţiile pentru uscarea cerealelor diferă de la o specie la alta, pentru
fiecare tip de produs fiind necesare: un anumit regim termic şi o anumită limită de
extracţie a umidităţii la o trecere a boabelor prin uscător. Chiar la aceeaşi specie,
regimul de uscare se reglează în funcţie de calitatea şi destinaţia produsului
(tab. 5.1.).
a) Grâul cu postmaturarea neterminată, cu 18% umiditate, se usucă prin
două treceri, cu temperatura agentului termic de 500C, respectiv 400C a produsului
la prima trecere, iar la trecerea a doua, 700C temperatura în uscător şi 450C pentru
produs.
Loturile cu postmaturarea terminată care, de obicei, au sub 18% umiditate,
se usucă la 60-800C temperatura agentului de uscare, respectiv 40-550C a
produsului, în funcţie de caracteristicile glutenului.
Extracţia maximă de umiditate la o trecere a produselor prin uscător este de
4% la instalaţiile cu o singură treaptă de uscare şi 5% la cele cu două sau mai
multe trepte de uscare.
Tabelul 5.1
A. Uscarea cerealelor
0
Umidit. Temperatura maximă ( C) Extracţia maximă (%)
Specia produsului agent de instalaţie cu:
% produs
uscare 1 treaptă 2 trepte
peste 18 (cu
I trecere-50 40
postmaturarea
II trecere-70 45
neterminată)
Grâu 4 5
sub 18 (cu
60-80 în func.de
postmaturarea 40-55
indicele glutenic
terminată)
118
peste 21 85 50
Secară 18-21 100 55 4 6
sub 18 110 60
Orz-
orzoaică 50 40 4 6
pt.bere
peste 21 90
Orz-ovăz ovăz orz ovăz orz ovăz orz
18-21 105
pt.furaj 50 60 5 4 6 5
sub 18 115
sub 18 65 38 2
Orez
peste 18 55 35 (nu se usucă sub 15%)
sub 22 90 60
Porumb
peste 22 80 50 6 8
B. Uscarea seminţelor de leguminoase pentru boabe

Instalaţii Extracţie maximă
Umid.prod Treapta Treapta cu o Produs
Specia 0 0 0
(%) I ( C) II ( C) treaptă ( C) 1 treaptă 2 trepte
0
( C)
peste 18 40 45 - 25
Fasole 3
sub 18 45 55 - 35
peste 18 50 60 50 30
Mazăre 4 5
sub 18 60 70 65 40
peste 20 50 65 50 28
Soia 16-20 55 70 60 32 4
sub 16 60 75 70 35
C. Uscarea seminţelor de plante oleaginoase
Umid Treapta Treapta Instalaţii Produs Extracţia maximă%

Specia cu o 0
prod. % I II ( C) 1 treaptă 2 trepte
treaptă
Fl.soa- până la 15 90 55
relui 15-20 83 40 5
peste 20 75 45
In până la 15 60 70 65 40
15-20 50 60 55 35 5
peste 20 45 55 50 30
b) Secara, datorită tegumentului mai compact al boabelor, se usucă la

temperaturi mai ridicate decât grâul. În funcţie de umiditate, uscarea la secară se
realizează la temperaturi cuprinse între 85-1100C pentru agentul de uscare şi de
50-600C, temperaturi pentru produs (valorile minime de 85 0C, respectiv 500C
corespund umidităţii de peste 21%, iar cele maxime de 110 0C pentru agentul de
uscare, respectiv 600C pentru produs, umidităţii sub 18%).
Extracţia maximă de umiditate la o trecere a secarei prin uscător este 4% la
instalaţiile cu o singură treaptă şi 6% la cele cu două trepte de uscare.
c) Orzul şi orzoaica pentru bere se vor usca la un regim termic moderat:
119
maximum 500C – temperatura agentului de uscare şi maximum 400C –

temperatura produsului, extracţia maximă de umiditate fiind de 4% la instalaţiile
cu o singură treaptă şi 6% la cele cu două trepte de uscare.
Pentru dirijarea corespunzătoare a procesului de uscare, în vederea
menţinerii şi îmbunătăţirii germinaţiei, înainte de uscare se determină viabilitatea,
iar după uscare, energia germinativă.
d) Orzul şi ovăzul pentru furaj, în funcţie de umiditate se vor usca la
temperaturi de 90-1150C pentru agentul de uscare, iar a produsului va fi de 500C –
ovăz şi de 600C – orz.
Extracţia maximă de umiditate la instalaţiile cu o singură treaptă de uscare
este de 4% la orz şi 5% la ovăz iar la cele cu două trepte, extracţia maximă este de
5% la orz şi de 6% pentru ovăz.
e) Orezul este cel mai sensibil la uscarea artificială, de aceea se va folosi un
regim termic moderat. Astfel, în funcţie de umiditate, temperatura agentului de
uscare va fi de 55-650C, iar a produsului, 35-380C. Extracţia maximă de umiditate
este de 2%. În timpul uscării, umiditatea orezului nu trebuie să scadă sub 15%
pentru că, sub această limită boabele se fisurează şi se sparg în procesul de
manipulare şi decorticare.
f) Porumbul, se poate usca, în funcţie de umiditate, la temperaturi ale
agentului de uscare de 80-900C, produsul având la ieşirea din uscător, 50-600C,
extracţia maximă de umiditate la instalaţiile cu o singură treaptă de uscare fiind de
6% iar la cele cu două trepte, 8%. În fig. 5.2. se prezintă schema uscătorului prin
fluidizare pentru cereale.
B. Uscarea seminţelor de leguminoase (vezi tabelul 5.1).

Se desfăşoară la un regim termic moderat, iar extracţiile maxime de
umiditate trebuie să fie reduse. Uscarea forţată la temperaturi ridicate (cu
extracţii mari) la aceste seminţe determină “călirea seminţelor” datorită
neconcordanţei între uscarea tegumentului (care se usucă brusc, se contractă şi
devine impermeabil) şi a miezului ca şi a diferenţei de volum dintre cele două
părţi. Astfel se produce ruperea învelişului şi desfacerea seminţelor în două
jumătăţi (cotiledoane). Fenomenul este foarte pronunţat la fasole şi mai redus la
mazăre şi soia.
120
Fig. 5.2. – Schema
uscătorului prin fluidizare
pentru cereale
1-pâlnie de alimentare;
2-cameră de uscare;
3-sită pentru distribuirea
agentului de uscare;
4-capac superior; 5-sită;
6-racord de evacuare aer
uscat;
7-ventilator aer cald;
8-pâlnie inferioară; 9-
elevator;
10-coloană de răcire
cereale;
11-ventilator aer rece;
12-evacuare cereale uscate
şi răcite;
13-schimbător de căldură
a) Fasolea poate fi uscată cu rezultate bune folosind instalaţiile de uscare în

trepte, cu agent indirect, cu sector de preîncălzire (transpiraţie), în funcţie de
umiditate, la 40-450C – treapta I-a, 45-550C – treapta a II-a de uscare, produsul la
ieşire având 25-350C. Extracţia maximă de umiditate la o trecere prin uscător este
de 3%.
Trecerea bruscă de la temperatura din sectorul de uscare la cea din sectorul
de răcire produce zbârcirea şi degradarea boabelor, de aceea între cele două
sectoare trebuie să existe zona neutră sau de liniştire, care atenuează şocul la
schimbarea bruscă a temperaturii.
b) Mazărea poate fi uscată cu uscătoarele indicate pentru fasole (se pot
folosi şi instalaţiile cu agent indirect cu o singură treaptă de uscare cu condiţia ca,
temperatura să fie moderată). În funcţie de umiditate, temperatura agentului de
uscare va fi de 50-600C – treapta I-ii; 60-700C – treapta a II-a (sau 50-650C la
instalaţiile cu o singură treaptă), iar produsul la ieşire va avea temperatura de 30-
400C. Extracţia maximă este de 5% la instalaţiile cu două trepte şi 4% la cele cu o
singură treaptă de uscare.
c) Soia se poate usca cu toate tipurile de uscătoare, în funcţie de umiditate,
la temperaturi de: 50-600C – treapta I-ii, 65-750C – treapta a II-a (50-700C – la
instalaţiile cu o treaptă), produsul având la ieşirea din uscător, 28-350C. Extracţia
maximă de umiditate la o trecere a soiei prin uscător este 4%.
C. Uscarea seminţelor plantelor oleaginoase.

Structura, forma, mărimea, compoziţia chimică a seminţelor plantelor
oleaginoase diferă de la o specie la alta, de aceea şi regimul de uscare este diferit.
Din această grupă, cele mai mari cantităţi supuse uscării sunt de floarea - soarelui
şi mai reduse de rapiţă şi in.
a) Floarea-soarelui – ridică unele probleme la uscarea artificială. Astfel, în
121
timpul uscării se pot degaja substanţe pirofore care împreună cu procentul mare
de coji (care ard cu uşurinţă) şi conţinutul mare de ulei al miezului pot determina
aprinderea seminţelor, producând accidente şi mari pagube. De aceea, pentru
uscarea seminţelor de floarea-soarelui, sunt de preferat instalaţiile de uscare cu
agent indirect; în cazul folosirii instalaţiilor de uscare cu agent direct, acestea
trebuie supuse unor adaptări pentru uscarea seminţelor de floarea-soarelui
(montarea unor dispozitive pentru prevenirea incendiilor, exploziilor, mărirea
orificiilor de la manşoanele de acces al aerului rece în conducta de transport al
agentului de uscare, mărirea debitului de lucru etc.). Aceste modificări impun
curăţirea la intervale foarte scurte a instalaţiilor de uscare pentru a nu se înfunda
conductele prin care circulă curentul de aer şi agentul de uscare.
În funcţie de umiditate, seminţele de floarea soarelui se usucă cu un regim
optim între 75-900C, produsul la ieşire având 45-550C, iar extracţia maximă de
umiditate fiind de 5%.
b) Inul. Uscarea seminţelor de in se realizează cu rezultate bune folosind
instalaţiile cu agent indirect (cu vid sau tip MIAG original) cu unele măsuri
pentru prevenirea curgerii seminţelor în exterior prin orificiile sau crăpăturile
pereţilor laterali şi pentru reducerea intensităţii curenţilor de aer până la limita la
care să evite evacuarea în atmosferă a seminţelor.
În funcţie de umiditate, regimul de uscare a seminţelor de in este următorul:
pentru agentul de uscare, 45-600C – treapta I-ii; 55-700C – treapta a II-a (la
instalaţiile cu două trepte de uscare); 50-650C la cele cu o treaptă, iar produsul la
ieşire are temperatura de 30-400C.
c) Rapiţa se poate usca cu aceleaşi instalaţii de uscare folosite la uscarea
seminţelor de in, la aceleaşi temperaturi şi respectând aceleaşi reguli.
CONSERVAREA PRODUSELOR
LA TEMPERATURI SCĂZUTE
Metoda se aplică loturilor cu umiditate ridicată, până când le vine rândul la

uscare, sau pentru păstrarea în condiţii corespunzătoare a produselor care, potrivit
normativelor tehnice se pot livra cu un conţinut de umiditate peste umiditatea
critică.
Scopul conservării produselor prin răcire: prevenirea autoîncălzirii şi
încingerii seminţelor ce au un conţinut ridicat de umiditate, reducerea activităţii
vitale a produselor, prevenirea dezvoltării microflorei, acarienilor şi insectelor.
Conservarea produselor la temperaturi scăzute se realizează prin expunerea
acestora la acţiunea aerului atmosferic, prin folosirea agregatelor frigorifice (în
anotimpul cald).
Răcirea produselor cu ajutorul aerului atmosferic rece se poate realiza prin:
- depozitarea produselor în strat subţire, astfel ca o suprafaţă cât mai
mare a lotului să fie în contact cu atmosfera rece;
122
- manipularea produselor prin aerul atmosferic rece cu ajutorul
instalaţiilor mecanice de transport pe orizontală şi pe verticală;
- insuflarea cu ajutorul ventilatoarelor a aerului rece din atmosferă în
masa produsului (cea mai eficientă metodă).
Metoda prin insuflarea în produs a aerului rece foloseşte instalaţiile pentru
aerare activă din dotarea depozitelor. După răcirea produselor până la nivelul
optim de temperatură, acestea se păstrează un timp îndelungat fără a se interveni
pe parcurs cu alte insuflări de aer rece.
Acest sistem de conservare se bazează pe conductibilitatea termică scăzută
a masei de seminţe, ce determină menţinerea aerului rece în spaţiul intergranular
şi previne încălzirea masei de boabe când temperatura atmosferică creşte.
Cu cât umiditatea produsului este mai ridicată cu atât debitul de aer rece
trebuie sa fie mai mare pentru a asigura o răcire mai rapidă, deoarece la creşterea
umidităţii produsului se măreşte şi pericolul degradării, dacă nu se iau măsuri de
reducere urgentă a temperaturii (de exemplu, pentru un lot de 100 tone cu 20%
umiditate este necesar debitul de aer de cca. 17 m3/oră/t produs pentru a răci
produsul în cca. 4 zile, dacă aerul atmosferic îşi menţine temperatura între 2-40C).
În funcţie de umiditatea seminţelor (16-22%) diferă şi temperatura de
conservare care variază între maximum 12,8-1,70C (la conţinutul mai mare de apă
corespunde temperatura mai scăzută) (tab. 5.2.).
Limita de răcire a produselor are mare importanţă în lucrările de
conservare. Scăderea excesivă a temperaturii poate avea efecte negative asupra
conservării produselor, deoarece la temperaturi sub 100C (mai ales primăvara
când există o diferenţă foarte mare între temperatura scăzută din produs şi cea
ridicată a atmosferei) apare pericolul condensării vaporilor de apă la suprafaţa
lotului şi se pot declanşa procese de autoîncălzire şi încingere. Răcirea excesivă a
produselor umede destinate însămânţărilor duce la scăderea însuşirilor
germinative ale seminţelor prin îngheţarea apei libere din vasele capilare.
Tabelul 5.2
Temperatura maximă de conservare în funcţie de temperatură
Umiditatea cerealelor (%) 16 18 20 22

Temperatura maximă (0C)
care asigură păstrarea 2 12,8 7,2 4,4 1,7
luni fără depreciere
Procesul de răcire a produselor creează condiţii favorabile de păstrare până

la o anumită limită minimă a temperaturii şi nu trebuie confundat cu cel de
congelare, mult practicat în industria alimentară, dar contraindicat seminţelor.
Acest procedeu este mult utilizat pentru conservarea porumbului boabe şi a
123
florii-soarelui recepţionate cu umiditate excesivă, deoarece cheltuielile de

conservare prin răcire până le vine rândul la uscare sunt mai reduse decât alte
metode de conservare. Aceste cheltuieli sunt compensate prin reducerea umidităţii
cu 0,5-2% la conservarea prin frig, la care se adaugă economiile rezultate prin
evitarea manipulării şi transferării produselor, prevenirea autoîncălzirii şi a
pierderilor, prelungirea timpului de funcţionare a uscătoarelor şi scurtarea
timpului de amortizare a acestora.
Răcirea produselor cu ajutorul instalaţiilor frigorifice se aplică atât pentru
produsele recoltate vara care păstrează temperatura ridicată de la înmagazinare (ce
uneori depăşeşte 300C) cât şi pentru cele ieşite din uscător, deoarece în sectorul de
răcire a utilajului de uscare, mai ales vara, nu se realizează o temperatură mai
scăzută decât cu 5-100C faţă de temperatura mediului.
Metoda se poate utiliza atât în depozitele desfăşurate pe orizontală
(magazii, şoproane) cât şi în cele pe verticală (silozuri) dacă există un sistem de
distribuire al aerului.
La conservarea produselor cu temperaturi scăzute în silozuri trebuie răcite
toate produsele unui tronson, deoarece în caz contrar, de-a lungul peretelui din
celulă în care se păstrează produse mai calde se produce fenomenul de condens,
dacă aceasta se învecinează cu produse reci.
Conservarea la temperaturi scăzute precede, în general conservarea prin
uscare, fiind mai puţin utilizată ca metodă independentă de conservare.
CONSERVAREA PRODUSELOR PRIN

DESHIDROREFRIGERARE
Această metodă de conservare constă în introducerea în masa produselor a

aerului atmosferic răcit în mod brusc pentru a-i reduce conţinutul de umiditate şi
apoi încălzit pentru a-i mări capacitatea acestuia de a absorbi apa din masa
produsului.
Pe baza relaţiilor ce există între umiditatea şi temperatura atmosferei, s-a
elaborat metoda uscării produselor prin refrigerarea curenţilor de aer ce se
introduc în masa de boabe.
Scăderea bruscă a temperaturii curenţilor de aer are ca efect saturarea
acestora în umiditate, reducerea capacităţii de reţinere a apei şi condensarea
excesului de vapori de apă din aerul respectiv. Introducând în masa de produse a
curenţilor de aer astfel deshidrataţi, la intrarea în contact cu produsele mai calde,
aceştia îşi măresc temperatura, în consecinţă creşte şi capacitatea aerului de a
reţine vaporii de apă din spaţiul intergranular al produselor, determinând în acest
fel uscarea masei de boabe.
În vederea uscării produselor prin deshidrorefrigerare este necesar un
refrigerator puternic prin care trec curenţi de aer şi în care se condensează o parte
124
din vaporii de apă din aer. De asemenea, este necesar ca, în sezonul rece să
se asigure o sursă de căldură pentru încălzirea curenţilor de aer reci ieşiţi din
refrigerator, care intră apoi în masa de boabe.
Pentru păstrarea porumbului umed, temperatura poate fi scăzută la +20C.
Dispozitive automate de reglare pot menţine porumbul rece sau să-l usuce, timpul
necesar pentru uscare fiind dependent de umiditatea porumbului. În general, sunt
necesare 2-3 luni pentru extragerea a 10 procente umiditate.
Procedeul de uscare a produselor prin deshidrorefrigerare poate concura cu
succes metodele clasice de uscare folosite pe scară largă.
CONSERVAREA PRODUSELOR PRIN

AERARE NATURALĂ ŞI ACTIVĂ
Aerarea produselor se realizează prin schimbarea periodică a aerului din

spaţiul intergranular al masei de seminţe, fără a fi necesară mişcarea lor.
Obiectivele aerării produselor sunt:
- reducerea temperaturii masei de boabe şi prevenirea autoîncălzirii
produselor;
- reducerea proceselor biochimice şi activităţii vitale din masa
seminţelor;
- prevenirea dezvoltării dăunătorilor şi a microorganismelor;
- accelerează procesul de postmaturare a seminţelor;
- eliminarea bioxidului de carbon şi a altor gaze care se acumulează în
spaţiul intergranular;
- mărirea spaţiului de înmagazinare (prin depozitarea produselor în
straturi mai înalte);
- reducerea, în oarecare măsură, a conţinutului de umiditate;
- lichidarea proceselor de încingere a produselor;
- diminuarea pierderilor de substanţă uscată ale produselor;
- reducerea necesarului de braţe de muncă pentru lopătare;
- menţinerea şi chiar îmbunătăţirea însuşirilor calitative şi tehnologice a
seminţelor.
Principala condiţie la aerarea masei de boabe este efectuarea acestei lucrări
în condiţii atmosferice favorabile, astfel încât prin insuflarea aerului în masa
produsului să se realizeze reîmprospătarea aerului din spaţiul intergranular, cu
răcirea produselor, fără a absorbi umiditatea din atmosferă.
În timpul aerării active, între produse şi aer are loc un schimb permanent de
umiditate până la stabilirea echilibrului higroscopic.
Când produsele au un conţinut redus de umiditate iar în atmosferă există o
cantitate mare de vapori de apă, seminţele absorb o parte din această apă, iar dacă
aerul este uscat şi produsele au umiditate ridicată, acestea se vor usca în contat cu
atmosfera înconjurătoare uscată. Higroscopicitatea produselor este influenţată, în
125
mare măsură, de temperatura produsului şi a aerului atmosferic, de aceea, este

necesar ca înainte de a trece la aerarea activă să se determine în ce măsură
condiţiile atmosferice (umiditatea şi temperatura) sunt favorabile ventilării
produselor. Astfel, se vor determina: umiditatea aerului cu higrometre, higrografe,
psihrometre; temperatura aerului, cu termometrul umed, termograful, precum şi
umiditatea şi temperatura produsului (pentru temperatură se folosesc
termosondele). Există şi aparate numite termohigrografe care înregistrează atât
temperatura cât şi umiditatea atmosferică.
Valorile înregistrate prin aceste măsurători se interpretează prin intermediul
unor grafice şi tabele de corelaţie.
Aerarea naturală se realizează cu ajutorul curenţilor naturali de aer care

se produc în depozit. Aceasta se efectuează pe vreme răcoroasă şi uscată, prin
deschiderea uşilor şi ferestrelor din depozite. Pentru intensificarea aerării naturale
se amplasează în produse, dispozitive care dirijează curenţii de aer prin masa de
boabe. Acestea sunt nişte cutii paralelipipedice de 80 cm lungime, 80-200 cm
înălţime (în funcţie de grosimea stratului de depozitare) şi 20 cm lăţime, care se
amplasează la distanţa de 1 m între ele.
Părţile late ale acestor dispozitive sunt formate din jaluzele care împiedică
pătrunderea produsului în cutii, iar partea inferioară trebuie să comunice cu
exteriorul depozitului prin canale sau duşumele duble, cu posibilitatea de obturare
în condiţii de aerare necorespunzătoare. În loc de aceste cutii se pot amplasa
coşuri cu jaluzele sau din tablă cu ochiuri perforate, ţesătură de sârmă etc., care nu
permit pătrunderea produselor în interiorul dispozitivelor.
În lipsa acestora, pentru o eficacitate mai mare a aerării naturale, la
suprafaţa masei de boabe se fac şanţuri (rigole) orientate paralel cu circulaţia
curenţilor de aer din depozite. Periodic, acestea se astupă şi se refac până când
produsele se răcesc.
11.4.2. Aerarea activă
Această metodă de aerare se obţine prin introducerea în masa produselor a

curenţilor de aer sub presiune cu ajutorul instalaţiilor formate din ventilatoare care
sunt în legătură cu conductele şi distribuitoarele prin care aerul este introdus în
masa de boabe.
Cantitatea de aer necesară pentru evitarea condensării vaporilor pe seminţe

variază în funcţie de conţinutul în umiditate al acestora, fiind cu atât mai mare cu
cât umiditatea este mai ridicată (la valori ale umidităţii cuprinse între 16-26%
corespund debite minime de 30-160 m3/oră/tonă). La ieşirea aerului din produse,
umiditatea relativă nu trebuie să depăşească 80%, astfel se evită condensarea
vaporilor de apă în masa de boabe. Valorile indicate sunt valabile pentru aerarea
126
efectuată cu instalaţiile cu canale sub sau peste pardoseală.
 Înălţimea optimă de depozitare a produselor pentru o aerare eficientă

este în funcţie de umiditatea acestora şi de tipul depozitului. Astfel, la valori de
16-23% umiditatea produsului corespund valori cuprinse între 5-1,5 m înălţimea
de depozitare în depozite cu canale sub pardoseală, iar la valori de 16-21%
umiditate corespunde înălţimea de depozitare de 3,5 – 1,5 m, în magazii cu
conducte peste pardoseală (la valori minime ale umidităţii corespund valorile
maxime ale înălţimii de depozitare).
Aceste limite au fost stabilite pentru aerarea produselor grele: grâu,
porumb, mazăre, soia, fasole, cu electroventilatorul Aerator A-12 cuplat la
canalele de aerare sub pardoseala magaziei, sau la conductele de aerare montate
peste pardoseală.
La o grosime de sub 1,5 m a stratului de produse, aerarea nu este eficace,
deoarece curenţii de aer nu sunt distribuiţi uniform în masa de seminţe. La
depăşirea înălţimii de depozitare a produsului, aerarea are loc lent, existând
pericolul condensării vaporilor de apă din spaţiul intergranular pe seminţe.
Pentru depozitarea produselor, la stabilirea înălţimii optime se ţine seama şi
de rezistenţa pereţilor construcţiei.
In cazul depozitării produselor în celulele silozurilor, instalaţiile de aerare
au fost astfel construite încât să asigure aerarea în condiţii bune a celulelor pline
cu produse. Dacă celulele nu sunt pline, la instalaţiile cu aerare totală se va reduce
corespunzător cantitatea de aer iar la cele cu aerare fracţionată se face aerarea
până la înălţimea la care produsele sunt depozitate în celulă.
Cu instalaţiile din dotarea silozurilor se poate asigura aerarea simultană a
produselor din 2-3 celule pline.
 Durata aerării active ţine seama de: debitul de aer (m3/oră/tonă produs),
care diferă în funcţie de înălţimea de depozitare a produsului, debitul
electroventilatorului, greutatea hectolitrică a produselor, ca şi de diferenţa(în
grade Celsius) între temperatura aerului atmosferic şi a produsului supus aerării.
Pentru obţinerea rezultatelor optime şi economice, aerarea trebuie să se
efectueze în anotimpurile reci iar în perioadele călduroase, ventilarea se face în
timpul nopţii, când temperatura este mai scăzută.
Cu cât aerul este mai uscat iar diferenţa între temperatura atmosferică şi
masa de boabe este mai mare, aerarea activă este mai eficientă.
Rezultate bune în aerarea activă se obţin când temperatura atmosferică este
cu peste 50C mai redusă decât cea a produsului iar umiditatea relativă a aerului
este scăzută (sub 75%).
Din practica aerării active s-a constatat că la grâu cu 16-17% umiditate,
ventilat cu aer atmosferic la temperatura de cca. 30ºC, cu un debit minim de
40m3/oră, în timp de 10-20 ore de aerare se poate obţine o reducere a umidităţii cu
circa 1% (THIERER L. V. şi colab., 1982).
O atenţie deosebită la aerarea produselor se va acorda primăvara, când
datorită încălzirii rapide a aerului se poate produce condensarea vaporilor şi
umezirea stratului superior al produselor răcite în cursul iernii.
Când se urmăreşte conservarea produselor în stare rece până la livrare,
127
primăvara nu se mai procedează la aerare, în acest caz fiind însă necesar un

control periodic sistematic al stării de conservare.
În cazul unor cantităţi mici de seminţe depozitate în magazii fără instalaţie
de aerare activă, aerisirea produsului se realizează prin lopătare sau prin trecerea
întregii cantităţi de seminţe prin vânturătoare.
AUTOCONSERVAREA PRODUSELOR
(CONSERVAREA ANAEROBĂ)
Metoda se aplică în depozite ermetic închise prin acumularea bioxidului de

carbon rezultat din respiraţie şi limitarea proporţiei de oxigen din spaţiul
intergranular, până la dispariţia completă al acestuia.
Înlocuirea oxigenului din masa produsului cu bioxid de carbon diminuează
foarte mult respiraţia seminţelor, a insectelor, microorganismelor aerobe,
micşorându-se şi cantitatea de căldură eliberată.
Când în masa seminţelor concentraţia de bioxid de carbon ajunge la 12-
14%, respiraţia aerobă nu mai este posibilă şi se trece la respiraţia anaerobă a
seminţelor.
Conservarea anaerobă prezintă următoarele avantaje:
- stânjeneşte sau chiar stopează dezvoltarea microorganismelor aerobe:
- împiedică dezvoltarea dăunătorilor animali;
- cantitatea de căldură degajată este mult mai redusă decât la respiraţia
aerobă;
- pierderile de substanţă uscată sunt mai mici.
Ca dezavantaje ale acestei metode de conservare, amintim:
- la produsele cu 18% umiditate, înlocuirea oxigenului din spaţiul
intergranular prin bioxidul de carbon rezultat în timpul respiraţiei are
loc lent, perioadă în care se dezvoltă unele mucegaiuri aerobe. De
aceea, pentru urgentarea şi stimularea trecerii la respiraţia anaerobă se
procedează la extragerea oxigenului prin crearea vidului în masa de
boabe, sau se dislocă aerul din spaţiul intergranular prin introducerea
în produse a bioxidului de carbon sau a altor gaze;
- prin respiraţia anaerobă a produselor umede rezultă produşi de
fermentaţie ca: alcool etilic, acid acetic etc. care depreciază produsul;
- materialul semincer păstrat în condiţii anaerobe îşi reduce sau îşi
pierde în totalitate însuşirile germinative.
Experienţele au dovedit că, grâul cu 12% umiditate păstrat timp de doi ani
în spaţii ermetic închise (prin autoconservare) nu şi-a modificat însuşirile de
panificaţie; cel cu 14% umiditate şi-a diminuat calitatea glutenului proporţional cu
creşterea conţinutului de apă; grâul cu 16% umiditate a căpătat miros de stătut
după prima lună de păstrare, iar după şase luni, un miros pronunţat de alcool,
totuşi gustul pâinii obţinute din acest grâu era aproape normal; grâul cu 17,7-20%
128
umiditate şi-a înrăutăţit însuşirile de panificaţie după primele două luni de
conservare anaerobă (THIERER L. V. şi colab., 1971).
Porumbul cu 14,5% umiditate păstrat în condiţii ermetic închise (prin
autoconservare) nu suferă diminuări calitative; porumbul cu 18% umiditate nu a
suferit modificări calitative importante în primele şase luni, dar după un an de
păstrare a căpătat miros de acru şi o culoare mai închisă; cu 23-27% umiditate
porumbul s-a înăcrit după două săptămâni, culoarea boabelor s-a închis foarte
repede, iar după un an, boabele au devenit moi, masa de boabe pierzându-şi
capacitatea de curgere (aceste boabe se pretează în hrana animalelor).
Pentru realizarea conservării anaerobe, spaţiile trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- construcţia să fie din metal (tablă de oţel), îmbinările să fie efectuate
prin sudură sau alte metode care să asigure etanşeitatea. Celulele din
beton obişnuit sunt poroase şi permeabile pentru aer, astfel că, pereţii
trebuie trataţi cu substanţe bituminoase, sau se căptuşesc cu foi de
polietilenă, policlorură de vinil etc.;
- gurile de vizitare, cele pentru umplerea sau golirea celulelor trebuie
prevăzute cu dispozitive pentru închiderea etanşă;
- descărcarea celulelor este indicat să se realizeze pe la partea
superioară a celulei, prin sorburi pneumatice aspiratoare cu ajutorul
cărora se realizează şi o rarefiere a aerului din spaţiul liber al celulei,
în cazul în care golirea acesteia nu s-a făcut complet;
- la încărcare, celulele trebuie umplute complet cu produse, iar în
spaţiul liber rămas între planşeu şi suprafaţa produsului se montează
supape pentru menţinerea presiunii în interiorul celulei până la
anumite limite care să nu afecteze construcţia.
CONSERVAREA CHIMICĂ A
Conservarea chimică constă în introducerea în masa de seminţe a unor

substanţe chimice sterilizante care împiedică dezvoltarea microorganismelor,
insectelor şi acarienilor şi inhibă activitatea vitală a produselor. Cu ajutorul
substanţelor chimice se pot păstra unele produse umede până la uscarea acestora.
Drept conservanţi chimici se pot folosi: dicloretanul, metabisulfitul,
thiourea, granoranul, TMTD şi acidul propionic.
 Dicloretanul are efect sterilizant asupra mucegaiurilor, frânează
dezvoltarea acarienilor şi a insectelor, însă nu opreşte procesul de autoîncălzire şi
încingere a produselor, de aceea se poate folosi la conservarea produselor umede,
însă numai a celor care nu sunt autoîncălzite sau încinse. Doza folosită pentru
conservare este de 300 g dicloretan/m3 de produse depozitate în celule etanşe. La
o păstrare îndelungată se procedează la recircularea conservantului prin produs,
după care, dicloretanul nu se evacuează în atmosferă, ci rămâne în produs până la
golirea celulei.
129
 Metabisulfitul administrat în proporţie de 1-1,2% în masa cerealelor

furajere (orz, ovăz) previne sau opreşte încingerea produselor, distruge
microflora, având însă, efecte negative asupra embrionului seminţelor, când
acestea au un conţinut ridicat de umiditate. Efectele sterilizante ale
metabisulfitului durează 30-35 zile, după care este necesar ca în produs, să se mai
administreze încă o doză de conservant de 0,5-0,8%. Produsele destinate
consumului uman nu se tratează cu metabisulfit.
 Thioureea, în proporţie de 1‰ reduce respiraţia cerealelor umede (cu
până la 20% umiditate) şi inhibă dezvoltarea mucegaiurilor, iar în proporţie de 1%
opreşte dezvoltarea acestora chiar şi atunci când umiditatea boabelor ajunge la
24%, fără a diminua în mare măsură viabilitatea seminţelor. Comparativ cu alţi
conservanţi chimici, thioureea are cel mai ridicat efect inhibitor asupra respiraţiei
seminţelor şi dezvoltării mucegaiurilor.
În unele ţări (fosta URSS) s-au mai folosit substanţe conservante ca:
granoranul şi TMDT (THIERER L. V. şi colab., 1971).
 Granoranul, în doză de 2 kg la tona de seminţe asigură buna conservare
a mazărei, lupinului, măzărichei etc., cu umiditate ridicată fără a deprecia
însuşirile germinative ale seminţelor.
 TMDT (disulfura de tetrametil tiuram), administrat în doză de 2-4
kg/tona de seminţe de leguminoase cu umiditatea ridicată inhibă dezvoltarea
mucegaiurilor fără reducerea viabilităţii seminţelor.
 Acidul propionic, în concentraţie de 0,5% pentru boabe cu 15%
umiditate şi până la 1,25% pentru cele cu 30% umiditate se foloseşte pentru
păstrarea porumbului umed (alţi autori recomandă doza de 5-14 kg/tona de
porumb cu umiditatea între 24-36%, cantitatea fiind variabilă în funcţie de
umiditatea seminţelor şi durata de păstrare).
Produsele pe bază de acid propionic sunt: “Pionicorn” (produs englezesc)
şi “Luprosil” (nemţesc), utilizate în proporţie de 0,5-2,1% din greutatea
produsului, ce opresc dezvoltarea microorganismelor, încălzirea şi deprecierea
boabelor umede şi nu sunt toxice. Acidul propionic s-a folosit cu bune rezultate şi
în conservarea orzului furajer cu 24-26% umiditate; soia cu 27% umiditate, tratată
cu 0,75% acid propionic s-a păstrat timp de 10 săptămâni fără a se încălzi şi fără
a-şi modifica compoziţia chimică (STEVENSON Alexander, 1972).
În locul acidului propionic s-ar putea folosi şi alţi acizi (formic, acetic), cu
o eficienţă similară. Acidul formic este însă mai volatil şi are un miros mai
înţepător decât acidul propionic, de aceea va trebui să fie diluat, pentru a se
micşora riscurile utilizării lui în conservarea produselor.
CONSERVAREA PRODUSELOR
PRIN IRADIERE
Această metodă de conservare este încă în curs de experimentare, cele mai
130
bune efecte sterilizante realizându-se cu raze gamma. Doza de radiaţii se
stabileşte în funcţie de umiditatea produsului şi de pragul până la care, produsele
tratate pot fi utilizate în alimentaţie. Pentru iradiere cu raze gamma se foloseşte
cobaltul. S-a remarcat rezistenţa ridicată a mucegaiurilor, pentru distrugerea
cărora fiind necesare doze mari.
De exemplu porumbul boabe cu 19% umiditate iradiat cu raze gamma
Co60, la o doză de 2,5 milioane r., s-a păstrat timp de 3 luni fără deprecieri
calitative. Grâul umed (cu 20% umiditate) tratat cu o doză de 1 milion r. s-a
acoperit de mucegai în câteva zile, iar cu o doză de 2 milioane r. s-a conservat
bine timp de peste 3 luni. Când grâul avea 16% umiditate, tratat cu doza de 4
milioane r. s-a păstrat 3 luni fără să mucegăiască (THIERER L.V. şi colab.,
1971). Rezultă din aceste exemple, că pentru prevenirea dezvoltării mucegaiurilor
sunt necesare doze din ce în ce mai mari pe măsura măririi umidităţii seminţelor,
doze ce ridică unele probleme privind nocivitatea asupra produselor destinate
consumului alimentar şi furajer.
Această metodă de conservare nu se justifică nici din punct de vedere
economic.
În unele ţări, metoda se realizează ca efect secundar al tratamentului
împotriva dăunătorilor pentru care se folosesc doze mici ce determină, în anumite
condiţii şi inhibarea microflorei, ca şi reducerea respiraţiei seminţelor cu un
conţinut mai scăzut de umiditate.
5.2. PARTICULARITĂŢILE CONSERVĂRII

În cadrul metodelor de păstrare a produselor mai frecvent practicate (în

stare uscată, la temperaturi scăzute sau prin aerare activă), factorii principali care
trebuie reglaţi pentru o conservare corespunzătoare sunt: umiditatea şi
temperatura între care există o strânsă interdependenţă.
Astfel, produsele cu un conţinut redus de umiditate şi o temperatură scăzută
se conservă în condiţii optime. Cu cât valoarea unuia dintre cei doi factori este
mai ridicată cu atât valoarea celuilalt factor trebuie redusă pentru a preveni
autoîncălzirea şi deprecierea produsului.
Valorile temperaturii şi ale umidităţii produselor pentru o păstrare
corespunzătoare diferă în funcţie de specie (compoziţia chimică, structura
tegumentului, stadiul de postmaturare), tipul de respiraţie (aerobă sau anaerobă),
forma de păstrare a unor produse (boabe sau ştiuleţi).
Pe baza cercetărilor efectuate s-au întocmit grafice (Agena, Bewer,
Kosmina) folosind rigla brevetată Scribaux, pe baza cărora se stabileşte durata
posibilă de păstrare a unui produs în anumite condiţii de temperatură şi umiditate.
Conservarea cerealelor
Conservarea cerealelor se diferenţiază în funcţie de: particularităţile
131
morfologice ale boabelor, destinaţia produselor, forma de păstrare (la porumb,

ştiuleţi sau boabe), anotimpul recoltării, temperatura atmosferică din timpul
păstrării, stadiul de postmaturizare a seminţelor etc.
a. Grâul, secara şi triticale – se recoltează în timpul verii, temperatura
produselor la depozitare fiind de cele mai multe ori în jur de 300C (uneori
depăşeşte 350C).
Produsele foarte uscate (cu umiditatea sub 14%) şi potmaturarea încheiată
nu ridică probleme deosebite pentru conservare chiar dacă temperatura lor este
ridicată. Totuşi, pe măsura reducerii temperaturii atmosferice trebuie să se recurgă
la micşorarea temperaturii şi în masa produsului, în caz contrar, datorită curenţilor
ascensionali de aer cald, la suprafaţa vracului poate avea loc condensarea
vaporilor de apă, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
Probleme mai mari, la conservarea acestor produse apar atunci când pe
lângă temperatura foarte ridicată acumulată în lan, ele au şi un conţinut ridicat de
umiditate. La aceste produse se procedează la reducerea umidităţii sau
temperaturii până la nivelul care asigură condiţii optime de conservare.
De obicei, astfel de produse se supun în primul rând, precurăţirii pentru
eliminarea seminţelor de buruieni verzi, apoi se practică uscarea naturală (la
soare) sau artificială pentru reducerea umidităţii, iar până la uscare conservarea se
realizează prin aerare activă.
Produsele care au suferit o depreciere calitativă (încingere, infestare,
mucegăire etc.) trebuie, de urgenţă uscate, răcite, îmbunătăţite iar valorificarea lor
se va face cu prioritate.
b. Orzul şi orzoaica, se conservă, în linii mari, ca şi grâul, secara şi

triticale, cu unele precauţii. Ţinând seama de faptul că, mari cantităţi din aceste
produse se folosesc în industria berii, este necesar ca în cadrul tuturor lucrărilor şi
proceselor efectuate (pentru îmbunătăţirea calităţii în procesul de conservare) să
se urmărească cu deosebire, menţinerea şi pe cât posibil îmbunătăţirea însuşirilor
germinative ale seminţelor.
Astfel, se va evita traumatizarea acestora în timpul manipulării mecanice,
curăţirii şi sortării produselor; pentru uscare se va folosi un regim termic
moderat; se vor aplica toate măsurile preventive împotriva autoîncălzirii,
asfixierii, mucegăirii sau infestării seminţelor.
În anotimpul rece, este de dorit, ca temperatura orzului să nu fie redusă sub

limita de viabilitate a seminţelor (2-60C fiind temperaturi favorabile conservării
corespunzătoare a orzului şi orzoaicei în timpul iernii).
c) Ovăzul, mai ales, cel proaspăt recoltat este mai sensibil la păstrare decât
grâul, secara, orzul, deoarece conţine în amestec, în procent destul de ridicat,
boabe incomplet maturate, ce au un conţinut mai ridicat de umiditate. Apoi,
132
paleele (în procent mai mare decât la alte cereale) sunt mai higroscopice,
putând absorbi apa din atmosfera cu umiditate ridicată; între palee şi pe paleele
boabelor nematurate (cu un conţinut ridicat de apă) se dezvoltă intens
mucegaiurile; boabele au un conţinut mai ridicat de grăsimi.
Pentru a mări rezistenţa ovăzului la păstrare, se impune curăţirea, sortarea
seminţelor pentru eliminarea impurităţilor şi separarea boabelor nematurate,
nedezvoltate. Boabele mici şi cele nemature separate la sortare se constituie în
loturi ce trebuie uscate şi livrate cu prioritate.
d) Orezul este cereala care se păstrează cel mai greu. La temperatura

aerului de 20-250C orezul se păstrează bine dacă are umiditatea de 14-15%; dacă
temperatura este mai ridicată, umiditatea boabelor trebuie să scadă. In conservarea
şi păstrarea orezului apar dificultăţi datorită umidităţii destul de ridicate (15-
15,5%) cerute la livrare pentru obţinerea unui randament mare de orez finit şi
evitarea spargerii în procesul decorticării. În schimb, umiditatea de min. 15% care
constituie limita de livrare a orezului creează uneori probleme în procesul de
conservare (fenomenul de încingere, depreciere) dacă nu se întreprind măsuri
urgente de reducerea temperaturii lotului prin aerarea în timpul nopţii.
Autoîncălzirea orezului la temperaturi de peste 400C determină
îngălbenirea boabelor (proces întâlnit şi la uscarea acestora la peste 400C), iar
dacă procesul continuă, boabele se brunifică.
La orezul cu peste 17% umiditate păstrat în celule de siloz la peste 20 0C,
fără a fi aerat sau uscat, procesul de îngălbenire a început la cca. 7 ore de la
depozitare.
Loturile de orez care au suferit procesul de îngălbenire se conservă şi se
păstrează foarte greu chiar la temperatură şi umiditate scăzută (seminţele devin
sfărâmicioase).
Pentru prevenirea îngălbenirii şi brunificării rapide a boabelor de orez cu un
conţinut ridicat de umiditate şi temperatură, imediat după recepţionare se va
acţiona pentru reducerea umidităţii şi răcirea produsului, astfel ca, în maxim 48
ore, produsul să fie uscat până la limita care asigură conservarea.
Influenţa negativă asupra conservării orezului o exercită şi procentul destul
de ridicat al boabelor decorticate (mai instabile la păstrare), cu atât mai mult cu
cât acestea sunt în mare parte fisurate sau sparte.
e) Porumbul – are particularităţi specifice în procesul de conservare şi

păstrare, în funcţie de forma de depozitare (boabe sau ştiuleţi).
Porumbul sub formă de boabe se conservă cu dificultate (este uşor expus
proceselor de autoîncălzire, mucegăire, pătare, încingere) datorită următoarelor
particularităţi: boabele proaspăt recoltate au un procent ridicat de umiditate, o
microfloră foarte bogată în mucegaiuri care pot declanşa o activitate fermentativă
chiar la temperaturi mai scăzute; embrionul porumbului este mai mare decât la
alte cereale, are o higroscopicitate ridicată şi o cantitate mare de fermenţi, ce
contribuie la intensificarea activităţii vitale din bob; embrionul conţine un procent
mai ridicat de grăsimi, de aceea este mai expus deprecierii şi alterării.
133
Conservarea porumbului boabe se practică în general, în stare uscată,

loturile cu peste 15-16% umiditate se trec prin instalaţiile de uscare, iar până la
uscare, se păstrează prin aerare activă.
Păstrarea porumbului sub formă de ştiuleţi este influenţată în mare
măsură de prezenţa rahisului care pe de o parte, măreşte porozitatea lotului (care
este de 50-55%) şi favorizează aerisirea, iar pe de altă parte, după recoltare,
rahisul conţine o cantitate mai mare de apă decât boabele, este mai higroscopic,
fiind mai uşor atacat de mucegai.
La depozitarea ştiuleţilor de porumb este necesară sortarea, pentru
îndepărtarea corpurilor străine: fracţiuni de tulpini, pănuşi, mătase, frunze, rahis,
impurităţi minerale etc. Acestea reduc porozitatea lotului, măresc
higroscopicitatea masei de ştiuleţi, creează medii favorabile dezvoltării
microorganismelor şi deprecierii produsului.
Ca şi pentru alte specii, şi pentru porumbul sub formă de ştiuleţi principalii
factori care influenţează păstrarea sunt umiditatea şi temperatura.
Reducerea umidităţii ştiuleţilor de porumb se realizează prin aerare naturală
(porumbul boabe se usucă prin uscarea artificială). Depozitarea ştiuleţilor de
porumb se face în pătule de 1,6-2 m lăţime, orientate paralel cu direcţia vântului
dominant. Depozitele mai late trebuie să fie dotate cu instalaţii de ventilare
mecanică.
Conservarea leguminoaselor pentru seminţe
Conservarea leguminoaselor pentru seminţe (mazăre, fasole, soia etc.) se

caracterizează prin următoarele particularităţi:
- conţinutul ridicat în proteină ce măreşte higroscopicitatea seminţelor
şi reduce mult rezistenţa seminţelor la păstrare;
- maturarea eşalonată, neuniformă a seminţelor (cele nemature se
conservă mai greu);
- în timpul manipulării mecanice (treierat, transport, curăţire) o parte
din seminţe se decojesc şi se desfac în cotiledoane sau în fracţiuni mai
mici care sunt mai uşor expuse degradării;
- la păstrarea îndelungată seminţele îşi schimbă culoarea şi se
depreciază;
- soia conţine un procent ridicat de grăsimi, de aceea se conservă şi se
păstrează mai greu.
a) Mazărea – prezintă toate particularităţile ce influenţează păstrarea

seminţelor amintite la capitolul 11.8.2.
De aceea, se va evita spargerea seminţelor, prin reglarea corectă a
aparatului de treier, reducerea turaţiei bătătorului, căptuşirea cu cauciuc a zonelor
din utilajele de manipulare care produc spargerea boabelor.
Prima operaţie care se efectuează după recoltare este separarea seminţelor
134
nematurate, cele mici, care se usucă şi se valorifică, ca mazăre furajeră.
Loturile cu boabe nemature se depozitează în magazii cu instalaţii de aerare
activă, iar cele cu umiditate mai ridicată, se usucă în prima urgenţă.
La păstrare îndelungată, chiar în condiţii optime, mazărea capătă o culoare
mai închisă, gust amărui, de aceea nu este indicată păstrarea ei mai mult de un an.
La temperatura de 350C în atmosferă (la recoltare) mazărea se poate păstra
cu maximum 13,5% umiditate, iar dacă umiditatea este mai mare, se aplică
uscarea naturală sau artificială sau se va micşora temperatura prin ventilare activă
(în nopţile răcoroase).
b) Fasolea prezintă, în general, aceleaşi particularităţi de conservare ca şi

mazărea. Deşi rezistenţa fasolei la scuturare este mai mare decât a mazărei şi se
recoltează când 70% din păstăi sunt mature, totuşi în anii umezi rezultă multe
seminţe nemature care influenţează negativ păstrarea. Seminţele de fasole sunt
mai sensibile la spargere prin manipularea mecanică.
Fasolea cu un conţinut mare de umiditate păstrată la temperatură ridicată se
autoîncălzeşte, se pătează iar dacă ajunge la încingere, emană un miros greoi. La
păstrarea îndelungată, fasolea îşi schimbă culoarea: boabele colorate se închid la
culoare, iar cele albe se îngălbenesc.
Umiditatea critică de conservare a fasolei, imediat după recoltare, este 14%.
c) Soia – se recoltează toamna, cu un conţinut mai ridicat de umiditate, care

determină dificultăţi la păstrare. La acestea se adăugă şi cele datorate conţinutului
ridicat de proteină (36-44%) şi grăsimi (18-25%). De aceea, în condiţii de
temperatură atmosferică normală, depozitarea soiei imediat după recoltare, se va
face cu maximum 12,5% umiditate.
Datorită higroscopicităţii ridicate a boabelor şi umidităţii relative a aerului,
de asemenea ridicate, în afară de reducerea umidităţii şi temperaturii loturilor se
vor întreprinde măsuri de protejare a masei de boabe împotriva influenţei negative
a umidităţii atmosferice. Pentru aceasta, depozitarea soiei se va efectua în spaţii
închise etanş, în care aerisirea naturală sau ventilarea activă se va realiza numai
atunci când condiţiile atmosferice sunt favorabile.
Se va acorda o atenţie deosebită loturilor de soia cu un procent ridicat de
boabe incomplet maturate, care trebuie uscate de urgenţă şi valorificate cu
prioritate.
De asemenea, se va evita spargerea seminţelor în timpul manipulării
mecanice, curăţirii, uscării etc., deoarece spărturile sunt mai expuse autoîncălzirii,
încingerii şi degradării.
Rezultate bune în conservarea soiei se obţin prin reducerea umidităţii
seminţelor sub limita critică şi răcirea loturilor pe măsura scăderii temperaturii
aerului atmosferic.
Conservarea seminţelor plantelor oleaginoase
Pentru păstrarea seminţelor din grupa plantelor oleaginoase (floarea-

135
soarelui, rapiţă, in pentru ulei, ricin etc.) umiditatea acestora trebuie să fie cu atât
mai scăzută cu cât conţinutul în ulei este mai mare.
Umiditatea critică de conservare a seminţelor din această grupă trebuie
recalculată ţinând seama de umiditatea părţii hidrofile (care absorb uşor apa:
glucidele, proteinele etc.) din seminţe (partea rămasă după scăderea conţinutului
de ulei), considerându-se că acestea se pot păstra bine când umiditatea părţii
hidrofile (grăsimile din seminţe au caracter hidrofob - absorb apa în cantităţi
extrem de reduse) nu depăşeşte 16%.
Umiditatea critică de păstrare a seminţelor plantelor oleaginoase se
calculează cu formula:
16  (100  a)
Uc % 
100
în care: Uc = umiditatea critică (%);
a = conţinutul de ulei raportat la substanţa uscată (%);
16 = umiditatea critică a părţii hidrofile (%).
Exemple: floarea-soarelui cu 46% ulei, Uc – (umiditatea critică )= 8,64%;

rapiţă cu 42% ulei – Uc = 9,28%; seminţele de in cu 40% ulei – Uc = 9,60%; ricin
decapsulat cu 50% ulei – Uc = 8,00%.
Aceste limite de umiditate se referă la valorile înregistrate în condiţii de
temperatură normală a seminţelor din perioada depozitării, imediat după recoltare.
a) Floarea-soarelui – cu un conţinut de umiditate peste cea critică se

autoîncălzeşte, mucegăieşte rapid, iar dacă nu se usucă, nici nu se iau măsuri de
răcire a seminţelor, acestea râncezesc şi capătă un gust şi miros neplăcut, materiile
grase degradându-se (se măreşte şi indicele de aciditate care trebuie să fie
max. 2).
La păstrarea şi conservarea seminţelor de floarea-soarelui mai intervin şi
alte aspecte deosebit de importante şi anume:
- prezenţa în lot a seminţelor incomplet dezvoltate şi nematurizate (care
provin din mijlocul calatidiului) ce constituie un mediu foarte prielnic
pentru microorganisme. Loturile cu astfel de seminţe au stabilitate
redusă la păstrare, de aceea trebuie livrate şi prelucrate cu prioritate;
- ca urmare a manipulării mecanice a produsului, unele seminţe se
decojesc, râncezesc uşor, se brunifică, determinând scăderea
rezistenţei la păstrare a lotului respectiv.
b) Rapiţa - având seminţele foarte mici şi porozitatea scăzută, pătrunderea

aerului în lot este anevoioasă. Astfel că, în loturile depozitate cu umiditate
ridicată, se dezvoltă în scurt timp procese de autoîncălzire şi mucegăire, seminţele
se lipesc între ele formând bulgări. Pentru a preveni degradarea lotului, seminţele
umede se usucă artificial sau se depozitează în strat foarte subţire (max. 10 cm
136
grosime) şi se lopătează până ce umiditatea seminţelor ajunge sub limita
critică.
c) Inul prezintă pe seminţe între 5-11% substanţe pectice care sunt foarte
higroscopice şi în contact cu apa formează mucilagiu. De aceea, inul se va păstra
în spaţii uscate, hidroizolate (pentru a se putea proteja împotriva umezelii
atmosferice). Pentru aerarea activă în loturile de in, grosimea stratului nu trebuie
să depăşească 1,5 m.
Conservarea corespunzătoare a seminţelor de in se realizează prin
reducerea umidităţii acestora sub cea critică prin uscarea artificială sau
depozitarea inului, în strat foarte subţire (sub 1,5 m).
d) Ricinul decapsulat, datorită substanţelor toxice din seminţe (ricina,

ricinina etc.) se păstrează în magazii repartizate în mod special şi nu în acelaşi
compartiment cu alte produse folosite în alimentaţie, mai ales cu fasolea, de care
nu se poate separa decât manual.
Dificultăţile care apar în conservarea seminţelor de ricin constau din:
- umiditatea ridicată cu care se recoltează, mai ales în toamnele

ploioase;
- procentul ridicat de seminţe neajunse la maturitate, seminţele decojite,
sparte, strivite.
Uscarea produsului se realizează, în general, prin mijloace naturale (aerare
activă, depozitare în strat subţire etc.) deoarece în instalaţiile de uscare, când
temperatura este prea ridicată, seminţele de ricin se lipesc de pereţii instalaţiilor
sau de şicane şi se înlătură cu dificultate.
După terminarea lucrărilor de manipulare, curăţire, uscare etc. a ricinului,
utilajele şi instalaţiile folosite trebuie curăţite în mod special, deoarece se
murdăresc cu ulei şi praf de ricin care sunt toxice. Şi depozitele în care s-a păstrat
ricinul, după golire, trebuie curăţite pentru înlăturarea reziduurilor toxice rămase.
Particularităţile păstrării şi conservării plantelor

producătoare de fibre textile
a) Cânepa. Tulpinile uscate de cânepă trebuie imediat transportate la

topitorii. Înainte de prelucrare, acestea pot fi păstrate în stoguri sau şire, clădite în
apropierea centrelor de prelucrare, luându-se măsurile necesare pentru prevenirea
incendiilor. Snopii umezi sau verzi nu se clădesc în stoguri.
Şirele se clădesc pe locuri mai ridicate, ferite de pericolul băltirii, sub ele
aşezându-se paie, coceni de porumb sau un strat gros de puzderii. Mărimea şirelor
este diferită (10-20 vagoane). O şiră de 20 vagoane are lungimea între 30-35 m,
lăţimea de 10 m, iar înălţimea, de 4 m, măsurată până la marginea de jos a
acoperişului.
Pentru economisirea spaţiului, şirele se clădesc cu baza mai mică şi mai
înalte şi anume, cu lăţimea la bază de 6 m, la umeri de 7 m, înălţimea până la
137
marginea acoperişului de 7 m, iar până la vârful acestuia, încă 3 m. Lungimea

şirei se stabileşte în funcţie de loc şi necesităţi, dar este indicat să nu conţină mai
mult de 20.000 snopi.
Snopii ce se clădesc trebuie să fie uniformi (să nu iasă în afara şirei). Şira
trebuie să aibă partea de sus (umerii) mai lată cu 20-30 cm decât baza pentru ca
apa de ploaie să se scurgă şi să nu umezească cânepa.
Snopii se aşază alternativ, în aşa fel încât, lângă capetele mai groase
(dinspre bază) să se aşeze vârfurile mai subţiri ale tulpinilor. În acest mod, snopii
se vor aşeza uniform şi unul lângă altul. Rândul următor se aşază de-a curmezişul,
în modul descris anterior. Când marginile şirei au ajuns la înălţimea de 4 m, se
începe clăditul acoperişului prin aşezarea snopilor în lungimea şirei, în fiecare
rând mai puţini, până când ia forma unui acoperiş de casă. Aşezarea snopilor
începe de la mijloc, aşezându-i în dreapta şi în stânga, alternativ, cu partea groasă
şi cea subţire. Urmează apoi ultimul strat, acoperişul propriu-zis, format din snopi
aşezaţi de-a curmezişul şirei, cu partea groasă înăuntru şi cea subţire în afară.
Pentru protejarea şirei împotriva vânturilor puternice, acoperişul se leagă cu

nişte chingi aşezate peste el, confecţionate din sârmă sau funie răsucită din tulpini
de cânepă, la capetele cărora se leagă greutăţi.
Şirele care rămân peste iarnă, se acoperă cu cânepă topită, coceni de
porumb, tulpini de sorg etc. Dacă sunt bine clădite, şirele nu sunt pătrunse de apa
din precipitaţii. În cazul în care şira a fost pătrunsă de apă, aceasta se desface în
zilele însorite, se usucă snopii umezi şi apoi se reclădeşte.
Pentru evitarea incendiilor, distanţa dintre şire trebuie să depăşească 20 m.
b. Inul. Tulpinile de in, smulse manual sau mecanic, se depreciază repede,

de aceea după uscare, se transportă imediat la topitorii. Dacă acest lucru nu este
posibil (în cazuri extreme), atunci tulpinile pot fi păstrate în clăi sau şire, înguste,
aşezate pe direcţia vântului dominant (construite în mod asemănător ca şi cele din
cânepă). Şirele se acoperă cu paie sau cu prelate. Indiferent de modul de păstrare,
tulpinile trebuie să rămână paralele şi cât mai puţin încâlcite.
c. Depozitarea fuiorului şi a câlţilor de in şi cânepă.

Fuiorul meliţat (cu fibre lungi) şi câlţii (fibrele scurte şi încâlcite) curăţiţi
de puzderii se depozitează în baloturi presate, până la transportarea lor la filaturi.
Materialul presat se leagă cu sfori aşezate dinainte în presă. Există prese speciale
pentru fuior şi de asemenea, pentru câlţi.
Înainte de a fi introdus în presă, fuiorul se sortează, astfel încât într-un balot
să existe fuioare de aceeaşi calitate şi pe cât posibil de aceeaşi culoare.
Baloturile de fuior au o greutate de 50-80 kg pentru cânepă şi de 25-50 kg
pentru in, iar cele de câlţi, de 50-100 kg atât pentru cânepă cât şi pentru in.
Sforile necesare legării baloturilor se confecţionează din câlţi, răsucirea
138
fiind realizată cu maşini manuale sau mecanice.
Depozitul destinat păstrării fibrelor trebuie să fie răcoros şi ferit de incendii
(construit din cărămidă, beton etc.) unde fibrele sunt lăsate să se “matureze”
(odihnească) până la întrebuinţarea lor.
Fibra obţinută din tulpina uscată şi supusă acţiunii mecanice este rigidă şi
higroscopică (absoarbe apa din atmosferă în timpul depozitării). De aceea, în
unele fabrici, podeaua depozitului se aşează sub nivelul solului, pentru a se
asigura un aer răcoros şi umed, ca cel din pivniţă. Dacă podeaua este din ciment,
se va stropi cu apă sau se aşează în depozit un rezervor plin cu apă pentru
asigurarea umezelii aerului.
Baloturile se depun pe scânduri aşezate pe grinzi de lemn (ca să nu ajungă
în contact cu pământul sau cu pardoseala din ciment). În timpul depozitării fibra
îşi îmbunătăţeşte calitatea, devenind mai elastică şi mai potrivită pentru filat.
Magaziile construite din lemn şi acoperite cu tablă nu sunt corespunzătoare
pentru depozitarea fibrelor textile, deoarece, mai ales în zilele călduroase de vară,
fibra se usucă prea tare, devine fragilă şi casantă.
Fibrele de in şi cânepă sunt foarte higroscopice, de aceea, în timpul
transportului se vor lua măsuri de protecţie ale acestora împotriva umezelii
atmosferice.
O problemă greu de rezolvat la fabricile de prelucrare a tulpinilor de in şi
cânepă o constituie depozitarea puzderiei care este voluminoasă şi inflamabilă. În
ultimul timp, puzderia se brichetează cu prese puternice, micşorându-se, astfel,
necesarul spaţiului de depozitare. De asemenea, scade pericolul izbucnirii
incendiilor, transportul se efectuează cu uşurinţă, valorificarea se realizează mai
uşor, se menţine curăţenia în incinta fabricii.
Particularităţile conservării şi păstrării produselor

rădăcinoase şi tuberculifere
Sfecla pentru zahăr
Transformările fiziologice, chimice şi biochimice care au loc în timpul

păstrării sfeclei pentru zahăr sunt: evapotranspiraţia, respiraţia, încolţirea şi
procesele microbiologice.
a) Evapotranspiraţia. După recoltare, concomitent cu pierderile de
substanţă uscată prin procesele de oxidare, sfecla pierde o parte din apa conţinută
în ţesuturi prin evapotranspiraţie. Procesul este proporţional cu gradul de
nesaturare în vapori de apă al aerului atmosferic şi suprafaţa de evaporare şi
invers proporţional cu presiunea aerului. Fiecare procent de apă pierdut din sfeclă
determină pierderi estimate la 0,5-1 kg zahăr/1 tonă şi zi. Valorile umezelii
relative a aerului favorabile păstrării corespunzătoare a sfeclei sunt de 95-98%.
Prin acest proces rădăcinile de sfeclă îşi pierd turgescenţa (se ofilesc) prin
distrugerea structurii protoplasmei, astfel scade rezistenţa acestora la atacul
bolilor bacteriene, se intensifică respiraţia şi activitatea hidrolitică a fermenţilor.
Veştejirea de lungă durată poate duce la apariţia în celule a unor procese
139
ireversibile până la distrugerea acestora .

Pierderile de apă din rădăcini sunt influenţate de temperatura şi umiditatea
relativă a aerului, de structura, grosimea şi integritatea peridermei, compoziţia
chimică, gradul de maturare şi dimensiunea sfeclei, de intensitatea proceselor
biochimice ca şi de viteza curenţilor de aer în cazul ventilării artificiale.
Gradul de veştejire a sfeclei influenţează atât pierderile în greutate şi de
zahăr cât şi rezistenţa rădăcinilor faţă de agenţii patogeni. Astfel, comparativ cu
sfecla menţinută în stare proaspătă, care după 60 zile de păstrare a scăzut în
greutate cu 1,8%, conţinutul de zahăr s-a micşorat cu 1,25% şi nu a fost atacată de
putregai, la sfecla veştedă în procent de 17% s-au înregistrat pierderi în greutate
de 14,0%, pierderi de zahăr de 7,13% iar numărul de rădăcini atacate de putregai
a ajuns la 65,8% (sfecla veştedă în proporţie de 23% a fost atacată de putregai în
procent de 96,8%).
Impurităţile din loturile de sfeclă influenţează negativ păstrarea sfeclei,
mărind pierderile zilnice cu 0,103% în cazul unui lot cu 20% corpuri străine.
Prin deshidratarea sfeclei se micşorează spaţiul dintre rădăcini (scade
porozitatea) îngreuindu-se circulaţia aerului. Chiar şi în cazul aerisirii artificiale,
în silozurile de sfeclă cu multe impurităţi nu se realizează o circulaţie normală,
nici o repartizare uniformă a aerului, creându-se focare de fermentaţie. Aerisirea
artificială aplicată necontrolat poate determina deshidratarea puternică a
rădăcinilor de sfeclă.
b) Respiraţia este un proces fiziologic cu rol însemnat atât din punct de
vedere biologic cât şi în ceea ce priveşte pierderile de zahăr rezultate.
Prin respiraţie, în primul rând sub influenţa invertazei, zaharoza este
descompusă în glucoză şi fructoză, care mai departe sunt degradate, în funcţie de
activitatea enzimatică, până la bioxid de carbon şi apă, cu degajare de căldură
(oxigenul necesar respiraţiei, este luat din aerul atmosferic).
Intensitatea respiraţiei rădăcinilor este influenţată de temperatură, cantitatea
de oxigen din mediul fizic al silozului, de gradul de veştejire sau de îngheţare a
rădăcinilor, de vătămările mecanice etc. Prin creşterea temperaturii cu 10%,
pierderile de zahăr prin respiraţie se măresc de 2,5-3 ori; creşterea temperaturii de
la 0ºC până la 15ºC a mărit pierderile zilnice de zahăr de la 0,012% până la
0,050% (pierderea medie zilnică de zahăr de 0,012% înseamnă pierderea a 1,8%
zahăr raportat la greutatea sfeclei, adică cca. 10% din conţinutul total de zahăr din
rădăcini).
Rădăcinile cu vătămări mecanice respiră mai intens de 2-3 ori în
comparaţie cu cele întregi, iar cele veştede, de aproape 4 ori mai mult decât cele
proaspete.
Proporţia de oxigen din mediul silozului nu trebuie să scadă sub 10-11%
pentru a nu se declanşa respiraţia anaerobă (fermentaţia).
Hidrolizarea substanţelor proteice are loc cu intensitate mărită în condiţii de
conservare necorespunzătoare, în sfecla veştedă, cea îngheţată şi dezgheţată,
140
determinând creşterea conţinutului de azot vătămător (betaină etc.), ce
antrenează mari cantităţi de zaharoză în melasă.
c) Încolţirea sfeclei în timpul păstrării determină intensificarea respiraţiei,
creşterea temperaturii şi înregistrarea de mari pierderi de substanţă uscată. Acest
proces este influenţat de: umiditate, temperatură, gradul de maturare a rădăcinilor,
decoletarea necorespunzătoare şi de procentul ridicat de impurităţi.
Încolţirea este mai intensă în treimea superioară a silozului, spre baza
acestuia, procentul de încolţire a rădăcinilor fiind mai redus.
Prin creşterea temperaturii de la 0-20C până la 100C, procentul de rădăcini
încolţite a ajuns la 13,5% (la temperaturi de –3…-40C, încolţirea este nulă). Prin
încolţire se pierd şi mari cantităţi de zahăr.
d) Procesele microbiologice din perioada păstrării sfeclei pentru zahăr –
au loc datorită prezenţei microorganismelor pe suprafaţa rădăcinilor cât şi în
pământul aderent de acestea.
Rădăcinile de sfeclă posedă, în general, o imunitate naturală ridicată şi o
capacitate apreciabilă de a lupta împotriva infecţiilor prin prezenţa enzimelor de
natura polifeniloxidazei, ca şi a acidului cofeinic, betainei, colinei, suberinului
care reduc infecţiile cu 30-50%.
Dintre microorganisme, mai frecvente sunt:
- ciupercile parazite (Botrytis cinerea Pers. (putregaiul cenuşiu),
Phospora byoerlingii Byford Frank (putregaiul inimii de sfeclă), care
la 2-30C au activitate redusă;
- ciupercile saprofite (Rhizopus nigricans (Ehrb. et. Fr.) Lind. –
provoacă mucegaiul alb murdar sau brun-deschis) care se dezvoltă la
30-350C;
- bacteriile (Bacterium betae viscosum, Bacterium betae flavum) care
provoacă bacterioza mucilaginoasă a rădăcinilor şi se dezvoltă în
mediu cu un pH = 7-7,2, indiferent de gradul de aerisire.
Activitatea acestor ciuperci şi bacterii este frecventă pe rănile rădăcinilor
provocate de vătămările mecanice, pe rădăcinile veştede cât şi pe cele dezgheţate.
Ciupercile se observă mai ales în toamnă, iar microflora bacteriană se dezvoltă
mai activ în primăvară, când capacitatea de rezistenţă a sfeclei la infecţie scade.
Pentru prevenirea dezvoltării proceselor microbiologice şi reducerii
pierderilor de zahăr în timpul păstrării sfeclei de zahăr sunt necesare următoarele
măsuri:
- evitarea vătămărilor mecanice şi a veştejirii rădăcinilor;
- evitarea îngheţării şi dezgheţării rapide a rădăcinilor;
- temperatura de păstrare să fie menţinută în limite de 1-3ºC, iar în cazul
acumulării căldurii în siloz se va efectua aerisirea naturală sau
ventilarea activă;
- tratarea rădăcinilor cu lapte de var;
- sortarea riguroasă a rădăcinilor înainte de însilozare pentru înlăturarea
rădăcinilor vătămate, bolnave;
- înlăturarea tuturor impurităţilor (frunze de sfeclă, buruieni, pământ)
care micşorează porozitatea şi îngreuiază aerisirea.
141
Influenţa temperaturilor scăzute (gerului) asupra

rădăcinilor de sfeclă.
Îngheţarea rădăcinilor de sfeclă pentru zahăr poate avea loc când este încă
în pământ sau depozitată în grămezi pe câmp, ori în silozuri. Temperaturile
scăzute, sub (-4ºC) produc îngheţarea apei intercelulare, deshidratarea şi
coagularea protoplasmei celulare, soldându-se cu moartea celulelor. Respiraţia
celulelor nu se opreşte la temperatura de 0ºC. Astfel, s-a dovedit că, păstrată 45
zile la -7ºC, sfecla mai avea încă celule vii în rădăcini, la -10ºC respiraţia a încetat
după 15 zile, iar la -12ºC, după 5-6 zile.
Temperaturile de –60C nu au avut consecinţe negative, mai ales dacă
dezgheţarea rădăcinilor s-a făcut lent şi la umbră.
Prin îngheţarea şi dezgheţarea repetată a sfeclei se intensifică procesul de
invertire a zaharozei şi a pierderilor prin deshidratare, sfecla de acest fel având o
rezistenţă redusă la infecţii, de aceea nu se va însiloza şi conserva.
S-a dovedit că, în zonele estice ale Rusiei, sfecla se poate păstra prin
îngheţare la temperaturi de –15, -160C., păstrându-se pe toată perioada la
temperaturi între –7 …-160C, deoarece rădăcinile îngheţate şi dezgheţate imediat,
înainte de prelucrare nu au suferit modificări importante, procesul tehnologic
decurgând normal (TRISVEAŢCHI L.A., 1970). Prin păstrarea sfeclei la -16ºC,
pierderile zilnice de zahăr se reduc, fiind de 0,004-0,006%, deoarece la această
temperatură toate procesele biochimice din rădăcini au încetat. În cazul păstrării
sfeclei prin congelare, temperatura trebuie să nu crească peste –7, -8ºC, fiindcă la
temperaturi mai mari, începe dezgheţarea sfeclei (la –3; -3,5ºC).
În mod obişnuit, în zonele noastre de cultivare a sfeclei unde păstrarea
rădăcinilor se face în silozuri, la temperaturi de 1-30C, se va avea în vedere
protejarea sfeclei împotriva intemperiilor şi mai ales a îngheţului folosind diferite
materiale termoizolatoare.
Influenţa transportului asupra sfeclei pentru zahăr.

În timpul transportului, sfecla pentru zahăr suferă importante modificări în
ceea ce priveşte compoziţia chimică şi valoarea tehnologică a rădăcinilor, în
funcţie de starea fiziologică a sfeclei, durata şi distanţa de transport cât şi de
aspectul vremii când se efectuează lucrarea. Astfel, pierderile în greutate la sfecla
transportată la diferite distanţe pot ajunge până la 1,6%: la distanţa de 5 km au
fost de 0,17%, la 10 km de 0,21%, la 19 km de 0,35% iar la un transport mai
îndelungat, pe calea ferată pierderile au ajuns până la 1,6%.
Concomitent cu pierderile în greutate, în timpul transportului se produc şi
pierderi de zahăr, care, de asemenea, sunt diferite în funcţie de turgescenţa
rădăcinilor, de gradul de vătămare a sfeclei, de aspectul vremii în timpul
transportului şi de durata acestuia.
142
Criteriile care stau la baza alegerii sfeclei destinate păstrării
Primul criteriu care stă la baza stabilirii loturilor de sfeclă corespunzătoare
păstrării este aspectul culturii privind ritmul vegetaţiei, starea fitosanitară, gradul
maturării industriale, fiziologice etc.
Ţinând seama de aceste considerente culturile de sfeclă pot fi:
- cu o vegetaţie normală, incluzând toate culturile de sfeclă însămânţate
în epoca optimă care nu au fost atacate de boli şi dăunători şi au fost
îngrijite corespunzător;
- culturi mijlocii sub aspectul vegetaţiei, în care se includ toate
suprafeţele însămânţate în epoca a II-a, cu o vegetaţie mijlocie şi care
au fost atacate de boli şi dăunători;
- culturi slabe, care grupează toate lanurile semănate târziu sau
reînsămânţate, cele care au suferit de secetă (cu rădăcini deshidratate),
sfecla bolnavă, mică, scorburoasă.
Spre însilozare şi păstrare se va dirija numai sfecla proaspătă (turgescentă),
mai mare la 300 g, sănătoasă, cu puţine impurităţi, neramificată, fără vătămări
mecanice.
Al doilea criteriu de care trebuie să se ţină seama la însilozarea şi păstrarea
sfeclei este cantitatea de zahăr invertit din rădăcini în momentul recoltării. Sfecla
ce conţine peste 0,18-0,20% zahăr invertit nu trebuie păstrată mai mult timp,
deoarece se înregistrează mari pierderi de zahăr, aceasta fiind prelucrată cu
prioritate.
Organizarea bazelor de recepţionare, a recoltării şi păstrării

sfeclei pentru zahăr
Înaintea începerii recoltării, transportului şi livrării sfeclei pentru zahăr,
fiecare fabrică stabileşte în mod judicios, pe baza unui studiu economic, reţeaua şi
numărul bazelor de recepţionare necesare în raport cu mărimea bonificaţiilor de
transport acordate cultivatorilor, costurilor de transport cu calea ferată şi
mijloacele auto, pierderile de sfeclă şi zahăr ce au loc datorită manipulării repetate
etc.
Fiecare fabrică îşi întocmeşte din timp un grafic de recepţionare, transport,
prelucrare şi păstrare în funcţie de: capacitatea zilnică de prelucrare, perioada în
care se desfăşoară lucrările, producţia totală evaluată, mijloacele mecanizate de
care dispun bazele, durata recepţionării şi transportului. Acest grafic va fi defalcat
pe fiecare bază de recepţionare. Concentrarea suprafeţelor de sfeclă în jurul
fabricilor de zahăr va permite reducerea numărului de baze de recepţie şi
organizarea cât mai corespunzătoare ale acestora.
Apoi prin calcule, se stabilesc suprafeţele de teren necesare însilozării şi
conservării sfeclei pentru zahăr.
Terenurile pe care urmează a se însiloza sfecla trebuie să fie plane, cu o
uşoară pantă pentru scurgerea apei, care înainte de depozitare vor fi curăţite de
resturile vegetale, apoi nivelate, tasate şi dezinfectate cu lapte de var sau praf de
var (cca. 20 g la 1 m2 – TRISVEAŢCHI L.A., 1970).
143
Păstrarea sfeclei pentru zahăr pe diferite etape.

a) Păstrarea sfeclei în grămezi pe câmp. Sfecla recoltată, curăţită,
decoletată se depozitează în grămezi (500-1000 kg) care trebuie transportate în
aceeaşi zi la bazele de recepţie. Depozitarea sfeclei mai multe zile pe câmp, în
grămezi se soldează cu mari pierderi în greutate şi de zahăr. Dacă nu este posibilă
transportarea sfeclei imediat după recoltare, grămezile se vor acoperi cu frunze,
urmând ca transportul să se efectueze în ziua următoare. In cazuri cu totul
speciale, când din motive obiective, sfecla nu se poate transporta şi livra în
primele două zile, grămezile de sfeclă se vor acoperi cu pământ, pierderile
reducându-se de 4-5 ori. Cu cât grămezile de sfeclă sunt mai mici, cu atât
pierderile sunt mai mari, deoarece şi suprafeţele expuse intemperiilor sunt mai
mari. În bazele de recepţionare, sfecla se va depozita în siloz, în funcţie de
calitatea sfeclei, după cum urmează:
- siloz cu sfeclă din categoria a III-a, format pe rampa de încărcare, în
vederea transportării ei imediate la fabrică;
- siloz cu sfeclă din categoria a II-a, cu durata de păstrare mai mare de
3-5 zile;
- siloz cu sfeclă din categoria I-ii, care se păstrează timp mai îndelungat,
format după 1 octombrie, când de obicei, temperatura este în jur de
10ºC.
b) Păstrarea sfeclei în silozuri temporare (stive)
Cantităţile de sfeclă recoltate, transportate şi livrate până la începutul lunii
octombrie vor fi sincronizate cu capacitatea de prelucrare a fabricilor, astfel încât
sfecla să nu staţioneze pe rampele gărilor mai mult de 1-2 zile, pentru a preveni
pierderile mari în greutate şi de zahăr precum şi modificarea negativă a
indicatorilor calitativi (după 30 zile de păstrare s-au înregistrat 11,27% pierderi
totale în greutate şi 5,15% pierderi de zahăr).
Stivele de sfeclă au forma trapezoidală, cu lăţimea (la bază) de 6 m,
înălţimea de 1,75-2,0 m, lăţimea la coamă, 2,5-3,0 m, iar lungimea de 60-100 m
(minimum 10 m). În timpul însilozării, sfecla se va stropi cu lapte de var,
folosindu-se 3-4 l la 100 kg sfeclă sau 2 kg praf de var la 1 tonă rădăcini (laptele
de var se obţine prin stingerea a 1,5 kg var nestins în 10 l apă). Apoi sfecla se
acoperă cu rogojini, plăci de stufit etc. (acoperirea cu pământ nu mai este indicată
datorită impurificării sfeclei, volumului mare de muncă necesar, colmatării cu
pământ a canalelor de transport din fabrică, cantităţii mari de pământ aduse în
incintă, ce trebuie transportat etc.). Stropirea cu lapte de var are drept scop
dezinfectarea rădăcinilor şi blocarea parţială a respiraţiei prin modificările
produse de ionul de calciu asupra mitocondriilor care constituie centrele
energetice de respiraţie a sfeclei.
c) Păstrarea sfeclei în silozuri aerisite natural (de lungă durată).
Când baza de recepţie nu dispune de mijloace mecanizate pentru formarea
144
silozurilor sau dacă se însilozează cantităţi mai mici de sfeclă, conservarea
acesteia se face în silozuri mai mici, de formă trapezoidală, cu lăţimea de 6 m la
bază, 3 m la coamă, înălţimea de 1,5 m, iar lungimea, după necesităţi (fig. 5.3.).
Fig. 5.3. – Schiţa unui siloz de

sfeclă pentru zahăr de tip
trapezoidal (după STĂNESCU Z.,
RIZESCU Gh., 1976)
Silozurile mari, cu baza de 12-15 m se formează mai greu cu mijloace

manuale, necesitând mijloace mecanice (benzi transportoare, combine speciale
etc.).
În schimb, pierderile de zahăr sunt cu 3,8-50,0% mai mici în silozurile mari
decât în cele mici, deoarece în silozurile late de 12-15 m se formează un
microclimat mai adecvat pentru o bună păstrare. Pierderile zilnice în greutate la
sfecla conservată în silozuri aerisite natural (la fabricile din nordul ţării) sunt de
0,055-0,132%, fiind de asemenea, mai mici în silozurile mari.
În timpul însilozării sfecla se va trata cu diferite substanţe ca:
- laptele de var, cu rol dezinfectant împotriva ciupercilor (Botrytis,
Penicillium etc.), blocând parţial respiraţia;
- dipiridilul, ce blochează parţial respiraţia, micşorând pierderile de
zahăr;
- bioxidul de carbon, cu rol tot de blocare a centrelor de respiraţie şi
reducerea pierderilor;
- folcisteina Oeriu “FOP”, în concentraţie de 0,004-0,008%, cu rol
inhibitor parţial al respiraţiei celulelor.
Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin folosirea a CO2 şi a dipiridilului
(STĂNESCU Z., RIZESCU Gh., 1976).
Pe măsura construirii silozurilor, ele se acoperă, pentru protejarea
rădăcinilor de sfeclă împotriva intemperiilor (vânt, îngheţ, soare etc.) cu diferite
materiale ca: panouri de stufit, rogojini din papură, coceni de porumb, folii de
polietilenă, simple sau cu hârtie gofrată, carton gudronat, saltele din polietilenă
umplute cu paie, ţesături din material plastic introduse între folii de polietilenă
etc. Materialele folosite trebuie să aibă un coeficient termoizolant corespunzător,
să fie ieftine, uşor de manipulat şi pe cât posibil durabile.
Aerisirea naturală a silozurilor mari (peste 12 m lăţime) se poate realiza
prin practicarea de şanţuri longitudinale (de 30-50 cm lăţime şi înălţime), cu 50
cm mai lungi decât silozurile şi la intervale de cca. 4 m, acoperite cu grătare.
Capetele şanţurilor se închid cu paie şi se deschid când temperatura din siloz
depăşeşte 40C.
d) Păstrarea sfeclei în silozuri aerisite artificial (de lungă durată).
Pierderile cele mai mari în greutate şi de zahăr au loc în lunile octombrie şi
145
noiembrie când temperatura aerului şi în silozuri este mai ridicată. De aceea, se

impune aerisirea artificială a sfeclei pentru menţinerea temperaturii la 3-50C, a
unei umidităţi de 95-98% şi reducerea pierderilor cu 50-75%. În afară de acestea,
metoda mai prezintă avantajul posibilităţii depozitării pe aceeaşi unitate de
suprafaţă a unei cantităţi mai mari de sfeclă ca si economisirea materialelor pentru
acoperirea silozurilor.
Aerisirea artificială a silozurilor se poate realiza prin conducte aşezate
transversal şi longitudinal.
Conductele de aerisire cu aşezare longitudinală se pretează în silozurile de

15-20 m lăţime şi 50-60 m lungime, dar nu sunt destul de eficiente, deoarece nu
asigură distribuţia uniformă a aerului (80-85% din aer este refulat în primii 10-15
m, la capătul conductei ajungând doar 10-15% din cantitatea totală de aer introdus
în siloz, viteza reducându-se de la 20 m/s până la 3 m/s) şi necesită motoare
electrice puternice, cu un consum mare de energie.
Schema de aerisire a silozurilor prin conducte dispuse transversal este
preferată, deoarece nu limitează lungimea, asigură o bună ventilare a silozurilor
late de 25-40 m, foloseşte ventilatoare axiale care necesită motoare mici, cu un
consum redus de energie electrică, instalaţiile fiind uşor de manipulat (fig. 5.4.).
Fig. 5.4. – Silozuri aerisite

artificial cu tuburi de aerisire
aşezate transversal
prevăzute cu ventilatoare
(după STĂNESCU Z.,
RIZESCU Gh., 1976)
Sfecla spălată se păstrează cu pierderi minime de zahăr, în silozuri

centralizate, aerisite artificial, cu climatizarea aerului. Astfel de silozuri se
compun din: instalaţii hidraulice de descărcare, instalaţii pentru aerisirea şi
umidificarea aerului, dispozitive pentru înregistrarea temperaturii şi funcţionarea
automată a ventilatoarelor, hidrotransportoare, prinzătoare de frunze şi pietre,
instalaţii pentru spălarea şi pentru aşezarea sfeclei în siloz.
O mare însemnătate în păstrarea sfeclei pentru reducerea pierderilor este
controlul permanent al temperaturii din siloz, prin instalarea termometrelor (câte
un termometru pentru 300 t sfeclă, min. 3 termometre pentru un siloz). Aerisirea,
în silozurile aerisite natural, se realizează când temperatura în siloz depăşeşte 40C,
prin înlăturarea unor părţi de rogojini; dacă temperatura scade până la 10C silozul
146
se va acoperi cu al doilea strat de rogojini sau alte materiale.
La silozurile cu aerisire naturală (cu şanţuri de aerisire) , când temperatura
creşte peste valoarea de păstrare a sfeclei, se desfundă capetele şanţurilor de
aerisire.
În timpul aerisirii artificiale, silozul se descoperă parţial la partea
superioară, pentru evacuarea aerului cald. Aerisirea se realizează în timpul nopţii
sau în perioadele când temperatura aerului este mai scăzută decât cea din siloz cu
2-40 C. Ventilarea se execută din prima noapte a depozitării, deoarece numai astfel
se poate menţine temperatura la 2-40C (STĂNESCU Z., RIZESCU Gh., 1976).
Pentru menţinerea umidităţii la 95-98%, se pulverizează apă în faţa
ventilatoarelor.
Ventilarea silozurilor se execută până când temperatura aerului atmosferic
scade la –3...,-40C; dacă în siloz se menţin temperaturi ridicate (de 6-70C), se
inversează mersul ventilatoarelor şi se aspiră aerul cald.
Permanent, se controlează temperatura din siloz, iar eventualele focare de
fermentaţie vor fi imediat eliminate. Periodic, se iau probe de sfeclă pentru
determinarea pierderilor de zahăr.
e) Particularităţile păstrării butaşilor de sfeclă

Cea mai răspândită metodă pentru păstrarea butaşilor este depozitarea
acestora în şanţuri (tranşee) special amenajate, late de 80-100 cm, cu adâncimea
de 60-90 cm şi lungimea de minimum 20 m. Din cinci în cinci metri (pe lungimea
şanţului) se lasă despărţituri de pământ de 20-30 cm grosime pentru limitarea
răspândirii unui eventual proces de putrezire a rădăcinilor.
Urmează aşezarea butaşilor în straturi, peste fiecare rând de rădăcini se
toarnă pământ afânat cu umiditatea de 15-20% în strat de 2-3 cm. Şanţurile se
umplu până la suprafaţa solului, stratul superior de rădăcini fiind de 15-20 cm sub
nivelul solului. Apoi, butaşii se acoperă cu un strat de 30 cm de bulgări mici de
pământ umed. Când temperatura aerului din mediul înconjurător este în scădere
iar în şanţuri a scăzut cu 2ºC se trece la acoperirea suplimentară cu pământ.
Grosimea stratului de pământ diferă în funcţie de zonă (de condiţiile climatice):
140-220 cm în zonele reci şi 70-80 cm în zonele mai calde, sudice
(TRISVEAŢCHI L. A., 1970).
Temperatura optimă de păstrare a butaşilor de sfeclă este de 3-4ºC; la o
temperatură mai ridicată se observă o creştere intensă a rădăcinilor, cu reducerea
producţiei de seminţe.
Metoda aşezării sfeclei în şanţuri, în vrac cu 1-2 straturi de pământ
foloseşte în cazul butaşilor recoltaţi mai devreme, iar cei recoltaţi mai târziu se
pot aşeza în tranşee fără straturi de pământ.
În zonele cu apă freatică la mică adâncime butaşii de sfeclă se pot păstra în
silozuri semiîngropate sau la suprafaţa solului (asemănătoare celor folosite pentru
păstrarea cartofului), cu lăţimi de 1,2 m, înălţimea de la sol de 0,7-1 m şi
lungimea de 20 m (silozurile semiîngropate au adâncimea de 20 cm).
Pe toată perioada păstrării butaşilor de sfeclă se urmăreşte sistematic
temperatura din siloz (cu ajutorul termometrelor de siloz). Periodic se iau probe
147
pentru analiza stării sanitare a butaşilor în timpul păstrării.

f) Păstrarea sfeclei de zahăr folosită în furajare se realizează în silozuri de
suprafaţă, semiîngropate sau în şanţuri (în funcţie de zonă, de adâncimea apei
freatice) de mărime şi formă asemănătoare celor folosite pentru cartof sau pentru
butaşii de sfeclă. La baza silozurilor se sapă un şanţ cu lăţimea şi adîncimea de
30-40 cm acoperit cu un grătar de lemn, ce iese în afară cu 1,5-2 m, care asigură
ventilaţia naturală în siloz. La fiecare 3-5 m se instalează tuburi verticale pentru
aerisire construite din şipci de lemn, cu secţiunea transversală de 20-25 cm. Sfecla
se aşează în piramidă cu înălţimea de 1,7-1,8 m de la fundul gropii.
După TRISVEAŢCHI L.A. (1970) sfecla trebuie acoperită mai întâi cu un
strat de pământ de 30-40 cm grosime, apoi, după apariţia îngheţurilor, se acoperă
cu un strat de paie de 15-30 cm şi în final cu pământ, datorită evapotranspiraţiei,
paiele se umezesc iar sfecla se poate supraîncălzi.
Părerea altor autori (STĂNESCU Z., RIZESCU Gh., 1976) este că
acoperirea sfeclei cu pământ nu este eficientă datorită impurificării sfeclei şi
volumului mare de muncă necesar.
Unele procese ca invertirea zaharozei, hidroliza azotului în albuminoid cu
acumularea de azot solubil precum şi trecerea celulozei, hemicelulozei şi
substanţelor pectice în stare solubilă măresc valoarea nutritivă a sfeclei şi nu
diminuează calitatea acesteia ca în cazul sfeclei folosite pentru extragerea
zahărului.
Cartoful
Pentru aprovizionarea populaţiei cu tuberculi de cartof în vederea

consumului în alimentaţia oamenilor şi a animalelor, industrializării cât şi
plantării (în anul următor) este necesară păstrarea acestora în stare proaspătă un
timp îndelungat, în cursul iernii până în primăvară.
Datorită influenţei condiţiilor de mediu, tuberculii de cartof îşi pot modifica
compoziţia chimică, pierzându-şi valoarea alimentară, încolţesc, sunt atacaţi de
diferite boli sau pierd apa deshidratându-se, toate acestea determinând pierderi
însemnate atât cantitative cât şi calitative. În condiţii corespunzătoare de păstrare,
la cartof, se înregistrează pierderi de 8-12% (considerate normale) , iar dacă
acestea sunt mai puţin corespunzătoare , pierderile pot ajunge până la 20-25% şi
chiar mai mult. În depozite cu atmosferă controlată pierderile la cartof au coborât
până la 4% (BÎLTEANU Gh., 1993).
Printr-o bună păstrare, la cartof, se urmăresc următoarele obiective:
menţinerea tuberculilor într-o bună stare sanitară, neîncolţiţi, turgescenţi şi cu
însuşiri culinare şi seminale corespunzătoare
Dificultăţile în păstrarea cartofului sunt determinate , pe de o parte, de
conţinutul lor mare în apă (peste 75%), iar pe de altă parte, de durata mare a
păstrării, care adesea ajunge de la 2 luni până la 9 luni.
148
Procesele fizice, biochimice şi microbiologice din tuberculii de cartof în
timpul păstrării sunt următoarele: evapotranspiraţia, respiraţia, încolţirea şi
activitatea microbiologică.
a) Evapotranspiraţia – este procesul prin care tuberculii de cartof pierd
apa, se deshidratează, apoi, se veştejesc şi se zbârcesc. Apa rezultată poate forma
o peliculă la suprafaţa lotului, fiind un mediu prielnic pentru dezvoltarea
microorganismelor. De aceea, tuberculii de cartof se depozitează numai după ce
s-au zvântat, iar după însilozare, trebuie feriţi de infiltraţii de apă şi de umezire.
Pentru păstrarea îndelungată a cartofului, se impune menţinerea turgescenţei în
timpul păstrării tuberculilor.
b) Respiraţia tuberculilor de cartof în timpul păstrării se materializează prin
degradarea lentă a substanţelor organice (în primul rând a glucidelor) cu eliberare
de căldură, bioxid de carbon şi apă. Prin respiraţie se pierd importante cantităţi
din substanţele de rezervă, se micşorează valoarea alimentară, scade rezistenţa la
păstrare. Tuberculii de cartof veştejiţi, cei răniţi, atacaţi de diferite boli cât şi
tuberculii neajunşi la maturitate deplină respiră mai activ decât cei maturi,
sănătoşi, nevătămaţi şi turgescenţi.
În timpul păstrării, se poate modifica compoziţia chimică a tuberculilor de
cartof, prin schimbarea raportului: amidon/zahăr şi creşterea conţinutului în
zaharoză, glucoză şi fructoză. Vitamina C se pierde parţial, mai ales în primele
săptămâni după recoltare. Azotul proteic şi celulozele se modifică mai puţin.
Condiţiile de păstrare a cartofului trebuie să frâneze procesele fizice şi cele
biochimice, însă să nu le întrerupă.
c) Încolţirea tuberculilor de cartof - începe după ce aceştia şi-au încheiat
perioada de postmaturaţie şi când temperatura mediului exterior este de la 5-60C
în sus. În timpul creşterii colţilor, se intensifică foarte mult respiraţia tuberculilor,
se consumă cantităţi însemnate de substanţă uscată, depreciindu-se atât însuşirile
culinare cât şi cele seminale.
Încolţirea este favorizată, în primul rând de creşterea puternică a
temperaturii din depozit, de umiditatea şi de prezenţa oxigenului, de procentul de
impurităţi, tuberculi vătămaţi.
d) Microorganismele (bacteriile şi ciupercile) se găsesc în spaţiile dintre
tuberculi, în pământul aderent sau pe tuberculii bolnavi.
Activitatea acestora este dependentă de temperatură, umiditate, aciditate şi
prezenţa oxigenului în mediul înconjurător, temperatura optimă pentru
dezvoltarea majorităţii microorganismelor fiind de 15-350C. Pe măsura scăderii
temperaturii activitatea lor este stânjenită, iar aproape de 0 0C, este întreruptă,
reluându-se la creşterea temperaturii. Microorganismele se dezvoltă, mai ales pe
tuberculii tăiaţi, zgâriaţi, striviţi şi loviţi datorită traumatismelor din timpul
recoltării şi a manipulării lor. Procesele microbiologice pot fi evitate dacă
tuberculii au peridermul intact, dacă sunt depozitaţi în încăperi dezinfectate şi în
condiţii de temperatură şi de umiditate defavorabile activităţii microorganismelor.
Păstrarea tuberculilor de cartof este influenţată de numeroşi factori: ai
149
mediului extern, interni (legaţi de tuberculi) şi metodele agrotehnice aplicate.

 Factorii mediului extern
 Temperatura - influenţează favorabil respiraţia, intensitatea acesteia fiind
direct proporţională cu creşterea temperaturii. Cu cât temperatura este mai scăzută
(până la limita de 10C) cu atât tuberculii pierd cantităţi mai mici de substanţe
organice prin respiraţie, şi pot fi păstraţi timp mai îndelungat.
Temperatura optimă pentru păstrarea cartofului pentru plantare este
cuprinsă între 2-40C, a celor pentru consum, de 3-60C, valori la care activitatea
microorganismelor este stânjenită (BERINDEI M., 1997).
La temperaturi sub –10C, tuberculii îngheaţă, dar s-a constatat că tuberculii
de cartof au suportat valori de: - 40C şi chiar - 60C timp de 3-5 ore fără să se
deprecieze, cu condiţia ca aceştia să nu fie deplasaţi şi să se dezgheţe lent.
Pentru micşorarea pierderilor prin evapotranspiraţie, respiraţie, încolţire şi
putrezire, în spaţiile pentru depozitarea cartofului evoluţia temperaturii este
următoarea: primele 5-10 zile după însilozare, la 10-150C, apoi va fi coborâtă
treptat până la 2-40C, limite între care trebuie menţinută pe toată perioada
păstrării.
La temperaturi în jur de 0 0C are loc îndulcirea tuberculilor (transformarea
amidonului în zahăr) care, dacă sunt apoi ţinuţi timp de 5-7 zile până la două
săptămâni la temperaturi între 15-230C revin la gustul lor normal (prin
resintetizarea amidonului) sau poate apărea înnegrirea pulpei.
În timpul păstrării, temperatura din depozitele cu tuberculi de cartof,
trebuie controlată cu rigurozitate, în primele 2-3 săptămâni, zilnic, apoi de două
ori pe săptămână şi se urmăreşte evoluţia acesteia. Ridicarea temperaturii în
timpul iernii, la 6-80C poate indica începutul unui factor de putrezire.
 Umiditatea relativă a aerului din spaţiile de depozitare prezintă o
importanţă deosebită deoarece influenţează procesele fizice, biochimice şi cele
microbiologice, pentru o păstrare corespunzătoare a cartofului fiind necesare
valori de 85-93%.
Când umiditatea relativă a aerului este prea scăzută se stropeşte pardoseala
depozitului cu apă, iar dacă este prea ridicată, în diferite locuri se aşează substanţe
higroscopice (var nestins, clorură de calciu).
 Compoziţia aerului. In spaţiile de depozitare se va păstra o atmosferă mai
săracă în oxigen, cantităţi mai ridicate de CO2 influenţând pozitiv păstrarea
tuberculilor (frânează respiraţia şi dezvoltarea microorganismelor). Păstrarea
cartofilor în depozite închise (silozuri, adăposturi speciale) favorizează
acumularea bioxidului de carbon şi sărăcirea spaţiilor respective în oxigen.
 Lumina – nu este necesară în timpul păstrării tuberculilor de cartof
deoarece scurtează repausul germinativ, grăbeşte încolţirea şi determină
înverzirea şi acumularea de solanină.
Tuberculii de „sămânţă” trebuie menţinuţi la lumină timp de 4-5 zile
(călirea la lumină) pentru acumularea de clorofilă şi solanină care stânjenesc
150
dezvoltarea paraziţilor vegetali, fiind astfel mai rezistenţi la păstrare.
 Factorii interni (legaţi de tuberculi).

 Soiul, cu însuşirile lui biologice influenţează păstrarea cartofului. Unele
soiuri sunt mai sensibile la boli şi au o perioadă de repaus mai scurtă, au
peridermul mai fragil, păstrându-se mai greu. Alte soiuri, dimpotrivă, având
peridermul mai gros, faza de postmaturaţie mai lungă, se păstrează cu mai puţine
probleme (soiul Désirée se comportă cel mai bine la păstrare, fiind urmat de
soiurile: Eba, Suceviţa, Super).
Durata repausului germinativ în funcţie de soi şi de condiţiile de păstrare
variază între 70-100 zile (BERINDEI M., 1997).
Tuberculii mai mici au, de obicei, o durată mai lungă de repaus germinativ
şi se păstrează mai bine, pirderile prin putrezire fiind de 3,6% la tuberculii mici,
de 4,7% la cei mijlocii. 6,7% la cei mari şi 12,5% la cei foarte mari.
Prelungirea duratei de postmaturaţie şi întârzierea sau oprirea creşterii
colţilor în timpul depozitării se realizează prin tratarea cu inhibitori de încolţire
cum ar fi: I.P.C. (izopropil N-fenil carbamat), C.I.P.C. (cloroizopropil N –
carbamat), unele terpene (carvona) care inhibă creşterea colţilor, blocând
diviziunea celulară; produsul Keim Stop (pulbere cu 1% s. a. – C.I.P.C.) se
administrează prin pudrare, 1 kg/t tuberculi (10 g.s.a.). În unele ţări, produsele
condiţionate sub formă lichidă sunt pulverizate, cu ajutorul unui generator în
circuitul de ventilare, după care, spaţiul rămâne neventilat timp de 48 ore,
folosindu-se 5 g C.I.P.C./tonă tuberculi, la fiecare trei luni (BECEANU D.,
BALINT G., 2000).
Se mai pot aplica produsele: Luxan, Antisprout SC, Sprout NIP, Superstop
(pe bază de I.P.C. şi C.I.P.C.), Talent (pe bază de carvonă), Solenid (ester
izopropilic al acidului alfanaftil acetic - ANA, produs românesc). În timpul
vegetaţiei se poate administra NaHM (sarea de sodiu a hidrazidei maleice), cu
eficacitate maximă după înflorire, prin stropire, în doză de 0,25-0,4%
(BECEANU D., BALINT G., 2000).
 Compoziţia chimică. Un conţinut mai ridicat de amidon favorizează
păstrarea, iar un procent mai mare de apă influenţează negativ păstrarea
tuberculilor de cartof; conţinutul în proteină nu influenţează păstrarea.
 Agrotehnica aplicată în câmp

 Data plantării şi recoltării.
Întârzierea plantării, de obicei, atrage după sine pierderi mai mari cu peste
22% în timpul păstrării; recoltarea în partea a doua a epocii optime poate duce la
micşorarea pierderilor din timpul păstrării cu 3-12%.
 Irigarea reduce durata de păstrare, influenţând scurtarea repausului
vegetativ şi mărind procesul de încolţire. Pentru ca tuberculii de cartof să se
păstreze corespunzător, ultima udare trebuie aplicată cu 2-3 săptămâni înainte de
recoltare.
În anii secetoşi, cartofii proveniţi de pe terenuri deficitare în apă sunt
veşteji, fără turgescenţă (zbârciţi), păstrarea acestora fiind anevoioasă. Pierderile
151
din timpul păstrării sunt mai mari dacă recoltarea s-a efectuat după o perioadă de
secetă îndelungată, decât în cazul recoltării cartofului după 2-3 săptămâni de la
ultima udare sau după ploi.
 Fertilizarea poate influenţa pozitiv sau negativ păstrarea tuberculilor de
cartof. In general, dozele mari de azot şi de gunoi de grajd aplicate pe soluri
fertile influenţează negativ păstrarea. Aplicarea echilibrată, însă, a
îngrăşămintelor organice şi minerale determină îngroşarea suberului, favorizând
păstrarea îndelungată.
Soiul Désirée, provenit dintr-o parcelă neirigată, fertilizat cu N220P130K120
(FRÎNCU V. şi colab., 1983) a înregistrat cele mai reduse pierderi în depozite.
 Modul de recoltare, transport şi depozitarea provizorie . Recoltarea pe
vreme ploioasă sau geroasă influenţează negativ păstrarea. Pentru prevenirea
infectării tuberculilor cu mană cât şi pentru favorizarea suberificării acestora se
execută distrugerea mecanică sau chimică a vrejilor înaintea recoltării cu cca. 5-
10 zile. Recoltarea este bine să se efectueze pe vreme frumoasă, când temperatura
aerului depăşeşte 7ºC, tuberculii se dislocă cu uşurinţă, fără vătămări mecanice. În
loturile de cartof destinate plantării, plantele virozate trebuie smulse şi arse. Se va
evita vătămarea tuberculilor la recoltare în timpul transportului. Înaintea
depozitării, tuberculii se sortează, înlăturându-se resturile vegetale, minerale
precum şi tuberculii foarte mici sau depreciaţi. Sortarea se poate realiza manual,
semimecanizat sau mecanizat, direct în câmp sau la punctul de presortare
(ISIC – 30).
Se vor depozita pentru păstrare numai tuberculii corespunzători (cei întregi,
curaţi, sănătoşi, tipici soiului cultivat, turgescenţi, bine suberificaţi, fără umiditate
exterioară anormală, fără vătămări mecanice, neatacaţi de boli, dăunători,
neînverziţi, neîncolţiţi, neîngheţaţi şi fără corpuri străine).
Metode şi tehnica păstrării tuberculilor de cartof.

În zonele cu suprafeţe mari de cartof şi în cadrul fabricilor ce utilizează
cartoful drept materie primă, pentru păstrarea tuberculilor de cartof s-au construit
depozite moderne.
Producătorii care nu dispun de depozite moderne de păstrare mai păstrează
încă tuberculii de cartof în silozuri de diferite tipuri, în şanţuri, în pivniţe şi
bordeie.
Înaintea depozitării tuberculilor de cartof se face pregătirea spaţiilor (în
cazul celor permanente) prin igienizarea şi dezinfecţia acestora stropindu-se cu
clorură de var (0,5 l/m2) şi formol (0,5 l/m2). Se impun două tratamente (unul
după golirea spaţiului, al doilea, înainte de depozitare).
Dacă după presortare şi sortare prin care s-au eliminat toate impurităţile,
tuberculii mici, vătămaţi şi bolnavi, se mai efectuează şi o calibrare, înlăturându-
se tuberculii sub 35 mm diametru, pierderile prin păstrare sunt mai mici cu 7,5%
în 6 luni.
152
Pentru o bună păstrare a tuberculilor de consum, dimensiunile optime
sunt 50-80 mm diametru (BECEANU D., BALINT Gh., 2000).
A. Depozitarea tuberculilor de cartof – pentru consum se poate efectua

în silozuri de diferite tipuri (procedeul cel mai utilizat în sectorul particular), în
spaţii improvizate cu ventilaţie naturală, în macrosilozuri sau în depozite ventilate
mecanic (cele mai specializate în păstrarea cartofului) şi în depozite frigorifice.
a. Păstrarea frigorifică micşorează pierderile cu 1/5-1/3 faţă de păstrarea
prin ventilaţie mecanică, păstrarea cartofului fiind asigurată pentru încă două luni
(până la prima recoltă), dar necesită investiţii şi consumuri energetice mult mai
ridicate. In celulele frigorifice, tuberculii se pot păstra în lăzi paletă stivuite pe 6-8
nivele (4,6-6,0 m, revenind încărcătura de 2,2-3 t/m2), sau pentru intervale mai
scurte de timp, în saci de plasă sau de iută (revenind încărcătura de 2,5-3 t/m2),
aşezate în palete cu montanţi după sistemul ţesut sau întrepătruns (25 saci de
plasă sau 15 saci iută). Păstrarea în vrac se poate practica în celulele frigorifice
ventilate prin pardoseală, grosimea vracului fiind de 4-5,5 m.
În primele 6-14 zile se realizează: zvântarea, cicatrizarea rănilor şi
prerăcirea (fazele de pregătire), ventilând 24 ore din 24 aer din exterior. Zilnic,
temperatura trebuie coborâtă cu 1,5-2,50C, astfel, ca în final să ajungă la 3-50C
(temperatura de păstrare). Păstrarea durează 7-8 luni, reciclându-se aerul răcit cu
împrospătarea periodică. Utilizarea în perioada de iarnă, până la 50% aer
atmosferic rece, duce la reducerea consumului energetic. Spre finalul păstrării,
frigul este oprit, temperatura în celulă creşte cu 8-100C, celula fiind golită în 10-
14 zile.
b. Păstrarea cartofului în depozite specializate (permanente) cu ventilaţie
mecanică presupune depozitarea tuberculilor în vrac, în celule cu capacitatea de
350 t, 500 t, 1000 t sau 2500 t , înălţimea vracului fiind de 4-4,5 m, depozitele
având până la 10.000 t, chiar 20.000 t capacitate. Păstrarea în vrac a cartofului
ridică anumite probleme, de aceea, se impune depozitarea sub această formă,
numai a tuberculilor perfect sănătoşi, fără corpuri străine, cât mai uniformi,
calibraţi, astfel încât să permită accesul aerului de jos în sus (un lot de cartofi
nesortaţi poate determina înfundarea canalelor cu tuberculi mici, pământ, pietre
etc., iar apariţia unui focar de infecţie poate duce la compromiterea întregii
cantităţi de tuberculi).
Păstrarea cartofului în aceste depozite parcurge cinci faze (zvântarea,
cicatrizarea rănilor, răcirea, păstrarea şi desilozarea), din care trei sunt
pregătitoare şi anume:
- zvântarea tuberculilor umezi (timp de 2-3 zile) cu ajutorul aerului
atmosferic la temperatura de 10-20ºC, umiditatea relativă de 65-80%,
iar viteza, de 0,2-0,25 m/s;
- vindecarea şi cicatrizarea rănilor, durează două săptămîni, timp în
care ventilarea se realizează cu aer atmosferic la temperatura de 13-
180C şi umezeala relativă de 85-95%, 12 ore din 24;
- răcirea treptată (durează 4-8 săptămâni), ventilarea efectuându-se în
timpul nopţilor răcoroase, la 4-100C (cu 2-50C mai rece decât masa de
cartofi) şi umiditatea relativă de 85-90%, 8-12 ore din 24, fără
153
întreruperi mai mari de 6 ore.

Se poate asigura păstrarea timp de 5-6 luni, la temperatura de 3-50C şi
85-90% umiditate relativă a aerului, cu ventilarea timp de 1-4 ore din 24, prin
recirculare sau amestec cu aer atmosferic, numai atunci când temperatura în masa
de cartofi creşte peste 40C (temperatura aerului să nu depăşească cu mai mult de
2-30C în plus sau minus pe cea a tuberculilor şi să nu fie mai scăzută de 00C).
După BECEANU D., BALINT G., 2000, pauzele de ventilaţie nu trebuie să
depăşească 10-12 ore;
- pregătirea pentru desilozare, cu durata de 1-2 săptămâni, fază în care se
opreşte ventilaţia sau se ventilează cu aer cald pentru reducerea conţinutului de
glucide simple şi a sensibilităţii la vătămare a tuberculilor. Aerul folosit pentru
ventilaţie să nu aibă temperatura mai ridicată cu mai mult de 4 0C decât cea a
tuberculilor, pentru a se evita şocul termic. Temperatura în celulă creşte până la 8-
100C, iar umiditatea relativă a aerului scade la 80-85%.
Golirea celulei nu trebuie să dureze mai mult de 14 zile, ventilaţia
efectuându-se până în faza finală, pentru prevenirea dezvoltării bolilor.
Se va evita ventilarea excesivă care duce la risipă de energie şi la
deshidratarea tuberculilor.
În cazul apariţiei în timpul păstrării a condensului persistent sau a focarelor
de depreciere (putrezire), tuberculii trebuie sortaţi şi mutaţi în alte spaţii, iar celula
respectivă va fi curăţită şi dezinfectată.
c. Păstrarea cartofului în macrosilozuri ventilate mecanic este preferată, în
unele ţări, de producătorii particulari, datorită simplităţii acestora şi economiei de
forţă de muncă manuală. Metoda oferă posibilitatea depozitării unor cantităţi mari
de cartofi pe o perioadă îndelungată de timp şi necesită mijloace mecanice de
manipulare, o dotare minimă (reţea de curent electric trifazic, electromotor,
ventilator) cât şi diverse materiale: folii de polietilenă, baloturi de paie, sârmă
zincată.
Macrosilozurile se construiesc la suprafaţa solului, având lăţimea de 6 m
(chiar de 12 m), înălţimea vracului de 3-3,5 m (4 m) şi lungimea, până la 35 m,
capacitatea de depozitare fiind de 300-1000 tone tuberculi. În funcţie de mărimea
macrosilozului se va monta în interior unul, două sau patru canale de ventilaţie
(două, principale cu rol de introducere a aerului cu ajutorul a două ventilatoare şi
două canale laterale sau exterioare care delimitează marginile silozului şi asigură
o mai bună reciclare a aerului). Canalele de ventilaţie sunt realizate din panouri
grătar cu dimensiunea de 1,3/1,3 m, distanţa între şipci, de 2,5 cm, aşezate în
formă de V întors, cu unghiul de 450 şi deschiderea la bază de 0,9-1 m care se
acoperă pe vârf cu folie de polietilenă. Imediat după umplere, tuberculii de cartof
se acoperă cu baloturi de paie care trebuie bine îmbinate, tasate, pentru a nu lăsa
goluri. Apoi se vor acoperi cu folie de polietilenă, lăsând coama liberă pe distanţa
de 1,5 m, formând canalul de evacuarea aerului. Peste folie se aşează al doilea
rând de baloturi, iar pe coamă, se acoperă cu folie pentru prevenirea infiltrării apei
154
din precipitaţii. În jur se amenajează şanţuri de scurgere. În zonele mai reci
sau în cazul temperaturilor mai scăzute, se adaugă pe coamă al treilea strat de
baloturi.
Ventilaţia în macrosilozuri se efectuează astfel: 2-3 zile cu aerul atmosferic
la 200C, apoi cca. 2 săptămâni cu aer sub 150C pentru zvântarea şi cicatrizarea
rănilor;
- pentru coborârea temperaturii se ventilează 3-4 ore din 24 folosind
aerul rece din timpul nopţii;
- păstrarea la temperatura de 3-50C se va realiza prin ventilarea de
întreţinere (1-2 ore pe zi), când temperatura aerului permite (depăşeşte
00C).
Se va urmări evoluţia temperaturii şi a umidităţii relative, la început zilnic,
apoi de două ori pe săptămână.
Macrosilozurile pot fi amplasate, dacă este posibil, sub acoperiş,
asigurându-se astfel o mai bună termohidroizolaţie. Drept adăposturi pot fi
folosite cele cu pereţi laterali de tipul magaziilor din cărămidă arsă sau nearsă, din
cărămidă prefabricată sau din beton, magaziile din tablă ondulată, şoproanele sau
adăposturile de animale (după evacuarea animalelor).
d. Pivniţele şi bordeiele sunt depozite speciale, permanente, tradiţionale de
păstrare a cartofului, cu ventilaţie naturală.
Pivniţele se construiesc parţial sau total din pământ, aerisirea fiind asigurată
prin coşuri de aerisire, care în timpul iernilor geroase se acoperă cu paie sau cu
alte materiale. In cadrul unor pivniţe mari, în interior se construiesc boxe, nu
direct pe pământ ci pe un grătar ridicat de la sol cu 10-15 cm pentru o mai bună
aerisire, late de 150 cm şi înalte de 150-200 cm. Între tavanul pivniţei şi stratul de
cartofi trebuie să rămână un spaţiu de 80-90 cm, de asemenea, înspre pereţii
exteriori rămâne un spaţiu până la boxă de 10-15 cm pentru asigurarea aerisirii,
care în timpul iernii se umple cu paie uscate protejând astfel tuberculii de îngheţ
(BÎLTEANU Gh., 1993).
Bordeiele sunt construcţii simple săpate în pământ la cca. 2 m adâncime,
late de 4 m şi lungi de 5-10 m, unde se delimitează boxe asemănătoare cu cele din
pivniţe.
Atât în pivniţe cât şi în bordeie se efectuează controlul periodic al modului
de păstrare a tuberculilor, urmărindu-se temperatura, umiditatea relativă a aerului
din depozit.
Unele aspecte semnalate cu ocazia controalelor efectuate ne dă indicii
asupra păstrării cartofilor. De exemplu, umezirea puternică a tuberculilor
dovedeşte că în partea superioară a stratului temperatura este mai scăzută;
picăturile de apă de pe pereţi şi tavan sau înnegrirea miezului indică o temperatură
prea ridicată şi o aerisire slabă; tuberculii zbârciţi sau moi indică o umiditate a
aerului redusă (deshidratare puternică), iar încolţirea tuberculilor denotă o
temperatură peste 50C; mirosul neplăcut indică apariţia unui focar de putrezire;
gustul dulceag al tuberculilor dovedeşte că temperatura s-a apropiat de 00C, iar
aspectul sticlos, indică îngheţarea tuberculilor. În ultimele două cazuri se închid
gurile de aerisire, iar în cazul temperaturilor prea ridicate, dimpotrivă, se deschid.
155
În funcţie de soi, gradul de suberificare şi de turgescenţă, tuberculii de

cartof îngheaţă la temperaturi cuprinse între –0,8…-1,50C.
e. Păstrarea tuberculilor de cartof pentru consum în adăposturi temporare
(silozurile şi gropile).
Silozurile – reprezintă adăposturi tradiţionale pentru păstrarea tuberculilor
de cartof şi se construiesc pe locuri mai înalte, cu apa freatică sub 1,5 m pentru a
favoriza scurgerea apei. In funcţie de zonă silozurile pot fi: de suprafaţă,
semiîngropate şi îngropate.
Silozurile de suprafaţă (fig. 5.5.) - au la bază pentru aerisire un jgheab din
şipci, în formă de V întors, cu deschiderea la bază de 50 cm şi înălţimea, de 30
cm care se prelungeşte la unul din capete, până la ieşirea din straturile de
acoperire. In locul coşurilor verticale, se amplasează de-a lungul coamei, un
jgheab din şipci de formă prismatică cu latura de 15 cm (sau o prăjină de brad) şi
cu capătul în afara stratului de acoperire (în partea opusă capătului ieşit în afară a
jgheabului bazal).
Fig. 5.5. – Siloz de

cartofi la suprafaţa
solului
(după BÎLTEANU Gh.,
2001)
Peste jgheabul de aerisire de la bază se aşază un strat de paie gros de 10-15

cm, după care se clădesc tuberculii sub forma unei prisme. După zvântarea
tuberculilor (2-3 zile) silozul se acoperă cu un strat de paie de 20-25 cm grosime,
apoi cu un strat subţire de pământ (10 cm), coama rămânând acoperită numai cu
paie. Când temperatura în siloz ajunge sub 60C iar temperatura aerului coboară
sub –20C, peste stratul de pământ se aşază încă un strat de paie gros de 40-50 cm
şi apoi, un strat gros de pământ, care în final ajunge la 40-50 cm, în medie, fiind
mai gros spre bază.
Silozurile semiîngropate – se amenajează la adâncimea de 20-30 cm, au
lăţimea de 1,2-2,00 m, înălţimea de 75-100 cm, iar lungimea de 25-30 m
(fig. 5.6.).
156
Fig. 5.6. – Siloz de
cartofi semiîngropat
(după BÎLTEANU
Gh., 2001)
Pentru aerisire, se execută un canal longitudinal, la baza silozului (pe

mijloc), de 20/25 cm adâncime şi lăţime care se acoperă cu un grătar, iar la
distanţe de 2,5-3,0 m, de-a lungul acestuia se instalează coşuri verticale de aerisire
care ies în afară cu 30-40 cm. Coşurile se confecţionează din scânduri perforate
sau şipci iar în lipsa acestora se folosesc mănunchiuri de tulpini de floarea-
soarelui, coceni de porumb sau nuiele.
Aerisirea prin coşuri verticale prezintă neajunsul că, în timpul
precipitaţiilor sau ca urmare a condensului, pereţii acestora se umezesc,
constituind astfel, focare de infecţie. De aceea, coşurile se pot înlocui cu un
jgheab longitudinal triunghiular (la fel ca cel folosit la silozurile de suprafaţă) care
se aşază de-a lungul coamei. Pe măsura umplerii silozului cu tuberculi, se
instalează termometre de control, îndeosebi, când lipsesc coşurile verticale de
aerisire.
În cazul în care temperatura din siloz creşte, pentru aerisire, silozul se
descoperă în câteva puncte în zilele însorite, reacoperindu-se noaptea. Dacă se
constată focare de încingere, se descoperă întreg silozul (în zilele călduroase) şi se
înlătură tuberculii bolnavi.
Silozurile îngropate – se practică în zonele mai reci. Au lăţimea de 50-80
cm, adâncimea de 60-100 cm, lungimea de 25-30 m, şi sunt amplasate pe locuri
înalte. Aerisirea se asigură prin mănunchiuri de coceni de porumb sau tulpini de
floarea-soarelui care se aşează vertical (nu are jgheab de aerisire longitudinal).
După introducerea tuberculilor şi zvântarea lor (2-3 zile), aceştia se acoperă cu un
strat de paie de 40-60 cm, apoi cu pământ, ca şi în cazurile precedente. Unii autori
(MUREŞAN S., DONESCU V., 1984) sunt de părere că, în silozurile îngropate se
pot înlătura gurile de aerisire, dacă pregătirea materialului, însilozarea şi controlul
permanent al modului de păstrare decurg în mod normal.
În jurul silozurilor se fac şanţuri de colectare şi de scurgere a apei provenită
din precipitaţii. În silozuri se montează termometre pentru controlul temperaturii.
Şanţurile (gropile, silozurile adânci fără aerisire) se construiesc numai pe

terenurile cu apa freatică la adâncime mare, în zonele foarte reci (în Transilvania
şi nordul Moldovei), au 60-80 cm lăţime, 60-80 cm adâncime şi 15-20 m lungime
(dimensiunile sunt orientative, după necesităţi). Tuberculii se aşază în vrac, iar
157
după zvântare, se acoperă cu paie, apoi cu pământ, (ca la celelalte silozuri).

Şanţurile astfel amenajate nu au coşuri de aerisire, în schimb se fixează tuburi
pentru controlul temperaturii (fig. 5.7.). Un siloz tip şanţ, de 15 m lungime
permite păstrarea a 4.000-5.000 kg tuberculi de cartof (BERINDEI M., 1987).
Fig. 5.7. – Păstrarea

cartofilor în şanţ fără
aerisire
(după BÎLTEANU Gh.,
2001)
S-a constatat că, pierderile cele mai reduse prin păstrarea cartofului, s-au
înregistrat în cazul silozurilor fără aerisire, indiferent de adâncime, în condiţiile
climatice din Transilvania (GHERGHI A. şi colab., 1981).
B. Particularităţile păstrării tuberculilor pentru plantare

(material săditor)
Materialul săditor (numit în termeni obişnuiţi “cartof de sămânţă”) se
păstrează în condiţii bune, în celule frigorifice (mai ales în zonele calde ale ţării),
în lăzi paletă la temperaturi de 2-30C (cu abateri de ± 10C) şi umiditate relativă
a aerului de 85-95%, condiţii ce asigură păstrarea intactă a valorii biologice pe o
perioadă de 8-9 luni, cât este necesar. Depozitarea tuberculilor “de sămânţă” (cu
diametrul optim de 30-60 mm) se va realiza după sortarea şi calibrarea acestora şi
de asemenea, după igienizarea depozitului. Este interzisă folosirea substanţelor
inhibitoare şi a tratamentelor împotriva încolţirii.
Păstrarea materialului săditor se poate realiza şi în depozite specializate, cu
ventilaţie mecanică, în vrac cu înălţimea de numai 3 m (BECEANU D., BALINT
G., 2000).
Fazele păstrării (zvântarea, vindecarea rănilor, coborârea temperaturii,
păstrarea, desilozarea) sunt similare cu cele parcurse de tuberculii pentru consum,
cu deosebirea că, nivelul temperaturilor de păstrare poate oscila până la 10C,
deoarece îndulcirea tuberculilor nu prezintă importanţă (limitele optime pentru
păstrare sunt 2-40C, iar ale umidităţii relative a aerului, de 85-95%). Păstrarea
cartofului de “sămânţă” în spaţii ce nu asigură aceste condiţii determină încolţirea
prematură, apariţia bolilor de depozit şi pierderea valorii biologice a materialului
săditor.
Faza de desilozare începe înaintea plantării cu cca. 30 zile, în vederea
158
condiţionării şi calibrării.
C. Particularităţile păstrării tuberculilor de cartof

destinaţi industrializării.
Pentru prelucrarea industrială (chips, pommes frites, fulgi, bucăţi
deshidratate, făină) sau pentru congelare, conserve şi alte preparate sau
semipreparate se folosesc tuberculi de cartof ce aparţin unor soiuri ce corespund
din punct de vedere calitativ acestor întrebuinţări. În acest sens, interesează
mărimea, forma optimă, compoziţia chimică, ca şi însuşirile culinare şi
tehnologice corespunzătoare (gust, aromă, textură, rezistenţă la fierbere).
În timpul depozitării cartofului destinat industrializării, principala problemă
este evitarea acumulării glucidelor hidrosolubile la temperaturi coborâte
(îndulcire). De asemenea, se va evita lovirea şi rănirea tuberculilor în timpul
recoltării, manipulării lor, astfel prevenindu-se apariţia unor boli (pătarea neagră)
ca şi încolţirea care micşorează conţinutul de substanţă uscată.
Pentru diverse industrii se preferă soiuri mai rezistente la manipulare şi
păstrare, cu repaus germinativ mai îndelungat, care se pot păstra în celulele
fabricilor (cu capacitate de până la 2000 t) în vrac, cu înălţimea de 4 m, în condiţii
de temperatură mai ridicată (5-60C) şi umiditate relativă de 85-90%. Pentru
semipreparate industriale se recomandă chiar 8-120C, cu aplicarea inhibitorilor de
încolţire şi un regim de ventilare mai îndelungat (BECEANU D., BALINT G.,
2000).
În primele faze de ventilare, umiditatea relativă a aerului va fi mai redusă
(70-80%) iar pe parcursul păstrării, mai ridicată (85-93%). O atmosferă mai
bogată în CO2 şi mai săracă în oxigen este favorabilă menţinerii calităţii
tuberculilor.
În ultimele 2-3 săptămâni (la desilozare) se ventilează aer la 15-180C pentru
resintetizarea amidonului (pe seama glucidelor solubile) sau se opreşte ventilaţia,
încălzirea tuberculilor realizându-se cu ajutorul căldurii acumulate din respiraţie.
Alte metode de păstrare prin:
- păstrarea iniţială la temperaturi de 2-60C, apoi, în final, încălzirea
controlată până se ajunge la un procent de 0,4% glucide hidrosolubile
în tuberculi, metodă ce previne pierderile mari în greutate;
- folosirea eficientă a tratamentelor cu inhibitori (la 3 luni, cu IPC sau
CIPC) şi a temperaturii de peste 60C;
- tratament ionizant cu radiaţii gamma în doze reduse, plus o
temperatură mai ridicată, având inconvenientul că poate provoca
iniţial a creştere nedorită a conţinutului în glucide reducătoare
(BECEANU D., BALINT G., 2000).
Particularităţile conservării, procesării şi păstrării

tutunului
După recoltare, tutunul trebuie supus procesului de dospire şi uscare pentru

ca frunzele verzi cu un conţinut de 80-85% apă (chiar 90% la unele soiuri) să
159
ajungă în final cu un conţinut de 15-16% apă.

Pentru a înlesni manipularea uşoară şi desfăşurarea normală a proceselor
tehnologice ce urmează după recoltare, foile de tutun se înşiră pe sfoară , manual
sau mecanizat, concomitent cu sortarea lor după mărime şi grad de maturitate în
vederea unei uscări uniforme, trecând sfoara cu un ac mai mare prin capătul
nervurii mediene, lungimea unui şir fiind de 2-6 m.
Principalele procese prin care trece tutunul înainte de prelucrare sunt:

dospirea, uscarea şi fermentarea.
A. Dospitul tutunului – reprezintă un complex de procese şi reacţii care

determină, în cele din urmă, îngălbenirea frunzelor şi îmbunătăţirea calităţii
acestora prin dirijarea principalilor factori: temperatura şi umiditatea relativă a
aerului.
În timpul procesului de dospire se urmăresc principalele transformări
biochimice, după cum urmează:
- hidroliza amidonului şi a altor hidraţi de carbon macromoleculari,
până la formarea de hidraţi de carbon simpli din care predomină
glucoza;
- proteoliza parţială a substanţelor proteice de rezervă ce duce la
creşterea formelor de azot solubil, aminoacizii liberi fiind principala
formă;
- degradarea clorofilei cu obţinerea îngălbenirii frunzelor, proces care
are loc independent de descompunerea altor substanţe şi care prezintă
o deosebită importanţă pentru calitatea tutunului.
În timpul procesului dospirii, frunzele de tutun îşi continuă procesele de
respiraţie şi transpiraţie. Acest proces se consideră încheiat, la obţinerea culorii
galbene specifice, urmând apoi fizarea culorii la tutunurile pentru ţigarete sau
transformarea culorii în maro, la cele pentru ţigări de foi.
Durata procesului de dospire este diferită în funcţie de soi, de etajul
frunzelor pe plantă, de faza de maturitate a frunzelor şi de destinaţia acestora.
Astfel, dospitul durează 1-2 zile la soiurile orientale (Djebel şi Molovata), 2-3 zile
la soiul Ghimpaţi, 3-4 zile la soiurile Banat şi Bărăgan, mai multe zile la soiul
Burley, deoarece la acest soi se urmăreşte obţinerea culorii portocalii sau roşii-
cărămizii (de la recoltarea frunzelor verzi până la balotarea tutunului uscat, la
soiul Burley, durează între 18-25 zile). La tutunurile pentru ţigări de foi dospitul
durează până la 21 zile, frunzele fiind recoltate la maturitate incipientă, foarte
vitale. Acestea, după îngălbenire se menţin la umiditate ridicată până când ele se
înroşesc, apoi trec la culoarea brun închisă, când procesul de dospire se consideră
încheiat.
Frunzele de ”poală” şi „mijloc” cât şi cele ajunse la maturitatea tehnologică
au nevoie de o durată mai scurtă de dospire comparativ cu cele dinspre etajele
160
superioare, cele mai puţin mature cât şi cele provenite de pe soluri fertile sau
puternic fertilizate.
Temperatura optimă pentru dospirea tutunului este cuprinsă între 25 şi
36 C sau 26-490C, în cazul uscării artificiale (TRIFU I., GAVRILIU D., 1953).
0
Umiditatea relativă a aerului cea mai favorabilă pentru desfăşurarea normală a

procesului dospirii este de 75-85% (chiar până la 95% la unele tutunuri provenite
de pe terenuri mai fertile, după ANIŢIA N. şi MARINESCU P., 1983).
Dospirea (îngălbenirea tutunului) se realizează în două etape:
- în prima etapă umiditatea relativă a aerului trebuie să fie maximă
(între 75-95%), iar temperatura, de 32-380C (la tutunul din terenuri
fertile dospirea are loc la 32-340C şi la o umiditate de 90-95%, iar la
altele, la 36-380C şi umiditatea de 75-80%);
- în etapa a doua, temperatura rămâne aceeaşi, iar umiditatea relativă a
aerului scade la 70-75% (ANIŢIA N. şi MARINESCU P., 1983).
La sfârşitul procesului de dospire, frunzele de tutun conţin încă o mare
cantitate de apă (40-45%) şi care trebuie eliminată rapid mai ales la tutunurile
superioare şi Virginia la care trebuie să rămână culoarea galbenă deschis.
Dospirea tutunului se realizează în şiruri pe: gherghefuri, în încăperi cu un
mediu optim de căldură şi umiditate sau în năsadă (tutunul înşirat se aşează pe
pardoseală şi se acoperă). La încheierea celei de-a doua etape a dospirii,
temperatura se menţine la 380C, umiditatea relativă a aerului poate scădea până la
cca. 65%, iar aspectul general al tutunului este galben.
B. Urmează fixarea culorii – care decurge tot în două etape la temperaturi
de 43-500C şi care este de fapt o fază a uscării frunzelor.
În prima etapă (12-14 ore) are loc urcarea temperaturii cu 1-1,50C/oră,
ajungându-se până la încheierea acestei etape la 430C, concomitent cu scăderea
umidităţii relative la 50% pentru a forţa eliminarea apei din frunze . La sfârşitul
acestei faze, frunzele trebuie să fie ofilite.
În cea de-a doua etapă a fixării culorii care durează 10-12 ore, temperatura
camerei se ridică până la 49-500C, temperatură ce se menţine 4-6 ore (până când
vârful şi marginile frunzelor se usucă), iar umiditatea aerului scade până la 40%.
Procesul următor este uscarea limbului foliar care a început imediat după
îngălbenirea foilor, se intensifică în timpul fixării culorii şi se definitivează la
temperaturi de 50-600C.
Etapa finală a uscării duce la uscarea nervurii principale care se realizează
prin ridicarea temperaturii aerului până la 70-720C, cu 2-30C pe oră, până când
umiditatea frunzelor coboară la 6-7%. Deoarece, cu această umiditate frunzele
sunt greu de manipulat, acestea vor fi umezite până la un conţinut de 15-16%
umiditate, umezire ce se poate obţine pe cale naturală prin răcirea foilor sau
artificială prin introducerea vaporilor de apă în camerele cu tutun.
C. Uscarea tutunului poate fi: naturală sau cu ajutorul căldurii artificiale.
a) Uscarea naturală - sau uscarea la aer cald cuprinde mai multe metode şi
anume:
- uscarea la soare (sun curing) aplicată tutunurilor orientale (Djebel,
Molovata), semiorientale (Ghimpaţi) şi celor de mare consum (Banat,
161
Bărăgan) folosite pentru fabricarea ţigaretelor;

- uscarea în solarii, metodă aplicată tutunului pentru ţigarete;
- uscarea la umbră şi curenţi de aer (air-curing), aplicată tutunurilor
pentru ţigări de foi şi la soiul Burley.
b. Uscarea artificială (sau industrială), se poate realiza folosind mai multe

metode şi anume:
- uscarea la foc indirect (flue-curing), aplicată la tutunurile de tip

Virginia– pentru ţigarete superioare şi la cele orientale;
- uscarea în masă compactă (bulk-curing), metodă aplicată cu
deosebire tutunurilor Virginia (experimentat cu succes şi la tutunurile
orientale, ANIŢIA N., 1983);
- uscarea la foc direct (fire-curing), aplicată tutunurilor tari cu foi
foarte mari şi nervura principală groasă, folosind căldura directă şi
fumul, temperatura fiind în majoritatea timpului de uscare până la
380C. Durează câteva săptămâni.
Pentru uscarea tutunului se mai pot folosi şi alte metode, ca: uscarea cu
ultrasunete, cu raze infraroşii, cu lămpi electrice de 225 V, în vid şi uscarea la
curent de înaltă frecvenţă (ANIŢIA N., MARINESCU P., 1983).
D. Fermentarea tutunului - este procesul prin care în frunzele de tutun au

loc transformări fizice, chimice şi biochimice ce contribuie la obţinerea unui
produs conservabil de lungă durată (2-4 ani) şi cu însuşiri fumative îmbunătăţite.
Fermentarea tutunului este un proces complex ce cuprinde reacţii ca:
reducerea elasticităţii foilor, intensificarea şi uniformizarea culorii, micşorarea
conţinutului de apă şi a higroscopicităţii tutunului, degradarea (hidrolizarea)
principalelor componente (amidonul, clorofila, proteinele, pectinele, nicotina etc.)
sub influenţa enzimelor, cu scăderea în greutate a tutunului.
Tutunul uscat, fumat direct are un gust aspru, înţepător şi amărui şi este
greu conservabil, de aceea trebuie supus procesului de fermentare. Acest proces
se poate desfăşura pe cale naturală sau metoda sezonală (căldura necesară
fermentării rezultând din reacţiile chimice din frunze) şi pe cale industrială în
camere de fermentare, în care temperatura şi umiditatea relativă se reglează în
instalaţii speciale.
Datorită compoziţiei chimice variabile a soiurilor şi a diferitelor clase de
tutun, fermentarea tutunurilor se dirijează diferenţiat în funcţie de acestea şi de
destinaţia tutunului.
În cazul fermentării tutunului prin metoda naturală condiţiile necesare
(temperatura şi umiditatea) sunt asigurate de mediul înconjurător, fără a se
interveni cu factori artificiali.
Sezonul în care, la noi, clima asigură parametrii favorabili fermentării pe
162
cale naturală este primăvara.
În timpul fermentării, tutunurile pot fi manipulate în teancuri (aşezate aşa
cum vin de la cultivator), în baluri (ambalate special în vederea fermentării) sau în
masă afânată (desfăcute în foi libere în spaţiul de fermentare).
Tutunurile în teancuri sau baloturi sunt manipulate în păpuşi (mănunchi de
15-20 foi întinse aşezate cotor la cotor şi legate, de aceeaşi calitate şi mărime
apropiată), fascicule (mănunchi de 15-20 foi de aceeaşi calitate şi mărime,
neîntinse, aşezate cotor la cotor şi legate la bază), Tonga (foi aşezate la întâmplare
în bal), stos (foi întinse, aşezate unele peste altele în straturi paralele), strips –
bucăţi de tutun (tutun cu dimensiuni de 1-5 cm rezultat după denervurarea foilor).
Tutunurile orientale, Virginia şi, în general, tutunurile galbene sunt
fermentate la temperaturi mici (35-450C ) şi cu umidităţi iniţiale mai mici (16-
18%), cele de mare consum (de culoare brună şi verde), la temperaturi mai mari,
de până la 50-600C, cu umiditatea iniţială în tutun de 20-24% şi chiar mai mare.
Tutunurile roşii fermentează la temperaturi de 45-550C, cu umiditatea iniţială a
tutunului, de 18-22%.
Între umiditatea tutunului şi umezeala relativă a aerului se stabileşte un
echilibru după natura tutunului şi temperatura mediului.
S-au întocmit tabele, grafice şi diagrame psihrometrice pe baza umidităţii
de echilibru cu relaţiile dintre diferitele valori ale umidităţii aerului şi tutunului la
diferite temperaturi, pe baza cărora se pot lua uşor măsuri de reglare şi realizarea
mediului dorit, pentru dirijarea corectă a procesului tehnologic.
Un alt factor de fermentare important este oxigenul care asigură condiţii
pentru reacţiile de oxidare, de aceea CO2 rezultat din respiraţie trebuie îndepărtat.
În procesul de fermentare, enzimele participă activ la transformările
tutunului; la tutunurile de culoare deschisă, se asociază şi procese de natură
chimică, iar la cele de culoare închisă, se asociază procese microbiene,
determinate de temperatura mediului, de umiditatea tutunului şi aerului.
Procesul de fermentare este o operaţie dintr-o schemă tipică fiecărui tip de
tutun care cuprinde următoarele: recepţia, depozitarea, alegerea pe calităţi,
presarea, fermentarea, maturarea, cântărirea, depozitarea şi expedierea.
Fermentarea se desfăşoară în trei faze:
- faza I-a – ridicarea temperaturii (încălzirea tutunului) şi a umidităţii
aerului şi tutunului până la parametrii optimi fermentării;
- faza a II-a – fermentarea propriu-zisă (stabilizarea) cu menţinerea
parametrilor de temperatură şi umiditate pe o durată determinată de
timp;
- faza a III-a – răcirea tutunului până la temperatura mediului din
camera de fermentare.
În faza de fermentare propriu-zisă valorile parametrilor (temperatura şi
umiditatea relativă) pentru clasele superioare şi I-a variază în funcţie de soi,
astfel:
- la soiul Djebel: temperatura = 43-450C; Ur = 55-60%;
- la soiul Molovata: T = 46-480C; Ur = 60-65%;
- la soiul Ghimpaţi: T = 50-520C; Ur = 60-65%.
163
- la tutun de tip Virginia: T = 46-480C; Ur = 60-68%;

- la soiurile Bărăgan şi Banat: T = 50-520C; Ur = 60-65%
Pentru tutunurile grele şi cele pentru ţigări de foi, temperatura de
fermentare poate fi de 60-640C, iar uneori, pentru cele inferioare temperatura
poate urca până la 65-700C.
Pentru clasele a III-a şi a IV-a temperatura variază de la 500C până la 580C,
iar umiditatea aerului, de la 70% până la 80% (GÎNGIOVEANU I., 1994).
Răcirea şi umezirea tutunului constă în coborârea temperaturii mediului cu
4-60C sub temperatura tutunului, iar umiditatea se menţine ridicată (75-85%);
durează 30-60 ore.
Maturarea tutunului se realizează în spaţii special amenajate, unde
temperatura trebuie să fie de 24-250C, iar umiditatea aerului, de 70-75%, durata
maturării fiind de 10-14 zile.
După alegerea pe calităţi, presarea şi cântărirea tutunului (cu recalcularea
greutăţii la 13% umiditate) se face depozitarea acestuia în stive pe 4 rânduri şi pe
grătare, în magazii.
După încheierea procesului tehnologic tutunul fermentat este expediat la
fabricile de ţigarete.
Particularităţile conservării şi păstrării conurilor

de hamei
Uscarea conurilor de hamei
Hameiul proaspăt recoltat are 75-82% apă, de aceea pentru păstrare este
necesară uscarea până la umiditatea optimă de 10,5-11,5%.
Pentru uscarea conurilor se folosesc uscătoare moderne de diferite tipuri
care au ca agent de uscare gazele în amestec cu aerul atmosferic cald sau aerul
cald ce se introduce sub presiune cu ajutorul eloctroventilatorului. Drept
combustibili se pot folosi: gaz metan, motorină, cărbune, ulei de calorifer etc.
Uscarea hameiului se realizează în trei faze:
- faza încălzirii conurilor, ce se desfăşoară rapid, durează până la
obţinerea unui echilibru între temperatura din uscător şi cea a
conurilor, viteza de uscare crescând continuu;
- faza vitezei constante de uscare, menţinută la valorile maxime
obţinute în prima fază până la o anumită valoare a umidităţii
(umiditatea critică), fază în care abundenţa vaporilor de apă eliminaţi
din uscător este maximă;
- faza vitezei micşorate de uscare când abundenţa şi presiunea vaporilor
de deasupra conurilor scad până la echilibru cu presiunea vaporilor din
aerul de uscare.
La ieşirea din uscător, umiditatea conurilor de hamei trebuie să fie mult mai
mică decât cea necesară pentru păstrare şi anume, 6-7% faţă de 10,5-11,5%
umiditate pentru păstrare, deoarece conurile de hamei nu se usucă uniform,
164
rahisul având întotdeauna o umiditate mai ridicată (de exemplu, la o
umiditate medie a conurilor de hamei de 12,6%, rahisul are 16,2% umiditate).
Umiditatea prea ridicată a rahisului poate favoriza, după ambalare, dezvoltarea
proceselor vitale ce pot duce la mucegăirea şi încingerea hameiului.
Temperatura de uscare este principalul factor de care depinde calitatea
hameiului. Printr-o uscare necorespunzătoare, la temperaturi prea mari, conurile
de hamei cu însuşiri calitative superioare se depreciază atât organoleptic cât şi
chimic: conurile se brunifică, lupulina se închide la culoare iar conţinutul de acizi
alfa şi uleiuri volatile scade . La intrarea în uscător, temperatura trebuie să fie de
75-850C, apoi pe parcursul uscării, 600C (temperatura optimă 60-700C, după
rezultatele experimentale) iar debitul de aer, de 1000-1250 m3/m2 şi oră.
În cazul uscării hameiului în straturi de 12-14 cm, uscarea durează 6-7 ore.
Climatizarea hameiului.
Conurile cu numai 6-7% umiditate, la ieşirea din uscător se sfărâmă foarte
uşor în timpul manipulării, pierzându-se o mare cantitate de lupulină. Acest
neajuns se previne prin “climatizare” care constă într-o umidificare a conurilor
până la umiditatea de 11-13%, aceasta uniformizându-se în toate componentele
(inclusiv în rahis). Climatizarea nu afectează însuşirile de calitate ale conurilor .
Pentru climatizare se utilizează camere în care umiditatea aerului este de 70% şi
în care există montate duze de pulverizare fină a apei ce asigură umiditatea
aerului dorită. Timpul necesar pentru creşterea umidităţii hameiului este de cel
puţin o oră. Pentru umidificare se pot folosi şi tuburile ataşate în continuarea
uscătoarelor.
În lipsa camerelor pentru climatizarea artificială, conurile uscate de hamei
se depozitează în vrac de 1-1,5 m înălţime, unde în timp de 2-3 săptămâni, fiind
higroscopice, absorb apa din atmosferă până la umiditatea de 11-13%
(climatizarea naturală), după care hameiul se poate balota.
Pentru hameiul prelucrat sub formă de pulbere sau granule, sau pentru
extract nu este necesară climatizarea.
Durata de conservare a hameiului se poate mări prin sulfitarea conurilor
înainte de ambalare (se ard 100 g sulf pentru 100 kg hamei), timp de 10-15 ore.
Bonitarea hameiului – se realizează înainte de balotare sau
prelucrare sub diferite forme, pentru stabilirea clasei de calitate, efectuându-se
bonitarea organoleptică şi fizico-chimică.
Bonitarea se face după încheierea lucrărilor de recoltare şi uscare de către o
comisie formată din reprezentanţi ai unităţilor cultivatoare, ai beneficiarului
precum şi din specialişti din cercetare, ca reprezentanţi neutri. Recoltarea probelor
(în număr de patru) şi ambalarea lor se efectuează după metodologia aflată în
vigoare.
Bonitarea organoleptică - are la bază următoarele criterii (caracteristici):
- culoarea conurilor ce poate fi: verde uniformă, verde-gălbuie, verde-
brunie, brunie;
- culoarea lupulinei: galbenă-aurie, galbenă-roşcată, roşie-cărămizie;
- integritatea conurilor: conuri întregi, parţial, mijlociu şi puternic
dezintegrate;
165
- starea fitosanitară: fără boli şi dăunători , cu maximum 10% şi cu

maximum 20% conuri atacate de boli şi dăunători;
- conţinutul conurilor în seminţe: lipsă, foarte rare, rare;
- culesul conurilor: cu maximum trei conuri într-un buchet, peste trei
conuri într-un buchet.
În cazul recoltării mecanizate, acest criteriu are o semnificaţie minoră.
Aprecierea culorii are loc la lumina zilei, într-o sală de bonitare luminoasă,
cu mese învelite în hârtie sau foaie de polietilenă de culoare albastră.
În funcţie de valoarea criteriilor organoleptice întrunite, în baza normei
interne de bonitare, probele se grupează în 3 clase de calitate: superioară, clasa I -
îi şi clasa a II-a (sau 6 clase, 3 fiind interclase). Probele care nu corespund nici
unei clase, nu se utilizează direct la fabricarea berii, dar se pretează pentru extract
de hamei.
Pentru stabilirea definitivă a claselor de calitate sunt necesare şi analizele
fizico-chimice (conţinutul în umiditate şi în acizi amari alfa) efectuate de
laboratorul neutru, a cărui rezultate pot modifica bonitarea organoleptică, mărind
sau scăzând clasa de calitate. Dintre analize, mai importante sunt: conţinutul în
umiditate (max. 13%) şi conţinutul în acizi amari alfa (poate modifica clasa de
calitate stabilită organoleptic).
Ambalarea şi depozitarea
După bonitare se trece la recepţionarea hameiului de către beneficiar, apoi
la ambalarea conurilor, lucrare care, cu cât se efectuează mai repede , cu atât
pierderile în substanţe amare şi uleiuri volatile sunt mai reduse.
Ambalarea se face în baloturi presate în saci de pânză, în greutate normală
de 100-150 kg sau de 200-250 kg. Pentru export, unii beneficiari pretind
ambalarea în lăzi de lemn căptuşite în interior cu tablă zincată, sau în cilindri
metalici cu greutatea de 250 kg. Granulele se ambalează în saci de polietilenă
vidaţi; pulberile de hamei (preparate din conuri de hamei uscate la 6% umiditate,
răcite la 0,10C, măcinate la –350 C şi sortate pe fracţiuni) se valorifică în cutii de
carton căptuşite cu folii hidroizolante, iar extractul de hamei obţinut prin
extracţia substanţelor amare cu metil clorit, etanol sau CO2 şi a taninului cu apă
caldă (GÎNGIOVEANU I., 1994) , se ambalează în recipiente de sticlă sau
metalice.
Hameiul care se utilizează în decurs de 3-6 luni de la recoltare (când
temperatura mediului exterior este redusă) se poate păstra, în înţelegere cu
beneficiarul, prepresat în saltele (baloturi) fără pierderi semnificative.
Depozitarea şi conservarea cea mai eficientă a hameiului se realizează în

spaţii frigorifice (climatizate), la cca. 20C, bine aerate, condiţii în care procesele
oxidative, respectiv pierderile în acizi amari şi uleiuri volatile sunt minime.
Cantitatea de conuri de hamei necesară variază în funcţie de tipul de bere
preparat şi calitatea hameiului, între 150-500 g/hl şi chiar 700 g/hl. Hameiul se
166
adaugă în 3-5 fracţiuni, ultima adăugându-se pentru aromă, cu 15 minute
înaintea terminării fierberii.
O bere bună, în măsură să satisfacă gustul tuturor consumatorilor, se poate
obţine folosind numai hamei natural, prelucrat sub formă de granule, pulberi sau
conuri uscate.
TEST DE AUTOEVALUARE (U.I. 5)
Scrieţi/marcaţi corect (1-3 variante corecte) pentru fiecare întrebare.
1. Fenomenul de „călire” a seminţelor se produce cel mai frecvent când

uscarea se efectuează cu :
a. agent indirect (prin contact cu suprafeţele încălzite) ;

b. cu agent direct (gaze de combustie în amestec cu aerul atmosferic) ;
c. indiferent de metoda de uscare
2. Dintre următoarele produse, care este cel mai sensibil la fisurarea şi

spargerea seminţelor („călire”) ?
a. grâu
b. porumb
c. fasole
3. Dintre vitaminele prezente în produse care începe să fie distrusă la cca.

500 C ?
a. vitamina A
b. vitamina B
c. vitamina C
4. Aerarea activă se efectuează atunci când mediul înconjurător este :

a. cald şi umiditate ridicată
b. rece şi umiditate scăzută
c. rece şi umiditate ridicată
5. Conservarea anaerobă (autoconservarea) se poate realiza :

a. în orice magazie ;
b. în spaţii etanşate
c. indiferent de tipul depozitului
6. Dintre următoarele produse, care este cel mai sensibil la păstrare ?

a. grâul
b. orzul
c. ovăzul
7. Care este umiditatea maximă cu care se pot păstra produsele ?

167
a. grâul
b. soia
c. floarea-soarelui
8. Încolţirea sfeclei de zahăr se intensifică lşa temperatura de :

a. 0-10 C
b. 2-40 C
c. 100 C
9. Cartoful pentru plantare se păstrează la temperatura de :

a. 2-40 C
b. 3-60 C
c. 7-80 C
10. Fenomenul de „îndulcire” a tuberculilor se petrece la temperaturi de :

a. 5-60 C
b. 3-40 C
c. aproape de 00 C
11. Pierderile cele mai mici se înregistrează prin păstrarea cartofului :

a. frigorifică
b. în macrosilozuri
c. silozuri semiîngropate
REZUMAT U.I. 5
Unitatea de învăţare U.I.4 prezintă noţiuni cu privire la metodele de

conservare şi păstrare a produselor : prin uscare la temperaturi scăzute, prin aerare
naturală şi activă, prin autoconservare cu unele substanţe chimice sau iradiere şi
particularităţile conservării principalelor produse agricole : cereale, leguminoase
pentru seminţe, oleaginoase, tuberculi de cartofi, rădăcini de sfeclă, tulpini de in şi
cânepă, frunze de tutun şi conuri de hamei.
Bibliografie
168
4. Mogârzan Aglaia, Robu T.,Zaharia Marius, 2010 – Fitotehnie,
Îndrumător pentru lucrări practice, Ed. I.Ionescu de la Brad, Iaşi.
Bucureşti, 1971.
Lucrarea de verificare
„Particularităţile conservării cerealelor şi a tuberculiferilor de cartofi”
CONTROLUL PERIODIC A CALITĂŢII PRODUSELOR
ÎN TIMPUL PĂSTRĂRII ŞI COMBATEREA DĂUNĂTORILOR
ŞI CIUPERCILOR DIN DEPOZITE ŞI DIN PRODUSE.

Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I.6)…………….169
Instrucţiuni………………………………………………………………170
6.1. Controlul periodic a calităţii produselor în timpul păstrării………. 170
6.2. Combaterea dăunătorilor şi ciupercilor din depozite şi din produsele
agricole…………………………………….……………………….172
Test de autoevaluare (U.I. 6)………………………………………195
Rezumat (U.I.6)…………………………………………………….196
Bibliografie (U.I.6)…………………………………………………197
Obiectivele acestei unităţi de învăţare sunt : însuşirea de către studenţi a modului

de verificare a calităţii produselor în timpul păstrării şi tehnica prevenirii şi
combaterii dăunătorilor şi ciupercilor din depozite şi din produse.
După finalizarea studiului din această unitate de învăţare (U.I.6) studentul
va dispune de competenţe privind :
- controlul periodic a stării calităţii produselor de consum şi pentru
însămânţări în timpul păstrării ;
- explicarea modului de răspândire a dăunătorilor în depozite ;
- identificarea măsurilor de prevenire a contaminării depozitelor şi
169
produselor cu dăunători ;
- stabilirea celor mai eficiente şi mai economice metode de combatere a
dăunătorilor în depozite.
Această unitate de învăţare (U.I.6) cuprinde noţiuni cu privire la controlul

calităţii produselor în timpul păstrării şi metodele de prevenire şi combatere a
dăunătorilor şi ciupercilor din depozite.
Timpul mediu alocat pentru studiul individual al acestei unităţi de învăţare
este de cca. 4 ore.
Această unitate de învăţare cuprinde un test de autoevaluare.
U.I. 6.
6.1. CONTROLUL PERIODIC
A CALITĂŢII PRODUSELOR ÎN TIMPUL
PĂSTRĂRII ŞI COMBATEREA DĂUNĂTORILOR ŞI
CIUPERCILOR DIN DEPOZITE ŞI DIN PRODUSE.
Cantităţile de produse depozitate în magazii, şoproane, platforme şi în

general, toate cantităţile depozitate în vrac - în depozite orizontale, se nivelează şi
se împart, în mod convenţional, în loturi care se marchează şi se numerotează
vizibil. Din fiecare lot se extrag probe reglementare în vederea controlului
periodic.
Pentru controlul calitativ al produselor din celulele silozurilor probele se
extrag cu sonda electromecanică, introducând barele prin toate gurile de sondare
şi vizitare. Luarea probelor pentru controlul calitativ al produselor din celule se
poate face şi din curentul de curgere, în timpul recirculării produselor prin
transferul în altă celulă sau în hambar.
Produsele depozitate - în vrac - în hambarele silozurilor se nivelează,
cantităţile se împart, în mod convenţional, în loturi, luarea probelor efectuându-se
cu sondele manuale, ca la produsele depozitate în magazii.
Pentru produsele cu postmaturarea terminată, starea de conservare se
verifică astfel:
Controlul umidităţii şi temperaturii produselor depozitate se face la
intervale diferite, în funcţie de specie cât şi de umiditatea şi temperatura acestora
(de la 3-5 zile până la 15 chiar 30 zile – durata unui interval) (tabelul 6.1.).
Controlul corpurilor străine din produsele depozitate se face atât din
punct de vedere al conţinutului procentului de impurităţi în masa produsului cât şi
al componentelor impurităţilor. Controlul se realizează de cel puţin 2 ori pe lună
170
şi de fiecare dată când produsul este mişcat din loc.
Controlul infestării cu dăunători şi examenul organoleptic al produselor
depozitate se face concomitent cu controlul umidităţii şi temperaturii, la
intervalele amintite pentru aceste determinări.
În cazul produselor cu postmaturarea neterminată, controlul se efectuează
la interval de 3-5 zile.
Tabelul 6.1.
Controlul umidităţii şi temperaturii produselor depozitate
(după THIERER L.V., 1971)
0 Perioada de
Denumirea produsului Temperatura C Umiditatea (%)
control (zile)
< 14 30
0
Sub 18 C 14-16 10
Cereale şi leguminoase >16 3-5
(exceptând soia) <14 15
0
Peste 18 C 14-16 5
>16 3-5
<11 30
0
Sub 18 C 11-13 10
>13 3-5
Soia
<11 15
0
Peste 18 C 11-13 5
>13 3-5
<8 30
0
Sub 18 C 8-11 10
>11 3-5
Oleaginoase
<8 15
0
Peste 18 C 8-11 5
>11 3-5
Tabelul 6.2.
Controlul periodic al produselor destinate însămânţărilor
(după THIERER L.V., 1971)
Felul analizei
Faza de păstrare
a seminţelor Starea 0
TC U% Dăunători Germinaţia
seminţelor
2 ori pe La sfârşitului
Repaus Uscată la 2 zile 2 ori pe lună
lună repausului
germinativ
Umedă Zilnic la 3 zile săptămânal germinativ
După repausul
Uscată săptămânal lunar lunar Când se
germinativ când
consideră
temp.semin. este
0 Umedă la 3 zile săptămânal săptămânal necesar
peste 10 C
Când
Uscată 2 ori pe lună lunar lunar idem
temperatura
semin.este de
0 Umedă săptămânal lunar lunar idem
5-10 C
171
Când
Uscată Lunar lunar - la 15-30 zile
temperatura
înainte de
semin.este sub
0 Umedă săptămânal lunar - însămânţare
5C
Verificarea periodică a stării de conservare a produselor se face pe baza

unui plan de sondare întocmit de şeful de depozit în colaborare cu laboratorul şi
aprobat de şeful bazei sau silozului. Controlul periodic al stării calitative a
produselor se face de către şefii de depozite, iar analizele de către laboranţi.
Controlul periodic al produselor destinate însămânţărilor (tab. 6.2) se
efectuează săptămânal, de 2 ori pe lună sau lunar (umiditatea şi infestarea cu
dăunători) la seminţele uscate. Determinarea germinaţiei se face la sfârşitul
repausului germinativ, când se consideră necesar sau cu 15-30 zile înainte de
însămânţare. Seminţele se consideră uscate când au sub 14% umiditate la cereale
şi leguminoase, sub 11% la soia şi sub 9% la oleaginoase.
6.2. COMBATEREA
DĂUNĂTORILOR ŞI CIUPERCILOR
DIN DEPOZITE ŞI DIN PRODUSELE
AGRICOLE VEGETALE
6.2.1. COMBATEREA DĂUNĂTORILOR
Dăunătorii prezenţi în spaţiile depozitării produselor agricole vegetale pot

produce pagube însemnate (cuprinse între 10 şi 35%, chiar 50% conform
statisticilor F.A.O.) prin faptul că se hrănesc cu seminţe, impurifică masa
produselor cu exuviile rezultate din năpârlirea larvelor, cu excremente sau cu
indivizi fără viaţă. Ca urmare a activităţii vitale, aceştia măresc temperatura şi
conţinutul în umiditate a produselor agricole, favorizează procesele de
autoîncălzire, creează condiţii pentru dezvoltarea microorganismelor în masa
produsului, reduc însuşirile alimentare şi germinative ale seminţelor, făcându-le
uneori improprii întrebuinţării, iar unii dăunători (rozătoarele) provoacă
stricăciuni depozitelor şi utilajelor contribuind la răspândirea diferitelor boli.
Sunt cunoscute cazuri de îmbolnăviri cauzate de produsele atacate de
dăunători ca: molia fructelor uscate (Plodia interpunctella Hb.), molia cerealelor
(Sitotroga cerealella Oliv.), gărgăriţa grâului (Sitophilus granarius L.), acarieni
care au determinat afecţiuni ale pielii (dermatoze), aparatului respirator, alergii
respiratorii, iritaţii ale pielii, conjunctivite, colici şi mortalitate la animale
domestice, avorturi etc.
Prin gândacul făinii şi muşte sau gândacii de bucătărie s-au transmis boli
172
ca: tenia pitică, tenia şobolanului, febra tifoidă, diareea şi dezinteria.
Diferite infestări intestinale ca: acarioza intestinală, miaza intestinală, şi
cantariaza se datorează ingerării unor exemplare vii de acarieni ai alimentelor
depozitate, de viermii de brânză şi alte insecte care trăiesc pe alimentele
depozitate precum şi excrementele moliilor şi altor gândaci ai produselor
depozitate. De exemplu, o dermatită gravă numită râia cerealelor (râia bacanilor)
sau vanisileu este provocată de înţepăturile acarienilor din produsele alimentare
depozitate.
Unele persoane sunt alergice la praful de moară care conţine fragmente şi
granule de excremente ale insectelor din depozit.
Insectele fac improprie pentru consumul uman o cantitate de produse cu
mult mai mare decât cea pe care o consumă, deoarece orice infestare
contaminează produsul cu fragmente şi excremente de insecte. Astfel,
excrementele gărgăriţelor şi ale moliei cerealelor sunt reţinute în interiorul
boabelor, iar după măcinare acestea ajung în făină. La fel excrementele gândacilor
făinii şi ale celorlalte insecte dăunătoare, sunt depuse direct în produsul respectiv,
neputând fi îndepărtate. În unele ţări avansate în domeniul protecţiei
consumatorului, analiza calităţii produselor agroalimentare este o operaţie de
rutină bazată pe o legislaţie riguroasă. Astfel, de exemplu, în SUA produsele
alimentare sub formă de pulberi sunt analizate curent, în vederea descoperirii
eventualelor fragmente de dăunători prezente în aceste produse, stabilind limitele
de toleranţă în ceea ce priveşte numărul acestora dintr-o probă analizată, cu
greutatea prescrisă în norme oficiale şi analizate în conformitate cu o metodologie
autorizată.
Cei mai mulţi consumatori au o repulsie naturală faţă de orice fel de
impurităţi ale alimentelor (numai la gândul că ar putea să mănânce fragmente şi
excremente de insecte, cu atât mai mult dacă astfel de impurităţi sunt observate).
Dacă accidental, o persoană consumă o anumită insectă sau o parte din
aceasta (gândac de bucătărie etc.) se poate îmbolnăvi grav pentru câteva zile dacă
se convinge de acest lucru.
În afara acestor efecte negative, infestarea produselor cu insecte şi acarieni
duce la imposibilitatea comercializării acestora prin pierderea credibilităţii
cumpărătorului.
Locurile unde se pot dezvolta dăunătorii

şi modul de răspândire a acestora
Pentru a putea preîntâmpina infestarea produselor, depozitelor, utilajelor,

trebuie cunoscute locurile favorabile dezvoltării dăunătorilor şi căile prin care
aceştia se pot introduce în depozite.
Insectele preferă, de regulă, depozitele de cereale întunecoase şi umede,
lipsite de ventilaţie, murdare, cu resturi de cereale risipite, praf şi gunoaie. Cele
mai sigure şi mai prielnice adăposturi pentru dezvoltarea dăunătorilor sunt spaţiile
umede de sub podele, lipsite de aerisire şi care conţin o cantitate de cereale sau
deşeuri scurse printre scânduri sau transportate de rozătoare. De asemenea,
173
spaţiile dintre pereţii dubli, de scândură, în care s-au scurs boabele de cereale,
spaţiile dintre podelele duble, dintre pereţii de zid şi panourile de scândură în care
se află resturi de cereale, deşeuri sau gunoaie, constituie un periculos focar de
infestare. Crăpăturile din zid, grinzi şi scânduri, precum şi galeriile rozătoarelor
sunt locuri în care, de cele mai multe ori, se găsesc gărgăriţe, molii, cleştari.
Utilajele pentru condiţionare, cântărire, ambalajele şi mijloacele de transport, care
nu au fost curăţite la timp, contribuie în foarte mare măsură la răspândirea
dăunătorilor.
Insectele pot fi introduse în depozite de păsări şi rozătoare care au circulat
în magazii şi pătule infestate, sau chiar prin transportarea acestora pe
încălţămintea sau îmbrăcămintea muncitorilor care au lucrat în magazii infestate.
De cele mai multe ori, dăunătorii sunt introduşi în magazie concomitent cu
recepţionarea produselor provenite dintr-un depozit infestat. Unele produse vin
uneori infestate încă din lan (fasole, mazăre etc.). Alte insecte migrează prin zbor
de la un depozit la altul, ori chiar din câmp: gărgăriţa orezului (Sitophilus oryzae
L.), molia cerealelor (Sitotroga ceralella Oliv.), molia făinii (Anagasta küehniella
Zell.), molia seminţelor (Plodia interpunctella Hb.) etc.
Păstrarea în aceeaşi magazie a produselor sănătoase împreună cu cele
infestate, menţinerea gozurilor, a gunoaielor şi a ierbii crescute sub magazii,
pătule şi în jurul acestora constituie surse de pătrundere a dăunătorilor în spaţiile
de depozitare.
Activitatea de hrănire şi apoi înmulţirea dăunătorilor mai des întâlniţi în
depozitele de produse agricole începe, de obicei, în primele zile ale lunii mai şi
sfârşeşte pe la mijlocul lunii octombrie, în zona de sud a ţării, iar în zonele de deal
şi de munte activitatea lor durează de pe la mijlocul lunii mai până la începutul
lunii octombrie. În timpul iernii, temperatura scăzută întrerupe, deplasarea,
hrănirea şi înmulţirea dăunătorilor, pagubele fiind minime în aceasta perioadă.
Temperaturile scăzute nu provoacă distrugerea în totalitate a dăunătorilor, ci
îndeosebi, încetarea activităţii lor (excepţie fac însă, acarienii care sunt mobili la
temperaturi de peste 5ºC).
6.3. Dăunătorii ce produc cele mai mari pagube

în spaţiile de depozitare
Principalii dăunători care distrug produsele depozitate sunt prezentaţi în

tab. 6.3.
Tabelul 6.3
Denumire
Populară
Ştiinţifică
Acarianul făinii Acarus siro L.
174
Denumire
Populară
Ştiinţifică
Alte specii de acarieni:
Tyrophagus putrescentiae Schrank, T.
longior
Rhizoglyphus echinopus F.R.
Carpoglyphus lactis L.
Glycyphagus domesticus Deg. G.
destructor Schrank.
Gândacul făinii (moleţul) Tenebrio molitor L., T. obscurus F.
Gândăceii făinii Tribolium confusum Duv., T. castaneum

Hbst.
Gândacul tutunului Lasioderma serricorne L.
Gândacul negru al făinii Tenebrioides mauritanicus L.

(gândacul mauritan)
Gândacul din Surinam Oryzaephilus surinamensis L.
Gândacul capucin Rhizopertha dominica
Gândăceii depozitelor Cryptolestes ferrugineus Steph.
175
Denumire
Populară
Ştiinţifică
Gândacul pâinii Stegobium (Sitodrepa) paniceum L.
Gândacul negru de bucătărie Blatta orientalis L.
a – mascul
b – femelă
Gândacul galben de Blatella germanica L.
bucătărie
Gărgăriţa grâului Sitophilus (Calandra) granarius L.
Gărgăriţa orezului Sitophilus (Calandra) oryzae L.
176
Denumire
Populară
Ştiinţifică
Gărgăriţa mazării Bruchus pisorum L.
Gărgăriţa fasolei Acanthoscelides obtectus Say
Molia cenuşie a cerealelor Sitotroga cerealella Oliv.
Molia fructelor uscate Plodia interpunctella Hb.
Molia cenuşie a făinii Anagasta (Ephestia ) kühniella Zell.
Molia grâului Nemapogon (Tinea) granellus L.
Păduchele de praf Liposcelis divinatorius
Şoarecele de casă Mus musculus L.
Şobolanul cenuşiu Rattus norvegicus Berk.
Mijloacele de combatere a dăunătorilor
Prin combaterea dăunătorilor din spaţiile de depozitare înţelegem aplicarea

unui complex de operaţiuni care au drept scop distrugerea dăunătorilor şi
curmarea înmulţirii şi a răspândirii lor.
Combaterea dăunătorilor sau dezinfestarea cuprinde : dezinsecţia şi
deratizarea.
177
a) Dezinsecţia este ansamblul mijloacelor şi metodelor de combatere a

insectelor şi acarienilor, care pricinuiesc pagube prin distrugerea sau deteriorarea
produselor, ambalajelor, sau care transmit omului şi animalelor domestice boli
contagioase.
b) Deratizarea este ansamblul mijloacelor şi metodelor de combatere a
rozătoarelor (şoareci şi şobolani).
Mijloacele de luptă împotriva dăunătorilor cuprind :
- mijloace preventive (sau profilactice) cu scopul de a împiedica
înmulţirea şi răspândirea dăunătorilor prin crearea condiţiilor
nefavorabile dezvoltării acestora în depozite şi în masa produselor;
- mijloace curative (sau de combatere în focar) cu scopul de distrugere
radicală a dăunătorilor existenţi în depozite şi în masa produsului.
Mijloacele preventive constau din:

- măsuri care împiedică pătrunderea dăunătorilor în locurile de păstrare
şi prelucrare a produselor cât şi în locurile de depozitare a
ambalajelor;
- respectarea cu stricteţe a regimului igienico-sanitar în timpul
înmagazinării, păstrării, prelucrării şi ambalării produselor.
Măsurile care duc la evitarea înmulţirii şi răspândirii dăunătorilor sunt:
- curăţirea perfectă a depozitelor şi eliminarea prafului, resturilor de
produse, gozurilor, precum şi dezinsecţia tuturor spaţiilor de
depozitare, imediat ce se constată infestarea lor;
- curăţirea şi dezinsecţia exteriorului magaziilor, terenurilor de sub
magaziile constituite pe piloni, precum şi a terenurilor din incintele
unităţilor de depozitare;
- curăţirea mijloacelor ce servesc la transportul produselor destinate
consumului;
- verificarea permanentă a stării fito-sanitare a produselor în scopul
depistării infestării în fază incipientă. Evitarea depozitării produselor
infestate peste produse sănătoase şi invers;
- curăţirea şi dezinsecţia ambalajelor, utilajelor şi instalaţiilor de
transport, condiţionare, cântărire, precum şi a aparatelor de analiză;
- curăţirea îmbrăcămintei şi încălţămintei lucrătorilor ori de câte ori
părăsesc depozitele cu produse infestate;
- dezinsecţia încălţămintei persoanelor înaintea intrării în magazii sau
depozite prin ştergerea tălpilor pe saci îmbibaţi în emulsie de
insecticid;
- scoaterea din magazii la intervale scurte de timp a gozurilor valoroase
şi a celor nevaloroase şi depozitarea separată în magazii sau încăperi
mici pentru a fi supuse dezinsecţiei;
- păstrarea permanentă a curăţeniei în incinta bazelor de recepţie,
178
silozurilor, din interiorul spaţiului depozitării.
Mijloacele curative constau în aplicarea metodelor de dezinsecţie şi

deratizare pe cale chimică, mecanică, fizică şi biologică.
A. Metodele chimice – se bazează pe folosirea diferitelor preparate chimice
sub formă de lichide, pulberi sau gaze.
B. Metodele mecanice – constau în eliminarea sau distrugerea dăunătorilor
prin efectuarea operaţiunilor de curăţire a depozitelor, utilajelor şi instalaţiilor pe
parcursul păstrării şi conservării produselor, condiţionarea acestora şi eliminarea
focarelor de infestare.
C. Metodele fizice – se bazează pe folosirea acţiunii temperaturii scăzute
sau ridicate precum şi prin radiaţii ionizante, ultrasunete, care sunt nefavorabile
dăunătorilor.
D. Metodele biologice – se bazează pe folosirea diferitelor vieţuitoare care
se hrănesc sau parazitează speciile de dăunători din depozite.
A. Metodele chimice (tabelul 15.2.).

a) Dezinsectizarea spaţiilor de depozitare
În vederea combaterii dăunătorilor ce nu au fost distruse prin operaţiunile
de curăţire, spălare sau văruire ca şi pentru lichidarea surselor posibile de
infestare din incinta unităţii de recepţionare se efectuează dezinsecţia spaţiilor de
depozitare goale şi a terenurilor din incinta bazelor şi silozurilor. Dezinsectizarea
se va realiza cu insecticide care se pot aplica pe cale umedă, cu aerosoli sau prin
gazare directă (tab. 15.2.).
Concomitent cu deinsectizarea spaţiilor de depozitare şi a terenurilor din
incinta bazelor de recepţionare se va executa dezinsecţia utilajelor, instalaţiilor,
ambalajelor şi a materialelor care se folosesc în lucrările de recepţionare,
depozitare, curăţire, aerare, uscare, tratare etc. a produselor agricole.
La executarea lucrărilor de dezinsecţie se va ţine seama de următoarele:
- dezinsecţia pe cale umedă şi prin gazare se va efectua numai când
temperatura atmosferică este de minimum +16ºC, iar prin aerosoli, de
minimum +10ºC;
- emulsia toxică pentru dezinsecţia pe cale umedă se prepară în
recipiente curate, iar apa folosită la preparare nu trebuie să fie
calcaroasă (apa cu un conţinut ridicat de calcar se recunoaşte prin
faptul că nu face spumă cu săpunul);
- emulsia se prepară prin turnarea treptată a insecticidului în apă,
amestecându-se permanent conţinutul;
- cantitatea de emulsie pregătită într-o zi trebuie aplicată în aceeaşi zi;
- operaţiile de dezinsecţie încep de la partea superioară a spaţiului de
depozitare (de la astereală spre pardoseală), iar la silozuri, de la etajul
superior spre subsol;
- este interzisă stropirea cu emulsia a interiorului celulei de siloz,
dezinsecţia acestora efectuându-se numai cu aerosoli sau prin gazare;
- dezinsecţia prin gazare sau cu aerosoli se va realiza numai în spaţii de
179
depozitare etanşe, prin lipirea geamurilor, uşilor şi tuturor fisurilor cu

fâşii de hârtie pelur şi cocă din făină albă (în cazul în care acestea nu
sunt etanşe din construcţie);
- la dezinsecţia cu aerosoli nu trebuie să existe nici un fel de obstacol în
faţa ţevii de eşapare a aparatului, la o distanţă mai mică de 5 m;
- personalul care execută operaţiile de dezinsecţie trebuie să respecte, în
mod obligatoriu, normele de protecţia muncii şi paza şi stingerea
incendiilor.
Tabelul 6.4.
Produse chimice utilizate în combaterea dăunătorilor din depozite
(după ŞANDRU I., 1996 şi BERATLIEF C., 1998)
Grupa de
Produsul Doza Tratamentul se aplică la:
toxicitate
Organofosforice
Actellic 50 EC 2
0,5-1 g s.a./m Spaţii de depozitare goale IV
(Metil Pirimifos)
2
0,3 g s.a. = 3 g p.c./m
Preventiv. Spaţii de
Fumitox 10 PF spaţiu gol (10 cutii/500 II
3 depozitare goale
m spaţiu gol)
Prostore 420 EC 15 ml/1 t
Prostore 210 EC 30 ml/ 1 t
Reldan 2 E (22,5%) Seminţe pentru consum
5 ppm/q IV
(Metil clorpirifos) sau semănat
Satisfar 50 EC 2 Preventiv. Spaţii de
0,5-1 g s.a./m IV
(etrimfos) depozitare goale
Piretroizi
Produse agricole
Coopex 25 WP 20 g p.c. în 0,7- 1,2 litri
depozitate (250 ml IV
(Permetrin) apă/t sămânţă 2
soluţie/m suprafaţă)
Diverse
Produse agricole
Delicia Gastoxin 56 30 g/tonă (10 tablete a 3
depozitate. I
(fosfură de aluminiu) g)
Gazare 3-8 zile
Delicia pulvis SV Produse agricole
56,7 (fosfură de 60 g/tonă depozitate. I
aluminiu) Gazare 3-8 zile
2
Damfin 950 EC 0,4% = 40 ml/m în 0,1
Spaţii de depozitare goale III
(Metacrifos) litri apă
2
Fumlindox 50 0,5 g s.a./m Spaţii de depozitare goale II
Phostoxin 56 Produse agricole
(tablete a 3 g) 30 g/tonă (10 tablete) depozitate – gazare 3-5 I
0
(fosfură de aluminiu) zile la peste 5 C
Sulfura de carbon 600-1000 g/tonă (la Produse agricole
0 I
99,6% peste 16 C) depozitate cu umiditate
180
Grupa de
Produsul Doza Tratamentul se aplică la:
toxicitate
sub 16%.
Gazare 24-48 ore
Acaricide
Fumisin 10 PF 3
2-2,4 kg/500 m Spaţii de depozitare goale III
(Etion)
Rodenticide (împotriva rozătoarelor)
Baraki 1 litru/50 kg seminţe de În magazii şi depozite
I
(Difetialon) grâu goale
Lanirat (0,05% 1 litru/50 kg seminţe de În magazii şi depozite
I
Bromadiolan) grâu goale
Abrevieri:
EC - concentrat emulsionabil; PF - pastă fumigenă; E – emulsie;
WP – pulbere umectabilă;
SV – produs solid sub formă de pulberi sau tablete cu acţiune toxică prin volatizare.
b) Combaterea chimică a dăunătorilor se efectuează cu diferite produse

(tab. 6.4.).
Tratarea chimică a produselor realizează distrugerea tuturor stadiilor de
depozitare a dăunătorilor din depozit, fără să influenţeze calitatea şi valoarea de
utilizare a acestora.
Pentru asigurarea unei eficienţe maxime a operaţiunilor de combatere
chimică, spaţiile de depozitare şi produsele supuse gazării trebuie aduse la
condiţiile termice specifice fiecărui insecticid în parte.
Lucrările de combatere a dăunătorilor cu mijloace chimice (toxice) se
efectuează potrivit normelor termice de folosire a insecticidelor şi se execută
numai sub supravegherea şi îndrumarea directă a operatorilor de gazare instruiţi şi
autorizaţi special în acest scop şi echipaţi cu materiale de protecţie necesare.
Păstrarea substanţelor toxice şi manipularea acestora se va face în strictă
conformitate cu normativele şi legile care reglementează depozitarea şi folosirea
acestor produse, aplicându-se regulile speciale de securitatea muncii şi prevenire a
incendiilor.
La gazarea cu sulfură de carbon se vor lua următoarele măsuri:
- livrarea şi păstrarea sulfurii de carbon se va face numai în butoaie
metalice prevăzute cu cercuri de întărire, în bordeie perfect uscate,
ferite de surse de foc;
- pentru reducerea proprietăţilor explozibile şi inflamabile, sulfura de
carbon se va administra în amestec cu tetraclorură de carbon (CCl4) în
proporţie de 60% CS2:40% CCl4;
- sursele de foc vor fi la peste 100 m de magazie, iar curentul electric
trebuie obligatoriu întrerupt de la tabloul principal, uzină sau
transformator;
- pentru scoaterea lichidului din butoi nu se vor folosi pompe (ci se va
răsturna butoiul);
181
- administrarea amestecului dintre sulfura de carbon şi tetraclorura de

carbon se va efectua la temperatura de 16ºC, iar umiditatea maximă a
produselor tratate, să nu depăşească 17% pentru cereale;
- înălţimea maximă a vracului de produse supuse gazării trebuie să nu
depăşească 1,20 m, (se foloseşte 0,600 kg sulfură de carbon la o tonă
de produs sau 1 kg de amestec de sulfură de carbon şi tetraclorură de
carbon);
- expunerea la gaze a produselor este de 24-48 ore, după care urmează
degazarea, efectuată prin aerare pasivă – deschiderea uşilor şi
ferestrelor (nu se folosesc instalaţiile de aerare activă pentru a nu
produce scântei);
- în timpul gazării până la degazarea magaziilor, circulaţia persoanelor
sau vehiculelor la distanţă mai mică de 5 m de acestea este interzisă;
- operatorii de gaze vor fi echipaţi cu echipamente de protecţie, măşti de
gaze dotate cu cartuş sau semicutii filtrante „V.O.” (vapori organici).
Gazarea cu fosfură de aluminiu sub formă de tablete (Delicia 1 sau
Phostoxin) se poate realiza atât la produsele din magazii cât şi la cele din silozuri,
iar dacă sunt cantităţi mai mici, gazarea se poate face şi în aer liber sub prelate,
sau la produsele însăcuite.
Lucrările de gazare cu hidrogen fosforat trebuie executate în timp foarte
scurt pentru a evita intoxicarea personalului ce execută lucrarea (1-4 ore în funcţie
de cantitatea produsului).
Durata expunerii la gaze este în funcţie de temperatura produsului (în vrac):
- 7-8 zile la temperaturi de 10-12ºC;
- 3 zile la temperaturi de peste 20ºC.
Când produsele sunt depozitate în magazii ce nu pot fi etanşate perfect, se
folosesc doze mai mari (12-15 tablete/t) şi se acoperă cu prelate.
În cazul ambalării produselor în saci, pentru fiecare sac se va folosi pentru
gazare câte o tabletă (3 g). Tabletele se introduc în vracul de produs cu sonda, la
distanţă de 50 cm între două tablete, atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.
În celulele de siloz, tratarea cu fosfură de aluminiu se efectuează prin
administrarea tabletelor pe bandă de transport înainte ca produsul să fie dirijat în
celulă.
Combaterea dăunătorilor din depozite cu „ACTELIC 50” (metil pirimifos)
se efectuează când produsele au maxim 18% umiditate şi minimum 10ºC.
Tratamentul se realizează prin pulverizarea directă a insecticidului pe
produs, cu ajutorul unor pompe cu presiune prevăzute cu duze de pulverizare
1
O tabletă de Delicia sau Phostoxin are greutatea de 3 g şi sub influenţa umidităţii din
atmosferă sau din masa de boabe degajă 1 g de hidrogen.
182
foarte mici, astfel încât particulele de substanţă să nu depăşească 50-80
microni.
Când infestarea a cuprins întreaga masă a produsului, tratarea se execută
prin manipularea lotului, pulverizarea efectuându-se pe banda transportoare.
În cazul infestării stratului superior tratarea se efectuează direct pe
suprafaţa vracului, apoi produsul se greblează pe adâncimea de 10-15 cm şi se
execută a doua stropire la suprafaţă.
Doza de Actelic 50 este de 10-15 ml/tona de produs (1-1,5 l/100 t).
Personalul care efectuează tratamentul cu Actelic 50 trebuie să poarte haine
de protecţie, mănuşi de cauciuc şi mască de tifon pentru protejarea căilor
respiratorii.
Simptomele de intoxicare cu insecticide sunt: dureri de cap, ameţeli (la
toate insecticidele), stare de agitaţie şi râs nemotivat (la sulfura de carbon,
pierderea cunoştinţei şi comă la intoxicaţii puternice), stare de slăbiciune, cu
senzaţie de vomă şi diaree (la intoxicaţia cu Delicia) şi vedere dublă şi dificultăţi
de vorbire, la intoxicarea cu Actelic.
În caz de intoxicare cu un insecticid persoana respectivă trebuie scoasă
urgent din mediul toxic, dezbrăcată de hainele de protecţie, expusă la aer curat şi
ţinută în repaus perfect. În cazul opririi respiraţiei (la intoxicarea cu sulfură de
carbon) se execută respiraţia artificială.
În general, se recomandă administrarea de vomitive, cărbune medicinal (în
cazul sulfurii de carbon), tonice cardiace şi un stimulent circulator (împotriva
hidrogenului fosforat şi produsului Actelic), sau în cazuri grave, perfuzii cu
glucoză sau alte măsuri prevăzute în terapia medicală.
Se interzice cu desăvârşire administrarea de lapte sau alte alimente care
conţin grăsimi la intoxicarea cu hidrogen fosforat; în cazul intoxicării cu produse
organo – fosforice se va administra Atropină sau PAM.
Loturile infestate cu mai mult de un exemplar la kg din speciile Sitophilus
sp. şi Phizopertha dominica se vor trata chimic în maximum 5 zile de la
depistarea infestării şi numai dacă temperatura din masa produsului este de
minimum 10ºC. Loturile infestate cu peste 10 exemplare la 1 kg produse din
speciile: Tribolium, Oryzephilus etc. se vor dezinsectiza pe cale chimică.
c) Deratizarea prin mijloace chimice se efectuează cu substanţe chimice

(raticide) care se administrează sub formă de momeli alimentare sau direct.
Ca raticide se pot folosi: Baraki (Difetialon), Lanirat (Bromadiolan),
Fosfură de zinc 80 CM, Delicia Gastoxin (56% fosfură de aluminiu), Actosin P
(0,6% CM varfarină), Phostoxin (56% fosfură de aluminiu), Brumolin (0,005%
Bromadiolan + 0,19% Sulfochinoxalin), Sulfotox; Klerat Granulat (0,005%
Brodifacoum), Delicia Ratron-CM, Ratac M (0,005% Difenacoum), Racumin 57
CM (0,75% Cumatetralil), Rodentin CM (0,25% Clorofacinon) etc.
Majoritatea acestor produse toxice se folosesc sub formă de momeli toxice,
iar unele (Delicia, Gastoxin, Klerat Granulat, Phostoxin, Ratac M, Sulfotox) se
introduc direct în galeriile şobolanilor sau şoarecilor (de exemplu, câte 2 tablete în
cazul produsului Delicia şi 1-3 batoane/galerie în cazul Sulfotoxului).
183
La prepararea momelilor se folosesc cantităţi diferite în funcţie de produs:

Fosfură de zinc se ia în concentraţie de 3% pentru şoareci şi 5% pentru şobolani
în amestec de boabe de grâu fierte sau încolţite; Delicia Raton se foloseşte în
proporţie de 1:10 mălai sau tărâţe, Rodentin – 1:10 etc.
Momelile se aşază în grămezi mici în locurile infestate în jurul galeriilor
sau se introduc în galerii (câte 5-8 boabe/galerie). Unele produse (Delicia Raton
CM) se aplică şi direct prin prăfuirea galeriilor.
În cazul introducerii tabletelor sau batoanelor în galerie, aceasta se astupă
cu un bulgăre de pământ mai mare decât orificiul, apoi se bătătoreşte bine cu
puţină ţărână umedă, în aşa fel încât gazul degajat să se răspândească în galerie şi
să nu se piardă în atmosferă.
Ca rodenticide utilizate în depozite şi locuinţe pot fi: Abru, Brumiline,
Coumachlor, Klerat, Macustox, Quintox, Racumin, Ratac, Ratexid, Ratigigs,
Ratilan, Ratinex L.C., Ratitox, Redentin, Rodentox, Rozatak etc. (denumiri
comerciale – BERATLIEF C., 2001).
B. Metode mecanice
a). Măsuri de combatere mecanică aplicate spaţiilor de depozitare,
utilajelor şi instalaţiilor.
Deşi curăţirea depozitelor face parte din măsurile profilactice folosite
înainte de aplicarea mijloacelor curative, aceasta se aplică şi pe parcursul păstrării
şi conservării produselor, pentru eliminarea eventualelor focare de infecţie ce apar
după recepţionarea, depozitarea şi livrarea produselor. Cu toate că după golirea
depozitelor, curăţirea este simplu de executat, necomportând o tehnicitate sau
cunoştinţe avansate, totuşi, dacă nu se face cu conştiinciozitate, pericolul infestării
nu este înlăturat.
Curăţirea după golirea fiecărui spaţiu de depozitare constă în măturarea,
perierea şi răzuirea tuturor părţilor componente ale depozitului, începând de la
tavan, astereală, stâlpi susţinători, grinzi, pereţi, duşumele, spaţiile goale dintre
pereţi şi eventualele căptuşeli de scândură, duşumele duble, crăpături etc.
În afară de curăţirea depozitelor şi teritoriului bazelor, după fiecare folosire
se curăţă atent întregul utilaj de condiţionare, sacii, prelatele, mijloacele de
transport. Sacii şi prelatele se controlează bine la cusături şi pe ambele feţe şi se
curăţă prin periere, scuturare, opărire sau expunere la soare.
Utilajele de condiţionare şi transport se demontează şi se curăţă atent de
resturile de seminţe, praf, gunoi, dăunători.
b). Dezinsectizarea produselor prin metode mecanice.
Combaterea prin metode mecanice a insectelor şi acarienilor existenţi în
masa de produse depozitate, constă în separarea dăunătorilor prin cernere şi
aspirarea ori refularea acestora cu ajutorul ventilatoarelor din componenţa
utilajelor de condiţionare sau a ventilatoarelor independente (când loturile
infestate au peste 10 acarieni/1 kg produse).
La dezinsectizarea mecanică, în funcţie de specia de dăunător, eficacitatea
184
lucrărilor poate fi de 85-98%. Boabele cu infestare ascunsă pot fi eliminate
numai parţial, fiind antrenate, datorită greutăţii mai mici, de curenţii de aer în
utilajele de condiţionare. Măsurile mecanice se aplică, în general, când infestările
cu adulţi sunt slabe, mai ales cu acarieni.
La combaterea dăunătorilor pe cale mecanică este interzisă folosirea
electroventilatoarelor, vânturătorilor şi a altor utilaje la care curentul de aer
produs nu poate fi captat, situaţie în care dăunătorii sunt răspândiţi în interiorul
spaţiului în care se realizează curăţirea sau pe terenul din jurul acestuia şi de unde
pot emigra în produsele depozitate.
Gozurile infestate rezultate se vor evacua din spaţiul în care se face
curăţirea, pe măsura obţinerii lor la interval de maximum 3 ore şi vor fi depozitate
în locuri special destinate pentru subproduse infestate, unde se va face
dezinsectizarea în maximum 24 ore de la colectarea lor.
Combaterea mecanică a larvelor de molii se face prin adunarea acestora cu
o greblă, la care distanţa între dinţi este mică.
Operaţiunile de combatere mecanică sunt foarte eficace în perioada de
iarnă, când temperatura este scăzută, deoarece dăunătorii în contact cu aerul rece
nu sunt mobili şi prin condiţionare pot fi uşor separaţi din masa se boabe.
Produsele infestate la care combaterea dăunătorilor se face prin mijloace
mecanice se livrează, pe măsura condiţionării, cu prioritate.
c). Deratizarea prin metode mecanice se referă la folosirea curselor şi
capcanelor de diferite tipuri. Pentru eficacitatea aplicării metodei, în curse se pun
câteva zile la rând momeli proaspete formate din alimentele preferate de rozătoare
şi se lasă cursa nearmată. Prin această metodă dispare precauţia, foarte dezvoltată
la aceşti dăunători. După 2-3 zile, perioadă în care rozătoarele constată că nu
există pericol pentru consumarea momelii din curse, se pune din nou hrană
proaspătă, cursele se armează şi şoarecii sau şobolanii sunt prinşi şi omorâţi. După
ce într-o cursă a fost prins un rozător, aceasta se opăreşte pentru a dispărea
mirosul care rămâne de la animalul prins şi care constituie un avertisment pentru
ceilalţi indivizi.
C. Metode fizice
1. Dezinsecţia spaţiilor de depozitare prin mijloace fizice

Dezinsecţia depozitelor prin mijloace fizice se realizează prin scăderea
temperaturii la nivelul la care dăunătorii sunt distruşi. În cazul în care se
utilizează conservarea produselor agricole la temperaturi scăzute , agregatele
pentru producerea frigului sunt utilizate şi pentru reducerea temperaturii aerului
din spaţiile de depozitare, în vederea distrugerii dăunătorilor care eventual au
rămas la operaţiunile de curăţire.
Având în vedere că, pentru distrugerea completă a dăunătorilor prin frig
sunt necesare temperaturi de cca. –150C, a căror realizare este foarte costisitoare,
scăderea temperaturii aerului în depozite cu ajutorul agregatelor frigorifice, se
face în timpul primăverii şi verii până la +4…+60C, temperatură la care este
stânjenită dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorilor, urmând ca distrugerea să aibă loc
185
prin mijloace chimice.

În cazul în care, în sectorul de conservare a seminţelor nu se utilizează
agregatele frigorifice, dezinsectizarea depozitelor prin mijloace fizice se referă la
scăderea temperaturii în depozite în timpul iernii, folosind în acest scop
instalaţiile de aerare activă. În spaţiile care nu sunt prevăzute cu astfel de
instalaţii, scăderea temperaturii se practică prin deschiderea uşilor, ferestrelor etc.
în timpul gerurilor uscate şi închiderea ermetică a spaţiilor când temperatura
atmosferică începe să crească.
Ca mijloc fizic de dezinsecţie se pot utiliza şi vaporii de apă

supraîncălziţi, după care urmează uscarea produselor.
2. Dezinsectizarea produselor depozitate prin metode fizice

In categoria metodelor fizice de combatere a dăunătorilor din produsele
agricole se includ operaţiunile de încălzire sau răcire a masei de produse
infestate până la temperatura letală sau iradierea cu izotopi radioactivi.
a). Combaterea dăunătorilor prin tratarea termică a produselor infestate.
O măsură de distrugere radicală a dăunătorilor în toate stadiile de
dezvoltare, o constituie expunerea la temperaturi ridicate a produselor infestate.
Această metodă de combatere a dăunătorilor constă în tratarea termică a
produselor folosind în acest scop instalaţiile de uscare artificială.
Regimul de temperatură la care se face încălzirea produselor în uscător
diferă de cel practicat pentru reducerea umidităţii produselor. Condiţia principală
pentru distrugerea dăunătorilor la tratarea termică în uscător este ca instalaţia să
fie prevăzută cu o zonă neutră sau de odihnă, unde nu acţionează curenţii de aer şi
în care se realizează temperatura critică pentru distrugerea dăunătorilor. Această
zonă trebuie să reprezinte 1/4 până la 1/3 din totalul sectoarelor de uscare ale
instalaţiei.
Temperaturile de încălzire a produselor pentru distrugerea dăunătorilor
în instalaţia de uscare variază între 45-600C, cu o perioadă de staţionare în zona
neutră de 10-300 minute.
Pentru distrugerea gărgăriţelor în toate stadiile dezvoltării există o corelaţie
între temperatura de încălzire a produselor şi timpul de expunere a dăunătorilor,
sub acţiunea agentului termic care reiese din tabelul 6.5.
Tabelul 6.5.
Valorile regimului temperaturii şi duratei staţionării produselor în zona
neutră pentru distrugerea gărgăriţelor
Temperatura de încălzire a Timpul staţionării produselor în zona

0
produsului în uscător ( C) neutră de uscare (minute)
45 300
186
48 60
50 55
55 10
Pentru distrugerea acarienilor temperatura şi timpul de staţionare sunt

prezentate în tabelul 6.6.
În cazul în care la unele tipuri de uscătoare, prin regimul amintit nu se
realizează distrugerea tuturor dăunătorilor, se procedează la mărirea timpului de
staţionare sau de trecere a produselor prin instalaţia de uscare, obţinându-se astfel
rezultate bune în distrugerea insectelor şi acarienilor. În nici un caz nu se măreşte
temperatura seminţelor peste limita maximă amintită, deoarece o creştere a
temperaturii cu 5-100C diminuează mult însuşirile calitative ale produselor.
Tabelul 6.6.
Regimul temperaturii şi durata staţionării produselor în zona neutră pentru
distrugerea acarienilor
Stadiul dezvoltării Temperatura de încălzire a Timpul de staţionare

acarienilor produsului (0C) (minute)
45 40
Adult
50 15
45 50
Alte stadii
50 20
Tratarea termică în uscătorii în scopul combaterii dăunătorilor din

produsele destinate însămânţărilor nu se recomandă deoarece temperatura
necesară poate diminua germinaţia. Regula este valabilă şi pentru produsele de
consum care necesită un regim de uscare moderat (orzoaică pentru bere).
La produsele uscate (care nu conţin min. 2% umiditate în plus faţă de limita
prescrisă pentru livrare sau conservare) metoda nu se aplică, deoarece se produce
o suprauscare, învelişul seminal sau pericarpul se sparge, micşorându-se calitatea.
b). Combaterea dăunătorilor prin răcirea produselor
Scăderea temperaturii sub 100C provoacă încetinirea activităţii vitale a
insectelor şi acarienilor, dezvoltarea lor fiind lentă. Femelele încetează depunerea
ouălor, iar pe măsură ce temperatura scade spre 0 0C, dăunătorii amorţesc. La
continuarea scăderii temperaturii sub 00C se formează cristale de gheaţă în corpul
insectelor, are loc deshidratarea protoplasmei celulelor şi se produce moartea
dăunătorilor. Temperatura critică pentru majoritatea speciilor de acarieni şi
insecte este de (-150C) când aceştia mor în timp de o zi (tabelul 6.7.).
Tabelul 6.7.
Efectul temperaturii asupra duratei vieţii (zile) dăunătorilor
0
Dăunătorii şi Temperatura ( C)
187
stadiile dezvoltării +5 0 -5 -10 -15

Acarieni
Stadii mobile - 486 zile 18 zile 7 zile 1 zi
Ouă - 386 zile 168 zile 57 zile 1 zi
Coleoptere
Adulţi 152 zile 67 zile 26 zile 14 zile 19 ore
Nimfe 147 zile 47 zile 25 zile 6 zile 16 ore
Larve 138 zile 39 zile 23 zile 6 zile 13 ore
Ouă 32 zile 19 zile 9 zile 2 zile 11 ore
În loturile de seminţe umede, insectele şi acarienii rezistă la temperaturi

scăzute un timp mai îndelungat decât în cele uscate (tabelul 6.8.).
Tabelul 6.8.
Influenţa temperaturii şi umidităţii reduse a produselor asupra duratei
supravieţuirii (zile) acarienilor
Umiditatea (%)
Temperatura (0C) 14,1 15,8 18,4
Timpul (zile)
-5 5 7 9
-10 2 5 7
c). Dezinsecţia produselor prin iradiere

O metodă eficace pentru combaterea dăunătorilor din produsele depozitate
o constituie iradierea cu raze gamma.
Cel mai utilizat este izotopul Co60 care se utilizează pentru distrugerea
completă a insectelor şi acarienilor (caz în care se utilizează doze mai mari) sau
pentru sterilizarea adulţilor în vederea împiedicării înmulţirii dăunătorilor (cu
doze mai mici).
Acarienii sunt cei mai rezistenţi la radiaţii, necesitând 300.000 remi pentru
obţinerea mortalităţii în toate stadiile dezvoltării, insectele fiind distruse într-o
săptămână la 150.000 remi.
Sterilitatea acarienilor se realizează cu 60.000 r, iar a insectelor cu 20.000 r.
Dozele sunt orientative, rezistenţa dăunătorilor la iradiere fiind mult diferită
de la o specie la alta.
Iradierea produselor necesită, însă, instalaţii speciale, personal calificat de
utilizare, măsuri severe de protecţia muncii.
D. Mijloacele biologice
Prin combaterea biologică a dăunătorilor din produsele depozitate se
înţelege folosirea unor organisme animale sau vegetale sau a unor produse
188
metabolice care introduse în focarul infestat contribuie la diminuarea
densităţii numerice a dăunătorilor.
În cadrul luptei biologice, distrugerea dăunătorilor din produsele depozitate
se poate realiza cu ajutorul unor specii de insecte şi acarieni entomofagi din
care amintim:
- se distruge acarianul făinii (Acarus siro L.) cu acarianul răpitor
(Cheyletus eruditus Schr.);
- acarianul răpitor (Pyemotes ventricosus Newp.), ce atacă gărgăriţele
cerealelor (Sitophilus sp.) şi molia făinii (Ephestia kühniella Zell.);
- parazitul polifag (Chremylui elaphus Hal.);
- parazitul Venturia canescens Grav., larvele căruia parazitează
lepidopterele (Ephestia kühniella Zell., Nemapogon granellus L.,
Plodia interpunctella Hbn.;
- parazitul Habrocytus semotus Walk. se dezvoltă pe larvele speciei
Sitotroga cerealella Oliv.;
- parazitul Cephalonomia hammi Rich. ce se dezvoltă pe larvele de
Oryzaephilus surinamensis L.
Utilizarea luptei biologice este discutabilă pentru că indivizii sus menţionaţi
pot impurifica produsul ca orice insectă, ridică temperatura masei produsului, în
aceste cazuri pagubele fiind mai mari decât foloasele.
Tendinţa actuală în lupta biologică entomofagă este găsirea sau
selecţionarea unor specii (forme) cu o voracitate ridicată care permite
introducerea în masa produsului a unui număr mic de indivizi prădători.
Lupta biologică împotriva dăunătorilor din produsele depozitate se referă şi
la utilizarea bacteriilor şi ciupercilor entomopatogene. În această privinţă s-au
dovedit eficace speciile: Bacillus thuringiensis var. kurstawi şi Bacillus bassiana
(produsul Thurincide HP-PU sau Thuringin 6000) împotriva gândacului făinii
şi gărgăriţei grâului.
6.2.2. COMBATEREA CIUPERCILOR DIN DEPOZITE
În afara dăunătorilor (insecte, acarieni etc.) care provoacă pierderi la

produsele depozitate, acestea sunt afectate de numeroase microorganisme, în cea
mai mare parte, ciuperci saprofite sau parazite, precum şi de unele bacterii,
ciupercile însă, fiind principala cauză a alterării produselor în timpul păstrării.
Unele ciuperci parazite sunt aduse în depozit direct din câmp, cum ar fi:
mălura (Tilletia spp.), tăciunii (Ustilago spp.), unele helmintosporioze
(Helminthosporium spp.) care pot afecta aspectul, calitatea şi germinaţia
seminţelor, dar numai la unele produc pierderi în timpul păstrării. Unele
microorganisme produc toxine iar altele denaturează calitatea produselor făcându-
le neutilizabile pentru alimentaţia oamenilor şi animalelor. Pentru dezvoltare
fungii de câmp au nevoie de un conţinut ridicat de umiditate (22-23% în boabele
de cereale, ceea ce corespunde cu 90-100%, valori ale umezelii relative ale
aerului). Aceşti fungi pot altera culoarea seminţelor sau a miezului acestora, pot
189
distruge embrionul sau pot provoca şiştăvirea boabelor, maturarea plantulei,

putrezirea rădăcinii sau alte boli de plante. În general, pagubele datorate invaziei
fungilor de câmp se produc până la recoltare şi nu continuă să se dezvolte după
aceasta.
Alte microorganisme populează seminţele în timpul recoltării, manipulării,
condiţionării şi transportului, alcătuind microflora intermediară a seminţelor
(poate fi patogenă sau saprofită).
A treia categorie de microorganisme este alcătuită aproape în totalitate din
ciuperci saprofite ce se dezvoltă în timpul păstrării, aparţinând genurilor
Aspergillus, Penicillium, Mucor, Fusarium etc. şi care produc diferite tipuri de
mucegaiuri.
Înmulţirea acestor ciuperci este determinată de anumite condiţii specifice
de temperatură şi umiditate, în funcţie de care se dezvoltă o anumită specie sau
alta. S-a constatat că, cu cât umiditatea seminţelor creşte peste 14% iar umiditatea
relativă din depozit depăşeşte 70%, cu atât se reduce durata păstrării acestora,
activitatea microorganismelor fiind mai intensă.
În ceea ce priveşte temperatura, ciupercile parazite şi saprofite din depozite
se dezvoltă, produc spori şi se răspândesc între limite destul de largi ale
temperaturii, dar cu variaţii în funcţie de specie. Unele sunt mai active la
temperaturi mai scăzute (15-20ºC), altele au o activitate mai intensă între 25-35ºC
sau între 35-55ºC, iar câteva specii pot rezista până la 70ºC.
În funcţie de variaţia celor doi factori (umiditatea şi temperatura) au fost
stabilite două reguli pentru păstrarea corespunzătoare a seminţelor şi anume:
a) fiecare procent de reducere a umidităţii boabelor dublează capacitatea de
păstrare a acestora;
b) scăderea temperaturii de păstrare cu fiecare 5ºC determină dublarea
capacităţii de stocare a seminţelor.
Microflora depozitelor de produse agricole este foarte diversificată,
adaptându-se oricăror condiţii de mediu, componenţa şi abundenţa ciupercilor
fiind diferenţiată în funcţie de nivelul umidităţii şi temperaturii din zonă, elemente
ce determină, mai ales, frecvenţa şi intensitatea infecţiilor provocate de
Aspergillus sp. şi Penicillium sp., principalii genitori de mucegaiuri.
În general, fungii de depozit se dezvoltă în produse a căror conţinut de
umiditate este în echilibru cu o umiditate relativă a aerului de 70 până la 90%
(valori ale umezelii relative la care nu există apă liberă). Unele specii (exemplu:
Aspergillus halophilicus) pentru a se dezvolta au nevoie de o concentraţie de 10-
15% clorură de sodiu sau 55% zaharoză în mediul de cultură cu agar (chiar în
mediu cu exces de clorură de sodiu sau de zaharoză, crescând uneori peste cristale
de sare sau de zahăr).
Unele ciuperci elaborează produse metabolice cu efect toxic pentru om şi
animale, fiind cunoscute sub denumirea de micotoxine. În prezent se cunosc
aproape 200 specii de ciuperci care pot genera toxine în anumite condiţii şi pe un
190
anumit substrat. Micotoxinele sunt produşi extrem de toxici în comparaţie cu
unele fungicide utilizate pentru combaterea mucegaiurilor cum ar fi: carbendazim
şi captofol, aflatoxina B1 (una dintre cele mai periculoase micotoxine) care este de
640-2000 ori mai toxică decât celelalte, ochratoxina A de 230-750 ori, iar T-2, o
altă micotoxină, de 1200-4000 ori mai toxică. În tabelul 6.9. sunt prezentate
câteva din efectele patologice produse de micotoxine precum şi produsele agricole
afectate.
Se consideră că aflatoxina B1 este cea mai puternică substanţă
hepatocarcinogenă cunoscută. Consumată în cantităţi mici determină un spor de
creştere la animale mai mic decât cel normal, în cantităţi mai mari poate produce
leziuni ale ficatului, iar dacă este consumată în cantităţi şi mai mari, poate
provoca moartea. Cei mai sensibili la acţiunea toxică a aflatoxinei sunt bobocii de
raţă, puii de curcă şi păstrăvul – curcubeu (toţi bobocii de raţă şi puii de curcă
alimentaţi cu 1,2 şi 4 mcg/g au murit înainte de încheierea experienţei – constatare
efectuată de MULLER S.A., 1970).
Tabelul 6.9.
Principalele micotoxine şi îmbolnăvirile produse
(după CHRISTENSEN M.C., 1974 şi BERATLIEF C., MATEIAŞ M. C., 1999)
Condiţii de dezvoltare
Consuma-
Ciupercile Produsele Umid. Umid. Organul
Micotoxina torul
producătoare atacate TºC relativă produs bolnav
afectat
(%) (%)
Porumb, grâu,
orez, mazăre,
18-19,5
soia, arahide,
Aspergillus (cereale)
turte 12-40 Om, Ficat (hepatită
flavus Link; 8
Aflatoxina oleaginoase, (optim 85 păsări, ciroză,
A. parasiticus (arahide,
nuci, cocos, +27) porci, vite hepatom)
Speare floarea
cartof, făină de
soarelui)
peşte, şrot
bumbac. cacao
Penicillium
viridicatum
Orz, grâu, 80-90 15,5-16,5
West;
Ochratoxină A porumb, piper 26-30 Om, porci Rinichi
Aspergillus
negru, soia 80 14,5-15,0
ochraceus
Wil.
Aspergillus
versicolor; Organe
Tirab. Porumb, orz, sexuale (vulvo
Zearalenona Porci
A. nidulans; grâu vaginite, avort
Eidam. sterilitate)
Fusarium sp.
Penicillium
Rinichi (nefro-
Citrinina citrinum Orz, orez 80-90 16-18,5 Porci
toxicoză)
Thom.
Penicillium
Citreoviridina toxicorum Orez 80-90 16,5-17,5 Om Boala beri-beri
Miake
Penicillium Mere putrede, Sistem nervos
Patulina expansum germeni de 80-90 Om, vite (neurotoxicoze)
Link. malţ Plămân (edem)
191
Om, vite, Toxicoze,

Fusarium sp.
Cereale, oi, cai, hemoragii,
Trichotecene F. Tricinctum
Porumb ştiuleţi porci, dermatoze,
Sacc.
păsări deces
Organe
sexuale
Fusarium (sindrom
F2 Porumb porcine
roseum Schw. estrogenic,
sterilitate,
avorturi).
Producerea de aflatoxină are loc în condiţiile depozitării seminţelor de

cereale cu 18,5% umiditate şi 8% umiditate pentru arahide şi floarea soarelui (cea
ce corespunde cu 85% valoarea umidităţii relative a aerului) şi la 27ºC –
temperatura optimă (limite: 12-40ºC). În condiţii optime, se poate produce
aflatoxina în timp de 24 ore, producţia maximă fiind în 4-10 zile (nu toate
tulpinile din specia Aspergillus flavus Link. produce aflatoxină, dar sunt foarte
răspândite; în Texas s-au determinat 268 din 284 tulpini care produc aflatoxină).
Împotriva răspândirii fungilor care produc aflatoxină se luptă greu,
deoarece Aspergillus flavus Link. şi alte ciuperci se află aproape pretutindeni. El
apare în toată lumea, în materiile vegetale aflate în descompunere, în arahide,
şrotul de arahide, seminţe de bumbac, făină de peşte, cât şi în carne şi produse din
carne.
În general, fungii de depozit se află pe o mare varietate de materiale
vegetale şi animale expuse permanent sau intermitent la umidităţi relative între
70-90%. Astfel, ei se pot dezvolta în stofa de mobile, saltele, perini, în locuinţe
(unde pot produce alergii respiratorii), iar sporii lor se pot găsi într-un număr mare
în aerul din locuinţă. S-au semnalat până la trei milioane de colonii de fungi (în
special de Aspergillus şi Penicillium) în fiecare gram din praful din casă ca şi în
depozitele de cereale.
De reţinut este faptul că, aflatoxinele nu sunt distruse la temperaturile de
fierbere obişnuite folosite la prepararea casnică sau industrială a conservelor. Ele
pot fi inactive sau detoxificate pe cale microbiologică sau chimică, în cele mai
dese cazuri, procesele respective nu se pot realiza industrial. Cel mai bun mijloc
de protecţie împotriva aflatoxinei este recoltarea, păstrarea, manipularea şi
prelucrarea materiilor prime şi a produselor finite destinate alimentaţiei oamenilor
şi animalelor într-un mod care să împiedice invadarea lor de către Aspergillus
flavus Link. (A. flavus modifică culoarea boabelor, le degradează, distruge
embrionii şi provoacă o încingere rapidă până la 55ºC. La acesta participă şi A.
candidus Link. care se dezvoltă pe boabe de cereale cu min. 15-16,5% umiditate
şi de soia cu min. 14,5-15% umiditate, producând aceleaşi modificări seminţelor
invadate ca şi A. flavus).
Ar trebui ca produsele destinate consumului şi prelucrării industriale se fie
examinate, în mod curent, cu privire la conţinutul de aflatoxină (aşa cum se
procedează pentru detectarea Salmonellelor), mai ales la produsele care prezintă
192
riscuri relativ mari, cum sunt: produsele din arahide, şrotul de seminţe de
bumbac, copra, făina de peşte.
Aspergillus glaucus Link. se dezvoltă pe boabele de cereale cu min. 14-
15% umiditate şi de soia cu min. 12,5-13% umiditate, iar temperatura minimă de
dezvoltare este de -8ºC. A. glaucus determină modificarea culorii embrionilor şi-i
distruge lent la umiditatea apropiată de limita minimă necesară dezvoltării.
Produce mucegaiul „albastru” al embrionilor porumbului păstrat cu un conţinut de
14,5-15% umiditate şi aglomerarea boabelor.
În mod obişnuit nu provoacă o creştere însemnată a temperaturii, dar poate
mări conţinutul de umiditate al produsului până la valoarea la care se poate
dezvolta rapid A. candidus Link. care poate duce, în câteva zile la încingere şi
alterare.
Unele tulpini de Aspergillus ochraceus Wil. produc ochratoxine aproape la
fel de toxice ca şi aflatoxinele. Unele specii de A. ochraceus s-au găsit în mod
curent, în piperul negru şi numai rareori în loturile de cereale în curs de
depreciere.
URAGACHI (1969) citat de CLYDE CHRISTENSEN (1974) prezintă
dovezi că, la om, boala beri-beri acută cardiacă se poate datora ingerării toxinei
citreo-veridina produsă de Penicillium toxicorum Miake (sin P. citreo-viride
Biorge) care se dezvoltă în orez (incidenţa ridicată a acestei afecţiuni în Japonia a
scăzut brusc în anul 1910, după adoptarea unui program de control al orezului şi
prin eliminarea aproape în totalitate, din reţeaua comercială a orezului mucegăit,
cu un an înaintea descoperirii vitaminelor şi cu cca. 10 ani înainte de utilizarea
acestora în medicina preventivă).
Penicillium sp. se întâlneşte frecvent în multe nutreţuri, fiind predominant
în unele, iar uneori în germenii sau embrionii boabelor de porumb alterate,
determinând îmbolnăvirea porcilor de „nefroză fungică” (fiind foarte răspândită în
anii în care produsele folosite în furajare s-au recoltat pe vreme umedă).
Penicillium distruge embrionii, modifică culoarea acestora şi a boabelor întregi,
provoacă mucegăirea, produce mucegaiul „albastru” sau „verde” al embrionului
porumbului depozitat cu un conţinut ridicat de umiditate de peste 18,5% şi la
temperaturi joase. Poate fi observat în primele faze ale încingerii dar nu provoacă
o încingere la fel de rapidă ca Aspergillus candidus Link. şi A. flavus Link.
Se presupune că sindromul hemoragic la pui şi îmbolnăvirea gravă, uneori,
a curcanilor manifestată prin leziuni ale ficatului s-ar datora consumului de hrană
puternic invadată de unele specii de Penicillium. Furajarea animalelor cu nutreţuri
invadate de Penicillium şi de alţi fungi pot determina sporuri de greutate mai mici
decât în cazul furajării cu nutreţ sănătos.
Unele specii de Penicillium care invadează seminţele se pot dezvolta la
temperaturi de la 1 până la 45ºC (max 48ºC) iar altele se pot dezvolta la o
temperatură de -4ºC (totuşi produsele umede se pot conserva eficient, pentru un
anumit interval de timp, la temperaturi scăzute).
Fusarium tricinctum Sacc. (sin F. sporotrichioides Scherb.) prezent pe
boabele de cereale care au iernat în câmp cât şi pe ştiuleţii de porumb depozitaţi
iarna în pătule poate determina după consumarea acestora fenomene de intoxicare
193
şi îmbolnăvire a animalelor sau chiar moartea acestora (L.D. 50 = 3,8 mg/kg, la

şobolani).
Fusarium roseum Schw. se dezvoltă pe porumb şi poate produce compuşi
toxici ce determină la porcine sindromul estrogenic, manifestat la scroafe prin
inflamarea vulvei, prolapsul rectului, sterilitate şi avorturi, iar la masculi, prin
atrofierea testiculelor şi mărirea glandelor mamare. Atât la masculi cât şi la
femele, consumul de porumb infectat cu Fusarium roseum Schw. poate duce la o
reducere substanţială în greutate (NELSON şi colab., 1965 citat de
CHRISTENSEN C., 1974).
Pentru dezvoltarea fungilor de depozit factorul critic este umiditatea, urmat
de temperatură (tabelul 6.10.), durata păstrării, cantitatea de boabe sparte, fisurate
şi impurităţi, precum şi prezenţa în număr destul de mare a insectelor şi
acarienilor care contribuie foarte mult la răspândirea acestora (de exemplu:
bacterii dăunătoare pentru om, ca Salmonella, Streptococcus şi Escherichia coli).
Tabelul 6.10.
Temperatura şi umiditatea relativă minimă pentru
dezvoltarea fungilor de depozit
Temperatura ºC Umiditatea relativă (%)

Specia minimă la temp. de 26-
Minimă optimă maximă
30ºC
Aspergillus restrictus 5 – 10 30 – 35 40 – 45 70
A. glaucus 0-5 30 – 35 40 – 45 73
A. candidus 10 - 15 45 – 50 50 – 55 80
A. flavus 10 - 15 40 - 45 45 - 50 85
Penicillium sp. -5 - -0 20 - 25 35 - 40 80 - 90
Viteza de dezvoltare a fungilor pe produsele depozitate ca şi gradul de

depreciere ale acestora mai este influenţată şi de invazia iniţială cu aceşti fungi.
De exemplu, grâul şi porumbul sănătos şi în bună stare, cu 15% umiditate poate fi
păstrat o perioadă de la nouă luni până la un an, fără degradări, chiar şi la
temperaturi de 7-10ºC. În schimb dacă produsul a fost deja invadat de către fungii
de depozit, în măsură moderată până la mare şi depozitat cu 15% umiditate şi la 7-
10ºC, timp de şase luni suferă alterări de amploare datorate dezvoltării în
continuare a fungilor.
În afară de aceşti fungi, în depozite se mai pot întâlni specii ca Absidia
lichtheimii (Lucet and Constantin) Lindt. , Mucor pusillus Lindt. şi Rhisopus sp.
care se pot dezvolta dacă umiditatea relativă a aerului este de minim. 88%, iar
temperatura, între -4 şi 60ºC (specii termofile).
Dezvoltarea fungilor poate fi frânată prin tratarea boabelor cu acid
propionic şi sărurile acestuia de sodiu şi calciu care sunt eficiente împotriva
speciei Aspergillus candidus, dar mai puţin eficiente pentru combaterea lui A.
glaucus. Aceşti compuşi au şi neajunsuri ca:
- necesită doze mari, unii fungi folosesc aceşti compuşi ca sursă de carbon;
194
sarea de calciu este relativ insolubilă.
Mărirea concentraţiei în CO2 la min. 13,8% în depozit şi micşorarea
proporţiei de oxigen, pot limita dezvoltarea mucegaiurilor.
Chiar dacă fungii nu au fost distruşi în totalitate, conţinutul de aflatoxină al
seminţelor este mai redus.
Produsele cu umiditate ridicată tratate cu acid propionic sau combinaţie de

acid propionic şi acid acetic se pot păstra eficient o anumită perioadă de timp şi
sunt mai bine consumate de către animale (taurine) dar nu sunt adecvate altor
utilizări decât furajere.
Pe lângă ciuperci, pe seminţe există şi numeroase bacterii, unele producând
diferite modificări produselor depozitate sau produselor finite obţinute.
- Bacillus levans provoacă fermentaţii la fabricarea pastelor făinoase;
- Bacillus mesentericus şi B. subtilis pot provoca înmuierea miezului
pâinii care devine filant;
- Bacillus cercus (sin B. mycoides) şi Proteus vulgaris (sin P. proteus)
se găsesc în grâul încins.
Test de autoevaluare (U.I.6)

1. Determinarea umidităţii şi temperaturii produselor în timpul
păstrării se face obligatoriu :
a. numai la produsele pentru consum
b. numai la seminţele destinate însămânţărilor
c. la toate produsele depozitate, indiferent de destinaţie.
2. Determinarea germinaţiei la produsele depozitate este obligatorie la :

a. la produsele pentru consum
b. la seminţele destinate însămânţărilor
c. indiferent de destinaţia produsului
3. Care dintre următoarele metode de combatere este cea mai eficientă

pentru distrugerea dăunătorilor ?
a. fizice
b. mecanice
c. chimice
4. Temperatura de încălzire a produselor pentru distrugerea dăunătorilor

variază între :
a. 25-350 C
b. 45-600 C
c. 70-850 C
5. Deratizarea se referă la combaterea :

a. acarienilor
195
b. gărgăriţelor
c. rozătoarelor
6. Pentru distrugerea eficientă a dăunătorilor cu ajutorul temperaturii

procedăm la :
a. mărirea temperaturii peste 600 C
b. mărirea timpului de staţionare a produsului
c. indiferent de varianta aleasă
7. Pentru combaterea eficientă a dăunătorilor cu ajutorul temperaturilor

scăzute sunt necesare temperaturi de :
a. 0 – 50 C
b. (-50 C) – (-80 C)
c. (– 10 C) – (-150 C)
REZUMAT (U.I. 6)
Unitatea de învăţare (U.I. 6) cuprinde cunoştinţe referitoare la : controlul

calităţii seminţelor în timpul păstrării şi combaterea dăunătorilor şi a ciupercilor
din depozite şi din produsele agricole vegetale. Se prezintă mijloacele preventive
de combatere a dăunătorilor şi cele curative : mecanice, fizice, chimice şi
biologice. Sunt prezentate de asemenea, principalele ciuperci ce se pot dezvolta
pe produsele depozitate şi mijloacele de limitare a dezvoltării fungilor de depozit.
Bucureşti, 1971.
196
RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE
RĂSPUNS U.I. 1
1b, 1c ; 2: a – uscarea ; b – aerarea activă ;c – gazarea produselor ; 3. a – 14

% ; b – 12,5 %, c – 8-9 % ; 4. a – umiditatea, b. temperatura ; c – compoziţia
chimică ; 5. a – anaerobă ; b – aerobă ; c – aerobă ; 6. a , 6. b ; 7.a – temperatura
ridicată a aerului, b. umiditatea ridicată ; c. prezenţa dăunătorilor ; 8. c.
RĂSPUNS U.I. 2
1 a ; 2 a ; 3 a ; 4 c ; 5 a ; 5 b ;6 c ; 7 a – IUCB – 8, Bentall, 7 b – MIAG –
original ; Petkus ; 8 – a – cicloane; 8 b – filtru cu saci.
RĂSPUNS U.I.3.
1 a, 1 b ; 2 b , 2 c ; 3 b ; 4 a, 4 b, 4 c ; 5 a, 5 b ; 6 b, 6 c ; 7 a, 7 b ; 8 a ; 9 a, 9 b ;
10 b, 10 c.
RĂSPUNS U.I. 4
1b;2b;3a;4c;5a
RĂSPUNS U.I.5.
1 b ; 2 c ; 3 c ; 4 b ; 5 b ; 5 b ; 6 c ; 7 a – 14 %, 7 b – 12,5 %, 7 c – 8-9 % ; 8 c ; 9 ;
10 c ; 11 a.
RĂSPUNS U.I. 6.
1 c ; 2 b ; 3 c ; 4 b ; 5 c ; 6 b ; 7 c.
197

A 4.12 Condition-Proces-Prod-Agr 2014 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A 4.12 Condition-Proces-Prod-Agr 2014 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

CONF. dr. Aglaia MOGÂRZAN

U.I. 1. INSUŞIRILE MASEI SEMINŢELOR DETERMINATE ÎN

1.1. Însuşirile fizice, fiziologice şi biochimice ale masei de boabe…………… 5

U.I.2. CONSTRUCŢII PENTRU DEPOZITAREA PRODUSELOR,

2.1. Construcţii pentru depozitarea produselor agricole ……………………….. 31

U.I. 3. RECEPŢIONAREA PRODUSELOR ŞI COMPARTIMENTAREA

U.I. 4. CURĂŢAREA ŞI SORTAREA PRODUSELOR AGRICOLE

4.1.Curăţarea şi sortarea produselor agricole vegetale……………………….. 92

U.I.5. METODE DE CONSERVARE A PRODUSELOR AGRICOLE

5.1. Metode de conservare a produselor agricole vegetale…………………… 111

U.I. 6. CONTROLUL PERIODIC A CALITĂŢII PRODUSELOR ÎN

RĂSPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE…………………………197

Produsele agricole vegetale obţinute pe ogoare nu pot fi valorificate

specifice, există şi multe caracteristici comune care interesează conservarea

CUPRINS (U.I.1) Pag.

Obiectivele şi componentele profesionale specifice (U.I. 1)

Această unitate de învăţare (U.I.1) cuprinde noţiuni privind însuşirile fizice

1.1. ÎNSUŞIRILE FIZICE FIZIOLOGICE ŞI

În toate operaţiunile tehnice (manipulare, transport, curăţire, sortare, aerare,

de frecare a seminţelor pe suprafaţa înclinată sau de unghiul de contact între

Fig. 1.1.1. – Curgerea seminţelor prin cilindrii triori

Fig. 1.1.2. – Prismă

b. Starea suprafeţei boabelor. Seminţele cu suprafaţa netedă şi lucioasă

d. Conţinutul şi natura corpurilor străine. În cazul în care masa de

unghi de îmbinare a suprafeţelor în jos).

Unghiul taluzului Unghiul taluzului

Deplasarea produselor (curgerea) din celulele de siloz în timpul golirii

Fig. 1.1.3. – Forma pâlniei şi canalul de

3. Curgerea asimetrică este caracteristică celulelor cu diametrul foarte

seminţelor pe panta taluzului natural.

Produsul Porozitatea Produsul Porozitatea

Ovăz 50-70 Mazăre 40-45

Prin sorbţie sau sorbţiune se înţelege proprietatea seminţelor (datorită

Higroscopicitatea este influenţată de factorii:

Compoziţia chimică a seminţelor influenţează foarte mult valoarea

Umiditatea Umiditatea de echilibru a grâului la temperatura de:

Umiditatea relativă a aerului (%)

În cadrul grupei plantelor oleaginoase, umiditatea de echilibru este cu atât

Conţinutul Umiditatea relativă a aerului (%)

între boabele proaspăt recoltate şi seminţele de buruieni prezente în lot (care de

De exemplu: în cazul unui lot de grâu cu 9% seminţe de buruieni cu 56%

Termoconductibilitatea reprezintă capacitatea transmiterii căldurii de la un

temperaturii acesteia, căldura este reţinută în masa de boabe şi poate declanşa

1.2. PROCESELE FIZIOLOGICE ŞI

1.6.1. RESPIRAŢIA BOABELOR

Respiraţia în timpul păstrării cuprinde procesele biochimice de oxidare a

Oxigenul necesar oxidării anaerobe este preluat din moleculele

Intensitatea respiraţiei se stabileşte şi prin determinarea cantităţii de oxigen

Coeficientul de respiraţie este influenţat de compoziţia chimică a

Factorii care influenţează intensitatea respiraţiei sunt:

b). Integritatea seminţelor.

d). Temperatura masei de seminţe.

e). Gradul de maturare a seminţelor.

f). Proporţia de bioxid de carbon şi oxigen în masa de seminţe

g) Influenţa microorganismelor din masa de seminţe asupra respiraţiei.

h). Influenţa insectelor din masa de seminţe asupra respiraţiei.

Odată cu sistarea accesului diferitelor substanţe de rezervă şi a apei spre

Prezenţa oxigenului şi respiraţia aerobă sunt esenţiale pentru maturarea

ÎNCINGEREA MASEI DE BOABE

Activitatea fiziologică a seminţelor, a microorganismelor, insectelor are ca

Pentru prevenirea încingerii masei de seminţe, în practica păstrării